Universitatea din Petroșani

Facultatea de științe

Specializarea: Asistență socială

Analiza documentelor sociale

Documentele în accepțiunea științelor sociale semnifică un obiect sau un text care oferă o
informație despre un fenomen social. Metoda analizei documentelor încearcă să rezolve
problema obținerii datelor în cazul în care nu putem urmări fenomenul care nu ne interesează și
nu avem posibilitatea să interogăm persoane care cunosc fenomenul. Vom cerceta subiectul
folosind urmele lăsate de către acesta (urme directe sau obiecte sau urme indirecte- texte în care
este reflectat subiectul nostru). Metoda mai este folosită pentru verificarea și completarea datelor
obținute prin alte metode.

Avantaje ale analizei documentelor sunt:

- Este mult mai ieftină

- Se poate acoperi o arie geografică sau temporală mai mare
- Se pot face studii la nivel național cu un buget mic

Dezavantajele metodei sunt:

- Documentele au fost întocmite cu alte scopuri decăt cele ale cercetării noastre. De aceea
se poate întămpla să avem la dispoziție doar o parte din informația de care avem nevoie și
într-un format care s-ar putea să nu fie cel dorit
- Informațiile despre modul în care au fost întocmite documentele sunt în general reduse
- Documentele sunt la fel de bune ca și cei care le-au produs- putând reflecta în mod
incorect, incomplet sau subiectiv fenomenul prezentat
- Situația se poate să se fi modificat între timp. Dacă folosim mai multe seturi de astfel de
documente, provenind din perioade diferite de timp s-ar putea să nu putem să le
coroborăm chiar dacă vin din perioade apropiate. (multe situații s-au modificat
semnficativ de la un an la altul)
- Documentele pe care ne bazăm se poate să fi fost produse în alt scop decât cel presupus,
uneori se poate să fi fost alterate astfel încât să apere un anumit punct de vedere (în
domeniul sondajelor de opinie, mai ales cele cu tematică politică, apar foarte des acuze de
falsificare a datelor). ( Șandor S.D.,2011,pp. 147-148)

Clasificarea documentelor

Bogăţia surselor de informare, marea varietate a documentelor utilizate de sociolog pentru

reconstituirea vieţii sociale din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, pentru descrierea şi
explicarea proceselor şi fenomenelor sociale contemporane impun elaborarea unui sistem de
clasificare a documentelor, sistem care să faciliteze atât comunicarea între specialişti, cât, mai
ales, să îl orienteze pe cercetător în activitatea de căutare a documentelor şi de interpretare a lor.
 Elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor utilizate în cercetarea sociologică ridică
unele probleme reale, care se pot grupa – după opinia noastră – în două categorii: stabilirea
criteriilor de clasificare şi stabilirea unei terminologii adecvate.

Din multitudinea criteriilor de clasificare a documentelor (natura lor, conţinutul, gradul de

încredere în ele, autenticitatea, destinaţia lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie reţinute doar
acelea care sunt suficient de generale, putând fi aplicate, dacă nu tuturor, cel puţin unor categorii
mai largi de documente. Fără a avea pretenţia de a fi găsit unica soluţie a problemei, reţinem
pentru elaborarea schemei de clasificare următoarele criterii: forma (natura lor), conţinutul,
destinatarul şi emitentul. Ultimele două criterii sunt aplicabile doar categoriei documentelor
scrise, documentele nescrise putând fi suficient de relevant clasificate după forma (natura) şi
conţinutul (funcţia) lor. (Chelcea S., 2001,pag.196)

Tipuri de analiză

Analiza structurală- O primă formă, mai nuanţată, a practicii metodologice “obiective”, care a
urmărit să conducă la analize sociologice bine întemeiate, substanţiale si, indiscutabil, uneori a
reuşit, este reprezentată de analiza structurală.

Să urmarim acum caracteristicile metodologice ale analizei structurale.

1) Prin analiza structurală se marchează trecerea de la studiile comparative şi istoriste la studiile

analitice. Studiile comparative se concentrează asupra detectării condiţiilor comune de apariţie a
unor fenomene similare, asupra descrierii similarităţilor şi diferenţelor dintre ele, apelând adesea
la factori explicativi exteriori fenomenelor investigate. Studiile istorice sunt individualizate şi
seriate în funcţie de timpul devenirii sau de evoluţia presupusă sau constatată a evenimentelor.
Adeseori evenimentele prezente sunt invocate pentru selectarea şi justificarea evoluţiei
evenimentelor trecute. Atât unele, cât si celelalte oferă serii individualizate de date mai mult sau
mai puţin integrate, fără să identifice constituţia internă a evenimentelor sau a nivelurilor
generative profunde. Analiza structurală se concentrează asupra fenomenelor considerate global,
adică prin natura lor esenţială de totalităţi ireductibile la elementele componente.

2) Analiza structurală introduce ordine explicativă într-un univers caracterizat la nivelul său de
suprafaţă prin diversitate şi incoerenţă fenomenală. Dacă avem în vedere nivelul de suprafaţă al
fenomenelor sociale, atunci suntem confruntaţi cu o mare diversitate de manifestări, cu un
evantai de proprietăţi mai mult sau mai puţin coerent. In analiza structurală nu aplicăm termenul
de structură nivelului constitutiv al realităţii empirice, ci modelelor teoretice construite despre
sau după această realitate. Ca atare, ea se concentrează asupra modelului despre realitate şi nu
asupra realităţii însăşi, astfel că descrierea structurală a unui obiect supus, analizei constă în
“ansamblul teoremelor care rezultă din aplicarea unei axiomatici privind acest obiect, axiomatica
şi teoremele constituind o teorie a obiectului considerat ca sistem”
3) Analiza structurală este formalistă în sensul că separă forma de conţinut şi conferă prioritate
formei. Chiar atunci când nu face abstracţie de conţinut, ea se preocupă mai mult de formele
conţinutului, decât de conţinutul propriu-zis independent de formă. Astfel, în analiza relaţiilor,
structuralismul se referă la relaţiile interumane sau interinstituţionale si face abstracţie de
elementele care intră în relaţie. Intenţia este aceea de a detecta caracterul constitutiv şi permanent
al sistemului de relaţii, adică al structurii sale relaţionale, considerând că structura determină
viaţa umană sau socială individuală.

Analiza funcţională

Analiza funcţională este teleologică. Ea începe prin a postula o stare de fapt, pentru ca apoi să o
reconsidere, avînd în vedere condiţiile antecedente de bază. Este, deci, o teleologie condiţională,
în sensul că dacă se pune problema menţinerii unor structuri sau realizării unor scopuri, atunci
trebuie îndeplinite anumite condiţii preliminare. Sistemul social dispune de capacitatea de a se
construi pe sine în conformitate cu o logică specifică. El este format din entităţi sau elemente
sociale care îndeplinesc anumite roluri sau funcţii sociale, adică se manifestă prin anumite
consecinţe obiective pentru sistemul total.

În planul interpretării teoretice analiza funcţională se orientează mai ales către valorile, normele,
modelele culturale (în sens antropologic). Chiar dacă faptele sociale nu sunt explicate
predominant psihologic, ele sunt considerate ca fapte culturale antropologice.

În ipostaza sa de “schemă de interpretare” teoretică, analiza funcţională, când nu este exagerată

funcţionalist. oferă posibilitatea unei analize metodologice pertinente. Chiar dacă există
dificultăţi în operaţionalizarea enunţurilor funcţionale, calea de analiza pe care o fundamentează
a condus la cercetări interesante privind statica echilibrului social. Analiza funcţională s-a asociat
într-un fel cu analiza sistemică a socialului. Aşa cum vom vedea, cele două tipuri de analiză nu
numai că nu se identifică, dar dispun şi de demersuri destul de diferite, analiza funcţională fiind
mai degrabă un caz particular al analizei sistemice formalizate. Accentul în analiza sistemică este
pus pe practica metodologică de cercetare, în timp ce în analiza funcţională demersul este mai
ales de tip teoretic, explorându-şi doar implicaţiile metodologice.

Analiza sistemică

O altă variantă de practică metodologică “obiectivă”, care s-a dezvoltat uneori independent de
structuralism, iar alteori împreună, sau odată cu acesta, este analiza sistemică. Ca atare, putem
menţiona, pe de o parte, analiza structurala independentă, sau analiza sistemică independentă, iar
pe de altă parte, analiza structurală a unor relaţii intrasistemice. În a doua variantă, structura ar
reprezenta aspectul invariant al sistemului; analiza structurală ar consta în determinarea analitică
a relaţiilor dintre subsistemele considerate prin calitatea lor de elemente componente invariante
ale structurii sistemului integral sau total. În felul acesta analiza structurală si analiza sistemică
sunt complementare. Complementaritatea poate fi pusă în evidenţă prin modul similar in care
este înţeles sistemul comparativ cu sensurile structurii. Sistemul constă în mulţimea de elemente
componente, in ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar si ierarhic si
în constituirea unei integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile
individuale dintre ele. Sistemul, ca şi structura, este ireductibil la componentele sale în măsura în
care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente.

A caracteriza un sistem înseamnă a avea în vedere următoarele:

a) identificarea obiectelor, adică a relaţiilor din cadrul sistemului ;

b) observarea sau măsurarea valorilor (cantitative sau calitative) specifice atributelor

obiectului;

c) considerarea valorilor din perspectiva unei referinţe spaţiale şi temporale date;

d) specificarea activităţii sau comportamentului sistemului, constând în dimensionarea

valorilor în funcţie de timp şi includerea lor într-o matrice sintetică;

e) organizarea sistemului, adică ansamblul de proprietăţi care sunt specifice

comportamentului dat al acestuia;

f) structura sistemului, adică acel aspect al organizării care rămâne constant sau permanent
în timp şi care formează baza comportamentului (relativ) permanent al sistemului;

g) partiţionarea comportamentului integral al sistemului în activităţi mai simple, ceea ce

conduce la identificarea de subsisteme ale sistemului total, fiecare din acestea urmând a fi
caracterizate pe baza punctelor precedente;

h) starea unui sistem este determinată prin analiza valorilor (cantitative sau calitative)
specifice caracteristicilor unui sistem la un moment dat. A considera schimbarea valorilor de
la un moment la altul înseamnă a identifica tranziţia de la o stare la alta a sistemului.
Mulţimea completă a stărilor şi a tranziţiilor de la o stare la alta relevă programul sistemului.
(Vlăsceanu L.,2008,pp. 38-53)
 Bibliografie

1. Chelcea S., Tehnici de cercetare sociologică, Școala Națională de studii politice și

administrative, București, 2001;
2. Șandor S. D., Metode și tehnici de cercetare în științele sociale, 2011
3. Vlăsceanu L., Introducere în metodologia cercetării sociologice, Universitatea din
București Facultatea de sociologie și asistență socială, București, 2008