SPECIFICUL CONCEPTULUI DE EDUCAȚIE SOCIALĂ

E bine știut faptul că educația presupune cu necesitate un mediu social uman, în absența căreia nu ar
putea exista. Mediul social creează premisele fundamentale ale socializării individului uman. E de
amintit în acest context noua paradigmă în pedagogie – pedagogia socială, care vizează educația
individului sau asistența educativă oferită în funcție de elementul social, factor decisiv al dezvoltării
individuale. Scopul pedagogiei sociale ar consta atît în încadrarea individului în societate și
responsabilitatea socială a acestuia, cît mai ales influențarea comportamentelor sociale în mediul de
acțiune și activitate propriu individului (familie, școală, grup de prieteni, instituții culturale, diverse
asociații etc.). Pentru îndeplinirea acestei finalități, pedagogia socială este preocupată de studierea
interdependenței școală –mediu social [1]. Cel care a folosit pentru prima oară termenul de
pedagogie socială este Paul Natorp (1854-1924). Ideea fundamentării pedagogiei și acțiunii
educative pornind de la cunoașterea vieții sociale este astfel exprimată în lucrarea sa
Sozialpädagogik (1899), în care se precizează semnificația pedagogiei sociale ceea ce înseamnă, în
cel mai larg înțeles, că problemele de educație trebuie tratate științific în legătură cu chestiunile
sociale sau, în înțeles mai pregnant, înseamnă că știința despre educație trebuie să se întemeieze pe
știința despre viața socială[2]. Privitor la conținutul ,,pedagogiei sociale”, după profesorul
Bârsănescu, un aspect important este că ,,pedagogia socială a evoluat pentru a deveni teoria unei
forme de educație necesară individului, a educației sociale concepută ca atașarea lui la grupul sau
grupurile sociale al căror membru el aparține. Prin ea, pedagogia generală a luat o dezvoltare tot
mai accentuată, divizîndu-se ulterior în o teorie a educației individului pentru viața în comunitate, o
teorie a educației naționale și patriotice și o teorie a educației civice [3]. Viața social-psihologică a
colectivităților educaționale a devenit un domeniu al pedagogiei sociale care-și reînnoiește și
lărgește continuu unghiul de abordare și metodologia de investigare. Astfel, una din disciplinele de
ramură a pedagogiei sociale este educația socială. Aceasta este definită că către E. Davidescu ca
fiind, pe de o parte ,,totalitatea influențelor, care sunt exercitate pentru introducerea noilor generații
în mediul social existent, prin transmiterea de reguli ale vieții comunitare și ale interacțiunilor
sociale, de modele culturale, de tehnici și credințe și, mai ales, de sisteme de valori”. Iar pe de altă
parte: ,,o orientare a acțiunii pedagogiei curente, care urmărește să insufle copiilor spiritul
cooperării, al respectului, al ajutorului reciproc, al solidarității sociale. Este o orientare democratică,
cu accent pe deciziile luate prin dezbatere în grup, pe responsabilitate în îndeplinirea sarcinilor
sociale, pe implicarea în acțiunile comunitare. Ceea ce înseamnă să trăim împreună, și nu fiecare
numai pentru sine” [4]. ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P.
HASDEU” DIN CAHUL, VOL. X, 2014 119 Educația socială presupune transmiterea unor
elemente de comportament social prin măsuri educative. Educația socială mai acoperă și alte
sensuri: forme recomandate de relații sociale, empatie, comunicare în grup, dezvoltarea
sentimentului comunității, apartenența la grup, interesele și responsabilitatea comună. În numele
culturii și educației sociale au acționat și Ian Amos Comenius, Denis Diderot, Jean-Jacques
Rousseau, J. H. Pestalozzi, J. Fr. Herbart, Lev Tolstoi, Gh. Lazăr, Gh. Asachi, Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Petrache Poenaru etc. Multe din ideile vehiculate de Herbart,
Rousseau, Frebel, Pestalozzi în jurul pedagogiei sociale în secolul al XIX-lea și-au adus contribuția
în explicarea termenului de educație socială. Dewey a căutat să dezvolte ceea ce ar putea fi descrisă
ca teorie centrată pe copil, adăugînd o puternică dimensiune socială teoriei sale, susținînd că
experiența necesară pentru învățare trebuie însoțită de participarea la viața comunității. Astfel,
comunitatea este înțeleasă și ca grup social, un loc unde există activități de grup, în cadrul cărora
oamenii cooperează, învață unii de la alții. Dewey susține că oamenii învață cel mai bine prin
interacțiunea cu mediul social [5]. Educația socială este cea care asigură formarea/dezvoltarea unor
comportamente sociale dezirabile, recurgînd la mijloace specifice educației sistematice. În acest
sens, s-a operat distincția între conceptul de pedagogie socială, ca domeniu teoretic centrat pe
modelarea comportamentelor umane sub acțiunea factorilor cu efect socializator. În accepțiunea
actuală, conceptul de pedagogie socială, desemnează domeniul care vizează integrarea socială a
persoanei umane și accesul acesteia la diferite valori și modele acționale promovate de societate. Iar
educația socială reflectă un proces de asimilare, de atașare la grupul social și de disciplinare
integrativă a individului, în sensul pregătirii lui pentru respectarea regulelor de conduită fixate de
grupul social [6]. Profesorul Gusti, ca și alți pedagogi, sociologi atribuie școlii sarcina de a face
educația socială, dar văzută într-un cadru larg, de principii etice și politice. ,,Cum însă în viața
practică socială, scopurile și valorile voinței sînt departe de a se conforma normei dreptății și ideilor
personalității și culturii, este nevoie de o educație, o formare a voinței în aceste direcții, astfel se
naște cea mai sublimă sarcină: aceea de a forma și a ajuta să se realizeze voința în sensul dreptății
politice și a personalității și culturii etice” [7]. Pentru a realiza acest lucru, în organizarea
activităților instructiv-educative trebuie să se urmărească formarea la elevi a unor capacități,
comportamente menite să le asigure succesul și dezvoltarea personalității în conformitate cu mediul
social și propriile interese. Profesorul Gusti preconizează formarea personalității sociale. Iar
personalitatea socială înseamnă patru mari dominante și caracteristici, care formează un împătrit
voluntarism și anume (fig.1): ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P.
HASDEU” DIN CAHUL, VOL. X, 2014 120 Fig. 1. Patru mari dominate și caracteristici
preconizate de Gusti în formarea personalității sociale Sistemul de instruire pe clase și lecții
fundamentat științific de J. Amos Comenius, J. H. Pestalozzi, Fr. Herbart, sistemul de grupe sau pe
echipe susținut de Ovide Decroly, Roger Cousinet, activitatea pe baza metodelor brainstorming,
sinectică, metodele interactive actuale astăzi sînt cîteva exemple de strategii educaționale care au
valorificat valențele interrelațiilor de grup. Prin educație individul învață să trăiască în diferite
grupuri, să se raporteze la ele. Armonia socială depinde de armonia existenței în grupuri [8].
Educatul poate cu adevărat să-și însușească experiența acumulată de societate. Problema e că nu toți
oamenii cu care vine el în contact știu că îndeplinesc o funcție de educator. Atare proces alcătuiește
baza educației sociale, dar nu se include în procesul analizat de teoria educației [9]. Educația socială
se realizează în multe chipuri. De pildă, zice Durkheim, că viața școlară nu este decît germenul
vieții sociale iar educația răspunde necesităților sociale, exprimă idei și sentimente colective.
Cîștigul fiecărui individ este neîndoielnic, dar acest cîștig nu ar fi posibil dacă individul nu ar fi
expus influenței colective. Dacă dorim educației ,,partea cea mai bună din noi”, va trebui să
recunoaștem că ,,această parte este de origine socială”. O concepție apropiată de aceea a lui
Durkheim întîlnim și la John Dewey (1859-1952), care socotește că funcția educativă e o funcție
socială. O notă esențială a ,,școlii de la Chicago”, întemeiată de Dewey, este deosebitul accent pus
pe dimensiunea socială a activității umane, apreciind-o ca pe un factor fundamental al evoluției
umane. Omul se valorizează prin experiența proprie: el dobîndește noi cunoștințe, se adaptează
mediului sau îl transformă, își formează instrumente de acțiune, învață să acționeze. Școala, din
această perspectivă, este o formă ,,de viață comună în care sunt concentrați cei mai eficienți agenți
care îl vor face pe copil să adere la valorile moștenite ale omenirii și să-și întrebuințeze forțele
proprii pentru scopuri sociale. Orice activitate desfășurată în comun are semnificația sa socială,
constituie ,,procese prin care societatea progresează” pentru că familiarizează pe individ cu
exigențele vieții comunitare. Pe scurt, școala trebuie să devină ,, o formă specifică a vieții active a
comunității, în loc de a fi un spațiu izolat în care se învață lecții” [10]. ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. X, 2014 121 Dewey mai
menționa că educatorii trebuiau să proiecteze activitățile de tîmplărie, fierărie, țesătorie, cusut și
gătit ca metode de viață și învățare, nu ca obiecte de studiu distincte. Dar pentru a se întemeia ca,
unitate socială naturală, școala trebuia să organizeze aceste activități ca activitate comună și
productivă, facilitînd formarea unor diviziuni naturale ale muncii, cooperarea reciprocă și emulația.
Totul se schimbă cît se desfășoară o muncă activă în comun, apare o comunicare liberă între
indivizi, schimburi de idei, se oferă sugestii, ajutor; iar criteriul de evaluare a muncii devine
calitatea lucrului făcut, nu cantitatea de informații asimilate de fiecare. Într-un cuvînt, ,,viața școlară
se organizează pe o bază socială” [11]. Primele lucrări ce abordează educația socială în România se
datorează lui C. Narly și lui I. C. Petrescu, dar preocupări în acest domeniu au manifestat și unii
sociologi ca D. Gusti și P. Andrei sau psihologi ca C. Rădulescu-Motru. Lucrarea în care C. Narly a
dezvoltat în mod explicit concepția sa despre rolul educației sociale este Pedagogia socială și
personalitatea. Această broșură de 72 pagini este considerată prima lucrare românească de
pedagogie socială. Premisa de la care pleacă autorul este aceasta: ,,educația, deci și pedagogia, a
fost întotdeauna socială” [12]. Ce înțelege C. Narly prin sintagma ,,pedagogie socială”? În primul
rînd, o educație socială (,,educație prin societate”), adică prin ,,mijloace sociale”, precum și
,,determinarea programului educativ de către societate”. Dar aceste determinări, crede Narly, nu
sunt suficiente pentru a caracteriza pedagogia socială. Totdeuna programele școlare au fost
determinate de nevoile societății, iar ,,mijloacele sociale” ale educației au constituit nota
caracteristică a conceptului de educație socială, ele fiind, simultan, deduse din scopul educației.
Sintetizînd preocupările sociologilor, pedagogilor menționați mai sus pot conchide că ele izvorăsc
din înțelegerea adecvată a evenimentelor, a vieții contemporane, iar ideile identificate prezintă
interes prin orientarea valorică spre educația socială și o teorie a educației pentru societate.
Referințe: 1. Davidescu E. Pedagogia social. Suport de curs destinat studenților anului I,
specialitatea Pedagogie social. Chișinău: Universitatea Pedagogică de stat ,,Ion Creangă”, 2012, p.
4; 2. Neculau A., Pedagogie socială (experiențe românești). Iași: Editura Universității ,,Al. I. Cuza”,
1994, p. 18; 3. Davidescu E. Pedagogia social. Suport de curs destinat studenților anului I,
specialitatea Pedagogie social. Chișinău: Universitatea Pedagogică de stat ,,Ion Creangă”, 2012, p.
5; 4. Davidescu E. Pedagogia social. Suport de curs destinat studenților anului I, specialitatea
Pedagogie social. Chișinău: Universitatea Pedagogică de stat ,,Ion Creangă”, 2012, p. 16; 5.
Kelemen G. Pedagogie socială. Suport de curs. Arad: Editura Universității ,,Aurel Vlaicu!”, 2011, p.
104; 6. Kelemen G., Pedagogie social. Suport de curs. Arad: Editura Universității ,,Aurel Vlaicu!”,
2011, p. 52; 7. Davidescu E. Pedagogia social. Suport de curs destinat studenților anului I,
specialitatea Pedagogie social. Chișinău: Universitatea Pedagogică de stat ,,Ion Creangă”, 2012, p.
6; 8. Davidescu E. Pedagogia social. Suport de curs destinat studenților anului I, specialitatea
Pedagogie social. Chișinău: Universitatea Pedagogică de stat ,,Ion Creangă”, 2012, p. 9; ANALELE
ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. X, 2014
122 9. Davidescu E. Pedagogia social. Suport de curs destinat studenților anului I, specialitatea
Pedagogie social. Chișinău: Universitatea Pedagogică de stat ,,Ion Creangă”, 2012, p. 25-26; 10.
Neculau A., Pedagogie socială (experiențe românești). Iași: Editura Universității ,,Al. I. Cuza”,
1994, p. 21-23; 11. Neculau A., Pedagogie socială (experiențe românești). Iași: Editura Universității
,,Al. I. Cuza”, 1994, p. 23; 12. Neculau A., Pedagogie socială (experiențe românești). Iași: Editura
Universității ,,Al. I. Cuza”, 1994, p. 25-26. Recenzent: dr., conf.univ.interim Cojocaru-Luchian S.
Data prezentării: 29 septembrie 2014