Art.

2 Instrumente ale politicii comerciale comune

Tariful extern comun

Tratatul de la Roma, prin prevederile art. 18 la 29 stabileşte liniile generale ale
tarifului extern comun, iar prin art. 110 la 116 detaliază aceste aspecte.
Prin prevederile lui, art. 110 susţine suportul Comunităţii pentru o ordine comercială
liberală la scară mondială: ”prin înfiinţarea unei uniuni vamale între ele, statele membre îşi
propun să contribuie, pe baza interesului comun, la armonizarea dezvoltării comerţului
mondial, abolirea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi descreşterea
barierelor vamale. Tariful extern comun va lua în considerare efectele favorabile pe care le are
abolirea barierelor vamale dintre statele membre asupra întăririi competitivităţii în aceste
state”.
Articolul 112 prevede coordonarea eforturilor statelor membre în acordarea
ajutoarelor de susţinere a exporturilor, pentru a nu distorsiona oportunităţile competiţionale
existente pentru exporturile UE, iar art. 113 prevede uniformizarea taxelor vamale, a
acordurilor comerciale şi a măsurilor anti-dumping care trebuiau respectate de către statele
membre.
Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin tariful vamal extern comun, calculat pe
baza mediei aritmetice a celor patru tarife vamale din Franţa, Germania, Italia, şi Benelux a
fost mai ridicat decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia.(Beneluxul a fost considerată o
singură zonă vamală).
Motivul trebuie căutat în situaţia economică şi socială a anilor ’70 când, creşterea
şomajului, alături de căderea regimului financiar valutar de la Bretton Woods, cele două
şocuri petroliere şi creşterea economică accentuată bazată pe exporturi ieftine a ţărilor asiatice
nou industrializate au determinat o creştere a gradului de protecţie pentru ţările din spaţiul
comunitar.
Creşterea stabilităţii mediului economic global pe fondul neoliberalismului economic,
începând cu anii ’80, dar şi rundele de negocieri din cadrul GATT au determinat o scădere
progresivă a nivelului tarifului extern comun, ajungându-se în prezent la un nivel mediu de 3
%.
În mometul actual nivelul protecţiei tarifare nominale este redus în Uniunea
Europeană, aceasta aflându-se într-o poziţie mai eficientă decât SUA şi Japonia din punct de
vedere al dispersiei tarifare în cadrul tarifului vamal comun.
Etapele succesive de extindere au determinat creşterea în complexitate a politicii
comerciale comune şi o reconsiderare a structurii şi nivelului tarifului extern comun.
În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de prevederi a căror punere
în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor. Acestea conţineau pe lângă instrumente ale
integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi a metodelor de
administrare a tarifelor naţionale.
Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratat conform căruia înainte
de încheierea perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea reglementărilor
administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă eliminarea
formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare a
regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.
Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă
importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau
surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB. Pentru Germania şi Marea Britanie
ele reprezentau o pătrime din PIB, în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau
Luxemburg ) reprezentau 50-60% din PIB.
 La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă atât în
privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.
Măsuri de apărare comercială
1.Masuri antidumping (AD)
2.Masuri antisubventie (AS)
3. Masuri de salvgardare(MS)
Prin instrumentele de aparare comerciala, se urmareste remedierea distorsiunilor
aparute pe pieta Uniunii Europene generate de practicile neloaiale practicate de tari terte, cum
sunt dumpingul si subventiile, iar prin masurile de salvgardare sa remedieze deteriorarea
serioasa a situatiei producatorilor comunitari ca rezultat al cresterii imprevizibile, masive si
bruste a importurilor.
1. Măsurile antidumping
Utilizarea acestor măsuri este determinată de faptul că, în viziunea GATT, comerţul
liber ar trebui să fie sinonim cu “comerţul corect”. De regulă însă, în economia reală acest
lucru nu este adevărat, iar cazurile prin care participanţii la schimburile internaţionale practică
dumpingul sunt relativ frecvente.De aceea, apariţia cazurilor de dumping este sancţionată prin
art. VI din GATT şi prin codul anti-dumping din 1979.Conform acestor prevederi, taxele
antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat
pe piaţa internă a exportatorului (mai mare).Baza legală pentru măsurile antidumping o
reprezintă Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 noiembrie 1995 cu amendamentele
ulterioare.
2. Măsurile antisubvenţie
Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale
căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de către guvernele ţărilor producătoare.
Regulile internaţionale referitoare la subvenţii au fost întărite semnificativ odată cu intrarea în
vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC referitor la Subvenţii şi Măsuri Compensatorii.
Regulamentul Uniunii Europene cu privire la protecţia împotriva importurilor subvenţionate a
intrat în vigoare la aceeaşi dată şi face referire doar la importurile provenind din afara
Uniunii, dând posibilitatea impunerii de măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost
subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare din afara Uniunii şi al căror import cauzează
sau ameninţă să cauzeze prejudicii producătorilor interni ai aceluiaşi produs. Pentru a se putea
aplica măsuri compensatorii trebuiesc indeplinite trei condiţii:
- Subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv să fie o subvenţie la export, sau să fie
o subvenţie care este acordată unei singure companii, industrii sau grup de
companii.
- Să existe un prejudiciu material adus industriei din Uniune respectiv scăderea cotei
de piaţă a producătorilor interni, reducerea preţurilor, etc.
- Afectarea intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor
măsuri nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu beneficiile.
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta
tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce
provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.
Introducerea reglementărilor comunitare legate de taxele anti-dumping şi a celor anti-
subvenţie au coinic cu introducerea, în 1968, a tarifului extern comun, însă primele aplicări
ale asectora nu au apărut decât în 1976. Primul caz fiind acela al sancţionării unui import de
lanţuri de bicicletă dinspte Taiwan.
Atât în cazul măsurilor anti-dumpig cât şi al măsurilor antisubvenţie Comisia
Europeană este cea care conduce investigaţia şi impune măsurile provizorii, decizia finală
aparţinând Consiliului.
 3. Măsuri de salvgardare (Clauza de salvgardare)
Art. XIX al GATT-ului permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor
măsuri de salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante
producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare,
utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.De
regulă, instrumentele utilizate în plan comunitar sunt restricţiile cantitative, dintre care
amintim restricţiile voluntare la export sau licenţele de import. Cele mai dese situaţii în care
se aplică acest gen de restricţii sunt cele legate de comerţul cu produse sensibile, cum sunt
textilele şi produsele siderurgice.
Uniunea Europeană foloseşte activa ceste instrumente de apărare comercială ca un
mijloc eficient de protecţie impotriva unor importuri neloiale care provin din afara Uniunii.
Până la sfârşitul anului 2005, Uniunea Europeană aplicase 135 de măsuri antidumping, 12
măsuri antisubvenţie, iar alte 91 investigaţii se aflau în derulare. Totodată pentru 19 produse
provenind din 15 state se aplică inţelegeri de preţ/undertakings.
Un element fundamental al politicii comerciale a UE este stabilirea şi adaptarea unui
tarif extern comun. Totuşi, prin practicarea unor tarife externe relativ ridicate, UE nu încearcă
să creeze o Europă de tip fortăreaţă. Dimpotrivă, promovarea schimbului liber este una din
preocupările majore ale Uniunii.
Absenţa restricţiilor în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre ale UE a
impulsionat masiv aceste ţări, şi, în acelaşi mod, UE aşteaptă avantaje pentru ambele părţi,
avantaje care să decurgă din schimbul liber cu toate ţările lumii.
De aceea, UE a încercat întotdeauna să reducă masiv tarifele externe pentru a deschide
piaţa europeană produselor din lumea a treia, deşi, desigur, acest lucru este posibil numai cu
condiţia ca pieţele din acele ţări să se deschidă produselor europene. Aceste eforturi au fost şi
ele încununate de succes. Tariful mediu pentru ţările industrializate a scăzut de la 40 % în
1947, la mai puţin de 5 %.
Ratificarea unor acorduri economice cu alte ţări ar trebui să promoveze comerţul şi să
adâncească relaţiile economice. Acest lucru include, de asemenea, eforturi de aplanare a
conflictele comerciale. UE negociază în cadrul unui acord economic cu Japonia privind
deschiderea pieţei japoneze pentru produsele europene.
Acordurile asociative reprezintă o formă şi mai strânsă de relaţii decât acordurile
economice. Acordurile asociative depăşesc simplele reglementări de politică comercială şi
includ, de asemenea, acorduri privind o mai strânsă cooperare economică, ca şi un posibil
sprijin financiar.
Acordurile sunt ratificate cu scopul de a continua relaţiile strânse existente între ţări
membre ale UE (fiecare în parte) şi terţe ţări. Acest lucru este valabil în special în cazul
legăturilor existente din vremurile coloniale între teritorii de peste ocean şi Franţa, Italia,
Olanda şi Belgia. Relaţiile economice strânse cu aceste ţări ar putea fi grav afectate în cazul
introducerii unui tarif extern comun al UE.
Există, totuşi, un alt motiv pentru care acordurile asociative sunt ratificate. Ţările care
doresc să adere la UE se pot apropia de Uniune prin astfel de contracte, care reprezintă într-un
fel un prim pas către aderare. Condiţii generale comerciale juste înseamnă, printre altele, din
punctul de vedere al Europei, şi că piaţa europeană nu va fi invadată de produse din ţări ne-
membre în domenii în care industria europeană este relativ predispusă crizei. De aceea,
acordul privind condiţiile de piaţă reglementate este uneori necesar din partea partenerilor
comerciali.
Uniunea Europeană se supune la rândul ei unor astfel de acorduri de piaţă
reglementate în cazul în care restricţiile existente într-un anumit domeniu reprezintă o
premisă pentru relaţii comerciale fructuoase în alte domenii.