Stoica Roxana Anca Ioana

Anul II, secția Coregrafie

Jocul în educație

Când vorbim despre joc ne putem referi la acesta drept una din activitățile universale. În
întreaga lume, indiferent de cultura din care provin sau de mediul social, copiii se joacă. Joaca se
definește și ca element al unei stări naturale a existenței, astfel nu numai ,,puii de oameni”, cât și
cei de animale prezintă jocul ca activitate de bază în prima etapă a dezvoltării lor. Jocul nu are
încă o origine sau un scop clar, cu toate acestea este o activitate pe care o întreprindem pe toată
durata vieții, cu preponderență în copilărie. Prin joc copiii înțeleg lumea din jur, fiind
modalitatea acestora de descoperire și dezvoltare. Jocul este un mijloc de cunoaștere, de
familiarizare a copiilor cu viața înconjurătoare, un mijloc de valorificare și de aplicare a
cunoștințelor, dar și un mijloc de educare morală și socială.
Pedagogii tuturor timpurilor au pus în evidență funcția formativ educativă a jocului,
indiferent de natura și tipurile de joc, jocul ca metodă educativă fiind deja integrat în cadrul
pedagogiilor alternative. Dezavantajul jocului și ceea ce duce la excluderea lui din predarea
clasică este un tip de percepție colectivă asupra acestuia. Jocul este văzut de cele mai multe ori
drept o activitate neserioasă, o pierdere de timp ce nu poate avea capacitatea de a educa.
Stigmatul pe care îl poartă jocul în ceea ce privește educația este mai mult decât nedrept. Dacă ne
raportăm la copii și la existența acestora drept niște ființe de sine stătătoare, putem observa că
jocul este activitatea lor de bază. Așa cum ne raportăm la adulți prin prisma activității pe care
aceștia o întreprind, acest tip de raport poate fi transpus și asupra copiilor. Astfel, jocul nu ar mai
fi perceput drept un element în antiteză cu învățarea ci o parte integrantă a acesteia. Percepția
colectivă ce trebuie modificată (atât în cadrul pedagogilor, cât și a părinților) s-ar putea traduce
astfel: educația se face doar la o masă, cu stiloul în mână, jocul e doar o pierdere de timp.
Jocul introdus în cadrul procesului educațional prezintă numeroase beneficii. În primul
rând, jocul este strâns legat de zona afectivă și de libertatea de decizie a fiecăruia. Prin joacă se
dezvoltă aptitudini sociale și cognitive, maturitate emoțională și încrederea în sine de care este
nevoie pentru acumularea noilor experiențe. Implicarea emoțională face ca învățarea să fie cu
mult mai facilă, implicând activ elevul în mediul de învățare. Avantajul principal al jocului în
educație este că aduce emoțiile în prim-plan. Motivația acumulării diferitelor abilități și
cunoștințe fiind ghidate numai de interes. Elevul învață bine când este activ implicat mental și
când poate face conexiuni semnificative, acestea fiind caracteristici ale jocului. Jocul constituie
astfel o școală a emoțiilor, a energiei, a conduitei și a implicării.
Lucrarea lui Johan Huizinga, Homo Ludens aduce un punct de vedere important în
discuția importanței jocului în educație. Huizinga vorbește despre o abordare ludică a întregii
existențe, un rol social pe care îl jucăm până acesta devine asumat. Acest tip de joc este des
întâlnit și la copii. Aceștia își imaginează și fug din realitate interpretând diverse meserii sau
roluri sociale. Astfel, jocul poate să devină un precursor al modului în care copilul își va aborda
 Stoica Roxana Anca Ioana
Anul II, secția Coregrafie

mai târziu munca. Pentru oameni ca și pentru copii, nevoia de activitate se transpune prin muncă
și respectiv prin joc. Cu toate acestea jocul nu este muncă, fiind în primul rând o acțiune liberă.
Jocul este important în educație și pentru a construi o plăcere a muncii. Astfel educația și
activitatea ce va rezulta mai târziu din aceasta, nu va fi percepută drept o corvoadă, drept un
lucru ce se opune dorințelor copilului.
În timpul jocului fiecare elev acționează într-un ritm propriu și rezolvă sarcinile prin
propriile mijloace operaționale. Spre deosebire de educația tradițională, în care potențialul
fiecăruia este pus sub canoane stricte, implicarea jocului în educație permite o mai mare
valorificare a capacităților elevului. Jocul activează elevii în procesul instructiv educativ și în
aceeași măsură vizează fiecare elev în parte, asigurând astfel un învățământ diferențiat și
individualizat. Elevul ia un rol activ în mediul de învățare și în același timp, participând , nu
numai că își poate pune in valoare calitățile, dar dezvoltă și o mai bună relație de înțelegere cu
informația primită.
Mediul școlar este și principala formă de socializare a elevilor, indiferent de tipul de
învățământ din care aceștia fac parte. Școala dezvoltă personalitatea, fiind mediul în care elevul
își petrece cea mai mare parte din zi. Elevul se raportează la școală și ca la un mediul de
interacțiune. Din nefericire însă, școala pare să se fi redus în ochii multora la un simplu spațiu al
informării și nu unul al dezvoltării. Prin intermediul jocurilor se formează și se dezvoltă o serie
de însușiri ale personalității. Astfel, se educă particularități intelectuale și fizice utile precum
perseverența în activitate, abilități manuale, o conștientizare corporală, agilitatea și îndemânarea,
atitudinea față de partener și colectiv, spiritul de competiție și sociabilitatea. Prin joc școala își
poate îndeplini funcția ei completă, nu numai să ,,pompeze” informație, ci să dezvolte caractere
și personalități integre, jocul fiind folosit ca o pârghie în realizarea acestor scopuri. Edouard
Claparede, în cartea sa ,Psihologia copilului și pedagogia experimentală susține ,,jocul ca orice
activitate spontană a unei ființe vii, nu este decât manifestarea tendinței aceleiași ființe de a-și
desfășura, de a-și afirma personalitatea”.
Spontaneitatea indivizilor este de multe ori suprimată în timpul procesului educațional,
tocmai din cauza implementării unor tipuri de șabloane după care elevul să se ghideze pentru a se
pune în valoare. Se ajunge de cele mai multe ori ca la maturitate, aceștia în continuare să nu fie
apți de a-și exprima punctul de vedere. În schimb, jocul îi oferă elevului independența de a
acționa, păstrând astfel spontaneitate și încrederea în sine a elevului, care nu mai trebuie să
urmeze niște reguli stricte și care se poate baza pe propria persoană.
Jocurile didactice sunt eficiente și dacă vorbim despre colectivul clasei de elevi. Ele
dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare; formează și dezvoltă unele deprinderi ale muncii
organizate. Jocul poate fi astfel dezvoltat pentru toată clasa, pentru grupe de elevi sau individual.
Jocul creează și o ordine în grup, construind o autoguvernare a acestuia. Membri tind să urmeze
regulile jocului tocmai pentru a-i garanta acestuia continuitatea. În interiorul grupului, jocul
reprezintă și o formă pozitivă de competiție. Astfel nu se dezvoltă modelul clasic de comparație
între elevi, care îi face pe aceștia să se simtă inferiori, ci spiritul competitiv,care cere o revanșă și
în mod direct o implicare activă.
 Stoica Roxana Anca Ioana
Anul II, secția Coregrafie

Nu există o vârstă la care se termină implicarea jocului în procesul educațional, precum

nu exista o vârstă la care putem spune că jocul în viața omului se termină. Se pune însă problema
adaptării jocurilor la vârstele participanților. Astfel jocurile aferente fiecărei vârste trebuie să
exercite capacitățile elevilor implicați încât să nu îi plictisească pe aceștia. Dacă cei mici tind să
țintească spre jocurile celor mari, acțiunea nu se petrece și în cealaltă direcție. Astfel dacă jocul
nu este adaptat cerințelor elevului, se pierde atât implicarea acestuia cât și relația stabilită cu
pedagogul ce propune jocurile. Copilul parcurge următoarele etape privind implicarea în joc, în
funcţie de vârstă:
 neimplicare – se plimbă de la o activitate la alta, fără să se implice direct (1 an-1,5 ani);
 supraveghere – urmăreşte ceilalţi copii cum se joacă timp mai îndelungat, uneori pune
întrebări, oferă sugestii, dar nu se implică în rezolvarea practică a situaţiilor (1,5-2,5 ani)
 joc paralel – îşi alege jucării, se joacă lângă ceilalţi şi nu e interesat de ceea ce fac aceştia
(2,5 ani-3/3,5 ani)
 joc asociativ – se joacă împreună cu ceilalţi, se implică, selectează partenerii, are tendinţa
de a exclude pe alţii. Subiectul este mai simplu, apar completări, evoluţii, reguli noi cu
sau fără negocieri (3,5 ani-5 ani).
 joc prin cooperare – copiii se organizează singuri, de obicei apar 1-2 lideri care domină
jocul, îşi aleg subiectul, stabilesc reguli, împart roluri (5 ani-7 ani şi după).
Cel mai ignorat aspect asupra jocului în educație este cel al jocului ca activitate sportivă
și recreativă. Copiii petrec cea mai mare parte din timpul de la școală în bancă așezați pe scaun.
Chiar dacă nu pare, asta poate sa devină obositor, mai ales pentru un copil plin de energie. Acest
fapt duce la reducerea concentrării și la o scădere treptată a implicării de la oră la oră. Pauzele
sunt de asemenea scurte și duc de cele mai multe ori la descărcări neașteptate ale surplusului de
energie. Implicarea colectivului de elevi într-un joc recreativ la mijlocul programului îi poate
ajuta pe aceștia să își dozeze energia și să nu își piardă concentrarea. Jocul în educație nu trebuie
însă să reducă din propriul timp recreativ al elevului. Jocurile întreprinse de copii pe cont propriu
sunt o cu totul altă formă de dezvoltare. Aici nu exista limite, iar baza este construită de la
început pe un teren netede.
Pedagogul are un rol tot atât de important în joc precum și în restul procesului
educațional. El este cel care trebuie să dezvolte jocul și să îl adapteze cerințelor participanților,
să medieze parcursul jocului și in același timp să evalueze reușita acestuia. Înainte de acestea el
trebuie să ofere elevilor materialele și informațiile cu care aceștia să poată opera jocul. Astfel
predarea clasică și jocul nu se exclud una pe cealaltă. Predare informațiilor ca mai apoi acestea
să fie fixate prin joc se poate aplică pentru fiecare materie, spre exemplu dacă astăzi la ora de
geografie se predau capitalele statelor, la finalul orei elevii se pot juca cu ajutorul unor bilețele
pe care sunt trecute capitalele și a unei hărți pe care aceștia să le fixeze.
Educația coregrafică nu se diferențiază de celelalte când se vorbește despre jocul în
educație. Accentul se pune în cea mai mare parte pe antrenament și pe dezvoltarea tehnicii, încă
de la cele mai fragede vârste. Însă dacă combinăm antrenamentul clasic cu diverse jocuri, putem
cu atât mai mult să dezvoltăm un dansator complet și în același timp un viitor posibil coregraf.
 Stoica Roxana Anca Ioana
Anul II, secția Coregrafie

Dacă de cele mai multe ori accentul se pune pe corp și pe antrenarea acestuia, imaginația
nu ar trebui lăsată deoparte. Un joc ce stimulează imaginația este jocul ,,statuile muzicale”. În
acest joc copiii improvizează, ca la oprirea muzicii să rămână într-o poziție fixă. Prin acesta
copiii nu numai ca își construiesc limbajul de mișcare, dar și integrează în joc exercițiile predate
la clasă, acestea fiind în cea mai mare măsură resursele operaționale de care ei dispun. Jocurile
ajută și la dezvoltarea corpului, inteligența corporală fiind de cele mai multe ori mai eficientă
decât tehnicile de predare. Astfel când copiii învață tranzițiile dintre sol și planul sagitar, un joc
de grup în care un obiect circulă de la un copil la altul, fiecare având scopul de a se rostogoli la
sol atunci când prinde obiectul. În acest joc instinctul corpului de a se rostogoli va face învățarea
acestor tranziții mult mai ușor de înțeles și executat. Corporalitatea poate să fie exersată și prin
jocuri de improvizație în care clasa dezvoltă mișcări noi prin raportarea la diverse animale și la
modul de deplasare al acestora.
Jocul este cu atât mai important în primele etape ale educației coregrafice. Un copil ce
abia intră într-o sală de dans nu poate să înceapă direct cu antrenamentele obișnuite. În primul
rând majoritatea nu sunt conștienți de corpul lor și în al doilea rând trecerea imediată poate să fie
percepută ca un șoc, efortul fizic intens să îl demoralizeze pe copil și să îi provoace acestuia o
repulsie pentru dans. Jocul este și un fel de cheie pentru a debloca conștiența corporală și a
dezvolta corporalitatea. Dacă te iei mult prea în serios în ceea ce privește propriul corp, vei
ajunge foarte ușor sa te inhibi și să îți blochezi posibilitățile de mișcare ale corpului.
În concluzie, implementarea jocului ca parte a procesului educațional, indiferent de
natura acestuia, este un lucru benefic cu rezultate atât imediate cât și de durată. Prin acesta se
reușește atât o implicare mult mai activă a elevului, cât și un proces educațional mult mai
echilibrat.

Bibliografie :

Comenius, J.A. - Pampaedia, EDP, Buc. 1997

Huizinga, John - Homo ludens

Edouard Claparede - Psihologia copilului și pedagogia experimentală

Jean Chateau - Copilul și jocul

https://servusexpert.ro/jocul-in-educatie-a/

https://iteach.ro/experientedidactice/jocul-si-educatia-de-calitate