Regis Roman

ELEMENTE DE CIVILIZAȚIE ȘI ISTORIE A GANDIRII

POLITICE EUROPENE

Pentru uzul intern al studenţilor

Seria ştiinţe socio-umane

1
 „VASILE GOLDIŞ”UNIVERSITY PRESS
2010

Coperta
Namor Siger

Tehnoredactare
Mih Laurenţiu

Tiparul executat la:

S.C. Carmel Print& Design S.R.L.
Str. Weitzer nr. 12
Arad – România
Tel. 0257 253272
Fax: 0257 259272
e-mail: obalj@arad.ro

2
 ©​ „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2010

Cuprins

I.1. CONCEPTUL DE POLITICĂ 4

I.2. CETATEA ÎN VIZIUNEA GREACĂ 10
I.3. TIMPUL APARIŢIEI POLISULUI GRECESC 15
- SEC. VI-LEA Î.E.N. 15
I.4. ORGANIZAREA REGIMURILOR POLITICE 19
I.5. CONCEPTUL PRIMAR AL DEMOCRAŢIEI, AL LEGII, AL
PUTERII ŞI AL JUSTIŢIEI 22
I.6. MIT ŞI RAŢIUNE POLITICĂ 27

II. SCURTE DESCRIERI ANALITICE 30

II.1. SOCRATE ŞI PLATON 30
II.2. ARISTOTEL 34
II.3. ŞCOALA CINICĂ ŞI SCOALA STOICĂ 38
II.4. ŞCOALA EPICUREANĂ 40
II.5. IMPERIUL ROMAN SAU DESPRE CUM VIRTUTEA DEVINE
REPUBLICĂ 42
II.6. CICERO 44

3
III. CREŞTINISMUL ŞI EVUL MEDIU 46
III.1. EXERCIŢIU IDEATIC ASUPRA GENEZEI ŞI IMPORTANŢEI
CREŞTINISMULUI - EVANGHELIA ESENIENILOR 48
III.2. NICCOLO MACHIAVELLI 55
III.3. JEAN BODIN 67
III.4. THOMAS HOBBES 69
III.5. JOHN LOCKE 75
III.6. MONTESQUIEU 81
III.7. JEAN-JACQUES ROUSSEAU 86
III.8. THOMAS PAINE 95

IV. ​REVOLUŢIILE MODERNE ÎN EUROPA ŞI CREAREA S.U.A.97

IV.1. EDMUND BURKE 112
IV.2. JOHN STUART MILL 116
IV.3. KARL MARX 119
IV.4. ​MAX WEBER 124

V. FUNDAMENTE MAJORE ALE GÂNDIRII POLITICE ÎN

PERIOADA MODERNITĂŢII TÂRZII. STUDIUL DE CAZ-
DEMOCRAŢIA 130
V.1. ELEMENTELE REGIMULUI COMUNIST. SUBTEXTUL
ROMÂNIEI 138
V.2. DEMOCRAŢIA CA PERFORMANŢĂ INSTITUŢIONALĂ 144
V.3. GÂNDIREA POLITICĂ APUSEANĂ ÎN SECOLUL XX 152
V.3.1. IDEOLOGIILE LIBERALE 152
V.3.2. DEMOCRAŢIILE ELECTORALE / DEMOCRAŢIILE
LIBERALE 157
V.3.3. MODALITĂŢI DE CONSTITUIRE A PARLAMENTULUI ÎN
REGIMURILE DEMOCRATICE 161
V.3.4. CONCEPTUL DE DEMOCRAŢIE CONSOLIDATĂ 162
V.3.5. CULTURA DEMOCRATICĂ 164

Bibliografie 166

4
 I.1. CONCEPTUL DE POLITICĂ

Există mai multe nuanţări ale termenului de politic, politică, dar,

încă din primele premise etimologice ale ​Polis​-ului grecesc, însemna
cetate, stat şi derivarea acestuia ​Politeia ​– constituţie, regim politic,
înjghebare politică,​ ori latinescul res publica – lucrul domeniului public​.
Contemporan politica (​dicţionarul Littre​) se traduce prin ​ştiinţa
guvernării statului, arta guvernării unui stat sau (​dicţionarul lui P.
Robert)​ . Politica este ​arta şi practica guvernării societăţilor umane,
maniera guvernării unui stat, a conducerii afacerilor naţionale ale unui
stat. Iar, după unii exegeţi noţiunea de politică, deşi este efectiv
ambiguă, relevă în aceeaşi măsură o ​ştiinţă şi o artă, fiind,​ totodată, ​şi
acţiune​ (​Lavroff, D.-G., 1975​).
Istoric - primele elemente ale gândirii social-politice apar încă
din antichitate, de care se leagă însăşi etimologia termenului politică.
5
Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale
relaţionării gândirii prin cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul,
statul, naţiunea, umanitatea. Descrierea hărţii cognitive ​a
etimologicului ​polis​-stat, cetate s-a materializat în formarea şi
individualizarea societăţilor moderne care, ca fundamentare, s-a extins
prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă în amalgamarea şi
globalizarea societăţilor postmoderne.
De-a lungul vremii​, acest termen a îmbrăcat diferite accepţii
metodologice şi procesuale cum ar fi: arta de guvernare a societăţilor
umane democratice sau totalitare, acţiunea de conducere şi actul de
politică diacronic religioasă ori sincronic virtuală, ori termenul modern
de istorie activă şi filozofie/gândire politică participativă.
În raportare organică, atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu,
între ştiinţele care studiau societatea nu exista o specificare, o
individualizare coerentă şi consistentă a lor. Drept urmare, elementele
şi cunoştinţele despre societate, stat, politic au fost tratate
nediferenţiat, iar, în cazul cel mai bun, elementele specifice filosofiei
sau politicii se vor intersecta, se vor suprapune cu cele economice,
sociale sau religioase. În primele sale manifestări, gândirea politică a
apărut şi s-a dezvoltat fie în interiorul filosofiei, ca filosofie politică în
Grecia antică, fie în strânsă legătură cu juridicul, în Roma antică.
Actualmente se relaţionează conceptele democraţiei apusene, ale
democraţiei consolidate, numite deseori liberale care se bazează pe
un fragment al valorilor individuale. Dar, premisele respectului pentru
individ ca om s-au dezvoltat încă din antichitate, formând un
individualism preliberal odată cu Tacit, Pericle şi Tucidide, cu Erasm,

6
Montaigne şi Cicero1. În toate cazurile, atât asupra politicului cât şi
asupra celorlaltor ştiinţe sociale, a cunoaşterii în special, a societăţii în
general, religia a jucat un pol integrativ şi interpretativ în ceea ce
priveşte studiul şi înţelegerea gândirii politice. În organizarea politică
feudalistă viaţa şi gândirea politică s-au aflat sub puternica influenţă a
dogmei teologice şi a bisericii. Ştiinţele au fost integrate teologiei,
redând subramuri ale acesteia deoarece dogma teologică a devenit
axioma politică a societăţii. Procesul de disociere al ştiinţelor, al celor
empirice, filosofice2 şi presociale în special, de teologie şi de morala
creştină va începe odată cu descompunerea societăţii feudale.
Renaşterea prin spiritul său laic şi ştiinţific îşi va pune pecetea asupra
evoluţiei tuturor ştiinţelor, inclusiv a celor politice. Gânditori de seama
ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli,
Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiştii francezi Voltaire, Montesquieu,
Rousseau în lucrările lor social-politice s-au pronunţat pentru
individualizarea gândirii politice, pentru constituirea ei într-o ştiinţă de
sine stătătoare. Cerinţa ca politica să devină o interpretare şi o aplicare
a necesităţii răspunderii şi responsabilizării pragmatice, chiar de
factură empirică începe odată cu Machiavelli. „Politica încetează să
mai fie o metafizică a sensului, cum fusese la Platon, Augustin, pentru
a deveni odată cu Machiavelli, Bodin, Locke ori Tocqueville, o fizică a
necesităţii”3.

1
Friedrich A. Hayek, ​Drumul către servitute, ​Editura Humanitas, Bucureşti, 1993,
pag. 27.
2
În acea perioadă, deşi filosofia un avea un statut restrâns de ştiinţă era percepută
precum o ştiinţă aristotelică, nobilă, aristocratică, teologică, oarecum ermetică.
3
Daniel Barbu, ​Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă,
Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pag. 26.
7
 Contemporan, printr-o analiză etimologică, Raymond Aron
atrage atenţia asupra ambiguităţii moderne a termenului politică.
Cuvântul politique/politică din punctul de vedere al civilizaţiei şi al
spaţiului francez cuprinde ambele terminaţii anglo-saxone a termenilor:
policy şi politics. Din această perspectivă policy reprezintă „o concepţie
sau o acţiune în sine a unui individ, a unui grup sau a unui guvern”4,
reflectând o acţiune concretă a unui individ sau grup, o metodă de
acţiune care descrie ​programul politic​, în ansamblul lui. Pe de altă
parte, politics „se aplică domeniului în care rivalizează sau se opun
diversele politici (în sensul de policy)”5, denotând aspectul
concurenţial, printr-un ​domeniu de luptă între indivizi sau grupuri care
au obiective şi interese specifice. Cele două accepţiuni ale politicii sunt
relaţionate în mod fundamental deşi, datorită cuprinderii mari a
domeniilor (teoretic şi aplicativ, individual sau grupal, ideologic sau
pragmatic, general sau particular ş.a.m.d.) par a se diferenţia în mod
explicit. În fapt este naturală conexiunea dintre politică – program de
acţiune şi politică – domeniu aplicativ. Ca relaţionare intrinsecă
puterea politică constituie o formă aparte de putere datorită
mecanismelor structurale de manifestare şi a cauzelor relaţionare de
definire şi autodefinire. Puterea politică este un termen corelativ,
niciodată neputând fi definită într-un mod autonom, implicând de
fiecare dată unele perechi binare care urmăresc lămurirea
caracterelor:
● Legitimitate / nelegitimitate,

4
​ ditura All Educational, Bucureşti,
Raymond Aron, ​Democraţie şi totalitarism, E
2001, pag.17.
5
Raymond Aron, op. cit., pag. 18.
8
 ● Reprezentare / nereprezentare,
● Publică / privată,
● Constrângătoare / neconstrângătoare,
● Statală / interstatală,
Indiferent de multitudinea definiţiilor date puterii politice,
operaţionalizarea termenului de putere politică este implicată la nivelul
unei viziuni unitare şi originare a vieţii omului în condiţiile în care
„Politica, înţeleasă ca viaţă publică comună, constă în ieşirea
oamenilor în afara nevoilor şi suferinţelor lor particulare, pentru a crea
o lume publică în care fiecare poate apărea înaintea celorlalţi în ceea
ce are el mai specific”6. Puterea politică trebuie să fie în stare, în
intenţiile şi intuiţiile sale formale, dar şi aplicative să asigure tocmai
această egalitate a speranţelor în cadrul societăţii publice. În
consecinţă sunt necesare pentru a înţelege spaţiul puterii politice,
manifestarea ei ca şi:
● acţiune publică participativă,
● sarcini administrative guvernamentale funcţionale în
toate domeniile societăţii,
● administraţie publică şi politici sociale eficiente,
● apărarea ordinii şi liniştii publice,
● politizare a socialului.
Caracteristicile de bază ale puterii politice, în mod general,
vizează medierea acesteia şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare
prin studierea unui areal determinat, a grupărilor politice, ale
aspectelor coercitive şi de (auto)legitimare. Este o distincţie weberiană

6
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann, (coord.), op. cit. p. 419.
9
cea care arată unica legitimitate coercitivă care se poate manifesta în
societate şi care aparţine şi trebuie să aparţină în exclusivitate statului,
spre deosebire de orice altă formă de organizare societală grupală,
inclusiv faţă de organizaţiile politice.
Organizarea politică este un factor puternic de influenţare a
schimbărilor sociale din perspective istorice şi actuale. În consecinţă,
politicul ca structură este, în ultimul timp, definit din perspectivele unui
câmp complex care cuprinde în întregime sfera socialului: „Toate
evenimentele, procesele şi practicile ce apar în sfera socială au
potenţialul de a fi politice şi, deci, de a fi supuse analizei politice …
Politica şi politicul privesc distribuţia, exercitarea şi consecinţele
puterii”7. Rezultă faptul că toate faptele sociale poartă amprenta politicii
şi a politicului, acestea devenind nu simple forme de manifestare ci
procesualităţi inerente, prezente mijlocit ori nemijlocit în viaţa fiecărui
individ. Ultima problematizare actuală se interoghează dacă politicul se
află sau nu în impas? „Am intrat într-un timp neclar al politicului. Totul
sau aproape totul pare moale şi elastic: ideile, proiectele şi
programele. Toată lumea o simte: trăim o perioadă de tranziţie. Dar,
problema este că nimeni nu ştie spre ce duce. Înţelegerea prezentului
ne alunecă straniu printre degete.”8

Temă 1: Argumentaţi prin trei judecăţi specificitatea înţelegerii politicii

drept: ARTĂ, ACŢIUNE, AFACERE în condiţiile noţiunii actuale!
TEMA 1

7
C. Hay, ​Political Analysis. A Critical Introduction, ​Palgrave, New York, 2002, p.3.
8
Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon, Pierre, ​Noua epocă a inegalităţilor,​ pag. 66
10
 POLITICA
ARTĂ CARE
EST
ACŢIUNE E
CUV
AFACERE ÂN-T
UL
ESE
NŢIA
L?

I.2. CETATEA ÎN VIZIUNEA GREACĂ

POLISUL DEFINEŞTE LOCUL DISCUŢIILOR CRITICE ori

descrie funcţionalitatea interrelaţionată a cetăţii.
Una din cele mai sugestive referinţe simbolice dar şi aplicative
fac trimitere generică la „Geniul invizibil al Cetăţii”9, ca posibilitate de a

9
Guglielmo Ferrero, cf. lui Girardet, Raoul, ​Mituri şi mitologii politice,​ Institutul
European, Iaşi, 1997, pag.67.
11
asigura coerenţa oricărei societăţi politice. Ori, putem să vorbim
despre unul dintre „produsele cele mai semnificative ale „miracolului
grec”, prin care este desemnată totalitatea invenţiilor instituţionale,
literare, artistice, ştiinţifice, teoretice, tehnice”10.
Procesualitatea care s-a dezvoltat în polisul atenian a vizat
puterea de a comanda​, respectiv, puterea şi ​datoria individului de a se
supune,​ participând activ. Coerenţa este un rezultat al concepţiilor care
fac trimitere la modelul sau la mitul democraţiei ateniene, care a fost
considerată o sursă inepuizabilă de reflecţie la nivelul gândirii politice
moderne. Tocmai de aceea, acest tip de democraţie, a fost numit
participativă.
Polisul atenian viza o interrelaţionare sistemică între stat şi
societate. Statul=societatea prin participarea la guvernare a
cetăţenilor-guvernatori.
„Poporul (demos) se angaja în funcţii legislative şi juridice,
deoarece conceptul atenian de cetăţenie presupunea ca ei să ia parte
la aceste funcţii, participând direct la treburile „statului””11. La nivel
funcţional participarea anumitor oameni trebuia să fie întărită de câteva
calităţi de tip atenian raţional, precum:
❑ principii care erau legate de virtutea calităţii de cetăţean,
❑ stratificarea socială care justifica prezenţa şi acceptarea
sclaviei extinse,
❑ inegalitatea de gen care excludea femeile de la treburile
guvernării cetăţii,

10
Ėvelyne Pisier, ​Istoria ideilor politice​, Editura Amacord, Timişoara, 2000, pag. 10.
11
Held, David, 2000, ​Democraţia şi ordinea globală​, Editura Univers, Bucureşti, pag.
16.
12
 ❑ mecanisme ale credinţei faţă de zeii cetăţii şi faţă de
cetatea laică,
❑ responsabilizarea cetăţenilor faţă de Polis prin
supremaţia treburilor publice în detrimentul treburilor private,
❑ datoria cetăţeanului ca supunere (procesul lui Socrate)
necondiţionată la legile, şi mai ales la aplicarea acestor legi ale
Cetăţii,
❑ acceptarea înţelepciunii şi a logosului platonic identificat
în Idei sau Forme, ca modalitate în care omul poate să participe la
idealul constituirii Republicii.
❑ definirea omului ca animal politic – Aristotel – este o
premisă care indică omului-cetăţean direcţia în care se poate
realiza şi prin care poate depăşi condiţiile animale (instinctuale,
naturale) sau prescripţiile zeilor.
❑ urmărirea realizării binelui comun al cetăţii,
În consecinţă, este natural să se afirme din punctul de vedere
al culturii europene că „O minune asemănătoare minunii de la Atena
nu va putea fi explicată niciodată pe de-a-ntregul”12, de vreme ce,
începând din acel moment, s-a dezvoltat civilizaţia suplă a
problematizărilor în legătură cu tipologizarea celui mai bun regim
politic: pentru individ, pentru cetate, pentru puterea în sine, dar şi ideea
omului sociabil prin natura sa elementară.
Leo Stauss, comentând un dialog al lui Platon, numeşte
existenţa unei forme de “cetate febrilă”13 în care dorinţa de a poseda

12
Karl R. Popper, ​ În căutarea unei lumi mai bune,​ Editura Humanitas, Bucureşti,
1998, pag. 114.
13
Leo Strauss, ​Cetatea şi omul,​ Polirom, Iaşi, 2000, p. 106.
13
diferite lucruri (inutile) devine imperioasă şi, din această cauză, apar
conflictele şi războiul. Este cetatea în care apar imitatorii, actorii,
meşteşugarii de lux etc.: “​Unora, pe cât se pare, nu le vor fi de ajuns
cele de dinainte (cele strict necesare – n. n., C. P.), nici felul de viaţă
însuşi. Va fi nevoie în plus de paturi, mese şi alte mobile, de
mâncăruri, uleiuri aromate, tămâie, curtezane, prăjituri şi fiecare dintre
acestea în mare varietate (…) Trebuie să durăm o cetate încă şi mai
mare. Căci acea cetate sănătoasă nu mai este îndestulătoare. Să o
umplem cu omenirea aceea numeroasă, care nu-şi află locul în cetăţi
pentru satisfacerea necesarului – cum sunt toţi cei care vânează şi toţi
artiştii imitatori (…)” Aceste nevoi din ce în ce mai sofisticate aduc
sufletul omului în dependenţă faţă de lucruri, iar urmarea este dorinţa
imperioasă de a poseda cât mai multe ca sursă a războiului. Platon
spune că este o cetate nesănătoasă şi preferă cetatea nevoilor de
bază: “​Însă cetatea adevărată îmi pare că este cea pe care am
examinat-o înainte, ca una ce este sănătoasă​” (​higienică,​ pentru a
respecta termenul grec).
În rezumat, în perioadele următoare, în zonele temporal-istorice
numite Ev Mediu, Renaştere şi Modernitate, analiza politicii, a cetăţii, a
societăţii şi a istoriei politicii a fost pe parcursul a secole întregi un
atribut exclusiv al aristocraţiei. Este suficient să menţionăm un
exemplu comparativ preantropologic: „Triumful politicului şi al istoriei
politice se produce treptat. Italia, sub influenţa stimulatoare a evoluţiei
„signoriilor” le adoptă destul de repede. În Franţa, în pofida unei porniri
sub Carol al V –lea…va trebui să aşteptăm până în secolul al XVII –
lea pentru ca substantivul politică să devină de uz curent şi să

14
consolideze poziţia ocupată, încă din secolul al XVI – lea, de către
adjectivul corespunzător. Este foarte probabil, de altfel, ca acest
cuvânt să fi profitat în urma promovării întregii familii de derivate de la
polis care, ca şi cele de la urbas (urban, urbanitate, urbanism), intră în
câmpul semantic al civilizaţiei: police „guvernare” (care va da abia în
secolul al XIX-lea adjectivul police „civilizat”), de care se apropie poate
politesse „delicateţe: politeţe”, apărut în secolul al XVII –lea. Domeniul
politicului, al politicii, al politicilor este, aşadar, un domeniu al elitei.”14

TEMA 2 – ​COMLETAŢI CUVINTELE LIPSĂ!

1. Calitatea de cetăţean viza atributul………………..…………deoarece
numai prin acesta se puteau dezvolta………………………….sociale,
astfel încât democraţia devine ……………………si
………………………. Politica este ……………………………..… în cele
mai multe cazuri. Prin urmare este normal ca politica să nu fie numai
un domeniu al elitei, al aristocraţiei devenind……………………………
.…………………………………………………………………………………
…………….……………………………………………………………………
2. Descrieţi ce tip de cetate vi se pare astăzi cea mai potrivită !
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

14
Jacques Le Goff, ​Imaginarul medieval, ​Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, pag.
441, 442.
15
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………….

I.3. TIMPUL APARIŢIEI POLISULUI GRECESC

- SEC. VI-LEA Î.E.N.

16
 Punctul de interes, în analiza Greciei antice, l-a reprezentat
perioada care trece de epoca miceiană (începând cu mileniul al III- lea
î.e.n.) şi perioada invaziei dorienilor (secolul al XIII –lea) care au
aruncat Grecia în „Epoca obscură” prin naşterea oraşului-stat, polis
care a avut la început „un caracter predominant militar: iniţial, cuvântul
polis însemna „fortăreaţă””15.
ORGANIZARE SOCIAL-STATALĂ a Greciei antice presupunea
guvernarea prin existenţa unor regate de tip feudal.
Caracteristica de bază a acestora este identificată prin
organizarea de tip CASTĂ, specifică antichităţii, în întregime.
La nivel de microgrupuri sociale, puterea era deţinută de către
familii puternice în care ereditatea era factorul hotărâtor.
Ca sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar justifica
segmentarea întregii cetăţi şi ţinea loc de principiu de ordine, primând
în domeniile politice, juridice şi religioase, asupra unor grupuri de
dimensiuni relativ mici (agricultori, meşteşugari, pescari ş.a.m.d.).
Datorită acestei organizări s-au dezvoltat ulterior, ca resimbolizare a
factorului preponderent ereditar, relaţionări sociale oligarhice, mai cu
seamă la nivelul Imperiului Roman.
La nivel de macrogrupuri sociale, puterea era deţinută de către
un Despot sau Tiran şi semnifica dobândirea şi impunerea puterii
asupra unor teritorii mai mari, locuite de comunităţi, numite ulterior,
barbare. Ca sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar şi
simbolic justifica extinderea puterii în afara Cetăţii.

Ovidiu Drimba, ​Istoria Culturii şi civilizaţiei​, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

15

Bucureşti, 1985, pag. 527.

17
 Aspectul simbolic avea un important rol în medierea conflictelor
dezvoltării abstractizărilor sociale:
❑ apariţia şi susţinerea mitologică care va conduce la
dezvoltarea religiei ca factor hotărâtor şi manipulator, pe de
o parte, şi la relativizarea prin politeism a unei zeităţi
anumite impuse;
❑ voinţa zeilor va determina reglementarea activităţii
oamenilor şi evidenţierea caracterului uman al interpretării
acestor voinţe şi chiar al zeilor mitologici (“Putem vorbi
despre o fragilitate a sistemului religios, ţinând seama de
faptul că germenii unei atitudini ateiste erau prezenţi chiar
în substanţa acestei religii, încă de la începuturile ei, aşa
cum lucrurile apar în imaginea transmisă de Homer şi
Hesiod”16.);
❑ organizarea cetăţii ca impunere a dreptăţii sacre17 sau
faptul că ​zeului nu-i pasă de ceea ce este drept ori nedrept​;
❑ restrângerea libertăţii de voinţă şi de mişcare ale indivizilor
ca modalitate de stabilitate absolută a celor stabilite prin
stratificarea socială.
O formă diferită de viaţă orăşenească s-a conturat în Grecia
antică18. Polisul grecesc s-a rupt şi el de modelele tradiţionale de
organizare a societăţii., dar dezvoltarea sa politică s-a aflat în contrast

16
Stere, E., ​Din istoria doctrinelor morale​, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 49.
17
Aristotel, în Politica, arăta faptul că scopul cetăţii este esenţial, semnificând – a trăi
aşa cum se cuvine să trăiască un om.
18
Enciclopedia Britanică, 2003.
18
major cu despotismele oraşelor din imperiile Orientale, cu ale lor
concentrări masive de putere în mâinile unui rege sau preot.
După ce polisul a depăşit modul de viaţă sătesc, puterile şefului
de trib s-au diminuat şi au trecut în mâinile familiilor aristocrate.
Regalitatea tradiţiei homerice a dispărut, “regii” rămaşi au
devenit demnitari în cadrul vieţii religioase şi ritualice a oraşului, şi noi
funcţii şi posturi civice au fost înfiinţate. Aceste funcţii au devenit
motivul luptei pentru putere între clanurile aristocrate şi mai târziu,
odată cu slăbirea guvernământului aristocratic, principalele obiective
într-o competiţie a puterii la care participa aristocraţia şi cetăţenii
obişnuiţi. În cele din urmă, aceste progrese s-au conturat în forma
caracteristică a guvernământului polisului grecesc.
Un corp de cetăţeni, ​adesea mult sub numărul total de locuitori,
dar de obicei numărând populaţia bărbaţilor născuţi liberi​, prelua
puterea în scopul guvernării polisului prin alegerea membrilor
comitetelor de conducere, iar apoi o exercita prin participare directă în
consiliile oraşului.
Cu toate că a fost întreruptă adesea de episoade ale
guvernământului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni
civice sau rivalităţi de clasă, marele merit al dezvoltării modelului de
guvernare a oraşului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau
controlul afacerilor publice de către cetăţeni.
ORGANIZAREA SOCIALĂ ca EFECT AL CREŞTERII
DEMOGRAFICE s-au obţinut efecte direct proporţionale cu
EXTINDEREA CONFLICTELOR MILITARE.

19
 „În perioada „feudală” a Greciei, existau conflicte violente între,
pe de o parte, marile familii şi, pe de altă parte, între acestea şi
populaţiile de la sate şi de la oraşe, care erau din ce în ce mai
numeroase şi mai active”19.
Tocmai această creştere demografică a condus la creşterea
exponenţială a războaielor, care trebuiau să se termine undeva ca
relaţionare a instinctelor de conservare a speciei umane, prin
reglementări de natură legislativă orale, respectiv scrise, prin
respectarea deciziilor secrete ale tribunalelor sau prin argumentarea şi
motivarea deciziilor judecătorilor.

TEMĂ 3
Exemplificaţi prin patru subiecte/criterii caracteristicile care au
determinat apariţia polisului grecesc: 1.
………………….…………2……………………
3………………………….……………..4…………………………….………
Motivaţi un subiectul/criteriul ales prin trei fraze!
Am ales subiectul/criteriul ……………………….….deoarece:
a………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
b……………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
c………………………………………………………………………………

19
Ėvelyne Pisier, ​op. cit.​, pag. 10
20
…………………………………………………………………………………
………………………………………….…………………………………….

I.4. ORGANIZAREA REGIMURILOR POLITICE

Clasificarea retorică a lui Herodot (​Istorii)​ este celebră şi face

distincţie prin problematizările puse asupra răspunsului la întrebarea:
care este cel mai bun regim? Distinge între:
1. Monarhie ca regim condus de o singură persoană. Monarhul
guvernează pentru gloria sa şi a supuşilor săi.
2. Oligarhie ca regim în care conduce o minoritate. Oligarhii
reprezintă un grup restrâns care este format din cetăţeni
„superiori” prin naştere, avere, competenţă religioasă sau
militară.
3. Democraţie ca regim în care conduce majoritatea cetăţenilor
(poporul de ţărani, meşteşugari, comercianţi, marinari).
Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Există, spre
exemplu, clasica distincţie între formele de guvernare după numărul
persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este
guvernarea de către unul singur, ARISTOCRAŢIA (respectiv
OLIGARHIA) este guvernarea de către un grup iar DEMOCRAŢIA este
guvernarea celor mulţi. Alte scheme disting guvernământul după felul
instituţiilor cheie: regim parlamentar, cabinet guvernamental,
prezidenţialism. Mai există clasificări ce grupează sistemele în
conformitate cu principiile politice pe care se fundamentează sau a
formelor de legitimitate: carismatic, tradiţional, legal-raţional sau altele.

21
Alte scheme deosebesc diferite modele de organizare economică din
cadrul sistemului: statul laissez-faire (permisiv), statul corporatist,
statul comunist sau socialist, sau diferite clase economice: sisteme
feudale, burgheze sau capitaliste. Există şi eforturi recente de
comparare a funcţiilor sistemelor politice: capabilitate, funcţii de
transformare, sau funcţii de conservare şi adaptare, precum şi
clasificarea sistemelor în termeni de structură, funcţie sau cultură
politică. Deşi au un grad redus de comprehensibilitate, aceste scheme
de analiză îşi au doza lor de validitate, iar schemele de clasificare
bazate pe ele, deşi în multe cazuri se dovedesc a fi anacronice în
raport cu organizarea politică modernă a societăţii, s-au dovedit extrem
de influente la nivelul dezvoltării politice.
Cele mai influente scheme de clasificare aparţin neîndoielnic
filosofilor antichităţii eline Platon, respectiv Aristotel, care au încercat
să deosebească diferite tipuri de guvernare după numărul celor aflaţi la
putere. Platon susţinea că există o succesiune naturală a formelor de
guvernare: o aristocraţie (forma ideală de guvernare realizată de către
cei puţini). “​Căci e vădit că orice regim politic se modifică pornind de la
grupul ce are puterea, atunci când în interiorul acestuia apare o
dezbinare​.” (545 d) În momentul în care abuzează de putere
aristocraţia decade şi se perverteşte în timocraţie. Dacă cei puţini care
conduc statul în loc să tezaurizeze înţelepciunea sunt interesaţi fatal
de onoruri şi aspectele materiale rezultă o nouă decădere a regimului
în guvernarea oligarhică “​unde magistraturile ţin de venit, în care cei
bogaţi cârmuiesc, iar săracul nu participă la putere.​ ” (550 c) Oligarhia
reprezintă forma cea mai coruptă de guvernare de către cei puţini. Ea

22
este răsturnată şi devine, în cele din urmă, democraţie ca domnie a
majorităţii. “Eu cred că democraţia apare atunci când săracii, biruind, îi
ucid pe unii dintre cei bogaţi, pe alţii îi alungă, restul îi dau parte egală
în drepturi cetăţeneşti ca şi în demnităţi, şi atunci când, de obicei,
demnităţile se atribuie prin tragere la sorţi.” (557 a) Excesul de
democraţie se transformă în anarhie (guvernarea fără legi), care este
mediul propice de apariţie a tiranului. Tirania este forma cea mai rea
de guvernare. Abuzul de putere în tipologia platonică este definit prin
neglijarea de către cei ce-o exercită a legii (nomos). Ca mecanism, în
forma ideală de guvernare domneşte legea pe când în una coruptă
aceasta este inexistentă sau este aplicată conform intereselor celor
care conduc. Aristotel, deşi l-a combătut pe Platon criticând această
schemă de clasificare, şi-a întemeiat o schemă proprie. Criteriul îl
reprezintă tot numărul celor aflaţi la putere, distingându-se între forme
ideale şi forme corupte de guvernare. Formele ideale (sănătoase) de
guvernare sunt MONARHIA, ARISTOCRAŢIA şi POLITEIA (termen
aproape sinonim cu democraţia constituţională modernă). Acestea,
pervertite prin abuzul de putere devin TIRANIE, OLIGARHIE şi
OCHLOCRAŢIE (sau democraţie fără legi). Conceptul de ​politeie ,​ un
fel de constituţie mixtă, a fascinat pe mulţi filosofi ai politicii mai bine de
un mileniu. Pentru a-i sublinia avantajele, o mulţime de gânditori, de la
Polibius la Sf. Toma d’Aquino au construit modele în care fiecărei
clase sociale i se acordă controlul instituţiei guvernamentale potrivite.
TEMĂ 4
CLASIFICAREA REGIMURILOR POLITICE
CUVINTE POLARE ESTE BUNĂ VS. ESTE REA

23
MONARHIA …………………………………………. CAR
.VS…………………………………….. E
ARISTO-CR …………………………………………. ES
AŢIA .VS…………………………………….. TE
DEMOCRA …………………………………………. CU
ŢIA .VS…………………………………….. VÂ
N-T
UL
ES
EN
ŢIA
L?

I.5. CONCEPTUL PRIMAR AL DEMOCRAŢIEI, AL LEGII, AL

PUTERII ŞI AL JUSTIŢIEI

Democraţia – exerciţiu critic al raţiunii politice, de vreme ce în

mod funcţional oferă o legitimare vieţii politice în ansamblu: doar
„Marea majoritate a gânditorilor politici, din Grecia antică până în ziua
de azi, s-au arătat extrem de critici la adresa teoriei şi practicii
democratice….democraţia este o formă de guvernare extrem de greu

24
de realizat şi de susţinut”20. Exemplul istoriei sec. XX ne oferă o
multitudine de exemple antidemocratice – fascismul, nazismul,
stalinismul.
David Held a analizat modele ale democraţiei care pornesc de
la câteva atribute ale acesteia: putere populară prin care cetăţenii sunt
implicaţi în autoguvernare instituţională şi autoreglementare legislativă.
În consecinţă s-au dezvoltat trei modele de bază care sunt variante ale
democraţiei: „democraţia directă sau participativă ca sistem de luare a
deciziilor cu privire la afacerile publice în care cetăţenii sunt direct
implicaţi.”21 Acest tip de democraţie este specific societăţii elene, în
particular cetăţii ateniene antice. Democraţia „liberală sau
reprezentativă” care se bazează pe guvernare prin reprezentanţi aleşi
care au rolul de a asigura „domnia legii” în interiorul unor teritorii
delimitate. Şi democraţia bazată pe partidul unic (problematizantă şi
discutabilă, în exemplu structural redat este vorba despre partidul
comunist unic).
Într-o abordare extremă, la nivelul relaţiilor sociale
contemporane se defineşte ca fiind un recul problematizant al justiţiei
faptul că „Modernitatea, poate tocmai pentru că duce la refularea
oricărui absolut, a emancipat individul, introducând principiile
democratice în sânul spaţiului domestic. Raporturile de supunere
interfamiliare li s-au substituit relaţiile de convenienţă şi de confruntare,

20
​Held, David, 2000, ​Democraţia şi ordinea globală​, Editura Univers, Bucureşti,
pag. 13
21
Held, David, 2000, ​op. cit. ​pag.15
25
pe baze de egalitate între femei şi bărbaţi. Familia democrată a devenit
un forum ale cărui conflicte sunt reglementate prin drept”22. Dar
această confruntare civică este cea care descrie tocmai supleţea
principiilor democratice.
EDUCAŢIE - “Polis-ul lui Platon este în mod esenţial o Cetate
educativă. Ea este creată prin educaţie. Nu poate dura decât cu
condiţia ca toţi cetăţenii să beneficieze de o educaţie care să-i facă în
stare să ia decizii politice inteligente. Această educaţie trebuie să
păstreze Cetatea intactă şi s-o apere de orice inovaţie nocivă. Avem
de-a face cu o educaţie care nu vizează dezvoltarea individuală, ci
care este în totalitate în serviciul Cetăţii (s. n., C. P.), ca garant al
fericirii cetăţenilor ei atâta timp cât aceştia permit materializarea
justiţiei.”23
LEGISLAŢIE – La nivelul antichităţii sunt evidenţiate textele
scrise ca premisă a civilizaţiei în detrimentul barbariei ca argument al
lipsei acestora (fie că este vorba despre polisul atenian, despre
republica Romană, despre civilizaţiile imperiale de apus ş.a.). în Grecia
antică medierea conflictelor inerente societăţii apărea ca impunere a
unei forme de supremaţie sau de putere între familii sau între oameni
şi era realizată fie de către tribunale, fie de către nomoteţi. Tribunalele
luau decizii secrete. Nomoteţii ca legislatori făceau parte din categoria
oamenilor recunoscuţi de polis şi consideraţi de către locuitorii cetăţii

22
​Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon, Pierre, ​Noua epocă a inegalităţilor​, pag.
54.
23
Charles Hummel, 1994, “Platon”, în ​Perspectives: revue trimestrielle d’éducation
comparée,​ vol. XXIII, nr. 1-2, Bureau international d’éducation, UNESCO, Paris,
apud Constantin Cucoş, ​Istoria pedagogiei,​ Polirom, 2001, p. 17.
26
ca fiind înţelepţi şi dezinteresaţi, fiind în stare să distingă binele de rău
şi dreptatea de nedreptate. Cei mai cunoscuţi nomoteţi antici sunt
Solon şi Dracon. Pentru Solon raţionalitatea şi comunicarea erau
pârghii de bază care exprimau un prim principiu de natură legislativă,
astfel încât, raţionalitatea implica delimitarea strictă a atribuţiilor şi
rolurilor pe care fiecare om le are pentru a asigura bunul mers al
cetăţii, prin intermediul tribunalelor, iar comunicarea semnifica
cunoaşterea de către toţi cetăţenii a acestor raţiuni acceptate. Pentru
Dracon motivarea sentinţelor secrete ale tribunalelor era un principiu
hotărâtor, idee care a condus la necesitatea apariţiilor publice ale
textelor scrise.
LEGEA – ca text public prin care este organizată politic şi
social Cetatea elenă, care este acceptată de către locuitori „este
probabil invenţia politică cea mai cunoscută a Greciei clasice; ea este
cea care dă suflet Cetăţii fie ea democratică, oligarhică sau „regală””24.
PUTEREA - ​Se atrage atenţia asupra faptului că timp de peste
un secol democraţia ateniană a fost suficientă şi eficientă în privinţa
conducerii treburilor publice ateniene. Era considerată un fel de
panaceu care asigură prosperitatea tuturor cetăţenilor, şi, mai ales
egalitatea în faţa legilor.
Dar, odată cu declanşarea războiului împotriva Spartei, regimul
democratic al Atenei a degenerat într-o formă de tiranie care a condus
la desconsiderarea, în esenţa ei, a acestei forme de guvernare. Drept
urmare, influenţa disputelor şi discuţiilor politice asupra regimurilor
politice în Cetatea elenă a fost direcţionată într-un mod practic şi

24
Pisier, E., op. cit., pag. 10
27
formal de câteva considerente: în primul rând a avut o importanţă
deosebită comportamentul politic al lui Pericle care a fost unul din
puţinii conducători eleni care a înţeles faptul că democraţia ca formă
de organizare poate să decadă foarte uşor în regimuri despotice şi
totalitare. Tocmai de aceea Pericle presupune o atenţie constantă din
partea tuturor cetăţenilor asupra treburilor publice şi de stat. Ca
urmare, se dezvoltă şi un concept care va sta la baza concepţiilor şi
reflexiilor politice ulterioare: conducătorul cetăţii poartă răspunderea
deciziilor, astfel încât, aceste decizii trebuie să fie luate pe baza unui
principiu al căutării ordinii şi al înţelegerii: nous. Nous-ul semnifică
etimologic inteligenţă, intelect, spirit25 şi presupune, în afară de
aspectele mistice şi filosofice ale gândirii greceşti, ale considerării lui
ca şi cauză inteligentă, ca şi prim motor, odată cu Platon, un fel
imagine a inteligibilului care tinde să devină cât mai bună cu posibil26.
Tocmai de aceea Pericle atrage atenţia asupra conducătorului care
trebuie să-şi întemeieze deciziile pe care le ia pe o gândire şi pe o
cântărire neîncetată a faptelor şi judecăţilor la care ajunge. Rezumând,
în primul rând conducătorul cetăţii trebuie să îşi dezvolte şi să îşi
formeze virtuţile individuale.

TEMĂ 5 – Completaţi cuvintele lipsă

Democraţia în antichitatea este …………………………sau
………………………………….…….. deoarece nu se poate dezvolta
prin………………………………………………………………………

25
Peters, Francis, E., ​Termenii filosofiei greceşti​, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993,
pag.190.
26
Ibidem, pag.193.
28
Legea descrie încă de la început………………..……………….sau nu
surprinde întotdeauna…………………………….………………………
Puterea se dezvoltă întotdeauna ca şi ………………..……………… în
detrimentul
………………………………………………….……..………….deoarece
este relaţionată de fiecare dată cu…………………………………….
Între putere, lege şi democraţie există o relaţie de tip…………….
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………………iar între democraţie şi virtute
există…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……Cea mai bună formulă de organizare a cetăţii este îndeosebi
…………………………………………………deoarece ……………….
…………………………………………………………………………………
………………………………………iar cea mai proastă formulă de
organizare a cetăţii este ………………………………………………..
deoarece …………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

29
 I.6. MIT ŞI RAŢIUNE POLITICĂ

Analiza modalităţilor de constituire a gândirii politice este

marcată la nivel contemporan şi de subtextul legitimării acesteia din
perspectivele asimetrice şi arhietipale ale relaţionării între raţiune şi
discurs mitic. „Fiecare mare civilizaţie originală îşi exprimă fondul ultim
al fiinţei sale, esenţa ei cea mai adâncă şi mai ascunsă, într-un mare
simbol sau mit, care trebuie înţeles şi pătruns: civilizaţia clasică greacă
s-a exprimat întreagă în mitul Veşnicei Reîntoarceri, tot aşa cum
civilizaţia capitalistă s-a exprimat deplin în mitul Progresului limitat”27.
Astfel, raţionalitatea umană a apărut ca efect al dispariţiei
imaginii mitului central al culturii europene: este vorba despre Mitul
Vârstei de aur, care a fost interpretat într-o dublă poziţionare ca
originare greco-latina si iudaica28. De fapt, mitul Vârstei de aur explică
un nucleu prototipic al credinţelor sociale. Prin el este simbolizat
sensul originar şi ideal al unei fericiri imposibile. Tocmai de aceea a
fost considerat ca fiind un mit fondator, atât în planul apariţiei istorice a
raţiunii umane şi a umanităţii istorice, cât şi ca premisă a argumentelor
contractualiste din perioada modernă a gândirii politice. Exemplul
imaginii acestui mit este exprimat suficient prin mitemele poemului lui
hesiodic "​Munci si zile​" sau în "​Metamorfozele​" lui Ovidiu. Temele de
bază sunt : armonia, pacea, nemurirea, abundenţa ş.a. Localizarea

27
Adriano Tilgher, ​Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, ​Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pag. 17.
28
Wunenburger, Jean-Jacques, ​Omul politic între mit şi raţiune – o analiză a
imaginarului puterii,​ Alfa Press, Cluj, 2000.
30
topografică a acestei perioade face trimitere îndeosebi la Insulele
Fericiţilor, la Arcadia, la Câmpiile Elizee.
„În timpul vârstei de aur, ca şi în Insulele Fericiţilor, toate
bunurile disponibile sunt la îndemâna fiecăruia, nu există nici un fel de
rău; astăzi binele şi răul sunt amestecate, mâine poate nu vor mai
rămâne decât relele; împotriva răului nu va exista remediu”29.
Puterea este deţinută de Cronos (respectiv Saturn) care
reprezintă un Rege Divin. Umanitatea a apărut prin violenţă, prin al
răsturnarea Regelui Divin de către Zeus, şi apoi de Prometeu. La
nivelul semnificaţiilor se realizează trecerea în istorie. Odată cu
descompunerea idealului fericirii timpul care avea până atunci o
structură ciclică devine linear.
Caracterul linear al timpului este o caracteristică specifică
raţiunii şi tradiţiei monoteiste. Timpul este linear pentru a justifica
intrarea în istorie a omului şi pentru a substitui ordinea originară cu
instituţiile şi legile umane.
Datorită istoricităţii şi timpului linear s-a realizat un fundament
constant al nostalgiei originii perfecte şi totodată s-au pus bazele
dreptului natural ca efect al raţiunii laice prezente în cadrul Polisului.
Totodată se consideră faptul că inclusiv mitul întoarcerii lui Mesia sunt
actualizări ale mitului fondator şi al afirmării timpului liniar al
creştinismului30. În contemporaneitate s-au realizat revitalizări ale
mitului ca restaurare a ordinii pierdute (nazismul, comunismul),
curentele oculte (New-Age), ecologice sau anarhiste.

29
​ ditura Meridiane, Bucureşti,
Jean-Pierre Vernant, ​Mit şi gândire în Grecia Antică, E
1995, pag. 114.
30
Wunenburger, Jean-Jacques, ibidem.
31
 Constituirea Polis-ul este simbolizată prin exemplul lui
Prometeu, pe impunerea drepturilor şi libertăţilor umane, pe principiul
isonomiei ca egalitate, simetrie şi reciprocitate a cetăţenilor unei
republici independent de un sacru exterior divin. Pe lângă mitul
prometeic mai există şi mitul dionisiac care întemeiază comunităţile
mistice (cultul dionisiac, orfic, pitagoreic), caracterizat prin distribuire
ierarhică, prin abolirea istoriei şi reintegrarea in starea de fuziune
cosmică, pe baza riturilor esoterice de legare şi unificare în care
multiplicităţii cetăţenilor i se opune unitatea confreriei. Relaţionar,
poate tocmai de aceea Platon a propus un prototip al Cetăţii ideale, ca
mistică a Unului cu valoare de model al unei Cetăţi închise, esoterice,
al unei comunităţi ecleziale, ca predeterminare a utopiei creştine
pacifiste. Tocmai această mistică a Unului i-a fost reproşată lui Platon
de către Aristotel care a propus un model al multiplului indivizilor, şi al
democraţiei clasei medii acceptată.
Ce rol are sacrul in ziua de astăzi?​ Comentaţi mai jos……………
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..

32
 II. SCURTE DESCRIERI ANALITICE
II.1. SOCRATE ŞI PLATON

Socrate – ​469-399 î.H., orator iscusit, discuta în pieţele Atenei,

cu oameni diferiţi, având intenţia să-i contrazică. Scopul discuţiilor sale
vizau îndeosebi viaţa socială a Cetăţii, problemele morale ale acesteia,
lăsând la o parte studiul naturii: ştiu că nu ştiu nimic. El spunea că este
demn de a cerceta numai „Ce bun şi ce rău ţi s-a întâmplat acasă”31. A
propus ca temei dezvoltarea unei etici critice individuale.
Platon – 427 – 347 î.H., discipol al lui Socrate, sursă a
transmundaneităţii32 în filosofia occidentală. După moartea lui Socrate,
a fost elev al lui Cratylos heraclitianul şi al lui Hermogenes
parmenidianul33. Tocmai de aceea Platon poate fi cel mai bine înţeles,
dacă pornim de la observaţia anterioară a lui Diogenes, care afirmă că
în privinţa « lucrurilor sensibile, el este de acord cu Heraclit ; în
doctrina realităţilor inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu

31
Laertios, Diogenes, ​Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,​ Editura Polirom, Iaşi,
1997, pag. 99.
32
Lovejoy, Arthur, ​Marela lanţ al fiinţei​, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
33
Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 129.
33
Socrate »34. Din punctul de vedere al gândirii politice, trei dialoguri sunt
semnificative : Republica, Politicul şi Legile.
Temeiul gândirii filosofice a lui Platon este exprimat de : Teoria
formelor sau a Ideilor. Există Idei, sau Forme ale lucrurilor, în sine.
Abstracte dar elocvente, ideale dar naturale, cauze prime şi modele.
Aceste idei sau forme sunt situate undeva în transcendenţă, undeva
într-o lume pură, departe de om şi de realitate. Dar, în aceeaşi măsură,
prin participare, Ideile şi Formele sunt modele şi dau naştere prin
copierea lor, prin imitare, omului şi realităţii sensibile.
Analizând Scrisorile lui Platon, (îndeosebi scrisoarea a VII-a şi
a X-a), observăm ca temei al dialogurilor sale, nu neapărat discursul
despre Forme sau Idei, Imitaţia formelor, argumentarea amintirii
primelor, logici ale fiinţei ci domeniul Politic şi al treburilor de stat35.
Karl R. Popper36, analizând paradigma socratică : ​Ştiu că nu
ştiu aproape nimic, şi nici acest lucru nu-l ştiu – diferenţiază între
Socrate şi Platon în formularea cerinţei ca omul de stat să fie înţelept.
Pentru Socrate, «omul de stat trebuie să fie pe deplin conştient de
ignoranţa sa. Socrate se pronunţă pentru modestia intelectuală »37 iar,
în opoziţie cu el, Platon cere ca politicianul să fie înţelept, sub forma
unui filosof erudit. – filosofii trebuie să devină regi iar regii filosofi
formaţi desăvârşit.

34
Ibidem.
35
Vezi şi partea introductivă la Platon, ​Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri
apocrife,​ Editura Iri, Bucureşti, 1996.
36
Popper, Karl R., 1998, ​În căutarea unei lumi mai bune, E ​ ditura Humanitas,
Bucureşti, pag. 43.
37
Ibidem, pag. 43.
34
 Argumente : - citate de interpretat, din Scrisori38:
Ar fi grozav de primejdios pentru noi să lăsăm la locurile de conducere
pe nişte nemernici care ne pot duce în prăpastie.
Omul înţelept, când patria apelează la ajutorul său, este dator să-şi
ridice glasul, dar numai dacă vorbele lui n-au să răsune în zadar şi
nici el nu se expune primejdiei de a fi dat morţii.
Să întrebuinţezi sila spre a răsturna regimul din ţara ta, ca să încerci
să ajungi la o constituţie ideală prin …măceluri…asta nu ! Mai bine
să stai liniştit ş i să te rogi zeilor să-şi dea ţie şi patriei tot binele.
Nu se pot pune capăt relelor pricinuite de revoluţii până când partidul
care a ieşit biruitor, renunţând de a-şi aminti persecuţiile suferite, nu
va înceta de a se răzbuna pe partida adversă…Dimpotrivă, biruitorii,
căutând a-şi impune moderaţie, să vină cu legi nepărtinitoare, care
să nu aibă întru nimic mai mult în vedere interesul învingătorilor
decât al învinşilor…prin…ruşine şi teamă. Teama… prin arătarea
superiorităţii puterii lor…iar ruşinea prin depăşirea patimilor de
partid.
Statul este OMUL MARE, ca predeterminare a teoriei
organicismului contractual. Conform acesteia Statul este organismul
perfect39, ca relaţionare între întreg şi elemente, între putere şi individ,
între lege şi aplicarea legii. Tocmai datorită faptului că în om sunt trei
facultăţi: raţiune, curaj şi sentiment, acestea se răsfrâng şi asupra

38
Platon​, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife​, Editura Iri, Bucureşti,
1996.
39
Vezi şi G. Lapouge care afirmă că platonismul este ​"prototipul normelor totalitare
inerente oricarei utopii occidentale​"
35
statului prin dominarea raţiunii, prin acţiunea curajului şi supunerea
sentimentului.
Democraţia nu este forma ideală de guvernare40 deoarece:
masa populară poate fi asemuită cu un animal sclav (inconstant în
funcţie de linguşeli sau pedepsele pe care le primeşte) : desemnarea
magistraţilor se face în funcţie de capacitatea oratorică a acestora şi
nu în funcţie de rigoarea etică a lor : discuţiile care au loc în Adunările
populare sunt inconsistente, fiind subiective, imprecise, contradictorii în
funcţie de interesele personale urmărite.
Moralitatea individului trebuie să se răsfrângă asupra moralităţii
Statului, a Cetăţii, formând o echivalenţă. Temeiuri comune : virtute,
înţelepciune, armonie. Virtutea este legată de justiţie şi de putere.
Justiţia înseamnă datoria41 de a-ţi îndeplini funcţiile. Cetăţenii s-au
născut în acest scop. Puterea înseamnă capacitatea înţelepţilor de a
conduce statul. Armonia înseamnă acceptarea claselor sociale: ale
filosofilor regi, ale apărătorilor Cetăţii şi ale celor care trebuie să
asigure subzistenţa materială a cetăţii.

II.2. ARISTOTEL

40
Vezi şi Pisier, E., op. cit., pag.13
Vezi şi Giorgio Del Vecchio, ​Lecţii de filosofie juridică,​ Editura Europa Nova,
41

Bucureşti, 1995.
36
Aristotel – 384-322 î. H. Operele cele mai importante sunt Politica şi
Etica Nicomahică şi Etica Eudemică. Etica Nicomahică este
considerată a fi cartea care este unanim recunoscută că îi aparţine lui
Aristotel, alte tratate, de exemplu Marea Etică sau Magna Moralia,
stând sub semnul incertitudinii.
Temeiul eticii lui Aristotel “gravitează în jurul naturii şi
mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop absolut, spre
care tinde totul.”42 Continuându-l pe Platon, într-o anumită privinţă,
consideră Statul o necesitate prin intermediul căreia se poate realiza
Binele suprem, generând fericire pentru oameni şi virtute pentru
realizarea ei. “(…) ​fără îndoială, este de dorit să faci binele şi unui
singur om, dar mai frumos şi mai înălţător e să-l înfăptuieşti pentru un
popor întreg sau pentru o cetate. Acest lucru îl vizează şi cercetarea
de faţă, ca fiind una de natură oarecum politică.​ ”43.
Defineşte primul omul ca animal politic - ca şi conceptualizare
care apare în unele scrieri şi traduceri despre Aristotel - dar care a fost
criticată deseori, propunându-se traducerea mai bună a definiţiei
omului “​ca fiinţă socială prin natura sa​”.
Potrivit lui Aristotel „căutarea regimului cel mai bun este
legitimă, pentru că există o finalitate a naturii umane. Cuvântul natură
nu desemnează doar modul în care oamenii se comportă ca fiinţe
individuale sau ca membri ai colectivităţii, ci şi ceea ce implică destinul
uman.44”

42
Aristotel, ​Etica Nicomahică,​ Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucurelti, 1988,
pag. IV.
43
Ibidem, 194 b 10-15.
44
Raymond Aron, op. cit., pag. 30.
37
 Situează statul înaintea indivizilor, argumentând prin temeiul
organicist-sistemic: aşa cum nu putem concepe un element al corpului
despărţit de corp, tot aşa nu putem să ne imaginăm un om situat în
afara Cetăţii şi a statului. Datorită acestei poziţionări societatea este o
condiţie necesară pentru realizarea umanului.
În afară de realismul demersului filosofic a lui Aristotel, faţă de
Platon, o atenţie deosebită este acordată proceselor reale de atingere
prin actualizare a conceptelor etice: binele suprem, fericire, virtute şi
dreptate, dar şi o atenţie structurală acordată clasificărilor tipurilor de
lege şi aplicărilor ei. De exemplu, Binele nu mai este un gen metafizic,
situat într-o lume a Formelor abstracte, despărţită de cea umană, cu
toată perfecţiunea nerealizării lui, ci devine un concept materializat în
şi prin acţiunile umane şi sociale. Umane, deoarece realizarea lui este
o condiţie a contemplării şi a exerciţiului intelectului, iar sociale,
deoarece Binele se poate realiza doar în Cetate, ca interacţiune individ
stat.
Ca demers uman Aristotel atrage atenţia asupra necesităţii de
a nu se despărţi morala de politică, pentru a se ajunge la realizarea
fericirii, ca problematizare continuă asupra scopului şi asupra
mijloacelor comportamentului moral.
Argumente : citate de interpretat, din ​Etica Nicomahică:​
Virtutea este de două feluri, dianoetică şi etică. Virtutea
dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii
(de aceea necesită experienţă şi timp), pe când cea etică se

38
dobândeşte prin formarea deprinderilor, de unde şi-a primit numele,
printr-o uşoară derivare a cuvântului ethos45.
Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că
exercitarea ei este cea a unei virtuţi perfecte ; şi este perfectă pentru
că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora,
nu numai pentru sine46.
Am definit aşadar nedreptatea ca ilegalitate şi inegalitate, iar
dreptatea ca legalitate şi egalitate47.
În ce priveşte forma de dreptate particulară şi dreptul care-i
corespunde, există o primă specie ce se aplică la distribuirea
onorurilor, a bunurilor materiale sau a tot ceea ce poate fi repartizat
între membrii unei comunităţi politice (căci în acest domeniu pot
interveni egalitatea sau inegalitatea în ceea ce posedă unul faţă de
​ reptate distributivă.
altul), şi poartă numele de d
​ reptatea corectivă, care
Cealaltă specie de dreptate este d
intervine în raporturile private, atât în cele voluntare, cât şi în cele
involuntare. Această formă de dreptate diferă de prima. Dreptatea în
raporturile private constă într-un fel de egalitate, iar nedreptatea într-un
fel de inegalitate48.
“​De o tiranie de acest fel ţine în mod necesar guvernarea în
care un singur om exercită o putere iresponsabilă asupra tuturor
cetăţenilor fără deosebire, fie că sunt egali sau superiori şi care nu are
în vedere decât propriul său interes şi nu cel al supuşilor.​ ​De aceea o

45
Aristotel, op. cit., pag. 32.
46
Ibidem, pag. 106
47
Ibidem, pag. 108.
48
Ibidem, pp. 109-112.
39
astfel de putere este pură violenţă, pentru că nici un om liber nu
suportă fără a protesta o autoritate de acest gen​”
Ca sinteză, contribuţia de bază a demersului aristotelic poate fi
încadrată în următoarele idei: statul este primordial faţă de om şi
individual, fiind o instituţie naturală şi nu convenţională sau artificială.
Omul este o fiinţă socială şi se deosebeşte de animale datorită
sociabilităţii (trăieşte în polis ca triadă – oraş, stat, cetăţean), şi datorită
comunităţii sociale naturale a muncii.
Omul prin esenţa şi natura lui este subordonat statului. Nu
critică ca şi Platon democraţia ci a fost un gânditor care a sesizat rolul
important pe care îl are aceasta în Polis, conform unei raţiuni a
judecăţii majoritare. Totodată afirmă domnia legii şi datoria cetăţenilor
de a se supune acesteia ca putere supremă în stat.
TEMĂ 6
Realizaţi un minieseu comparativ Platon / Aristotel, arătând lucrurile
comune şi lucrurile care îi distanţează
Platon şi Aristotel au intuit de la început faptul că ……………………..
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………..…………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

40
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
Dar spre deosebire de Platon, Aristotel credea că
………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

II.3. ŞCOALA CINICĂ ŞI SCOALA STOICĂ

Şcoala cinică ​cuprinde continuatori post-aristotelici ai

dezbaterilor despre stat, republică, politică, lege şi virtute.
Fundamentele subtextuale ale gândirii lor se regăsesc în discursurile
cinice ale lui Antistene şi Diogene. Antistene a fost discipol a doi

41
gânditori imaginativi atenieni : Gorgias şi Socrate. De la primul a
învăţat oratoria, şi gândirea în contradictoriu, apoi, de la Socrate a
înţeles perseverenţa şi şi-a însuşit « lipsa de patimi a acestuia »49,
fundamentându-şi stilul de viaţă. A definit primul judecata logică50.
Fundamentul gândirii lor era exprimat prin maxima: ​A trăi conform
naturii​! ceea ce justifică modul lor de trai liber, considerat în pelerinaj
sau vagabondaj de către unii, modalitatea lor de gândire simplă prin
care încercau să elimine prejudecăţile, intenţiile şi dorinţele sociale ale
semenilor.
Exemple de raţionamente : ​Aş prefera să fiu mai curând nebun decât
supus plăcerilor : Este un privilegiu al regilor de a face bine şi
de a fi vorbiţi de rău. Să mori când eşti fericit : filosofia este
putinţa de a te frecventa pe tine însuţi: alegerea greşită la vot
l-a determinat să ceară atenienilor să voteze şi faptul că
măgarii sunt cai​ ş.a.m.d.
Şcoala stoică propune ca mobil al întemeierii Cetatea omului
înţelept, care are ca fundament armonia şi câştigarea libertăţii
interioare. Această libertate interioară poate fi dobândită numai
printr-un exerciţiu al raţiunii şi al exemplului. Ordinea universală este
guvernată de raţiune. În ea intră un spirit vital, un suflet cosmic din
care face parte şi sufletul omului. Virtutea ca bun al omului este
singurul adevăr, restul fiind indiferente: bogăţia, gloria, plăcerea ş.a.
Reprezentanţii de seamă ai acestei şcoli întemeiate de către Zenon din

49
Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 194.
50
Ibidem, spunând: Judecata este ceea ce arată ce a fost sau ce este un lucru.
42
Kition sunt Cleantes şi Chrysippos, iar în spaţiul Roman sclavul Epictet
şi împăratul Marcus Aurelius.
Raţiunea ne spune faptul că ordinea constituită în societate
este nenaturală deoarece ea trezeşte pasiuni, iar înţeleptul este cel
care reuşeşte să învingă toate pasiunile. Datorită acestui fapt, binele
social poate fi atins numai prin dobândirea binelui individual. Iar binele
individual exprimă o constantă a renunţării la excesele impuse de
societate sau de individualism. Exemplul care trebuie să fie urmat este
cel al lui Socrate : ca limită a exerciţiului acceptat al modestiei
intelectuale, bazată pe o acceptare a lucrurilor care ne sunt date de
către natură şi nu de către societate, şi, până la urmă, de acceptarea
domniei legii.
TEMĂ 7
Şcoala stoică descrie ……………..………………………..ca un atribut
principal. Politica este…………………………………………….…….ceea
ce arată că…………………
……..………………..……………………….de fiecare dată. Spre
deosebire, şcoala cinică indică ……………………….ca atribut. În
consecinţă……………………………………………………………
……………… ……………….……………………………………………….
……………………………………….…………………………………………
…………………….……………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

43
 II.4. ŞCOALA EPICUREANĂ

Şcoala Epicuriană reprezintă opusul Şcolii Stoice. Virtutea nu

este scopul suprem, ci reprezintă un mijloc pentru a ajunge la fericire.
Epicur a avut duşmani declaraţi între stoici51 şi prin şcoala lui a
continuat şi dezvoltat gândirea cirenaică şi hedonistă. Tocmai de
aceea un interes deosebit a avut conceptul de plăcere şi de fericire.
Scopul vieţii este plăcerea – ca substrat hedonist. A fost un scriitor
prolific, iar într-un tratat ​Despre scop,​ afirma : « Nu ştiu cum să concep
binele, dacă suprim plăcerile gustului, plăcerile sexuale, plăcerile
urechii şi ale formelor frumoase »52. Poate datorită acestor abordări a
fost un gânditor contestat şi criticat în epoca vremii lui. Epictet l-a numit
pornograf, cum şi el îl ironiza pe Platon, numindu-l cel de aur, pe
Aristotel ca un risipitor, pe Heraclit un încurcă-lume ş. a.
Fundamentele subtextuale ale gândirii lui Epicur se regăsesc în
cele patru adevăruri pe care orice om ar trebui să le cunoască:
1. Divinitatea nu trebuie să inspire teamă.
2. Moartea nu trebuie să inspire frică.
3. Este uşor să îţi procuri binele.
4. Este simplu să suporţi durerea.
Concepţia etică epicuriană este exprimată succint sub forma
unei relaţionări între plăcere şi durere, ca stări pasive ale sufletului,
plăcerea fiind potrivită firii iar durerea străină acesteia.

51
Diotimos, Poseidonis cf. lui Diogenes Laertios, op. cit., pag. 314 şi urm.
52
Ibidem, pag. 315.
44
 Prin plăcere şi prin durere trebuie să fie stabilit ceea ce trebuie
căutat, şi totodată, ceea ce trebuie evitat. Este momentul în care
Epicur se desparte de hedonism şi insistă asupra plăcerilor naturale
necesare, care pot fi uşor atinse (a mânca, a dormi) şi asupra
plăcerilor naturale nenecesare (gloria, bogăţia) faţă de care, fără a le
nega în întregime, trebuie să fim prudenţi. Prietenia este cea mai mare
dintre plăceri. Criteriul utilitarismul şi al individualismului au fost
hotărâtoare în impunerea epicurismului ca şcoală timp de câteva
secole.
Statul este rezultatul unui acord. Datorită acestui fapt, dacă el
nu mai este util omului, reprezentanţii puterii şi ai statului este necesar
să fie schimbaţi. Această concepţie va marca definitiv gândirea politică
ulterioară53. Gândire care se va afla într-o luptă de milenii cu cea
platonică, aristotelică şi stoică care presupun un drept social natural,
pentru a justifica ordinea socială de natură aristocratică.
TEMĂ 8
Şcoala epicuriană indică………………………….……………..ca
un atribut principal.
……………………………………………………….Politica
este……………………………………sau…………………….…..ceea ce
arată că……………………………………..….de fiecare dată în
societatea definită
drept……………………………………………………………………

53
Giorgio del Vecchio, op. cit., îl consideră pe Epicur şi şcoala lui ca un precursor al
contractualismului social.
45
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

II.5. IMPERIUL ROMAN SAU DESPRE CUM VIRTUTEA DEVINE

REPUBLICĂ

Imperiul roman – sau despre cum virtutea devine

republicană. Este cerinţa prin care Imperiul Roman a încercat să-şi
afirme organizarea administrativă şi puterea centrală. De fapt,
organizarea structurală trebuia să-şi impună printr-un artificiu o etică
care poate să se afle deasupra intereselor ereditare şi regale: dreptul
şi legea.
Continuându-l pe Hegel putem să afirmăm faptul că dacă grecii
au gândit cel mai bine, în sensul surprinderii prin contrarii, a structurilor
filosofice politice şi etice ale unui polis ideal, romanii au fost cei care au
adus polisul printre oameni şi l-au numit Roma. Aceasta este explicaţia
succintă pe care o putem da dezvoltării dreptului şi a instituţiilor sale.
Utilizând legea, romanii au reuşit să demitizeze puterea sacră, iar,
atunci când a fost necesar, au utilizat dreptul pentru a legitima puterea
creştină.
“Astfel înţelegea lucrurile romanul antic: din ​civis romanus
sum,​ din apartenenţa la Roma, rezulta pentru individ un maximum de
angajament spontan”54.

54
​Keyserling, Hermann, 1993, ​Analiza spectrală a Europei​, Institutul
european, Iaşi, pag.12
46
 La nivel structural, organizarea politică a Romei era definită ca
cetate R​epublicană (sec. V î.e.n. Roma)​. ​Societatea era împărţite în
clase, prin care stratificarea socială55 viza distincţia oamenilor liberi, ca
deosebire între aceştia şi sclavi, între nobili (​patricieni)​ şi nenobili
(​plebei​ ), în funcţie de avere. Cetăţenii aparţineau ​centuriilor. Acestea
erau organizate în ​Adunări centuriane​. Puterea aparţinea celor bogaţi,
marilor proletari care au avut două surse de îmbogăţire, unele
provenind din proprietatea funciara şi altele provenind din comerţul pe
care îl practicau. Ca efect al cuceririlor militare s-a ajuns la extinderea
averilor patricienilor şi la sărăcirea plebeilor.
O mai clară segmentare socială a fost realizată în momentul în
care împărţirea în clase situa pe primul loc senatorii care puteau fi
numiţi guvernatori de provincii. Urmau cavalerii ce puteau obţine, în
exclusivitate, ranguri de ofiţeri superiori. Plebea şi străinii erau trataţi în
funcţie de rangul ocupat. Sclavii care era categoria oamenilor neliberi
şi trăiau într-un regim dur. ​Totodată, pe măsura extinderii graniţelor s-a
extins şi sclavagismul.
După răscoala lui ​Spartacus republica a devenit ​imperiu, ​astfel
încât libertăţile politice au fost abolite, doar puterea a fost exercitată de
o singură persoană, de împărat. Tocmai datorită politice despotice a
imperiului, aristocraţia s-a revoltat (sec. III e.n.), moment în care, deşi
a fost înfrântă, a avut drept rezultat modificarea sistemului municipal.
Clasa dominantă a ajuns în mâinile ​colectorilor de taxe, a perceptorilor.

vezi şi Ovidiu Drimba, ​Istoria culturii şi civilizaţiei, ​Editura Ştiinţifică şi

55

Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 711 şi urm.

47
 Este primul sistem birocratic eficient, dar a cărui autoritate a
ajuns să se transmită ereditar. Dar, după câteva decenii sistemul
administrativ s-a transformat, împăraţii Romei au apelat la un
intervenţionism accentuat.
Motivarea debirocratizării viza uşurarea încasării impozitelor. În
realitate statul i-a legat pe ţărani de pământ, transformându-i în ​coloni.
În efect s-a ajuns la concentrarea proprietăţilor iar micile proprietăţi
dispar fiind acaparate de cele mari. Datorită absolutismului imperial
spiritul civic a fost distrus, dificultăţile economice s-au accentuat, astfel
Imperiul Roman a slăbit, dezintegrându-se mai întâi cel Apus în secolul
V, iar apoi cel de Răsărit in secolul XV.

II.6. CICERO

Cicero ​(106-43 î. H.) este considerat ca fiind cel care a

popularizat filosofia în Roma. Erudit, dar bun orator, abstract dar
adresându-se în primul rând cetăţenilor, interiorizat în natura cuvintelor
statului personalizate prin interesele oamenilor.
Teza de bază este neoaristotelică, şi afirmă faptul că „dreptul
nu este un produs al voinţei, ci este dat de natură”56.
Stoic în concepţie reafirmă concepţiile lor privind existenţa unei
raţiuni universale, tocmai pentru a întemeia supremaţia legii şi a
justiţiei. Argumentează subtil prin exemplul caracterului nesubiectiv al
legilor, şi deci natural al lor, altfel şi legile tiranilor ar putea fi

56
Giorgio del Vecchio, op. cit., pag. 63.
48
considerate ca drepte sau juste, dacă toate lucrurile ar fi relative sau
incognoscibile. Datorită acestui tip de gândire este considerat primul
cetăţean care a definit principiile care vor sta la temelia Cetăţii
universale, a Republicii ca ​lucru al domeniului public​, şi, fără să vrea, a
pregătit regimul imperial57 care a luat fiinţă la nici două decenii după
moartea lui, odată cu Octavianus Augustus care primeşte primul titlul
de Imperator.

TEMĂ 9
IMPERIUL ROMAN
CUVINTE POLARE REPUBLICĂ VS. IMPERIU
PLEBEI …………………………………………. CAR
.VS…………………………………….. E
SENATORI …………………………………………. ES
.VS…………………………………….. TE
LEGE …………………………………………. AT
.VS…………………………………….. RIB
U-T
UL
ES
EN
ŢIA
L?

57
Pisier, E., op. cit., pag. 21.
49
Civilizatoric, Imperiul Roman este…………………………………………
datorită faptului că a reuşit să
impună………………………………...numai
prin……………………………………………………………………………..
şi utilizând……………………………..…………….ceea ce la nivel
cultural a
însemnat………………………………………………..……………………
…
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

III. CREŞTINISMUL ŞI EVUL MEDIU

Cetatea lui Dumnezeu ca Cetate a oamenilor sau Cetatea

oamenilor ca Cetate a lui Dumnezeu. Aceste două judecăţi par a defini

50
universul creştinismului şi răspândirea lui, care trece în mod istoric de
epoca Evului Mediu. Oricum sunt două curente care definesc cel mai
bine impunerea modelului Cetăţii lui Dumnezeu ca valoare a omului:
patristica şi scolastica.
Prin scrierile şi abordările Patristice s-au realizat începutul
deschiderilor iniţiatice ale Vechiului Testament, ca scrieri ale părinţilor
bisericii (Apostolii, şi Tertullian, Clement din Alexandria, Origene,
Lactanţiu, Sfântul Augustin ş.a.). Dacă Sfântul Pavel arăta că este
necesar să i se dea „Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce
este al lui Dumnezeu”, atunci intonaţia imperativă cerea, pentru
început, o distincţie clară între lumea creştină şi lumea profană. Dar
acest imperativ va fi destul de repede uitat, avându-se în vedere faptul
că ceea ce „este al lui Dumnezeu” a fost folosit ca modalitate de a
justifica fie neimplicarea în treburile civile, fie participarea la realizarea
Cetăţii lui Dumnezeu pe pământ.
Sfântul Augustin58 a fost cel care a marcat în mod definitiv
gândirea creştină europeană, prin impunerea ideii de evoluţie spirituală
creştină a umanităţii, a participării fiecărui om la realizarea voinţei şi
Providenţei divine, prin care se realizează aducerea printre oameni
Cetăţii lui Dumnezeu. Statul laic este doar mijlocitor, un instrument, un
rău necesar, supus Bisericii. Timpul devine istoric şi linear iar
finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu,
doar numai prin Civitas Dei, prin comunitatea creştină a credincioşilor,
se ajunge la construirea cetăţii divine.

58
Vezi şi Pisier, E., op,. cit., pag. 24 şi cont.
51
 Polisul văzut printr-o descriere imagologică arată că în secolul al
XV-lea, în aspectul oraşului şi al satului, domnea contrastul. „Oraşul nu
se dezvolta ca oraşele noastre, prin alipirea dezordonată, la periferia
lor, a unor îngrămădiri de fabrici urâte şi de locuinţe lipsite de gust, ci
rămânea închis, în zidul de incintă, păstrând o imagine bine definită,
rotundă, dar ţepoasă, datorită nenumăratelor sale turnuri.59”
Conceptualizările scolastice elaborează dogmele creştine într-o
raţiune îndeosebi neo-aristotelică. Toma din Aquino (​Summa
Theologica​) devine un maestru doctrinar al catolicismului. Distinge
între trei tipuri de legi: legi eterne, legi naturale şi legi umane.
Legile eterne sunt cel care guvernează lumea şi au ca
fundament raţiunea divină. Trebuie acceptate prin credinţă.
Legile naturii sunt copii imperfecte ale legilor eterne. Sunt
imperfecte deoarece nimeni nu poate să cunoască în întregime voinţa
divină. Se pot institui şi intui prin intermediul raţiunii.
Legile umane sunt invenţii ale omului, ca aplicabilitate practică
a legilor naturii. Au cel mai mic grad de raţiune divină, şi tocmai de
aceea sunt cele mai oscilante, sunt cele care se schimbă cel mai des.

III.1. EXERCIŢIU IDEATIC ASUPRA GENEZEI ŞI IMPORTANŢEI

CREŞTINISMULUI - EVANGHELIA ESENIENILOR

59
Johan Huizinga, op. cit., pag. 11.
52
 Edmont Bordeaux-Szeckely60 a descoperit la începutul
secolului în arhivele Vaticanului manuscrise care tratează ideile
şi modul de viaţă al esenienilor, care au trăit acum două mii de
ani în Orientul Mijlociu şi au exercitat o influenţă profundă
asupra genezei creştinismului. El şi-a consacrat viaţa studiului
învăţăturii eseniene şi aplicaţiilor sale practice pentru omul
secolului XX. În "The Origin of Christianity",
E.Bordeaux-Szeckely se bazează pe dovezi istorice, filologice
şi exegetice pentru a arăta cum s-a dezvoltat creştinismul.
"Acum două mii de ani, într-o parte a lumii numită Palestina, a
avut loc un eveniment care a transformat destinul întregii
planete. Nimic în istoria civilizaţiei occidentale nu e comparabil
ca importanţă şi influenţă cu acest eveniment. În lupta titanica
dintre cei doi coloşi care erau Imperiul Roman, cel mai puternic
dintre toate imperiile şi fluxul neîncetat de invadatori veniţi din
Asia, cea mai mare invazie din istorie, apărea o a treia forţă..
Într-o manieră misterioasă şi cu o rapiditate extraordinară, ea îi
învinge pe aceşti doi uriaşi aparent invincibili. Nu i-au trebuit
decât câteva secole acestei forţe numită creştinism pentru a-şi
dezvolta autoritatea asupra tuturor naţiunilor occidentale. Ea
devine forţa militară şi politică supremă care domneşte asupra
a sute de mii de oameni, asupra regilor şi împăraţilor. Treizeci
şi cinci de ani înaintea erei noastre în faţa posibilităţii repetării
luptelor armate ale sectelor israelite contra Imperiului Roman,
împăratul Adrian a distrus Ierusalimul şi i-a dispersat pe evrei.

60
http://robertbr.tripod.com/spirit/evanghelia_esenienilor.htm
53
După înfrângerea lor pe câmpul de luptă aceste secte s-au
răzbunat împotriva Romei dezvoltând un mesaj fanatic care a
servit drept sprijin grupurilor religioase care vor da naştere
bisericii catolice. Pentru a încerca să le neutralizeze împăratul
Constantin recunoscu religia lor dându-i o existenţă oficială.
Biserica a devenit atunci o instituţie care, pentru a-şi spori
puterea s-a consacrat mai multe secole manipulării
manuscriselor antice, modificând ce nu convenea vederilor ei şi
suprimând învăţăturile contrare intereselor sale. În sec. IV
Conciliul din Niceea a eliminat un mare număr de texte
considerate ca neconforme cu dogmele Bisericii şi mesajul de
pace şi armonie al Esenienilor a dispărut aproape total din
tradiţia creştină. În timp ce Imperiul roman se prăbuşea sub
presiunea barbarilor, Biserica creştină singură a rezistat în
mijlocul ruinelor, putând, graţie bunei sale organizări, să scape
de la dezastrul pe care în mare măsură ea l-a provocat.
Specificul bisericii din primele secole a fost realmente de a
impune dogmele pe care le urma ea şi de a declara eretici pe
cei care gândeau altfel. Cum a spus-o John Lelly în
"Simulacrele de Dumnezeu". "Tratamente oribile fură rezervate
ereticilor şi celor care declarau că nu au nici o încredere în tot
ce se petrecea. Oamenii au fost înecaţi şi sfârtecaţi, spânzuraţi,
arşi; li s-au aplicat toate atrocităţile pe care omul le-a putut
inventa pentru a-şi tortura aproapele şi asta în numele lui
Dumnezeu, cel pe care eu îl cunosc şi pe care te voi învăţa să-l
cunoşti. Dacă refuzi, mă văd obligat să te torturez până când

54
vei crede în EL. Şi dacă din întâmplare vei muri la mijlocul
drumului mă voi ruga pentru ca sufletul tău să meargă în
Paradis." Biserica creştină a ajuns la apogeul puterii sale atunci
când ea i-a dat lui Carol cel Mare coroana de împărat în
schimbul supunerii sale faţă de dogmele pontificale.
Astăzi, puterea Bisericii nu mai este decât umbra măririi
ei trecute. Pierderea încrederii populaţiilor faţă de o instituţie
sufocată de povara tradiţiilor rigide se accentuează fără
încetare. Dacă istoria civilizaţiei occidentale arată cum Biserica
a devenit victima dogmelor sale asta nu împiedică faptul că
mesajul original al Esenienilor, chiar puternic denaturat de
tradiţii, îşi păstrează toată puterea sa spirituală. Edmont
Bordeaux-Szeckely a publicat în 1928 "Evanghelia Păcii a lui
Isus Cristos prin discipolul său Ioan", care constituie un
fragment din învăţătura eseniană a lui Isus. Această carte a
fost citită de milioane de persoane în toată lumea. Le-a adus o
preţioasă sursă de inspiraţie, atât la nivelul sănătăţii fizice cât şi
în viaţa spirituală, prin comuniunea cu forţele naturii şi ale
cosmosului. În continuare, E. Bordeaux Szeckely a publicat alte
texte provenind din moştenirea eseniană.
Tradiţia religioasă iudeo-creştină a făcut din occidentali
nişte schizofrenici. Începând cu apostolul Pavel, Biserica n-a
încetat să propovăduiască oamenilor ura faţă de propriul lor
corp. Ea a denigrat o relaţie armonioasă cu sine pentru a
valorifica doar viaţa intelectuală, promovând o spiritualitate pur
cerebrală. Bunăstarea, sănătatea, observarea de sine,

55
cunoaşterea interioară au fost suprimate pentru a da locul unei
ştiinţe analitice căreia îi măsurăm acum limitele şi pericolele.
Cum spune E.B-S în "Viaţa biogenică": "Obsedată de un spirit
demonic de cupiditate şi de competiţie, societatea noastră
devastează şi risipeşte nebuneşte capitalul preţios al resurselor
naturale ale planetei pentru a produce o maree fără sfârşit de
bunuri de consum inutile, non-biodegradabile şi non-reciclabile,
astfel se dezvoltă cu o viteză vertiginoasă o poluare fără sfârşit
a resurselor de viaţă de pe pământ-atmosferă, oceane, râuri,
lacuri, terenuri, câmpuri, păduri -distrugând pe veci forme de
viaţă create de milioane de ani.
Într-un viitor foarte apropiat, industria uriaşă
centralizată, acest monstru de nesăturat, ne va separa complet
de natura care acoperă Mama-Pământ şi vom sfârşi prin a
avea nişte corpuri slăbite, anemice şi bolnave pe un munte de
deşeuri otrăvite la fel de mare ca planeta." Pentru a reînvăţa să
organizăm viaţa cotidiană într-un nou mod creativ şi inteligent -
graţie căruia omul încetează să mai fie un orfan al cosmosului
pentru a deveni un atom activ al vieţii universale - gândirea
eseniană are locul său alături de scrierile inspirate buddhiste,
hinduse, chineze, aztece sau provenite din alte tradiţii vechi.
Toate, înainte de a fi deformate de religiile instituţionalizate
afirmă că corpul nostru şi universul care ne înconjoară nu ne
sunt inamici, ci chiar minunaţi învăţători care ne invită să creăm
o relaţie armonioasă cu tot ce e viu în noi şi în jurul nostru.
Pentru a se citi aceste texte e necesar a se pune deoparte

56
"raţiunea raţională" pentru a se merge dincolo de cuvinte.
Astfel, folosind scrierile eseniene nu ca nişte incitări la gândire
intelectuală ci ca trambuline care ne permit să trezim în noi
înşine imaginile şi simbolurile, noi putem explora lumile noastre
interioare şi înţelege că cuvântul "religie" vrea să spună "a se
lega de".
Legea de care vorbesc esenienii nu e o lege religioasă,
dogmatică şi rigidă ci intuiţia de viaţă care rezidă în fiecare şi el
învaţă să trăiască în armonie cu universul. Doar urmând intuiţia
sa profundă (şi instinctul său care îi este componentă biologică)
fiinţa umană poate să se elibereze de închisori care le-a creat
ea însăşi printr-un mod de viaţă şi de gândire denaturat şi
dezrădăcinat. Fie ca fiecare cititor, găsind rezonanţele dintre
mesajul poetic al esenienilor şi propria sa înţelepciune intuitivă,
să deschidă uşa care conduce către această grădină interioară
în care e posibil să fii în unitate cu toate formele de viaţă.
Puterile invincibile care ne înconjoară, aceste forţe ale naturii
pe care esenienii le numeau "Îngeri" au exprimat în toate
epocile prin gurile profeţilor şi înţelepţilor un mesaj de o mare
simplitate: "Încetează să te mai temi, universul nu ţi-e ostil. Eşti
înconjurat de puteri ale dragostei şi fericirii care aşteaptă doar
ca tu să le accepţi pentru a te copleşi de binefaceri! Eşti
moştenirea Regatului Ceresc şi al Regatului Mamei
Pământeşti. Dacă onorezi legile lor, vei primi sănătate,

57
 vitalitate, bucurie şi satisfacţie-împlinire în fiecare moment al
vieţii tale de pe pământ.61"
În sinteză, prin abordări relaţionate şi argumentative putem să
observăm că „Europeanul, şi cu el Europa, se naşte… prin forţa
lucrurilor”62 din conştiinţa diferenţei faţă de Orient şi Occident, faţă de
celălalt şi de sine.
Într-o paradigmă exhaustivă putem să vorbim despre cultura
europeană, ca şi Noica, definind-o drept o cultură a ne-firescului?
Deoarece „se aşează de la început dincolo de natură, care pentru
creştinism este căzută, odată cu omul, iar pentru religia ştiinţei este
spectralizată şi trecută în laborator”63?
Ori, mitul şi imboldul creştin este cel care a dat până la urmă
naştere conceptualizărilor metafizice greceşti. Dintr-o perspectivă
retorică este suficient de analizat un fragment al lui Pierre Manent
„Potrivit celei mai răspândite opinii, originalitatea istoriei politice
europene ţine de creştinism, iar dezvoltarea politicii moderne poate fi
descrisă ca „secularizare”: ce sunt până la urmă libertatea şi
egalitatea, dacă nu „valorile evanghelice” venind să inspire şi să
modeleze viaţa civică?”64 Observăm o interpretare unilaterală a
influenţelor creştine care nu se aplică dar care poate fi aplicabile în
cazul statului Israel actual. Din această cauză am relaţionat judecăţile

61
Ibidem.
62
Hermann Keyserling, ​Analiza spectrală a Europei, ​Institutul European, Iaşi, 1993,
pag. 308.
63
Constantin Noica, ​Modelul cultural European, ​Editura Humanitas, Bucureşti, 1993,
pag. 30.
64
​ ditura Humanitas, Bucureşti,
Pierre Manent, ​Istoria intelectuală a liberalismului, E
1992, pag. 14.
58
antice greceşti, drept raţionamente formale, goale, care în clipa în care
s-au întâlnit cu plinătatea sensului şi semnificaţiilor spirituale creştine
au dat naştere ideii de Europa.
TEMĂ 10
Realizaţi un eseu prin care să justificaţi importanţa creştinismului
pentru…………………………………………………………………………
……..…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………din perspectiva gândirii politice ………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………..………din
perspectivă
instituţională………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

59
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..

III.2. NICCOLO MACHIAVELLI

Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezintă pentru gândirea

politică un spirit original şi pragmatic prin afirmarea unui discurs
inovator. Tratate esenţiale: ​Principele (1513), ​Discursuri asupra primei
decade a lui Titus Livius (1517), ​Arta războiului (1518), ​Istoriile
florentine​ (1525).
Machiavelli poate fi considerat întemeietorul sau părintele
ştiinţei politice moderne în materie de filosofie politică, inspirându-se
din premisele teoretice ale antichităţii şi exemplificând prin cazuistica
Imperiului Roman. “​În mod cert, dintre toate instituţiile romane, puţine
sunt cele care merită mai multă atenţie, şi ar trebui să socotim
dictatura printre cele care au contribuit cel mai mult la grandoarea
acestui vast imperiu, căci este dificil ca un stat, fără să aibă o atare
instituţie, să se poată apăra contra evenimentelor extraordinare.
Mersul guvernării într-o republică este în mod obişnuit prea lent. Nici

60
un consiliu, nici un magistrat neputând să-şi asume responsabilitatea
acţiunii de unul singur, este nevoie de consultări mutuale, iar
necesitatea de a reuni toate voinţele în momentul cerut face ca luarea
măsurilor să fie periculoasă când este vorba despre remedierea unui
rău neaşteptat şi care nu admite defel amânare. Este deci necesar,
printre instituţiile unei republici, să avem şi una asemănătoare
dictaturii​.”65
Din punct de vedere meditativ: “​Când se lasă seara mă
înapoiez acasă şi intru în camera mea de lucru, în prag lepăd de pe
mine haina de toate zilele, că-i plină de noroi şi lut, îmi pun veşmintele
regeşti şi de curte. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc în
străvechile lăcaşuri ale oamenilor de demult; fiind primit cu dragoste de
ei, mă satur cu acea hrană care ​solum este făcută mine şi pentru care
m-am născut. Nu mă ruşinez a vorbi cu ei şi a-i întreba de cauzele
faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, îmi răspund; vreme de patru ceasuri
nu simt nici o plictiseală, uit de orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie,
iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată fiinţa mea în tovărăşia lor.​ ”66
Ca situare istorică Machiavelli a trăit în Florenţa. Ceea ce a
reuşit să impună a fost o vizualizare explicită a unui curent de gândire
specific perioadei în care a trăit şi prin care năzuia să discrediteze
pretenţiile politice ale bisericii. Într-un spirit linear, specific începutului

65
Trebuie să tragem din acest pasaj concluzia că Machiavelli este un adept al
dictaturii, sau, în termeni actuali, un teoretician cu înclinaţii dictatoriale în gândire?
Sub nici o formă! Numai o judecată pripită, ideologică şi, în cele din urmă, falsă,
ne-ar putea face să credem aşa ceva. Machiavelli este, de această dată, chiar realist.
Cei care admiră realismul lui Machiavelli (şi care astăzi sunt deplin în tabăra
“democratică” a gândirii) ar trebui să nu ignore acest pasaj din autorul nostru.
66
Din scrisoarea către Francesco Vettori, ​Principele​, Ed. Ştiinţifică, 1960, p. 3.
61
discursului modern67, prin care realitatea este redusă la Da sau Nu,
formând o determinare a specifică a cogniţiei umane.
“​Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare
pentru cei care le înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc
adevărul concret al faptelor68 decât simpla închipuire. Căci sunt mulţi
aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a
văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate.
Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii
trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o
parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum
ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească. Acela care ar voi
să-şi proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu
necesitate doborât de ceilalţi care sunt în jurul lui şi care nu sunt
oameni de bine. Aşadar, principele care vrea să-şi păstreze puterea va
trebui să înveţe neapărat să poată să nu fie bun şi să ştie să fie sau să
nu fie astfel după cum este nevoie​.”69
Dacă puterea corupe, inclusiv reprezentanţii bisericii, atunci
aceştia trebuie să se limiteze la puterea şi la instituţiile specifice religiei
şi credinţei. Astfel încât, extinderea puterii lor şi asupra lumii laice nu
este necesară, nefiind un exemplu de urmat. În consecinţă Principii
trebuie să îşi pună propria putere la adăpost ca să nu mai fie
acaparată de reprezentanţii bisericii. La nivel subtextual, este mai greu
să înlături un înalt reprezentant al bisericii de la procesul politic

67
Regis Roman, ​Textul limbajului şi subtextul discursului,​ Vasile Goldiş University
Press, Arad, 2007.
68
Expresia originală este “veritá effettuale”.
69
Ibidem.
62
decizional al lumii profane, dar este mult mai uşor să izgoneşti sau să
îndepărtezi un principe. În consecinţă puterea laică trebuie să aparţină
numai lor. Cum sesiza prin descriere simplă şi Pierre Manent „cetatea
era în acelaşi timp deosebit de ostilă Bisericii şi deosebit de vulnerabilă
în faţa ei”70. Drept urmare, realismul politic care începe odată cu
Machiavelli semnifică pierderea sensibilităţii, a inocenţei ori a
neghiobiei în luarea deciziilor politice.
Pierderea sensibilităţii putem să o relaţionăm cu renunţarea la
ideile spirituale şi creştine. Pierderea inocenţei semnifică despărţirea
de virtuţile filosofilor antici care pot să cunoască mai bine adevărul sau
dreptatea faţă de alţi oameni, dar care nu pot să cunoască aşa cum
sunt ele în cetate. Pierderea neghiobiei are sensul încrederii în
onestitatea poporului care este mult mai adâncă decât onestitatea
înalţilor demnitari care înconjoară Principii.
Odată cu Machiavelli se realizează „disoluţia filosofiei clasice
sau a concepţiei morale a politicii”71, astfel încât orice formulă, analiză
politică nu mai face trimitere nemijlocită la principiile morale, la
adevărat sau fals, la bine sau rău, ci este relaţionată cu eficacitatea,
pragmatismul, şi utilitaritatea acţiunii politice.
Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteză
eficientă ca exprimând spiritul politic al Renaşterii florentine, prin:
❑ Necesitatea de a salva Italia şi de a constitui un stat unitar.

70
Pierre Manent, 1992, pag. 31.
71
Raymond Aron, op. cit., pag. 37.
63
❑ Afirmarea raţionalităţii şi a statului laic şi separarea lui de
religie sau de valori ale eticii imperativ-comportamentale şi
ideale.
❑ Înţelegerea politicii ca ştiinţă de sine stătătoare, ca artă de
a guverna, de a conserva şi de a dezvolta statul.
❑ Statul este perceput asemenea unui organism viu,
neoplatonic, având o viaţă proprie.
❑ Conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în
cunoaşterea realităţii faptelor, a relaţiilor şi necesităţilor
sociale.
❑ Tocmai de aceea politica trebuie înţeleasă, în primul rând,
prin renunţarea la idoli şi aparenţe, prin renunţarea la
impresiile imaginative ale lui Platon şi Aristotel, care ne
spun cum ar trebui să ne comportăm în viaţa politică şi nu
analizează suficient realitatea relaţiilor politice.
❑ Este o identitate între acţiunea politică şi realităţile concrete
care trebuie să o depăşească pe cea a imperativelor: cum
trebuie să acţionezi ca sa atingi un bine iluzoriu.
❑ Statul, organizarea comunităţii politice, nu este viabil dacă
nu are legi şi armată.
❑ Este necesară separarea politicii de religie, aşa cum este
necesară şi separarea politicii de morală. Ambele nu au
nimic în comun cu politica şi cu cunoaşterea faptelor reale.
❑ Scopul scuză mijloacele dacă este o consecinţă a faptelor
reale şi nu imaginare.

64
 ❑ Luptele dintre principe şi masele de oameni, dintre nobili şi
plebei în Imperiu Roman, de exemplu, au avut şi efecte
pozitive deoarece au condus la elaborarea unor legi mai
bune şi, foarte important, la formarea unui spirit educativ
civic care se materializează în dezvoltarea instituţiilor.
❑ Lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între
facţiuni. Numai primele au consecinţe pozitive deoarece nu
luptă pentru scopuri particulare ci urmăresc interese
generale, rezultând o lege şi o societate mai bună.
❑ Statul „sănătos” este cel care-şi inventează instituţii care au
rolul unor organe de control pentru a se menţine un
echilibru social.
❑ Libertatea oamenilor depinde de puterea instituţiilor din stat
care sunt un garant al tuturor libertăţilor prin aplicarea
unitară a legii.
❑ Revoltele şi „tulburările” sociale trebuie soluţionate le nivel
instituţional prin adoptarea unor legi mai bune.
❑ Constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare
trebuie să ţină seama de două griji elementare: legiuitorul
ales chiar prin sufragiu liber şi public trebuie să reformeze
legile în folos public şi nu în interes personal; puterea de a
reprima trebuie să fie încredinţată cu grijă de către legiuitor,
altfel cetăţenii se pot revolta.
Statele se împart, după Machiavelli, în republici şi principate.
Acestea din urmă sunt fie ereditare, fie noi, fie mixte.

65
 Machiavelli crede că un principe nu poate să nu facă rău celor
peste care începe să domnească, la început, iar acest lucru este
exprimat clar: “(…) ​atunci când cineva devine principe nu se poate ca
el să nu facă rău celor peste care începe să domnească, atât prin
trupele înarmate pe care le foloseşte, cât şi prin nenumăratele abuzuri
şi asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire​”72 . Aceste idei se vor
schimba în mod radical.
Realismul lui Machiavelli este evident. Şi Toma d’Aquino nu
credea în posibilitatea ca cetăţile acestei lumi să fie bine guvernate
decât prin guvernarea divină. Machiavelli duce mai departe gândul lui
Toma fiind este primul autor modern în sensul în care, pentru a explica
şi ameliora condiţia umană, refuză ajutorul divin şi se ridică împotriva
Bisericii, ca instituţie temporală, pe care o acuză de denaturarea şi
falsificarea vieţii politice a principatelor sau republicilor italiene.
Politica este similară răului istoric şi se identifică cu lupta pentru
supremaţie, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru păstrarea acestora,
pentru eliminarea duşmanilor celor care se află la putere, toate, acte
ce implică ideea suferinţei, a forţei brute. Machiavelli era puţin
preocupat de însănătoşirea morală a cetăţenilor, care sunt uitaţi în
ignoranţa şi răutatea lor caracteristică şi crede că poporul trebuie
“supus”, adică forţat să adere la filosofia de conducere a principelui,
căci numai acesta ştie cu adevărat care sunt nevoile pe termen lung
ale principatului său, numai el ştie ce anume trebuie făcut pentru ca
puterea să nu-i scape etc. Scopul său, acela de a-şi păstra intactă
puterea politică, ba chiar de a şi-o mări, scuză mijloacele, adică acele

72
​Machiavelli, ​Principele​; Ed. Ştiinţifică, 1960, cap III.
66
fapte care se pot întoarce împotriva poporului, poporul aproape că nu
mai are nici o importanţă.
Cetatea lui Machiavelli este cetatea maximei îndepărtări între
conducătorii politici şi popor, iar exemplele în acest sens sunt
numeroase. Michel Senellart73 face o precizare importantă, arătând că
termenul pe care-l întrebuinţează Machiavelli când vorbeşte despre
cuceririle principelui este cel de ​stato,​ care nu înseamnă însă ​stat.​ ​Stat
înseamnă mai degrabă puterea unui om sau a unui grup de oameni,
care se află în fruntea unei cetăţi. Este vorba despre ​starea unui
principe, a unui conducător, despre autoritatea şi dominaţia lui asupra
unei cetăţi, cumva independent de starea supuşilor: “​Expresia
mantenere l​ o s​ tato, ​pentru principe, este în consecinţă sinonimă cu ​se
mantenere nel suo stato – “a se menţine pe poziţia sa​”. ​Stato se referă
deci la propriul interes al principelui, distinct de cel al cetăţii, atunci
când nu-i este de-a dreptul opus (s. n., C. P.)”74 Se naşte o filosofie a
răului la Machiavelli extrapolată, de exemplu: “​De unde urmează
constatarea că pe oameni trebuie să-i iei cu binele, sau să-i distrugi cu
totul, fiindcă ei se răzbună uşor pentru un rău uşor care le-a fost
pricinuit, dar nu se pot răzbuna în schimb pentru ceva grav; aşa încât
este necesar ca răul pe care i-l faci cuiva să fie de aşa fel, încât să nu
ai a te teme de răzbunare​.” 75(cap. III)

73
V​. Artele guvernării.​ ​De la conceptul de r​ egimen medieval la cel de guvernare​, Ed.
Meridiane, 1998 (traducere după ​Du r​ egimen médiéval ​au concept de gouvernement,​
Ed. du Seuil, 1995).
74
M. Sennelart, op. cit., p. 212.
75
Ibidem.
67
 Principele l​ ui Machiavelli este povestea capacităţii politicului de
a distruge propria comunitate de supuşi prin trei posibilităţi: “​primul
constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele
locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai
departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un
guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le
păstreze prietene (…) ​Într-adevăr, nu există alt mod de a stăpâni în
siguranţă o provincie decât acela de a o nimici​.” 76
Concluzia finală
este cutremurătoare: siguranţa deplină că provincia este ascultătoare
nu o poţi avea decât atunci când provincia respectivă este nimicită,
distrusă, adică i se anihilează total voinţa proprie. Rezultă un sens al
guvernării machiavelice destul de limpede. Sau o altă strategie
asemănătoare: “​De unde urmează că trebuie să reţinem acest fapt: că
acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate
cruzimile pe care va fi nevoit să le săvârşească şi pe toate să le facă
dintr-odată (…) Căci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună,
pentru ca oamenii, gustând din ele doar puţină vreme, să le simtă mai
puţin apăsarea; binefacerile în schimb trebuie făcute încetul cu încetul,
pentru ca să le simţim gustul vreme mai îndelungată​”77. Principele
trebuie să ştie să manipuleze în aşa fel masele, încât multele fapte rele
să pară puţine, iar cele bune, puţine, să pară mai multe prin încetinirea
ritmului de administrare a lor, rezultând formare ideilor de imagine
politică publică şi de percepţie a acesteia de către supuşi.

76
​Machiavelli, 1960, op. cit., cap V.
77
Ibidem, cap VIII.
68
 În ​capitolul IX se ocupă de “principatul civil” care se cucereşte
fie prin voinţa poporului, fie prin a celor mari: “​În adevăr, se întâlnesc în
orice cetate aceste două tendinţe politice diferite şi ele se nasc din
faptul că poporul nu vrea să fie nici guvernat şi nici asuprit de cei mari,
pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul; iar din
aceste două voinţe diferite se naşte în orice stat unul din cele trei
efecte ale lor, şi anume principatul, libertatea sau abuzurile de tot
felul.​ ”78. Machiavelli recomandă ca principele să ştie să-şi apropie
prietenia poporului, căci aceasta este mai preţioasă decât sprijinul
celor mari, poporul fiind mai uşor de mulţumit. Principele este şi aici
deasupra tuturor şi trebuie să ştie să speculeze această poziţie pentru
a-şi menţine superioritatea.
Arta Războiului79 reprezintă un exerciţiu util al înţelegerii
practice al aplicabilităţii independenţei unei naţiuni. Tocmai de aceea,
subtextual, Machiavelli a dispus operaţionalitatea discursivă a unui
dialog reamintit între Cosimo Rucellai, prieten al autorului şi Fabrizio
Colonna. Textul este incitant dacă ne gândim că premisa de la care
pleacă vizează un exerciţiu afectiv al omagiului pe care îl aduce
prietenului său pentru a pune în valoare tocmai conceptul de război.
Dar acesta este analizat într-o modalitate modernă de concepere a
valorilor sociale. Pretextul analizelor realizează o trimitere la proverbul:
războiul face valorile, iar pacea le face să dispară. Pentru a lăsa
raţiunea să iasă la lumină: securitatea unui stat este asigurată de
propriile arme.

78
Ibidem, cap. IX.
79
Machiavelli, Nicolo, ​Arta Războiului​, Editura Antet, Bucureşti, 2000.
69
 În consecinţă, odată cu Principele lui Machiavelli se ajunge la
separarea actului de autoguvernare al Principelui80 de logosul
guvernării. De fapt distanţarea era legată de un text secret perimat şi
anacronic. În Evul Mediu circula un text secret numit Oglinda princiară
care avea menirea să înveţe orice principe cum să guverneze singur o
ţară sau un regat, cum să îşi formuleze discursurile şi cum să
acţioneze în orice situaţie. În acest caz, prin opera lui Machiavelli
induce ideea că principele nu mai trebuie să acţioneze conform
propriului său logos, a propriilor lui dorinţe şi impulsuri, ci trebuie să
primească şi să accepte ca tipologie de bază în ceea ce priveşte
multitudinea acţiunilor sale sfaturile unui secretar, a unui consilier, a
unui ideolog care îi spune ceea ce are de făcut. Subiectul sfaturilor
primite de către Principe este diferit, deoarece înseamnă, în primul
rând, trecerea de la totalitatea acţiunilor care privesc menţinerea
puterii Principelui în scopul guvernării, la menţinerea
postmachiavelliană a puterii Principelui în scopul guvernării poporului.
„Un principe trebuie să aibă o singură ţintă şi un singur gând şi
să considere că ştiinţa cea mai potrivită pentru el este aceea a
războiului, a organizării şi disciplinei pe care acesta le cere; căci este
singura ştiinţă pe care se cuvine s-o aibă acela care comandă”81.
Toate acestea în condiţiile în care principele trebuie să fie darnic cu
supuşii săi dar numai prin chibzuire, altfel dărnicia este dăunătoare; să
fie mai degrabă iubit de aceştia, însă, dacă iubirea nu se poate
întâmpla să încerce să se facă temut, dar niciodată urât de supuşi; să

80
C. Preda, op. cit., pag. 41.
81
Niccolo Machiavelli, ​Principele,​ Editura Mondero, Bucureşti, 2005, pag. 54.
70
îşi respecte cuvântul ca un leu dar să acţioneze precum o vulpe. „Nici
un principe nu va izbuti să dobândească mai multă preţuire decât
acela care va săvârşi fapte măreţe şi care va da pilde rare despre
însuşirile lui”82. Însă, toate acţiunile principelui pot fi interpretate şi din
punctul de vedere al alegerii secretarilor şi miniştrilor - cu sau fără
înţelepciune, iar cea dintâi judecată asupra unui principe este legată
de inteligenţa cu care îşi alege sfătuitorii.
Concluzia acestei interpretări este asociativă: odată cu
Machiavelli şi nu începând cu Marx se arată faptul că trebuie enunţat,
în primul rând, «programul»83 politic şi abia apoi se poate guverna.
Programul politic este un efect şi un produs al ideologului care are
menirea să producă, să creeze idei, iar politicianul acţionează conform
lor. Rezultă, ca intenţie, un nou text politic în care:
● Ideologul savant este înlocuit cu populaţia care ajunge să ştie
şi să exprime ceea ce vrea (de la Hobbes la Tocqueville).
● Democraţia este considerat a fi cel mai bun regim politic
(începând cu Spinoza).
● Democraţia trebuie să fie aplicată cu necesitate în practica
politică şi socială (Tocqueville).
● Votul universal a ajuns să se impună ca principiu democratic în
Europa şi America.
● Legislativul trebuie să fie separat de executiv prin iniţierea ideii
prin care suveranul care formulează legea nu trebuie să fie mai

82
Ibidem, pag. 78.
83
C. Preda, op. cit., pag. 45.
71
 presus de lege (Bodin), sau de poporul care prin voinţă îşi
impune legi pe care ulterior le încalcă (Rousseau).
● Se impune elaborarea unei Constituţii ca meta şi posttext, ca
lege de bază în orice situaţie pe baza căreia se formulează şi
se întemeiază toate celelalte legi dintr-o societate.
Aceste argumente de analiză machiavelliene ale lui C. Preda
sunt contrazise de lucruri istorice, de fapte care descriu un ton de
modă al epocii. Principele putea să fie o sinteză a acestuia şi nu o
inovaţie a abordării fenomenului autoguvernării suveranului. Ca şi o
caracterizare de ansamblu, politica nu este „cu totul închisă între
hotarele birocraţiei şi ale protocolului…. Aşa de pildă, în treburile
politice, suveranii din secolul al XV-lea cer adeseori sfaturi asceţilor
vizionari şi predicatorilor populari exaltaţi”84. Toate acestea s-au
întâmplat încă înainte de apariţia textelor lui Machiavelli, de vreme ce,
încă din secolul al XIII-lea „rătăceau pe la curţile suveranilor mulţi regi
detronaţi, majoritatea lipsiţi de mijloace, dar cu planuri mari”85 ceea ce
arăta faptul că detronaţii au fost nevoiţi să-şi conceapă planuri de
cucerire a puterii politice.
TEMĂ 11.
Argumentaţi cu cuvintele d-voastră o calitate a Principelui, aplicând-o
la cazul României.
Indicaţi cinci contribuţii esenţiale pe care Machiavelli le-a adus în
dezvoltarea gândirii politice: 1………………………………………………
………………………………...2……………………………………………..

84
​ ditura Meridiane, Bucureşti, 1993. pag.
Johan Huizinga, ​Amurgul evului mediu, E
22.
85
Johan Huizinga, op. cit., pag. 24.
72
…………………………………3……………………………………………..
…………………………………4……………………………………………..
…………………………………5……………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..

III.3. JEAN BODIN

Jean Bodin (1577-1596) este un gânditor francez apropiat ca

şi concepţie şi discursivitate de Machiavelli, prin structura raţională şi
pragmatică a conceptualizărilor pe care le propune în opera ​Republica​.
Unii autori îi analizează chiar printr-o simultaneitate a
succesiunii şi importanţei scrierilor lor, mai ales în privinţa dreptului
suveranului, a regimului absolutist propus, ca şi consolidare a
regimului monarhic86. În acest ultim caz, demersul lui Bodin este
nuanţat ca frecvenţă a intensificării dreptului de proprietate al
suveranului.
Suveranul care are prerogativul principal în a emite legi este cel
care deţinând şi prerogativele continuităţii se situează deasupra legilor
emise.
Suveranul nu se supune decât legilor divine şi legilor naturii (ca
şi continuare scolastică a acestui concept). De fapt, el nu face altceva
decât să justifice raţiunea divină în societatea profană. Tocmai de
aceea Statul pentru a avea o existenţă indivizibilă trebuie să aibă o

86
Vezi şi Giorgio Del Vecchio, op. cit.
73
putere suverană şi absolută. Care nu poate fi contestată. Nici în cazul
în care suveranul organizează dictatorial societatea.
Ca şi clasificare a regimurilor politice Bodin distinge trei ca
efect al capacităţii de legiferare prin: monarhie (puterea absolută
aparţine suveranului), prin aristocraţie (puterea absolută aparţine
nobililor) şi prin democraţie (puterea aparţine mulţimii).
Cea mai bună formă de organizare socială este însă monarhia
care este unică prin sursa dreptului asociat suveranului, şi simplă, prin
modalitatea de justificare a regimului decizional şi divin.
TEMĂ 12 - Sinteză
Realizaţi un eseu în care să precizaţi caracteristicile gândirii politice,
până în acest moment. Este important să utilizaţi exemple de gânditori
şi de raţionamente justificative!
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………….

III.4. THOMAS HOBBES

74
 Th. Hobbes ​(1588-1679) ​Leviathanul este considerată a fi o
capodoperă a gândirii politice (de limbă engleză, cel puţin). Structura
stilistică a Leviathanului este discursivă, purtând ca textualitate de la
exemplificări şi comparaţii cinice sau aforistice, care formează un
exerciţiu argumentativ eficient, până la metafore şi ironii care dăruiesc
vivacitate explicaţiilor. Structura de conţinut este controversată,
lucrarea fiind cel mai bun exemplu al gândirii politice sau fiind un bun
agent termic (prin arderea publică la Oxford).
Hobbes abordează o concepţie „riguros mecanicistă despre
univers: omul este definit de dorinţa, de voinţa de a-şi salva viaţa şi de
a se bucura de plăceri. Comportamentul lui este comandat de interes.”
87

Dacă Hobbes a trăit şi a fost marcat de un context inedit atunci

acesta a reuşit să-l influenţeze pe parcursul întregii sale vieţi. Istoric,
Hobbes a fost martorul direct al Războiului civil englez care a atins
apogeul în momentul în care regele Carol I a fost executat (1649).
Cauzele războiului englez au fost identificate în două motive specifice
care au influenţat premisele revoluţionare: este vorba despre ideile
republicane specifice antichităţii clasice ale lui Aristotel şi Cicero, pe de
o parte, şi despre ideile individualismului care provin din religia
protestantă, pe de altă parte88. Războiul civil englez l-a condus înspre
imaginarea cauzei şi a stării naturale a omului drept stare de război.
Starea de război este apropiată de ideea de anarhie şi de drept al
forţei. Hobbes reuşeşte astfel să critice, în esenţa ei, ideea creştină a

87
Raymond Aron, op. cit., pag. 33.
88
Vezi şi ​Dictionaire des oeuvres politiques,​ PUF, Paris, 1986.
75
faptului că omul este bun de la natură, socotind că „oamenii se urăsc
în mod natural unul pe celălalt”89. Starea naturală trebuie depăşită şi
viaţa fiecărui individ trebuie conservată. În consecinţă trebuie să existe
un suveran, un „dumnezeu muritor” care este garantul păcii sociale şi
care asigură şi garantează dreptul la viaţă al fiecărui individ.
Suveranul în mod absolut trebuie să devină reprezentantul drepturilor
civile a tuturor oamenilor. Puterea absolută a suveranului devine
instrumentul oamenilor fără de putere şi se întemeiază prin
consimţământul fiecărui om să îşi delege puterea suveranului. Din
această cauză puterea absolută a suveranului nu intră în contradicţie
cu libertăţile indivizilor. Omul are datoria să asculte de legea
promulgată de suveran iar, în rest, este liber să facă ceea ce doreşte.
Însă legea promulgată de suveran este în acord cu voinţa şi cu
consimţământul oamenilor. Altfel nu ar fi reprezentativă pentru aceştia.
Pierre Manent îl considera pe Hobbes fondatorul liberalismului pentru
că „a elaborat interpretarea liberală a legii: pur artificiu uman, riguros
exterioară fiecăruia, ea nu se transformă, nu influenţează atomii
individuali, cărora se mărgineşte să le asigure existenţa paşnică”90.
Ideile de bază ale Leviathanului pot fi sintetizate astfel:
❑ Starea naturală a omului este cea de „război al fiecăruia
împotriva fiecăruia”.
❑ Această stare naturală este un rezultat al acţiunilor
indivizilor care caută să obţină întotdeauna ceea ce este
bun şi bine pentru sine. Scopul ultim este păstrarea şi

89
Leviathan, cap. XIII.
90
Pierre Manent, 1992, pag. 58.
76
 conservarea propriei vieţi. Conflictul continuu între oameni
exprimă efortul fiecărui om de a-şi proteja propria viaţă prin
eliminarea pericolului pentru sine, prin eliminarea
posibilităţii ca un altcineva să mai fie capabil să atace.
❑ Prin „legile naturale” sunt impuse constrângeri exterioare pe
calea raţiunii care conduc la formarea unei păci eterne între
oameni.
❑ Omul acceptă aceste legi, aceste constrângeri exterioare
tot datorită fricii de moarte. Războiul trebuie să se
sfârşească undeva cu condiţia ca legile să fie acceptate de
fiecare individ, altfel rezultă o neîncredere generalizată.
❑ Contractele prin care fiecare om renunţă la dreptul natural
ca libertate de a face orice trebuie să fie asigurate de
instanţe care să le aplice, altfel sunt nule.
❑ Aceste instanţe trebuie să aparţină unei comunităţi civile,
unui corp politic care formează statul.
❑ Statul este un angrenaj individual şi nu unul natural ca la
Aristotel.
❑ Omul nu este social de la natură, ci este individual şi egoist.
❑ Statul prin convenţiile propuse, prin legile care le
elaborează trebuie să ţină seama tocmai de interesul
egoist al individului (atingerea binelui pentru sine şi
eliminarea răului pentru sine), ceea ce a condus la ideea
conform căreia „omul este în mod necesar egoist”91.

91
Cf. lui Gauthier din Iliescu, A., P., Socaciu, M., (coord), ​Fundamentele gândirii
politice​, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 37 şi urm.
77
 ❑ Condiţia naturală a omenirii face posibilă apariţia
conflictelor.
❑ Conflictele apar ca rezultat al încălcării egalităţii între
indivizi.
❑ Egalitatea între indivizi este definită ca egalitate a
speranţelor. Fiecare speră să îşi realizeze scopurile
propuse şi nu exprimă o egalitate intelectuală, fizică sau
morală.
❑ Prin contractul social se asigură această egalitate a
speranţelor (atingerea binelui individual) şi se evită
manifestarea răului suprem (teama de moarte).
❑ Suveranul ca domnie impune domnia legii.
❑ Acţiunile suveranului dacă conduc la menţinerea păcii
trebuie să fie aplicate, sunt legitime şi nu au nevoie de
justificare.
❑ Suveranul este unicul judecător care poate să propună
instituţii sau legi, să elimine instituţii sau legi în scopul
menţinerii păcii.
În lucrarea Elementele dreptului natural şi politic92, Hobbes
prezintă explicit concepţiile filosofice care stau la baza simbolurilor a
ceea ce reprezintă conştiinţa şi corpul politic, pentru a vorbi despre o
logică a acţiunii politice, care trebuie să se despartă în mod implicit de
retorica etică şi morală a epocilor. A fost considerat de către unii critici

Hobbes, Thomas,​ Elementele dreptului natural şi politic,​ Editura Humanitas,

92

Bucureşti, 2005.
78
ateu93 pentru că a luat religiei putinţa de a folosi puterea şi legea divină
mântuirii păcatului uman, considerându-le nonsensuri din punctul de
vedere al dreptului natural. de fapt a suspendat într-o pragmatică
raţională.
Discursul filosofic al lui Hobbes poate fi definit succint ca un
discurs simplu nominalist bazat pe o considerare mecanicistă,
materialistă şi empirică, dar sistematică. Hobbes are meritul că să fie
unul din gânditorii rari care, ca să înţeleagă societatea şi omul, a
simplificat totul, până la extrem. Tocmai de aceea sufletul lui Hobbes
este muritor. Din aceste considerente legile civice sunt mai importante
decât cele ale dreptului natural.
Datorită multiplicităţii factorilor de putere şi de decizie trebuie
redusă până la unu (suveranul) această complexitate legislativă a
incriminării omului. Dacă pasiunile sunt naturale şi vin ca efect al
instinctului de conservare, ele trebuie îngrădite asemănător acţiunilor
unei persoane juridice. Şi nu religioase. Tocmai de aceea procesul
respectării unor reguli, a unor legi, este cel care a dat naştere
societăţii. Tocmai de aceea prejudecăţile despre pasiunile umane
trebuie anihilate.
Păcatul este tema centrală a lucrării. Din punct de vedere
funcţional, scenariile despre structura păcatului ar aparţine religiei şi nu
dreptului natural. Ca situare contextuală inedită, în raport cu locul şi
timpul în care Hobbes a trăit, păcatul este un fel de invenţie utilizată

93
Ironic, unii critici sunt atât de limitaţi încât ajung să afirme faptul că dacă « ştiinţa
ateismului » a apărut mult mai târziu în Anglia secolului XVIII-lea, prin exemplul
primului om care s-a declarat ateu, Hobbes nu poate fi considerat drept ateu…vezi
partea introductivă apaud. Cătălin Avramescu, op. cit., pag. 6,7.
79
pentru a impune societatea şi legea creştină, diferită de cea a
suveranului. În societatea civilă există un singur păcat – acela de a nu
asculta de suveran94.
Rolul suveranului este operaţional: pentru a nu se isca un vid
de putere este necesar ca izvorul legii să fie atribuit cuiva. Unui unu –
suveranul absolut care trebuie să valideze totul: de la legile civile până
la cele religioase. Doar „Legea civilă o conţine pe aceea ecleziastică
drept parte a sa, ce provine din puterea guvernării ecleziastice care
este dată de Mântuitorul nostru tuturor suveranilor creştini, ca vicari ai
săi imediaţi..”95 Autoritatea lui trebuie să fie situată mai presus de orice
îndoială. Iar omul, dacă ascultă de suveran, nu are cum să
păcătuiască. În rest, trebuie demonstrat şi argumentată necesitatea
supunerii omului civil. Prin structura conştiinţei sale. Prin natura
instinctului natural de autoconservare şi de autoprotejare. Prin frica de
moarte.
TEMĂ 13
În Leviathanul şi în Elementele dreptului natural se analizează unitar
acelaşi subiect
al……………………………………………………………………….
………………..care este interpretat diferit, în prima lucrare

94
« de vreme ce în aceste timpuri Dumneazeu nu mai vorbeşte oamenilor prin
intermediul interpretării individuale a Scripturii şi nici prin interpretarea aparţinând
vreunei puteri care să fie deasupra sau care să nu depindă de puterea suverană a
fiecărei republici, rămâne stabilit că el vorbeşte prin vice-dumnezeii săi, sau
locotenenţii săi pe pământ, adică prin regii suverani, sau prin cei care au o autoritate
suverană ca ei ». ibidem, pag. 236-237.
95
Ibidem, pag. 261-262.
80
semnificând……………….iar în a doua
………………………………………
însemnând…………………………………………………………..………..
oricum teza cea mai importantă este……………………………ceea ce
reflectă preocupările lui Hobbes asupra………………………………….
În starea
naturală…………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………..……………………………………………iar în
starea
contractuală……………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………….……………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

81
 III.5. JOHN LOCKE

John Locke (1632-1704) este considerat a fi un precursor al

conceptelor democratice moderne prin impunerea supremaţiei statului
de drept. De fapt, Locke a definitivat, prin rigoarea fundamentelor
mature şi simple ale empirismului, consolidarea ideologiilor de bază
ale liberalismului, ale conceptelor operaţionale de constituţionalism şi
parlamentarism. Observăm cum un alt gânditor96 reuşeşte să simplifice
şi să eficientizeze considerarea statului, a legilor şi limitărilor acestora.
Totodată Locke a fost considerat şi „primul mare iluminist european
teoretician al toleranţei religioase, întemeietor al principiilor pe care se
va axa toleranţa modernă şi în alte domenii (moral, intelectual, politic).”
97
Fundamentul subtextual al scrierilor lui Locke este unul asociativ cu
demersul filosofic şi empiric propus şi vizează un proces al eliminării
speculativului şi ineismului, nu numai din natura gândirii filosofice, ci,
presupunând un rol activ şi oarecum instituţionalizat, presupune
eliminarea însăşi a arbitrariului civilizatoric. Unde am putea regăsi
arbitrariul civilizatoric decât în incertitudine şi în inconstanţă? În legile
care se schimbă odată cu înlocuirea intereselor regimului politic.
Tocmai de aceea trebuie să se lase loc societăţii bazată pe reguli şi pe
legi. Dar este vorba despre un alt tip de reguli şi de legi. Aici regăsim
meritul incontestabil al lui Locke. Autoritatea văzută ca putere
operaţională trebuie să fie instituţionalizată în şi prin Legi (pe cât

96
Şi Machiavelli a propus o metodologie simplă de analiză, de tip preempiric şi
antebaconian, care are la bază instrumentul observaţiilor simple şi directe.
97
Iliescu, A.P., Socaciu, E.M., (coord.),​ Fundamentele gândirii politice moderne,​
Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 62.
82
posibil universale, pe cât posibil minime, pe cât posibil aplicabile, pe
cât posibil limitate). Doar nici un stat suveran, în absenţa legilor ferme
şi clare, aplicabile tuturor membrilor societăţii, nu are nici o şansă de
supravieţuire! După cum, dacă aspectul instituţionalizat98 este bine
lămurit de Locke şi subzistă într-un stat unitar, condus după reguli
certe, ca primă condiţie a unei puteri administrative bune, statul îşi
asigură propria existenţă în condiţiile în care înţelegerile, contractele,
regulile şi legile sunt îndeplinite (de către oameni) şi sunt aplicate (de
către stat). Ineditul metodei empirice a verificării experimentale, prin
observaţie, prin asociaţii şi prin intelect, impune ca metodă de stabilire
a regulilor şi de depăşire a absolutismului legilor, anumite limite
predefinite conform unui considerent verificabil în practică: necesitatea
ca legile să fie limitate de anumite reguli. Regulile şi legile instituite în
societate sunt limitate, deoarece:
❑ Voinţa individuală dă naştere conflictelor prin însăşi arbitrariul
lor. Doar în starea naturală omul are deja câteva drepturi: de libertate
personală, de muncă şi de proprietate.
❑ Societatea civilă apare ca efect al instinctului de conservare al
proprietăţii (avere, propria persoană, rezultatele muncii individuale).
❑ Societatea, asociaţiile civile se nasc pe baza unui contract, a
unui acord dintre oameni în care ei îşi cedează drepturile şi libertăţile
naturale în favoarea puterii pentru ca acesta să le garanteze
conservarea dreptului la viaţă, la proprietate şi la libertate.

98
Locke foloseşte conceptul mai vag şi mai voalat de reglementare, dar şi de aplicare
a legilor. În spirit didactic noi propunem un concept operaţional contemporan – acela
de instituţionalizare.
83
 ❑ Conflictele pot fi soluţionate de către societate prin asociaţiile
civile, prin guvernământ şi magistraţi numai prin intermediul regulilor
şi legilor. Acestea trebuie să fie stabile şi consecvente. Să fie aplicate
în mod unitar şi imparţial de către judecători. Iar statul este garantul
drepturilor pe care omul le are, al aplicării şi executării99 sentinţelor pe
care magistraţii le dau.
❑ Prin intermediul autorităţii asociaţiilor civile şi guvernământului
(a statului), acesta devine un garant al respectării drepturilor naturale
ale tuturor oamenilor. Prin puterea legislativă, prin puterea executivă
şi prin puterea federativă.
❑ Dar legile şi regulile care acţionează pentru a limita arbitrariul
voinţelor individuale trebuie, la rândul lor, limitate. O cale de limitare
este cea prin care puterea legislativă să fie diferită de cea executivă,
evitându-se astfel absolutismul.
❑ În absenţa reglementărilor limitative asociaţiile civile (statul),
printr-o putere legiuitoare absolută, ar putea să folosească legile
numai în interesul puterii şi al statului ceea ce ar fi absurd, doar
cetăţenii, în acest caz, nu mai au motivaţia să asculte de aceste legi
ale puterii, putând să-şi recapete libertatea arbitrară naturală – de a
face orice.
❑ Legea în sine trebuie să fie limitată de anumite reglementări.
❑ Fundamental, legile sociale sunt un efect al legii naturale date
omenirii de către Dumnezeu, raţiune în absenţa căreia nu putem

Locke, John,​ Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă,​ Editura
99

Nemira, Bucureşti, 1999.

84
 vorbi despre nici o relaţie socială. În practica juridică pozitivă legile
trebuie adecvate realităţii şi relaţiilor sociale.
❑ Ca proces al adecvării, inclusiv puterea magistraţilor trebuie
să fie limitată, ei având menirea să asigure pacea civilă.
❑ Există un drept la toleranţă (religioasă, asociativă, ş.a.m.d.).
❑ Dar există şi o toleranţă la toleranţă limitată (altfel s-ar putea
ajunge la anarhie) în condiţiile în care se ameninţă interesul general
al individului.
❑ Abuzul de putere trebuie sancţionat în mod definitiv – fie că
este folosit de către monarh, fie că este utilizat de către magistrat.
❑ Doctrina limitării puterii semnifică ideologia liberală a prevenirii
abuzului de putere, ale exceselor autorităţii, ale despotismului sau
tiraniei.
Ca raţiune unitară, concepţia lui Locke a stat la baza ideii
suveranităţii asociaţiilor civile, (ale statului în limbaj contemporan).
Aceste conceptualizări sunt specifice şi altor gânditori – de exemplu
sunt regăsite la Bodin, la Hoobes şi ulterior la Rousseau. Prin aceste
problematizări s-a încercat găsirea celor mai aplicabile răspunsuri la
modalitatea de acţiune şi adecvare a dreptului public, dar şi a dreptului
privat în funcţie de realităţile sociale. Totodată este demn de remarcat
faptul că atributele constituirii guvernământului nu semnifică o
renunţare totală la controlul poporului asupra acestuia. Ar fi şi absurd,
de vreme ce Locke realizează faptul că o abandonare sau o
transferare totală a puterii de către popor în favoarea statului ar
semnifica o autoanihilare «Oamenii nu sunt proşti să încerce să evite
Răul făcut de vulpi sau de dihori, dar să fie mulţumiţi atunci când sunt

85
devoraţi de lei». „Guvernul conduce şi legitimarea lui este susţinută
prin „consimţământul” indivizilor…puterea supremă era dreptul
inalienabil al poporului…supremaţia guvernamentală era o supremaţie
delegată bazată pe încredere…guvernul se bucura de autoritate
politică deplină atâta vreme cât această încredere avea o
susţinere…legitimitatea guvernului sau dreptul de a conduce puteau fi
retrase dacă oamenii considerau acest lucru necesar şi potrivit, adică
dacă drepturile indivizilor şi „scopurile societăţii” erau în mod sistematic
încălcate.”100
Pierre Manent atrage atenţia asupra schimbării radicale de
atitudine care a început odată cu Hobbes ca şi program neterminat
prin care impune o nouă idee a corpului politic, prin care puterea este
definită „drept un artificiu construit de indivizii fără putere pentru a-şi
apăra drepturile”101. Locke arată, la rândul lui, că primul drept
fundamental al omului este conservarea sa. Dacă Hobbes atribuie
supravieţuirii umane cauza fricii de celălalt, ostilitatea şi lupta dintre
indivizi. Locke asociază supravieţuirii umane un instinct de conservare
fundamental: subzistenţa, foamea indivizilor, dorinţa de a supravieţui.
În consecinţă se naşte o perspectivă esenţială: proprietatea asupra
hranei pe care omul o caută pentru a nu muri este anterioară
constituirii statului. Proprietatea este un drept elementar, anterior
statului şi apare în momentul posesiei legitime: dacă un om a găsit
mere şi la mănâncă pentru a exista este în mod legitim proprietarul lor
în condiţiile în care acestea aparţin domeniului comun, posesia lor nu

100
Held, David, op. cit., pp. 59,60.
101
Pierre Manent, 1992, pag. 69.
86
depinde de consimţământul unui alt om, fiindcă dacă ar fi depins
omenirea ar fi dispărut de mult. Dar Locke limitează acest drept natural
de proprietate, dezvăluind obligaţia omului de a nu-şi însuşi mai mult
decât poate consuma, pentru ca şi alţi oameni să poată supravieţui.
Alta este situaţia în care proprietatea se întemeiază ca efect al muncii
omului. Munca este cea care poate să dea valoare lucrurilor. Munca
poate să fie conservată prin intermediul banilor. Unii analişti au sesizat
faptul că J. Locke a predeterminat pragmatica economică prin sistemul
trecerii de la gândirea stării naturale102 drept esenţialmente pacifiste
care „devine stare de război atunci când este inventată moneda sau, în
termeni actuali, atunci când este inventată piaţa”103. Se propune pentru
prima dată conceptul democraţiei liberale şi, mai pe urmă,
mecanismele economiei de piaţă. Astfel încât, societatea se naşte
odată cu dezvoltarea schimburilor economice. Rezultă o despărţire a
muncii de dreptul de proprietate al individului. Comerciantul nu încalcă
nici o lege vânzând mărfurile cumpărate legal de la un om la altul,
rezultă faptul că este proprietarul lor fără să mai fie necesar să le fi
produs. Rezultă o deosebire elementară a proprietarului de muncitor
care va da naştere ideii societăţii liberale.
TEMĂ 14
Ceea ce aduce nou Locke în gândirea politică
este……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

102
John Locke, ​Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă,​ Editura
Nemira, Bucureşti, 1999, pag. 75.
103
C. Preda. Op. cit., pp. 33,34.
87
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
Din această cauză putem să concluzionăm asupra faptului că ……….
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

III.6. MONTESQUIEU

Charles-Louis de Secondat (1689-1755), baron de

Montesquieu a fost un filosof şi jurist iluminist care şi-a pus în mod
definitiv amprenta asupra modernităţii prin impunerea clară a acceptării
principiului separării puterilor în stat. Ca relaţionare pretextuală era un
enciclopedist al epocii, înclinat spre epistemă şi cunoaşterea ştiinţifică,
spre respingerea ideilor ineiste sau religioase ale naturii etice umane,
ale considerării omului drept bun sau rău, în scopul dezvoltării actului
educativ în societate: omul este ceea ce este învăţat să devină.
Montesquieu a publicat „Spiritul legilor” la Geneva fără a
menţiona numele autorului pe lucrare. Acest tratat (format din 31 de
cărţi) a avut un succes neaşteptat. Scopul cărţilor căuta să aibă o

88
finalitate integratoare, dorind să se aplice oricărui domeniu al vieţii
culturale, politice, juridice şi economice. Totuşi, termenul cheie al
abordărilor realizate s-a mulat pe domeniul teoriei, al spiritului legilor
care pot să explice cauzele generale ale legilor politice prin intermediul
cărora putem ajunge să explicăm orice lege pozitivă.
Pentru început, Montesquieu a făcut o clasificare a regimurilor
politice pentru a înţelege spiritul legilor de-a lungul istoriei omenirii.
Interesant de asociat şi de analizat este faptul că pentru fiecare regim
propus Montesquieu a avut un model real, bine conturat. Astfel încât:
❑ Republica caracterizează tipul social în care poporul
sau o parte a lui deţine puterea suverană. Modelul de
bază a fost cel al cetăţii antice greceşti.
❑ Monarhia experimentează tipul social în care o singură
persoană, legitimată prin dreptul divin ori natural,
guvernează. Modelul de bază propus este cel al
monarhiilor europene.
❑ Despotismul implică tipul social în care o singură
persoană guvernează dar legitimitatea puterii este
neîntemeiată, rezultând guvernarea prin asuprirea
indivizilor şi prin teamă. Modelul de bază vizează
despotismele imperiale din Asia.
Analizate prin opoziţie, regimurile politice propuse de
Montesquieu, cuprind opoziţia dintre regimurile moderate/nemoderate
în care legalitatea este respectată sau este arbitrară, rezultând regimul
republican şi monarhic, respectiv regimul despotic şi tiranic.

89
 Raymond Aron analizează dialectica lui Montesquieu în
clasificarea realizată: „un prim tip de regim, care poate fi democraţie
sau aristocraţie, este acela în care poporul în calitate de corp social
deţine puterea suverană.
Esenţa o constituie egalitatea între cetăţeni, principiul
fundamental este virtutea. Apoi urmează un regim, regimul monarhic,
care reprezintă negarea egalităţii republicane; monarhia este
întemeiată pe inegalitatea dintre ordine şi persoane; în măsura în care
face parte dintr-un ordin şi face ceea ce îi impune onoarea, monarhia
este stabilă şi prosperă.
Trecem de la egalitatea republicană la inegalitatea aristocraţilor
integrate în monarhiile europene.
În ceea ce priveşte despotismul, el ne readuce într-o oarecare
măsură la egalitate. Într-un regim despotic guvernează o singură
persoană; cum această persoană deţine o putere absolută şi nu este
supusă nici unei reguli, nimeni, în afară de sine, nu este în siguranţă.
Toţi se tem şi, dintr-o dată, din partea de sus până în partea de jos a
scării ierarhice, sunt aduşi la egalitate, dar în loc de egalitatea
cetăţenilor în libertate, este vorba despre egalitatea cetăţenilor în
teamă.104”
Se constată o deosebire a mijloacelor utilizate pentru a justifica
instituţiile politice care au ca scop asigurarea securităţii persoanelor şi
bunurilor odată cu Montesquieu.
Instituţiile sunt considerate a fi cu atât mai bune cu cât asigură
mai bine securitatea membrilor săi. Într-o analiză comparativă

104
Raymond Aron, op. cit., pag. 32.
90
„liberalismul lui Montesquieu nu este agresiv sau ursuz ca acela al lui
Locke: Montesquieu este liberal nu doar în principiile sale, ci şi în
dispoziţia sau tonul său”105 deoarece a abandonat limbajul „absolutist”
şi a întemeiat libertatea fără a face trimitere la starea naturală a omului
şi la suveranitatea acestuia. În fapt, doctrina suveranităţii poate fi
înţeleasă ca un principiu integrator, dar şi neutru prin care unii
gânditorii politici s-au distanţat de interesele politice sau religioase ale
instituţiilor politice de moment. Locke nu a finalizat principiul separării
puterilor în stat şi a propus subordonarea puterii executive puterii
legislative.
Montesquieu este primul care reuşeşte să propună separarea
puterilor în stat prin faptul că a fost preocupat să analizeze efectele
puterii şi nu originea puterii. În consecinţă, fundamentul gândirii lui
arată că în orice acţiune pe care omul o realizează, cea mai mare
pasiune a lui este dorinţa de putere la care se pot reduce toate
celelalte pasiuni (bogăţie, cunoaştere, onoare ş.a.).
În rezumat, întreaga umanitate se conduce după principiul „de
a dobândi putere după putere, dorinţă care nu încetează decât la
moarte”106. Iar în clipa în care accesul la putere este realizat
„experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere
este înclinat să abuzeze de ea”107.
Drept urmare, Montesquieu ajunge să susţină necesitatea ca
legislativul şi executivul să fie separate ca puteri politice în stat. Este
interesant de observat faptul că asupra puterii judecătoreşti nu insistă

105
Pierre Manent, 1992, pag. 87.
106
Montesquieu, ​Despre spiritul legilor,​ Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
107
Ibidem.
91
foarte mult în cadrul analizelor realizate deoarece judiciarul ca putere
nu are importanţă politică semnificativă decât acolo unde puterea
legislativă se suprapune peste puterea executivă. În rest, în oricare
societate nedespotică libertatea este „dreptul de a face tot ceea ce
îngăduie legile”108.
În consecinţă, putem afirma că sistemul de drept occidental se
bazează „pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi sociale
ale democraţiei liberale şi pe o structură economică capitalistă”109.
Aceasta este o raţiune explicită şi relaţionară prin care putem observa
influenţele moderne asupra constituirii gândirii politice contemporane.
În fapt se realizează şi se stabileşte o specializare a „diferitelor
instituţii. Regula generală este aceea că nici una dintre ele nu poate
îndeplini mai mult decât o funcţie (ceea ce nu înseamnă că, pentru
aceeaşi funcţie, nu pot exista mai multe instituţii”110. Libertatea
înseamnă respectarea legilor, dar nu este vorba despre respectarea
oricăror legi, indiferent cum sunt ele promulgate, ci despre respectarea
legilor care dau „siguranţă juridică” fiecărui cetăţean în parte.
TEMĂ 15
Exemplificaţi prin patru exemple ideile/procesele inedite pe care le
aduce Montesquieu:
1…………………..……………….2……..……………………
3………………………………………..……..4………………………………
Motivaţi fiecare exemplu ales!

108
Ibidem.
109
Dan Aurel Banciu, ​Construcţia europeană. Principiul subsidiarităţii - arheologii şi
anatomii, ​Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2006, pag. 54.
110
Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihail Socaciu (coord.), op. cit., pag. 94.
92
Am ales exemplul…….….deoarece……………………………………..:
…………………………………………………………………………………
a………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
b……………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
c………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….

III.7. JEAN-JACQUES ROUSSEAU

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Premisele şi

fundamentele gândirii politice ale lui Rousseau vizează elaborarea
pragmatic-iniţială a realităţilor sociale. Acestea vor constitui un
fundament al surselor iluministe, în mare măsură şi idealiste, ale sec.
al XVIII-lea, care formează un Rousseau diferit de abordările iniţiale.

93
 În momentul pragmatic, Rousseau – un fost secretar al
ambasadorului Veneţiei – critică instituţia proprietăţii din starea
precontractuală – ca fapt şi ca act al omului care, în perioada
respectivă a condus la impunerea dreptului forţei şi la lupta continuă
dintre oameni. Totodată, analizează critic ( în ​Discursul asupra originii
inegalităţii​) dogmele monarhiste şi absolutiste care consideră puterea
monarhului întemeiată şi legitimă ca efect şi ca manifestare a raţiunii
divine. Observă că puterea absolutistă este tocmai cea care justifică
sclavia, în numele credinţei, îl proclamă pe monarh ca legiuitor şi îl
situează deasupra legilor sociale, îl poziţionează într-o autoritate
naturală şi paternală, asemănătoare autorităţii pe care o are tatăl
asupra familiei pentru a fi justificată orice acţiune a acestuia prin:
dreptul de a supune (indivizii) şi de a cuceri (alte naţiuni). Acest
moment relevă o evidentă influenţă a lui Rousseau de către Locke111,
prin, temeiurile empirice, simple şi asociative, prin exemplele eficiente,
dar încărcate de o anumită doză de plasticitate – specifică spiritului
latin112. Ca urmare, se constituie un fundament al gândirii ulterioare
prin impunerea conceptului de societate civilă care trebuie, ca
imperativ, să asigure dreptul la proprietate, în condiţiile în care
monarhul cedează puterea suveranităţii poporului.
În momentul iluminist şi idealist, Rousseau pune în prim plan
conceptul de contract social prin intermediul căruia respectarea legilor
primeşte o justificare raţională şi umană, societatea este necesară atât
ca întreg, cât şi ca elemente-indivizi, devenind un întreg social, un

111
Vezi şi partea introductivă la Rousseau, J.,J., ​Contractul social​, Editura Moldova,
Iaşi, 1996.
112
Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.
94
organism social. Textul de bază al interesului lui Rousseau este legat
de instituţiile politice, ca text în care se problematizează modalitatea
de formare a statului, cu specificitatea constituirii Republicii, teme care
au fost intens exploatate din punct de vedere politic în lucrarea
Contractul social​ şi din punct de vedere educativ în lucrarea ​Emil​.
Natura este inocentă, spune Rousseau, iar inegalitatea, deşi
există în starea de natură, nu are forţa pe care o are în societate. În
prima stare libertatea rezultă din absenţa oricăror legături trainice între
oameni, încât nici legea celui mai tare nu se poate aplica în acest caz:
“(…) ​lanţurile robiei nefiind formate decât din dependenţa mutuală a
oamenilor şi din nevoile reciproce care-I unesc, este imposibil să
înrobeşti un om fără a-l pune în prealabil în situaţia de a nu se putea
lipsi de un altul; situaţie care, neexistând în starea de natură, face ca
acolo fiecare să fie liber de orice jug, iar legea celui mai tare să fie
zadarnică.​ ”113 Societatea civilă se naşte când “​Primul om care,
împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu şi a
găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă a fost adevăratul
întemeietor al societăţii civile.​ ”114 Ceea ce urmează este tragic: “​Dar
din clipa în care un om a avut nevoie de ajutorul altuia, din clipa în care
s-a văzut că este folositor ca unul singur să aibă provizii pentru doi,
egalitatea a dispărut, s-a ivit proprietatea, munca a devenit necesară,
iar pădurile nemărginite s-au schimbat în câmpii ce trebuiau stropite cu
sudoarea oamenilor. În curând, acolo s-a văzut sclavia şi mizeria
încolţind şi crescând odată cu recoltele”​ . Sau “​Toţi s-au grăbit să-şi

113
Op. cit.
114
op. cit. p. 123.
95
pună lanţurile, crezând că-şi asigură libertatea; căci având destulă
judecată pentru a înţelege avantajele unui aşezământ politic, ei nu
aveau destulă experienţă pentru a-i prevedea pericolele​.”115
Prin ideea contractului social, Rousseau a pus în prim plan o
idee protestantă a secolului al XVI-lea, spun unii autori, dar
fundamentele ei se regăsesc în Mitul antic al Veşnicei Reîntoarceri.
Conform acesteia societatea civilă este originar bună deoarece
oamenii se nasc liberi, doar ulterior ea este pervertită de către alţi
oameni deoarece Dumnezeu nu a stabilit în Sfintele Scripturi ideea
subordonării naturale a oamenilor. Această denaturare s-a realizat în
forma ei maximă prin catolicism, pentru a-şi justifica teologic puterea.
În realitate societatea civilă este un act voluntar care se stabileşte între
oameni. Rezumând, prin ideea contractului social ca şi
autoreferenţialitate, religia protestantă a relativizat monarhia catolică
de drept divin, numirea şi puterea suveranului în sine, pentru sine dar
şi în numele lui Dumnezeu.
Rousseau, preluând ideile protestante a pus în discuţie, într-o
modalitate eficientă şi raţională, ideea constituirii statului prin
semnarea unui contract ipotetic între indivizi. De aici “​rezultă că baza
oricărei autorităţi legitime printre oameni nu poate fi decât convenţia​.”,
spune Rousseau. Contractul social, ca efect al manifestării sale, pentru
a fi încheiat trebuie să cuprindă la nivel procedural două elemente. Un
element este individul, fiecare individ din societate, care renunţă la
libertăţile sale nelimitate, prin contractul pe care îl încheie. Cel de-al
doilea element este statul stabil care, fără a fi o abstracţiune, este o

115
Ibidem.
96
putere reprezentativă a garantării libertăţilor cu care individul, fiecare
individ, rămâne. Elementul cel mai semnificativ asupra căruia
Rousseau insistă subtil este cel prin care puterea este aleasă de către
popor şi nu reprezintă o putere impusă ca drept divin, ereditar, sau de
altă natură. “​A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze
cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul
căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţi, să nu asculte totuşi decât de
el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte. Aceasta este
problema fundamentală, a cărei soluţie este contractul social.​ ”116
“​Pentru ca acest pact social să nu fie o formulă goală, el cuprinde în
mod tacit acest angajament, singurul care poate da forţă celorlalte,
anume că oricine ar refuza să se supună voinţei generale va fi
constrâns de corpul întreg; ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi
forţat să fie liber; aceasta este condiţia care, dându-l pe fiecare
cetăţean patriei, îl garantează împotriva oricărei dependenţe
personale​.” 117

Condiţia politică - “​Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în

lanţuri”​ - a omului modern este extrem de precară, fiind formată din
sclavie, mizerie şi inegalitate, libertatea fiind de-a pururi pierdută:
“​Aceasta a fost, sau a trebuit să fie, originea societăţii şi a legilor, care
au adus noi oprelişti pentru cei slabi şi au dat puteri celui bogat, au
distrus pe veci libertatea naturală, au stabilit pentru totdeauna legea
proprietăţii şi a inegalităţii, au făcut dintr-o uzurpare abilă un drept

116
Ibidem.
117
Idem.
97
irevocabil şi, spre folosul câtorva ambiţioşi, au subjugat pe viitor
muncii, sclaviei şi mizeriei întregul neam omenesc.​ ”118
Sintetizând, Rousseau a propus manifestarea puterii şi
suveranitatea poporului ca relaţionare a următoarelor elemente:
❑ Legitimarea regimului politic prin ideea pactului social care
reprezintă nucleul funcţional al contractului social.
❑ Eliminarea sclaviei ca fiind contrară naturii umane. Altfel,
orice idee de egalitate sau de nesubordonare naturală între
oameni este contradictorie în sine.
❑ Negarea dreptului forţei atât pe plan intern cât şi pe plan
extern.
❑ Pactul social are rolul social şi juridic al unei convenţii care
trebuie respectată de indivizi şi de putere-stat, în aceeaşi
măsură.
❑ În starea civilă omul se realizează ca acţiune raţională şi
morală, dobândind cele mai multe libertăţi.
❑ Cea mai mare libertate pe care omul o are survine din
pactul social pe care l-a semnat, din libertatea de a asculta
de lege.
❑ Suveranitatea înseamnă voinţa generală a poporului. Ea nu
poate fi atribuită (înstrăinată) altcuiva, nici măcar unui
singur om (monarh sau despot).
❑ Voinţa generală a poporului nu reprezintă o simplă
însumare a voinţelor individuale. Acestea din urmă sunt
interesate şi particulare. Voinţa generală a poporului

118
Ibidem.
98
 reprezintă o sinteză a voinţelor colective ale poporului.
Acesta din urmă se naşte prin eliminarea reciprocă a
intereselor particulare.
❑ Legea este cea care trebuie să i se dea ascultare în
societate. Ea nu poate să aparţină decât poporului – ca
proces al legiferării. Dar cine legiferează ar trebui să se
gândească la: conservarea statului, la principiile de libertate
şi egalitate a fiecărui om. Egalitatea dintre oameni nu poate
fi absolută, dar trebuie reduse inegalităţile de avere dintre
oameni.
❑ Guvernământul ca putere executivă trebuie să fie despărţit
de puterea legiuitoare. Guvernământul ca putere executivă
depinde de mărimea şi numărul locuitorilor statului
respectiv. Cu cât numărul locuitorilor este mai mare, cu atât
guvernământul trebuie să fie mai puternic şi trebuie să fie
exercitat de un număr mai mic de persoane. Cu cât
guvernământul este mai puternic cu atât se reduce gradul
de libertate al oamenilor.
❑ Statelor mici le sunt specifice guvernăminte democratice –
majoritatea poporului decide.
❑ Statelor medii le sunt specifice guvernăminte aristocratice –
decizia aparţine unui număr mic de persoane.
❑ Statelor marile sunt specifice guvernăminte monarhice –
decizia aparţine unui magistrat unic.
❑ Există şi guvernăminte mixte.

99
 ❑ Nici o formă de guvernare nu este perfectă. Democraţia
este greu de aplicat, aristocraţia decade în oligarhie, iar
monarhia în despotism.
❑ Cea mai bună formă de guvernare este cea în care se
păstrează pactul viabil social încheiat între popor şi şefii
guvernămintelor, în care libertatea şi puterea sunt legitime.
Importanţa cea mai mare o are întrebarea constantă şi
periodică, prin adunări frecvente, a poporului asupra
alegerii celor care îi guvernează.
J. J. Rousseau este definit drept cel mai semnificativ critic al
liberalismului. Analizat contextual şi istoric se precizează faptul că, în
realitate, J. J. Rousseau a criticat regimul Franţei, al celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XVIII – lea, aşa cum cei mai mulţi gânditori o îl
percepeau: monarhie absolută, despotică, detestabilă şi moartă. În
consecinţă criticile lui s-au extins asupra poziţiilor fundamentale ale
liberalismului lui Montesquieu care înţelegea libertatea individului în
sensul dreptului de a face orice este permis de lege. Dar legea şi
legiferarea constituia un atribut al suveranului, al regelui, al
monarhului. Aparţine unei finalităţi naturale faptul că statul şi suveranul
nu mai pot reprezenta societatea civilă, drepturile, interesele şi
aspiraţiile ei. Procesul argumentelor liberale trebuie inversat:
societatea civilă trebuie să fie propria garantă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Acest fundament al gândirii lui J. J.
Rousseau este bine întemeiat prin următoarea observaţie elementară:
„fără chiar ca guvernul să se amestece, inegalitatea de credit şi de
autoritate devine inevitabilă între indivizi de îndată ce, reuniţi în

100
aceeaşi societate, ei sunt siliţi să se compare între ei şi să ţină seama
de deosebirile ce le găsesc în modul cum trebuie să se folosească în
permanenţă unii pe alţii. Aceste deosebiri sunt de mai multe feluri.
Cum însă, în general, bogăţia, nobleţea sau rangul, puterea şi meritul
personal sunt deosebirile principale prin care oamenii se măsoară între
ei în societate, voi dovedi că acordul sau conflictul acestor forţe diferite
este indicaţia cea mai sigură a unui stat bine sau prost construit. Aş
arăta că între aceste patru feluri de inegalitate, calităţile personale fiind
la originea tuturor celorlalte, bogăţia este aceea la care ele se reduc în
cele din urmă, deoarece, fiind cea mai nemijlocit utilă pentru bunăstare
şi cea mai lesne de transmis, serveşte cu uşurinţă pentru a le cumpăra
pe toate celelalte”119.
J. J. Rousseau a reuşit ca nici un gânditor şi filosof politic să
analizeze natura umană la nivelul sensibilităţii adânci a individului
neimplicat politic şi, prin extrapolare, a societăţii. Din aceste cauze,
chiar şi criticii vehemenţi ai presocialismului lui J. R. Rousseau, cum
este cazul lui P. Manent recunosc faptul că „Forţa lui Rousseau constă
în caracterul extraordinar de persuasiv al descrierii omului sau
sufletului modern. Forţa de convingere atât de adâncă, încât tot ce a
fost mai puternic în literatura şi „sensibilitatea” moderne provine, ca să
zicem aşa, de la el”120. Şi, prin analiză comparativă, „Forţa lui
Montesquieu este mai puţin strălucitoare, dar nu mai puţin

119
J. J. Rousseau,​ Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni​,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
120
Pierre Manent, 1992, pag. 113.
101
convingătoare, în fond: el stabileşte că nu există substitut – substitut
dezirabil, se înţelege – al liberalismului”121.

TEMĂ 16
Contractul social este…………………………………………………..caz
în care semnifică ………………………………………….……. în starea
de natură şi ……….…………..…………….………….. în starea
societală, astfel încât rolul statului este……………………………….. iar
al legilor devine……………………….………………………… Numai
astfel ne putem explica faptul că ………………….…………………….iar
libertăţile oamenilor sunt………………………………………………..…
……………….…………………………………………În concluzie regimul
politic………………………….…..……….………………….trebuie să fie
…………………………………………..……………………… iar puterea
executivă este necesar să ajungă ……………………………………….…
……………………….…….executiv. Statelor mici le este specific
…………………………………………………………..………………….…
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

121
Ibidem.
102
 III.8. THOMAS PAINE

Thomas Paine (1737-1809) a fost un emigrant englez care a

avut un rol important în privinţa impunerii şi popularizării ideilor de
independenţă ale revoluţiei americane. Este bine-cunoscut rolul pe
care lucrarea lui „​Simţul comun”​ l-a avut, ca atitudine simplă şi
pamfletară, în formularea şi popularizarea ideilor autodeterminării în
America colonială. Fundamentul gândirii politice a lui Paine se reduce
la observaţia: „În oricare stat, societatea este o binecuvântare, pe când
guvernarea, chiar în forma ei cea mai bună, este doar un rău necesar,
iar în forma cea mai negativă – un rău de netolerat”122.
Ideile de bază şi derivate din ideea fundamentală ale lui Paine
sunt:
❑ „Societatea este produsul nevoilor noastre”, ca produs pozitiv al
unificării sentimentelor comune, prin sporirea şi stimularea
comunicării dintre oameni, fiind în esenţa ei o binecuvântare.

122
Iliescu, A.P.., Socaciu, E.,M., op. cit., pag.147.
103
❑ Guvernarea este produsul răutăţii noastre ca produs negativ al
limitării viciilor noastre, prin formarea deosebirilor dintre oameni
este fie un rău necesar, sau este fie un rău de netolerat.
❑ Răul de netolerat este guvernarea prin forţă şi fără a ţine seame de
dorinţa societăţii.
❑ Răul necesar este guvernarea prin reprezentanţi aleşi. Alegerea
este modalitatea în care între alegători şi aleşi se poate stabili o
relaţie de fidelitate, prin organizarea de alegeri frecvente de care
depinde forţa guvernării şi fericirea celor guvernaţi.
❑ Paine a avut o contribuţie mai puţin originală, el preluând şi
popularizând îndeosebi ideile gânditorilor politici (vezi şi Locke),
reducându-le la nivelul înţelegerii simţului comun. Parafrazând
ideile revoluţiei engleze, în lucrarea „Drepturile omului” Paine preia
ca fundament următoarele constructe care constituie esenţa
drepturilor fundamentale:
- dreptul de a-şi alege propriii conducători,
- dreptul de a-i îndepărta în cazul unei proaste guvernări,
- dreptul de a institui o guvernare prin noi înşine123.
La nivel instituţional justifică relaţionare şi poziţionarea
diferenţierilor civile (deşi oamenii se nasc şi rămân liberi) prin faptul că
ele pot fi un efect exclusiv al utilităţii lor publice. În consecinţă scopul
oricărei asociaţii de natură politică este tocmai acela al menţinerii
drepturilor naturale ale omului de: libertate, proprietate, siguranţă şi
rezistenţă la opresiune. Toate sunt realizabile numai în condiţiile în
care naţiunea este acceptată drept sursă a oricărei suveranităţi şi nici

123
Vezi şi Iliescu, A.P.., Socaciu, E.,M., op. cit., pag.149 şi urm.
104
o persoană sau grup nu poate şi nu trebuie lăsat să atenteze la
autoritatea naţiunii respective.
TEMĂ 17
Dezvoltaţi o idee de bază ………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

IV. ​REVOLUŢIILE MODERNE ÎN EUROPA ŞI CREAREA S.U.A.

Prin revoluţiile moderne s-au depăşit regimurile politice

medievale şi s-au afirmat relaţiile ideologice care au stimulat formarea
identităţii şi conştiinţei popoarelor, a stratificărilor sociale libere şi
egalitare, s-au dezvoltat ca o necesitate a creşterii demografice
economia, viaţa politică democratică şi spirituale naţionale şi
naţionaliste.
Idealurile revoluţiilor moderne, presupun, din punct de vedere
politic:
● lichidarea monarhiei absolute,
● stabilirea republicii ca formă de organizare socială
● acceptarea valorilor democratice.

105
 Un obiectiv major al majorităţii revoluţiilor moderne a fost cucerirea
independenţelor individuale (prin soluţionarea problemelor agrare, prin
stabilirea unor relaţii economice specifice noii nobilimi în formare, a
burgheziei şi muncitorimii) sau a semnificat cucerirea independenţelor
naţionale (de exemplu, revoluţiile olandeză şi americană).
Caracteristica de bază sec. XVI-XVIII viza impunerea unor noi
libertăţi şi a unor realităţi economice adecvate societăţii care au ajuns
să intre în conflict cu interesele aristocraţilor şi ale monarhilor ca
reprezentanţi de moment ai puterii. Acest conflict nu a putut fi
soluţionat decât prin lupta pentru putere atât a burgheziei şi noii clase
de nobili (cazul Angliei), luptă susţinută de ţărănime, care s-a ridicat
împotriva orânduirii feudale, a muncitorimii care vedea în taxele
preluate de către regimul absolutist cauza principală a sărăciei sale
sau, odată cu dezvoltarea industrială s-au manifestat ca o forţă politică
singulară, propunând revendicări social-economice şi politice proprii,
îndreptate şi împotriva burgheziei (la Paris, Berlin, Viena, în revoluţia
din 1848).
Acţiunile specifice ale luptei împotriva regimurilor monarhice
s-au realizat fie sub forma acţiunilor ideologice şi parlamentare, al
comploturilor militare, fie sub forme ale răscoalelor antifeudale, ale
grevelor, ale demonstraţiilor, fie sub forma degenerării acestor lupte în
tipuri ale războiului civil (revoluţiile engleză, franceză s.a.).
Fundamentul teoretic al revoluţiilor s-a bazat pe religia
protestantă (revoluţiile olandeză, engleză), sau pe ideologia
raţionalistă, laică, care definea iluminismul. Prin iluminism s-a dezvoltat
o adevărată reformă homeocentrică, prin intermediul căreia omul,

106
apelând la educaţie şi cultură, îşi putea dobândi adevărata libertate.
Tocmai de aceea, un atribut de bază al raţiunii iluministe relaţiona
libertatea cu procesul egalităţii, ca drepturi naturale ale omului, prin
care societatea, şi autoritatea ei – statul, trebuiau organizate.
Iluminismul clasic a fost dezvoltat şi în Franţa, unde, începând
cu critica vechiului regim şi al bisericii prin Voltaire (1694-1778), a
propus un "despotismul luminat", pentru început. Este timpul în care
Montesquieu (1689-1755) a realizat necesitatea separării puterilor în
stat (legislativa, executiva, juridica) tocmai în scopul prevenirii
despotismului ​(Despre spiritul legilor). I​ ar J. J. Rousseau a exprimat
aspiraţiile micii burghezii ​(Discurs asupra inegalităţii intre oameni,
Contractul social.)
Acţiuni revoluţionare
Cele mai semnificative revoluţii moderne sunt revoluţiile
engleză din sec. al XVII-lea, americană, şi franceză din sec. al
XVIII-lea. Amintim ţi revoluţiile din iulie 1830 din Franţa, din 1848-1849
dintr-o serie de ţări europene (inclusiv Ţările Romane), de eliberare
naţională din prima pătrime a sec. al XIX-lea din America Latină, din
anii 1905-1907 şi 1917 din Rusia, din 1911-1912 din China, din
Germania şi Austro-Ungaria din 1918-1919 ş.a.
Revoluţia engleză
La mijlocul sec. al XVII-lea industria şi comerţul în Anglia au
atins un nivel de dezvoltare înalt. Baza progresului economic o
constituiau manufacturile, însă politica guvernului regal împiedica
dezvoltarea economică.

107
 Principiul concurentei libere şi cel al antreprizei libere au
devenit principala revendicare a burgheziei în revoluţie. Nobilimea
engleză s-a scindat în două părţi. Una, "noua nobilime", adaptându-se
la noile condiţii ale producţiei capitaliste, a aderat la burghezie. Ca
urmare, burghezia a participat la revoluţie în alianţă cu "noua nobilime"
contra monarhiei absolutiste, nobilimii conservatoare şi Bisericii
anglicane dominante. Revoluţia a marcat începutul prăbuşirii societăţii
medievale în Europa şi triumfului societăţii moderne. Specificul
revoluţiei engleze a fost determinat de caracterul dezvoltării politice a
Angliei.
Specifică pentru revoluţia engleză este şi forma în care au fost
exprimate cerinţele ei. Ea este ultima mişcare revoluţionară din
Europa, care s-a desfăşurat sub lozinci religioase.
Lupta cu vechiul regim a fost îndreptată împotriva ideologiei lui,
care era exprimata de Biserica anglicană. Revoluţionarii s-au pronunţat
ca reformatori ai bisericii - puritani. Existau două curente ale
puritanismului: presviteranii (moderat) şi independenţii (radical).
In 1640, o dată cu începutul revoluţiei, puterea reală în ţară a
trecut, de fapt, la parlament. Pentru a-şi restabili poziţiile, regele Carol
I, susţinut de nobilimea feudală, a dezlănţuit două războaie civile
(1642-1646 şi 1648).
Armata revoluţionară, condusă de O.Cromvyell şi susţinută de
masele populare, a distrus forţele regelui şi a obţinut executarea lui (30
ianuarie 1649). în acelaşi an Anglia a devenit republica, puterea
suprema, a trecut în mâinile parlamentului cu o singură cameră, dar
piaţa lorzilor a fost desfiinţată. Prin vânzarea la un preţ de nimic a

108
pământurilor confiscate de la rege, episcopi şi "cavaleri", republica a
îmbogăţit burghezia şi noua nobilime. "Actele de navigaţie" instituiau
monopolul negustorilor englezi asupra comerţului extern. Mişcările
radicale ale leverilor (G.Lilburne) şi digherilor (G.Winstanley) au fost
anihilate.
În scopul instaurării unei guvernări autoritare, republica capătă,
în curând (1653), forma protectoratului (dictatura militară a lui
Cromwell, care şi-a luat titlul de Lord Protector). Anglia a cucerit
Irlanda (1649-1651) şi a forţat alipirea Scoţiei (1652). Cromwell a
înăbuşit mişcările ţărănimii, nemulţumite de noua nobilime, care nu
proclamase proprietatea deplină asupra pământului, şi a micii
burghezii, nemulţumite de lipsa votului universal.
După moartea lui O.Cromwell, în 1658, ca urmare a îngustării
bazei sociale a guvernării, marea burghezie şi noua nobilime a recurs
la restabilirea, în 1660, a monarhiei, instalându-l pe tron pe Carol II
Stuart. Perioada domniei dinastiei restabilite a căpătat denumirea de
Restauraţie şi s-a manifestat prin reacţia aristocraţiei. Tendinţa de a
restabili absolutismul şi catolicismul a dus la revoltă şi în 1688 lacob II
este detronat, rege fiind proclamat ginerele lui, ducele olandez Wilhelm
de Orania, care a fost încoronat în 1689 sub numele de Wilhelm III.
Evenimentele din anii 1688-1689 au fost numite în istoriografia
britanica "glorioasa revoluţie", ele constituind un epilog al revoluţiei
engleze, realizat prin compromisul între burghezie, care a avut din acel
moment acces la puterea politică, şi noua nobilime. Deoarece
evenimentele au decurs fără vărsare de sânge, această denumire a
fost acceptată de mulţi istorici occidentali. Ca urmare, începe perioada

109
triumfului parlamentarismului englez. Marea Britanie devine un model
al monarhiei constituţionale.
Prin "Declaraţia drepturilor" (1689) este stabilit principiul de
bază al guvernării ("regele domneşte, dar nu guvernează", separarea
puterilor etc.). Revoluţia a asigurat burgheziei libertatea completă, a
curăţat calea revoluţiei industriale din sec. al XVIII-lea.
În domeniul politic a asigurat trecerea de la monarhia absolută
medievală la cea burgheză din epoca modernă. De asemenea, a
deschis calea cuceririlor coloniale. Principiile revoluţiei engleze au
exercitat o influenta puternica asupra luptei pentru modernizare în alte
ţări europene.
Războiul pentru independenţă şi crearea S.U.A.
Războiul pentru independenţă şi crearea S.U.A. Acest război,
iniţiat de 13 colonii din America de Nord (1775-1783) contra dominaţiei
coloniale engleze, a fost considerat prima revoluţie burgheză de pe
continentul american. Dezvoltarea capitalismului în colonii şi procesul
formării naţiunii americane au intrat în contradicţie cu politica
metropolei, care le privea ca pe nişte izvoare de materie primă şi pieţe
de desfacere a producţiei. Guvernul englez promova în colonii o
politică de interzicere a producţiei industriale locale şi a comerţului
extern independent. A fost oprită colonizarea pământurilor, au fost
introduse noi impozite şi taxe, ce lezau interesele tuturor coloniştilor.
Specificul revoluţiei a constat în aceea ca ea era, concomitent,
o mişcare de eliberare-naţională, de unificare naţională, antifeudală.
Rolul principal l-au jucat masele populare, iar conducerea
politică a realizat-o burghezia în alianţă cu plantatorii. Revoluţia

110
americană a dus la răsturnarea regimului colonial, triumful definitiv al
capitalismului şi crearea statului naţional independent- S.U.A.
În iarna anilor 1774-1775 au apărut primele detaşamente
armate ale coloniştilor, care, în 1775, au creat o armată regulată şi au
obţinut primele victorii asupra englezilor. Comandant-şef al armatei
americane a devenit George Washington.
La 10 mai 1775 la Philadelphia şi-a desfăşurat lucrările al II-lea
Congres Continental, care, la 4 iulie 1776, a adoptat Declaraţia despre
independenta, autor al căreia era T. Jefferson.
Declaraţia a anunţat despre desprinderea celor 13 colonii de
metropolă şi crearea statului independent- S.U.A. A fost primul
document juridic de stat, care a proclamat suveranitatea poporului,
dreptul lui de a răsturna tirania, libertăţile şi drepturile sale
democratice. A urmat confiscarea pământurilor loialiştilor (părtaşilor
păstrării dominaţiei engleze), ale coroanei engleze şi Bisericii
anglicane.
Operaţiile militare au durat până în 1781. Conform Tratatului de
pace de la Versailles din 1783, Marea Britanie a recunoscut
independenta S.U.A.
Războiul pentru independenţă a înlăturat multe bariere în calea
dezvoltării libere a capitalismului a lichidat :
❑ latifundiile funciare ale aristocraţiei engleze,
❑ rămăşiţele obligaţiilor feudale (renta, majoratul s.a.),
❑ robia în statele de nord,
❑ a anulat interdicţia de a coloniza pământurile din
Vest,

111
 ❑ a permis antrepriza liberă în industrie, comerţ şi
agricultură,
❑ însă s-a păstrat un înalt cenz de avere electoral şi
robia la Sud.
Constituţia din 1787 a proclamat S.U.A republică federativă,
constituită din 13 state, fiecare cu legi şi instituţii proprii, care nu
puteau fi încălcate de puterea centrală.
Primul preşedinte al S.U.A. a devenit G. Washington. în 1791
au intrat în vigoare 10 amendamente la Constituţie - "Bula despre
drepturi" -, care au proclamat principalele libertăţi democratice.
Aceasta a fost prima în istorie revoluţie ce s-a desfăşurat sub
lozinci laice. Războiul pentru independenta a influenţat şi mişcarea
revoluţionară şi de eliberare-naţională din Europa şi America Latina.
Revoluţia Franceză
Marea Revoluţie Franceză. ​Marea Revoluţie Franceză din anii
1789-1794 a fost o revoluţie burgheză clasică. Ea a dat o lovitura
distrugătoare orânduirii feudale absolutiste şi a deschis calea spre
dezvoltarea societăţii moderne.
Cauza ei principală a constituit-o conflictul între forţele vechi
medievale şi cele noi, moderne, care au luat naştere în interiorul
sistemului feudal. Expresie a acestui conflict au fost contradicţiile între
starea a treia (burghezia, ţărănimea, sărăcimea orăşenească), care
alcătuia 95% din populaţie, şi două stări privilegiate (nobilimea şi
clerul). Viaţa oamenilor de rând a devenit insuportabilă: mizeria era şi
mai mare, iar abuzurile şi fărădelegile autorităţilor şi seniorilor - o

112
realitate permanentă, în fruntea luptei antifeudale s-a situat burghezia,
în anii 1788-1789 în ţară s-a creat o situaţie critică.
Monarhia, nefiind în stare să-şi menţină poziţiile, a fost nevoită
să facă cedări; după o întrerupere de 175 ani, la 5 mai 1789, au fost
convocate Statele Generale. La 17 iunie 1789 deputaţii din partea stării
a treia au proclamat Adunarea Naţională, iar la 9 iulie - Adunarea
Constituantă, încercarea guvernului de a o dizolva prin forţă a servit
drept imbold pentru declanşarea răscoalei populare de la 14 iulie 1789.
Prima etapa a revoluţiei (14 iulie 1789- 10 august 1792) a
început cu asaltul Bastiliei - simbol al absolutismului francez. Luarea
Bastiliei a fost prima victorie a poporului răsculat şi a iniţiat Marea
Revoluţie Franceză. Lozinca ei principală a devenit "Libertate,
egalitate, fraternitate!", în curând ea s-a răspândit în întreaga ţară şi
absolutismul a fost lichidat. Este adoptată Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului (26 august 1789), care a proclamat egalitatea tuturor
oamenilor în faţa legii, libertăţile cetăţeneşti. Pentru prima dată s-a
declarat că poporul este purtătorul puterii supreme, iar proprietatea
privată este intangibila şi sfântă.
Adunarea Constituanta a înfăptuit o serie de reforme
progresiste:
❑ a fost lichidată împărţirea în stări sociale,
❑ a fost confiscată averea bisericii,
❑ ţară este divizata în 83 de departamente,
❑ sunt lichidate breslele, înlăturate multe obstacole în
calea dezvoltării comerţului şi industriei.

113
 La 14 septembrie 1791 Adunarea Constituantă a adoptat
Constituţia. Puterea regelui a fost limitata şi pusa sub controlul
Constituantei, Franţa este proclamata monarhie constituantă, sub
controlul Constituantei. Dar a rămas nerezolvată problema agrară,
s-au păstrat principalele drepturi ale nobilimii, pământul, ca şi mai
înainte, era în mâinile seniorilor. Toate acestea acutizau situaţia şi
împingeau revoluţia mai departe pe cale ascendentă. Marea burghezie
caută să ajungă la un compromis cu nobilimea şi regele. Aceasta a
stârnit nemulţumirea ţărănimii, sărăcimii orăşeneşti, burgheziei mici şi
mijlocii. Au apărut cluburi revoluţionare (iacobin, cordelier ş.a.), care
deveneau centre de dirijare şi organizare a mişcării revoluţionare.
În ajutorul vechiului regim în 1792 a venit toata Europa feudală,
începe războiul de apărare al Franţei revoluţionare contra Europei
monarhice. Chiar la începutul operaţiilor militare acţiunile
contrarevoluţiei interne şi celei externe s-au contopit, însă a luat
naştere o puternică mişcare populară patriotică pentru apărarea Patriei
şi este creată armata revoluţionară. Mişcarea împotriva monarhiei s-a
transformat intr-o puternică răscoală populară, care la 10 august a
răsturnat-o.
A doua etapă a revoluţiei (10 august 1792 - 2 iunie 1793) a fost
determinată de lupta intre iacobini şi jirondini. Aceştia din urmă
reprezentau burghezia comercială, industrială şi agrară. Iacobinii
înfăţişau interesele burgheziei mici şi mijlocii, ale ţărănimii şi plebei
orăşeneşti, adică ale acelor pături sociale, revendicările cărora n-au
fost satisfăcute şi care tindeau spre continuarea revoluţiei.

114
 Ales în baza dreptului universal (al bărbaţilor), Conventul a
proclamat, la 21 septembrie 1792, Franţa republică Monarhia a fost
înlăturată, iar Ludovic al XVI-lea şi regina Maria Antuaneta suita
executaţi. Duşmanii externi, de asemenea, au suferit înfrângere la
Valmy (20 septembrie 1792). Situaţia maselor populare se înrăutăţea
şi iarăşi izbucnesc răscoale ţărăneşti şi apar mişcări ale sărăcimii
orăşeneşti, în urma unei insurecţii (31 mai - 2 iunie 1793), jirondinii
sunt înlăturaţi din Convent şi puterea trece la iacobini.
A treia etapa a revoluţiei (2 iunie 1793 - 27 iulie 1794) se
caracterizează prin venirea la putere, intr-un moment critic pentru
republica, a iacobinilor. Circa 2/3 din teritoriul Franţei era în mâinile
duşmanilor revoluţiei. Prin legislaţia sa agrară Conventul iacobin le-a
transmis ţăranilor pământurile obşteşti şi ale emigranţilor şi a desfiinţat
toate drepturile şi privilegiile feudale. Aceasta a determinat trecerea de
partea iacobinilor a ţărănimii.
Prin Constituţia din 1793, iacobinii au lansat ideea ca "scopul
societăţii este fericirea generală".
Se preconiza o largă participare a maselor la viaţa politică prin
intermediul votului universal şi plebiscitului. Dar în lupta cu
contrarevoluţia interna şi cea externă guvernul revoluţionar se
conducea de metode extraordinare, dictatoriale.
Au fost constituite organe revoluţionare: Comitetul
Salvării Publice (puterea executivă), Comitetul Siguranţei
Generale (ordinea), Tribunalul Revoluţionar (judecata), numiţi
"reprezentanţi cu misiune", care supravegheau activitatea
revoluţionară în provincii şi pe front. Dictatura se efectua prin

115
 teroare în masa. Conventul a adoptat decretul despre
mobilizarea întregii naţiuni franceze la lupta cu duşmanii Patriei
. Armata a fost reorganizata: voluntarii erau incluşi în unităţi
împreună cu militarii de profesie. Din rândurile maselor sunt
numiţi noi comandanţi de oşti. Au fost, de asemenea, adoptate
decrete despre stabilirea preturilor maxime la produsele
alimentare, despărţirea bisericii de stat şi introducerea
calendarului republican, în care lunile erau numite după
fenomene ale naturii.
Guvernul revoluţionar iacobin, mobilizând poporul la lupta cu
contrarevoluţia interna şi cea externa, deja în octombrie 1793 a obţinut
succese hotărâtoare în operaţiunile militare.
Intervenţioniştii au fost învinşi pe toate fronturile, însă în
rândurile iacobinilor existau contradicţii adânci. Atât timp cât nu era
clar care vor fi rezultatele luptei cu contrarevoluţia şi se păstra
posibilitatea restaurării monarhiei, aceste contradicţii rămâneau
temporar înăbuşite. Dar deja la începutul anului 1794 în interiorul
blocului iacobin s-a desfăşurat o lupta aprigă.
Gruparea lui Robespierre, care conducea cu guvernul
revoluţionar, în martie-aprilie, consecutiv, a lichidat iacobinii de stânga
(Chaumette, Hebert), care tindeau spre adâncirea revoluţiei, şi
dantoniştii, ce reprezentau burghezia nouă, care îmbogăţise în anii
revoluţiei şi tindea spre slăbirea dictaturii revoluţionare. Pentru
consolidarea puterii, iacobinii au folosit teroarea, îndreptată atât contra
duşmanilor interni şi externi, cât şi împotriva opoziţiei lui Robespierre
din sânul partidului propriu şi a multor mii de oameni nevinovaţi

116
(omorârea fără judecată în închisori, înecarea în Luara, distrugerea
oraşului Lion s.a.)- intre 10 iunie şi 26 iulie 1794 au fost executaţi
23-26 mii oameni (85% din rândurile populaţiei ce făcea parte din
starea a treia, 8,25% nobili şi 6,5% preoţi). Această masacrare a
marcat sfârşitul dictaturii iacobine. De la dictatura iacobină au început,
treptat, să se îndepărteze elementele plebeice orăşeneşti şi sărăcimea
de la sat, din cauza nesatisfacerii unor revendicări sociale, în acelaşi
timp, cea mai mare parte a burgheziei, nefiind de acord cu restricţiile
regimului iacobin şi metodele teroriste plebeice ale dictaturii iacobine,
trece în opoziţie, atrăgând după sine ţărănimea avută şi mijlocaşă,
nemulţumită de politica rechiziţiilor şi de stabilirea preţurilor maxime la
produsele alimentare.
În vara anului 1794 este organizat un complot contra guvernului
lui Robespierre, care a dus la lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie
1794). Revoluţia franceză este readusa în albia burgheză, pe care o
depăşea în anii dictaturii iacobine. La putere vine marea burghezie,
care s-a îmbogăţit în anii revoluţiei, înfrângerea dictaturii iacobine a
fost cauzată de adâncirea contradicţiilor ei interne, dar, în principal, de
refuzul majorităţii burgheziei şi ţărănimii de a susţine guvernul iacobin.
În ţară se instaurează regimul "noilor îmbogăţiţi", care
instaurează Directoratul (1795-1799) şi susţin dezvoltarea evoluţionistă
a noii societăţi moderne. După lovitura de stat din 18 brumar (9
noiembrie 1799), puterea este preluată de Consulat (in frunte cu
Napoleon Bonaparte), care reprezenta dictatura marii burghezii şi a
armatei.

117
 Perioada Imperiului (1804-1815) a însemnat îndepărtarea
burgheziei franceze de la idealurile revoluţionare, ceea ce a avut
urmări nefaste pentru regimul împăratului Napoleon I.
Marea Revoluţie Franceză a avut o însemnătate istorică
excepţională. Fiind după caracterul ei populară, democratică, ea a pus
capăt vechiului regim şi prin aceasta a contribuit la stabilirea şi
dezvoltarea de mai departe a societăţii moderne. Ea a influenţat
asupra Europei aproape pe parcursul întregului sec. al XIX-lea.
Revoluţia din 1848-1849 din Europa
Între anii 1848-1949 a avut loc o mare explozie revoluţionară,
care a cuprins Franţa, Germania, Imperiul Austriac, Italia, Principatele
Române s.a. Ea a fost cauzată de criza economică şi necesitatea de a
înlătura ultimele piedici ce stăteau în calea dezvoltării capitalismului în
ţările vest-europene. Dar în fiecare ţară revoluţia a avut specificul sau
naţional.
Astfel, în Franta, ea avea drept scop lichidarea monarhiei,
introducerea reformelor politice şi economice (votul universal, dreptul
la munca). Victoria revoluţiei a dus la proclamarea republicii
democratice.
Următoarea fază a revoluţiei o constituie răscoala muncitorilor
din Paris, de la 23-26 iunie 1848 (aspru reprimata de armată).
În Germania şi Italia revoluţia avea drept obiectiv primordial
unificarea ţării şi crearea statului naţional unitar.
Revoluţia italiană urmărea şi realizarea eliberării ţării de sub
dominaţia austriacă străină, în Imperiul Habsburgic - închisoare a
popoarelor - revoluţia din provinciile negermane a avut un vădit

118
caracter de eliberare naţională (Ungaria, Cehia) şi, totodată,
antimonarhic.
Revoluţia din Austria avea o orientare evident democratică şi
antiabsolutistă.
Aproape pretutindeni revoluţiile au fost înfrânte, din cauza
multor greşeli comise de revoluţionari, şovăielii lor, dar determinant a
fost factorul extern. În primul rând, a avut loc intervenţia armatei ţariste
în Ungaria şi aceasta este cauza principala a înfrângerii revoluţiei
ungare, a salvării monarhiei habsburgice şi a Imperiului ca atare,
înăbuşirea revoluţiei italiene se datorează, în primul rând, intervenţiei
austriace şi, parţial, celei franceze, iar a celei germane -intervenţiei
prusace, în spatele acestor două intervenţii se afla ţarismul, care le
asigura temeinicia poziţiilor.
La revoluţii au participat activ masele populare, forţele
democratice, care au înaintat revendicări proprii. Revoluţiile din
1848-1849, numite "primăvara popoarelor", au avut un caracter
burghezo-democratic. Ele au fost înfrânte, însă au impus cârmuitorii
acestor ţări să înfăptuiască o serie de reforme, ce au facilitat
dezvoltarea în continuare a societăţii moderne.
Premise postrevoluţionare
Revoluţia Franceză a fost cel mai important eveniment politic
din istoria Europei moderne. Pentru unii, ea a fost o nenorocire, pentru
alţii, un îndemn la acţiune. Pentru toţi ea a însemnat reconsiderarea
poziţiilor lor.
Universul statelor europene din cea de-a două jumătate a
secolului XVIII era deosebit de eterogen. În Anglia era la putere încă

119
de pe vremea Glorious Revoluţion (1688) monarhia parlamentară, care
se afla pe drumul cel mai bun spre democraţie. Franţa de dinainte de
Revoluţie era un stat absolutist cu o economie mercantilă şi agrară. În
statele germane, populaţia din mediul rural era de cele mai multe ori
dependentă de principii feudali şi marii latifundiari, la conducerea
supremă aflându-se un rege. Aşadar nu trebuie să ne mire faptul că
soluţiile găsite la problemele ce măcinau fiecare stat în parte au fost
foarte diferite.
Analizând marile scrieri politice putem afirma faptul că „dacă
Locke, Rousseau, Montesquieu, Marx nu ar fi scris, dacă operele lor
n-ar fi strălucit, n-ar fi sedus inteligenţele, n-ar fi suscitat adeziuni, e
puţin probabil ca societăţile de la sfârşitul secolului al XX-lea să se
înfăţişeze privirii noastre aşa cum sunt ele acum.”124. Fragmentul de
analiză vizează miturile şi mitologiile politice pentru a justifica acţiunile
umanităţii în numele imaginarului mitologic, particularizate în
constructul – miturile au făcut Franţa. Unii analişti arată faptul că
„originea şi desfăşurarea revoluţiei franceze erau legate profund de
acţiunile francmasoneriei, moştenitoarea unei vechi tradiţii a urii faţă de
Monarhie şi faţă de Biserică…”125.
Deşi se afirmă că Auguste Comte „a fost realmente forţa care a
clădit civilizaţia noastră”126 prin propunerea pozitivistă a «revoltei
individului împotriva speciei», prin dezvoltarea conştiinţei libertăţii şi a
valorii individului.

124
​Girardet, Raoul, ​Mituri şi mitologii politice,​ Institutul European, Iaşi, 1997,
pag. 2
125
Idem, pag.22.
126
Friedrich A. Hayek, op. cit., pag. 29.
120
 Împletirea diverselor direcţii reprezentate de mişcările politice
"practice" şi ale formulărilor corespunzătoare filosofice teoretice, astăzi
considerate a fi fost din punct de vedere ideologic direcţii cu tendinţe
conservatoare, liberale şi socialiste (respectiv comuniste), au influenţat
puternic ideile moderne despre democraţie.
În cele ce urmează vom trece în revistă teoriile unor clasici
precum Edmund Burke, John Stuart Mill şi Karl Marx, punând accentul
pe elementele democratice din ideile şi argumentele acestora.

IV.1. EDMUND BURKE

În lucrarea sa ​Reflections on the Revoluţion în France de la

1790, Edmund Burke criticase Revoluţia Franceză, pronosticând
teroarea iacobină. Critica lui Burke viza liniile de gândire raţionaliste şi
iluministe ceea ce a condus, până la urmă, la formarea primei
concepţii unitare asupra conservatorismului politic.
În opinia lui Burke, poporul francez, condus de "500 de avocaţi
şi de preoţi săteşti" îşi călca în picioare regele şi întreaga ordine şi
tradiţie moştenită, înscenând un început cu totul nou în loc să-şi ia în

121
serios propriile experienţe politice. Pentru a înţelege ce vroia să spună
Burke trebuie să vedem cum sunau teoriile sale.
Burke pleca de la premisa existenţei unui stat fundamentat pe
istorie, pe tradiţii şi obiceiuri specifice.
Ordinea politică devenea astfel o expresie a acestor valori,
având nevoie de ele pentru a se putea legitima. În acest context, Burke
a apelat la conceptul de "prejudecăţi" în sensul de noţiuni valorice care
trebuie să existe în fiecare societate şi care se reflectă în simbolurile,
comportamentele şi instituţiile statului. Aceste "prejudecăţi" făceau ca
virtuţile omului să devină un mod de viaţă.
Această teorie a constituit o deviere de la teoriile contractului
social ale secolelor XVII şi XVIII. Prin urmare, starea naturală, aşa cum
apărea ea la Hobbes sau la Locke, se prezenta cu totul altfel, mai mult,
societăţile care dovedeau că îşi păstrează tradiţiile, erau considerate a
se afla în permanenţă într-o "stare naturală". Natura omului era aşadar
de a fi o fiinţă determinată istoric şi social; acest lucru nu este nici bun,
dar nici rău, ci un rezultat logic al socializării sale. În afara statului nu
poate exista nici libertate şi nici drepturi. Doar statul, ca reprezentare a
ordinilor valorice moştenite, poate garanta libertatea oamenilor. Scopul
statului este, în opinia lui Burke, de a spori utilitatea cetăţenilor săi -
concept ancorat încă din procesul divin al Creaţiei, acesta fiind de fapt
şi esenţa conservatorismului lui Burke.
Burke era o persoană extrem de religioasă, care gândea că
lumea este o creaţie a lui Dumnezeu, iar statul, mijlocul prin care
Domnul înţelege să desăvârşească făptura umană. Burke a văzut

122
Revoluţia engleză nu ca pe o înnoire, ci ca pe o reconsiderare a
tradiţiilor mai vechi, o restaurare a ordinii străbune.
Societatea constituie în viziunea lui Burke baza bunei ordini. El
refuză orice fel de schimbări radicale, ceea ce implică şi menţinerea
unei aristocraţii "lăsate de Dumnezeu", a unei clase sociale care este
capabilă în mod natural să scoată în evidenţă pe cei mai buni membri
ai săi.
Spiritul inovator este pentru Burke o trăsătură a personalităţilor
mediocre şi limitate. Cercul se închide şi astfel se explică şi faptul de
ce acest reformator conservator, tradiţionalist şi iluminist a spus ce a
spus despre Revoluţia Franceză.
Argumentele lui Burke nu au fost preluate în cele ce au urmat
doar de către conservatori, ci şi de contrarevoluţionarii catolici sau de
romantici, ba chiar şi "List der Vernunft" a lui Hegel ar fi putut fi
inspirată din teoriile lui Burke. Acestea mai sunt relevante şi astăzi în
parte, fiind amintite în cadrul unor dezbateri cu privire la teoria
democraţiei. Totuşi poziţia adoptată de Burke este, dacă e să o
analizăm în amănunţime, în cea mai mare parte depăşită.
Edmund Burke prin studiile politice ale sale (Reflecţii asupra
revoluţiei din Franţa, Scrisoare către un membru al Adunării Naţionale,
Gânduri asupra chestiunilor din Franţa ş.a.) este considerat a fi un
precursor al conservatorismului politic. A criticat Revoluţia franceză şi
a primit tolerant independenţa americană.
În primul caz, subtextul reflecţiilor sale sunt de natură a legitima
o ideologie alternativă faţă de schimbările de natură revoluţionară.

123
 În cel de-al doilea caz, pune în prim plan teoria acceptării şi
adaptării la stările de lucruri ale voinţei poporului. Tocmai din această
cauză, argumentul istoric al progresului necesar şi uniform al omenirii
stă în prim-plan ca mecanism al evoluţiei societăţii. Explică, astfel şi
revoluţia engleză şi o legitimează ca şi continuitate istorică şi ca
schimbare pragmatică şi socială.
Burke critică salturile, şocurile politice produse de o schimbare
radicală de genul „ritualului vrăjitoresc”127 care apar în revoluţia
franceză. Conform acesteia, revoluţia este un fel de vrăjitorie, de
magie prin care societatea este radical-schimbată. Totul este nou, de
la instituţii la oameni, toate conceptele politice sunt mai bune şi
nedemagogice. Ca efect al revoluţiei toţi oamenii au devenit egali,
drepţi şi au fraternizat, iar Binele general este instituit imediat prin
republică şi democraţie.
Burke propune, ca urmare, continuitate socială şi istorică
conform unui crez care afirmă faptul că în politică şi în morală nu mai
este nimic de descoperit. Ce este cu adevărat important (ca premisă
conservatoare) este caracterizat prin: simţul realităţii istorice şi sociale,
respingerea oricărei doctrine statice sau radicale, adecvarea soluţiilor
politice la timpul şi spaţiul societăţii conform unor consecinţe
pragmatice.
TEMĂ 18
Analizaţi situaţia finală a unei revoluţii din România……………………..
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

127
Vezi nota introductivă după A. P. Iliescu, op. cit., pag.158.
124
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

IV.2. JOHN STUART MILL

125
 Începuturile liberalismului englez şi european s-au făcut
remarcate în disputa dintre Edmund Burke şi rivalul şi colegul său de
partid, Charles James Fox. În vreme ce Burke a ales să apeleze la
tradiţii, punând astfel bazele conservatorismului, Charles James Fox
se interesa mai degrabă de libertatea individului faţă de stat şi milita
împotriva oricărei forme de represiune.
Liberalismul s-a impus cu timpul, asta şi pentru că Burke era cu
totul orb în ceea ce privea problemele economice. Unul dintre
întemeietorii liberalismului politic a fost James Mill, tatăl lui John Stuart
Mill, şi Jeremy Bentham. Dar de abia John Stuart Mill a reuşit să dea
forma finală a acestor teorii.
John Stuart Mill spunea că omul se deosebeşte de celelalte
creaturi prin capacitatea sa de a raţiona şi de a decide cu privire la
mijloacele şi scopurile activităţilor sale. Prin ridicarea omului la
statutului de fiinţă spontană şi creatoare, Mill a considerat
individualismul ca scopul cel mai de preţ al acestuia. Pentru a atinge
această stare ideală, omul trebuie să beneficieze de libertate128:
libertatea de exprimare şi evaluare a opiniilor şi dorinţelor. Scopul
desăvârşirii individului este desăvârşirea societăţii, pentru că, cu cât
mai mare este gradul de individualitate, cu atât mai mare este şi gradul
de civilizaţie al unei societăţi, garantând astfel "fericirea întregii
comunităţi".
Fericirea oamenilor nu este însă fericirea individului, ci fericirea
celuilalt, şi astfel, a întregii omeniri. Dat fiind însă faptul că această
morală nu are (încă) valoare universală, educaţia şi legile trebuie să

128
John Stuart Mill, ​Despre libertate, ​Editura Humnitas, Bucureşti, 2000.
126
inducă o stare în care să predomine libertatea şi virtuţile. Prin
înmulţirea acestor virtuţi, societatea se va desăvârşi atât de mult încât
într-o bună zi nu va mai fi nevoie de conducere. Interesul principal al
lui Mill se concentra mai ales asupra întrebării cum ar putea arăta cea
mai bună variantă de stat provizoriu.
Mill considera că problema fundamentală a societăţii engleze
moderne era conformitatea acesteia, exprimată prin interese, speranţe
şi activităţi aparent identice. Pentru a împiedica o tiranie a maselor ce
ar fi putut rezulta din acest fapt - una dintre marile probleme care ar
putea apărea într-o democraţie, statul trebuia să ia anumite măsuri de
precauţie, care să protejeze minorităţile şi libertăţile acestora.
Mill crede aşadar în democraţie, dar doar atâta vreme cât
societatea nu a atins încă starea ei ideală. El crede că democraţia este
cea mai bună formă de stat. Pentru ca oamenii şi societatea să se
poată desăvârşi este nevoie de participare şi competenţă.
Toţi oamenii, indiferent de sex sau de clasă socială, trebuie să
participe la procesul electoral. Mill trece factorul competenţă doar celor
mai înţelepţi, virtuoşilor şi celor educaţi, indiferent de avuţia lor129. Doar
ei pot reprezenta poporul în parlamente, în locurile în care se dezbate
pe teme controverse şi în care se încearcă a se găsi adevăruri.
Forma reprezentativă de conducere a statului propusă de Mill
se caracterizează aşadar printr-o supremaţie a elitelor, limitată
temporal. În plus, Mill se declară în favoarea dreptului de vot pluralist,
persoanele educate dispunând datorită competenţelor care le revin de
mai multe voturi.

129
Vezi şi Adrian-Paul Iliescu, op. cit., pp. 239 şi urm.
127
 Această teorie a fost deseori supusă criticilor, mai ales în ceea
ce privea credinţa lui Mill într-o mântuire a lumii. Spre deosebire de
liberalii de mai târziu, John Stuart Mill a intuit însă că o ideologie
liberală care face din idealul unei vieţi mai bune o chestiune privată,
poate deschide calea spre o conştiinţă redusă la eficienţa tehnică şi
economică.
TEMĂ 19
Realizaţi un minieseu prin care să precizaţi temele de bază ale
liberalismului în concepţia lui J.S. Mill
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

128
 IV.3. KARL MARX

Fundamentul ideologic al şcolii economice şi conflictuale

aparţine gânditorilor Karl Marx şi Friederich Engels care au exploatat la
maximum conceptul materialismului şi determinismului istoric. Odată
cu Karl Marx întreaga istorie reprezintă o luptă între clasele sociale.
Din această perspectivă este firesc să apară, în abordările sociologice
ulterioare, preocupări care presupun înţelegerea naturii conflictului
social. Karl Marx susţinea idealul libertăţii umane. Însă nu s-a
concentrat ca Mill pe libertatea individului faţă de constrângerile din
exterior, ci sublinia necesitatea stopării definitive a înstrăinării omului
de şine însuşi într-o societate dreaptă.
Printre operele sale cele mai cunoscute se numără ​Manifestul
partidului comunist​, scris în 1848 împreună cu Friedrich Engels la
însărcinarea Uniunii Comuniştilor, precum şi lucrarea sa cea mai
importantă, ​Critica economiei politice​, la care a lucrat până la moartea
sa din anul 1883. Engels, care i-a supravieţuit lui Marx 12 ani, a
încercat să întregească în mod sistematic "socialismul ştiinţific" al lui
Marx, fapt care a constituit un teren deosebit de fertil pentru
interpretările eronate ale scrierilor lui Marx.
La Karl Marx legile istorice esenţiale pot fi surprinse prin analiza
proceselor economice ale omenirii şi umanităţii. Diviziunea muncii, ca
stratificare socială, este tocmai cea care a dat naştere conflictului de
clasă. „Marx, la rândul său, căuta în transformările economiei

129
explicaţia transformărilor sociale şi politice. El credea că societăţile
capitaliste sunt afectate de contradicţiile fundamentale, că, în
consecinţă, vor evolua spre o explozie revoluţionară şi dincolo de
explozia revoluţionară va interveni un regim socialist într-o societate
omogenă, o societate fără clase. Organizarea politică va tinde să
dispară, dat fiind că statul, după părerea sa instrumentul de exploatare
al unei clase de către o altă clasă, va tinde să dispară odată cu
deosebirea între clase.130”
În ​Manifestul partidului comunist,​ Marx scria că "istoria tuturor
societăţilor este o istorie a luptei de clasă", care "a rezultat de fiecare
dată într-o transformare revoluţionară a întregii societăţi sau într-o
decădere comună a tuturor claselor angajate în luptă". La fel ca istoria
spirituală a lui Hegel şi istoria marxistă a luptei de clasă va ajunge în
final la desfiinţarea, prin acţiuni revoluţionare, a ultimei forme
antagoniste de societate, capitalismul.
Declinul capitalismului este prefigurat de Marx şi de Engels
după cum urmează: capitalismul îi face pe muncitori să degenereze,
înstrăinându-se de produsele muncii lor şi astfel şi de ei înşişi,
devenind simple instrumente şi factori de producţie.
Odată cu progresul industrializării, o mare parte din societate
va se va degrada, iar "proletariatul", care s-a transformat între timp
într-o clasă revoluţionară, se va extinde şi va aduce la lumină toate
paradoxurile existente, astfel încât va putea începe o revoluţie
proletară care va fi şi ultima revoluţie din istoria omenirii. Comuniştii,
singurii care cunosc condiţiile, mersul şi rezultatele mişcării proletare,

130
Raymond Aron, op. cit., pag. 21.
130
sunt doar promotorii acestei evoluţii istorice necesare. Totuşi Marx nu
dezvăluie în nici una dintre lucrările sale cum ar putea arăta noua
societate după această revoluţie finală.
Dezamăgit de rezultatele Revoluţiei de la 1848, Marx se dedică
economiei încercând să identifice legile de dezvoltare ale
capitalismului, făcând uz de termeni precum "capital", "proprietate",
"muncă", "bani", "marfă" sau "piaţă". În centrul atenţiei sale se află în
continuare problema înstrăinării omului şi găsirea unei căi potrivite de
a depăşi această stare prin desfiinţarea proprietăţii.
Marx a greşit cu siguranţă atunci când a formulat unele ipoteze.
Un exemplu elocvent se găseşte în filosofia sa materialistă, centrată
pe lupta de clasă, sau în conceptul unei revoluţii a proletariatului ca
răspuns la antagonismele societăţii capitaliste. În schimb, teza sa cu
privire la necesitatea extinderii permanente şi neîntrerupte a pieţelor şi
problematica înstrăinării rămân în continuare importante.
În principal, aceste idei au constituit ​doctrina proletariatului în
revoluţiile socialiste care au marcat, în diferite ţări, schimbarea
orânduirii sociale, s-a dezvoltat monopartidismul sau societatea
condusă de un partid unic, prin impunerea comunismului.
Această teorie s-a bazat subtextual pe ideea că societatea este o
comunitate care este întemeiată pe necesitatea satisfacerii trebuinţelor
de natură economică (K. Marx) şi a avut şanse de reuşită numai în
condiţiile în care a utilizat contextual puterea celor mulţi (a muncitorimii
şi a categorii sociale sărace: ţărănime, oameni fără ocupaţie) în scopul
unei asistate (re)naţionalizări a bogăţiilor economice (numite prin
refulare şi ideologice) ale statelor în beneficiul celor defavorizaţi social.

131
 Drept urmare, statul socialist şi comunist a reprezentat
autoritatea socială care s-a impus sub forma unei unităţi politice.
În sinteză explicită, raporturile de producţie au dat naştere vieţii
economice, dar şi existenţei sociale, politice şi spirituale. Din această
cauză, în teoria marxistă, există o predeterminare ironică a faptelor
sociale, un aspect istoric şi anterior, care arată faptul că nu conştiinţa
oamenilor determină existenţa lor socială, ci invers, viaţa socială
determină conştiinţa oamenilor.
Analiza omului ca fiinţă socială din perspectivă marxistă este
înţeleasă de către Roger Trigg drept proces prin care oamenii „pot
deveni sclavii a ceea ce au produs … cu cât muncitorul se
exteriorizează mai mult în munca sa, cu atât mai puternică devine
alienarea, întrucât lumea obiectivă pe care el o creează i se opune, iar
el însuşi devine mai sărac în ceea ce priveşte viaţa sa interioară şi se
poate numi cu atât mai puţin propriul său stăpân.”131, condiţii în care
omul se înstrăinează pe sine însuşi iar munca şi activitatea lui liberă se
deformează.
R. Aron reafirmă concepţia lui Pareto care arăta în privinţa
gândirii politice a lui Marx că acesta a avut dreptate, cu o singură
excepţie în ceea ce priveşte existenţa, exploatarea şi inegalitatea
claselor sociale, că „îşi imagina că lupta de clasă, exploatarea claselor
unele de către altele, pe care a analizat-o cu atâta perspicacitate, va
dispărea odată cu apariţia socialismului”132.
TEMĂ 20

131
Roger Trigg, ​Înţelegerea ştiinţei sociale, ​Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, pag.
79.
132
Raymond Aron, op. cit., pag. 36.
132
Dezvoltarea socialismului are ca fundament………………şi al relaţiilor
………………….ceea ce înseamnă că………………………….. Toate
acestea reafirmă dispariţia claselor……………………… care sunt un
efect al ideologiei……………………….
Realizaţi o analiză comparativă prin care să precizaţi cinci puncte tari
pe care le aduce cu sine comunismul şi cinci puncte slabe pe care le
are această ideologie:
Puncte tari
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………
4……………………………………………………………………………
5……………………………………………………………………………
Puncte slabe
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………
4……………………………………………………………………………
5……………………………………………………………………………
Concluzionaţi succint conform ideilor d-voastră
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

133
……………………………………………………………………………
….…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

IV.4. ​MAX WEBER

Unul dintre principalii critici ai marxismului, Max Weber133, a

influenţat gândirea occidentală prin punerea în relaţie a două
constructe sociale: credinţa şi religia, care au constituit cauze esenţiale
ale dezvoltării structurilor economice. Din această perspectivă „există o
compatibilitate fundamentală – de fapt o compatibilitate istorică unică –
între convingerea teologică şi comportamentul economic, care explică
de ce capitalismul industrial a apărut în Europa protestantă”134 şi nu în
alte părţi ale lumii.
În fapt, Max Weber a fost preocupat „în primul rând de
experienţele subiective ale indivizilor şi extrapolarea lor la dezvoltarea
teoriilor despre natura instituţiilor sociale la scară largă, ca sisteme
economice sau marile birocraţii”135. Înţelegerea indivizilor se poate
realiza prin comprehensiune – ca modalitate de înţelegere empatică a

133
Max Weber, ​Etica protestantă şi spiritul capitalismului,​ Editura Incitatus,
Bucureşti, 2003.
134
Caroline Cox în T. Rotaru, R. Poledna, A. Roth, (coord.), ​Studii weberiene, ​Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 1995, pag. 52.
135
Caroline Cox, op. cit., pag. 47.
134
comportamentului indivizilor. Este normal ca „realitatea socială” să fie
văzută într-un mod relaţionat şi individualist, de vreme ce acest termen
este înţeles ca sumă a „obiectelor şi fenomenelor din cadrul lumii
social-culturale, experimentată de gândirea simţului comun al
oamenilor care-şi trăiesc viaţa cotidiană printre concetăţeni în diverse
relaţii de interacţiune cu aceştia”136.
Fundamentul raţionamentelor lui Weber sunt circumscrise unei
funcţionalităţi care afirmă faptul că singura metodă legitimă de
dezvoltare a societăţilor este capitalismul, iar cea mai eficientă pârghie
şi cauzalitate a acestei dezvoltări este religia, respectiv etica
protestantă. Acest fundament este realizat prin introducerea unui
concept nou care este cel de tip ideal de acţiune. Prin înţelegerea
tipului ideal de acţiune sunt evidenţiate trăsăturile principale ale unui
fenomen prin două operaţii psihice: simplificarea şi generalizarea.
„Sociologul german a utilizat noţiunea de tip ideal în analiza birocraţiei,
a tipurilor de autoritate şi a legăturilor dintre calvinism şi capitalism”137.
Însă ca premisă sintetică la Max Weber tipul ideal este „o
imagine mintală printre altele posibile, obţinută prin raţionalizare
utopică, printr-o accentuare a trăsăturilor mai mult sau mai puţin
prezente în realitatea empirică şi reţinută, fiind considerată
semnificativă cu privire la problema studiată”138. Toate componentele
economice au un conţinut etic imanent. Pentru „capitalistul modern”
munca este: datorie dar şi virtute, satisfacţie personală dar şi ideologie.

136
Ibidem, pag. 53.
137
Ioan Mihăilescu, ​Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz,
Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 16.
138
Corneliu Popeţi, în Rotariu, T., Polenda, R., Roth, A., (coord.), op. cit., pag. 280.
135
Există două tipuri de spiritualităţi care descriu într-o logică binară
munca. Prin aceste spirite se diferenţiază societăţile capitaliste de cele
necapitaliste, dar şi societăţile tradiţionale de cele moderne. Conform
lor:
● Mentalităţile nonoccidentale, deşi au pornit de la premise
economice apropiate de cele occidentale nu au ajuns la acelaşi
rezultat, multe dintre ele stagnând în fazele incipiente ale
dezvoltării capitalismului. Le-au lipsit, în principal, pârghiile eticii
creştine.
● Mentalităţile tradiţionale descriu capitalismul în faza de început în
care muncitorul caută să lucreze cât mai puţin, într-un mediu care
i-ar asigura un maximum de confort, fiind reticent în a se adapta la
noi metode de muncă. Întreprinzătorul realizează o gamă
diversificată de produse, are un ritm de muncă inegal iar relaţiile de
afaceri sunt personale, rezultând în organizarea afacerilor lipsa de
scrupule în relaţiile de afaceri şi dependenţa faţă de deciziile
politice.
● Spiritul capitalismului surprinde mentalitatea capitalistului modern
în care: muncitorul caută să obţină bani cât mai mulţi, într-un mediu
în care depune un maximum de efort, în care se adaptează
constant la noile metode de muncă. Întreprinzătorul realizează o
gamă diversificată de produse, au un ritm de muncă fix, iar relaţiile
de afaceri se bazează pe investiţii pe termen lung, fiind dominate
de reguli şi legi şi, în mod ideal, fiind independente faţă de deciziile
politice.

136
 Funcţional, ca procesualitate a istoriei active „Occidentul a
dezvoltat capitalismul atât pe plan cantitativ, cât şi, păstrând această
evoluţie cantitativă, în tipuri, forme şi direcţii care nu au existat
niciodată în altă parte” prin „organizarea raţională a muncii (formal)
libere, care în alte părţi nu există decât în forme rudimentare”139.
Conceptul principal al „spiritului capitalismului” este etica
protestantă puritanistă. Ca apartenenţă economico-religioasă Max
Weber a încercat să argumenteze afilierea religioasă (tipul de credinţă
catolic sau protestant) şi stratificarea socială (predominanţa
protestanţilor în deţinerea de capital, în funcţiile administrative şi în
rândul muncitorilor de rang superior).
Dar, Max Weber, până să ajungă la aceste explicaţii structurale ale
eticii protestante a analizat ca un fenomen istoric principiile
utilitarismului în economie. Este interesant de observat modalitatea în
care sunt puse datele conceptuale ale problemei: spiritul capitalismului
este o sintagmă care nu poate fi definită, nici măcar prin gen proxim şi
diferenţă specifică, ci, doar aproximativ şi funcţional.
Ca prin pas, spiritul capitalismului reuneşte un utilitarism pragmatic
socio-economic cu un pragmatism ideologic şi religios.
Al doilea pas al lui Weber este de a identifica şi interioriza o
noţiune, unică în felul ei, prin care s-au pus bazele funcţionale ale
spiritului capitalist modern, prin ideea de ​vocaţie:​ Beruf (germană) sau
calling (engleză). A observat faptul că noţiunea „​vocaţie” este specifică
popoarelor predominant protestante şi semnifică, odată cu traducerea

Max Weber, ​Etica protestantă şi spiritul capitalismului,​ Editura Incitatus,

139

Bucureşti, 2003, pp.18,19

137
Bibliei de către Luther, ​o misiune trasată de-a lungul vieţii de către
​ rin medierea cuvântului „​vocaţie” se dezvoltă un spirit
Dumnezeu. P
nou care arată „valorizarea îndeplinirii datoriei în treburile pământeşti
ca forma cea mai înaltă pe care o putea lua activitatea morală a
individului”140. După Rudolf Eickelpasch aceste conduite descriu un
aspect al personalităţii omului, iar personalitatea individului în
concepţie weberiană înseamnă „dăruire pasionată, dar în acelaşi timp
ascetică, faţă de o „cauză” respectiv faţă de „o idee / valoare ultimă”
liber aleasă”141. În acest caz, tipul de personalitate este marcat
normativ, de tipul ideal şi răspunde constrângerilor epocii moderne de
autodisciplinare.
Prin unitate a înţelegerii eticii protestante şi a personalităţii
umane: ​irosirea timpului este primul şi cel mai mare păcat.​ Existenţa
omului este finită şi sigur preţioasă. Tocmai din această cauză
pierderea timpului (prin conversaţii neimportante, desfătare, somn mai
mult decât este anatomic necesar 6-8 ore, ş.a.m.d.) ​înseamnă
pierderea muncii în folosul lui Dumnezeu.​ Iar munca înseamnă
situarea în preajma lui Dumnezeu, ca imbold unic prin care erica
puritanistă se diferenţiază de celelalte religii (din occident în orient). Au
restrâns consumul (produselor nonnecesare, considerate de lux), au
legalizat ideologic acumulările şi achiziţiile proprietăţilor (fiind un drept

140
Ibidem, pag. 66.
141
Rudolf Eickelpasch în în Rotariu, T., Polenda, R., Roth, A., (coord.), op. cit., pag.
39.
138
care provine din voinţa divină), au militat constant pentru câştigul
raţional şi „împotriva folosirii iraţionale a averii”142.
Bogăţia trebuie atinsă, dar nu trebuie să reprezinte o ispită sau
să devină o fugă după bani. Rezultă o dezvoltare care are consecinţe
etice prin tendinţa de acumulare a capitalului ca raţionalizare
operaţională a constrângerii de a economisi. S-a născut cultura
modernă printr-o conduită raţională a capitalismului, a profesiilor şi a
specializării în domenii restrânse şi utilitariste. Este motivul intern
(acţional şi motivaţional) dar şi extern (interrelaţionat şi comunicativ)
prin care capitalismului modern, postindustrial s-a întemeiat.
Fundamentul lui specific este dorinţa de a se încadra în societate ca
un element valoric/ideologic dar şi etic/acţional. Scopul se rezumă la
tendinţa de adaptare la cerinţele societăţii şi la imperativul raţional al
cumpătării acţiunilor tuturor indivizilor, într-un mod egalitarist, indiferent
de poziţia şi de rolul lor social.
TEMĂ 21
Realizaţi o analiză comparativă prin care să precizaţi cinci puncte tari
pe care le aduce cu sine capitalismul şi cinci puncte slabe pe care le
are această ideologie:
Puncte tari
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………
4……………………………………………………………………………

Max Weber, ​Etica protestantă şi spiritul capitalismului,​ Editura Incitatus,

142

Bucureşti, 2003, pag. 139.

139
5……………………………………………………………………………
Puncte slabe
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………
4……………………………………………………………………………
5……………………………………………………………………………
Concluzionaţi succint conform ideilor d-voastră
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

V. FUNDAMENTE MAJORE ALE GÂNDIRII POLITICE ÎN

PERIOADA MODERNITĂŢII TÂRZII. STUDIUL DE CAZ-
DEMOCRAŢIA

Democraţia este un regim politic sau este o formă de

guvernare? ca problematizare esenţială prin care putem să vizualizăm
astăzi dacă elementele de bază ale democraţiei constituie, până la

140
urmă, o doctrină, o ideologie sau mecanismele şi instituţiile societăţilor
democratice sunt pliabile oricărui regim politic, descriind forma de
guvernare a unei societăţi. În fapt, există câteva temeiuri ale constituirii
noţiunii de democraţie:
a. fundamente doctrinare
În secolul al XIX –lea gânditorii francezi care au pus bazele
socialismului au insistat în mod absolut pe caracterul autoritar al
acestei doctrine. Fundamentul socialismului a constat în restructurarea
ierarhică a societăţii şi în impunerea unui drept considerat „obiectiv” şi
coercitiv. Mai mult, unii analişti au arătat că „Libertatea de gândire o
considerau drept rădăcina răului în societatea secolului al XIX – lea, iar
cel dintâi dintre adepţii moderni ai planificării Saint-Simon, chiar a
prezis că vor fi „trataţi ca nişte vite” cei care nu vor da ascultare
comitetelor de planificare propuse de el”143.
Din perspectivă liberală, ca fundamentare a laissez-faire-lui se
pune în prim-plan utilizarea forţelor concurenţiale. „Concurenţa
eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este, în convingerea celor care
au formulat argumentarea liberală, un mijloc superior de ghidare a
eforturilor individuale”144.
Spinoza arăta, primul, faptul că democraţia este cel mai bun dintre
regimuri, doar, ​într-o guvernare democratică, toţi decid, de comun
acord, să trăiască potrivit poruncilor raţiunii.​ Deşi, în acelaşi tratat,
Spinoza arăta faptul că suveranul se situează deasupra legii, conform
dreptului natural. Toţi trebuie să-i dea ascultare chiar dacă suveranul

143
Friedrich A. Hayek, op. cit. pp. 37,38.
144
Friedrich A. Hayek, op. cit., pag. 49.
141
ar cere lucruri absurde, deoarece s-ar afla în pericolul de a-şi pierde
puterea.
La nivel structural, Tocqueville considera că „mişcarea
democratică antrenează ansamblul societăţilor moderne spre
eradicarea deosebirilor de statut şi de condiţie între indivizi”145. Din
această cauză s-au putut dezvolta, în societăţile moderne, două tipuri
de societăţi: egalitară şi despotică (fundamente ale regimurilor
socialiste şi comuniste), respectiv egalitară şi liberală (fundamente ale
regimurilor democrate). Însă, “​Din toate timpurile, naţiunile mici au fost
leagănul libertăţii politice. S-a întâmplat ca cele mai multe dintre ele
crescând să-şi piardă această libertate, ceea ce face să se vadă clar
că libertatea ţine de faptul că poporul e mic şi nu de poporul însuşi​.”146
Doar, “​Există deci, în esenţa structurilor democratice, o tendinţă
ascunsă care îi face ades pe oameni să contribuie la prosperitatea
generală în pofida viciilor şi erorilor lor, în timp ce în instituţiile
aristocratice se descoperă uneori o tendinţă ascunsă care, în ciuda
talentului şi a virtuţilor, îi face să contribuie la mizeria semenilor lor.
Astfel se poate întâmpla ca în guvernările aristocratice oamenii publici
să facă răul fără să vrea, iar în democraţie să producă binele fără să
şi-l propună​.”147 Totuşi, “​Ceea ce reproşez cel mai tare guvernării
democratice, aşa cum e ea organizată în Statele Unite, nu e
slăbiciunea ei, cum mulţi susţin în Europa, ci dimpotrivă, forţa ei
invincibilă. Şi ceea ce îmi displace ce mai mult în America nu este

145
Raymond Aron, op. cit., pag. 21
146
Cap. VIII, p. 217.
147
Partea a doua, cap. VI, p. 307.
142
extrema libertate care domneşte acolo, ci puţinele garanţii împotriva
tiraniei​.”148
b. fundamente textuale şi discursive
Citându-l pe Leo Strauss, Cristian Preda149 reiterează
argumentul prin care la nivelul textului şi al discursului există o
diferenţă uriaşă între stilul filosofiei politice clasice şi cel al filosofiei
politice moderne. Textul clasic este perceput ca fiind natural şi vulgar
deoarece porneşte de la limbajul cotidian al cetăţii elene deşi are
meritul de a fi inventat problemele politice fundamentale. Textul
modern este derivat şi tehnicizat. Este derivat din cauză că
reinterpretează paradigmele clasice printr-un limbaj specific care se
constituie într-un mod diferit faţă de vorbirea naturală. Baza textului
clasic şi a textului modern este, însă, comună şi ţine cont de noţiuni
deschise, de termeni cheie ai discursului filosofic: suveranitate, voinţă,
regim politic, libertate, dreptate, putere ş.a.m.d. Astăzi, se vorbeşte
despre o criză a filosofiei politice în condiţiile în care istoria ideilor şi
ştiinţa politică par să-i acopere discursul şi textul.
c. fundamente sociale
Noţiunea de democraţie poate fi analizată diacronic şi istoric, astfel
încât se observă că aceasta a primit semnificaţii multiple care au
oscilat din punct de vedere imagologic între detestarea antică a
regimului democratic (Platon) şi considerarea democraţiei ca fiind cel
mai bun regim (Spinoza), ori putem afirma că democraţia este un

148
Idem, p. 328.
Cristian Preda,​ Modernitatea politică şi românismul​, Editura Nemira, Bucureşti,
149

1998, pp. 14,15.

143
proiect filosofic care are caracteristica celui „mai vulgar regim [care]
cere cea mai rafinată gândire”150.
De cele mai multe ori, din cauza alternativei faţă de regimul
comunist, democraţia a fost asociată cu ideologia liberală. Înţeles, în
sens general, de la începuturi până în actualitate, N. Bobbio percepe
liberalismul ca o “linie majoră”151 a gândirii politice, fără să fie ideală,
punând promovarea individului în centrul distribuirii şi dirijării puterii
LIMITATE în domeniul social. Din această perspectivă democraţia este
o formă de guvernare care are drept scop promovarea accesului la
putere al individului, ca acces nelimitat152 în domeniu instituţional.
d. fundamente juridice
Analizând statul de drept D. Barbu diferenţiază între o poziţie
„jusnaturalistă” şi „nominalistă” şi o perspectivă istoricistă şi realistă.
Prima ar fi specifică dreptului obiectiv care a pus bazele gândirii
socialiste şi comuniste iar cea de-a doua ar fi specifică societăţii
apusene liberale.
Pattern-ul structural istoric este cel care a realizat prin aplicare
două mecanisme simple care afirmă la nivel subtextual, faptul că:
● Propunerea şi dezvoltarea ideii dreptului natural, a legilor
obiective, a înţelegerii statului ca sinteză şi nu ca însumare a
indivizilor a dat naştere socialismului.
● Propunerea ideii de piaţă, a dreptului privat, a sistemului şi
statului adaptabil la nevoile individului a dat naştere
liberalismului.

150
C. Preda, op. cit., pag. 31.
151
N. Bobbio, ​Liberalismo e democrazia, ​Franco Angeli, Milano, 1986, pag. 32.
152
Ibidem,
144
 În primul caz, de la Thomas Hobbes la Hans Kelsen statul s-a
identificat sub forma uniunii libere şi consensualiste între indivizi. S-a
născut ideea contractualistă. Fiecare individ este de acord să se
supună pactului social care a generat ideea statului natural, bazată pe
dreptul natural şi nu pe o formă politică metafizică ori mitologică.
Rezultă că legislativul trebuie să reprezinte indivizii pe de o parte şi, pe
de altă parte, că din punct de vedere principial, cetăţenii au un control
asupra corpului reprezentativ. În acest moment se realizează ceea ce
Daniel Barbu nu pune în valoare: legitimarea reprezentativităţii
legislativului dar şi al formelor liberale ale individualismului prin
mecanismul controlului exercitat de către cetăţeni. Politicul este văzut
ca fiind o construcţie potenţială, arbitrară şi artificială care trebuie să se
subordoneze cu necesitate statului contractualist-natural.
În cel de-al doilea caz, de la Hegel la Carl Schmitt statul este o
formă a puterii care are o „existenţă obiectivistă şi independentă de
indivizii asupra cărora îşi exercită autoritatea”153. Consecinţele sunt
integrative şi idealiste154 de vreme ce statul reprezintă „forma istorică a
spiritului unei naţiuni”155 şi nu-şi datorează existenţa indivizilor asupra
cărora îşi exercită autoritatea, ajungându-se în mod nemijlocit la
anularea drepturilor individuale ale persoanei. Interpretate însă într-o
logică binară, odată cu Hegel se realizează o materializare a
schemelor cognitive moderne ale textului şi ale discursului social156,

153
D. Barbu, op. cit., pag. 139.
154
Asemănătoare absolutismului de gen metafizic, teologic ori principiilor universale
ale fizicii clasice.
155
Ibidem.
156
Regis Roman, Textul limbajului şi subtextul discursului, “Vasile Goldiş”
University Press, Arad, 2007.
145
astfel încât se obţine un rezultat simplu: politicul nu mai este văzut
drept o construcţie arbitrară şi individuală ci este legitimat ca având un
fundament necesar şi social, dezvoltându-se un construct de gen
elitist, iar în numele altuia157 s-au realizat cele mai mari nedreptăţi în
istoria omului. În acest sens este suficient de exemplificat sintagma şi
numele care au fost atribuite demersului legiuitor: dreptul pozitiv – ca
drept abstract care stabileşte limitele libertăţilor individuale.
A rezultat formarea a două perspective care vor influenţa în
mod crucial politica secolului XX: statul de drept „nominalist”, bazat pe
empiria individualismului, definind tipul „liberal” al democraţiilor
occidentale şi statul de drept „realist”, bazat pe raţiunea universală158,
definind tipul „socialist” al regimurilor comuniste.
e. fundamente economice
Şi Raymond Aron situează la originea sistemului economic, dar
şi social, tipul de regim politic care prin organizarea puterii determină
„existenţa sau inexistenţa claselor şi mai ales conştiinţa de sine a
acestora”159. Astfel, respinge ideea determinării unilaterale a
ansamblului societăţii numai de către forţele economice ori de către
modalitatea de repartizare a resurselor colective ori de către
organizarea puterii publice. Exemplul eficient prin care argumentează
necesitatea respingerii abordărilor de tip unilateral a fost anticipat şi de
către Alexis de Tocqueville care, definind toate societăţile moderne
drept democratice, prin reducerea progresivă a deosebirilor de statut
sau de clasă, se diferenţiază numai în funcţie de regimul politic prin

157
Anonimatul mulţimii, logica raţiunii de stat, principii ideologice abstracte.
158
Să ne salvăm prin abstracţie de abstracţie!
159
Raymond Aron, op. cit., pag. 23.
146
guvernabilitate despotică sau tiranică, respectiv ca modalitate liberală.
“​Poporul domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu
peste Univers. Este cauza şi ţelul tuturor lucrurilor; totul provine de la
el şi se întoarce la el​” spune, într-o frază memorabilă, Tocqueville160.

TEMĂ 22
Realizaţi o analiză sintetică a subcapitolului prin care să precizaţi opt
caracteristici ale democraţiei:
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………
4……………………………………………………………………………
5……………………………………………………………………………
6……………………………………………………………………………
7……………………………………………………………………………
8……………………………………………………………………………
Ce este democraţia – într-o frază
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

160
Partea întâi, cap. IV.
147
 V.1. ELEMENTELE REGIMULUI COMUNIST. SUBTEXTUL
ROMÂNIEI

Friedrich A. Hayek interpretând consecinţele dezvoltării celor

două tipuri de gândiri politice europene conform demersurilor unei
economii centralizate, respectiv permisive arăta că deşi „fuseserăm
preveniţi de către unii din marii gânditori politici ai secolului al XIX –lea,
ca Tocqueville şi Lord Acton, că socialismul înseamnă sclavie, am
continuat statornic mersul către socialism”161. Oricum, drumul
socialismului justifică şi explică faptul că în România nu au existat
decât sclavi politici sau specificitatea gândirii lor se reduce flagrant la
paradigmele neocomuniste în care s-au format, dar ceea ce este cel
mai grav este faptul că vorbim despre analişti relativ tineri. De exemplu
putem analiza câteva erori elementare persistente în literatura
editorială din România:
a. eroarea fundamentelor/ prejudecăţi barbare
Daniel Barbu realizează o analiză contradictorie a
comunismului de vreme ce gândeşte în extrem flatând regimul
monopartidist şi supraevaluându-l prin ideea conform căreia:
“Comunismul a căzut pentru că şi-a atins toate ţintele. Toate, cu o
singură excepţie, aceea de a asigura supravieţuirea politicului”162.

161
​ ditura Humanitas, Bucureşti, 1993,
Friedrich A. Hayek, ​Drumul către servitute, E
pag. 26.
162
Daniel Barbu, ​Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă,
Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pag. 19.
148
Explicaţia acestei poziţii este unitară de vreme ce se porneşte de la
prejudecata că prăbuşirea regimului comunist a însemnat dispariţia
singurei forme de participare politică pe care românii şi est-europenii
au cunoscut-o vreodată. Aceste judecăţi sunt contradictorii încă de la
început prin fundamentul lor analizat superficial care arată un tablou
egologic şi politic dezastruos. Există două erori elementare făcute în
numele creativităţii, a unei alte poziţionări a gândirii textuale care arată
cultura politologilor postdecembrişti români: atingerea ţintelor cu
excepţia uneia fundamentale: supravieţuirea politicului şi participarea
politică prin genul regimului unic. Citind aceste judecăţi ai impresia că
partidul unic (comunist, dictatorial ş.a.) n-ar fi avut drept scop
fundamental tocmai păstrarea puterii politice163. Ca şi cum ai gândi
participarea politică a românilor numai dintr-o factură neocomunistă,
fără să presupună cazul idealul164 al potenţelor altor tipuri de gândiri
politice, fie şi la nivel teoretic sau al reprezentărilor mentale nostalgice
(în cazul generaţiilor înaintate în vârstă) ori colective (judecăţi de
valoare şi sociale).
Totuşi este bine că se conştientizează faptul că într-o societate
democratică politica devine „inteligibilă doar în măsura în care le oferă
cetăţenilor o oglindă cu ajutorul căreia aceştia să poată mai întâi să
vizualizeze atât ceea ce-i uneşte, cât şi ceea ce-i desparte, iar apoi să
măsoare echilibrul dintre libertatea individuală şi egalitatea civilă de
care au parte”165. În oricare alte cazuri, politica nu este decât un soi de

163
E ca şi cum ai spune că celibatar înseamnă bărbatul puţin necăsătorit.
164
În aceeaşi linie de gândire nici nu erau prezente sau nu aveau nici un sens social
fenomenul imigrării ori al culturii ca refugiu, ori al Europei libere ca informare.
165
D. Barbu, op. cit., pp. 142, 143.
149
„şmecherie” (John Dunn) în care se dezvoltă dezechilibre structurale în
cadrul societăţii.
b. eroarea minorităţilor/ prejudecăţi culturale
Levente Salat atrage atenţia asupra faptului că în jurul anilor
1990 o întrebare elementară viza răspunsul al problema democraţiei
parlamentare care se caracteriza prin reprezentarea egală şi
proporţională a cetăţenilor în instituţiile puterii de stat. În consecinţă,
s-a căutat să se întemeieze ca principiu atât „egalitatea deplină”166 a
indivizilor, cât şi libertatea morală a indivizilor. În concepţia autorului,
ultimele funcţii de egalitate şi libertate nu sunt îndeplinite de către
democraţia parlamentară deoarece acest tip de organizare politică şi
administrativă nu ţine seama de specificul comunităţilor culturale în
condiţiile în care predomină voinţa instituţională a majorităţii
etnoculturale167. De fapt, ca simpatizant al unei minorităţi naţionale
Levente Salat minimizează câştigurile democraţiei parlamentare care a
funcţionat în România prin votul pe liste comune de partid, ignorând
faptul că în cazul votului uninominal multe partide mici: extremiste,
reprezentând minorităţi etnice ori cu adresabilitate electorală puţin
semnificativă n-ar fi intrat în parlament, ca reprezentanţi ai scenei
politice din România.
Pe de altă parte, este interesant de observat argumentele pe
care le-a utilizat din perspectiva filosofiei politice pentru a justifica
unele declaraţii ale principiilor democratice în sensul acceptării ideii de
autonomie culturală, dar şi teritorială, prin extrasele:

166
​ ditura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 9.
Levente Salat, ​Multiculturalismul liberal, E
167
A mai existat o ideologie care a pus în prim centrul ei specificitatea etnoculturală a
raselor şi care s-a numit nazism.
150
 ● Libertatea de a fi diferiţi (Thomas Jefferson), fără a preciza
faptul că libertatea de a fi diferiţi cu o ipoteză subliminală care
se traduce prin libertatea de a te izola şi de a te autoguverna
(etnocultural unic).
● Evitarea „tiraniei majorităţii” (Alexis de Tocqueville) ca şi
exemplu în care s-a avut în vedere numai situaţia ignorării
totale a drepturilor minorităţilor iar în condiţiile în care drepturile
nu sunt ignorate atunci pot fi extinse la scara autodeterminării.
● Democraţia este reprezentativă în condiţiile în care graniţele
guvernării corespund graniţelor naţionalităţii (J. S. Mill) ca
argument prin care putem să nu ne mai referim din start la
exemplul dispariţiei S.U.A. ca naţiune.
● Democraţia este sau nu este posibilă în condiţiile diversităţii
etnoculturale (Will Kymlicka). Dacă răspunsul este afirmativ
atunci el este evitat iar dacă este negativ înseamnă că numai
minoritatea are drepturi fundamentale.
● În concluzie este necesară o echitate etnoculturală formulată în
cadrul teoriei liberale a drepturilor minoritare168.
Judecăţile de mai sus constituie un exemplu elocvent în
legătură cu posibilităţile de exprimare şi identificare a identităţilor
naţionale în România. Iar libertatea de a cere este egală cu libertatea
de a gândi a individualismului, a comunităţilor, a minorităţilor în cadrul
unui stat democratic şi unitar.
c. eroarea instituţiilor / prejudecăţi ale tranziţiei

168
L. Salat, pag. 336.
151
 Samuel P. Huntington, analizând guvernarea democratică drept
soluţie împotriva dictatorilor şi tiranilor, atrage atenţia asupra a trei
pericole care pot să apară în procesul de democratizare, de tranziţie
înspre democraţie:
1. Organizarea primelor alegeri libere înseamnă câştigarea puterii
politice de către liderii locali aflaţi în situaţie concurenţială.
Modalitatea cea mai simplă şi plauzibilă de obţinere a voturilor
constă în promovarea ideilor etnice, naţionaliste ori religioase.
„Democraţia ajunge astfel să promoveze comunalismul şi
conflictul etnic.169” Este cazul primelor alegeri desfăşurate în
Uniunea Sovietică sau în Republica Federală Iugoslavia care
au promovat partide naţionaliste care au avut drept efect
destrămarea statelor.
2. Democratizarea face conflictul extern mai probabil ca idee prin
care este justificat studiul de caz a lui Edward Mansfield şi Jack
Snyder în legătură cu destrămarea U.R.S.S.-ului şi cu
războaiele din interiorul sistemului purtate de către Rusia.
Acest argument reconfirmă, de fapt, pericolul temelor
naţionaliste care dau naştere conflictelor interetnice.
3. Democratizarea stimulează, în ceea ce priveşte
comportamentul individului, anarhia legislativă (individul are
tendinţa să nu mai asculte de legi în momentul în care statul
totalitar s-a destrămat); anarhia valorică (prin relaxarea
inhibiţiilor sociale individul nu mai deţine modele certe după
care să se orienteze) şi anarhia morală (este cazul

169
Samuel P. Huntington în Larry Diamond (coord.), op. cit., pag. 43.
152
 descompunerii valorilor etice tradiţionale, ajungându-se la un
relativism al valorilor ca dorinţă a individului de a încerca
experienţe sociale noi).
În oricare din aceste situaţii se poate ajunge la „întoarcerea
roşie” ca sintagmă a reapariţiei comunismului, la câştigarea alegerilor
de către partide politice antidemocratice, sau de către instituţii deviate
de la calea democratică (exemplul anulării alegerilor de către armată în
anul 1992 în Algeria) sau la pericolul apariţiei unor noi dictaturi, a unei
democraţii autoritare când liderul executivului subordonează sau
dizolvă legislativul şi conduce prin decrete (cazul Belarusului şi parţial
al Rusiei; al Argentinei, Venezuelei ş.a.). Orice asociaţie în legătură cu
aceste pericole şi cazul de studiu al României este incitantă şi
nearbitrară.
TEMĂ 23
Realizaţi o analiză comparativă prin care să precizaţi caracteristici ale
democraţiei în România şi trei puncte slabe pe care le are democraţia:
Puncte tari
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………
Puncte slabe
1……………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………
3……………………………………………………………………………

153
 V.2. DEMOCRAŢIA CA PERFORMANŢĂ INSTITUŢIONALĂ

R. D. Putnam şi colaboratorii170 au investigat performanţa

instituţională ca obiect de studiu al guvernelor democratice. Pentru a
se realiza o aplicare a nivelului de instituţionalizare, a politicilor publice
şi sociale au analizat performanţa instituţională printr-un studiu de caz,
prin exemplul Italiei.
Tema de bază a vizat răspunsul la întrebările: Cum
funcţionează guvernele democratice? Remodelarea instituţională
democratică este reformistă sau nu? Care este nivelul acceptabil de
instituţionalizare democratică? În aceste condiţii reforma instituţională

R. D. Putnam, Robert Leonardi, Raffaella Y. Nanatti, ​Cum funcţionează

170

​ ditura Polirom, Iaşi, 2001.

democraţia, E
154
în cadrul regimurilor democratice a privit două caracteristici elementare
prin care este argumentat faptul că:
1. Instituţiile modelează politica. Este cazul în care mecanismele
instituţionale formează comportamentul politic la nivelul
identităţii, al puterii şi al strategiilor actorilor sociali.
2. Instituţiile sunt modelate de către istorie. Se observă existenţa
unui nucleu istoric esenţial prin care instituţiile se bazează pe
tradiţie şi specificitate. Ultima funcţie pune în prim plan şi
rezistenţa la schimbare a instituţiilor politice: conservatorismul,
valorile instituţionale după care se conduc ş.a.m.d.
Analiza instituţională din punctul de vedere al unor metode cantitative
şi calitative de cercetare este prezentată schematic printr-o relaţionare
a scopurilor, acţiunilor şi deciziilor guvernamentale, relevând: cererile
societatale → interacţiunea politică → guvernul propriu-zis →
alegerea politică şi implementarea lor171.
Observăm că această schemă este de tipul stimul-răspuns şi
propune situaţia în care instituţiile guvernamentale privesc input-uri ale
mediului social şi răspund prin output-uri. Totuşi, dinamica
instituţională, analiza performanţelor instituţionale este realizată prin:
● Proiectul instituţional ca descifrare care începe odată cu J. S.
Mill a esenţelor constituţionale existente la un moment dat.
● Factorii sociali şi economici ca înţelegere a dezvoltării
socio-umane şi a prosperităţii economice (Robert A. Dahl sau
Seymour Martin Lipset).

171
Ibidem, pag. 21.
155
 ● Factorii sociali şi culturali ca surprindere a tradiţiilor, a
diferenţelor de cultură politică, a deosebirilor de cultură civică
(Almond şi Verba).
Prin metoda creării guvernelor regionale în Italia, începând cu
anii 1970, s-a încercat să se propună dezvoltarea unor instituţii
reprezentative. Ideea de bază era cea conform căreia instituţiile
formează comportamentul politic. Drept urmare schimbarea instituţiilor
ca conduce la schimbarea comportamentului politic. De fapt, s-a
încercat să se observe efectele pe care le-au avut schimbările,
dezvoltările instituţionale, regionale, adaptative şi aplicative prin
analiza organizării politice a vechi şi noi a Italiei, prin studiul statistic al
creşterii economice172 din anii 1950 – 1970. În ultimul caz s-a ajuns la
ideea debirocratizării şi a descentralizării administrative. Consecinţa
cea mai importantă este cea prin care s-a realizat distribuţia autorităţii
de la centru-capitală înspre regiuni.
Caracteristica de ansamblu a descentralizării administrative a
constat în faptul că la nivel politic s-a realizat o abordare mult mai
pragmatică a necesităţilor sociale stabilite prin politicile regionale.
Totodată, un efect al dezvoltării regiunilor a vizat dezideologizarea,
depolitizarea consilierilor regionali. Este interesant de observat evoluţia
doctrinară a consilierilor regionali şi locali, utilizând numai criteriul
moderaţi şi extremişti173:
Procentaj

172
Ibidem, pp. 31, 32.
173
Ibidem, pag. 44.
156
 1981 -
1970 1976 1989
1982
Extremişti 42 31 21 14
Moderaţi 58 69 79 86
100 100 100 100
(Numărul) (72) (154) (151) (166)

Tabel vizând depolitizarea consilierilor regionali. 1970-1989.

În afară de aceste observaţii statistice, în perioada 1970 – 1989
s-a ajuns la modificarea efectivă a culturii politice a elitelor regionale,
prin:
1. Înlocuirea electorală a extremiştilor, a consilierilor care au fost
văzuţi de către opinia publică printr-o imagine „agresivă”.
2. Depolitizarea politicii astfel încât „politicienii italieni … au
devenit mai de centru şi mai pragmatici pe parcursul anilor ′70,
′80”174.
3. Socializarea instituţională prin punerea în prim plan a
consensului politic, a câştigării alegerilor regionale de către
moderaţi.
Ca efect al descentralizării administrative, a dezvoltării politicilor şi
practicilor regionale s-au obţinut efecte benefice în cadrul politicilor
publice şi sociale aplicate la nivel administrativ. Totuşi, a existat şi o
perspectivă critică a regionalizării prin faptul că s-a observat păstrarea
în unele regiuni a situaţiilor de administraţie deficitară ori s-a ajuns al

174
Ibidem, pag. 50.
157
adâncirea şi nu la diminuarea discrepanţelor dintre nordul şi sudul
Italiei.
Performanţa instituţională poate fi măsurată prin capacitatea
guvernanţilor de a răspunde cerinţelor cetăţenilor (J. S. Mill; Robert
Dahl). Din această perspectivă performanţa oricărui guvern trebuie să
îndeplinească patru175 funcţii:
1. Să fie cuprinzătoare, astfel încât, acţiunile de adaptare la
cerinţele societăţii trebuie să vizeze atât operaţiile
instituţionalizate, rutinare, cât şi cele inovatoare în toate
domeniile: sănătate, agricultură, educaţie, lucrări publice,
servicii sociale, dezvoltare economică ş.a.
2. Să fie intern consistente, astfel încât, să cuprindă toate
domeniile vieţii publice şi sociale. Consistenţa arată cazul
guvernelor complete din punctul de vedere al acţiunilor
administrative care dezvoltă cu prioritate toate domeniile de
cercetare: agricultură, educaţie, sănătate, asistenţă socială
ş.a.m.d.
3. Să fie solide în sensul în care performanţa instituţională este de
durată, nefiind relative sau limitate de conjuncturi politice.
4. Să fie democratice şi responsabile faţă de toate cererile
societăţii fără a impune „criterii străine, neconforme cu aceşti
cetăţeni”176, rezultând o instituţionalizare specifică regiunilor şi
nu o instituţionalizare de gen global.

175
R. D. Putnam, op. cit., pag. 78.
176
Ibiddem, pag. 79
158
 În funcţie de analiza performanţelor instituţionale este
explicabilă modernitatea socio-economică şi comunitatea civică – de
implicare şi de solidaritate socială, de dezvoltare economică şi de
moştenire culturală177.
Concluzionând, succesul instituţional depinde de capitalul
social. Simplist şi structural, capitalul social s-ar putea traduce prin
acţiunea comună şi colectivă a membrilor societăţii în sensul realizării
binelui comun. Acţiunile colective se pot defini negativ, pornind de la
efectele eliminării lor care pot fi analizate prin asociere cu teoria
alegerii raţionale (teoria jocurilor), astfel încât lipsa cooperării poate
conduce la:
- Tragedia bunurilor comune. Este o caracteristică de
ansamblu specifică faptul că acţiunile colective depind de un
bun comun. Ciobanul nu poate împiedica pe un alt cioban
să-şi pască turmele pe o păşune comună. Dacă limitează
acţiunea celuilalt singurul care va pierde va fi el însuşi
deoarece îşi va limita propria arie de acţiune şi nu se va mai
putea dezvolta. Dar păşunatul excesiv poate distruge bunul
comun de care depind toţi.
- Bunul public limitat stă la dispoziţia oricărui om (aerul, apa,
mediul, siguranţa socială ş.a.) dar omul, în general, nu
contribuie la asigurarea bunului public, rezultând posibila
diminuare a acestuia.
- Logica negativă a acţiunii colective. În cazul unei greve
fiecare muncitor câştigă dacă participă la grevă. Însă

177
Ibidem, pag. 181 şi urm.
159
 participanţii riscă să fie trădaţi de spărgătorii de grevă. În
consecinţă unii muncitori nu intră în grevă sperând să tragă
foloase de pe urma curajului altuia.
- Dilema prizonierului. Doi prizonieri complici sunt ţinuţi
separaţi unul de altul. Fiecăruia i se spune că dacă îşi
denunţă partenerul scapă nepedepsit. Dar dacă partenerul îl
denunţă iar el nu vorbeşte pedeapsa primită va fi mult mai
mare decât de obicei pentru ceea ce au făcut. Sunt posibile
două variante în care: dacă nici unul nu îşi trădează
partenerul atunci pedepsele sunt mai uşoare pentru fiecare.
Ori, pentru fiecare este cel mai bine să denunţe, indiferent de
ceea ce va face celălalt.
Performanţa instituţională constă în modalităţile de utilizare a
capitalului social. Astfel încât trebuie utilizate două modalităţi
eficiente prin care dilemele sociale să fie diminuate. Modalităţile
cele mai eficiente sunt:
- Comunicarea şi informarea corectă a indivizilor,
- Controlul social aplicabil tuturor.
În primul caz, comunicarea şi controlul social sunt mai uşor de
realizat prin angajamentul civic, prin dezvoltarea încrederii sociale.
Încrederea socială „poate proveni din două surse relaţionate: normele
reciprocităţii şi reţelele angajamentului civic”178. Normele reciprocităţii
semnifică (James Coleman) învăţarea lor prin modelare, socializare,
dar şi prin sancţiuni în cazul încălcării lor. Reţelele angajamentului civic

178
Ibidem, pag. 192.
160
reprezintă „interacţiuni orizontale intense”179, constituind o formă
esenţială de capital social (de exemplu asociaţiile între vecini,
cooperativele, cluburile sportive, partidele de masă ş.a.). Acestea au
rolul de a creşte „costurile” celui care încearcă să le încalce, presupun
dezvoltarea reciprocităţii, facilitează comunicarea şi credibilitatea
indivizilor, dezvoltă cooperarea intra şi interindividuală viitoare.
Orice ordine politică modernă se bazează, utilizând drept
criteriu elemente de sociologie politică, pe trei funcţii elementare şi
esenţiale: funcţia administrativă, funcţia legislativă şi funcţia executivă.
Din această perspectivă funcţia administrativă are rolul de a asigura
respectarea legilor şi menţinerea păcii între cetăţeni. Funcţia legislativă
are rolul redactări, promulgării şi modificării legilor în funcţie de
contextul social şi de nevoile statului şi ale cetăţenilor. Funcţia
executivă are rolul aplicării legilor şi a menţinerii controlului insituţional
asupra societăţii în ansamblu. Există un conflict major în ceea ce
priveşte rolul pe care fiecare subiect îl primeşte în momentul în care
este un actor al societăţii. De exemplu se afirmă că „Funcţionarul şi
omul politic se opun în societăţile moderne termen cu termen”180,
primul fiind un specialist ales conform unor reguli stricte, pe când cel
de-al doilea este un amator care are singurul merit de a fi ales.
„Regimurile democratice occidentale sunt nişte regimuri de experţi
conduse de amatori”181, însă din punct de vedere constituţional, al
modalităţilor în care puterea este preluată şi în funcţie de legitimitatea
puterii, regimurile caracteristice societăţilor occidentale se diferenţiază

179
Ibidem, pag. 195.
180
Raymond Aron, op. cit., pag. 48.
181
Ibidem, pag. 49.
161
net de celelalte deoarece pot fi definite drept „regimurile în care există
o organizaţie constituţională a concurenţei paşnice pentru exercitarea
puterii”182.

TEMĂ 24
Ce este performanţa instituţională?
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
Concluzionaţi succint conform ideilor d-voastră cum ar trebui să fie
instituţiile din România!
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

182
Ibidem, pag. 56.
162
 V.3. GÂNDIREA POLITICĂ APUSEANĂ ÎN SECOLUL XX

V.3.1. IDEOLOGIILE LIBERALE

Pierre Manent, Karl, R. Popper, Ludwig von Mises sunt trei

gânditori ai contemporaneităţii care descriu spiritul liberal.
183
Analizându-i, Cristian Preda i-a considerat, taxonomizându-i drept
exponenţi ai spiritului conservator (P. Manent), ai celui social-democrat
(K. R. Popper) şi ai celui libertanist (Ludwig von Mises).
Pierre Manent şi-a definit democraţia drept un sistem, un regim
unic care nu are din punctul de vedere al formelor de guvernare un
„concurent ideologic credibil”, fie că reprezintă o dreaptă
antidemocratică (eşecul postbelic), fie că reprezintă o stângă totalitară
(eşecul comunismului).
Pentru a-şi dezvolta temeiul textual Pierre Manent184 a utilizat
un artificiu reducţionist. Conform acestuia, începând cu Platon,
problema găsirii celui mai bun regim politic este una greşită. S-a ajuns
la această idee deoarece problema pusă presupunea alegerea dintre
mai multe regimuri a unuia singur ceea ce induce gândirea umană în
eroare. În fapt, şi aici intervine reducţionismul lui Manent, există o
singură formă de guvernare a societăţii: democraţia care nu are un
multiplu, o formă alternativă. Acest raţionament l-a ajutat să

183
Cristian Preda, op. cit., pag. 16 şi urm.
184
Pierre Manent, ​La démocratie comme régime et comme religion,​ în​ La pensée
politique​, Haute Ėtudes,
Gallimard-Seuil, no.1., 1993.
163
extrapoleze până la urmă şi să-şi definească democraţia drept „religia”
generică a umanităţii.
Dacă democraţia este un fel de religie, în condiţiile istoriei
actuale, popoarele democratice sau în curs de democratizare sunt
satisfăcute fie de realităţile şi efectele obţinute, fie de ideea
democraţiei. Discursul gândirii democraţiei este unul de tip istoric şi
evocator în condiţiile în care s-a obţinut deja soluţia: multiplul
(regimurilor politice) înseamnă un (democraţia).
„Liberalul se comportă faţă de societate precum grădinarul care
îngrijeşte o plantă: el caută să creeze condiţiile cele mai favorabile
creşterii ei, trebuind să-i ştie morfologia şi fiziologia”185.
Karl R. Popper înţelege prin democraţie ceva diferit de „puterea
poporului”. Raţionamentul propus este simplu şi vizează o anumită
schemă mentală a individului: orice om ştie că nu are în realitate
puterea, autoritatea, posibilitatea de a conduce. În consecinţă
democraţia poate fi considerată o „excrocherie”. Nu oricine (individ)
poate conduce, aşa cum nu oricine poate propune un proiect politic
(Pericles). Din această cauză cel mai simplu este de a considera
democraţia drept un mijloc şi nu un regim politic. Popper ajunge la o
definiţie funcţională şi cinică a democraţiei. Democraţia este mijlocul
de a împiedica apariţia regimului tiranic, dictatorial.
Analizând opinia publică în lumina liberalismului186 K. R. Popper
arăta că există câteva principii care descriu acest curent
instituţionalizat. Aceste teze vizează faptul că:

185
Friedrich A. Hayek, op. cit. pag. 31.
186
Liberal înseamnă o poziţie şi o formă de organizare a statului şi nu semnifică
relaţionarea termenului cu vreum partid.
164
 1. Statul este un rău necesar. Din această cauză puterile lui
trebuie limitate sau trebuie să nu fie mai mari decât este
necesar.
2. Democraţia se diferenţiază de tiranie prin funcţia schimbării
guvernanţilor care se poate face fără vărsare de sânge pe când
în tiranie nu se poate realiza astfel.
3. Democraţia nu face nimic (acte de binefacere), „nu este decât
un cadru în interiorul căruia pot acţiona cetăţenii”187.
4. Democraţia cuprinde instituţiile cele mai puţin pernicioase
dintre toate formele de guvernare pentru cetăţeni.
5. Instituţiile democratice în sine nu sunt suficiente, acestea
trebuie fundamentate de tradiţii democratice care să reflecte
cultura democratică a indivizilor.
6. Utopiile doctrinare de orice natură, inclusiv liberale, sunt
imposibile.
7. Principiile liberalismului sunt multitudinea principiilor prin care
instituţiile existente pot fi apreciate, limitate ori schimbate.
8. Cadrul moral al societăţilor democratice (bunul simţ şi spiritul
de dreptate) este la fel de important ca şi cadrul juridic
instituţional. În absenţa lui se poate ajunge la orice, la nihilism
cinic, la nazism, la distrugerea valorilor umane.
Ca reprezentanţi ai liberalismului, considerat de unii analişti drept
evoluţionist, Hayek şi Popper descriu câteva elemente legate în mod
fundamental de: libertate ca absenţă a actului care este „numit

187
Karl R. Popper, 1998, pag. 162 şi urm.
165
coerciţie exercitată de un altul”188, rezultând independenţă „în raport cu
voinţa arbitrară a unui alt ins condiţie în care morala se naşte din
libertate, aceasta fiind „condiţia de posibilitate a valorilor morale”189.
Libertatea face trimitere la „aventura” cunoaşterii, la învăţarea
cea mai eficientă prin „încercare şi eroare”190 care aduce cu sine un
plus creativ, un plus de viaţă prin care se conturează viitorul deschis al
societăţii. Ştiinţa postsocratică şi ironică „ne învaţă ceea ce nu ştim”191,
având rolul să elimine erorile şi prejudecăţile umane prin analiză şi
discurs critic.
Dacă democraţia are numai rolul de a împiedica accesul
dictatorului la putere, devenind un mijloc de eficientizare a acţiunii
instituţiilor în acest sens, rezultă că nu mai sunt necesare discuţiile de
gen utopic, de exemplu asupra regimurilor politice. Este suficientă
analiza, din punct de vedere instituţional, a ingineriei sociale
elementare prin care să fie evitate erorile situaţiilor dictatoriale sau
totalitare.
Civilizaţia apuseană este cea mai liberă, mai dreaptă şi mai
bună din istoria omenirii deoarece, departe de a fi perfectă „este cea
mai deschisă îmbunătăţirilor”192.
Ludwig von Mises continuă tradiţia gândirii economice
neomarxiste şi sociologice. Datorită acestor fundamente democraţia
este doar „o prefigurare, o schiţă imperfectă a alegerii pe care o

188
Friedrich A. Hayek, ​La constitution de la liberté​, Litec, ​ ​Paris, 1994, pag. 6.
189
Friedrich A. Hayek, op. cit., pp. 3,4.
190
Karl. R. Popper, ​L'avenir est ouvert, ​Flammerion, Paris, 1995, pag. 29.
191
Karl. R. Popper, op. cit. pag. 127.
192
Karl R. Popper, 1998, pag. 124.
166
întâlnim în interiorul sistemului pieţei”193. Argumentul sistemului
democratic se bazează pe următorul mecanism: aşa cum există un vot
al alegătorilor, tot aşa se poate vorbi despre un vot al consumatorului.
Fiinţează structuri asemănătoare între mecanismele pieţei şi
mecanismele electorale. Imperfecţiunea194 sistemului democratic faţă
de sistemul economic se datorează timpilor de referinţă: votul electoral
este ciclic şi se desfăşoară la perioade mari de timp pe când sistemul
pieţei se aplică zilnic.
Democraţia devine o problemă utilitaristă şi praxiologică. Este
punctul de plecare în care se întâlnesc domeniile economic şi politic.
Cel mai bun exemplu, în acest caz, este dat de utilizarea teoriei
alegerii raţionale, preluată din cadrul ştiinţelor economice în domeniul
ştiinţelor politice.

193
C. Preda, op. cit., pag. 20.
Vezi şi Ludwig von Mises, ​Le socialisme. Ėtude économique et sociologique,​
194

Médicis, Paris, 1938.

167
V.3.2. DEMOCRAŢIILE ELECTORALE / DEMOCRAŢIILE LIBERALE

Larry Diamond195, utilizând un raport anul al Freedom House

care a analizat drepturile politice şi libertăţile civile (ianuarie-februarie
1975) a observat că până în anul 1974 doar 33 de ţări au putut fi
considerate „libere” şi democratice, bazându-se pe un sistem de drept
eficient şi pe protejarea drepturilor individuale. Din această perspectivă
se conturează o nouă clasificare a tipurilor de democraţii, vorbindu-se
despre:
● Democraţii electorale care presupun alegeri libere dar care din
punctul de vedere al aplicării legislaţiei şi al drepturilor
individuale sunt insuficient dezvoltate.
● Democraţii liberale care presupun alegeri libere, domnia legii,
respectarea drepturilor individuale.

Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coord.), ​Cum se
195

​ ditura Polirom, Iaşi, 2004.

consolidează democraţia, E
168
 Analizat retrospectiv, ca efect al existenţei democraţiilor liberale
şi al dispariţiei sistemului bipolar, după anii 1990 (cf. Huntington), a
urmat începerea unei noi „liberalizări” în Europa Centrală şi de Est, dar
şi pe continentul african. Astfel încât „al treilea val al democratizării a
transformat balanţa regimurilor politice din lume. Această transformare
a fost dramatică mai ales după încheierea Războiului Rece şi colapsul
comunismului în fostul bloc estic. Între 1990 şi 1996 numărul
democraţiilor electorale din lume a crescut de la 76 la 118”196.
Democraţiile electorale, analizate atent, arată că se înscriu
într-un proces democratic eficient, dar incomplet. Deoarece alegerile
libere nu reprezintă singurul criteriu al democraţiei. Pe lângă alegerile
libere mai trebuie atinse:
1. Protecţia extinsă a libertăţilor individuale şi de grup,
2. Pluralismul partidelor politice şi al societăţii civile,
3. Controlul civil al armatei,
4. Controlul instituţional asupra celor care deţin funcţii de
conducere,
5. Domnia legii, putere juridică independentă şi imparţială.
Criteriile expuse reprezintă elementele principale ale
democraţiei care a fost definită, iniţial, ca fiind „liberală” şi ulterior ca
fiind numită drept consolidată (Linz şi Stepan). Dar, în momentul în
care se manifestă o de-consolidare a democraţiei, semnele instabilităţii
se pot traduce prin:

196
Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coord.), op.cit.
pag. 18.
169
Respingerea explicită (Linz) a legitimităţii sistemului democratic sau a
statului naţiune şi a graniţelor sale de către: partide, mişcări
sau organizaţii semnificative; prin dorinţa competitorilor politici
de a folosi forţa, frauda electorală sau alte mijloace ilegale
pentru a obţine puterea sau pentru a influenţa politicile; prin
„apelul la armată” pentru a obţine sprijin militar în luptele
politice, prin refuzul de a onora dreptul de a guverna al liderilor
şi partidelor alese în mod corect; prin încălcarea libertăţilor
constituţionale şi a drepturilor opoziţiei de către elita
conducătoare şi prin descrierea, evident falsă, a opozanţilor
loiali sistemului democratic ca fiind neloiali ca „instrumente ale
unor grupuri exterioare, oculte şi conspiraţioniste”197. Aceste
caracteristici sunt cele mai clare şi arată drumul de-consolidării
vizibile a democraţiei.
Mai există şi câteva elemente mediane care ascund această
deconsolidare prin:
● „semiloialitate” ca dorinţă de a forma guverne şi alianţe cu
grupuri nedemocratice ori antidemocratice.
● destabilizarea „elitei” prin apariţia unor tipare comportamentale
politice atipice, a unor gesturi simbolice nedemocratice, a unor
declaraţii şi retorici ideologice nespecifice ale liderilor partidelor
şi organizaţiilor.
● slaba instituţionalizare a partidelor politice.

197
Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coord.), op. cit.,
pag. 22.
170
● neinterogarea opiniei publice prin sondaje de opinie în scopul
observării şi măsurării gradului de legitimitate al democraţiei, al
suportabilităţii regimului politic, al înţelegerii amplitudinii sau
rezistenţei temporale a democraţiei consolidate.
● instituţii politice slăbite şi fragmentate din punctul de vedere al
intereselor partidelor politice, al aplicării puterii judecătoreşti ori
al birocratizării excesive a administraţiei publice centrale şi
locale.
● lipsă generalizată de responsabilitate şi responsabilizare
verticală (factorii ierarhici de decizie) şi orizontală (factorii de
lucru în echipă).
● existenţa categoriilor oligarhice, a „baronilor” locali (O'Donnell),
având ca efect nemijlocit slaba implementare a actului de
justiţie.
● simularea democraţiei prin abuzarea procedurilor democratice
de către liderii politici, de către reprezentanţii guvernamentali.
● utilizarea violenţei politice la scară instituţională.
● menţinerea pe o perioadă mai lungă de timp a crizelor şi
impasului politic instituţional.
● prezenţa incompetenţei, a corupţiei pe scena politică, a liderilor
politici (definiţi prin acţiunile şi proiecţiile lor drept „rataţi”).
● slaba dezvoltare instituţională şi anticipativă în domeniile de
bază ale societăţii: politic, economic, juridic, cultural.
● slaba participare a societăţii civile, a organizaţiilor
independente de stat la crearea unui set de reguli de ordine
socială comune, a unei culturi politice, la formarea unui civism

171
 social în scopul responsabilizării atât a actorilor politici, cât şi a
instituţiilor publice faţă de cerinţele şi nevoile indivizilor.
● controlarea preventivă a posibilităţilor abuzului de putere de
către societatea civilă, prin exemplul alegerii numai a
reprezentanţilor partidelor politice care fac apel la acţiuni
democratice în detrimentul celor care deconsolidează
democraţia.
● prevenirea diviziunii etnice sau culturale a statului, a
distorsiunilor socioeconomice, a cheltuielilor dirijate politic.

V.3.3. MODALITĂŢI DE CONSTITUIRE A PARLAMENTULUI ÎN

REGIMURILE DEMOCRATICE

Constituirea parlamentului prin reprezentare proporţională pe

liste de partid are avantajul unităţii, a coerenţei mesajului politic, a
reprezentării minorităţilor198 etnice sau confesionale în parlament, a
prezenţei mai multor partide în parlament, însă are dezavantajul unei
guvernări slabe care se bazează, de regulă, pe coaliţii şi alianţe, pe
slaba instituţionalizare a partidelor politice, pe posibilitatea
descompunerii ori a apariţiei a noi partide politice în parlament.

198
Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coord.), op. cit.,
pag. 27.
172
 Constituirea parlamentului pe baza votului uninominal are
avantajul atingerii mai rapide a majorităţii parlamentare şi, în
consecinţă, rezultă o guvernabilitate favorabilă (McFaul), dar are
dezavantajul existenţei unei neconcordanţe clare între procentul
voturilor exprimate de către alegători şi numărul voturilor obţinute în
parlament, rezultând eliminarea reprezentării partidelor politice (etnice,
confesionale ori regionale) în parlament.
Regimul prezidenţial are avantajul că şeful statului este ales în
mod direct, fiind din această cauză mai aproape de oameni, dar are
dezavantajul fragmentarismului politic (aproape toate partidele politice
propun un candidat) care se extinde şi asupra parlamentului în cazul
votului pe baza listelor de partid. În acest caz, pericolul deconsolidării
democraţiei, apare în momentul în care există «impasul legislativ»
(Adam Prezeworski), când partidul majoritar deţine între o treime şi
jumătate199 din locurile parlamentare.
Regimul parlamentar în care primul-ministru este ales de către
parlament pare a fi cel mai bun ca exerciţiu al stabilităţii democratice,
conform studiilor statistice realizate200, deoarece guvernează un sistem
politic integrat (cf. Emerson M. S. Niou şi Peter C. Ordeshook) în care
politicienii sunt dependenţi unii de alţii şi sunt nevoiţi să coopereze.

199
Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coord.), op. cit.,
pag. 28.
200
Ibidem.
173
 V.3.4. CONCEPTUL DE DEMOCRAŢIE CONSOLIDATĂ

Juan J. Linz şi Alfred Stepan îşi definesc termenul de

democraţie consolidată drept unul elementar care vizează întemeierea
instituţională a statului. Din această perspectivă fundamentul
consolidării democratice este unul integrator şi presocialist: „Fără stat
nu poate exista nici democraţie”201. Înainte de apariţia şi funcţionarea
tipului democraţiei consolidate trebuie îndeplinite trei condiţii minime.
Aceste condiţii sunt necesare dar nu sunt şi suficiente. Sunt necesare
deoarece, ca precondiţii, pot da naştere conceptului dar nu îl
desăvârşesc. Este vorba despre:
● Alegeri libere. Votul în sistemul pluripartidist nu asigură şi
autoritatea statului.
● Legitimitatea puterii. Câştigarea alegerilor prin vot democratic
nu înseamnă automat şi guvernare democratică în scopul
nevoilor societăţii şi individului.
● Domnia legii. Protejarea drepturilor tuturor indivizilor dintr-un
stat presupune aplicarea legilor adaptate societăţii, dar şi
asupra tuturor membrilor ei.
În aceste condiţii, democraţia consolidată poate să apară
numai în momentul în care „tranziţia democratică a luat sfârşit”202 iar
conducătorii guvernează în spirit democratic.

201
Juan J. Linz, Alfred Stepan în Larry Diamond (coord.), op. cit., pag. 51.
202
Ibidem.
174
 În ultimul caz, condiţiile minime propuse de Juan J. Linz şi
Alfred Stepan sunt: „existenţa unui stat, o tranziţie democratică
completă şi un guvern care conduce democratic”203. În consecinţă,
definiţia democraţiei consolidate arată că: „un regim democratic, de pe
un teritoriu, este consolidat atunci când nici un actor semnificativ
naţional, social, economic, politic sau instituţional nu foloseşte resurse
importante în încercarea de a-şi atinge obiectivele prin crearea unui
regim nedemocratic sau printr-o desprindere de stat”204.
Este evident faptul că modelările se aplică printr-un set de
condiţii care favorizează democraţia consolidată, precum: societate
civilă puternică, sistem politic autonom, stat de drept, birocraţie redusă
însă eficientă, societate economică instituţionalizată.

V.3.5. CULTURA DEMOCRATICĂ

Robert A. Dahl propune ca analiză conceptul de cultură

democratică prin care atrage atenţia asupra faptul că dezvoltarea
democratică este un construct cultural eficient. Prin argumentele
istorice utilizate relaţionează şi compară două pârghii specifice

203
Juan J. Linz, Alfred Stepan în Larry Diamond (coord.), op. cit., pag. 52.
204
Ibidem.
175
mecanismelor democratice pentru a înţelege ponderea economiei de
piaţă modernă şi a unui regim democratic în ceea ce priveşte
funcţionarea democraţiei. Într-un mod subtextual, arată că este
necesară o cultură205 democratică pentru ca democraţia ca formă de
guvernare să existe, Drept urmare economia de piaţă modernă nu
constituie o condiţie necesară şi nici suficientă pentru a se manifesta
democraţia. Argumentată istoric, această idee relevă trei tipuri de
succesiuni prin care s-a ajuns la democraţia de tip „liberal” sau
consolidată. Sunt expuse simplificat206 şi prin rezumare:
❑ Succesiunea occidentală obişnuită în care cultura democratică
precede dezvoltarea socioeconomică (cazul S.U.A., al ţărilor
scandinave ş.a.)
❑ Succesiunea modernizării autoritare în care dezvoltarea
socioeconomică precede culturii democratice (Coreea de Sud
şi Taiwan).
❑ Democratizarea treptată prin dezvoltarea simultană a culturii
democratice şi a evoluţiei socioeconomice (tranziţiile înspre
forme ale democraţiilor consolidate pot să ajungă şi la 40 de
ani).
TEMĂ 25
Realizaţi un eseu prin care să utilizaţi în conţinutul lui conceptele de
democraţie consolidată, democraţie electorală, democraţie liberală şi
de cultură democratică!

205
Asociativ putem lua în considerare şi situarea conceptului de civilizaţie (intuit de
Huntington prin relaţionarea democraţiei cu forme ale civilizaţiei sau ale lipsei de
civilizaţie) ca limită a constiturii culturii democratice.
206
Robert A. Dahl, în Larry Diamond (coord.), op. cit., pp. 70, 71.
176
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….

Bibliografie

177
Aristotel, ​Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucurelti, 1988.
​ ditura All Educational,
Raymond Aron, ​Democraţie şi totalitarism, E
Bucureşti, 2001.
Dan Aurel Banciu, ​Construcţia europeană. Principiul subsidiarităţii -
​ ditura Fundaţiei pentru Studii Europene,
arheologii şi anatomii, E
Cluj-Napoca, 2006.
Daniel Barbu, ​Republica absentă. Politică şi societate în România
​ ditura Nemira, Bucureşti, 2004.
postcomunistă, E
N. Bobbio, ​Liberalismo e democrazia, ​Franco Angeli, Milano, 1986.
Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien
(coord.), ​Cum se consolidează democraţia, ​Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Ovidiu Drimba, ​Istoria Culturii şi civilizaţiei​, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Jean-Paul Fitoussi, Pierre Rosanvallon, ​Noua epocă a inegalităţilor​,
Institutul European, Iaşi, 1999.
Raoul Girardet, ​Mituri şi mitologii politice​, Institutul European, Iaşi,
1997.
Jacques Le Goff, ​Imaginarul medieval, ​Editura Meridiane, Bucureşti,
1991.
C. Hay, ​Political Analysis. A Critical Introduction, ​Palgrave, New York,
2002.
Friedrich A. Hayek, ​Drumul către servitute, ​Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
Friedrich A. Hayek, ​La constitution de la liberté​, Litec, ​ P
​ aris, 1994.

178
David Held, ​Democraţia şi ordinea globală​, Editura Univers, Bucureşti,
2000.
Thomas Hobbes, ​Elementele dreptului natural şi politic,​ Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005.
Johan Huizinga, ​Amurgul evului mediu, ​Editura Meridiane, Bucureşti,
1993.
Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihail Socaciu, (coord), ​Fundamentele
gândirii politice,​ Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Hermann Keyserling, ​Analiza spectrală a Europei, I​ nstitutul European,
Iaşi, 1993.
Diogenes Laertios, ​Despre vieţile şi doctrinele filosofilor​, Editura
Polirom, Iaşi, 1997.
John Locke, ​Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre
toleranţă​, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.
Arthur Lovejoy, ​Marela lanţ al fiinţei​, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997.
Nicolo Machiavelli, ​Arta Războiului​, Editura Antet, Bucureşti, 2000.
Niccolo Machiavelli, ​Principele​, Editura Mondero, Bucureşti, 2005.
Pierre Manent, ​Istoria intelectuală a liberalismului, ​Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
Pierre Manent, ​La démocratie comme régime et comme religion​, în ​La
pensée politique​, Haute Ėtudes, Gallimard-Seuil, no.1., 1993.
Ioan Mihăilescu, ​Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii
de caz,​ Editura Polirom, Iaşi, 2003.
​ ditura Humnitas, Bucureşti, 2000.
J. S. Mill, ​Despre libertate, E

179
Ludwig von Mises, ​Le socialisme. Ėtude économique et sociologique,​
Médicis, Paris, 1938.
Montesquieu, ​Despre spiritul legilor,​ Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
Constantin Noica, ​Modelul cultural European, ​Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
Francis E. Peters, ​Termenii filosofiei greceşti​, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
Ėvelyne Pisier, ​Istoria ideilor politice​, Editura Amacord, Timişoara,
2000.
Platon, ​Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife,​ Editura Iri,
Bucureşti, 1996.
Cristian Preda, ​Modernitatea politică şi românismul,​ Editura Nemira,
Bucureşti, 1998.
​ lammerion, Paris, 1995.
Karl. R. Popper, ​L'avenir est ouvert, F
Karl R. Popper, În căutarea unei lumi mai bune​, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.
R. D. Putnam, Robert Leonardi, Raffaella Y. Nanatti, ​Cum
​ ditura Polirom, Iaşi, 2001.
funcţionează democraţia, E
Regis Roman, ​Textul limbajului şi subtextul discursului,​ “Vasile Goldiş”
University Press, Arad, 2007.
Traian Rotaru, R. Poledna, A. Roth, (coord.), ​Studii weberiene, ​Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 1995.
J. J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii
dintre oameni,​ Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
J. J. Rousseau, ​Contractul social,​ Editura Moldova, Iaşi, 1996.
​ ditura Polirom, Iaşi, 2001.
Levente Salat, ​Multiculturalismul liberal, E

180
Ernest Stere, ​Din istoria doctrinelor morale,​ Editura Polirom, Iaşi, 1998.
​ ditura Univers
Adriano Tilgher, ​Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, E
Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
Roger Trigg, ​Înţelegerea ştiinţei sociale, ​Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1996.
Giorgio Del Vecchio, ​Lecţii de filosofie juridică,​ Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1995.
Max Weber, ​Etica protestantă şi spiritul capitalismului​, Editura
Incitatus, Bucureşti, 2003.
Wunenburger, Jean-Jacques, ​Omul politic între mit şi raţiune – o
analiză a imaginarului puterii​, Alfa Press, Cluj, 2000.
***​ Dictionaire des oeuvres politiques​, PUF, Paris, 1986.
***Enciclopedia Britanică, 2003
http://robertbr.tripod.com/spirit/evanghelia_esenienilor.htm

181