POLITICA

DE
DIVIDEND
 DIVIDENDUL
Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită pentru deţinerea unei acţiuni în decurs de un
an şi este singura formă de participare a acţionarilor la repartizarea profiturilor unei societăţi pe
acţiuni. Opţiunea unei societăţi de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare,
decreştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a valorii dividendelor, precum şi
de folosire a diverselor surse pentru plata dividendelor conturează o politică de dividend.
 Orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea societăţii, dar societatea
este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiţii:

 să dispună de suficient profit încât distribuirea dividendelor să nu afecteze substanţa

societăţi,să nu decrească capitalizarea bursieră permanentă a societăţii, iar suma
dividendelor să nu depăşească totalul profitului afectat acestei destinaţii;
 distribuirea dividendelor să nu afecteze lichidităţile financiare ale societăţii
 comerciale pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin
scasente.

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru determinarea

nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Politica de dividend este o parte
integrantă a managementului oricărei companii, care urmăreşte alocarea optimă a profitului,
adică alegerea între dividend şi autofinanţare. Distribuirea unui procent ridicat din profitul net ca
şi dividend privează societatea de lichidităţi şi restringe posibilitatiile de autofinanţare, ducînd la
creşterea gradului de îndatorare. Însă practica unei politici de dividend bazată pe o rată mare a
dividendului determina aprecierea acţiunilor pe piaţă, ceea ce are ca efect creşterea posibilităţilor
de finanţare prin noi emisiuni de acţiuni.
Termenul politicii de dividend este considerat de anumiţi specialişti o temă marginalizată în
managementul financiar şi un teren de studiu interesant datorită ideilor problematice pe care
acestea le oferă cercetării ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o
relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net,
pentru dividende sau pentru reinvestire.
Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a parţii
financiare a societăţilor comerciale, aceast referindu-se şi la o bună corelare a distribuţiei
dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate. Astfel pentru a ajunge pe
un loc de top pe piaţă trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina
dificultăţi în drumul spre podium.
Uneori, datorita faptului ca această decizie este luată de acţionari sau asociaţi, prin
adunarea generală, se poate considera că ea nici nu trebuie sa-i preocupe pe manageri financiari,
pentru ca nu este la latitudinea acestora sa ea decizii privind de această problema. Realitatea
confirmă că, de multe ori, ca managerul nu are de multe ori puterea de convingere deosebită
asupra unui număr semnificativ de proprietari ci, mai ales asupra firmele europene, el poseda un
procent semnificativ din capitalul firmei.

Teoriile politicii de dividend

Deşi s-au realizat cercetări numeroase în ceea ce priveşte politica de dividend, nu s-a ajuns la o
soluţie optimă de aplicat la orice întreprindere, mai degrabă au putut fi identificate 3 teorii
principale:
-De neutralitate;
- De favorizare a repartizării de dividende;
-De descurajare a distribuirii de dividende.
Neutralitatea politicii de dividend
Teoria privind neutralitatea politicii de divident apare pentru prima dată in lucrările
economiştilor Meerton Miller şi Franco Madigliani. Conform acestor teorii politica de divident
nu are nici o influenţă asupra valorii firmei sau asupra costului capitalului, deci este irilevantă.
Valoarea firmei se presupune a fi determinată doar de marimea profitului realizat pe baza
activelor sale, şi nu de modalitatea in care acesta este împărţit. Argumentaţia celor 2 profesori se
bazează pe postulatul că suma profiturilor reinvestite se va reîntoarce la acţionari, întrucît aceste
sume vor fi utilizate la nivelul firmei numai pentru proiecte profitabile, in interesul proprietarilor.
Miller si Madigliani presupun cazul a două firme, identice din toate punctele de vedere, cu
excepţia dividendelor plătite în perioada curentă. În final se va obseva ca valoarea firmelor va fi
egală.
În demonstraţia celor doi autori se porneşte de la ipoteza unui mediu financiar ideal:
• Inexistenţa impozitării, atît în cazul rezultatului, cat şi în cazul plusvalorilor sau a dividendelor;
• Întreprinderile au acces liber pe piaţă;
• Creşterile de capital se fac fără costuri şi investitorii sunt de acord să subscrie oricare ar fi
suma cerută.
Două firme identice , dar cu politici de dividend diferite, vor avea aceeaşi valoare deoarece:
• Rata rentabilităţii cerută de investirori trebuie să fie identică pentru că firmele au acelaşi risc;
• Valoarea la finele perioadei, a celor două firme depinde numai de investiţiile realizate, de
dividendele şi de cash-flow-ul operaţional care de asemenea se presupun a fi identice.
Teoria reziduală a dividendelor
Într-un acticol publicat in anul 1996, J. E. Walter susţinea că repartizarea profitului,
trebuie urmărită realizarea cu prioritate a politicii de investiţii şi de finanţare, afirmîndu-se astfel
implicit ca politica de dividend nu este una majoră, ci una reziduală.
 Conform acestei teorii, investitorii raţionali vor prefera sa vadă firma conservîndu-şi
resursele financiare decit să primească dividende, cu singura condiţie ca rentabilitatea fondurilor
astfel reinvestita să fie superioară rentabilităţii pe care ar putea să o obţină, pe cont propriu, din
investiţiide risc egal. În practică, politica de dividend este foarte mult influenţată de
oportunităţile de investiţii şi disponibilitatea fondurilor care ar putea finanţa proiectul de
investiţii.
Acesta teorie poartă denumirea de politica reziduală care presupune ca firmele să
urmarească paşi atunci cînd urmează să decidă politica de dividend ce urmează să o adopte.
Politica reziduală are ca efect generarea unui flux de dividende anuale fluctuante, acestea fiind
plătite numai după satisfacerea finanţării proiectelor de investiţii, în condiţiile păstrării unui
raport dorit intre datorii si capitalul propriu.
În concluzie din punct de vedere practic se observă că politica de divident reziduală s-ar
asemăna cu o politică de stabilitate care presupune repartizarea unor sume constante ca
dividende. În condiţiile aplicării politicii date , cît timp vor exista oportunităţi de investiţii
caracterizate printr-o valoare actuală netă pozitivă în cadrul întreprinderii, firma nu va repartiza
dividende.
Teoria privind necesitatea distribuirii de dividende
Una din propunerile pe care se bazează teoria irelevanţei politicii de dividend este ca aceasta
nu afectează costul capitalului. Maron Gordon si John Lintner argumenteză că costul capitalului
propriu scade daca dividendele cresc, deoarece investitorii au certitudinea obţinerii unui câştig ca
o remunerare pentru capitalul pus la dispoziţia întreprinderii. Nu trebuie uitat că, prin intermediul
dividendului, actionarii isi pot recupera cel mai comod suma investită odată cu achiziţionarea
acţiunii. Eventuala vânzare a acţiunii poate fi înterpretată ca o posibila sancţiune, ca o
remunerare la investiţia iniţială, din cauza absenţei perspectivelor acesteia şi, de aceea, încasarea
de dividende apare ca o cointeresare pentru păstrarea titlului in portofoliu.
De fapt perspectivele unei firme se pot intui cel mai bine din obţinerea unor venituri
substanţiale ca urmare a deţinerii unor titlu de proprietate ale acesteia. În plus, dividendele
ridicate pot fi interpretate ca semnale ale performantelor viitoare mai ridicate ale firmei. Acestă
politică care susţine necesitatea distribuirii de dividende mai poarta si denumirea de teoria
„pastrarii din mina” (bird in the hand theory).
Practica, respectiv analiştii financiari şi observatorii de la bursă, demonstreaza adesea că
dividendele distribuite şi creşterea lor faţă de alţi ani par a fi principalii factori explicativi ai
evoluţiei cursurilor acţiunilor. Toate aceste argumente sugerează aplicatibilitatea acestui model.
Cu toate acestea ideia creşterii a dividendelor este nerealistă, in primul rînd ca presupune că
firmele evaluează constant, iar in al doilea rînd pentru ca totuşi o firmă nu poate sa se dezvolte la
infinit.
 Factorii ce determina politica de dividend
Într-o societate pe acţiuni repartizarea prifitului net se face, în principal, pentru acoperirea
nevoilor de dezvoltare şi plata a dividendelor. În acelaşi timp fondatorii, dministratorii si
personalul societăţii vor participa la profit dacă aceasta se prevede in contractul de societate sau
statut sau se aprobă de catre adunarea extraordinară.
Distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar pe de alta parte
asigură un venit acţionarilor determenînd creşterea randamentului la plasamentul initial
financiar.
Distribuirea are ca efect opoziţia dintre societate ca entitate ecomonică si acţionari a căror
interes nu se masoară decît în termeni de plasament financiar. Acesta opoziţie se estompează în
timp, pe măsură ce acum,luarea devine sursa de obţinere a profitului pe termen lung.

Politica de dividend este influenţată de mai mulţi factori incluzând:

 Psihologia investitorilor: studiile arată că există o rezistenţă la vanzarea acţiunilor
chiar şi în cazul în care preţul acestora scade. Cand există perspective unor cîştiguri, acţionarii
prezintă înclinaţia la risc, în timp ce in fata perspectivei pierderii, devin amatori ai riscului.
 Lichiditatea firmei: costul obţinerii lichidităţii necesare plăţii dividendelor nu trebuie
să fie excesiv.
 Oportunităţile de investiţii ale firmei;
 Surse alternative de capital;
 Preferinţele acţionarilor in ceea ce priveşte un venit sigur în prezent sau unul in viitor
presupus mai mare;
 Existenţa numerarului pentru plata dividendelor;
 Fiscalitatea: impozitarea directă a dividendelor şi a cîştigurilor de capital, favorizează
o politică de autofinanţare. Acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre firmele cu o
rată de dividende redusă, pe cînd acţionarii cu o rată mai mică preferă limitele cu dividende
ridicate.
 Necesitatea de rambursare a datoriilor- poate duce la reducerea, amînarea sau chiar
anularea plăţii dividendelor;
 Restricţii impuse prin contractele de credit, de exemplu:
a) plata dividendelor viitoare să se facă numai din profitul realiyat după semnarea contractului de
credit nu şi din profiturile acumulate în trecut;
b) nu se pot plăti dividende atunci cind capitalul de lucru net este mai mic decat o anumita sumă
specificată.

 Capacitatea de menţinere a flexibilităţii financiare a întreprinderii şi accesul pe pieţele

de capital;
 Controlul. Reticenţa faţă de emisiunea de noi acţiuni (noi investitori) determină
păstrarea profitului in vederea autofinanţării şi scăderea dividendelor. Firmele care plătesc
dividende mici se află într-o situaţie periculoasă cand este lansată o ofertă publică de cumpărare.
Firmele cu necesităţi mari de finanţare care plătesc dividende inseminate, se află într-o situaţie
periculoasă atunci cand lanseaza o nouă emisiune de acţiuni, iar vechii acţionari, din diferite
motive nu le cumpără.
 Reglementări juridice. Aceasta se referă in general la următoarele reguli:
a) regula profitului net conform căreia dividendele pot fi plătite numai din profitul net prezent
sau din trecut;
b) regula referitoare la capital protejează creditorii interzicînd plata dividendelor din capitalul
împrumutat;

Politica de dividend în cadrul întreprinderii

Formele şi tipuri de politici de dividend
1.Politica reziduală de dividend – presupune distribuirea drept dividende a unei sume
care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. La sfârşitul exerciţiului societatea
determină volumul total al resurselor proprii cât şi al celor asimilate care pot fi mobilizate în
exerciţiul următor, la care se mai adaugă şi împrumuturile de care poate beneficia plus
eventualele creşteri de capital în perioada dată. Din suma totală se scade valoarea proiectelor ce
se doresc a fi finanţate iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividende.
2.Politica ratei constante – presupune aplicarea de către o firmă, an de an, a unei proporţii
fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei proporţii constante a dividendelor
creează o anumită siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de politica de
autofinanţare dusă de societate. Această politică nu exclude variaţia sumei absolute a
dividendelor anuală,întrucât acestea depind de masa profitului realizat în fiecare an.
3.Politica sumei constante – presupune obligatia societăţii de acorda drept dividend o
sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de către acţionar. Asigură venituri chiar dacă
societatea comercială nu înregistrează beneficii la nivelul anilor anteriori şi când este necesară
apelarea la surse adiţionale. Cele mai multe societăţi se orientează spre o politică de stabilire a
sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul.
Tipurile politicii de dividend
În funcţie de contextul economic sau de oportunităţile de afacere, o companie poate adopta
anumite politici de dividend. Se cunosc 3 tipuri principale :
1.Politica de participare directă la profit, presupune distribuirea dividendelor în funcţie
de mărimea profitului obţinut, prin intermediul unei rate constante de distribuire a dividendelor.
Prin această politica sunt îndeplinite atît cerinţele companiei privind o buna autofinanţare, cît şi
înclinaţia investitorilor spre stabilitate. Politica se utilizează cînd societatea se află în expansiune
sau relativă stabilitate şi nu înregistrează fluctuaţii mari ale beneficiului, astfel are un impact
negativ asupra cotaţiei acţiunilor.
2.Politica de stabilitate sau de prudenţă, în care se urmăreşte menţinerea unui dividend
constant sau chiar o rată anuală de creştere a dividendului, indiferent de variaţiile profitului.
Această politică mizează pe valoarea informativă a dividendelor, fiind sugerată o imagine de
siguranţă şi soliditate a firmei in faţa acţionarilor.
Apare şi avantajul atragerii investitorilor instituţionali, stabilitatea dividendelor fiind unul dintre
criteriile care stau la baza includerii firmelor in listele pe care bursele le pun la dispoziţia acestui
tip de investitori. În cazul unei scăderi a beneficiului se apelează la rezerve, nivelul dividendului
fiind mărit doar atunci cînd apare siguranţa susţinerii sale în timp.
3.Politica reziduală sau politica oportunistă, are în vedere cu prioritate, decizia de
investiţii şi de finanţare, iar profitul ce va ramîne neinvestit va face obiectul distribuirii de
dividende. Avantajul acestei politici îl constituie evitarea impozitătii directe, pe dividende,
impozitul din cîştigul de capital fiind mult mai mic şi devine efectiv doar din momentul vînzării
acţiunii.
Firmele preferă un ciclu scurt de finanţare deoarece sumele obţinute sunt mai mari în primul caz,
presiunea fiscală este mai redusă, pe cînd în al doilea caz acţionarii consumă o parte din venit
obţinut sub forma de dividend, apar costurile de tranzacţionare. Mai mult cresterea cotaţiei ca
urmare a unei politici de dividend ridicate este nesigură şi se produce cu întarziere.

Distribuirea dividendelor, sursele de plată

Distribuirea dividendelor de către societăţile pe acţiuni sunt operaţiuni periodice care
concretizează dreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în acţiuni. Distribuirea cu
regularitate a dividendelor este o politică dezirabilă oricărei companii, întrucît determină
formarea unui acţionar fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi cuantumul dividendelor
obţinute, va avea tendinţa să păstreze acţiunile in detrimentul vînzării acestora, văzînd în ele
plasamente avantajoase.
 De asemenea cererea unor astfel de acţiuni pe piaţa bursieră creşte, generînd o creştere a
cursului acţiunilor, deci a valorii de piaţă a companiei însăşi. Cu toate că politica de distribuire a
dividendelor reduce sursele de autofinanţare se poate atinge punctul strategic de maximizare a
valorii firmei şi implicit de creştere a bogăţiei acționarilor.

Există mai multe tipuri de acţiuni care pot influienţa modul de distribuire al dividendelor
astfel:
1. În cazul în care societatea emite acţiuni ordinare şi acţiuni cu privilegiul de dividend ,
acestea din urmă prezintă avantajul certitudinii şi stabilirii remunerării, chiar dacă profitul afectat
acestei destinaţii nu este îndestulător; dezavantajul acestor acţiuni rezidă în faptul că nu-şi pot
spori randamentul peste cel prevăzut în certificatul de acţiune.
2. Distribuirea dividendelor în cazul în care societatea a emis acţiuni cu privilegiul de
dividend cumulativ, au caracteritic faptul că pot fi remunerate retroactiv, cu prioritate pentru anii
cînd nu s-au distribuit dividende, pentru celelalte categorii de acţiuni dividendele nedistribuite
sunt pierdute definitiv.
3. Acţiunile cu privilegiul de participaţie sunt cele care permit sporirea randamentului
acţiunilor cu privilegiul de dividend până la nivelul randamentului acţiunilor ordinare.

Surse de plată a dividendelor

Ca regulă generală, principala sursă de acoperire a dividendelor de plată o reprezintă
beneficiul societăţii, cu condiţia să existe suficient beneficiu pentru a nu se consuma din
substanţa socităţii comerciale (capitalul social) şi să nu fie pusă în pericol lichiditatea financiară.
Dacă beneficiul nu este îndestulător, societatea comercială poate apela la surse adiţionale
(împrumuturi obţinute în condiţii lejere, creşteri de capital) astfel încât plătind dividendele să se
păstreze sau chiar să crească gradul de lichiditate financiară.
Dacă plata dividendelor rămâne un beneficiu excedentar care nu se intenţionează a fi reivestit, se
poate renunţa la anumite finanţări adiţionale, contractate anterior.
Astfel pentru a putea observa cum care sunt sursele de plată ale acestora vom folosi o
serie de prescurtări pentru a le putea detalia sub forma unor egalităţi. Astfel dacă V = valoarea
profitului de finanţat, P = profitul net obţinut la sfârşitul exerciţiului financiar, D = volumul
dividendelor de plată, A = finanţarea adiţională, putem evidenţia următoarea relaţie:
V = P – D +/- A
În funcţie de politica adoptată de fiecare societate această relaţie poate fi interpretată
astfel:
 dacă societatea comercială promovează o politică reziduală de dividend : D = P – V ,
de unde rezultă că A = 0, astfel profitul plus alte surse acoperă finanţarea proiectelor avute în
vedere, iar pentru plata dividendelor nefiind nevoie de surse adiţionale;
  dacă P <( V + D), rezultă că : V= P – D +A,
iar de aici încă două situaţii: • A = V + D – P • D = P + V – A, - dacă profitul este mic pentru
finanţarea priectelor şi pentru plata dividendelor, este necesară apelarea la surse adiţionale

 dacă P > ( V + D ), atunci: V = P – D – A,

iar din această operaţie rezultă altele două: • A = P – V – D • D = P – V – A, - se procedează la o
răscumpărare de acţiuni pentru echilibrare sau se pot rambursa unele credite obţinute anterior.
Volumul dividendelor de plată, determinate în cele trei situaţii se concretizează cu
cheltuielile ocazionate de emisiunea de acţiuni şi cu impozitul pe dividende rezultând astfel plăţi
efective către acţionari.

Plata dividendelor
Investitorul, din momentul achiziţiei sale caută un randament atractiv regulat. Dividendul
este rezultatul unui calcul contabil, beneficiul net înainte de repartizare este scindat în mai multe
părţi: punerea în rezerve legale sau statutare, report din nou şi sume distribuibile. Decizia de
distribuire a dividendelor este votată de Adunarea Generală Ordinară, în momentul aprobării
contului exerciţiului încheiat. Plata dividendelor face să scadă cursul acţiunii şi deci şi pe cel de
subscriere a acţiunilor. Valoarea intrinsecă a bonului este întradevăr diminuată de dividend. Dacă
se compară diferite bonuri de subscriere, cele care au valoarea cea mai mare sunt cele care
corespund acţionarilor care varsă dividendele cele mai reduse.

Indicatorii politicii de dividend

Pentru urmărirea politicii de dividend duse de către o societate pe acţiuni, pentru a crea
posibilitatea comparării cu alte unităţi similare sau pentru a scoate în evidenţă performanţele
diferitelor unităţi în ceea ce priveşte politica de dividend se pot utiliza diverşi indicatori printre
care se numără şi următorii:
I. Dividend pe acţiune = Dividend de plată / Număr de acţiuni emise
-marchează suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o acţiune deţinută;
valoarea acestui indicator este interesantă atât pentru acţionar care va cunoaşte suma ce-i
va fi vărsată de către societate cât şi pentru bonitatea societăţii aceast lucru ducând la
atragerea de investitori; deşi are o expresivitate economică mare, acest indicator nu
exprimă integral forţa societăţii respective, mărimea sa depinzând mai mult de profitul
afectat distribuţiei de dividend.
II. Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată / Profit net - semnalează incisivitatea
politicii de distribuţie a dividendelor şi este relativ opus politicii de autofinanţare şi
invers proporţională cu gradul de capitalizare. Un grad ridicat de distribuire a
dividendelor nu presupune în toate cazurile autofinanţare redusă. Un profit mare
conjugat cu o rată de distribuire redusă poate conduce la un dividend mai consistent
decât în cazul unui profit mic, căruia i se aplică o rată de distribuire ridicată.
III. Randamentul pe acţiune = (Dividend / acţiune) / cursul acţiunii -este un indicator cu
puternică expresivitate economică,de mare interes pentru acţionari deoarece semnifică o
rentabilitate autentică a capitalului plasat în acţiuni. Astfel pe baza lui fiecare acţionar
poate decide dacă păstrează în continuare acţiunile sau le vinde.

IV. Beneficiul pe acţiune = Profitul net total / Numărul de acţiuni -reprezintă îmbogăţirea
practică a acţionarilor în cursul unui an pentru că profitul, fie se distribuie ca dividende,
fie se capitalizează reprezentând tot averea acţionarilor, -indicatorul nu reprezintă un flux
financiar în sensul că nu întregul beneficiu se repartizează ca dividend, dar este un
element esenţial pentru aprecierea valorii pe piaţă a acţiunilor.
V. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = Profit net / Capital social. Rentabilitatea
capitalului investit în acţiuni = (Beneficiu / Acţiuni)/Valoare nominală. Cu cât acest
indicator are valoare mai mare, cu atât este mai bun în sensul folosirii eficiente a
capitalului social
VI. Coeficientul de capitalizare(PER) = Cursul acţiunilor / (Beneficiu / Acţiune) - se
numeşte şi multiplu de capitalizare – Price Earning Ratio, şi exprimăvaloarea
întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficiu, adică în câţi ani investiţia
recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor sale fară a-şi propune obţinerea lichidităţilor
financiare efective.
VII. Coeficientul de capitalizare(PER) = Cursul acţiunilor / (Beneficiu / Acţiune) -
reprezintă estimarea contabilă a valorii unei acţiuni, care este un rezultat al activităţii
trecute în timp ce valoarea financiară a unei acţiuni pune accentul pe fluxurile viitoare de
venit ( dividend + valoarea reziduală ).
VIII. CAFp / Acţiune = CAF potenţială / Numarul de acţiuni emise - capacitatea de
autofinanţare presupune constituirea unui fond mare de amortizare ( ca sursă de
autofinanţare ) care afăcut să crească costurile de producţie şi deci să scadă beneficiul
net.
IX. CAFr / Acţiune = CAF reală / Numărul de acţiuni emise- reprezintă efortul net pentru
creşterea economică având cea mai mare însemnătate pentru întreprindere, dar şi pentru
partenerii de afaceri şi bănci.
 Concluzii
Politica de dividend reprezinta ansamblul deciziilor si tehnicilor folsite pentru
determinarea nivelului devidendelor ce pot fi distribuite actionarilor. Ea determina
impartirea profiturilor obtinute in plati catre actionari si in fondurile retinute pentru
a fi reinvestite in afaceri. Profiturile acumulate reprezinta una dintre cele mai
smnificative surse de finantare a cresterii intreprinderilor, iar dividendele constituie
fluxurile de numerar datorate actionarilor.

Politica de dividend se materializeaza in optiunea unei societati comerciale pe

actiuni de a distribui sau nu a distribui dividende, in anumite exercitii financiare,
de crestere continua, de reducere sau de pastrare nemodificata a cuantumului
dividendelor, precum si de folosire a diverselor surse pentru plata efectiva a
dividendelor.

            Politica de dividende reprezinta o cale de afirmare a societatii pe actiuni,

pentru a se face cunoscuta si apreciata, sub aspectul viabilitatii, prosperitatii,
rentabilitatii si dezvoltarii.
 Bibliografie
1. Antoniu N. şi alţii “Finanţele întreprinderii”
2. Botnari Nadejda „Finanţele Întreprinderii”
3. Toma, Mihai, Brezeanu, „Finanţe şi gestiunea financiară
4. https://conspecte.com/Finantele-Intreprinderii/politica-de-dividend.html
5. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/finante/politica-distribuirii-de-dividende-93017.html