DPC Note de Curs Final 3

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Olga PISARENCO
DREPT PROCESUAL CIVIL

NOTE DE CURS
Chişinău
2011
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE ȘI CADASTRU

CATEDRA DREPT PATRIMONIAL
Olga PISARENCO
DREPT PROCESUAL CIVIL

NOTE DE CURS
Chişinău
U.T.M.
2011
1
CZU 347.9(075.8)
P68
Notele de curs la disciplina Drept procesual civil tratează 30 teme de
studiu, ce reflectă principiile și instituțiile fundamentale ale dreptului
procesual civil. La elaborarea Notelor de curs au fost luate în
considerare ultimele amendamente la legislaţia procesual civilă,
introduse prin Legea nr.148 din 27.08.2011, precum şi cele mai recente
cercetări şi publicaţii în domeniul dreptului procesual civil, indicate în
lista literaturii, recomandată studenţilor pentru o mai profundă studiere a
problemelor teoretice şi practice ce ţin de domeniul dreptului procesual
civil, expuse în literatura de specialitate. Prezentele Note de curs sînt
destinate studenților facultăților de drept.
Elaborare: Olga Pisarenco, lector asistent, doctorand
Recenzent: Anastasia Pascari
DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

Pisarenco, Olga
Drept procesual civil : (note de curs) / Olga Pisarenco ; Univ.
Tehn. a Moldovei, Fac. Construcții, Geodezie și Cadastru, Catedra Drept
Patrimonial. – Ch. : UTM, 2011. – 404 p.
Bibliogr.: p.400-404 (58 tit.). – 100 ex.
ISBN 978-9975-45-180-2.
347.9(075.8)
P68
Redactor: E. Gheorghișteanu
_________________________________________________________
Bun de tipar 01.12.11 Formatul hîrtiei 60×84 1/16.
Hîrtie ofset. Tipar RISO Tirajul: 100 ex.
Coli de tipar 25,25 Comanda nr.100_____________
2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfînt, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.
ISBN 978-9975-45-180-2. © U.T.M., 2011

2
SUMAR:
PARTEA GENERALĂ
Tema 1. Dispoziții generale privind dreptul procesual civil.............10

1.1. Sarcinile, obiectul şi metoda de studiu a disciplinei Drept
procesual civil
1.2. Locul acestui obiect în cadrul disciplinelor juridice
1.3. Organizarea judecătorească în Republica Moldova
1.4. Dreptul la apărarea judiciară
1.5. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi însemnătatea formei
procesuale
1.6. Fazele şi etapele procesului civil
1.7. Tipurile de proceduri civile
Tema 2. Izvoarele dreptului procesual civil.......................................26

2.1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual civil
2.2. Felurile izvoarelor dreptului procesual civil
2.3. Normele de drept procesual civil şi clasificarea lor
2.4. Acţiunea normei procesuale în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor
Tema 3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil…...36

3.1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile principiilor dreptului
procesual civil
3.2. Sistemul principiilor dreptului procesual civil și problema
clasificării lor
3.3. Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului
procesual civil
3.4. Principiile funcţionale ale dreptului procesual civil
3.5. Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil
Tema 4. Raportul juridic procesual civil............................................55

4.1. Noţiunea şi particularităţile raporturilor procesuale civile
4.2. Temeiurile apariţiei raporturilor procesuale civile
4.3. Elementele raporturilor procesuale civile
4.4. Subiecţii raporturilor procesual civile şi clasificarea acestora
3
Tema 5. Participanţii la proces............................................................64
5.1. Noţiunea de părţi în procesul civil. Coparticiparea procesuală
5.2. Capacitate de exerciţiu şi de folosinţă a părţilor în
procesul civil
5.3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor
5.4. Intervenienţii în procesul civil
5.5. Procurorul în procesul civil
5.6. Persoanele împuternicite de lege să participe în procesul civil
5.7. Succesiunea în drepturile procedurale
Tema 6. Completul de judecată. Recuzările.......................................81

6.1. Componenţa completului de judecată
6.2. Temeiurile de recuzare a judecătorului
6.3. Procedura recuzării și soluţionării cererilor de recuzare
6.4. Efectele examinării cererii de recuzare
Tema 7. Competenţa generală.............................................................89

7.1. Noţiunea şi felurile de competenţă generală
7.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun
7.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti economice
7.4. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa generală
Tema 8. Competenţa jurisdicţională...................................................96

8.1. Noţiunea şi felurile de competenţă jurisdicţională
8.2. Competenţa jurisdicţională materială și clasificarea ei
8.3. Competenţa jurisdicţională materială a judecătoriilor
8.4. Competenţa jurisdicţională materială a curţilor de apel
8.5. Competenţa jurisdicţională teritorială și clasificarea ei
8.6. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa
jurisdicțională
8.7. Strămutarea pricinii la o altă instanţă
8.8. Soluţionarea conflictelor de competenţă jurisdicţională
Tema 9. Reprezentarea în instanţa de judecată...............................113

9.1. Noţiunea, felurile şi temeiurile reprezentării
9.2. Persoanele care pot fi şi cele care nu pot fi reprezentanţi
în judecată
9.3. Drepturile şi obligaţiile reprezentantului
9.4. Formularea împuternicirilor reprezentantului în judecată
4
Tema 10. Cheltuielile de judecată.....................................................118
10.1. Noţiunea şi felurile cheltuielilor de judecată în procesul civil
10.2. Impunerea cu taxă de stat
10.3. Scutirea, amînarea și eșalonarea plății taxei de stat
10.4. Cheltuielile de judecare a pricinii
10.5. Repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi
Tema 11. Comunicarea actelor de procedură……..................……132

11.1. Noțiunea și felurile actelor de procedură
11.2. Formele și modalitățile de comunicare a actelor de procedură
11.3. Efectele nerespectării cerințelor legale privind înmînarea
citației și a înștiințării
11.4. Efectele refuzului de a primi citația sau înștiințarea
Tema 12. Termenele de procedură....................................................141

12.1. Noţiunea şi felurile termenelor de procedură
12.2. Calcularea termenelor de procedură
12.3. Efectele nerespectării termenelor de procedură
Tema 13. Sancțiunile procedurale……………..…...………………144

13.1. Noţiunea şi rolul sancţiunilor procedurale
13.2. Felurile sancţiunilor procedurale
13.3. Temeiurile şi procedura aplicării amenzii judecătoreşti
13.4. Anularea sau micşorarea amenzii
Tema 14. Probele şi probaţiunea.......................................................153

14.1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Repartizarea
sarcinii de probaţiune
14.2. Noţiunea de probă şi de obiect al probaţiunii.
14.3. Felurile mijloacelor de probă
14.4. Faptele care nu se cer a fi dovedite (probate)
14.5. Pertinenţa și admisibilitatea probelor
14.6. Aprecierea probelor
14.7. Asigurarea probelor
14.8. Delegaţiile judecătoreşti
5
PARTEA SPECIALĂ
Tema 15. Acţiunea civilă…................................................................179

15.1. Formele și modalitățile de apărare a drepturilor,
libertăților și intereselor legitime
15.2. Noţiunea, elementele şi clasificarea acţiunii civile
15.3. Premisele şi condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune
15.4. Cerințele de formă și de conținut ale acțiunii civile
15.5. Actele judecătorului la faza intentării procesului civil
15.6. Mijloacele de apărare a intereselor pîrîtului contra
acţiunii civile
15.7. Actele de dispoziţie ale părţilor asupra acţiunii civile
Tema 16. Asigurarea acţiunii civile...................................................199

16.1. Noţiunea, scopul şi importanţa asigurării acţiunii civile
16.2. Temeiurile și procedura asigurării acţiunii civile
16.3. Noţiunea şi felurile măsurilor de asigurare a acţiunii în
procesul civil
16.4. Modul de aplicare, substituire şi anulare a măsurilor de
asigurare a acţiunii
16.5. Executarea sau atacarea încheierii de asigurare a acţiunii
16.6. Repararea prejudiciului cauzat pîrîtului prin asigurarea acţiunii
Tema 17. Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.............208

17.1. Importanţa şi scopul fazei de pregătire a pricinii
pentru dezbaterile judiciare
17.2. Sarcinile de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare
17.3. Actele judecătorului de pregătire a pricinii pentru
dezbateri judiciare
17.4. Conexarea și separarea pretențiilor
17.5. Stabilirea termenului pentru judecarea pricinii
Tema 18. Dezbaterile judiciare..........................................................215

18.1. Însemnătatea şi importanţa dezbaterilor judiciare
18.2. Rolul președintelui ședinței de judecată în cadrul
dezbaterilor judiciare
18.3. Ordinea procesuală de examinare a pricinilor civile în
instanța de fond
18.4. Efectele neprezentării în ședința de judecată
6
Tema 19. Incidente procesuale ce pot să apară în cadrul
examinării pricinilor civile……………………………....233
19.1. Noțiunea, temeiurile și procedura amînării procesului
19.2. Noţiunea, felurile, temeiurile şi procedura suspendării
procesului
19.3. Termenele de suspendare şi reluarea procesului
19.4. Noţiunea, temeiurile, procedura şi efectele încetării
procesului
19.5. Noţiunea, temeiurile, procedura şi efectele scoaterii cererii
de pe rol
Tema 20. Hotărîrea judecătorească și alte acte de dispoziție

ale instanței de judecată....................................................242
20.1. Noţiunea şi felurile actelor de dispoziție ale instanţei
de judecată
20.2. Noţiunea, importanţa, caracteristicile şi clasificarea
hotărîrilor judecătoreşti
20.3. Cerinţele înaintate faţă de hotărîrea judecătorească
20.4. Cuprinsul hotărîrii
20.5. Procedura de deliberare şi adoptare a hotărîrii
20.6. Redactarea şi explicarea hotărîrii
20.7. Corectarea greşelilor şi emiterea hotărîrii suplimentare
20.8. Executarea hotărîrii
Tema 21. Exercitarea căilor de atac……..................…………........273

21.1. Noțiunea, importanța și particularitățile căilor de atac
21.2. Clasificarea căilor de atac
21.3. Principiile de exercitare a căilor de atac
Tema 22. Procedura în faţa instanţei de apel...................................281

22.1. Noțiunea și elementele apelului
22.2. Depunerea apelului şi cuprinsul cererii de apel
22.3. Procedura de examinare a cererii de apel
22.4. Împuternicirile și decizia instanţei de apel
Tema 23. Recursul împotriva hotărîrilor şi încheierilor

pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.........295
23.1. Noțiunea și elementele recursului în secțiunea I
23.2. Depunerea recursului în secțiunea I şi cuprinsul cererii
7
23.3. Procedura de examinare a cererii de recurs în secțiunea I
23.4. Împuternicirile și decizia instanţei de recurs în secțiunea I
Tema 24. Recursul împotriva deciziilor instanței de apel...............307

24.1. Noțiunea, particularitățile și elementele recursului în
secțiunea II
24.2. Depunerea recursului în secțiunea II şi cuprinsul cererii
24.3. Procedura de examinare a cererii de recurs în secțiunea II
24.4. Împuternicirile și actele de dispoziție ale instanţei de recurs
în secțiunea II
Tema 25. Revizuirea hotărîrilor judecătorești irevocabile.............319

25.1. Noțiunea, particularitățile și elementele revizuirii
25.2. Depunerea şi examinarea cererii de revizuire
25.3. Împuternicirile instanţei de revizuire
Tema 26. Particularitățile examinării litigiilor în procedura

contenciosului administrativ............................................328
26.1. Natura juridică și esența procedurii contenciosului
administrativ
26.2. Noțiunea de contencios administrativ și de procedura
contenciosului administrativ
26.3. Trăsăturile distinctive ale procedurii contenciosului
administrativ
26.4. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ
26.5. Subiecţii în contenciosul administrativ
26.6. Competența instanțelor judecătorești de contencios
administrativ
26.7. Procedura examinării acțiunii în contenciosul administrativ
26.8. Înaintarea acţiunii în contenciosul administrativ
împotriva funcţionarului public
Tema 27. Particularitățile examinării pricinilor civile în

procedura specială.............................................................350
27.1. Noţiunea şi esenţa procedurii speciale
27.2. Trăsăturile distinctive ale procedurii speciale
27.3. Subiecții cu drept de sesizare în procedura specială
27.4. Competența de examinare a pricinilor civile în
procedura specială
8
27.5. Particularităţile examinării pricinilor în procedura specială
procedura ordonanţială.....................................................365
28.1. Noţiunea şi esenţa procedurii în ordonanţă și a
ordonanței judecătorești
28.2. Pretenţiile în al căror temei se emite ordonanţa judecătorească
28.3. Subiecții cu drept de sesizare în procedura ordonanțială
28.4. Ordinea de examinare a cererii în procedura ordonanțială
Tema 29. Particularitățile procedurii de insolvabilitate.................377

29.1. Noţiunea şi esenţa procedurii de insolvabilitate
29.2. Temeiurile de intentare a procedurii de insolvabilitate
29.3. Subiecții cu drept de sesizare în procedura de insolvabilitate
29.4. Rolul administratorului în procedura de insolvabilitate
29.5. Ordinea de examinare a cererii introductive în
procedura de insolvabilitate

procesele cu element de extraneitate...............................390
30.1. Intentarea și elementele acțiunii civile în procesele cu
element de extraneitate
30.2. Legea aplicabilă în procesele cu element de extraneitate
30.3. Competenţa în procesele cu element de extraneitate
30.4. Reciprocitatea în recunoașterea și executarea
actelor judecătorești
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE...........................................................400
9
Tema 1: DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL
PROCESUAL CIVIL
1.1. Sarcinile, obiectul şi metoda de studiu a disciplinei Drept

procesual civil
1.5. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi însemnătatea formei
procesuale
1.1. Sarcinile, obiectul şi metoda de studiu a disciplinei

Drept procesual civil
Dreptul procesual civil este o ramură autonomă de drept, constituită

dintr-o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile juridice
dintre subiecţii raportului procesual civil, în cadrul examinării şi
soluţionării cauzelor civile.1
Destinaţia şi misiunea dreptului procesual civil este de a reglementa
un domeniu special al relaţiilor sociale ce ţin de apărarea drepturilor şi
intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice pe calea acţiunii
judecătoreşti. Importanţa acestor relaţii este decisivă, dat fiind faptul că
prin posibilitatea efectivă de exercitare de către persoanele fizice şi
juridice a dreptului la apărare pe calea justiţiei, Statul asigură sarcina sa
de bază, şi anume, acea a legalităţii şi echităţii juridice.
Dreptul procesual civil are propriul obiect de studiu, care vizează
cercetarea normelor materiale şi a celor procesual civile, precum şi a
tălmăcirilor date de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie, 2 şi propriul
obiect de reglementare pe care îl formează raporturile procesual civile ce
se stabilesc între participanţii la procesul civil, în cadrul activităţii de
examinare şi soluţionare a cauzelor civile.
1
Pricinile civile rezultă nu doar din raporturi juridice civile, ci şi din raporturi juridice de familie,
de muncă, comerciale, ecologice, funciare, locative etc.
2
Plenul Curţii Supreme de Justiţie este o adunare generală a tuturor judecătorilor Curţii, în cadrul
căreia se examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi se adoptă hotărîri cu caracter
explicativ.
10
Dreptul procesual civil dispune de propriile metode de studiu.
Acestea se materializează în principiile fundamentale ale acestei ramuri
de drept, în regulile îndrumătoare de înfăptuire a justiției pe cauzele
civile.
Dreptul procesual civil reprezintă o ramură de drept autonomă și

independentă față de celelalte domenii ale dreptului, dar nu și izolată,
aflîndu-se într-o strînsă legătură cu multe ramuri de drept.
La baza dreptului procesual civil stau normele dreptului
constituțional, care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului în
ansamblul său, precum și ale dreptului procesual civil în particular.
Constituția Republicii Moldova consacră drepturile, libertățile și
îndatoririle fundamentale ale omului care sînt garantate prin forța
coercitivă a statului. Totodată, legea fundamentală consacră un capitol
distinct autorităților judecătorești, menite să înfăptuiască justiția în
vederea respectării acestor garanții constituționale.
Dreptul procesual civil nu poate exista fără dreptul civil, la fel cum
dreptul civil nu ar avea viață fără existența acestei ramuri de drept care
are menirea de a pune în aplicare respectarea normelor de drept material
prezente în viața de zi cu zi a fiecărei persoane. Totodată, pentru
aplicarea și înțelegerea normelor procesuale trebuie să apelăm la
normele materiale, care explică sensul și conținutul instituțiilor de drept
folosite în cadrul procesului civil. Legătura între dreptul procesual civil
și dreptul civil trebuie înțeleasă în sensul că norma procesuală se
subordonează normei materiale.
O strînsă conexiune există între dreptul procesual civil și dreptul
procesual penal. Ea este determinată de obiectul de reglementare al
acestor două ramuri de drept. Într-adevăr ambele ramuri de drept au ca
obiect de reglementare modul în care se realizează activitatea judiciară.
Natura obiectului de reglementare determină și existența unor principii și
instituții asemănătoare. Cele mai semnificative asemănări se
concretizează în:
– realizarea ambelor procese în etape succesive și progresive, cu
respectarea unor reguli de formă prestabilite;
– soluționarea cauzelor civile și penale de același organ de
jurisdicție;
11
– existența unor principii procesuale comune, precum sînt: principiul
dreptului la apărare, principiul publicității, contradictorialității,
oralității etc.;
– existența unor căi de atac bazate pe principii comune.3
Dreptul procesual civil se află într-o corelație strînsă și cu dreptul
administrativ, care apără drepturile persoanelor vătămate într-un drept al
său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri.
Restabilirea normelor administrative încălcate se face prin intermediul
instanțelor de contencios administrativ competente pentru a obține
anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce
i-a fost cauzată, ținîndu-se cont de normele de procedură civilă ce fac
obiect de studiu al disciplinei Dreptul procesual civil.
Dreptul procesual civil are strînse legături și cu dreptul
internațional privat care, prin normele sale, reglementează raporturile
civile și procesual civile cu element de extraneitate.
La fel, dreptul procesual civil are interferențe cu dreptul muncii,
dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul comercial, dreptul financiar,
dreptul bancar etc.4
Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova, potrivit art.115 alin.

(1) din Constituţie şi art.15 alin.(1) din Legea privind organizarea
judecătorească, este constituit din:
 judecătorii – instanţe judecătoreşti, care judecă toate cauzele şi
cererile, afară de cele date prin lege în competenţa altor
instanţe şi constituie prima verigă a sistemului judecătoresc.
Potrivit art.25 din Legea privind organizarea judecătorească,
judecătoriile sînt instanţe care funcţionează în sectoarele
stabilite prin lege. Totodată, legea prevede concret care
localități fac parte din raza de activitate a fiecărei judecătorii.
Potrivit Legii supreme, pentru anumite categorii de cauze pot
funcţiona judecătorii specializate (militare, economice etc.), a
căror constituire și activitate se reglementează prin lege
organică. În prezent, în Republica Moldova funcționează 47 de
3
Dorfam I. Drept procesual civil. Partea generală. – Chișinău: Universitatea de Criminologie,
2003, p.7-8.
4
Dorfam I. op. cit. p.8.
12
judecătorii, dintre care 2 judecătorii specializate: Judecătoria
Militară și Judecătoria Economică de Circumscripție
Chișinău.5
 curţi de apel – instanţe judecătoreşti superioare judecătoriilor,
formează veriga a doua a sistemului instanţelor judecătoreşti
ordinare, în competenţa acestora este prevăzută: judecarea
cauzelor şi cererilor date prin lege în competenţa lor;
soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între
judecătoriile din circumscripţia lor; generalizarea practicii
judiciare; exercitarea altor atribuţii conform legii. Curţile îşi
exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzînd mai multe
judecătorii şi judecătoria militară. . În prezent, în Republica
Moldova funcționează 5 curți de apel sectoriale (cu sediile în
Chișinău, Bălți, Bender, Cahul și Comrat), precum și Curtea de
Apel Economică Chișinău (specializată).6
 Curtea Supremă de Justiţie – ultima verigă în sistemul
instanţelor judecătoreşti, care asigură aplicarea corectă şi
unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti. Ea este
unica instanță judecătorească supremă, avînd sediul în mun.
Chișinău. Curtea soluţionează litigiile apărute în cadrul
aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de
cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat, asigură respectarea
principiului nevinovăţiei şi principiului supremaţiei legii,
contribuie la consolidarea statului de drept. Această instanţă
judecătorească exercită următoarele atribuţii: judecă cauzele
atribuite prin lege în competenţa sa; ca instanță de recurs,
judecă deciziile și hotărîrile curților de apel; sesizează din
oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea
Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii
actelor normative; generalizează practica judiciară, analizează
statistica judiciară şi dă explicaţii din oficiu în chestiunile de
practică judiciară, ce nu ţin de interpretarea legilor şi nu au un
caracter obligatoriu pentru judecători; examinează informaţiile
preşedinţilor instanţelor inferioare privind efectuarea justiţiei
de către acestea; acordă asistenţă metodică judecătorilor în
5
În temeiul Legii nr.163 din 22.07.2011, în vigoare de la 07.08.2011, judecătoriile specializate
urmează a fi lichidate după expirarea a 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.
6
Curtea de Apel Economică Chișinău urmează să-și înceteze activitate în paralel cu judecătoriile
specializate, la 12.03.2012.
13
chestiunile aplicării legislaţiei; exercită, în limitele
competenţei sale, atribuţii care derivă din tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte; exercită
alte atribuţii conform legii.
Astfel, pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o
anumită organizare şi anume: organizarea justiţiei pe grade de
jurisdicţie, care permit o evaluare în fond a cauzei, dar şi posibilitatea de
recurs, pentru îndreptarea erorilor, reevaluarea situaţiilor şi probelor.
Constituirea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de
jurisdicţie, sub aspect funcţional, permite asigurarea controlului judiciar
asupra hotărîrilor judecătoreşti şi garantează legalitatea şi temeinicia
acestora. Astfel, este asigurată, pe de o parte, posibilitatea examinării
cauzei încă o dată, de alţi judecători, pentru a înlătura insuficienţele sau
erorile primei judecăţi, dar pe de altă parte, este stimulat "zelul şi
conştiinţa profesională" a judecătorilor de la primul grad de jurisdicţie,
în considerarea virtualităţii reluării judecăţii de către judecătorii celui de-
al doilea grad. În felul acesta prin posibilitatea declanşării controlului în
interiorul sistemului, la instanţa ierarhic superioară, se asigură şi
cenzurarea excesului de putere a judecătorului, de la instanţa a cărei
soluţie se atacă.
Aşadar, e destul de clar că un singur organ jurisdicţional nu ar putea
soluţiona toate conflictele ce se ivesc pe teritoriul unui stat şi nici
cenzura, prin exercitarea căilor de atac, propriile hotărîri. În acest sens,
fragmentarea activităţii jurisdicţionale, prin intermediul normelor de
competenţă, între mai multe instanţe de grad diferit, vizează atît buna
administrare a justiţiei, cît şi o eficientă ocrotire a intereselor
justiţiabililor.
În vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc este
instituit un organ independent – Consiliul Superior al Magistraturii, cu
importante atribuţii în vederea administrării şi garantării independenţei
autorităţii judecătoreşti. Consiliul Superior al Magistraturii dispune de
competențe referitoare la cariera judecătorilor, perfecționarea
profesională continuă a acestora, supravegherea respectării disciplinei și
eticii de către judecători etc.
Pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează Colegiul
de calificare, Colegiul disciplinar și Inspecția judiciară.
Pe lîngă Ministerului Justiţiei a fost instituit Departamentul de
administrare judiciară, care are menirea de a asigura activitatea
14
organizatorică, administrativă şi financiară a judecătoriilor şi curţilor de
apel.
Constituţia Republicii Moldova include Procuratura în sistemul

organelor judecătoreşti. Potrivit prevederilor art.124 din Constituţie,
procuratura ”reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi
exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele
judecătoreşti, în condiţiile legii”.
Relevant este și rolul Avocaturii în asigurarea asistenţei juridice a
populaţiei. Prin lege, sunt garantate drepturile de contestare în instanţele
judecătoreşti a legalităţii acţiunilor şi deciziilor instituțiilor care lezează
drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor. Aceste garanții
legale se pun în aplicare prin intermediul asistenței juridice calificate,
acordată de avocați. Or, nu este în putința fiecăruia să-și apere într-un
mod cît mai profesionist drepturile și libertățile lezate.
Avînd în vedere necesitatea protejării dreptului la un proces
echitabil, stabilit de articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv necesitatea
asigurării accesului liber şi egal la asistenţă juridică, prin organizarea şi
acordarea de asistenţă juridică garantată de stat, prin diminuarea
impedimentelor economico – financiare din realizarea accesului la
justiţie, legiuitorul național a adoptat în 2007 o lege care prevede
instituirea Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de
Stat. Acesta este un organ colegial cu statut de persoană juridică de
drept public, format din 7 membri, care are sarcina de a administra
procesul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat.
Dezvoltarea şi promovarea diferitor raporturi juridice în societate a

generat un şir de dificultăţi ce ţineau de realizarea drepturilor subiective.
Toate aceste divergenţe au ridicat unele probleme ce se refereau la
modul de restabilire a drepturilor lezate ale indivizilor societăţii. Primele
etape de individualizare a procesului de soluţionare a divergenţelor au
contribuit la determinarea competenţei, care pe parcursul dezvoltării
relaţiilor sociale au fost nevoite de a delega anumite persoane cu atribuţii
proprii în examinarea litigiilor.
15
Pentru restabilirea drepturilor subiective deseori persoanele sînt
obligate să apeleze la organele de stat competente în scopul înlăturării
dificultăţilor din litigiile apărute. În majoritatea statelor democratice
restabilirea drepturilor subiective sau a intereselor contestate se
realizează cu concursul instanţei de judecată în limita competenţei
funcţionale stabilită de legislaţia naţională.
Constituţia Republicii Moldova consfinţeşte că dreptul la apărare
este garantat. Art.20 stipulează accesul liber la justiţie: "Orice persoană
are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie".
În art.26 al Constituţiei se prevede că fiecare om are dreptul să
reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor
şi libertăţilor sale.
Potrivit Constituţiei, respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o
îndatorire primordială a statului, toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere sau origine socială. Cetăţenii Republicii Moldova
beneficiază de protecţia juridică a statului atît în ţară, cît şi în străinătate.
De asemenea, statul asigură dreptul fiecărui cetăţean de a-şi
cunoaşte drepturile şi îndatoririle, în acest scop, publică şi face
accesibile toate legile şi actele normative adoptate, asigură popularizarea
legislaţiei, conştientizarea respectării acesteia şi prevenirea stării
infracţionale.
Conform prevederilor art.114, justiţia se înfăptuieşte în numele legii
numai de instanţele judecătoreşti. Judecătorii, indiferent de ierarhia lor,
sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili. În toate instanţele
judecătoreşti, şedinţele de judecată sînt publice, ceea ce pune în relief
transparenţa actului de justiţie. Procedura judiciară se desfăşoară în
limba moldovenească. Persoanele care nu vorbesc limba moldovenească
au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
se adresa instanţei prin interpret. Împotriva hotărîrilor judecătoreşti,
părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac
în condiţiile prevăzute de lege.
Un rol important în apărarea drepturilor omului în Republica
Moldova îl are şi Procuratura, care urmărește, în ultimă instanţă,
asigurarea respectării legalităţii de către toţi cetăţenii, indiferent de
16
poziţia lor socială, conform principiului „Nimeni nu este mai presus de
lege”.
Asigurarea drepturilor în Republica Moldova este garantată şi de
următoarele principii:
separarea strictă a competenţei organelor ce reprezintă cele trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească;
prioritatea drepturilor şi libertăţilor omului, protejarea lor de către
stat;
eficacitatea mecanismelor de control şi de supraveghere pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;
preluarea şi adaptarea principiilor şi normelor de drept internaţional şi
respectarea priorităţii acestora, în raport cu prevederile legislaţiei
interne.
Exercitarea eficientă a dreptului la apărare judiciară este garantat și
prin următoarele declarații Constituționale: Orice persoană acuzată de un
delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în
mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i-au fost
asigurate toate garanţiile necesare pentru apărarea sa (art.21 din
Constituție). Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului și repararea pagubei (art.53 din Constituție).
Totodată, în legislaţia Republicii Moldova se subliniază că unul
dintre mijloacele cele mai importante pentru respectarea drepturilor şi
libertăţilor omului îl constituie controlul constituţionalităţii actelor
normative. Există o procedură strictă pentru examinarea cauzelor şi
adoptarea hotărîrilor judiciare, care nu pot fi anulate arbitrar, decît în
ordine de atac, de revizuire, în condiţiile legii.
1.5. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi însemnătatea

formei procesuale
Totalitatea activităţilor întreprinse de instanţa de judecată în scopul

soluţionării litigiilor ce apar între titularii drepturilor subiective poartă
denumirea de proces civil. Procesul civil se prezintă ca o formă
procesuală de apărare a drepturilor persoanei.
Procesul civil reprezintă activitatea pe care o desfăşoară instanţa de
judecată, părţile, alte persoane sau organe ce participă la judecată, în
17
scopul realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor deduse judecăţii şi
executării silite a hotărîrilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii,
conform procedurii stabilite de lege.
În practica judiciară se întîlnesc situaţii cînd termenii „proces” şi
„procedură” sînt utilizaţi ca sinonime, însă în realitate ei diferă în funcţie
de semnificaţia lor juridică, de esenţa lor.
Termenul „proces” provine din latinescul „processus” – mişcare,
înaintare. Totalitatea activităţilor întreprinse de instanţele de judecată,
reglementate de normele procesual civile, în vederea examinării şi
soluţionării cauzelor civile ce apar între titularii drepturilor subiective
poartă denumirea de „proces civil”.
Termenul „procedură” provine din latinescul „procedere” – a
proceda, procedare. Prin „procedură” înţelegem forma, metoda după
care se instrumentează un proces. Procedura civilă este modul de
înfăptuire a justiţiei de către instanţele de judecată.
Prin termenul de procedură civilă se înţelege ordinea procesuală de
intentare, examinare şi soluţionare a diferitor categorii de cauze civile.
Sarcinile procedurii civile (art.4 din Codul de procedură civilă):
 judecarea justă şi în termen rezonabil a cauzelor civile;
 apărarea intereselor statului şi ale societăţii;
 consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept;
 prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Activitatea instanței de judecată îndreptată spre examinarea și

soluționarea cauzelor civile se desfășoară într-o anumită consecutivitate,
pe faze.
Fază a procesului civil – o totalitate de acte procedurale îndeplinite
de către instanţa de judecată şi participanţii la proces, la o anumită etapă
a desfăşurării procesului, îndreptate spre atingerea unui scop unic
apropiat. Procesul civil se desfăşoară cu respectarea următoarelor faze:
 obligatorii, fără de care procesul civil nu poate exista:
 intentarea procesului civil;
 pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare;
 examinarea pricinii în instanţa de fond – constituie cea mai
importantă fază, care, la rîndul său, este structurată în:
 partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare;
18
 dezbaterile judiciare propriu-zise sau judecarea pricinii în
fond;
 susţinerile orale şi replicile;
 adoptarea şi pronunţarea hotărîrii.
 executarea hotărîrii.
 facultative, existenţa cărora depinde în exclusivitate de dorinţa
participanţilor la proces:
 examinarea în instanţa de apel;
 examinarea în instanţa de recurs;
 revizuirea hotărîrilor.
Intentarea procesului civil. În această fază se examinează
admisibilitatea cererii de chemare în judecată și în dependență de
rezultat instanța poate emite una din următoarele încheieri: de primire,
de refuz, de restituire sau de a nu da curs cererii.
În literatura de specialitate se poartă discuții asupra momentului în
care procesul civil se consideră intentat: la data înregistrării cererii în
cancelaria instanței de judecată sau la data emiterii de către judecător a
încheierii de primire a cererii.
Considerăm că ambele momente sînt esențiale, întrucît primul
indică momentul în care i-a naștere această fază, iar cel de-al doilea –
momentul de consumare, de rezultat, prin care se dispune intentarea
propriu-zisă a procesului civil. Totuși, ținînd cont de necesitatea
respectării termenelor de prescripție, considerăm că data înregistrării
cererii reprezintă momentul intentării procesului civil.
Totodată, opiniile se împart și în privința momentului ce ține de
intentarea primei faze a procesului civil: la data depunerii cererii în
instanța de judecată sau la data depunerii cererii prealabile, în litigiile
pentru care procedura prealabilă este obligatorie, deoarece nerespectarea
procedurii prealabile poate constitui temei de restituire a cererii.
Considerăm că în litigiile în care procedura prealabilă este
obligatorie de respectat, faza de intentare a procesului începe odată cu
depunerea acțiunii prealabile
Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare. După emiterea
încheierii de primire a cererii de chemare în judecată, judecătorul
trebuie, în decursul a 5 zile, să emită o încheiere de pregătire a pricinii
pentru examinare în instanţa de fond, pentru a asigura judecarea ei justă
şi promptă. Actele judecătorului de pregătire a pricinii pentru dezbaterile
judiciare sînt enumerate în art.185 din Codul de procedură civilă.
19
Dacă în prima zi de prezentare părţile declară că sînt pregătite
pentru examinarea pricinii în fond, atunci instanţa poate dispune
examinarea ei în aceeași zi.
În celelalte cazuri, judecătorul după ce constată că pricina este
pregătită suficient pentru dezbateri judiciare, pronunţă o încheiere prin
care stabileşte termenul de judecare a pricinii în şedinţă de judecată,
notificînd părţilor şi altor participanţi la proces locul, data şi ora
şedinţei.7
Examinarea pricinii în instanţa de fond. Examinarea pricinii
civile în instanţa de fond se realizează în ordinea procesuală stabilită de
legislația procesual civilă. Totalitatea acţiunilor procesuale desfăşurate
de către instanţa de judecată şi părţile la proces în vederea examinării
pricinii civile pot fi divizate în patru părţi:
I. Partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare, în interiorul căreia
judecătorul, la ora din timp fixată, deschide şedinţa de judecată, anunţînd
pricina care se judecă. Grefierul raportează preşedintelui şedinţei
prezenţa persoanelor citate şi motivul neprezentării celor absenţi. În
partea pregătitoare a şedinţei de judecată se efectuează, în funcţie de
specificul pricinii puse pe rol, acte de procedură care au menirea de a
asigura buna desfăşurare şi examinare a acesteia, prevăzute în art.197 –
208 din Codul de procedură civilă.
II. Dezbaterile judiciare reprezintă cea mai amplă şi cea mai
semnificativă parte a procesului civil, în care îşi găsesc realizare
principiile procesului civil. În cadrul acestei etape au loc dezbaterile
judiciare propriu-zise. Părţile şi alţi participanţi la proces îşi expun
considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii,
fac completări şi prezintă probe.
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată
precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită
completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de cereri,
preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa trecînd la
susţineri orale.
III. Susţinerile orale constau în luările de cuvînt ale participanţilor
la proces. Fiind una din părţile distincte ale examinării pricinii în
instanţa de judecată, susţinerile orale constituie, de fapt, opiniile
argumentate asupra circumstanţelor pricinii care justifică sau nu
pretenţiile ori obiecţiile părţilor adverse, în care se dă apreciere fiecărei
7
Termenul de judecată se stabileşte astfel încît, de la primirea citaţiei, pîrîtul să aibă la dispoziţie
cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procese urgente, cel puţin 5 zile.
20
probe care confirmă sau infirmă respectivele circumstanţe de fapt, se
expune părerea despre corectitudinea aplicării sau interpretării normelor
materiale şi, în final, fiecare participant reconfirmă soluţia care ar trebui
să fie dată de instanţă prin pronunţarea hotărîrii.
După susţinerile orale, fiecare participant are dreptul la replică
asupra celor expuse în susţineri. Dreptul la replică este o luare de cuvînt
repetată, determinată de necesitatea de a răspunde la afirmaţiile din
susţinerile orale ale altor participanţi la proces.
În replică, participantul la proces poate face scurte concluzii sau
poate expune contraargumente dacă acestea au fost omise din propriile
susţineri orale. Indiferent care a fost consecutivitatea replicilor, dreptul
la ultima replică îl au pîrîtul şi reprezentantul lui. După încheierea
susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de
deliberare pentru adoptarea hotărîrii.
IV. Deliberarea şi pronunţarea hotărîrii este ultima parte a
examinării pricinii civile în instanţa de fond. Deliberarea are loc în mod
obligatoriu în camera de deliberare. La deliberare iau parte numai
judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei.
Completul de judecată deliberează, sub conducerea preşedintelui
şedinţei, toate problemele prevăzute de lege care urmează să fie
soluţionate, apreciază probele, determină circumstanţele şi caracterul
raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi
admiterea acţiunii. Fiecare problemă urmează să fie pusă astfel încît să
se poată da un răspuns afirmativ sau negativ.
Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în
dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare,
inclusiv de judecătorul care are opinie separată.
După semnarea hotărîrii sau a dispozitivului ei, completul de
judecată revine în sala de şedinţe, dă citire dispozitivului hotărîrii,
lămureşte procedura şi termenul de atac împotriva hotărîrii şi declară
şedinţa închisă.
Executarea hotărîrii. De regulă, procesul civil se termină prin
executarea hotărîrii judecătorești. Executarea hotărîrii poate fi benevolă
și silită. În cazul neexecutării benevole a hotărîrii judecătorești instanța
de judecată trebuie să elibereze titlul executoriu. Hotărîrea
judecătorească se execută în modul stabilit de Codul de executare după
ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după
pronunţare.
21
Urmează a fi executate imediat hotărîrea judecătorească privind
reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim,
precum şi hotărîrea judecătorească prin care pîrîtul este obligat la plata:
 pensiei de întreţinere;
 salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă,
precum şi a indemnizaţiilor prevăzute de statutul şomerilor, în
mărimea unui salariu mediu;
 reparaţiei prejudiciilor cauzate prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces,
dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti
periodice;
 unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul
reintegrării în serviciu.
Examinarea în instanţa de apel. Apelul este prima cale ordinară
de atac exercitată împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de
judecătorii, cu excepţia celor pronunţate în litigii care rezultă din
raporturile de contencios administrativ. Apelul poate fi declarat în
termen de 20 de zile de la data comunicării hotărîrii motivate.
Această cale de atac oferă posibilitatea de a prezenta înscrisuri noi
care nu au fost prezentate în primă instanţă. Intimatul 8 este în drept să
prezinte în scris obiecţii împotriva apelului, anexînd înscrisurile care
confirmă corectitudinea obiecţiilor.
Instanța de apel va verifica corectitudinea constatării
circumstanțelor de fapt ale pricinii, a aplicării și interpretării normelor de
drept material, precum și respectarea normelor de drept procedural la
judecarea pricinii în prima instanță.
Examinarea în instanţa de recurs. Codul de procedură civilă
identifică două categorii de recurs: împotriva deciziilor instanței de apel
și împotriva hotărîrilor pentru care nu este prevăzută calea de atac
apelul.
Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel, denumit recurs în
secţiunea a II-a, este a doua cale ordinară de atac în pricinile civile
pentru care este prevăzută calea de atac apelul. Prin acest recurs se
invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept
material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art.400 alin.(2)
şi (3) din Codul de procedură civilă.
8
În apel părţile se numesc, apelant şi intimat.
22
El se declară în termen de 2 luni de la data pronunţării deciziei, iar
în cazul redactării acesteia – de la data înştiinţării scrise a părţilor despre
semnarea hotărîrii redactate. Examinarea recursului împotriva deciziilor
instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie.
Recursul împotriva hotărîrilor şi încheierilor judecătoreşti pentru
care nu este prevăzută calea apelului, denumit recurs în secţiunea I, este
prima cale ordinară de atac care se exercită în procedura contenciosului
administrativ şi în alte proceduri pentru care nu este prevăzută calea de
atac apelul.
El se aseamănă cu calea de atac apelul, se declară în termen de 20
zile de la data comunicării hotărîrii sau deciziei motivate. Ca și apelul,
recursul în secțiunea I are efect suspensiv, adică suspendă executarea
hotărîrii. Spre deosebire de apel, decizia instanței de recurs devine
irevocabilă din momentul pronunțării.
Recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă
fără drept de apel se judecă de curţile de apel, iar recursurile declarate
împotriva hotărîrilor emise în primă instanţă de curtea de apel se
examinează de Curtea Supremă de Justiţie.
Revizuirea hotărîrilor. Revizuirea este unica cale extraordinară de
atac, prin care se îngăduie desfiinţarea hotărîrilor, încheierilor şi
deciziilor irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti.
După natura sa, revizuirea presupune îndreptarea unor greşeli care
s-au produs într-o împrejurare neimputabilă instanţei de judecată sau
părţilor. Din acest considerent, legislaţia procesual civilă prevede că
revizuirea poate fi declarată în termen de trei luni de la data descoperirii
circumstanţelor respective.9
Cererea de revizuire se depune la instanţa de judecată care s-a expus
asupra pricinii civile în ultima instanţă. Dezbaterile sînt limitate la
admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.
Varietatea raporturilor civile ce pot apărea în societate a impus

necesitatea diferenţierii procedurii de examinare şi soluţionare de către
instanţele de judecată a fiecărei categorii de cauze, reieşind din
particularităţile acestora. Astfel, potrivit Codului de procedură civilă sînt
recunoscute 5 feluri de proceduri civile:
9
Temeiurile declarării revizuirii sînt expres prevazute în art.449 din Codul de procedură civilă.
23
Procedura generală, numită şi procedură contencioasă sau
procedură în acţiune civilă, este cea mai răspîndită procedură prin
intermediul căreia oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane
ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în
judecată.
Procedura contenciosului administrativ ce acordă dreptul oricărei
persoane care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege de
către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionare în termen legal a unei cereri de a se adresa instanţei
judecătoreşti competente pentru anularea actului, repunerea în drept şi
repararea prejudiciului.
Procedura specială, prin intermediul căreia orice persoană care
doreşte constatarea existenţei unui fapt care are valoare juridică sau a
unui drept se poate adresa în instanţa de judecată cu o cerere respectivă.
Procedura în ordonanţă, numită şi procedură simplificată, prin care
creditorul poate solicita încasarea de sume băneşti sau revendicarea de
bunuri mobiliare de la debitor, doar pe baza materialelor prezentate de
creditor fără înştiinţarea debitorului.
Procedura de declarare a insolvabilităţii, obligatorie de urmat în
cazul falimentării unei persoane juridice.
În dependență de existența sau lipsa litigiului, procedurile civile pot
fi divizate în două categorii:
 Proceduri contencioase – constau în examinarea în
contradictoriu a unui litigiu de drept între două părţi cu
interese opuse. Din această categorie fac parte: procedura
generală și procedura contenciosului administrativ.
 Proceduri necontencioase – constau în examinarea unor
pricini în baza unei ordini lipsite de contradictorialitatea
părţilor. În acest sens, avem următoarele feluri de procedură:
procedura specială, procedura în ordonanţă și procedura de
declarare a insolvabilităţii.
În dependență de scopul procedurii civile, literatura de specialitate
distinge următoarele feluri de proceduri:
 Proceduri clasice – proceduri care stabilesc ordinea de
examinare în fond a diferitelor categorii de pricini, cu
stabilirea circumstanţelor de fapt şi cercetarea probelor,
finalizate cu adoptarea unei hotărîri, care constituie actul final
de aplicare de către instanţă a normelor de drept material.
24
Procedurile clasice pot avea caracter contencios sau
necontencios.
 Proceduri de control – proceduri care nu ţin de examinarea în
fond a pricinii, fără stabilirea circumstanţelor de fapt şi
cercetarea probelor, instanţa de judecată avînd de a face cu o
hotărîre deja dată pe pricina respectivă de către un alt organ
jurisdicţional (arbitraj, instanţa judecătorească străină) şi
realizînd funcţia de control al respectării unor formalităţi, cu
scopul de a confirma legalitatea hotărîrii, recunoaşterea şi
executarea acesteia. La procedurile de control se atribuie:
procedura de recunoaştere şi executare a hotărîrilor
judecătoreşti şi arbitrale străine(art.467-476 CPC), procedura
în pricinile de contestare a hotărîrilor arbitrale(art.477-481
CPC) şi procedura în pricinile de eliberare a titlurilor de
executare silită a hotărîrilor arbitrale(art.482-486 CPC).
25
Tema 2. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

2.4. Acţiunea normei procesuale în timp, în spaţiu şi
asupra persoanelor
Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de exprimare

a normei juridice, iar prin izvor de drept procesual civil se are în vedere
totalitatea actelor normative în care sînt concretizate normele de drept
procesual civil.
Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în două accepţiuni
(sensuri): în sens material prin izvor de drept înţelegem condiţiile social-
economice ce impun crearea unui ansamblu de norme; în sens formal
(juridic) prin izvor de drept înţelegem aceste norme (crearea cărora este
impusă de condiţiile social-economice) puse la dispoziţia organelor
specializate ale statului, exprimate prin acte normative, care au rolul de a
apăra relaţiile economice şi sociale. Astfel, izvor de drept procesual civil
sînt izvoarele de drept în sens formal (juridic), acele acte normative şi
convenţii (tratate) internaţionale la care Republica Moldova este parte,
în care se conţin norme procesual civile ce reglementează într-o măsură
oarecare justiţia civilă.
Ca formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului
procesual civil sînt aceleaşi ca şi la alte ramuri de drept: tratate
internaţionale, legi, hotărîri ale Guvernului şi alte acte normative
subordonate legii.
Cercul izvoarelor dreptului procesual civil, îndeosebi a actelor

normative care cuprind norme procesuale, este foarte vast. Este
imposibil de a le enumera mecanic. Pentru a fi mai uşor recunoscute,
izvoarele dreptului procesual civil sînt divizate pe grupe în dependenţă
de importanţa juridică a actului normativ în care se conţin normele
procesual civile, formînd astfel o piramidă a izvoarelor dreptului
procesual civil.
26
Deşi dreptul procesual civil este un drept codificat, baza acestuia o
constituie, ca şi-n oricare ramură de drept, Constituţia RM – legea
fundamentală a statului, care se află în vîrful piramidei izvoarelor
dreptului procesual civil.
În Constituţie sînt cuprinse norme cu caracter general, care
reglementează activitatea instanţelor de judecată şi stabilesc principiile
fundamentale pe baza cărora se desfăşoară activitatea de judecată, cum
sînt: principiul legalităţii, egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi-n faţa
justiţiei, independenţa judecătorilor, publicitatea dezbaterilor judiciare,
dreptul la apărare ş.a.
După Constituţia Republicii Moldova, la al II-lea nivel al piramidei
izvoarelor dreptului procesual civil, în dependenţă de importanţa
juridică, se află legile organice şi ordinare, scopul cărora este de a
concretiza şi detalia normele constituţionale privind activitatea de
judecată. Astfel, avem:
– Codul de procedură civilă al RM, nr.225-XV din 30.05.2003,
este o lege organică care cuprinde norme ce reglementează modul de
desfăşurare a procesului civil în genere, şi anume: principiile
procesului civil, competenţa, participanţii la procesul civil, probele,
procedura înaintea instanţei de judecată, căile de atac ş.a.
– Legea privind organizarea judecătorească, nr.514-XIII din
06.07.1995, care cuprinde norme ce lărgesc (desfăşoară) sensul
normelor constituţionale care se referă la formarea instanţelor de
judecată, a sistemului judecătoresc, statutul judecătorului, modul de
numire în funcţie şi alte principii de bază ale procesului civil.
– Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din
20.07.1995.
– Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XIII din
13.12.1994.
– Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr.947-
XIII din 19.07.1996.
– Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din
26.03.1996.
– Legea cu privire la Procuratură, nr.294-XVI din 25.12.2008.
– Legea cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea
disciplinară a judecătorilor, nr.950-XIII din 19.07.1996.
– Legea cu privire la calificarea şi atestarea judecătorilor, nr.949-
XIII din 19.07.1996.
27
– Legea privind statutul şi organizarea activităţii grefierilor din
instanţele judecătoreşti, nr.59-XVI din 15.03.2007.
– Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice, nr.970
din 24.07.1996.
– Legea privind sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr.836
din 17.05.1996.
– Legea contenciosului administrativ, nr.793-XIV din 10.02.2000.
– Legea cu privire la arbitraj, nr.23-XVI din 22.02.2008.
– Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, nr.24-XVI
din 22.02.2008.
– Legea cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002.
– Legea cu privire la avocaţii parlamentari, nr.1349-XIII din
17.10.1997.
– Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat, nr.198-
XVI din 26.07.2007.
– Legea taxei de stat, nr.1216-XII din 03.12.1992.
– Legea cu privire la notariat, nr.1453-XV din 08.11.2002.
– Legea cu privire la expertiza judiciară, nr.1086 din 23.06.2000.
– Legea privind autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor
antrenaţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul
Justiţiei, de organele procuraturii, organele de urmărire penală,
instanţele judecătoreşti, de notari, avocaţi şi de executorii
judecătoreşti, nr.264-XVI din 11.12.2008.
– Codul de executare, nr.443-XV din 24.12.2004.
– Codul contravenţional, nr.218-XVI din 24.10.2008.
– Codul civil, nr.1107-XV din 06.06.2002.
– Codul muncii, nr.154-XV din 28.03.2003.
– Codul fiscal, nr.1163-XIII din 24.04.1997.
– Codul vamal, nr.1149-XIV din 20.07.2000.
– Codul familiei, nr.1316-XIV din 26.10.2000 etc.
Al III-lea nivel al piramidei izvoarelor dreptului procesual civil îl
formează actele normative subordonate legii. În această categorie se
includ: decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile
Guvernului, hotărîrile Parlamentului cu caracter normativ ce au aplicare
în domeniul dreptului procesual civil, hotărîrile Curţii Constituţionale
privind constituţionalitatea normelor procesual civile. Această categorie
de izvoare se întîlneşte mai rar. De exemplu, astfel de acte normative
sînt:
28
– Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind
organizarea activităţii interpreţilor şi traducătorilor antrenaţi de
Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, de
organele procuraturii, organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, de notari, avocaţi şi de executorii judecătoreşti, nr.459
din 05.08.2009.
– Hotărîrea Curţii Constituţionale pentru controlul
constituţionalităţii unor prevederi din art.78 alin.(1) din Codul de
procedură civilă, nr.24 din 06.11.2003.
– Decizia Camerei de Comerţ şi Industrie privind aprobarea
Statutului Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lîngă Camera de
Comerţ şi Industrie, din 19.12.2008 etc.
La un nivel superior izvoarelor interne ale dreptului procesual civil
se află normele internaţionale cuprinse în diferite tratate internaţionale
la care Republica Moldova este parte, precum şi normele stabilite prin
acorduri bilaterale ale Republicii Moldova şi altor state. Din categoria
normelor internaţionale ale dreptului procesual civil fac parte:
– Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New –
York la 10.12.1948 (ratificată prin Hotărîrea Parlamentului
Republicii Moldova nr.217-XII din 27.07.1990) // Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998).
Ediţie oficială. Vol.1. – Chişinău, 1998, p.11-18.
– Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului, Roma, din 04.11.1950 (ratificată de
Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298 din
24.07.1997) amendată de Protocolul nr.11 şi Protocoalele nr.1, 4 6,
7, 12, 13 şi 14.
– Convenţia privind procedura civilă, Haga, 01.03.1954 (ratificată
de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1136-XII din
04.08.1992).
– tratatele privind asistenţa juridică în raporturile juridice în
materie civilă, familială ş.a.
Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie pe pricinile civile nu
servesc ca izvor de drept, dar ajută la interpretarea sensului normelor de
drept şi asigură o înţelegere şi întrebuinţare unică a lor. Hotărîrile
Plenului Curții Supreme de Justiție au o importanţă mare pentru practica
judiciară. La soluţionarea pricinilor civile concrete, judecătorii se referă
şi la hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție.
29
Din aceste considerente, la studierea dreptului procesual civil o
atenție sporită o vom acorda anume următoarelor hotărîri explicative ale
Plenului Curții Supreme de Justiție referitoare la înfăptuirea justiției pe
cauzele civile:
– Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la unele
chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în
aplicare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.30
din 24.10.2003.
– Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la
practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei despre
încasarea cheltuielilor de judecată în cazurile civile, nr.25 din
28.06.2009.
practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la
judecarea cauzelor civile, nr.7 din 09.10.2006.
– Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind aplicarea
normelor Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în
primă instanţă, nr.24 din 12.12.2005.
aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce
reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile, nr.32
din 24.10.2003.
– Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii
pentru dezbateri judiciare, nr.24 din 28.06.2004.
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
procesuale civile la întocmirea hotărîrii şi încheierii, nr.12 din
25.04.2000.
practica judecării de către instanţele judecătoreşti a pricinilor civile
privind încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei
fără liberul ei consimţămînt sau al reprezentantului ei legal, nr.35
din 22.11.2004.
– Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RSS Moldova cu
privire la aplicarea de către instanţele judiciare a legislaţiei
referitoare la reglementarea constatării unor inexactităţi în
înscrisurile actelor stării civile, nr.12 din 24.12.1990.
30
– Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la unele
chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanţelor
judecătoreşti, nr.18 din 31.05.2004.
examinarea pricinilor civile în ordine de apel, nr.15 din 03.10.2005.
practica aplicării legislaţiei procedurale la examinarea cauzelor
civile în recurs, nr.3 din 27.03.2006.
practica aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile
în ordine de revizuire, nr.14 din 03.10.2005 etc.
În literatura de specialitate, izvoarele dreptului procesual civil sînt
clasificate în dependenţă de diferite criterii. Astfel, după spaţiul în care
îşi produc efectele avem:
 izvoare interne (naţionale), sînt acelea acţiunea cărora se
răsfrînge numai în limitele hotarelor Republicii Moldova,
adică numai pe teritoriul Republicii Moldova. Din această
categorie de izvoare fac parte legile şi actele normative
subordonate legii, cum sînt:
– Constituţia Republicii Moldova (art.20, 116, 177) – legea
fundamentală a Republicii Moldova care prevede principiile
fundamentale pe baza cărora se desfăşoară activitatea de
judecată (principiul legalităţii, egalităţii în faţa legii şi a justiţiei
etc.);
– Codul de procedură civilă – lege ordinară, care cuprinde norme
ce reglementează modul de desfăşurare a procesului civil în
genere;
– Codul civil este izvor al dreptului procesual civil întrucît
stabileşte noţiunile, principiile generale ce sînt utilizate în
procesul civil;
– alte legi şi acte normative subordonate legii.
 izvoare internaţionale, sînt acelea acţiunea cărora se răsfrînge
atît pe teritoriul Republicii Moldova cît şi peste hotarele ei.
Izvoarele internaţionale la rîndul lor pot fi clasificate în:
– izvoare internaţionale multilaterale (convenţiile şi tratatele la
care Republica Moldova este parte);
– izvoare internaţionale bilaterale (acorduri, tratate, convenţii de
asistenţă juridică în raporturile juridice în materie civilă,
familială şi de muncă).
31
După sfera de acţiune, cunoaştem:
 izvoare comune şi altor ramuri de drept:
– Constituţia Republicii Moldova, din 29.07.1994;
– Codul contravenţional, nr.218-XVI din 24.10.2008;
– Codul de executare, nr.443-XV din 24.12.2004;
– Codul civil, nr.1107-XV din 06.06.2002;
– Codul muncii, nr.154-XV din 28.03.2003;
– Codul familiei, nr.1316-XIV din 26.10.2000;
– Legea privind organizarea judecătorească, nr.514-XIII din
06.07.1995;
– Legea contenciosului administrativ, nr.793-XIV din 10.02.2000;
– Legea insolvabilităţii, nr.632-XV din 14.11.2001;
– Legea taxei de stat, nr.1216-XII din 03.12.1992 etc.
 izvoare specifice doar dreptului procesual civil:
– Codul de procedură civilă, nr.225-XV din 30.05.2003.
Specificul izvoarelor dreptului procesual civil se rezumă, în primul
rînd, la clasificarea acestora după forţa juridică. Astfel, potrivit art.2 din
Codul de procedură civilă, izvoare ale dreptului procesual civil sînt
Constituţia Republicii Moldova, Codul de procedură civilă şi alte legi
organice.
Alte acte normative ierarhizate mai jos decît legile organice nu sînt
izvoare ale dreptului procesual civil. Însă, trebuie să se ţină cont de
normele convenţiilor şi ale tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte. În aceeaşi ordine de idei, rolul jurisprudenţei şi al
practicii CtEDO este determinant pentru realizarea sarcinilor justiţiei în
Republica Moldova.
Corelaţia dintre forţa juridică a izvoarelor dreptului procesual civil
este expres stabilită: normele de drept procesual civil din alte legi trebuie
să corespundă Constituţiei, Codului de procedură civilă. Constituţia are
putere juridică superioară în comparaţie cu Codul de procedură civilă. În
caz de discordanţă între Codul de procedură civilă şi alte legi organice se
aplică legea ulterioară.
CEDO este parte integrantă a sistemului izvoarelor dreptului
procesual civil şi urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a
Republicii Moldova, cu deosebirea că CEDO are prioritate faţă de restul
legilor interne care îi contravin.
32
Normele dreptului procesual civil reglementează raporturile sociale
legate de înfăptuirea justiţiei în cauzele civile şi punerea în executare a
hotărîrilor şi a altor titluri executorii.
După obiect, normele dreptului procesual civil se clasifică în:

 norme de organizare judecătorească, care reglementează
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea
şi avansarea judecătorilor, desemnarea acestora în funcţii de
conducere a instanţelor, statutul judecătorului etc.;
 norme de competenţă, care reglementează sarcinile instanţelor
de judecată faţă de atribuţiile altor organe cu activitate
jurisdicţională (competenţa generală), modul în care pricinile
civile sînt repartizate între instanţe de judecată de grad diferit
(competenţa jurisdicţională materială) şi între instanţe de
acelaşi grad (competenţa jurisdicţională teritorială);
norme de procedură propriu-zise, care reglementează modul de
judecare a cauzelor civile şi de executare silită a hotărîrilor
judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
La rîndul său aceste norme pot fi clasificate în:
– norme de procedură contencioasă (generală);
– norme de procedura contenciosului administrativ;
– norme de procedură specială;
– norme de procedură ordonanţială (simplificată);
– norme de procedură de declarare a insolvabilităţii.
După extinderea cîmpului de aplicare, normele dreptului procesual
civil se clasifică în:
 norme generale, care se aplică în toate cazurile şi-n orice
materie, dacă legea nu prevede altfel (de exemplu: Codul de
procedură civilă);
 norme speciale, care se aplică numai într-o anumită materie şi
cuprind dispoziţii derogatorii de la normele generale (de
exemplu: Legea privind contenciosul administrativ, Legea
privind soluţionarea conflictelor de muncă etc.).
După caracterul conduitei pe care o prescriu, normele dreptului
procesual civil se clasifică în:
 norme imperative, care impun părţilor o anumită conduită sub
sancţiunea prevăzută de normă, fiindu-le interzis să deroge de
la această conduită;
33
 norme dispozitive sau supletive, care permit părţilor de a alege
o anumită conduită.
2.4. Acţiunea normei procesuale în timp, în spaţiu şi

asupra persoanelor
Acţiunea legii procesuale civile în timp este reglementată de art.3

din Codul de procedură civilă. Deoarece procesul civil se desfăşoară pe
o perioadă de timp mai îndelungată este posibil ca pînă la terminarea lui
să apară o nouă lege procesual civilă. Deci, apare întrebarea: Unde
încetează puterea legii abrogate şi unde începe acţiunea legii noi?
Conform Constituţiei şi Codului de procedură civilă se aplică principiul
neretroactivităţii legii, adică legea are efecte juridice numai pentru
viitor, ea n-are putere retroactivă.
De la data intrării în vigoare a noii legi procesuale, efectele vechii
legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel. Trebuie de menţionat că
noua lege procesuală nu duce la modificarea efectelor juridice deja
produse ca rezultat al aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează, iar
legea procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce
drepturile procedurale ale participanţilor la proces, limitează exercitarea
unor drepturi ori stabileşte sancţiuni procedurale noi sau suplimentare,
nu are putere retroactivă.
Deci rezultă că normele de drept procesual civil sînt de aplicare
imediată, adică după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură
vor fi efectuate potrivit prevederilor acesteia. Instanţele judecătoreşti
aplică legile procesuale civile în vigoare la data judecării cauzei civile,
efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei
judecătoreşti (hotărîri, încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor
unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege.
Acţiunea legii procesuale civile în spaţiu este guvernată de
principiul teritorialităţii, în sensul că la soluționarea litigiilor civile
instanțele judecătorești aplică legislația Republicii Moldova, dacă nu s-a
dispus altfel în mod expres.
Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte
sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legislaţia procedurală
civilă a Republicii Moldova se aplică normele tratatului internaţional
dacă din acestea nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară
adoptarea unei legi naţionale.
34
Acţiunea legii procedurale civile asupra persoanei este guvernată
de principiul egalităţii în faţa legii şi în faţa justiţiei independent de
cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de
naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul
de proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de
alte circumstanţe.
Potrivit art.457 din Codul de procedură civilă, cetăţenii străini şi
apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale sînt în drept
să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază
în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi
drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile
Republicii Moldova, în condiţiile legii.
Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă
garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori
sediu în Republica Moldova.
Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de
persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale
cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii Moldova.
35
Tema 3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE
DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
3.1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile principiilor dreptului

procesual civil
3.2. Sistemul principiilor dreptului procesual civil și problema
clasificării lor
3.3. Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului
procesual civil
3.1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile principiilor

dreptului procesual civil
Noţiunea de principiu este de origine latină, ceea ce în traducere

înseamnă bază, idee călăuzitoare.
Principiile de drept sînt prevederi generale şi esenţiale care
formează suportul raporturilor procesual civile şi care exprimă sarcinile
şi modalităţile de înfăptuire a justiţiei. Altfel spus, principiile sînt acele
reguli generale şi imperative care ordonează şi, într-un anumit mod,
concretizează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil.
Principiile reprezintă baza sistemului normativ al dreptului
procesual civil, ideile fundamentale, regulile esenţiale care determină
structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. În
principiile dreptului procesual civil este concretizată voinţa legiuitorului
cu privire la caracterul şi conţinutul procedurii actuale de examinare şi
de soluţionare de către instanţele de judecată a litigiilor şi pricinilor
civile.
Principiile sînt cuprinse atît în norme generale, cît şi-n norme
procesuale în care se găseşte garanţia realizării în practică a tuturor
prevederilor legale. Fără de normele garanţii, principiile se transformă în
lozinci.
Dacă principiile dreptului procesual civil se realizează în cadrul
activităţii procesuale, atunci ele sînt nu numai principii de drept, dar
totodată şi principii ale procesului civil.
Principiile oricărei ramuri de drept, inclusiv şi ale dreptului
procesual civil sînt strîns legate între ele şi formează un sistem logic de
drept. Numai luate împreună, în calitate de sistem, ele caracterizează
36
dreptul procesual civil ca o ramură de drept fundamentală şi determină
caracterul public al procedurii civile. Încălcarea unui principiu, de
exemplu: principiul nemijlocirii duce, de regulă, la încălcarea altui
principiu, de exemplu: principiul legalităţii sau chiar a întregului sistem
de principii. Unele principii din acest sistem pot fi privite ca garanţie
pentru realizarea altor principii, de exemplu: principiul înfăptuirii
justiţiei în limba de stat reprezintă garanţia principiului legalităţii.
Principiile prezintă o triplă importanţă:
– din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie
la interpretarea şi înţelegerea corectă a normelor procesuale;
– din punct de vedere legislativ, principiile fundamentale
orientează activitatea de elaborare a legislaţiei procesuale în sensul
adoptării unor reglementări corecte şi eficiente;
– din punct de vedere practic, principiile fundamentale au vocaţia
de a contribui la formarea unei jurisprudenţe unitare.
Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil prezintă
importanţă şi din următoarele considerente:
– în lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se
călăuzesc judecătorii în soluţionarea pricinilor civile, aceştia recurg
la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, de
asemenea, în activitatea de cercetare şi perfecţionare a legislaţiei
procesual civile se au în vedere principiile fundamentale ale
dreptului procesual civil;
– ele definesc însuşi procesul civil, îi dau viziunea generală,
stabilind trăsăturile caracteristice ale întregului sistem de instituţii
procesual civile;
– sînt prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, Codul de
procedură civilă, alte legi şi acte normative, DUDO, Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice, CEDO etc.
Prin conceptul de principii ale dreptului procesual civil înţelegem
ideile îndrumătoare care sînt aplicate în cadrul înfăptuirii justiţiei pe
pricinile civile.
Printre funcţiile principiilor dreptului procesual civil putem
evidenția următoarele:
– exprimă esenţa acestei ramuri de drept şi interferenţa ei cu alte
ramuri de drept;
– asigură coeziunea normelor juridice procesual civile;
– garantează aplicarea justă şi uniformă a normelor juridice.
37
3.2. Sistemul principiilor dreptului procesual civil și
problema clasificării lor
Reieşind din diversitatea principiilor dreptului procesual civil, în

literatura de specialitate nu există anumite criterii unice ce ar sta la baza
clasificării lor. Astfel, în doctrina dreptului procesual civil se evidenţiază
mai multe criterii de clasificare a principiilor acestei ramuri de drept.
După ierarhia juridică a izvorului care consfinţeşte principiile de
drept, distingem principii constituţionale şi principii fixate în alte acte
legislative.
După sfera de acţiune a principiilor, acestea se clasifică în principii
generale de drept, principii interramurale, ramurale şi instituţionale.
După obiectul de reglementare (funcţia principiilor), principiile
dreptului procesual civil se dezmembrează în două grupe mari: principii
organizaţional – funcţionale ale justiţiei (de organizare judecătorească)
şi principii funcţionale, care determină activitatea procesuală a instanţei
de judecată şi a participanţilor la proces, precum şi a altor subiecţi
procesuali.
Un grup special de principii funcţionează în dreptul procesual civil
internaţional, care se aplică de către instanţele judecătoreşti din Moldova
în aceleaşi condiţii cu principiile funcţionale ale procedurii civile
naţionale. Este vorba de examinarea şi soluţionarea pricinilor cu element
de extraneitate, care se conformează şi unor principii de drept procesual
internaţional.
3.3. Principiile organizaţional – funcţionale ale

dreptului procesual civil
Principiile organizaţional-funcţionale au menirea de a reglementa

aspectele de organizare şi constituire a organelor abilitate cu funcţii
jurisdicţionale, precum şi conturarea garanţiilor necesare pentru
persoanele delegate cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei. Din această
categorie fac parte următoarele principii:
Principiul legalităţii.10 Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
Instanţa judecătorească soluţionează pricinile civile în temeiul
Constituţiei Republicii Moldova, al tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte, al legilor constituţionale, organice şi
Art.114 din Constituţia Republicii Moldova, art.12 din Codul de procedură civilă., art.6 din
10
Convenția Europeană pentru protecția drepturlor și a libertăților fundamentale ale omului.

38
ordinare, al hotărîrilor Parlamentului, al actelor normative ale
Preşedintelui Republicii Moldova, al ordonanţelor şi hotărîrilor
Guvernului, al actelor normative ale ministerelor, ale altor autorităţi
administrative centrale şi ale autorităţilor administraţiei publice locale.
În cazurile prevăzute de lege, instanţa aplică uzanţele 11 dacă nu
contravin ordinii publice şi bunelor moravuri. În cazul inexistenţei
normei de drept care să reglementeze raportul litigios, instanţa
judecătorească aplică norma de drept care reglementează raporturi
similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de norme, se conduce de
principiile de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia
dreptului). Nu se admite aplicarea prin analogie a normei de drept care
derogă de la dispoziţiile generale, restrînge drepturi sau stabileşte
sancţiuni suplimentare.
Acesta este un principiu fundamental care domină activitatea tuturor
organelor de stat abilitate cu atribuții de înfăptuire a justiției, chemate să
asigure respectarea legii. Legalitatea se manifestă prin faptul că
instanțele de judecată competente să soluționeze cauzele civile sînt
obligate să respecte normele de drept material și procesual la înfăptuirea
justiției pe cauzele civile.
Principiul legalității este un principiu cadru, înăuntrul căruia se
regăsesc toate celelalte principii, și poate fi examinat sub două aspecte:
legalitatea constituirii instanțelor judecătorești și legalitatea activităților
întreprinse de către instanțele judecătorești competente la soluționarea
litigiilor civile.
Judecătorul este obligat să respecte legea în calitate de membru al
unui organ de judecată și să impună respectarea legii de către ceilalți
subiecți procesuali. Judecătorul se supune numai legii, totodată fiind
chemat să interpreteze legea în scopul realizării atribuțiilor sale.
În cadrul procesului civil pot fi efectuate numai acele acțiuni
procesuale care sînt prevăzute de normele dreptului procesual civil.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile
omului, la care Republica Moldova este parte, și legile ei naționale,
prioritate au reglementările internaționale.
Realizarea principiului legalității este asigurată de un șir de garanții
procesuale, garanții ce formează conținutul celorlalte principii ale
11
Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general
recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al
raporturilor civile. Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor
moravuri. (Art.4 din Codul civil)
39
dreptului procesual civil. Deoarece instanța poate să aplice eronat legea
la emiterea hotărîrii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a verifica
aplicarea corectă a legii de către instanțele ierarhic superioare prin
intermediul căilor de atac.
Astfel, una dintre garanțiile aplicării principiului legalității în
procesul civil o constituie forma scrisă a hotărîrii judecătorești și
reglementarea detaliată a conținutului acesteia.
Principiul accesului liber la justiţie.12 Orice persoană interesată
este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească, în modul stabilit
de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi
interesele legitime.
Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv
de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a
legislaţiei în vigoare.
Renunţarea uneia dintre părţi de a se adresa în judecată prin
încheierea în prealabil a unei convenţii nu are efect juridic, cu excepţia
cazurilor de încheiere a unei convenţii de strămutare, în condiţiile legii, a
litigiului la judecata arbitrală.
Principiul dreptului la asistenţă juridică.13 Părţile şi alţi
participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în judecată de către un
avocat ales ori numit de instanţă sau de un alt reprezentant, în cazurile
prevăzute de Codul de procedură civilă. Asistenţa judiciară poate fi
acordată în orice instanţă de judecată şi în orice fază a procesului.
Astfel, putem spune că dreptul la apărare are două laturi, pe de o
parte, ansamblul drepturilor și garanțiilor procesuale pe care le are orice
parte în proces pentru a i se asigura susținerea și valorificarea în justiție
a intereselor sale legitime, iar pe de altă parte, dreptul părților, persoane
fizice și juridice, de a fi asistate sau reprezentate în proces de un
apărător, avocat sau alt reprezentant.
Conform art.75 din Codul de procedură civilă, persoanele fizice îşi
pot apăra interesele personal sau prin reprezentanţi, iar persoanele
juridice – prin organele lor de administrare, precum şi prin reprezentanţii
lor. 14
12
Art.5 din Codul de procedură civilă, art.6 alin.(1) din CEDO.
13
Art.8 din Codul de procedură civilă. Acesta este, totodată, un principiu internațional al
dreptului procesual civil, chemat să apere drepturile fundamentale ale omului.
14
Începînd cu 1 ianuarie 2012, interesele persoanelor fizice vor putea fi apărate doar de către
avocați, iar cele ale persoanelor juridice – prin organele lor de administrare, alți angajați
împuterniciți ai persoanei judicie sau de către avocați.
40
Principiul rolului diriguitor al instanţei judecătoreşti în proces.15
Instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în organizarea şi
desfăşurarea procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sînt stabilite
de Codul de procedură civilă şi de alte legi. Instanţa judecătorească
explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale,
preîntîmpină asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau
neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în exercitarea
drepturilor, ordonă, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces,
prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale
şi întemeiate, conduce dezbaterile judiciare şi ia orice alte măsuri
necesare bunei desfăşurări a procesului, pune în discuţia părţilor şi altor
participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept, efectuează
şi alte acţiuni prevăzute de lege.
Principiul înfăptuirii justiţiei numai în instanţă judecătorească.16
Potrivit acestui principiu justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de
către instanţele judecătoreşti. În pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte
potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai de către
instanţele judecătoreşti şi de către judecătorii ei, numiţi în funcţie în
modul stabilit de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este
interzisă. Hotărîrea judecătorească emisă în pricină civilă poate fi
controlată şi reexaminată numai de instanţa judecătorească competentă,
în ordinea stabilită de Codul de procedură civilă şi de alte legi.
Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai
legii.17 Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali
şi inamovibili.18 Puterea judecătorească este separată de puterea
legislativă şi de cea executivă şi se exercită în conformitate cu
Constituţia Republicii Moldova, cu Codul de procedură civilă şi cu alte
legi. La înfăptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sînt independenţi
15
Art.9 din Codul de procedură civilă.
16
Art.114 din Constituţia Republicii Moldova, art.19 din Codul de procedură civilă, art.1 din
Legea cu privire la statutul judecătorului.
17
Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii dispune atît de o conturare
constituțională – art.116 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, cît și procesuală – art.20
din Codul de procedură civilă. Totodată, acest principiu este prevăzut și în art.1 şi 17 din Legea
cu privire la statutul judecătorului.
18
Inamovibilitatea garantează protecţia judecătorului de orice măsură arbitrală care priveşte
eliberarea din funcţie, transferarea, retrogradarea sau promovarea fără acordul judecătorului.
Principiul inamovibilității judecătorului este prevăzut în rezoluțiile ONU din 1985, potrivit
cărora „Judecătorii, fie că sînt numiți sau aleși, sînt inamovibili atîta timp cît n-au împlinit vîrsta
obligatorie de pensionare sau nu le-a expirat mandatul”.
41
şi se supun numai legii. Orice imixtiune19 în activitatea de judecată este
inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege. Independenţa
judecătorului este asigurată prin: procedura de înfăptuire a justiţiei;
procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie;
declararea inviolabilităţii20 lui; secretul deliberărilor şi interzicerea de a
cere divulgarea lui; stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de
judecată, judecători şi pentru imixtiune în judecarea cauzei; alocarea
resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, 21 crearea de
condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor
judecătoreşti; asigurarea materială şi socială a judecătorului; alte măsuri,
prevăzute de lege.
Acest principiu constituie o garanție socială atribuită de stat
persoanelor delegate cu atribuții de înfăptuire a justiției. Esența
respectivului principiu constă în faptul că-n procesul examinării
pricinilor civile judecătorul nu poate fi influențat de vreun organ statal
sau de vreo persoană oficială. Prin conceptul său, acest principiu
constituie o dezvoltare a principiului separării puterilor în stat, prin
crearea unor condiții favorabile pentru examinarea obiectivă a pricinilor
civile. Totuși, judecătorii nu sînt independenți față de lege. Ei se supun
legii, întrucît într-un stat de drept, instanțele de judecată și alte organe nu
se bucură de nici o autonomie în raport cu dreptul, judecătorii fiind
chemați să aplice legea.
Principiul independenței judecătorilor își găsește reflectare doar în
activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric și administrativ,
judecătorii sînt subordonați organelor de conducere judiciară, care
exercită controlul asupra activității judecătorilor în vederea respectării
legislației muncii și a normelor de etică profesională. Instanțele de
judecată superioare pot exercita controlul activității propriu-zise a
judecătorilor doar prin intermediul căilor de atac.
Acest principiu are o conotație mai vastă decît cea stipulată în
legislație, întrucît pe lîngă garanțiile acordate de stat în procesul
exercitării atribuțiilor de înfăptuire a justiției, judecătorii dispun de unele
19
Prin imixtiune se înţelege orice presiune exercitată asupra persoanei judecătorului în scopul de
a împiedica judecarea corectă şi obiectivă a pricinii civile sau de a influenţa emiterea unei
hotărîri judecătoreşti, precum şi mitingurile, demonstraţiile realizate la o distanţă mai mică de 25
m de la sediul unde se înfăptuieşte justiţia.
20
Inviolabilitatea garantează protecţia vieţii personale a judecătorului (inviolabilitatea
domiciliului, corespondenţei, convorbirilor telefonice etc.)
21
Din sistemul judiciar al Republicii Moldova fac parte toate instanţele de judecată: judecătoriile,
curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.
42
garanții sociale în temeiul cărora aceștia nu pot fi supuși unor măsuri
arbitrare în afara timpului cînd își exercită funcția de judecător. La
aceste garanții sociale se atribuie inviolabilitatea domiciliului,
corespondenței, convorbirilor telefonice etc. Judecătorii, membrii
familiei și proprietatea lor se află sub protecția statului.
Totodată, independența judecătorilor se asigură și prin garanții
politice, sociale și juridice. La garanțiile politice ale independenței
judecătorilor se referă acele situații, prevăzute în diferite legi, care
interzic judecătorului să fie reprezentant al anumitor organizații de stat
sau private, să facă parte dintr-un anumit partid politic, să reprezinte
interesele unor persoane cu funcții de răspundere, instituții de stat,
teritorii, naționalități, grupuri sociale. Hotărîrile judecătorului trebuie să
fie independente de convingerile sale sociale sau politice.
La garanțiile sociale de independență a judecătorilor se referă acele
situații legale prin care se acordă judecătorilor, din contul statului,
întreținere materială și socială conform gradului funcției, precum și alte
indemnizații sociale.
La categoria garanțiilor juridice de independență a judecătorilor se
referă prevederile legale privind numirea judecătorilor în funcție,
inviolabilitatea judecătorului, dreptul la pensie ș.a. Judecătorul nu poate
fi tras la răspundere administrativă sau penală pentru opinia expusă cu
privire la cazul examinat sau pentru hotărîrea emisă, decît dacă se
demonstrează vinovăția sa la emiterea unei hotărîri ilegale.
Importanța acestui principiu reiese și din Carta Europeană privind
Statutul Judecătorului, potrivit căreia „Judecătorul sau judecătoarea
trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de
natură a altera în mod efectiv încrederea în imparțialitatea și
independența lor”.
Principiul judecării unipersonale şi colegiale a pricinilor civile.22
Pricinile civile se judecă în prima instanţă de un singur judecător sau de
un complet din trei judecători ai aceleiaşi instanţe. În cazul în care
prezentul cod oferă judecătorului dreptul de a examina pricinile civile şi
de a întocmi unele acte de procedură unipersonal, judecătorul operează
în numele instanţei de judecată.
În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă colegial.
Potrivit art.46 din Codul de procedură civilă, în instanță de apel,
pricinile civile se judecă de un complet format dintr-un judecător
22
43
președinte și alți 2 judecători, iar în instanță de recurs – completul se
formează dintr-un judecător președinte și alți 4 judecători.
Principiul egalităţii în faţa legii şi a justiţiei.23 Justiţia în pricinile
civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor,
independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu,
domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor,
indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică,
subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare.24 În toate instanţele
judecătoreşti şedinţele de judecată sînt publice. Judecarea proceselor în
şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu
respectarea tuturor regulilor de procedură.
Prin acest principiu se consacră că procesele civile se desfășoară
înaintea instanțelor de judecată în ședință publică, în fața părților și a
altor persoane străine de proces care doresc să asiste la dezbateri. Scopul
acestui principiu este de a asigura imparțialitatea justiției prin
publicitatea ședințelor de judecată, întrucît secretul dezbaterilor ar fi
contrar spiritului unei justiții democratice.
Dezbaterile publice influențează asupra judecătorilor, participanților
la proces și a altor persoane care contribuie la înfăptuirea justiției și-i
determină să respecte normele procesual civile. Acest principiu
reprezintă o garanție a emiterii unei hotărîri întemeiate și legale.
Publicitatea dezbaterilor judiciare poate fi analizată sub două
aspecte:
 publicitatea pentru părți, care reiese din dreptul părților de a
participa personal sau prin reprezentant la desfășurarea
procedurii judiciare;
 publicitatea pentru public, care constă în dreptul fiecărei
persoane străine de proces de a asista la dezbateri. Totuși de la
această formă de publicitate Codul de procedură civilă prevede
următoarele excepții:
 Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în
scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină
23
Art.16 din Constituţia Republicii Moldova, art.22 din Codul de procedură civilă. Acest
principiu reiese și din art.10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căreia
„Orice persoană are dreptul în deplină egalitate ca litigiul să fie examinat în mod echitabil și
public de un tribunal independent și imparțial”.
24
Art.117 din Constituţia Republicii Moldova, art.23 din Codul de procedură civilă.
44
comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este
interzisă prin lege.
 Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă
secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se
referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe
care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces,
ordinea publică sau moralitatea.
Instanța de judecată trebuie să întreprindă toate măsurile necesare în
vederea păstrării secretului de stat, tainei comerciale, informației despre
viața intimă a persoanei. În acest sens, participanții la proces și alte
persoane care asistă la actele procedurale prin care pot fi divulgate date
ce constituie astfel de informații sînt somați de către instanța de
judecată, contra semnătură, despre răspunderea ce poate surveni în cazul
divulgării lor. La fel, instanța de judecată poate, prin încheiere motivată,
declara secretă ședința de judecată sau o parte a ei în vederea efectuării
unor acte de procedură.
Decizia de a desfășura ședința în mod secret sau închis poate fi luată
de către instanța de judecată din oficiu sau la cererea uneia din părți.
Ședința secretă se desfășoară în prezența participanților la proces, iar în
caz de necesitate la ea poate asista expertul, specialistul și interpretul. La
judecarea pricinii în ședință secretă se respectă toate regulile de
procedură. Hotărîrea adoptată în rezultatul ședinței secrete se pronunță
public.
Principiul limbii oficiale de procedură şi dreptul la interpret.25
Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în
limba moldovenească, însă pentru a-şi apăra în mod eficient drepturile şi
interesele legitime participanţii la proces trebuie să înţeleagă tot ce se
vorbeşte şi se scrie în cadrul procesului civil, precum şi să aibă
posibilitatea de a vorbi în instanţă în limba maternă.
În virtutea principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi în
faţa justiţiei, Codul de procedură civilă a instituit garanţii suplimentare
pentru persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat, precum şi
pentru persoanele care, din cauza deficienţilor fizice, nu pot vorbi şi
auzi. Aceste persoane sînt în drept să ia cunoştinţă de actele și lucrările
dosarului, precum şi să vorbească în judecată prin interpret. 26 După
anunţarea limbii de procedură, preşedintele şedinţei trebuie să constate
25
Art.118 din Constituţia Republicii Moldova, art.24 din Codul de procedură civilă.
26
Interpret este persoana care face traducere verbală dintr-o limbă în alta.
45
dacă toţi participanţii posedă limba în care se desfăşoară şedinţa de
judecată. În practica judiciară s-a statuat, că participarea interpretului
este obligatorie nu numai în cazul în care unul din participanţi la proces
nu posedă limba în care se desfăşoară şedinţa, dar şi atunci cînd unii din
ei solicită să dea explicaţii prin interpret. Interpretul trebuie avertizat
asupra răspunderii ce o poartă, în conformitate cu legislaţia penală, în
caz de traducere intenţionat greşită.27
Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces, inclusiv pentru
judecător. În cazul în care procesul se desfăşoară într-o altă limbă,
instanţa emite hotărîrea în mod obligatoriu şi în limba moldovenească.
Actele procedurale care se înmînează persoanelor interesate în
soluţionarea pricinii se traduc, la solicitarea lor, în limba procesului ori
în limba la care aceştia au recurs în proces.
Principiul distribuirii aleatorie a cauzelor.28 Activitatea de judecare
a cauzelor se desfăşoară cu respectarea principiului distribuirii aleatorii a
dosarelor, cu excepţia cazului cînd judecătorul nu poate participa la
judecată din motive obiective. Cauzele repartizate unui complet de
judecată nu pot fi trecute altui complet decît în condiţiile prevăzute de
lege. Repartizarea cauzelor sosite pe rolul instanței de judecată se face la
întîmplare, prin metoda ciclică, potrivit căreia dosarele se înregistrează
în ordinea sosirii în instanță și se repartizează în aceeași ordine de către
președinte sau vicepreședinte, indiferent de voința lor.29
Principiile funcţionale determină activitatea procesuală a instanţei

de judecată şi a participanţilor la proces, precum şi a altor subiecţi
procesuali. Din această categorie fac parte:
Principiul nemijlocirii, oralităţii şi continuităţii în dezbaterile
judiciare.30 Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit 31 probele, să
27
Belei E. Exigențe față de hotărîrea judecătorească. ∕∕ Revista Institutului Național al Justiției,
nr.1-2(5), 2008, p.93.
28
Pentru prima dată principiul distribuirii aleatorie a cauzelor a început să se aplice în Republica
Moldova începînd cu 10.11.2006, dată la care a intrat în vigoare art.6 1 din Legea privind
organizarea judecătorească, care prevede principiul distribuirii aleatorie a dosarelor.
29
Particularitățile acestui principiu le vom studia la Tema 6.
30
31
Cercetarea nemijlocită a probelor presupune examinarea acestora direct de către judecător,
existenţa unui raport nemijlocit între judecător şi proba care se examinează. De exemplu: copiile
certificate de pe înscrisuri trebuie să fie confirmate şi prin originalul acestora, iar în caz de
46
asculte explicaţiile părţilor şi intervenienţilor, depoziţiile martorilor,
concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile specialistului, să ia
cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze
înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video, să emită hotărîrea
numai în temeiul circumstanţelor constatate şi al probelor cercetate şi
verificate în şedinţă de judecată. Dezbaterile judiciare se desfăşoară
oral32 şi în faţa aceluiaşi complet de judecată. În cazul înlocuirii unui
judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început.
Principiul nemijlocirii constă în obligația instanței de judecată de a
cerceta direct și nemijlocit toate elementele care servesc la lămurirea
împrejurărilor cauzei. Judecătorul trebuie să se sprijine pe probe
primare, care implică un raport nemijlocit între proba care se cercetează
și faptul dedus instanței spre judecare. Spre exemplu: părțile pot depune
la dosar copii de pe înscrisuri, însă judecătorul trebuie să le certifice în
baza originalului. Alt exemplu: la audierea martorilor judecătorul trebuie
să stabilească dacă aceștia au asistat personal la săvîrșirea faptelor pe
care le relatează sau ele au fost auzite de la alte persoane.
Nemijlocirea se referă la faptul că instanța este obligată să facă tot
ce-i stă în putință pentru ca atunci cînd este posibil să realizeze o
cercetare directă a mijloacelor de probă existente, inclusiv să efectueze o
cercetare la fața locului.
Reieșind din prevederile legislației procesual civile, de la principiul
nemijlocirii există următoarea excepție: cînd instanța de judecată nu
poate examina nemijlocit dovezile care se află în altă localitate poate
delega instanței de judecată din acea localitate să examineze probele la
locul aflării lor.
Nemijlocirea implică două momente: examinarea nemijlocită a
probelor în ședința de judecată și examinarea probelor de către același
complet de judecată. Astfel, nemijlocirea se află într-o strînsă legătură
cu continuitatea procesului, deoarece în cazul înlocuirii judecătorului
dezbaterile se reiau de la început.
imposibilitate a prezentării probelor în instanţa de judecată, judecătorul poate dispune cercetarea

la faţa locului.
32
Oralitatea implică dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a da explicaţii, de a
discuta materialul probatoriu, de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de a trage
concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Totuşi, aceasta nu
exclude întocmirea unor acte de procedură în formă scrisă.
47
Principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile
procedurale.33 Procesele civile se desfăşoară pe principiul
contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile procedurale.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît
părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi
formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi
mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte
organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de
fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi
expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei.
Instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi
obiectivitatea, creează condiţii pentru exercitarea drepturilor
participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a circumstanţelor
reale ale pricinii.
Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege
şi se asigură de către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente
şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru
susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încît
nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Acest principiu există în toate felurile de proceduri civile, cu
excepția procedurilor necontencioase, deoarece presupune două părți cu
interese contrare, rolul procesual fiind acela de a pune capăt unei
asemenea stări conflictuale și de a restabili adevărul.
Respectivul principiu oferă părților aflate în litigiu posibilitatea de a
participa în mod activ la apărarea drepturilor și pretențiilor lor, la
probarea și argumentarea lor în cursul judecății, prin combaterea și
discutarea declarațiilor făcute de fiecare dintre părți. El se întîlnește în
raporturile de părți și în raporturile dintre părți și instanță.
Acest principiu există în toate fazele procesului civil, excepție
făcînd etapa deliberării și pronunțării hotărîrii. El apare din momentul
înaintării cererii de chemare în judecată și înștiințarea pîrîtului, deoarece
părțile își fac cunoscute pretențiile și apărările, precum și probele ce
doresc să le administreze pentru dovedirea acestora.
Reieșind din conținutul acestui principiu, instanța de judecată nu se
poate pronunța asupra unui litigiu înainte ca acesta să fie pus în discuția
contradictorie a părților, acest drept al instanței apare numai după ce
părților le-a fost acordat dreptul de a se apăra. Respectivul principiu se
regăsește și la judecarea căilor de atac, întrucît instanța poate să invoce
33
48
din oficiu motivele, dar în prealabil acestea vor fi puse în discuția
părților.
Caracterul contradictoriu există și în cazul în care la judecarea
pricinii se prezintă o singură parte, dacă cealaltă parte a fost legal citată.
Un alt aspect al contradictorialității îl constituie faptul că încuviințarea
probelor se face în ședință publică. Nici o probă nu poate fi invocată
celeilalte părți dacă nu i s-a oferit posibilitatea de a o discuta, hotărîrea
neputîndu-se întemeia pe un act depus după încheierea dezbaterilor
judiciare, fără ca el să fi fost pus în discuția părților.
Principiul disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces.34
Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la
proces, în primul rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv
material sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune
de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele
procedurale de apărare. Instanţa nu admite dispunerea de un drept sau
folosirea modalităţii de apărare dacă aceste acte contravin legii ori
încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei.
Esența acestui principiu constă în acordarea posibilității
participanților la proces, în primul rînd a părților, de a dispune de
drepturile sale materiale și procesuale. Astfel, din conținutul
prevederilor legale se desprind două tipuri de disponibilitate: materială și
procesuală. Disponibilitatea materială conferă părților dreptul de a
dispune de obiectul litigiului, iar disponibilitatea procesuală conferă
părților și altor participanți la proces dreptul de a dispune de mijloacele
procesuale de apărare acordate de lege.
Drepturile ce se cuprind în conceptul acestui principiu pot fi
divizate în trei mari categorii:
 drepturi ce aparțin reclamantului, cum sînt: dreptul de a porni
sau nu un proces civil; dreptul de a determina obiectul și
limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării; dreptul
de a renunța la acțiune sau la dreptul subiectiv dedus instanței
spre examinare; dreptul de a mări sau micșora obiectul
acțiunii; dreptul de a cere asigurarea acțiunii; dreptul de a cere
executarea hotărîrii judecătorești etc.
 drepturi ce aparțin pîrîtului, cum sînt: dreptul de a accepta total
sau parțial pretențiile formulate de reclamant; dreptul de a
invoca pretenții proprii print-o acțiune reconvențională;
dreptul de a-și formula apărarea printr-o referință; dreptul de a
34
49
cere strămutarea pricinii la instanța de la domiciliul sau locul
de aflare al său etc.
 drepturi ce aparțin ambelor părți, cum sînt: dreptul de a încheia
tranzacția de împăcare; dreptul de a alege modalitatea și
mijloacele procedurale de apărare; dreptul de a prezenta și de a
reclama probe; dreptul de a participa la cercetarea probelor;
dreptul de a exercita căile legale de atac și multe alte drepturi
procesuale acordate de către legislația procesual civilă.35
Esența principiului disponibilității este conturată de libertatea
părților de a acționa în relațiile procesuale în limitele legii. Legea acordă
posibilitatea și altor persoane de a se adresa în instanța de judecată
pentru apărarea drepturilor și intereselor statului și ale societății, a unor
persoane aparte și organizații. Aceste persoane pot fi: procurorul, organe
de stat, organele administrației publice locale și alte organe. Soluționarea
oricărui litigiu are loc doar în temeiul cererii părții interesate și numai în
limitele sesizării. Judecătorul nu poate intenta pricina civilă, dacă nu
există cerere din partea părții interesate.
Libertățile și drepturile acordate părților au anumite limite stabilite
de principiul legalității. Judecătorul nu acceptă recunoașterea acțiunii de
către pîrît, nu acceptă tranzacția de împăcare dacă aceste acțiuni
contravin legii, actelor normative sau încalcă drepturile și interesele
ocrotite de lege ale altor persoane. Astfel, reținem că disponibilitatea
procesuală se realizează sub controlul instanței de judecată.
În virtutea principiului disponibilității partea care a cîștigat procesul
poate să renunțe la executarea hotărîrii.
Datorită importanței principiilor dreptului procesual civil, acestea

sînt consacrate în importante documente internaționale, cum sînt:
Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană
pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ș.a.
Din punct de vedere al studiului dreptului procesual civil deosebit de
semnificative sînt prevederile CEDO, care sînt obligatorii pentru toate
statele membre ale Consiliului Europei. În art.6 sînt sintetizate unele
dintre cele mai importante principii ale activității judecătorești, cum sînt:
35
Categoriile de drepturi procedurale ale părților și alți participanți la proces le vom studia
detaliat la Tema 5.
50
independența și imparțialitatea justiției, publicitatea dezbaterilor
judiciare și dreptul la apărare.
Un grup special de principii funcţionează în dreptul procesual civil
internaţional, care se aplică de către instanţele judecătoreşti din Moldova
în aceleaşi condiţii cu principiile funcţionale ale procedurii civile
naţionale. Este vorba de examinarea şi soluţionarea pricinilor cu element
de extraneitate, care se conformează şi unor principii de drept procesual
internaţional. Din categoria principiilor internaţionale ale dreptului
procesual civil fac parte:
Prioritatea contractelor şi a convenţiilor internaţionale.36
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte
şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
Dacă în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte
sînt stabilite alte reglementări decît cele prevăzute de legislaţia internă,
instanţa, la judecarea pricinii, aplică reglementările tratatului
internaţional dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este
necesară adoptarea unei legi naţionale.
Legea forului în materie de procedură.37 În procesele civile cu
element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova
aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod
expres.
Obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de
extraneitate sînt determinate de legea care reglementează fondul
raportului juridic litigios. După aceeaşi lege se determină şi calitatea
procesuală a părţilor. Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea
procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor în procesele
civile este guvernată de legea naţională a acestora.
Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea
doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea
36
Art.4, 8 din Constituţia Republicii Moldova; art.2, 12 din Codul de procedură civilă; Legea
privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr.595-XIV din 24.09.1999; art.26 şi 27
din Convenţia de la Viena din 23.05.1969 cu privire la dreptul tratatelor (Republica Moldova a
aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1135-XII din 04.08.1992).
37
Art.455 alin.(1), 458 din Codul de procedură civilă; art.14 din Convenţia de la Haga cu privire
la procedura civilă, din 1 martie 1954.
51
locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi dacă
ele au dreptul să o aleagă.
Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu
toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea
admite şi alte mijloace probatoare.
Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă
sînt reglementate de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat.
Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea
Republicii Moldova.
Acordarea regimului naţional străinilor.38 Cetăţenii străini şi
apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite în
continuare persoane străine) sînt în drept să se adreseze în instanţele
judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova,
în condiţiile legii.
Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă
garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori
sediu în Republica Moldova.
Imunitatea judiciară a statelor străine şi a organizaţiilor
internaţionale.39 Intentarea în instanţa judecătorească a Republicii
Moldova a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în
calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său
amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva
bunului a unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub
sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se pot face
numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv,
dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova
este parte nu prevede altfel.
Respectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine.40 Instanţa
judecătorească a Republicii Moldova refuză să primească cererea spre
38
Art.454 din Codul de procedură civilă; art.5 al Legii cu privire la statutul juridic al cetăţenilor
străini şi al apatrizilor în Republica Moldova, nr.275-XII din 10.11.1994; art.17 din Convenţia de
la Haga cu privire la procedura civilă, din 1 martie 1954.
39
Art.457 din Codul de procedură civilă; Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale
statelor străine în Republica Moldova, nr.134-XII din 04.08.1992; Excepţiile de la această regulă
generală: art.31-32 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18.04.1961;
art.43-45 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, din 24.04.1963.
40
52
examinare sau dispune încetarea procesului pornit dacă există o hotărîre
în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi
temeiuri, pronunţată de o instanţă judecătorească a unui alt stat cu care
Republica Moldova a încheiat tratat internaţional în care se stipulează
recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărîrilor judecătoreşti sau cînd
recunoaşterea şi executarea hotărîrilor se efectuează pe principiul
reciprocităţii.
Instanţa judecătorească a Republicii Moldova restituie cererea ori
scoate cererea de pe rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei
hotărîre urmează a fi recunoscută sau executată pe teritoriul Republicii
Moldova a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi,
asupra aceluiaşi obiect, avînd aceleaşi temeiuri.
Exequatorul hotărîrilor judecătoreşti străine.41 Hotărîrile
judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sînt recunoscute şi se execută
de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel prevede tratatul
internaţional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul
reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine.
Hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol
poate fi pusă în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea
creditorului, în temeiul încuviinţării date de curtea de apel de drept
comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În
cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova
ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la
locul de aflare a bunurilor acestuia.
Reciprocitatea în executarea delegaţiilor şi hotărîrilor
judecătoreşti străine.42 Executarea pe teritoriul Republicii Moldova a
hotărîrilor, delegaţiilor şi adresărilor instanţelor judecătoreşti străine, ale
arbitrajelor internaţionale se efectuează în conformitate cu Codul de
procedură civilă, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, precum şi pe principiul reciprocităţii.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova execută delegaţiile
care le-au fost date de către instanţele judecătoreşti străine cu privire la
efectuarea unor acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte,
obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale martorilor, de
raporturi de expertiză, cercetarea la faţa locului, luarea de măsuri de
asigurare a acţiunii etc.).
41
Art.467-474 din Codul de procedură civilă.
42
Art.16 alin.(3), art.465 din Codul de procedură civilă.
53
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii
instanţelor judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte de
procedură. Modul de stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti
din Republica Moldova şi cele străine se determină de legislaţia
Republicii Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este
parte.
54
Tema 4. RAPORTUL JURIDIC PROCESUAL CIVIL
4.1. Noţiunea şi particularităţile raporturilor

procesuale civile
4.4. Subiecţii raporturilor procesual civile şi
clasificarea acestora
4.1. Noţiunea şi particularităţile raporturilor

procesuale civile
La examinarea şi soluţionarea pricinilor civile între instanţa de

judecată şi alţi participanţi la proces apar anumite raporturi juridice.
Aceste raporturi sînt reglementate de normele dreptului procesual civil şi
alcătuiesc raporturi juridice procesual civile.
Raporturile procesual civile reprezintă un sistem interdependent şi
intercondiţionat de relaţii sociale reglementate de normele dreptului
procesual civil, născute între subiecţii procesului civil şi îndreptate spre
realizarea sarcinilor procesului civil.
Aceste raporturi generează drepturi în favoarea participanţilor la
activitatea judiciară, dar le impune şi obligaţii corespunzătoare. Astfel,
spre exemplu, dreptului părţilor de a provoca activitatea instanţei de
judecată îi corespunde obligaţia de a respecta ordinea de judecată.
Particularitățile raporturilor procesual civile:
sînt o varietate a raporturilor juridice;
apar numai în baza normelor dreptului procesual civil. Raporturile
procesual civile sînt posibile doar sub formă juridică. Spre deosebire
de relațiile materiale, ele pot exista ca relații formale, adică
nereglementate de normele dreptului procesual civil;
iau naștere între doi subiecți: instanța de judecată, care examinează
pricina și orice alt participant la proces (reclamant, pîrît,
intervenient, martor, expert etc.). Instanța de judecată este subiectul
obligatoriu al relațiilor procesual civile, pe cînd între părți,
intervenienți și procuror nu se stabilesc relații procesuale;
ordonează juridic comportamentul participanților.
55
Reieşind din complexitatea relaţiilor ce apar în rezultatul examinării
litigiilor civile putem distinge astfel de categorii de raporturi juridice
procesuale:
Raporturi juridice ce apar între instanţa de judecată şi părţile
litigiului. După valoarea juridică aceste raporturi se reduc la
momentul determinării instanţei competente de a soluţiona litigiul
dintre părţi, precum şi la exercitarea anumitor acte procesuale care
vor contribui la derularea ulterioară a procesului civil. Un alt aspect
al acestor raporturi este că părţile intră în relaţii cu instanţele de
judecată. Acestea sînt cele mai numeroase şi semnificative raporturi
procesuale civile.
Raporturi juridice ce apar între instanţa de judecată şi alţi participanţi
la proces, între instanţa de judecată şi alte persoane care contribuie
la înfăptuirea justiţiei. Aceste raporturi constau în faptul că toate
persoanele ce intervin la examinarea cauzei dispun de anumite
drepturi şi obligaţii procesuale care trebuie să fie realizate cu bună
credinţă (de exemplu: între instanţă şi martori, între instanţă şi
experţi etc.).
În literatura de specialitate se regăsește ideea precum că raporturile
juridice ce apar între părţi (reclamant şi pîrît) la fel sînt raporturi
procesual civile, întrucît au la bază existenţa unui drept subiectiv sau a
unui interes legal (de exemplu: încheierea unei tranzacţii), ele constituie
temelia procesului soluţionat, deoarece toate activităţile întreprinse de
acestea sau de părţi în rezultatul examinării pricinii civile determină
soarta juridică a litigiului dedus instanţei spre examinare. Nu împărtășim
această idee întrucît acestea reprezintă raporturi civile care pot fi
realizate, în caz de necesitate, cu concursul instanței de judecată.
Aşadar, raporturile juridice procesual civile reprezintă un sistem de
relaţii sociale reglementate de normele dreptului procesual civil, născute
între instanţa de judecată şi orice alt participant la proces şi îndreptate
spre realizarea sarcinilor procesului civil.
Apariţia raporturilor procesual civile este strîns legată de existenţa

cumulativă a trei premise:
 faptele juridice de încălcare a normei material civile, de
existența cărora legea leagă apariţia, modificarea şi stingerea
56
drepturilor şi obligaţiilor procesuale civile ale persoanelor
fizice și juridice;
 capacitatea procesual civilă deplină, adică capacitatea
persoanelor fizice și juridice de a avea și de a dispune de
drepturile şi obligaţiile procesual civile;
 normele de drept procesual civil, existenţa cărora permite
adresarea persoanelor fizice și juridice în instanța de judecată
în vederea restabilirii drepturilor și intereselor legitime lezate.
Fiecărui raport procesual civil îi sînt caracteristice trei elemente:

subiectul, obiectul şi conţinutul.
Subiectul reprezintă un element distinct și important pentru
identificarea oricărui raport procesual civil. Am putea spune că este
principalul element de la care pornește identificarea raportului procesual
civil. Din aceste considerente, acest element îl vom studia detaliat în
paragraful ce va urma.
Obiectul raporturilor procesual civile îl formează faptul asupra
căruia sînt îndreptate acțiunile subiecților raporturilor procesual civile, și
anume pricina civilă. Acesta este un obiect general caracteristic și
comun tuturor raporturilor procesual civile.
Totodată, fiecărui raport procesual civil sau grupă de raporturi
procesual civile îi este caracteristică existența unui obiect special. Spre
exemplu: obiectul special al relațiilor procesuale dintre instanța de
judecată și reprezentant îl formează drepturile şi interesele apărate de
lege ale reprezentatului; obiectul special al relațiilor procesuale dintre
instanța de judecată și martor îl constituie informaţia despre faptele ce au
importanţă esenţială pentru cauză.
Conţinutul raporturilor juridice procesual civile îl formează
drepturile şi obligaţiile instanţei de judecată şi ale altor participanţi la
proces, care permit a deosebi un raport procesual civil de altul.
Drepturile și obligațiile care formează conținutul raporturilor procesual
civile sînt niște drepturi și obligații subiective.
Drepturile subiective reprezintă comportamentul subiecților
raportului procesual civil permis și recunoscut de lege, iar obligațiile
subiective reprezintă comportamentul subiecților raportului procesual
civil impus de lege.
57
4.4. Subiecţii raporturilor procesual civile şi
clasificarea acestora
Subiect al raportului procesual civil poate fi orice persoană fizică

sau juridică care are capacitatea procesual civilă.
În forma sa cea mai simplă procesul civil presupune participarea a
cel puţin 3 părţi: instanţa de judecată, reclamantul şi pîrîtul. Totuși,
conform legislației procesual civile cercul persoanelor implicate în
examinarea unui litigiu poate fi extins în funcție de tipul procesului.
În dependență de rolul și aportul subiecților raporturilor procesual
civile la examinarea litigiului, aceștia pot fi divizați în 4 categorii, și
anume:
Instanţa de judecată în persoana judecătorului – unul din
principalii subiecți ai raporturilor procesual civile fără de care procesul
civil nu poate exista. Conform art.9 din Codul de procedură civilă,
instanţa are rolul diriguitor în cadrul procesului civil. Ea organizează
procesul și dirijează acțiunile celorlalți subiecți, îi ajută să-și realizeze
drepturile și să-și onoreze obligațiile. Toți ceilalți subiecți săvîrșesc
acțiunile sub controlul judecătorului. Judecătorul examinează și
soluționează pricina în esență prin emiterea unei hotărîri legale și
întemeiate.
Grefierul, de asemenea, este un subiect fără de care procesul civil
nu poate derula, întrucît el întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de
judecată.43 Obligativitatea participării grefierului în procesul civil rezultă
din art.47 alin.(2) din Codul de procedură civilă, care prevede că nici
judecătorul, nici participanţii la proces nu sînt în drept să exercite
obligaţiile de grefier în şedinţa de judecată. În caz de necesitate, instanţa
poate înlocui din oficiu grefierul cu un alt grefier.
La însărcinarea judecătorului, grefierul îndeplineşte unele acte
procedurale prin care contribuie la pregătirea şi dezbaterea pricinii în
şedinţa de judecată, înştiinţează participanţii la proces despre locul, data
şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa de judecată, clarifică
motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, îndeplineşte
indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări şi desfăşurări a
acesteia.
Părțile (reclamantul și pîrîtul) la fel fac parte din categoria
subiecților principali ai raportului procesual civil fără de care procesul
43
Lipsa în dosar a procesului-verbal al ședinței de judecată constituie temei de casare a hotărîrii
și de trimitere a cauzei la reeaxaminare (art.388 alin.(1) lit.g) din Codul de procedură civilă).
58
civil nu poate exista. Deși legislația procesual civilă îi plasează în
categoria participanților la procesul civil, totuși considerăm că ei fac
parte dintr-o categorie separată de subiecte ale raportului procesual civil,
deoarece dispun de unele drepturi și obligații deosebite de cele ale
celorlalți participanți. Conform Codului de procedură civilă parte în
procesul civil poate fi:
a) orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării
procesului, ca subiect al raportului material litigios;
b) asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, dar care
dispun de organe de conducere proprii, în cazurile prevăzute de
lege;
c) Republica Moldova, reprezentată de Guvern şi de organele
împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi
unităţile administrativ – teritoriale, reprezentate prin împuterniciţii
lor în modul prevăzut de lege.
Alți participanți la procesul civil44 reprezintă acea categorie a
subiecților raportului procesual civil care au un rol direct în examinarea
și soluționarea litigiului, de participarea lor depinde mersul procesului.
Participanți la proces sînt persoanele interesate și/sau implicate, direct
sau indirect, într-o situație de fapt sau de drept, soluționarea echitabilă a
căreia poate avea loc doar printr-un proces judiciar în cadrul căruia să i
se acorde fiecăruia dreptul de a se expune asupra situației. Din
componenţa persoanelor care se consideră participanți la proces,
conform art.55 din Codul de procedură civilă, fac parte:
Părţile. Reclamant este persoana care se adresează în instanța de
judecată în vederea apărării drepturilor și intereselor lezate. Pîrît este
persoana chemată în instanța de judecată pentru a răspunde pretențiilor
reclamantului prin înaintarea propriilor obiecții.
Intervenienţii sînt acei subiecți ai raportului procesual civil care
participă în procesul civil al altor persoane datorită faptului că au interes
propriu asupra obiectului litigiului. Ei pot fi principali, cînd formulează
pretenții proprii cu privire la obiectul litigiului și accesorii, cînd nu
formulează pretenții proprii cu privire la obiectul litigiului.
Procurorul, care participă la judecarea cauzelor civile şi a litigiilor
economice în calitate de participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în
condițiile art.71 din Codul de procedură civilă. Intentarea procesului este
unica formă de participare a procurorului în procesul civil.
44
Această categorie de subiecte va fi studiată detaliat la Tema 5 Participanții la proces.
59
Persoanele împuternicite de lege (autoritățile publice, organizațiile,
persoanele fizice) să se adreseze în instanţă cu cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau
să intervină în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor
unor alte persoane. Acestea nu sînt prezumate ca subiecți ai raportului
juridic material, însă potrivit atribuțiilor lor funcționale pot participa în
procesul civil cu scopul de a apăra drepturile și interesele legitime ale
altor persoane.
Petiționarii și persoanele interesate în pricinile cu procedură
specială enumerate la art.279 din Codul de procedură civilă. Ținem să
menționăm că în funcție de interesul pe care îl au în cadrul procesului
civil, participanţii la proces pot fi divizați în două grupe:
 cu interes material și procesual sînt cei care participă la proces
avînd interes personal în soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă
participarea în numele său și în interese proprii. Aici sînt
plasaţi reclamantul, pîrîtul, intervenienţii, petiţionarii şi
persoanele interesate în procedura specială. Asupra lor se
răsfrînge puterea legală a hotărîrii judecătoreşti;
 cu interes procesual sînt cei care participă la proces avînd
interes social în soluționarea pricinii civile, ceea ce presupune
participarea în numele propriu, dar în interesele altor persoane.
Din această grupă fac parte procurorul, autorităţile publice,
organizaţiile şi persoanele fizice, care participă la procesul
civil în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale altor persoane (art.71, 73, 74 din Codul de procedură
civilă). Interesul social este determinat de obligaţiile
funcţionale impuse acestor subiecţi în funcţie de sfera de
activitate şi se rezumă la apărarea ordinii de drept şi a
legalităţii, a intereselor statului şi ale societăţii.
Alte persoane care contribuie la înfăptuirea justiţiei reprezintă
acea categorie a subiecților raporturilor procesual civile care nu au un
interes direct în examinarea și soluționarea litigiului, deoarece de
participarea lor nu depinde mersul procesului. Ele asistă în proces doar
pentru a prezenta informații, explicații, a efectua expertize sau pentru a
face traducere verbală sau scrisă. Din această categorie de subiecți ai
raporturilor procesual civile fac parte:
Expertul – specialist de înaltă calificare care posedă cunoștințe
speciale și este atestat cu dreptul de a efectua expertize judiciare.
Expertul judiciar devine subiect al raportului procesual civil după
60
desemnarea în această calitate de către instanța de judecată. Poate fi
desemnată în calitate de expert doar persoana dezinteresată în
soluționarea pricinii. În caz de existență a unuia din temeiurile prevăzute
la art.50-51 din Codul de procedură civilă, care nu permit participarea
lui la proces, expertul este obligat să se autorecuze. Totodată, recuzarea
expertului poate fi cerută de participanții la proces sau poate fi examină
din oficiu de către instanță.
Conform art.8 din Legea cu privire la expertiza judiciară,
constatările tehnico-științifice și medico-legale nr.1086-XIV din
23.06.2000, poate fi expert judiciar persoana care: a) are capacitatea de a
acţiona cu discernămînt; b) are studii superioare universitare, pregătirea
respectivă într-un anumit domeniu al expertizei judiciare şi a obţinut
calificarea de expert judiciar; c) posedă cunoştinţe speciale în cele mai
diverse domenii ale ştiinţei, tehnicii, medicinii, artei, în alte domenii ale
activităţii umane necesare pentru întocmirea raportului de expertiză; d)
este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu; e) nu
are antecedente penale; f) se bucură de o bună reputaţie profesională; g)
activează într-o instituţie statală de expertiză judiciară sau a fost atestată,
în modul stabilit, ca expert particular şi este inclusă în Registrul de stat
al experţilor judiciari atestaţi.
Statutul deosebit al expertului în cadrul procesului civil este
determinat de anumite particularităţi:
Expertul judiciar nu se poate afla în dependenţă, directă sau indirectă,
de ordonatorul expertizei, de părţi şi de alte persoane interesate în
rezultatul cauzei;
Expertul judiciar efectuează cercetările în baza unor aprecieri
obiective, complete şi sub toate aspectele a obiectelor materiale, a
organismului uman, a diverselor fenomene şi procese, aplicînd
realizările ştiinţei şi tehnicii, precum şi metodele adecvate cercetării;
Expertul judiciar este învestit cu drepturi şi obligaţii specifice,
necesare rezolvării problemelor pentru care a fost dispusă expertiza
judiciară;45
Pe parcursul efectuării expertizei judiciare şi în coraport cu instanţa
de judecată expertul poate să săvîrşească doar acele acţiuni
procesuale care sînt prevăzute de normele legislaţiei procesuale în
vigoare;
45
Drepturile și obligațiile expertului sînt prevăzute în art.154 din Codul de procedură civilă și în
art.8-11 din Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-
legale nr.1086-XIV din 23.06.2000.
61
Persoanele, participante la cauză, dispun de anumite drepturi cu
privire la desemnarea expertului (dreptul la recuzarea expertului –
art.151 din Codul de procedură civilă; dreptul de a pune întrebări
prin intermediul instanţei de judecată – art.152 din Codul de
Legea procesuală prevede o formă concretă de prezentare a
concluziilor, și anume: forma scrisă (art.158 din Codul de procedură
civilă).
Specialistul este un subiect procesual care contribuie la înfăptuirea
justiţiei prin acordarea de asistenţă instanţei de judecată în diferite
domenii sociale, altele decît în domeniul juridic, de exemplu în
domeniul artei, meșteșugăritului, construcțiilor, contabilității etc. De
exemplu, pentru a obţine modele de scris sau de semnături pentru
cercetarea comparată a documentelor sau semnăturilor de pe ele (art.140
alin.(2) din Codul de procedură civilă), pentru cercetarea probelor
materiale (art.142 alin.(2) şi art.224, 225 din Codul de procedură civilă),
a reproducerilor înregistrărilor audio-video (art.226 alin.(3) din Codul de
procedură civilă). Pedagogul care, conform art.218 din Codul de
procedură civilă, asistă martorul pînă la 14 ani de asemenea este un
specialist necesar pentru înfăptuirea unui act procesual. Specialistul
trebuie înştiinţat prin citaţie pentru a participa la şedinţă (art.102 din
Codul de procedură civilă); el poate fi recuzat sau se poate abţine de la
participare la proces (art.51 din Codul de procedură civilă);
neprezentarea lui în şedinţa de judecată poate avea ca efect amînarea
şedinţei (art.207 din Codul de procedură civilă), cheltuielile
specialiştilor în legătură cu prezentarea lor în şedinţa de judecată se vor
compensa în condiţiile art.91 şi 92 din Codul de procedură civilă.
Martorul contribuie la înfăptuirea justiţiei în calitate de sursă a
probaţiei, întrucît poate fi martor orice persoană care nu are interes în
proces şi căreia îi sînt cunoscute fapte referitoare la pricină. Din lipsa
interesului de orice fel, calitatea de martor nu poate fi dublată de nici o
altă calitate procesuală.
În primul rînd, participarea judecătorului la examinarea anterioară a
pricinii în calitate de martor este temei de recuzare (art.50 alin.(1) lit.a)
din Codul de procedură civilă).
În al doilea rînd, legea stabileşte cine nu poate fi audiat ca martor în
judecată. Cele 5 categorii de persoane enumerate în art.133 din Codul de
procedură civilă formează aşa-numitul cerc al incompatibilităţilor pentru
calitatea de martor. Legea nu stabileşte cert o anumită vîrstă de la care
62
persoana poate depune mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că
minorii de asemenea pot fi martori. Instanţa va stabili în fiece caz aparte
dacă este posibilă audierea persoanelor minore sau cu deficienţe fizice
ori mintale, iar legea reglementează o procedură deosebită a audierii lor.
În al treilea rînd, ca noutate, legislaţia procesuală atît penală, cît şi
cea civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza
depunerea mărturiilor. În acest sens, categoriile de persoane menţionate
în art.134 din Codul de procedură civilă pot depune mărturii, dar dacă
conţinutul acestora sînt de natură să afecteze, inclusiv prin prejudicierea
morală şi materială, soţii, logodnicii, rudele menţionate în lege sau să
dezvăluie secrete profesionale sau comerciale, ori date care le-au
cunoscut în exerciţiul funcţiunii, aceştia pot refuza să facă depoziţii, fără
a suporta careva consecinţe nefaste. Conform legislaţiei procesual civile
(art.135 din Codul de procedură civilă), martorul trebuie să declare în
scris despre motivaţia refuzului de a face mărturii.
Interpretul (traducătorul) la fel contribuie la înfăptuirea justiției
prin acordarea serviciilor de traducere pe parcursul examinării cauzei
civile. Interpret este persoana specializată în traducerea orală dintr-o
limbă în alta şi/sau în traducerea semnelor celor surzi, muţi ori
surdomuţi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe
persoane, iar traducător este persoana specializată în traducerea textelor
scrise dintr-o limbă în alta.
În exercitarea profesiei, interpretul şi traducătorul se bazează pe
următoarele principii: independenţă, imparţialitate, onestitate şi
obiectivitate, competenţă profesională şi conştiinciozitate,
confidenţialitate şi comportament profesional, respectarea standardelor
profesionale.
Activitatea de interpret şi traducător se desfăşoară de către persoane
atestate în profesie şi autorizate de Ministerul Justiţiei. În instanțele de
judecată ei prestează serviciile în baza contractului de prestări servicii.
Statutul juridic, organizarea, funcţionarea, autorizarea şi plata
interpreţilor şi traducătorilor sînt reglementate de Legea privind
autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor antrenaţi de Consiliul
Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, de organele
procuraturii, organele de urmărire penală, instanţele judecătoreşti, de
notari, avocaţi şi de executorii judecătoreşti nr.264-XVI din 11.12.2008.
63
Tema 5. PARTICIPANŢII LA PROCES

5.2. Capacitate de exerciţiu şi de folosinţă a părţilor în procesul civil
5.6. Persoanele împuternicite de lege să participe în procesul civil
Printre varietatea participanţilor la procesul civil un rol deosebit li

se atribuie părţilor, care potrivit statutului lor juridic sînt principalii
subiecţi fără de care este imposibil de a înfăptui justiţia.
Reieşind din esenţa principiului disponibilităţii putem releva că
numai părţile dispun de obiectul litigiului, iar în absenţa obiectului
litigiului instanţa este nevoită să claseze procesul. În cazul cînd părţile la
un proces încheie tranzacţie de împăcare, care este confirmată
(omologată) de instanţa de judecată, atunci litigiul se stinge prin
pronunţarea unei încheieri.
Conform art.59 din Codul de procedură civilă parte în proces este
reclamantul sau pîrîtul, care poate fi orice persoană fizică sau juridică
prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului
material litigios. Din prevederile legale observăm că legiuitorul a pus
accentul pe aspectul material al raportului litigios, creîndu-le acestor
subiecte un statut juridic special care le distinge de ceilalţi participanţi la
proces prin volumul drepturilor şi obligaţiilor procesuale oferite de
legislaţie.
Deoarece în raportul juridic material părţile au dubla calitate (atît de
debitor cît şi de creditor) în procedura civilă natura lor se reduce la
subiect activ şi subiect pasiv al raportului juridic litigios. Reieşind din
poziţia procesuală a părţilor putem releva că subiectul activ în procedura
civilă este numit reclamant, iar subiectul pasiv este numit pîrît
(reclamat). Pe parcursul derulării procesului părţile îşi pot schimba
poziţia, de exemplu: pîrîtul cînd atacă cu apel hotărîrea devine subiect
activ, iar reclamantul – subiect pasiv. La fel, pîrîtul cînd depune cerere
reconvențională poate obține și calitatea de reclamant.
64
Codul de procedură civilă foloseşte deseori noţiunile „parte”,
„reclamant” şi „pîrît”. Conform art.59 din Codul de procedură civilă,
noţiunea de „parte” înglobează în sine noţiunile de „reclamant” şi
„pîrît”. Au calitatea de părţi în procesul civil titularii drepturilor şi
obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept substanţial.
Persoana care solicită protecţia instanţei de judecată pentru apărarea
unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant, iar
persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare poartă
denumirea de pîrît. Calitatea de reclamant sau pîrît revine doar
subiectului raportului juridic de drept material.
Structura procesului civil și principiile ce stau la temelia realizării
actului de justiție determină însăși poziția părților în procesul civil. În
materie civilă părțile se află într-o poziție de egalitate juridică, ele sînt
tot timpul tratate de către instanță ca părți aflate pe picior de egalitate. În
principiu, reclamantul determină calitatea părților în proces, el este
singurul care poate aprecia împotriva cui se declanșează acțiunea. Pîrîtul
nu-și poate alege calitatea, aceasta-i este impusă de reclamant sau rezultă
dintr-o circumstanță a legii.
Printre cerințele pe care părțile trebuie să le întrunească pentru a
dobîndi calitatea de subiect principal al procesului civil sînt:
Prezumţia de subiect al raportului material litigios şi, în consecinţă,
presupus titular al drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime a
căror realizare este imposibilă pe cale amiabilă sau de către alte
organe competente ce nu dispun de atribuții jurisdicționale;
Capacitatea juridică procesuală a drepturilor procedurale civile. Lipsa
completă sau parţială a capacităţii de exerciţiu a drepturilor
procedurale nu afectează calitatea de parte în proces, ci face
imposibilă sau dificilă exercitarea în volum deplin a drepturilor şi
obligaţiilor procesuale, situaţie reparabilă graţie reprezentării legale
sau din oficiu;
Interes material-juridic şi procesual-juridic în cadrul examinării şi
soluţionării pricinilor civile;
Participarea în proces din nume propriu, nemijlocit sau prin
reprezentant;
Sarcina suportării cheltuielilor de judecată;
Extinderea tuturor consecinţelor juridice pe care le va stabili instanţa
prin adoptarea hotărîrii asupra părţilor ca titulari de drepturi, interese
legitime şi obligaţii juridice subiective.
65
De obicei, în procesul examinării litigiului civil există un singur
reclamant și un singur pîrît, însă în practică se întîlnesc cazuri cînd în
același proces pot interveni mai mulți reclamanți sau mai mulți pîrîți.
Această situație procesuală figurează în literatura de specialitate sub
denumirea de coparticipare procesuală.
Coparticiparea procesuală este o instituţie a dreptului procesual
civil care reglementează situaţiile cînd în cadrul procesului participă mai
mulţi reclamanţi şi/sau pîrîţi ale căror interese şi pretenţii nu se exclud
reciproc.
Instituția coparticipării procesuale are o importanță deosebită pentru
examinarea litigiului civil, deoarece participarea concomitentă a mai
multor pîrîți sau reclamanți în proces contribuie la examinarea mai
obiectivă a litigiului apărut, precum și evită efectuarea unor cheltuieli
suplimentare pentru pornirea unui alt proces.
Pentru ca să se realizeze coparticiparea procesuală legea impune o
singură condiție – obiectul litigiului să fie un drept sau o obligație
comună părților, ori dreptul sau obligația să aibă aceeași cauză.
Instituţia coparticipării procesuale nu schimbă numărul părţilor.
Chiar dacă o acţiune poate fi înaintată în comun de mai mulţi reclamanţi
sau împotriva mai multor pîrîţi, în cadrul procesului rămîn a fi doar două
părţi cu interese contradictorii.
Literatura de specialitate clasifică coparticiparea procesuală în
dependență de diferite criterii.46
După poziția procesuală a părților, se distinge: coparticipare
procesuală activă, cînd în proces intervin mai mulți reclamanți și un
singur pîrît; coparticipare procesuală pasivă, cînd în proces intervine un
singur reclamant și mai mulți pîrîți; și coparticipare procesuală mixtă,
cînd în proces intervin mai mulți reclamanți și mai mulți pîrîți.
După momentul apariției sau în funcție de momentul intervenției,
cunoaștem: coparticipare procesuală inițială, cînd acțiunea civilă este
înaintată concomitent de mai mulți coreclamanți sau este îndreptată
împotriva mai multor copîrîți; și coparticipare procesuală ulterioară,
cînd după pornirea procesului, pe parcursul examinării în primă instanță,
pot interveni mai mulți reclamanți sau pot fi atrași mai mulți copîrîți.
După modul de intervenție, poate fi: coparticipare procesuală
obligatorie, cînd examinarea pricinii civile este imposibilă fără atragerea
în proces a celorlalți coparticipanți; și coparticipare procesuală
A se vedea: Leş I. Tratat de drept procesual civil. – Bucureşti: ALL BECK, 2001, p.76-77.
46
Radu D. Durac G. Drept procesual civil. – Iași: Junimea, 2001, p.125-126.

66
facultativă, cînd ceilalți participanți sînt atrași în proces din oficiul
instanței de judecată sau la discreția părților.
Art.62 alin.(2) din Codul de procedură civilă prevede exhaustiv
următoarele condiții de admisibilitate a coparticipării procesuale
obligatorii, care necesită a fi întrunite cumulativ:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale
mai multor reclamanţi sau pîrîţi;
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pîrîţilor decurg din aceleaşi
temeiuri de fapt sau de drept;
c) drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sînt de
aceeaşi natură.
Art.63 din Codul de procedură civilă prevede și condițiile de
admisibilitate ale coparticipării procesuale facultative, și anume:
a) examinarea concomitentă a mai multor pretenţii înaintate de mai
mulţi reclamanţi către acelaşi pîrît ori de un reclamant către mai
mulţi pîrîţi, ori de mai mulţi reclamanţi împotriva mai multor pîrîţi,
inclusiv în cazul cînd fiecare pretenţie poate fi examinată şi
executată de sine stătător;
b) pretențiile se află în conexiune prin raportul material juridic dintre
coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau probele comune;
c) există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de
aceeaşi instanţă.
Coparticipanţii dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca
şi părţile. Legea le mai oferă nişte drepturi suplimentare. Astfel,
coparticipanţii pot încredinţa susţinerea procesului unuia sau mai multor
coparticipanţi (art.52 din Codul de procedură civilă), iar conform art.361
şi 401 din Codul de procedură civilă coparticipanţii care au participat la
proces din partea apelantului sau recurentului se pot alătura la apel sau
recurs fără achitarea taxei de stat, dacă pretenţiile lor coincid cu cele ale
apelantului sau recurentului.
5.2. Capacitate de exerciţiu şi de folosinţă a

părţilor în procesul civil
După cum am menționat deja, pentru a dobîndi calitatea de subiect

principal al raportului procesual civil, părțile trebuie să dispună de
capacitatea procesual civilă, care este alcătuită din capacitatea procesual
civilă de folosință și capacitatea procesual civilă de exercițiu.
67
Capacitatea de folosinţă a drepturilor procesuale civile constă în
aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii.
Ea este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi
organizaţiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în
judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor
legitime. Capacitatea procesuală de folosință a persoanei fizice se
dobîndește din momentul nașterii și încetează odată cu decesul, iar cea a
persoanei juridice se dobîndește din momentul înregistrării în registrul
de stat și încetează odată cu radierea acesteia.
Capacitatea de exerciţiu a drepturilor procesuale civile reprezintă
aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a dispune de drepturile sale
procesuale, precum și de a-și asuma anumite obligații prevăzute de
art.56 din Codul de procedură civilă. Capacitatea de a-şi exercita în
volum deplin, personal sau prin reprezentant, drepturile şi obligaţiile
procesuale în judecată o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani,
precum şi persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile
care nu au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere
proprii.
Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanelor fizice apare odată
cu atingerea majoratului – de la vîrsta de 18 ani (ca excepție, poate fi
dobîndită de la vîrsta de 16 ani în două situații: dacă persoana a fost
emancipată sau dacă s-a căsătorit) și dispare odată cu decesul (ca
excepție, poate dispare odată cu declararea adulților ca fiind incapabili).
Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanelor juridice apare și
dispare odată cu capacitatea procesuală de folosință.
Pentru a-și putea restabili drepturile și interesele ocrotite de lege,

părțile sînt investite cu anumite drepturi și obligații procesuale care
trebuie să fie exercitate pe parcursul soluționării litigiului civil.
Întrucît potrivit principiului disponibilității, părțile și ceilalți
participanți la proces dispun de toate mijloacele procesuale de a-și apăra
drepturile pretinse, legislația procesual civilă stabilește anumite drepturi
care sînt comune tuturor participanților la proces, individualizînd,
totodată, drepturile ce aparțin numai părților. Astfel, drepturile
procedurale ale părților pot fi divizate în două categorii:
68
 drepturi generale, care prin esența lor sînt comune tuturor
participanților la proces și care sînt prevăzute în art.56 din
Codul de procedură civilă. Printre acestea se enumeră:
- dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului;
- dreptul de a face extrase şi copii de pe materialele dosarului;
- dreptul de a solicita recuzări;
- dreptul de a prezenta probe;
- dreptul de a participa la cercetarea probelor;
- dreptul de a pune întrebări altor participanţi la proces,
martorilor, experţilor şi specialiştilor;
- dreptul de a formula cereri;
- dreptul de a reclama probe;
- dreptul de a da instanţei explicaţii orale şi scrise;
- dreptul de a expune argumente şi considerente asupra
problemelor care apar în dezbaterile judiciare;
 dreptul de a înainta obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor
şi considerentelor celorlalţi participanți;
- dreptul de a ataca actele judiciare;
- dreptul de a-şi exercita și alte drepturi procesuale acordate de
legislaţia procesual civilă.
 drepturi speciale, care pot fi realizate doar de către părți și sînt
prevăzute în art.60 din Codul de procedură civilă. Aceste
drepturi pot fi transmise reprezentanților prin procură specială,
indicîndu-se expres în conținutul procurii drepturile care se
transmit. Deci, părțile dispun de următoarele drepturi speciale:
- dreptul de a modifica temeiul și obiectul acțiunii;
- dreptul de a majora sau diminua volumul pretențiilor;
- dreptul de a renunța total sau parțial la acțiune;
- dreptul de a recunoaște total sau parțial acțiunea;
- dreptul de a încheia o tranzacție de împăcare.
În literatura de specialitate, drepturile procedurale ale părților sînt
clasificate în:
 drepturi procedurale specifice reclamantului, și anume:
dreptul de a modifica și completa cererea de chemare în
judecată; dreptul de a renunța la acțiune.
 drepturi procedurale specifice pîrîtului, și anume: dreptul de a
recunoaște pretențiile reclamantului; de a-și formula apărarea
printr-o referință; de a invoca pretenții proprii printr-o cerere
69
reconvențională; de a cere strămutarea pricinii la instanța de la
domiciliul sau locul de aflare al său etc.
 drepturi procedurale comune ambelor părți, precum este
dreptul de a pune capăt litigiului printr-o tranzacție de
împăcare.
Modificarea temeiului și a obiectului acțiunii este un drept al
reclamantului de a modifica temeiurile de fapt și de drept ce confirmă
existența pretențiilor invocate, precum și de a modifica modul de apărare
a pretențiilor sale. Acest drept poate fi realizat după pornirea procesului
civil și pînă la încheierea dezbaterilor judiciare. Modificarea temeiului
sau a obiectului acțiunii poate fi dispusă printr-o cerere scrisă și
semnată. Instanța de judecată nu este în drept să modifice, din oficiu,
temeiul sau obiectul acțiunii.
Modificarea cuantumului pretențiilor din acțiune este dreptul
reclamantului de a majora sau micșora cuantumul pretențiilor din
acțiune. Acest drept poate fi realizat pe parcursul dezbaterilor judiciare
prin introducerea unei cereri suplimentare la care se anexează probele ce
confirmă existența împrejurărilor care contribuie la modificarea
cuantumului pretențiilor. În cazul cînd se soluționează unele litigii cu
caracter patrimonial, majorarea pretențiilor în acțiune atrage după sine și
achitarea taxei de stat suplimentare, care este diferența valorii acțiunii
inițiale.
Reclamantul poate mări cuantumul pretențiilor din cererea de
chemare în judecată în rezultatul descoperirii sau apariției unor noi
împrejurări care permit aceasta. În unele cazuri, instanța de judecată
poate, din oficiu, mări cuantumul pretențiilor reclamantului din acțiune,
de exemplu: în cazul unei pricini de divorț, cînd părțile au la întreținere
copii minori, instanța poate încasa pensia alimentară de la pîrît chiar
dacă reclamantul nu s-a referit la astfel de pretenții în acțiunea sa.
Majorarea pretențiilor poate depinde de unii factori sociali sau
economici. Spre exemplu, în cazul cînd pîrîtul nu și-a onorat obligațiile
contractuale ce țin de furnizarea unor carburanți, reclamantul poate cere
pe parcursul soluționării cauzei unele despăgubiri suplimentare ce țin de
majorarea prețurilor la acești carburanți.
Reducerea cuantumului pretențiilor în acțiune poate fi realizată de
reclamant în cazul cînd pîrîtul, pe parcursul soluționării pricinii, și-a
executat o parte din obligațiile sale.
70
Renunţarea la acţiune este actul de dispoziţie unilaterală a
reclamantului prin care se solicită încetarea procesului, total sau parţial.
În acest fel, reclamantul renunţă la acţiune atît în sens material, cît şi în
sens procesual. Acest drept poate fi realizat în orice fază a procesului
civil.
Reclamantul poate renunța la acțiune total sau parțial. În cazul în
care reclamantul renunță total la acțiune, instanța finisează procesul prin
adoptarea unei încheieri motivate, în temeiul căreia reclamantul este
lipsit pe viitor de dreptul de a înainta o acțiune cu același obiect sau
temei. Dacă reclamantul renunță parțial la acțiune, atunci instanța va
examina litigiul în fond, în partea acțiunii rămase.
Deşi reclamantul nu este obligat să explice motivele renunţării la
acţiune, instanţa este obligată să-i explice consecinţele juridice ale
respectivului act de dispoziţie, pentru a verifica dacă acesta îl
conştientizează şi nu-i este viciată voinţa. Renunţarea la acţiune trebuie
exprimată în cerere scrisă, adresată instanţei, care se anexează la dosar,
fapt menţionat în procesul-verbal al şedinţei. Instanţa de judecată poate
şi să refuze printr-o încheiere motivată admiterea renunţării la acţiune,
dacă aceasta afectează drepturile altor persoane.
Recunoaşterea acţiunii este actul de dispoziţie unilaterală a
pîrîtului prin care acesta îşi exprimă acordul cu pretenţiile înaintate de
către reclamant şi care, de regulă, condiţionează admiterea acţiunii.
Recunoașterea acțiunii de către pîrît confirmă temeinicia pretențiilor
invocate de către reclamant în cererea de chemare în judecată.
În acest fel, pîrîtul renunţă la apărarea intereselor sale. Ca şi în cazul
renunţării la acţiune, recunoaşterea acesteia poate fi integrală sau
parţială, se perfectează printr-o cerere scrisă anexată la materialele
dosarului, nu înainte de a verifica dacă voinţa pîrîtului nu este viciată sau
nu este exprimată cu rea-voinţă. În cazul admiterii de către instanţă a
recunoaşterii integrale a acţiunii de către pîrît instanţa va pronunţa o
hotărîre de admitere a pretenţiilor reclamantului. Recunoașterea parțială
a acțiunii are ca efect reducerea împrejurărilor ce trebuie a fi examinate
în ședința de judecată.
În cazul înaintării acțiunii împotriva mai multor pîrîți, recunoașterea
acțiunii de către un pîrît nu echivalează cu recunoașterea acțiunii de
către ceilalți pîrîți, instanța fiind obligată să examineze acțiunea și să
emită hotărîre.
Tranzacţia de împăcare este un contract bilateral, încheiat între
reclamant şi pîrît prin care părţile, făcînd concesii reciproce, aplanează
71
litigiul şi sting procesul civil. Dreptul de a încheia tranzacţii de împăcare
aparţine părţilor raportului material litigios, inclusiv intervenienţilor
principali, iar persoanele care pornesc procesul din nume propriu în
interesele altor persoane nu dispun de acest drept procesual. Tranzacţia
de împăcare poate fi încheiată pe tot parcursul procesului, chiar şi la faza
executării hotărîrii.
Pentru a-şi produce efectele, tranzacţia de împăcare trebuie
omologată (confirmată) de către instanţa de judecată, întrucît tranzacţia
de împăcare înlocuieşte hotărîrea judecătorească. Mai mult decît atît,
judecătorul trebuie să verifice dacă prin tranzacţia de împăcare nu sînt
afectate drepturile altor persoane şi dacă tranzacţia de împăcare nu este
expres interzisă de lege. Instanţa de judecată nu va admite renunţarea
reclamantului la acţiune, nici recunoaşterea acţiunii de către pîrît, nu va
admite tranzacţia între părţi dacă aceste acte contravin legii.47
Tranzacția de împăcare, dacă este recunoscută de către instanță,
atrage după sine aceleași efecte ca și-n cazul renunțării reclamantului la
acțiune.
Pe lîngă drepturile procesuale părțile dispun de anumite obligații ce
trebuie să fie realizate conform Codului de procedură civilă. Prin
obligație procesuală înțelegem acele îndatoriri pe care trebuie să le
execute părțile în procesul examinării pricinii civile. Conform legii
există o singură obligație procesuală – de a se folosi cu bună credință de
drepturile sale procesuale. În cazurile cînd părțile fac abuz de drepturile
lor procesuale, instanța este în drept să aplice părții culpabile anumite
sancțiuni procesuale pentru despăgubirea prejudiciilor cauzate celorlalți
participanți la proces, comise în rezultatul abuzului efectuat.
Pe lîngă această obligație legală expresă, literatura de specialitate
distinge și: obligația părții care a pierdut procesul de a suporta
cheltuielile de judecată; de a prezenta copii certificate de pe înscrisurile
invocate.
Printre participanții la procesul civil, după părțile litigante, un loc

deosebit li se atribuie intervenienților, deoarece după statutul lor juridic
și drepturile procesuale oferite de legislație, ei dispun de un anumit
interes asupra obiectului litigiului dedus instanței spre examinare.
47
Potrivit art.1332 din Codul civil, nu se poate face tranzacție cu privire la capacitatea persoanei
sau la alte chestiuni care interesează ordinea publică.
72
Intervenienții nu sînt participanți inițiali la raportul juridic material, ei
intervin mai apoi.
Importanța instituției intervenienților procesuali are un caracter atît
practic, cît și teoretic.
Din punct de vedere practic, atragerea în procesul civil contribuie la
examinarea mai obiectivă și rapidă a litigiului, deoarece în absența lor
instanța nu poate pronunța o hotărîre prin care s-ar reflecta drepturile și
obligațiile procesuale ale altor persoane care n-au participat la raportul
material litigios. Prin atragerea intervenienților în procesul civil se evită
pornirea unui alt proces care derivă din drepturile subiective ale
intervenienților asupra obiectului litigiului.
Sub aspect teoretic, intervenția procesuală permite de a stabili
nivelul de cointeresare a acestor participanți la proces, de a delimita
drepturile și obligațiile procesuale pe care le oferă legislația acestora,
precum și de a determina statutul juridic al intervenientului în raport cu
alți participanți la proces.
Prin conceptul de intervenienți procesuali înțelegem persoanele
fizice și juridice care intervin într-un proces deja început pentru a-și
apăra drepturile și interesele lor ce se află într-o corelație cu obiectul
litigiului sau pentru a evita pronunțarea unei hotărîri judecătorești ce le-
ar afecta drepturile.
Reieșind din contextul acestei noțiuni putem evidenția că
intervenienții procesuali participă la examinarea litigiului sub 2 forme:
pentru a-și apăra drepturile și interesele ocrotite de lege și pentru a evita
pronunțarea unei hotărîri judecătorești ce le-ar afecta drepturile.
Doctrina definește intervenienţii ca fiind terţele persoane care după
pornirea procesului intervin în cadrul acestuia pentru a-şi apăra propriile
drepturi şi interese legitime, diferite de cele ale părţilor.
Pentru atragerea intervenienților la examinarea pricinii civile este
necesară existența anumitor condiții, pe care doctrina le divizează în 2
categorii: condiții generale, la care se atribuie calitatea și capacitatea
procesuală, care este comună părților litigante și condiții speciale, la care
se atribuie anumite cerințe ce sînt proprii numai intervenienților
procesuali:
 existența unui proces deja început în care intervenienții nu
trebuie să participe în calitate de părți sau alți participanți la
proces;
 legătura conexă dintre cererea de intervenție cu cererea
principală;
73
 existența unui interes propriu în soluționarea litigiului, care
derivă din drepturile subiective ale intervenienților. Acest
interes poate fi justificat atît prin invocarea unor pretenții
asupra acțiunii inițiale, cît și prin participarea intervenienților
la examinarea litigiului în scopul evitării unei hotărîri prin care
s-ar afecta drepturile și obligațiile sale.
Potrivit legislației procesual civile, în funcție de nivelul de
cointeresare a intervenienților în procesul civil, intervenția procesuală
este de 2 feluri: principală și accesorie.
Intervenienți principali sînt persoanele care intervin într-un proces
deja început și care invocă o acțiune accesorie ce se află într-o legătură
conexă cu acțiunea principală, dorind să-și apere anumite drepturi sau
interese contestate.
Intervenientul principal dispune de toate drepturile și obligațiile
prevăzute pentru reclamant, atît drepturile generale ce sînt proprii tuturor
participanților la proces, cît și drepturile speciale care se reduc la
volumul pretențiilor invocate de către intervenient în cererea accesorie.
Intervenientul principal poate interveni în proces pînă la începerea
dezbaterii pricinii în fond în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una
sau către ambele părţi. Cu consimţămîntul părţilor, se poate face
intervenţie şi în instanţă de apel. Se permite intervenția în instanța de
apel a intervenientului principal deoarece în apel părțile pot prezenta
probe suplimentare, cum sînt de exemplu explicațiile intervenientului,
iar în recurs secțiunea II părțile nu pot prezenta probe suplimentare, iată
de ce intervenienții principali pot fi admiși numai în instanța de fond și-n
instanța de apel.
Dacă instanța ajunge la concluzia că cererea accesorie invocată de
intervenientul principal nu se află într-o legătură conexă cu pretențiile
expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, atunci
judecătorul pronunță o încheiere prin care nu admite cererea accesorie
invocată de intervenientul principal.
În astfel de cazuri, intervenientul principal dispune de dreptul de a
înainta acțiunea sa conform regulilor generale, dobîndind astfel calitatea
de reclamant. Încheierea prin care instanţa refuză să examineze
concomitent acţiunea intervenientului principal şi acţiunea iniţială a
reclamantului poate fi atacată cu recurs.
În funcție de nivelul de cointeresare a intervenientului în procesul
civil legislația admite participarea în proces a unor persoane care pot
contribui la examinarea mai obiectivă și rapidă a pricinii datorită
74
interesului pe care acestea îl dispun asupra litigiului dedus instanței spre
examinare.
Prin intervenient accesoriu înțelegem persoana interesată într-un
proces pornit între alte persoane care intervine în el alături de reclamant
sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă,
dacă hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau
obligaţiile lui faţă de una din părţi. Din contextul acestei noțiuni rezultă
că intervenientul accesoriu participă la examinarea litigiului în scopul de
a-și apăra unele drepturi și obligații, care derivă din litigiul dedus
instanței spre examinare.
Spre deosebire de intervenienții principali, care invocă anumite
pretenții asupra obiectului litigiului, intervenienții accesorii au un interes
propriu în examinarea litigiului, care se află în legătură cu interesele
părții la care acesta se alătură. Intervenientul accesoriu poate participa la
examinarea litigiului atît de partea reclamantului, cît și de partea
pîrîtului, spre deosebire de intervenientul principal care poate participa
la examinarea litigiului numai alături de reclamant.
Participarea intervenientului accesoriu în procesul examinării
litigiului se poate realiza la cererea acestuia, din oficiul instanței sau la
cererea unei părți. În cazul în care intervenientul accesoriu depune o
cerere pentru a participa la proces, el trebuie să indice în conținutul
acesteia interesul lui asupra obiectului litigiului și partea la care se va
alătura în cadrul examinării litigiului.
Cererea de participare se depune într-un număr de exemplare
echivalent cu numărul părților ce participă la examinarea litigiului. Dacă
părțile nu sînt de acord cu introducerea în proces a intervenientului
accesoriu, ele pot contesta cererea de intervenție. Dacă cererea de
intervenție a fost respinsă de către instanța de judecată, atunci încheierea
acesteia poate fi atacată cu recurs de către intervenientul accesoriu sau
de către participanții la proces.
Spre deosebire de intervenienții principali, intervenienții accesorii
dispun de drepturile și obligațiile procesuale ale părților la care aceștia
se alătură, cu excepția următoarelor drepturi:
de a modifica obiectul sau temeiul acțiunii;
de a majora sau micșora volumul pretențiilor;
de a renunța total sau parțial la acțiune;
de a recunoaște acțiunea;
de a încheia tranzacție de împăcare;
75
de a înainta cerere reconvențională;
de a cere executarea silită a hotărîrii, încheierii sau deciziei
judecătorești.
Statutul procesual al intervenientului accesoriu (art.67-69 din Codul
de procedură civilă) se deosebeşte de cel al intervenientului principal
(art.65 din Codul de procedură civilă) din punctul de vedere al
intereselor juridice, al procedurii de intervenire, al volumului de drepturi
şi obligaţii procesual civile şi al consecinţelor juridice ale neintervenirii
sau neatragerii acestora în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor
civile.
Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă

în calitate de participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile
legii. Procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau o
cerere în apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii ce ţin
de:
a) formarea şi executarea bugetului;
b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului;
c) recuperarea prejudiciului cauzat statului;
d) rezilierea contractului care lezează statul în interesele lui;
e) perceperea unei sume în beneficiul agenţilor economici în al
căror capital statutar statul are cotă-parte;
f) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor
publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale sau
funcţionarilor publici ca fiind nule;
g) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit;
h) anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul
încălcării modului stabilit de constituire, precum şi urmărirea
veniturilor ei ilicite;
i) protecţia mediului înconjurător;
j) alte cazuri prevăzute de lege.
Acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
poate fi intentată de către procuror numai la cererea scrisă a persoanei
interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din cauză
de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive
întemeiate. Excepție constituie acţiunea în apărarea intereselor
persoanei incapabile, care poate fi înaintată de procuror indiferent de
76
existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal.
Totodată, procurorul este în drept să se adreseze în judecată în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat
de persoane, în cazurile prevăzute de lege.
Potrivit art.72 din Codul de procedură civilă, procurorul care a
înaintat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant,
cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita
cheltuielile de judecată. Reieșind din contextul acestor prevederi putem
menționa că procurorul dispune atît de drepturile și obligațiile generale
care revin tuturor participanților la proces, cît și drepturile speciale care
revin doar reclamantului.
În cazul cînd procurorul renunță la acțiune, instanța de judecată este
obligată să înștiințeze despre acest fapt titularul dreptului subiectiv în
scopul intervenirii acestuia în proces pentru a-și apăra drepturile și
interesele lezate. În cazul în care titularul dreptului subiectiv este de
acord să intervină în proces, acesta este obligat, la rîndul său, să invoce
o acțiune din numele său conform regulilor generale.
Dacă reclamantul renunţă să intervină în procesul intentat de
procuror, instanţa va pronunța o încheiere prin care va scoate cererea de
pe rol. În cazul în care reclamantul renunţă la acţiune, instanţa încetează
procesul doar dacă renunţarea reclamantului nu contravine legii şi nu
încalcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane.
Aici, trebuie de menționat că înaintarea cererii de chemare în
judecată de către procuror are ca prioritate neachitarea taxei de stat.
Dacă procurorul renunță la pretențiile înaintate, iar persoana în
interesele căreia a fost înaintată cererea de chemare în judecată dorește
continuarea procesului, atunci aceasta trebuie să achite taxa de stat.
La fel trebuie să cunoaștem că neprezentarea procurorului, citat
legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea pricinii dacă
persoana în interesele căreia s-a înaintat acţiunea susţine pretenția.
În literatura de specialitate persistă diferite opinii asupra poziției
procesuale a procurorului față de ceilalți participanți la proces. Unii
autori consideră că procurorul, înaintînd cererea de chemare în judecată,
dobîndește calitatea de reclamant. Alții susțin că procurorul este
reprezentant în sens procesual, deoarece este abilitat cu drepturile și
obligațiile reclamantului în proces, exceptîndu-se de la aceasta faptul că
procurorul n-a participat la raportul juridic material ce a creat obiectul
litigiului și respectiv nu poate încheia o tranzacție de împăcare. O altă
categorie de savanți consideră că procurorul are calitatea de
77
reprezentant sui generis, motivînd că acesta este delegat de stat în
limitele atribuțiilor funcționale de a reprezenta interesele unor persoane
fizice și juridice în instanța de judecată.
5.6. Autoritățile publice, organizațiile și persoanele fizice

împuternicite de lege să participe în procesul civil
Calitatea procesuală a autorităților publice, organizațiilor și

persoanelor fizice împuternicite de lege să participe în procesul civil nu
derivă din prevederile Codului de procedură civilă, cum este în cazul
procurorului, ci din prevederile altor legi materiale care pe lîngă faptul
că au legiferat constituirea și funcționarea lor, le acordă împuternicirile
respective.
Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în
apărarea intereselor unor alte persoane au drepturi şi obligaţii
procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie şi
a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată. Dacă organele,
organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces îşi retrag acţiunea
înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în
proces, survin efectele procesuale prevăzute la art.72 alin.(2) din Codul
de procedură civilă.
Conform legislației procesual civile, putem releva două forme de
participare în procesul civil a autorităților publice, organizațiilor și
persoanelor fizice împuternicite de lege, și anume:
 intentarea procesului civil de către autoritățile publice,
organizațiile și persoanele fizice în vederea apărării
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte
persoane, la cererea acestora, sau în vederea apărării
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr
nelimitat de persoane. Excepție constituie acţiunea în apărarea
intereselor unei persoane incapabile, care poate fi intentată
independent de existenţa cererii persoanei interesate sau a
reprezentantului ei legal.
 intervenirea în proces doar a autorităților publice competente
pînă la pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în
instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în
vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
Autorităţile publice competente pot interveni în proces din
78
proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din
oficiul instanţei, în cazurile stabilite de lege. Instanţa
judecătorească poate, după caz, din oficiu să introducă în
proces autoritatea publică competentă pentru a depune
concluzii asupra pricinii în curs de examinare. Autorităţile
publice competente au drepturile şi obligaţiile procedurale
generale de participant la proces, specificate la art.56 din
Codul de procedură civilă, precum şi în alte legi.
În timpul examinării pricinii civile se întîlnesc situații cînd părțile,

din anumite considerente ce nu depind de voința lor, nu-și pot realiza
drepturile și exercita obligațiile lor procesuale, care le revin conform
legislației. În scopul continuării soluționării litigiului în circumstanțele
ce fac imposibilă examinarea ulterioară a pricinii, legiuitorul a stabilit o
posibilitate legală ca drepturile părților să fie transmise succesorilor săi.
Această situație procesuală poartă denumirea de succesiune în drepturi
procesuale ale părților.
Succesiunea în drepturi procesuale este o instituţie a dreptului
procesual civil care reglementează trecerea drepturilor şi obligaţiilor
procesuale de la predecesorii în drepturi materiale la alte persoane, care
anterior nu au participat în proces.
Condiţia generală pentru ca succesiunea procesuală să aibă loc este
ca dreptul subiectiv ce se află în litigiu să fie susceptibil de a fi transmis
prin intermediul succesiunii din dreptul material. Printre temeiurile
succesiunii se regăsesc următoarele fapte juridice: decesul persoanei
fizice; reorganizarea persoanei juridice; cesiunea de creanță, transferul
de datorie și alte cazuri de subrogare.
Conform legii, succesiunea în drepturi procedurale se produce
atunci cînd una din părţi iese din raportul material litigios sau din
raportul stabilit prin hotărîre judecătorească. Deşi art.70 din Codul de
procedură civilă se referă la părţi, succesiunea procesuală se poate
produce şi în privinţa intervenienţilor principali.
Succesiunea în drepturi procedurale se face în baza cererii persoanei
succesor, în orice fază a procesului. În acest scop, instanța de judecată va
emite o încheiere despre admiterea sau despre refuzul în admiterea
succesorului, care pot fi atacate cu recurs.
79
Admițînd succesiunea în drepturi, instanța de judecată este obligată
să suspende procesul în cazul decesului sau reorganizării părții în proces
ori a intervenientului principal, dacă raportul juridic litigios permite
succesiunea în drepturi.48
Actele săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt
obligatorii lui în măsura în care ar fi fost obligatorii persoanei pe care
succesorul în drepturi a subrogat-o.
Succesiunea procesuală poate fi universală, atunci cînd succesorul
în drepturi materiale preia întreg volumul de drepturi şi obligaţii ale
predecesorului (deces sau reorganizare). Succesiunea procesuală poate fi
singulară sau parţială, atunci cînd predecesorul transmite, conform
legii, o parte din drepturile sau obligaţiile sale (cesiunea de creanţă sau
preluarea de datorie).
În funcţie de aceste două categorii de succesiune diferă şi procedura
înfăptuirii acesteia. Dacă în procesul deja pornit apar temeiurile
succesiunii universale, atunci procesul urmează a fi în mod obligatoriu
suspendat conform art.260 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură civilă.
Dacă are loc succesiunea procesuală parţială, atunci ea se produce fără a
suspenda procesul.
48
Spre exemplu, drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi transmise.
80
Tema 6: COMPLETUL DE JUDECATĂ. RECUZĂRILE

Reieșind din rolul diriguitor al instanței de judecată în cadrul

procesului civil, legea a stabilit un șir de cerințe față de instanță, care pot
fi divizate în două categorii: cerințe cantitative, care determină numărul
judecătorilor ce intră în componența instanței de fond, de apel, de recurs,
precum și de revizuire și cerințe calitative, care servesc la determinarea
faptului cine poate și cine nu poate intra în componența completului de
judecată pe pricina civilă concretă.
Cerințele cantitative rezultă din principiul judecării unipersonale și
colegiale a pricinilor civile, conform căruia pricinile civile se judecă în
primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din trei
judecători ai aceleiaşi instanţe, iar în instanţele de apel, de recurs și de
revizuire pricinile civile se judecă doar colegial.
De regulă, pricinile civile în instanța de fond se examinează
unipersonal, de către un singur judecător care operează în numele
instanței de judecată. Ca excepție, în cazurile dificile, în care participă
un număr mare de persoane, inclusiv minori, poate fi ridicată problema
judecării colegiale a pricinii, chestiune care se soluționează de către
preşedintele sau vicepreşedintele instanţei.
Conform legislației procesual civile, în dependență de componența
numerică sînt cunoscute 2 tipuri de complete de judecată: complete
formate din 3 judecători și complete formate din 5 judecători.
Complete din 3 judecători se formează, după cum urmează:
în instanța de fond, pentru judecarea cazurilor dificile (art.46 alin.(1)
din Codul de procedură civilă);
în instanţa de apel, pentru judecarea apelurilor declarate împotriva
hotărîrilor primei instanțe (art.46 alin.(2) din Codul de procedură
civilă);
în instanța de recurs secțiunea I, pentru judecarea recursurilor
declarate împotriva hotărîrilor şi încheierilor emise de curţile de apel
în primă instanţă, precum și pentru judecarea recursurilor declarate
81
împotriva încheierilor emise în instanţele de fond și în instanțele de
apel, susceptibile de recurs;
în instanța de recurs secțiunea II, pentru examinarea admisibilității
recursului. În acest caz, completul este desemnat de către
președintele sau vicepreședintele Colegiului civil şi de contencios
administrativ sau al Colegiului economic al Curţii Supreme de
Justiţie.49
Complete din 5 judecători se formează în instanța de recurs
secțiunea II, pentru examinarea recursurilor împotriva deciziilor curților
de apel. În acest caz, examinarea recursului admisibil se efectuează de
colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, format din 5 judecători, care
se constituie de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Curţii
Supreme de Justiţie, de regulă din rîndul judecătorilor colegiului
respectiv. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele şi, după
caz, vicepreşedintele colegiului respectiv sînt de drept preşedinţi ai
colegiului lărgit.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în cazul
desesizării colegiului lărgit, în modul stabilit la art.442, cu participarea a
cel puţin două treimi din numărul total de judecători ai Curţii Supreme
de Justiţie.
Cerințele calitative rezultă din principiul distribuirii aleatorie a
cauzelor, care constă în repartizarea întîmplătoare, independent de
voinţa preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a dosarelor
concrete pentru examinare judecătorilor.50
Repartizarea aleatorie a cauzelor este prevăzută de art.6 1 din Legea
privind organizarea judecătorească nr.514-XIII din 06.07.1995 şi este
obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti. Potrivit art.22 alin.(1)
lit.f) din Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din
20.07.1995, nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a
dosarelor constituie abatere disciplinară şi, prin urmare, preşedinţii sau
vicepreşedinţii instanţelor sînt pasibili de sancţionare disciplinară.
Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele de judecată sînt
constituite de preşedintele instanţei la începutul fiecărui an şi se
49
A se vedea: art.431 alin.(2) și 439 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
50
Potrivit Regulamentului privind repartizarea aleatorie a cauzelor în instanţele judecătoreşti,
aprobat prin Hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii nr.68/3 din 01.03.2007, pînă la
elaborarea şi implementarea sistemului informaţional de repartizare a cauzelor, instanţele
judecătoreşti repartizează aleatoriu dosarele prin metoda ciclică. Pentru aplicarea criteriului
aleatoriu în sistem ciclic, dosarele se înregistrează în ordinea sosirii în instanţă şi se repartizează
în aceeaşi ordine de către preşedinte sau vicepreşedinte.
82
numerotează pe instanţă, sau, după caz, pe colegii, ţinîndu-se seama de
materiile în care se judecă și de specializarea completelor, astfel încît să
fie asigurată continuitatea completului. Completele constituite dintr-un
singur judecător se numerotează în ordinea alfabetică a numelor
acestora.
Dosarele civile, de contencios administrativ și economice, după
atribuirea numărului de ordine de către cancelarie, sînt preluate de
preşedinte, care le repartizează aleatoriu cîte unul, în ordinea numerelor
completelor de judecată stabilite la începutul anului, după categorii.
Aceeaşi regulă se aplică şi la repartizarea cauzelor completelor
specializate, care pot fi constituite în caz de necesitate pentru judecarea
cauzelor privind anumite materii sau categorii de persoane.
Potrivit aceluiași principiu cauzele repartizate unui complet de
judecată nu pot fi trecute altui complet decît în cazul cînd judecătorul nu
poate participa la judecată din motive obiective. Modificarea numărului
completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor din completele de
judecată se poate realiza doar pentru motive obiective în condiţiile
legislației procesuale, prin emiterea unei încheieri de către preşedintele
instanţei. Copiile încheierilor întocmite în procedura repartizării
aleatorie a cauzelor se păstrează în mape separate în cancelaria instanţei.
Schimbarea membrilor completului se face în cazuri excepţionale, pe
baza criteriilor obiective, prin încheiere motivată.
În situaţia în care în prima instanţă nu se mai poate constitui un
complet de judecată, pricina urmează a fi trimisă altei instanţe de acelaşi
grad, situată în circumscripţia instanţei de apel.
Deoarece la distribuirea aleatorie a cauzelor nu se ține cont de

existența sau lipsa temeiurilor de recuzare, ulterior distribuirii dosarului
pot fi scoase în evidență de către judecător personal sau de către
participanții la proces existența circumstanțelor care pot pune la îndoială
imparțialitatea judecătorului.
În vederea asigurării respectării principiului imparțialității
judecătorilor la examinarea cauzelor civile, legislația procesual civilă a
scos în evidență anumite situații existența cărora constituie temei de
înlocuire a judecătorului, și anume: inadmisibilitatea participării repetate
a judecătorului la judecarea aceleiaşi pricini (art.49 din Codul de
83
procedură civilă) și existența unuia din temeiurile de recuzare (art.50 din
Codul de procedură civilă).
Astfel, este inadmisibil să judece pricina repetat judecătorul care s-a
pronunţat în fond în primă instanţă, în apel sau recurs. În acest sens,
legiuitorul a ținut să concretizeze următoarele situații:
judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în primă instanţă nu
mai poate participa la judecarea acesteia în instanţă de apel, de
recurs şi nici la rejudecarea ei în primă instanţă, după casare;
judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de apel nu
mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în
instanţă de apel şi nici în instanţă de recurs;
judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de recurs
nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în
instanţă de apel.
Totuși, legiuitorul a prevăzut și unele excepții de la această regulă,
cînd participarea judecătorului este permisă, și anume:
a) cînd cererea a fost scoasă de pe rol sau a fost încetat procesul în
temeiul art.265 lit.a) şi b) din Codul de procedură civilă;51
b) cînd are loc judecarea pricinii în componenţa Plenului Curţii
Supreme de Justiţie;
c) cînd se judecă recursurile în plină componenţă de către Colegiul
civil şi de contencios administrativ sau de către Colegiul economic
al Curţii Supreme de Justiţie;
d) cînd se adoptă hotărîri explicative de către Plenul Curţii Supreme
de Justiţie;
e) cînd judecătorul nu s-a pronunţat, dar a soluţionat unele chestiuni
de procedură.
Pe lîngă interdicția de a fi participat anterior la examinarea cauzei,
judecătorul care judecă pricina poate fi recuzat dacă:
a) la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor,
expert, specialist, interpret, reprezentant, grefier sau executor
judecătoresc;52
51
Potrivit art.265 lit.a) şi b) din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească dispune
încetarea procesului în cazul în care: a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă; b)
într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o
hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu
renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi.
52
În rîndul practicienilor se discută problema extinderii acestor enumerări și la alte categorii,
precum: mediator, procuror etc.
84
b) se află în raporturi de rudenie pînă la al treilea grad inclusiv sau de
afinitate pînă la al doilea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi
participanţi la proces sau cu reprezentanţii acestora; 53
c) este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;
d) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;54
e) are un interes personal, direct sau indirect, în soluţionarea pricinii
ori există alte împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea şi
nepărtinirea lui.55
Totodată, din completul care judecă pricina nu pot face parte
persoane care se află în raporturi de rudenie sau de căsătorie.
Potrivit art.4 din Codul de etică al judecătorului, judecătorul este
obligat să se abţină de la oricare proces în care imparţialitatea sa ar putea
fi pusă la îndoială şi se va autorecuza într-un proces în care aceasta este
cerută de lege, inclusiv în cazurile în care:
are o părtinire sau prejudecată proprie faţă de una dintre părţi, sau
personal deţine informaţii despre probele contestate ce ţin de proces;
ştie că el, personal sau ca custode, sau soţul său (soţia) sau alte rude
apropiate au un interes financiar în obiectul disputei sau orice alt
interes care ar putea afecta substanţial rezultatul procesului.
La anunţarea completului în ședința de judecată, președintele trebuie

să explice dreptul participanților la proces de a face propuneri de
recuzare. Judecătorul de asemenea poate să se autorecuze dacă constată
existența vreunuia din temeiurile analizate mai sus.
53
Potrivit art.45 din Codul familiei, rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz,
rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz – în linie colaterală. Gradul de rudenie se
stabileşte prin numărul de naşteri. Rudele unuia dintre soţi sînt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul
de afinitate sînt similare liniei şi gradului de rudenie.
54
La invocarea acestui motiv de recuzare în calitate de probe/dovezi pot fi prezentate: un articol
din ziar, segvență de la o emisiune TV sau interviu etc.
55
Alte împrejurări ce pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea judecătorului pot fi, spre
exemplu: concubinajul, logodnicia, cumătrismul etc. De exemplu, în cazul Tocono şi Fundaţia
Profesorii Prometeişti vs Moldova, examinat la CtEDO în 2007, hotărîrea instanței moldave a
fost casată pe motiv că a fost luată de către un judecător al cărui fiu a fost exmatriculat din liceu
din cauza comportamentului rău, absenţelor nemotivate şi notelor proaste, exmatricularea fiind
făcută de către directorul liceului şi profesorii care făceau parte din Fundaţia Profesorii
Prometeişti, iar în urma acelui incident, judecătorul ar fi ameninţat administraţia şcolii cu
răzbunarea. În acest caz, reclamanţii au pretins, în special, violarea articolului 6 §1 al Convenţiei
prin pretinsa lipsă de imparţialitate a unuia dintre judecătorii care au examinat recursul în cauza
lor.
85
Propunerea de recuzare şi de abţinere de la judecată urmează a fi
prezentată oral sau în scris, pentru fiecare judecător în parte, cu indicarea
motivelor concrete şi, în caz dacă ele există, cu anexarea probelor ce
confirmă temeiul recuzării.
Propunerea de recuzare şi de abţinere de la judecată urmează a fi
depusă pînă la începerea dezbaterilor judiciare în fond, însă dacă autorul
în proces a aflat de existenţa temeiului recuzării sau abţinerii după ce a
început judecarea pricinii în fond, el nu este lipsit de posibilitatea să facă
propunere de recuzare sau de abţinere de la judecată.
În proces nu se admite înaintarea repetată a recuzării aceluiaşi
judecător pentru aceleaşi motive dacă anterior recuzarea lui a fost
respinsă. De asemenea, nu se admite: recuzarea judecătorului din
suspiciune în imparţialitatea lui dacă nu sînt cunoscute temeiurile de
drept şi de fapt pentru înaintarea recuzării; recuzarea judecătorului
căruia i s-a încredinţat verificarea temeiniciei recuzării declarate unui alt
judecător; recuzarea judecătorilor care nu sînt implicaţi în examinarea
pricinii.
Propunerea de recuzare se examinează de instanţa sesizată cu
acţiunea. Instanţa audiază persoana a cărei recuzare se solicită, dacă
aceasta doreşte să dea explicaţii, şi ascultă opinia participanţilor la
proces. Nu se admite interogarea ca mijloc de dovadă a motivelor de
recuzare, nici efectuarea unor acte de procedură.
Instanţa de judecată decide asupra recuzării şi abţinerii în camera de
deliberare printr-o încheiere motivată care nu se supune nici unei căi de
atac decît odată cu fondul hotărîrii sau deciziei. O astfel de menţiune se
face şi în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Recuzarea judecătorului se hotărăşte, în lipsa acestuia, de un alt
judecător sau de un alt complet de judecată, de regulă în aceeaşi zi, iar
dacă această problemă este examinată de instanţa ierarhic superioară
spre care se îndreaptă calea de atac respectivă, în cel mult 10 zile.
Judecătorii care au făcut parte din completul de judecată şi cărora nu le-
au fost înaintate recuzări pot fi incluşi în noul complet pentru
soluţionarea recuzării.
Dacă, din motivul recuzării, în instanţa sesizată cu pricina nu se
poate constitui complet de judecată şi dacă recuzarea îi priveşte pe toţi
judecătorii ei, cererea de recuzare se va judeca de instanţa ierarhic
superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.
86
Prin efect se înțelege rezultatul sau consecința pe care o produce o
anumită acțiune sau inacțiune.
În cadrul procesului civil prin efect al examinării cererii de recuzare
a judecătorului înțelegem admiterea sau interzicerea judecătorului de a
participa la examinarea pricinii civile respective.
Conform art.54 din Codul de procedură civilă, dacă cererea de
recuzare a fost admisă de instanţa sesizată, pricina se examinează de un
alt judecător sau de un alt complet de judecători al acestei instanţe. În
cazul neadmiterii cererii, pricina se examinează de judecătorii
desemnaţi.
Dacă instanţa superioară învestită cu dreptul de a examina cereri de
recuzare găseşte că cererea de recuzare este întemeiată, va dispune
trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad, iar în cazul imposibilităţii
o va expedia spre examinare instanţei ierarhic superioare spre care se
îndreaptă calea de atac respectivă. În cazul respingerii cererii, pricina se
va restitui spre judecare instanţei iniţiale.
În încheierea prin care s-a admis recuzarea se precizează în ce
măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie
menţinute.
Analizînd efectele legale pe care le produce recuzarea, putem
evidenția diferite tipuri de efecte, în dependență de diferite criterii.
Astfel, în funcție de decizia luată în rezultatul examinării cererii de
recuzare deosebim:
 efecte pozitive, cînd cererea de recuzare este admisă și pricina
se examinează de alt judecător;
 efecte negative, cînd cererea de recuzare este respinsă și
pricina se examinează de judecătorul desemnat inițial.
În dependență de instanța care a examinat cererea de recuzare avem:
 efecte de nivel local, cînd desemnarea altor judecători se face
din rîndul judecătorilor aceleiași instanțe.
 efecte de nivel ierarhic, cînd desemnarea altor judecători se
face din rîndul judecătorilor unei alte instanțe de același grad
sau în caz de imposibilitate din rîndul instanţei ierarhic
superioare spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.
În funcție de actele de procedură ce urmează a fi înfăptuite

menționăm:
87
 efecte simple, cînd se emite o încheiere de înlocuire a
judecătorului recuzat cu un alt judecător;
 efecte compuse, cînd se emite o încheiere de trimitere a pricinii
la o altă instanţă de acelaşi grad sau la instanţa ierarhic
superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.
În dependență de acțiunea actelor îndeplinite de judecătorul recuzat
putem evidenția:
 efecte inițiale, cînd actele de procedură îndeplinite de
judecătorul recuzat sînt anulate și ele urmează a fi îndeplinite
de către judecătorul nou desemnat;
 efecte continue, cînd actele de procedură îndeplinite de
judecătorul recuzat sînt menținute. Acestea la rîndul lor pot fi:
totale, cînd se mențin toate actele de procedură întocmite de
judecătorul recuzat și parțiale, cînd expres se menționează în
încheiere care acte de procedură ale judecătorului recuzat
continuă să producă efecte în continuare.
88
TEMA 7. COMPETENŢA GENERALĂ

7.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti economice
Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea recunoscută

de lege unei instanţe judecătoreşti, unui alt organ de jurisdicţie sau cu
activitate jurisdicţională, unei autorităţi publice sau unei persoane fizice
ori juridice de a soluţiona o anumită pricină civilă potrivit legii. Trebuie,
astfel, de precizat că nu toate litigiile civile sînt de competența
instanțelor judecătorești. Există litigii care se soluționează de către alte
autorități statale sau de către alte organe, jurisdicționale sau cu activitate
jurisdicțională,56 altele decît instanțele judecătorești.
Conceptul de competență este de amplă utilizare în limbajul juridic,
mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin
competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a
examina și soluţiona anumite cereri sau litigii. 57 Deci, vorbind de
competență ne referim la instanța judecătorească și nu la judecătorii care
sînt încadrați la aceea instanță.
Cazurile şi condiţiile în care un organ judecătoresc are îndreptăţirea
legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin
intermediul regulilor de competenţă. Legislația procesual civilă folosește
diferite criterii pentru determinarea competenței instanțelor
judecătorești. Astfel, determinarea instanţei competente să examineze şi
să soluţioneze pricina civilă concretă se face ţinîndu-se cont în primul
rînd de regulile competenţei generale (art.28-31 din Codul de procedură
civilă) și ulterior de regulile competenței jurisdicționale (art.32-45 din
Competența generală reprezintă o instituție procesual civilă prin
intermediul căreia se realizează o delimitare între instanțele judecătorești
competente să examineze pricinile civile de instanțele judecătorești
competente să examineze pricinile economice.
56
Potrivit art.134 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova „Curtea Constituţională este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova”.
57
Leș I. Tratat de drept procesual civil. – București: ALL BECK, 2001, p.165.
89
Necesitatea și importanța competenței generale este determinată de
faptul că în sistemul judiciar din Republica Moldova există instanțe
judecătorești de drept comun și instanțe specializate (în cadrul
procesului civil – instanțe economice). Anume prin intermediul
competenței generale putem delimita atribuțiile ce revin fiecărei din
aceste categorii de instanțe. Deci, reieșind din prevederile cap.III ale
Codului de procedură civilă, putem concluziona că existența regulilor de
competență generală se datorează faptului că există instanțe de drept
comun și instanțe specializate.58
În această ordine de idei ținem să menționăm că în doctrina
procesual civilă prin competență generală se desemnează acea instituție
procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanțelor
judecătorești de atribuțiile altor autorități statale sau nestatale. 59 Nu
împărtășim această opinie întrucît determinarea instituției competente se
face în dependență de competența oferită acesteia prin lege.
Actualmente, din categoria instanţelor de drept comun fac parte:
judecătoriile, curţile de apel şi Colegiul civil şi de contencios
administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, iar din categoria instanţelor
economice fac parte: Judecătoria Economică de Circumscripţie
Chişinău, Curtea de Apel Economică şi Colegiul economic al Curţii
Supreme de Justiţie.
Deoarece prin intermediul regulilor de competență generală se
stabileşte atît categoria litigiului cît și instanța împuternicită prin lege să
examineze şi să soluţioneze pricina civilă concretă, legiuitorul a ținut să
concretizeze categoriile de pricini civile care sînt de competenţa
instanţelor judecătoreşti de drept comun (art.28 din Codul de procedură
civilă) şi care trebuie să fie examinate de către instanţele economice
(art.29 din Codul de procedură civilă).
Analiza comparativă a prevederilor art.28 şi 29 din Codul de
procedură civilă permite de a califica corect din ce categorie de pricini
civile face parte cazul respectiv: este un litigiu de drept comun 60 sau este
un litigiu economic.
Astfel, în dependență de categoria instanței de judecată, putem
evidenția două tipuri de competență generală:
58
În temeiul Legii nr.163 din 22.07.2011, instanțele specializate vor fi lichidate și în consecință
va fi exclusă competența generală a instanțelor judecătorești economice, începînd cu 12.03.2012.
59
A se vedea: Leș I. Tratat de drept procesual civil. – București: ALL BECK, 2001, p.166.
60
Calificarea de „instanțe de drept comun” le acordă instanțelor de judecată respective
competența de a examina și soluționa orice pricină civilă care nu este dată în competența altor
instanțe.
90
 competența generală a instanțelor judecătorești de drept
comun, care determină ce categorii de pricini civile urmează a
fi examinate de către instanțele de drept comun;
 competența generală a instanțelor judecătorești economice,
care determină ce categorii de pricini civile urmează a fi
examinate de către instanțele economice.
De competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun ţine

judecarea pricinilor civile privind apărarea drepturilor încălcate sau
contestate, libertăţilor şi intereselor legitime dacă apărarea nu se
efectuează pe o altă cale judiciară, în special:
a) pricinile în litigiile de drept ce nasc din raporturi juridice civile,
familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte
raporturi juridice, bazate pe egalitatea părţilor, pe libertatea
contractului şi pe alte temeiuri de apariţie a drepturilor şi
obligaţiilor. Instanța judecătorească de drept comun examinează în
procedură contencioasă (generală) litigiile de drept privat ce apar
între persoane fizice.
b) pricinile în litigiile ce decurg din raporturi de contencios
administrativ. Instanța judecătorească de drept comun examinează
în procedura contenciosului administrativ litigiile de contencios
administrativ generate fie de un act administrativ, fie de
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind recunoaşterea
unui drept recunoscut de lege. Este litigiu de contencios
administrativ acel litigiu în care cel puţin una dintre părţi este o
autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi.
c) pricinile în procedură specială. Instanţa judecătorească de drept
comun examinează în procedură specială pricini cu privire la:
 constatarea faptelor care au valoare juridică;
 încuviinţarea adopţiei;
 declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului
(emanciparea);
 declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată;
 limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii;
 încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
91
 încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul
de psihiatrie;
 aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în
familie;
 restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la
purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de
chemare);
 declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului
de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn;
 constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;
 reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de
reconstituire);
 alte categorii de pricini atribuite prin lege spre examinare în
procedură specială.
d) pricinile privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea
licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător;
e) pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la
judecarea în termen rezonabil a cauzei şi cu repararea
prejudiciului cauzat prin această încălcare;
f) pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la
executarea în termen rezonabil a actelor instanţelor judecătoreşti şi
a actelor unor alte autorităţi şi cu repararea prejudiciului cauzat
prin această încălcare;
g) pricinile în pretenţii ce se examinează în procedură ordonanţială.
Instanţa judecătorească de drept comun examinează în procedură
ordonanţială pretenţia care:
 derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
 rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar
legea nu dispune altfel;
 este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea
sau nedatarea acceptului, autentificat notarial;
 ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu
necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii
(maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane
interesate;
 urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate,
dar neplătite salariatului;
92
 este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de
organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea
cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori
bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei
hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a
bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului
evacuat din locuinţă;
 rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor
bunuri;
 rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;
 decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă
de Fondul Social;
 rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de
stat;
 urmăreşte exercitarea dreptului de gaj;
 rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a
primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală.
h) pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor instanţelor
judecătoreşti şi a actelor unor alte autorităţi, inclusiv ale
instanţelor judecătoreşti străine şi ale arbitrajelor internaţionale;
i) pricinile privind declararea insolvabilităţii;
j) pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor
arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii;
k) alte categorii de pricini date prin lege în competenţa instanţelor
judecătoreşti de drept comun.
Totodată, trebuie de menționat că instanţele judecătoreşti de drept
comun judecă și pricinile cu participarea cetăţenilor străini, apatrizilor,
organizaţiilor străine, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor
internaţionale, cu excepţia pricinilor în litigii economice şi altor pricini
date în competenţa judecătoriilor economice.
7.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti economice61
De competenţa instanţelor judecătoreşti economice ţine judecarea:

a) litigiilor economice ce apar din raporturi juridice civile,
financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice,
61
Începînd cu 12.03.2012 art.29 din Codul de procedură civilă, ce privește competența
instanțelor judecătorești economice, va fi exclus în temeiul Legii nr.163 din 22.07.2011.
93
persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se
constitui persoană juridică, avînd statut de întreprinzător
individual, dobîndit în modul stabilit de lege. Instanța economică
examinează în procedură contencioasă (generală) litigiile de drept
privat ce apar între persoane juridice sau întreprinzători individuali.
Această regulă de competență este specifică instanțelor specializate
datorită cerințelor procesuale înaintate față de statutul părților, și
anume: să fie persoane juridice sau întreprinzători individuali.
b) pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între
membrii altor societăţi şi societate, indiferent de subiect, ce rezultă
din activitatea economică a societăţii respective. Instanța economică
examinează în procedură contencioasă (generală) doar litigiile cu
caracter economic ce apar între acţionar şi societatea pe acţiuni sau
între membrii altor societăţi şi societate.
c) pricinile privind declararea insolvabilităţii.62 Pricinile civile
legate de declararea insolvabilității se examinează doar de către
instanțele economice. Aici se are în vedere atît examinarea și
declararea insolvabilității unei persoane juridice, cît și examinarea
tuturor litigiilor ce țin de neexecutarea obligațiilor contractuale de
către debitorul insolvabil.
d) pricinile privind contestarea actelor administrative ce
vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în
circuitul civil. Instanța economică examinează în procedura
contenciosului administrativ litigiile de contencios administrativ
generate doar de contestarea actelor administrative ce vizează
dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul
civil. Toate celelalte litigii de contencios administrativ se
examinează de către instanțele judecătorești de drept comun.
e) pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor
arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii;
f) pricinile privind sistarea temporară a valabilităţii sau
retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de
întreprinzător;
g) alte categorii de pricini date prin lege în competenţa
instanţelor judecătoreşti economice.
Totodată, trebuie de menționat că instanţele judecătoreşti economice
judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi
62
Insolvabilitatea este situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi
onora obligaţiile de plată.
94
cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor
străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor
internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege,
printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau
prin înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare
a unor astfel de litigii.
Legislaţia procesual civilă foloseşte diferite criterii pentru a

determina competenţa instanţelor judecătoreşti, deoarece pe de o parte,
pentru reclamant una din primele situații juridice pe care trebuie să le
determine în cazul declanşării unui litigiu este tocmai aceea de a
cunoaşte instanţa de judecată la care trebuie să înainteze cererea de
chemare în judecată, iar pe de altă parte pentru organul de justiţie care
nu poate fi sesizat la întîmplare, adică după bunul plac al părţilor în
litigiu.
Din aceste considerente, reclamantului îi revine sarcina de a
determina corect instanţa competentă să judece pricina civilă pe care
iniţiază să o pună pe rolul instanţei judecătoreşti, iar în cazul în care
reclamantul se adresează la o instanţă care nu este competentă să judece
pricina, judecătorul trebuie să restituie cererea.
Totuși, dacă instanța a primit cererea de chemare în judecată spre
examinare cu încălcarea regulilor de competență generală, atunci
instanța va dispune printr-o încheiere strămutarea pricinii la instanța
competentă.
Totodată, trebuie să cunoaștem că pricina civilă care este de
competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau a celei
specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare
arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este
interzisă de lege. Sînt competente să judece contestaţia împotriva
hotărîrii arbitrale curţile de apel de drept comun sau, după caz, Curtea de
Apel Economică.
95
TEMA 8. COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ

8.6. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa
jurisdicțională
După determinarea competenţei generale urmează a fi stabilită

competenţa jurisdicţională, care ne permite să identificăm mai exact care
instanță de judecată urmează să examineze pricina civilă concretă.
Competența jurisdicțională reprezintă o instituție procesual civilă
prin intermediul căreia se realizează o delimitare dublă între instanțele
judecătorești competente să examineze pricinile civile, atît pe linie
verticală – între instanțe de grad diferit, cît și pe linie orizontală – între
instanțe de același nivel.
Reieșind din prevederile legislației procesual civile și analizînd
opiniile doctrinarilor privitor la felurile competenţei jurisdicţionale,
putem evidenția 2 tipuri de competență jurisdicțională:
 competenţa jurisdicţională materială, care delimitează pe linie
verticală sfera de activitate a diferitor categorii de instanţe ce fac
parte din sistemul judiciar;
 competenţa jurisdicţională teritorială, care delimitează pe linie
orizontală competenţa instanţelor judecătorești de acelaşi nivel.
Astfel, prin intermediul regulilor competenței jurisdicționale se
realizează o delimitare a atribuțiilor concrete ce revin instanţelor de
judecată de acelaşi grad şi o determinare a instanţei competente din
punct de vedere teritorial. Spre exemplu: dacă competenţa generală
revine unei instanţe judecătoreşti de drept comun trebuie de stabilit
concret care judecătorie sau curte de apel este competentă să judece
cazul şi din ce regiune, iar dacă competenţa generală revine unei instanţe
judecătoreşti economice trebuie de stabilit dacă judecarea pricinii ţine de
96
competenţa jurisdicţională a Judecătoriei Economice de Circumscripţie
Chişinău sau a Curţii de Apel Economice.
Astfel, dacă am constatat că un litigiu este de competența unei
instanțe judecătorești de drept comun se impune a stabili dacă litigiul
trebuie soluționat de o judecătorie sau de o curte de apel (competența
materială) și apoi concret care judecătorie sau curte de apel (competența
teritorială).
În ceea ce priveşte cazurile în care competenţa generală revine
instanţelor economice, identificarea instanţei competente să examineze
litigiul se face doar după regulile competenţei jurisdicţionale materiale,
fără aplicarea regulilor competenţei jurisdicţionale teritoriale, deoarece
în Republica Moldova există doar o singură judecătorie economică şi o
singură curte de apel economică.
Competența jurisdicțională materială reprezintă una din felurile

competenței jurisdicționale prin intermediul căreia se realizează o
delimitare, pe linie verticală, a sferei de activitate a diferitor categorii de
instanțe care fac parte din sistemul judiciar și sînt competente să
examineze pricinile civile.
Termenul de competență materială provine din latinescul ratione
materiae, ceea ce înseamnă în raport cu materia. Această expresie latină
se utiliza pentru cazurile în care competența unui organ judiciar se
stabilea de lege în raport cu natura litigiului, cu valoarea obiectului
acestuia sau în raport cu infracțiunea săvîrșită.
În literatura de specialitate63 se evidențiază două forme ale
competenței jurisdicționale materiale, și anume: competența
jurisdicțională materială funcțională, care se stabilește după rolul și
funcțiile fiecărei categorii de instanțe (de a judeca în primă instanță, în
instanță de apel sau de recurs) și competența jurisdicțională materială
procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau valoarea
litigiului.
Determinarea competenței materiale funcționale se face prin
stabilirea ierarhiei instanțelor judecătorești, în sensul delimitării celor
care desfășoară jurisdicția de fond de cele care exercită controlul judiciar
ordinar sau extrajudiciar, iar determinarea competenței materiale
63

97
procesuale se face prin stabilirea instanței judecătorești competente
reieșind din categoria pricinii civile concrete.
Ținînd cont de faptul că competența materială se realizează pe linie
verticală datorită faptului că în Republica Moldova sînt competente de a
examina pricinile civile în primă instanță atît judecătoriile cît și curțile
de apel, putem evidenția că în dependență de gradul/nivelul instanței de
judecată se cunosc două feluri de competență materială:
 competența materială a judecătoriilor, care determină ce categorii
de pricini civile urmează a fi examinate de judecătoriile de drept
comun și ce categorii de pricini civile urmează a fi examinate de
judecătoriile economice de circumscripție;
 competența materială a curților de apel, care determină ce
categorii de pricini civile urmează a fi examinate de curțile de apel
de drept comun și ce categorii de pricini civile urmează a fi
examinate de Curtea de Apel Economică.
Pînă a trece în revistă categoriile de litigii date în competența

judecătoriilor trebuie să concretizăm faptul că art.32 din Codul de
procedură civilă face o divizare a atribuțiilor judecătoriilor ca instanțe de
drept comun și ca instanțe de contencios administrativ. Aceasta însă nu
înseamnă că în Republica Moldova există instanțe specializate pe
litigiile de contencios administrativ, cum există spre exemplu instanțele
economice. Această delimitare a legiuitorului vine să concretizeze care
categorii de litigii sînt de contencios administrativ și respectiv urmează a
fi examinate în procedura contenciosului administrativ.64
În ceea ce privește competența judecătoriilor 65 ca instanţe de drept
comun, conform art.32 alin.(1) din Codul de procedură civilă, acestea
judecă:
 pricinile date prin lege în competenţa instanţelor de drept comun;
 pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează
dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul
64
Actualmente se discută oportunitatea adoptării unui Cod de contencios administrativ, care va
prevedea o procedură separată de examinare a acestei categorii de litigii. Un prim proiect în acest
sens deja este elaborat.
65
Judecătoriile sînt învestite cu dreptul prioritar de jurisdicție, curțile de apel avînd o jurisdicție
de exepție, în sensul că ele pot soluţiona pricini civile în primă instanţă numai în baza unor
dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă.
98
civil, cu excepţia celor ce ţin de competenţa unor alte instanţe de
drept comun.66
În ceea ce privește competența judecătoriilor ca instanţe de
contencios administrativ, conform art.32 alin.(2) din Codul de procedură
civilă, acestea judecă:
 litigiile privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi
privind legalitatea actelor administrative emise de autorităţile
administraţiei publice din sate (comune), oraşe, raioane, de
funcţionarii publici din cadrul acestora, precum şi de persoanele de
drept privat de orice nivel, care prestează servicii de interes public;
 cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică
suspendarea activităţii consiliului local de nivelul întîi;
 contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege
în competenţa altor instanţe judecătoreşti;
 litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini
anumite acte notariale.
Potrivit art.35 din Codul de procedură civilă, judecătoriile
economice de circumscripţie67 judecă toate categoriile de litigii
economice date prin lege în competenţa sa, cu excepţia celor atribuite
Curţii de Apel Economice, precum şi pricinile dintre acţionar şi
societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi aceste societăţi,
indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii
respective.
Curţile de apel ca instanţe de drept comun judecă în primă instanţă

pricinile civile privind:
 declararea legalităţii unei greve;
 recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor
judecătoreşti străine și ale arbitrajelor internaționale;
66
În ce privește această competență, ținem să menționăm că există o neconcordanță între
prevederile art.32 alin.(1) în raport cu prevederile art.29 alin.(1) lit.d) și art.36 alin.(1) lit.c),
deoarece conform regulilor competenței generale aceasta este dată în competența instanțelor
economice, iar conform regulilor competenței jurisdicționale materiale aceasta este pusă în
seama Curții de Apel Economice. Din aceste considerente, prevederile art.32 alin.(1) sînt în
contradicție cu alte prevederi ale Codului de procedură civilă.
67
Codul de procedură civilă se referă la judecătoriile economice de circumscripţie, însă trebuie să
ținem cont de faptul că în Republica Moldova există doar o singură judecătorie economică și
anume Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău, care va fi lichidată curînd
99
 lichidarea şi suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti de nivel
republican;
 încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii
Moldova domiciliaţi în străinătate şi de către cetăţeni străini şi
apatrizi;
 încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei şi
repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare;
 apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor
administrativ-teritoriale ce ţin de buget; rezilierea, rezoluţiunea şi
declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele statului;
protecţia mediului înconjurător;
 declararea insolvabilităţii;
 contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale.
Curţile de apel ca instanţe de contencios administrativ judecă în
primă instanţă litigiile privind contestările actelor juridice cu caracter
normativ, hotărîrilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor administraţiei
publice din municipii, ale consiliului municipal şi primăriei municipiului
Chişinău, ale funcţionarilor publici din cadrul acestora, ce lezează
drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi
organizaţiilor.
Codul de procedură civilă prevede anumite categorii de litigii care
țin doar de competența Curții de Apel Chişinău, și anume de a judeca în
primă instanţă litigiile din domeniul proprietăţii intelectuale privind:
 apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, a dreptului
asupra invenţiilor, mărcilor de produs şi mărcilor de serviciu,
indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi specialităţilor
tradiţionale garantate, desenelor şi modelelor industriale, soiurilor
de plante, topografilor circuitelor integrate, denumirilor comerciale;
combaterea concurenţei neloiale, indiferent de calitatea persoanei;
 nulitatea înregistrărilor, decăderea din drepturile asupra mărcii,
precum şi contestarea hotărîrilor Comisiei de contestaţii a Agenţiei
de Stat pentru Proprietatea Intelectuală emise în litigiile din
domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale;
 constatarea notorietăţii mărcii.
Totodată, ca instanță de contencios administrativ, Curtea de Apel
Chişinău examinează în primă instanţă litigiile privind:
 legalitatea actelor administrative cu caracter individual emise de
Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern, prin
100
care sînt vătămate în drepturi şi interese legitime persoanele fizice şi
juridice, în afara celor exceptate prin lege;
 nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitor la legalitatea
actelor administrative emise de organele centrale de specialitate ale
administraţiei publice, în afara celor exceptate prin lege, precum şi
legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale;
 verificarea legalităţii hotărîrilor Consiliului Superior al
Magistraturii, în cazurile prevăzute de lege;
 păstrarea secretului de stat.
O competență specială este stabilită și pentru Curtea de Apel
Comrat care, ca instanță de contencios administrativ, verifică legalitatea
actelor administrative emise de autorităţile publice ale unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia.68
Curtea de Apel Economică judecă în primă instanţă:
 pricinile privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale
unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea,
rezoluţiunea şi declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele
statului, privind protecţia mediului înconjurător;
 cererile de declarare a insolvabilităţii;
 pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează
dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit
civil;
 contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;
 recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor
instanţelor judecătoreşti economice străine şi arbitrajelor
internaţionale;
 alte litigii date de lege în competenţa sa.
După stabilirea competenţei jurisdicţionale materiale a instanţelor

de drept comun se identifică instanţa competentă teritorial să examineze
pricina civilă, fie că este o judecătorie, fie că este o curte de apel. În
acest sens, legislaţia procesual civilă prevede 4 feluri de competenţă
jurisdicţională teritorială:69
68
Curţilor de apel le pot fi atribuite prin lege şi alte categorii de pricini spre judecare în primă
instanţă.
69
Legislația procesual civilă prevedea și competența teritorială contractuală sau convențională,
care oferea părților posibilitatea de a stabili, prin acordul lor, instanța competentă să soluționeze
101
Competenţa teritorială generală, care instituie regula principală
potrivit căreia acţiunea se intentează în instanţa din circumscripția unde
se află domiciliul70 sau locul de aflare a pîrîtului,71 iar acţiunea împotriva
unei organizaţii se intentează în instanţa din circumscripția unde se află
sediul ei sau al organului ei de administraţie. Această regulă își are
originea încă în dreptul roman, de unde a fost preluată ulterior de
legislațiile procesuale moderne. Jurisconsulții romani au exprimat
această regulă prin maxima Actor sequitur forum rei, regulă care se
fundamentează pe o idee de echitate, și anume că la inițierea procesului
nu se știe cine are dreptate, fapt pentru care este firesc ca reclamantul să
se adreseze la instanța de la domiciliul pîrîtului. Deși, legislaţia noastră
procesual civilă pe lîngă principiul forum rei (al domiciliului) prevede şi
principiul loci rei (locul de aflare al pîrîtului), totuşi predominant rămîne
principiul forum rei, deoarece doar în cazul în care reclamantul nu
cunoaşte domiciliul pîrîtului şi a întreprins toate măsurile pentru aflarea
acestuia, poate înainta acţiunea la instanţa de la locul aflării pîrîtului.
Competenţa teritorială alternativă sau facultativă, care consacră
dreptul reclamantului de a alege între mai multe instanțe deopotrivă
competente, instanţa la care se va examina cazul. Considerînd că în
unele cazuri interesele reclamantului, faţă de acelea ale pîrîtului, trebuie
ocrotite cu prioritate, prin lege, competenţa teritorială este reglementată
şi în favoarea acestuia. Astfel, competenţa teritorială alternativă este
considerată ca fiind o tehnică de protecţie a reclamantului. Judecătorul
nu poate refuza reclamantului în aplicarea normelor competenţei
jurisdicţionale teritoriale alternative şi să-l îndrepte într-o altă instanţă,
bazîdu-se pe faptul că pricina poate fi judecată şi de o altă instanţă.
Acţiunile civile în care competenţa se determină la alegerea
reclamantului sînt:
 acţiunea împotriva pîrîtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau
care nu are domiciliu în Republica Moldova poate fi intentată în
un eventual litigiu, cu condiția ca această instanță să nu fi fost necompetentă în mod absolut.
Însă, începînd cu 17.11.2006 acest fel de competență a fost exclus.
70
Potrivit art.30 alin.(1) din Codul civil, domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are
locuinţa statornică sau principală.
71
În ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente în raport cu locul de aflare a pîrîtului,
rezultă, potrivit art.30 din Codul civil, că aceasta este reşedinţa persoanei fizice pîrîte, iar
persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul de
reşedinţă. Reşedinţa fiind, potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, locul unde persoana fizică îşi are
locuinţa temporară sau secundară. În cazul lipsei de reşedinţă, persoana se considerată că
domiciliază la locul unde se găseşte. Iar dacă nici acest loc nu se cunoaşte, domiciliu este
considerat, locul ultimului domiciliu.
102
instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestuia sau în instanţa de la
ultimul lui domiciliu din Republica Moldova;
 acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte
organizaţii poate fi intentată şi în instanţa de la locul de aflare a
bunurilor acestora;
 acţiunea care izvorăşte din activitatea unei filiale sau reprezentanţe
a unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată
şi în instanţa de la locul unde filiala sau reprezentanţa îşi are sediul;
 acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru
constatarea paternităţii pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul
reclamantului;
 acţiunea de desfacere a căsătoriei poate fi intentată şi în instanţa de
la domiciliul reclamantului dacă în grija lui se află copii minori sau
dacă deplasarea lui la instanţa de la domiciliul pîrîtului întîmpină
dificultăţi întemeiate;
 acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în
modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli
psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi
intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului;
 acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la
locuinţă, de revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a
prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la
răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub
forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului
scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii
administrative a arestului pot fi intentate şi în instanţa de la
domiciliul reclamantului;
 acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a
integrităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces
pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului ori în
instanţa de la locul prejudiciului;
 acţiunile în reparaţie a daunei cauzate bunurilor unei persoane
fizice sau ale unei organizaţii pot fi intentate şi în instanţa de la locul
daunei;
 acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată
şi în instanţa de la domiciliul reclamantului sau în instanţa de la
locul încheierii sau executării contractului;
103
 acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui
poate fi intentată şi în instanţa din acel loc;
 acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean
al Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui
alt stat poate fi intentată şi în instanţa de la sediul ori domiciliul
reclamantului sau în instanţa de la locul de aflare a bunurilor
pîrîtului pe teritoriul Republicii Moldova;
 acţiunile în materie de asigurare se pot depune în instanţa de la
domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul
accidentului;
 acţiunile accesorii şi incidentale ţin de competenţa instanţei care
este în drept să judece acţiunea principală;
 în acţiunea în constatare a existenţei sau inexistenţei dreptului,
competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru
acţiunile care au ca obiect executarea prestaţiei.
Competenţa teritorială excepţională sau exclusivă, care determină
capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate
anumite cauze civile. Competenţa jurisdicţională teritorială excepţională
a instanţelor judecătoreşti este astfel numită pentru că regulile stabilite
de aceasta exclud aplicarea altor forme de competenţă teritorială.
Acţiunile civile care atrag o competenţă teritorială excepţională, potrivit
art.40 din Codul de procedură civilă, sînt:
 acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor,
fîşiilor forestiere, plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate,
asupra unor case, încăperi, construcţii, altor obiective fixate de
pămînt, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se
intentează în instanţa de la locul aflării acestor bunuri.72 Dacă
bunurile ce constituie obiectul acţiunii sînt situate în circumscripţia
mai multor instanţe, cererea se depune în orice instanţă în a cărei
rază teritorială se află o parte din bunuri;
 acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se
intentează împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa
de la locul instalării utilajului, cu excepţia cazurilor cînd acesta este
instalat în străinătate;
72
Competenţa teritorială jurisdicţională prevăzută la art.40 alin.(1) din Codul de procedură civilă
îşi are justificarea în ideea că la locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai multă
uşurinţă probele necesare pentru soluţionarea justă a acestor categorii de pricini civile, spre
exemplu: dovezile legate de publicitatea imobiliară.
104
 acţiunea privind tezaurul statului este de competenţa instanţei de la
reşedinţa organului împuternicit să reprezinte vistieria statului în
litigiul respectiv;
 acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de
către moştenitori a succesiunii sînt de competenţa instanţei de la
locul aflării averii succesorale sau a părţii ei preponderente;73
 acţiunea împotriva cărăuşului, născută dintr-un contract de
transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături, se înaintează în
instanţa de la sediul cărăuşului căruia, în modul stabilit, i-a fost
înaintată pretenţia;74
 cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor.
Totuși, norme de competenţă teritorială excepţională se conţin şi în
alte articole ale Codului de procedură civilă. Astfel, pentru fiecare
pricină examinată în procedură specială este stabilită competenţa
jurisdicţională teritorială excepţională a unei instanţe judecătoreşti
concrete.
Competenţa teritorială multiplă sau mixtă care determină instanţa
competentă să judece în cazul mai multor pricini civile. Ea permite
crearea condiţiilor adecvate pentru examinarea corectă a pricinilor legate
între ele, excluzînd emiterea unor hotărîri contradictorii. Existenţa
competenţei în cazul mai multor pretenţii e fondată pe necesitatea
examinării corecte, la timp şi într-o singură acţiune a cîtorva pretenţii
faţă de mai mulţi pîrîţi. În acest caz, toate pretenţiile decurg dintr-un
singur raport juridic. Spre exemplu, acţiunea poate fi intentată împotriva
mai multor persoane care împreună au săvîrşit o pagubă. De aceea,
acţiunea ce decurge din acest raport juridic, se intentează faţă de mai
mulţi pîrîţi. În acest sens legislaţia procesual civilă prevede următoarele
competenţe:
73
Regulile competenţei excepţionale în materie de moştenire se aplică atunci cînd acţiunea este
înaintată de creditorul defunctului în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii.
Moştenirea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschideriii
succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului
succesoral (art.1516 alin.(3) din Codul civil). Dacă acţiunea se intentează după acceptarea
succesiunii, se aplică regulile competenţei teritoriale generale, adică se intentează nu la instanţa
de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei preponderente, dar la instanţa de la domiciliul
sau de la locul de aflare a moştenitorului pîrît. Aceste reguli sînt raţionale prin faptul că averea
succesorală poate fi împărţită pe cote părţi, poate intra în posesia efectivă doar a unui moştenitor
celorlalţi plătindu-se o compensaţie pentru cota lor parte din averea succesorală.
74
Competenţa excepţională în acest caz se stabileşte doar în cazul acţiunilor intentate de clienţii
cărăuşului. Acţiunile cărăuşului către clienţi trebuie înaintate potrivit regulilor generale de
competenţă teritorială.
105
 acţiunea împotriva mai multor pîrîţi cu diferite domicilii se
intentează în instanţa de la domiciliul sau locul de aflare al unuia
dintre ei, la alegerea reclamantului;
 acţiunea reconvenţională se intentează, indiferent de instanţa
competentă să o judece, în instanţa care judecă acţiunea iniţială;
 acţiunea intervenientului principal se înaintează în instanţa care
judecă acţiunea iniţială;
 acţiunea civilă născută dintr-o cauză penală, dacă nu a fost pornită
ori soluţionată în proces penal, se intentează potrivit normelor de
procedură civilă, după normele de competenţă stabilite în prezentul
cod.
În dependență de tipul normei procesual civile prin care se stabilește
competența jurisdicțională teritorială, cunoaștem:
 competență teritorială absolută, care este consacrată prin norme
imperative și de la care părțile nu se pot abate în nici un mod.
Din această categorie face parte competența teritorială
excepţională sau exclusivă.
 competență teritorială relativă, care se întemeiază pe reguli care
nu prescriu norme obligatorii pentru părți sau pentru instanță. Din
această categorie fac parte: competența teritorială generală,
competența teritorială alternativă sau facultativă și competența
teritorială multiplă.
8.6. Efectele încălcării regulilor cu privire la

competenţa jurisdicțională
Potrivit art.43 alin.(2) lit.b) din Codul de procedură civilă, dacă pe

parcursul judecării s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare
cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională, atunci instanța
sesizată va dispune printr-o încheiere motivată strămutarea pricinii la
instanța competentă. Încheierea de strămutare a pricinii poate fi atacată
cu recurs.
Instanţa sesizată cu încălcarea normelor de competență
jurisdicțională va remite instanţei competente dosarul în termen de 5 zile
de la data la care încheierea de strămutare a pricinii va devine
irevocabilă.
106
Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul
anterior strămutării pricinii vor avea efect juridic în măsura în care noua
instanţă va considera că nu este necesară modificarea lor.
Strămutarea pricinii este o măsură procesuală întreprinsă de către

instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu, cu referire la un proces deja
pornit, care constă în schimbarea competenţei jurisdicţionale. În astfel de
situaţii trebuie să se ţină cont de două reguli:
Conform primei reguli, competenţa jurisdicţională este imutabilă.
Potrivit art.45 din Codul de procedură civilă, nimeni nu poate fi lipsit
fără consimţămîntul său de dreptul judecării procesului în instanţă şi de
judecătorii în a căror competenţă pricina este dată prin lege, cu
excepţiile expres prevăzute de Codul de procedură civilă. Instanţa
ierarhic superioară nu este în drept să strămute din oficiu o pricină la o
altă instanţă ori să o preia pentru judecare în procedura sa.
Conform celei de-a doua reguli, pricina primită spre examinare în
conformitate cu normele de competenţă va continua să fie examinată în
fond de aceeaşi instanţă, chiar dacă ulterior ea devine de competenţa
altei instanţe.75
Aici se impune menţiunea că la momentul pornirii procesului
competenţa jurisdicţională nu s-a încălcat, procesul civil fiind intentat
corect. O astfel de situaţie poate să apară, în special, în legătură cu
schimbarea, în momentul examinării pricinii, a domiciliului pîrîtului,
atragerea în proces a copîrîţilor, înlocuirii pîrîtului etc.
În ceea ce privește situațiile care duc la strămutarea pricinii civile,
acestea pot fi divizate în 3 categorii:
 circumstanțe inițiale, potrivit cărora procesul civil din start a
fost reținut spre judecare cu încălcarea competenței
jurisdicționale, și anume:
pîrîtul al cărui domiciliu sau loc de aflare nu era cunoscut cere
strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul sau locul de
aflare al său. În astfel de cazuri pîrîtul, al cărui domiciliu nu a
fost cunoscut, aflînd de acţiunea intentată împotriva sa, are
dreptul să ceară strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul
său, iar instanţa în procedura căreia se află pricina e obligată să
strămute pricina. Această regulă se stabileşte în interesul pîrîtului,
75
Art.43 alin.(1) din Codul de procedură civilă.
107
pentru a exclude situaţiile, în care el ar fi obligat să se apere
împotriva acţiunii intentate împotriva sa în condiţii neavantajoase
(spre exemplu: deplasarea la locul examinării pricinii cu
suportarea de cheltuieli suplimentare).
pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre
judecare cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională.
Strămutarea pricinii la o altă instanţă, datorită necompetenţei
instanței care a reţinut-o spre judecare, e posibilă doar cu condiţia
că instanţa era necompetentă să o soluţioneze încă din momentul
pornirii procesului civil.
ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul
aflării majorităţii probelor. Instanţa examinînd solicitarea
părţilor de strămutare a pricinii la instanţa de la locul aflării
majorităţii probelor, trebuie să constate faptul că asemenea probe
există în circumscripţia de activitate a unei altei instanţe, ce
importanţă au probele pentru soluţionarea corectă şi rapidă a
pricinii şi dacă nu pot fi adunate fără strămutarea pricinii în altă
instanţă, în special, prin intermediul delegaţiilor judecătoreşti.
În aceste cazuri, strămutarea pricinii de la o instanţă la alta se face
de către instanța sesizată în temeiul unei încheieri motivate, care
poate fi atacată cu recurs.
 circumstanțe ulterioare, apariția cărora determină strămutarea
pricinii la o altă instanță, și anume:
din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai
multor judecători ori din alte motive întemeiate, substituirea
judecătorilor săi devine imposibilă. Necesitatea strămutării
pricinii, în aceste situaţii, apare în instanţele cu un număr redus
de judecători, în cazul în care unii din ei au participat la
examinarea anterioară a pricinii, iar alții fiind recuzaţi. În această
situaţie pricina, de obicei, este strămutată la cea mai apropiată
instanţă cu condiţia posibilităţii asigurării soluţionării rapide şi
corecte a pricinii deduse judecăţii.
există motive pentru măsuri de securitate publică. Cerinţa esenţială
a strămutării procesului civil pentru măsuri de securitate publică
este aceea ca împrejurările existente pe plan local să afecteze
chiar ordinea publică din acea localitate. Prin urmare, este vorba
de împrejurări care depășesc simplele suspiciuni privitoare la
imparţialitatea judecătorilor în a căror competenţă intră
108
soluţionarea cauzei civile respective. Împrejurările trebuie să fie
excepţionale şi să afecteze nu numai obiectivitatea şi
imparţialitatea judecătorilor, ci însuşi climatul de linişte şi de
ordine care trebuie să domnească într-o localitate sau chiar într-o
anumită zonă a ţării.
există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de
circumstanţele pricinii sau de calitatea participanţilor la proces.
Bănuiala se consideră legitimă ori de cîte ori se poate presupune
că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită
împrejurărilor pricinii sau calităţii părţilor. Circumstanţele la care
se referă textul citat au un caracter general. Totuşi, chiar din
formularea legii se poate deduce cu uşurinţă că legiuitorul are în
vedere împrejurări de o gravitate accentuată, şi care periclitează
obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor.
Aceste circumstanţe, deşi au un caracter general, astfel cum se
subliniază şi în literatura de specialitate, trebuie să se raporteze
întotdeauna fie la împrejurările pricinii, fie la calitatea părţilor.
Prin urmare, judecătorul competent a soluţiona cererea de
strămutare va trebui să examineze în concret dacă circumstanţele
invocate de reclamant sunt de natură să afecteze obiectivitatea
judecătorilor şi dacă au gradul de gravitate avut în vedere.
 circumstanțe excepționale, apariția cărora fac imposibilă
examinarea pricinii de către instanța competentă, pe motiv că
aceasta nu poate funcționa timp îndelungat.
Potrivit art.36 din Codul de procedură civilă, în cazul în care la
Curtea de Apel Economică nu poate fi format un complet pentru
examinarea litigiului în primă instanţă sau în apel, pricina se va
strămuta, în modul stabilit, la una din curţile de apel de drept comun.
Dispoziţiile judecătoreşti pronunţate de curţile de apel de drept
comun în cauzele economice vor fi contestate cu recurs la Colegiul
economic al Curţii Supreme de Justiţie.
În toate cazurile de strămutare a litigiului la o altă instanță, instanţa
sesizată inițial este obligată să remită instanţei competente dosarul în
termen de 5 zile de la data la care încheierea de strămutare a pricinii
devine irevocabilă.
Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul
anterior strămutării pricinii au efect juridic în măsura în care noua
instanţă consideră că nu este necesară modificarea lor.
109
Situația în care două sau mai multe instanțe se consideră competente
sau, dimpotrivă, necompetente să soluționeze o cauză civilă concretă
generează conflict de competență.76
Conflictele de competență pot fi pozitive sau negative. Există
conflict pozitiv de competență cînd două sau mai multe instanțe se
declară concomitent sau succesiv abilitate să soluționeze aceeași cauză,
refuzînd să-și decline competența în favoarea altei instanțe. Conflictul
negativ de competență, dimpotrivă, apare în acele cazuri în care două
sau mai multe instanțe se declară necompetente să soluționeze o cauză
civilă, declinîndu-și reciproc competența.
Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict de competenţă sînt
necesare a fi întrunite în mod cumulativ următoarele cerinţe:
 două sau mai multe instanţe să fie sesizate simultan sau succesiv
cu aceeaşi cerere;
 în privinţa litigiul care a generat conflictul trebuie să existe o
identitate de părţi, obiect şi cauză;
 cererile să fie în curs de judecată;
 cererile să fie de aceeaşi natură procedurală, neputînd exista
conflict de jurisdicţie între o acţiune contencioasă şi o cerere
necontencioasă;
 părţile să fi invocat în faţa instanţelor sesizate excepţia de
necompetenţă;
 rezolvînd excepţia de necompetenţă instanţele să se fi declarat
competente sau, dimpotrivă, necompetente să soluţioneze acea
cauză civilă;
 pentru existenţa conflictului negativ de competenţă mai este
necesar ca hotărîrea de declinare a competenţei să fi rămas
definitivă, aceasta deoarece atîta timp cît hotărîrea de declinare nu a
rămas definitivă cursul justiţiei este neîntrerupt;
 litigiile trebuie să se afle în faţa a două sau mai multe instanţe
moldoveneşti;
76
Conflicte de competenţă pot exista numai între instanţele judecătoreşti nu şi între completele de
judecătă ale aceleiaşi instanţe. În cazul în care un complet apreciează că pricina trebuie judecătă
de un alt complet, preşedintele instanţei va soluţiona administrativ această problemă printr-o
încheiere. Dacă preşedintele instanţei consideră că pricina trebuie rezolvată de completul
desemnat iniţial, ori dacă completul căruia i s-a repartizat dosarul consideră că primul complet a
fost bine alcătuit sau sesizat, încheierea nu ar putea fi atacată cu apel sau recurs, după caz,
deoarece s-ar ajunge la întreruperea cursului judecăţii.
110
 una dintre instanţele investite trebuie să fie competentă să judece
cauza, dacă nici una nu este competentă, cererea regulatorului de
competenţă va fi respinsă, părţile urmînd să-şi îndrepte acţiunea la
instanţa competentă.
Conflictele de competență împiedică desfășurarea normală a
procesului civil, ele dăunează atît interesului general, cît și interesului
părților în litigiu. Din acest motiv legiuitorul a prevăzut un mijloc legal
de reglare a competenței și o procedură destinată a soluționa conflictele
de competență.
Astfel, potrivit art.44 din Codul de procedură civilă, dacă în faţa
unei instanţe de judecată apare un conflict de competenţă jurisdicţională,
atunci aceasta este obligată să suspende din oficiu procesul şi să
înainteze dosarul instanţei în drept să soluţioneze conflictul de
competenţă.77
Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este comună
tuturor categoriilor de conflicte. Legislația procesual civilă prevede
următoarele reguli de identificare a instanței competente să soluționeze
conflictul de competență:
a) cînd două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel se declară competente să judece aceeaşi pricină sau
cînd, prin încheieri irevocabile, ele îşi declară incompetenţa de a
judeca aceeaşi pricină, conflictul de competenţă se judecă de către
curtea de apel comună;
b) dacă există conflict de competenţă între două sau mai multe
judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori între o
judecătorie şi o curte de apel, competent să judece conflictul este
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de
Justiţie;78
c) conflictul de competenţă dintre curţile de apel se judecă de
Justiţie;
d) conflictul de competenţă dintre judecătoriile economice de
circumscripţie se judecă de către Curtea de Apel Economică;
77
Rezultă că dreptul de a sesiza o instanţă care va rezolva conflictul de competenţă nu aparţine
părţilor.
78
În temeiul Legii nr.163 din 22.07.2011, această regulă va fi expusă, începînd cu 12.03.2012
după cum urmează: „Conflictul de competenţă între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de
aceeaşi curte de apel ori între o judecătorie şi o curte de apel, ori între curţile de apel se judecă de
colegiul respectiv al Curţii Supreme de Justiţie”.
111
e) conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de
circumscripţie şi judecătorie se judecă de către curtea de apel de
drept comun de la locul de aflare a reclamantului;
f) conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de
circumscripţie şi curtea de apel de drept comun se judecă de către
Justiţie;
g) conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de
circumscripţie şi Curtea de Apel Economică se judecă de Colegiul
economic al Curţii Supreme de Justiţie.79
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă
soluţionează, fără citarea participanţilor la proces, conflictul dintre
instanţe printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de atac. Prin
încheiere instanţa ce soluţionează conflictul de competenţă va stabili
instanţa competentă şi va trimite dosarul instanţei care a fost stabilită ca
fiind competentă, instanţa respectivă fiind obligată, dacă nu au apărut
temeiuri noi, neverificate de instanţa care a pronunţat încheierea, să
judece cauza, nemaiputînd să-şi verifice competenţa.
79
Începînd cu 12.03.2012, regulile cuprinse la punctele c)-g) vor fi excluse din conținutul art.44
din Codul de procedură civilă.
112
TEMA 9. REPREZENTAREA ÎN INSTANŢA DE JUDECATĂ

9.2. Persoanele care pot fi şi cele care nu pot fi reprezentanţi în
judecată
Pe lîngă drepturile generale și speciale de care dispun părțile în

procesul civil, Codul de procedură civilă prevede că în instanţa de
judecată părțile, precum și alți participanți la proces, îşi pot apăra
drepturile şi interesele ocrotite de lege, personal sau prin intermediul
unui reprezentant. Participarea personală în proces a persoanei fizice nu
o decade din dreptul de a avea în acest proces un reprezentant.
Reprezentarea judiciară este o instituţie a dreptului procesual civil
prin care o persoană îndeplineşte în numele altei persoane acţiunile
procesuale, delegate pe bază de procură sau în temeiul legii.
Importanța acestei instituții procesuale este determinată de faptul că
în practica judiciară se întîlnesc numeroase situații cînd titularii
drepturilor subiective în scopul apărării drepturilor lezate sînt nevoiți să
apeleze la serviciile altor persoane, care dispun de anumite cunoștințe în
materie. Importanţa participării reprezentantului în procesul civil se
manifestă prin faptul că acesta contribuie la examinarea mai obiectivă şi
mai rapidă a pricinii, deoarece el dispune de cunoştinţe profesionale în
domeniu.
Din prevederile legislaţiei procesual civile pot fi evidenţiate trei
tipuri de reprezentări:
 reprezentare convenţională, care ia naştere fie în baza unui
contract de asistenţă juridică (mandat), încheiat benevol între
reprezentat şi reprezentant, fie în baza unui contract individual de
muncă.
 reprezentare statutară, potrivit căreia procesele persoanelor
juridice se susţin în instanţa de judecată de către organele lor de
administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite
prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire,
precum şi de către reprezentanţii lor. Conducătorul organizaţiei îşi
poate confirma împuternicirile prin documentele prezentate în
113
judecată ce atestă funcţia sau calitatea lui de serviciu ori, după caz,
prin actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a
persoanei juridice, interesele ei pot fi reprezentate de administratorul
din oficiu sau de lichidator, desemnaţi în condiţiile legii.
 reprezentare legală,80 care este dispusă în temeiul legii.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu
au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea
de exerciţiu sînt apărate în instanţă de către părinţi, înfietori, tutori
sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin
lege. Reprezentarea în proces a persoanei declarate dispărută fără
urmă se face de administratorul fiduciar sau de tutore, iar
reprezentarea în proces a moştenitorilor persoanei decedate sau
declarate decedată, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de
nimeni, se face de către custode sau tutore.
 reprezentare din oficiu. Instanţa judecătorească este în drept
să numească din oficiu părţii sau intervenientului un reprezentant
avocat, în următoarele cazuri:
– în cazul în care partea sau intervenientul sînt lipsiţi sau
limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali
sau dacă domiciliul pîrîtului nu este cunoscut;
– dacă instanţa constată un conflict de interese între
reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în capacitatea de
exerciţiu;
– dacă, după pornirea procesului privind limitarea
persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii
ei, aceasta nu este asistată în judecată de avocat;
– dacă persoana a cărei spitalizare în staţionarul de
psihiatrie se cere nu este reprezentată în judecată de avocat;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
Temeiurile reprezentării judiciare depind de felul acesteia. Astfel,
reprezentarea contractuală are ca temei contractul de mandat (art.1030
din Codul Civil) sau contractul individual de muncă (art.45 din Codul
Muncii), însă volumul împuternicirilor reprezentantului contractual
trebuie să fie specificate în procură.
Reprezentarea legală mai este numită şi reprezentare obligatorie, deoarece, datorită incapacităţii
80
de exerciţiu, totale sau parţiale,persoana nu poate de sine stătător să-şi aleagă reprezentant, de
aceea reprezentantul este stabilit de lege.
114
Reprezentarea statutară are ca temei actul de constituire al persoanei
juridice, ordinul de numire sau de angajare în funcția de administrator
sau de conducător.
Reprezentarea legală are drept temei: relaţia de rudenie, confirmată
în modul corespunzător prin buletinul de identitate şi actul de naştere al
copilului sau prin hotărîrea judecătorească de încuviinţare a adopției;
actul administrativ de numire a tutorelui sau curatorului; hotărîrea
judecătorească şi contractul de administrare fiduciară pentru
administratorul fiduciar (art.50 din Codul Civil); actul notarial de numire
a custodelui averii succesorale (art.1555 din Codul Civil) etc.
9.2. Persoanele care pot fi şi cele care nu pot fi

reprezentanţi în judecată
Potrivit art.76 din Codul de procedură civilă, reprezentant în

judecată poate fi orice persoană fizică cu capacitate de exerciţiu deplină
care are împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit pentru a
susţine procesul, cu excepția persoanelor specificate la art.78 din Codul
Potrivit art.78 din Codul de procedură civilă nu pot fi reprezentanţi
în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii,
deputaţii, cu excepţia cazurilor participării lor la proces în calitate de
împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali.
Nu poate fi reprezentant în judecată persoana care a acordat sau
acordă în pricina respectivă asistenţă judiciară unor persoane ale căror
interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă,
sau care a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de
urmărire penală, de expert. În cazul existenţei unor astfel de
circumstanţe, reprezentantul poate fi recuzat de participanţii la proces.
Începînd cu 1 ianuarie 2012, atît art.76 cît și art.78 din Codul de
procedură civilă vor fi abrogate. 81 Urmare acestei reforme judiciare,
interesele persoanelor fizice vor putea fi reprezentate în procesele civile
doar de avocați, iar în calitate de reprezentanți în instanțele de judecată
ai persoanelor juridice, pe lîngă conducători, vor putea fi desemnați
angajaţii împuterniciţi ai persoanei juridice respective sau avocaţi.

Modificare introdusă prin Legea pentru modificare şi completarea unor acte legislative, nr.102
81
din 28.05.2010.
115
Reprezentantul are aceleaşi drepturi şi obligaţii generale pe care le
are partea ale cărei interese le reprezintă. Reprezentantul poate exercita
drepturile speciale ale părţii ale cărei interese le reprezintă doar în
volumul în care acestea sînt expres menţionate în procură.82
Potrivit art.81 din Codul de procedură civilă, împuternicirea de
reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în
numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepţia
următoarelor drepturi care trebuie să fie menționate expres în procură
sau mandat, sub sancțiunea nulității:
– dreptul de a semna cererea şi de a o depune în judecată;
– dreptul de a strămuta pricina la o judecată arbitrală;
– dreptul de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune;
– dreptul de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii;
– dreptul de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
– dreptul de a recunoaşte acțiunea;
– dreptul de a încheia tranzacţii;
– dreptul de a intenta acţiune reconvenţională;
– dreptul de a transmite împuterniciri unei alte persoane;
– dreptul de a ataca hotărîrea judecătorească;
– dreptul de a schimba modul de executare a hotărîrii judecătorești;
– dreptul de a amîna sau eşalona executarea hotărîrii judecătorești;
– dreptul de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire;
– dreptul de a primi bunuri sau bani în temeiul hotărîrii judecătoreşti.
În procură pot fi enumerate toate aceste drepturi sau doar o parte din
ele, la decizia reprezentatului. Dacă în procură nu sînt indicate aceste
drepturi atunci o asemenea procură se numește procură generală, prin
care se împuterniceşte o persoană să reprezinte interesele unei alte
persoane în instanţa de judecată în limita drepturilor generale ale părții
pe care o reprezintă, iar dacă în procură este menționat cel puțin unul din
drepturile enumerate la art.81 din Codul de procedură civilă, atunci
această procură se numește procură specială, prin care se împuterniceşte
o persoană să reprezinte interesele unei alte persoane în instanţa de
judecată în limita drepturilor generale ale părții pe care o reprezintă,
precum și a drepturilor speciale enumerate expres.
Pentru detalii a se vedea subiectul 3 din Tema 5 Participanții la procesul civil.

82
116
Împuternicirile reprezentantului trebuie să fie formulate într-o
procură eliberată și legalizată în modul stabilit de lege. Actualmente,
legislația procesual civilă permite ca împuternicirile reprezentantului să
fie atestate şi prin declaraţie orală dată în judecată de către reprezentat,
consemnată în procesul-verbal al şedinţei de judecată şi semnată de
acesta din urmă, sau printr-o cerere scrisă, care se anexează la dosar,
însă începînd cu 1 ianuarie 2012 această posibilitate va fi exclusă. La fel
va dispare necesitatea de a autentifica notarial procurile eliberate de
persoane fizice,83 deoarece dovada împuternicirilor se va face printr-un
simplu mandat, eliberat de reprezentat şi certificat de avocat.
În ceea ce privește eliberarea procurilor de către persoanele juridice
procedura va rămîne neschimbată. Procurile se eliberează în numele
persoanei juridice cu contrasemnătura administratorului ei sau a unei alte
persoane împuternicite, adeverite prin acte de constituire şi sigilate cu
ştampila acestei organizaţii. În ce privește transmiterea împuternicirilor
unui avocat, persoana juridică va elibera un mandat certificat de avocat.
În cazul reprezentării legale, reprezentantul legal trebuie să depună în
judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale. Durata de acțiune
a procurii care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanţă de
judecată trebuie să fie expres indicată, în caz contrar procura va fi
valabilă pentru o perioadă de 1 an de la data întocmirii. Durata maximă
de acțiune a unei procuri este de 3 ani. Procura în care nu este indicată
data întocmirii este nulă. Procura încetează să producă efecte în temeiul
art.255 din Codul civil.84
Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze
atît reprezentatul, cît şi instanţa cu cel puţin 10 zile înainte de data
judecării pricinii sau înainte de expirarea termenelor de atac. Actele
procedurale efectuate de reprezentant în limitele împuternicirilor sale
sînt obligatorii pentru persoana reprezentată în măsura în care ele ar fi
83
Actualmente, procurile persoanelor domiciliate în localităţi în care nu există birouri notariale se
autentifică de către autorităţile administraţiei publice locale. Totodată, procurile eliberate de
persoane fizice pot fi autentificate în modul şi în cazurile stabilite la art.252 alin.(4)din Codul
civil.
84
Potrivit art.255 din Codul civil, valabilitatea procurii încetează în cazul: a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o; c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată; d)
dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura; e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este
eliberată procura; f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept
incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste; g) decesului persoanei
fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu
sau dispărută fără de veste. Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar
persoana căreia îi este eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment.
117
fost efectuate de ea însăşi. Culpa reprezentantului este echivalentă culpei
părţii.
118
TEMA 10. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, orice persoană are dreptul

la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente
împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale
legitime. Prin aceste norme constituționale se consacră principiul
accesului liber la justiţie, acces care însă nu poartă un caracter gratuit,
întrucît realizarea justiţiei presupune un şir de cheltuieli care sînt
suportate atît de către stat, cît şi de anumite categorii de participanţi la
proces.85
Instanța de judecată în procesul examinării şi soluţionării pricinilor
civile suportă o parte din cheltuielile necesare pentru exercitarea acestei
activităţi, mijloace financiare care sînt alocate din bugetul de stat. Cu
alte cuvinte, statul îşi asumă aceste cheltuieli, care includ: achitarea
salariilor judecătorilor şi ale personalului instanţelor de judecată,
întreţinerea şi repararea încăperilor, procurarea echipamentului, biroticii,
inventarului, acoperirea cheltuielilor poştale ş.a. În afară de cheltuielile
directe, statul suportă şi anumite cheltuieli indirecte, care includ:
salariile translatorilor, ale experţilor ş.a.86
Diferitele acte normative în care sînt concretizate normele privitoare
la cheltuielile de judecată permit a conchide că cuantumul cheltuielilor
de judecată este reglementat în aşa mod, încît justiţia să fie accesibilă
tuturor persoanelor, chiar şi a celor cu cîştiguri reduse. Principiul legii
taxei de stat este că fiecare parte din proces suportă taxele prevăzute
85
Bâcu A. Unele aspecte privitoare la reglementarea cheltuielilor de judecată în procesul
civil//Legea şi viaţa, 2009, nr.6, pag.22
86
Unii autori consideră că prin cheltuieli de judecată urmează să înțelegem toate cheltuielile pe
care le suportă statul în legătură cu înfăptuirea justiției. Considerăm că această opinie nu
corespunde principiului accesibilității justiției, întrucît cheltuielile de judecată pe care părțile și
alți participanți la proces urmează să le suporte conform legislației trebuie să fie posibile de
achitat, iar modul și nivelul în care statul întreține sistemul judiciar din țară nu trebuie să fie pus
în seama participanților la proces.
119
pentru cererile pe care le formulează în justiţie. Cuantumurile tarifare ale
taxei de stat sînt stabilite numai prin lege și sînt destul de reduse. Mai
mult ca atît, legislația prevede înlesniri de la plata taxei de stat pentru
unele categorii de persoane sau acțiuni, precum și posibilitatea de a
amîna sau eșalona plata taxei de stat.87
Din contul statului sînt acoperite majoritatea cheltuielilor suportate
la înfăptuirea justiţiei, motiv pentru care apare întrebarea: De ce statul
nu suportă în întregime cheltuielile pentru înfăptuirea justiţiei, dar într-o
măsură le pune şi în seama celor care beneficiază de serviciile
instanţelor de judecată?88 Considerăm că repartizarea cheltuielilor de
judecată între participanţii la proces este îndreptată împotriva intentării
acţiunilor neîntemeiate și cu rea-credință. De asemenea, este acceptabilă
opinia doctrinarilor români care apreciază că cheltuielile de judecată
acţionează, pe de o parte, ca sancţiuni procedurale, deoarece vor fi
suportate în final de către partea din a cărei vină s-a promovat acţiunea,
adică tocmai de partea care a pierdut procesul, iar pe de altă parte, ele au
şi rolul de a despăgubi partea care a cîştigat procesul şi care nu este
vinovată de declanşarea activităţii judiciare.
Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe
care trebuie să le suportate părţile și alți participanți în legătură cu
activitatea lor procesuală.89 În cauzele civile cheltuielile de judecată sînt
alcătuite din taxa de stat şi cheltuielile de judecare a pricinii.
Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de
către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale
căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii civile
sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar.
Potrivit art.83 din Codul de procedură civilă, în acţiunile
patrimoniale taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea
acţiunii90, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri stabilite de
87
Creţu V. Noţiunea „cheltuieli de judecată” şi caracterizarea acestui institut de drept//Analele
ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2004, nr.7, p.137.
88
Creţu V. op. cit. p.138.
89
Unii doctrinari definesc cheltuielile de judecată ca fiind sumele de bani pe care trebuie să le
suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală. Considerăm că această definiție nu este
complexă, întrucît cheltuielile de judecată pot fi suportate nu doar de părți, dar și de alți
participanți la proces, spre exemplu intervenientul principal cînd depune cererea achită taxa de
stat.
90
Modul de calculare a valorii acţiuni este stabilit în art.87 din Codul de procedură civilă.
Valoarea acţiunii se indică de către reclamant. Dacă instanţa depistează discordanţe vădite între
valoarea indicată şi cea reală, ea poate dispune prezentarea de probe în acest scop.
120
Legea taxei de stat se determină prin proporţiile fixe stabilite. Astfel, în
funcție de modul de stabilire, taxa de stat este de 2 feluri:
 proporţională (procentuală), cînd se stabilește reieșind din valoarea
acțiunii patrimoniale. Astfel, taxa de stat pentru cererile de chemare
în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial, cererile de
contestare a unui titlu executoriu sau a unui alt document prin care
încasarea se produce în mod incontestabil este în mărime de 3% din
valoarea acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 lei
şi nu mai mult de 25000 lei de la persoanele fizice şi nu mai puţin
de 270 lei şi nu mai mult de 50000 lei de la persoanele juridice.
Dacă acţiunea constă din mai multe pretenţii de sine stătătoare, taxa
de stat se calculează din fiecare pretenţie aparte.
 fixă(simplă), cînd valoarea acțiunii nu poate fi calculată, datorită
caracterului nepatrimonial al acțiunii civile. În aceste cazuri,
legislația stabilește în cote procentuale fixe91 care este cuantumul
taxei de stat pentru fiecare categorie de pricini civile. 92 Spre
exemplu, pentru cererea de desfacere a căsătoriei este stabilită taxa
de stat în mărime de 200%, ceea ce constituie 40 de lei.
În cazul înaintării unei cereri de chemare în judecată ce conţine
pretenţii cu caracter patrimonial şi nepatrimonial, taxa de stat se va
percepe în cuantumul prevăzut de lege, atît pentru pretenţiile
patrimoniale cît şi pentru cele nepatrimoniale, calculate separat. Spre
exemplu, pentru cererea de desfacere a celei de a doua căsătorii taxa de
stat este de 1000%, ceea ce constituie 400 lei, iar dacă se solicită și
împărțirea averii la desfacerea căsătoriei, atunci se va achita și 3% din
valoarea acțiunii.
Totodată, cînd cererea de chemare în judecată conţine mai multe
pretenţii de sine stătătoare cu caracter patrimonial, taxa de stat se
calculează conform valorii fiecărei pretenţii aparte.
În cazul în care, la momentul depunerii cererii, determinarea valorii
acţiunii este dificilă, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmînd să se
încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu partea din
valoarea acţiunii, stabilită de instanţă la soluţionarea pricinii în fond,
pentru care nu s-a plătit taxă de stat la momentul depunerii cererii.
91
Cotele procentuale fixe sînt calculate în unităţi convenţionale, o unitate convenţională fiind
egală cu 20 de lei. Astfel, spre exemplu, pentru cererea de desfacere a căsătoriei este stabilită
taxa de stat în mărime de 200%. Formula de calculare a cuantumului taxei de stat în acest caz
este următoarea: X = 200%; 20 = 100%. Rezultă că X=20x200/100=40 lei.
92
Tarifele concrete ale taxei de stat pentru diferite categorii de pricini sînt stabilite în art.3 alin.1)
din Legea taxei de stat, nr.1216-XII din 03.12.1992.
121
Cheltuielile de judecare a pricinii constituie sumele băneşti plătite
de unele categorii de participanţi la proces cu scopul de a recompensa
persoanele care au acordat instanţei asistenţă la înfăptuirea justiţiei într-o
cauză concretă, precum şi de a compensa cheltuielile suportate de către
instanţă în legătură cu efectuarea diferitor acţiuni procesuale.93
Deşi ambele categorii de plăţi, după cum putem constata, urmează a
fi suportate de participanţi în legătură cu activitatea lor procesuală,
totuşi, ele se deosebesc în dependență de diferite criterii:
 după modul în care se determină mărimea lor. Taxa de stat este
fixată prin lege şi mărimea ei depinde în litigiile patrimoniale de
caracterul şi valoarea acţiunii, iar în litigiile nepatrimoniale, precum
şi în alte cazuri prevăzute de lege, cuantumul taxei este stabilit în
cote procentuale fixe. Cheltuielile de judecare a pricinii, însă, se
determină în funcție de cheltuielile reale suportate, în fiecare caz
concret, deoarece ele nu depind de valoarea acţiunii sau natura
acesteia.
 după termenul de achitare. Taxa de stat se achită pînă la intentarea
procesului, iar cheltuielile de judecare a pricinii – după pornirea
procesului, fie pe parcursul judecării pricinii civile, fie după
pronunţarea hotărîrii. Taxa de stat anticipează cheltuielile de
judecare a pricinii.
În literatura de specialitate 94 se menţionează că instituţia
cheltuielilor de judecată îndeplineşte trei funcţii:
1) funcţia compensatorie, care se
caracterizează prin faptul că suportarea cheltuielilor de judecată este
destinată să compenseze statului consumul legat de întreţinerea
aparatului judecătoresc, iar participanţilor la proces acele pierderi
care le-au înregistrat în legătură cu examinarea şi soluţionarea
cauzei;
2) funcţia preventivă, care se manifestă prin
împiedicarea înaintării unor pretenţii neîntemeiate, precum şi prin
asigurarea unei utilizări de către participanţi a drepturilor şi
obligaţiilor lor procesuale cu bună-credinţă. În acest caz, cheltuielile
vor fi suportate de către partea care nu şi-a executat obligaţiile sau
care nefondat s-a adresat în instanţă;
93
civil//Legea şi viaţa, 2009, nr.6, pag.22.
94
Осокина Г. Гражданский процесс. Общая часть. – Москва: Юрист, 2004, ст.295.
122
3) funcţia socială, care constă în menirea
cheltuielilor de judecată de a asigura accesibilitatea de facto în
justiţie, obiectiv care se realizează prin stabilirea unor taxe
diferenţiate, acordarea unor înlesniri, cum ar fi, eliberarea de la plata
taxei de stat sau eşalonarea plăţii, precum şi prin posibilitatea
atacării încheierilor instanţei emise în legătură cu aceste cheltuieli.
În acelaşi timp nu trebuie ignorat rolul cheltuielilor de judecată de a
acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale95, deoarece, potrivit legii,
cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de către partea din vina
căreia s-a promovat acţiunea, adică tocmai de partea care a pierdut
procesul.96
În conformitate cu dispoziţiile art.84 din Codul de procedură civilă,

constituie obiect de încasare a taxei de stat următoarele cereri adresate
instanţei:
– cererea iniţială de chemare în judecată;
– cererea reconvenţională;
– cererea intervenientului principal;
– cererea vizînd pricinile cu procedură specială;
– cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti;
– cererea de declarare a insolvabilităţii;
– cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea
hotărîrilor arbitrale;
– cererea de apel;
– cererea de recurs;
– cererea de revizuire;
– cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele
judecătoreşti.97
95
Ciobanu V. M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria Generală. Vol.II. –
Bucureşti: Naţional, 1996, p.262.
96
civil//Legea şi viaţa, 2009, nr.6, pag.22.
97
De regulă, eliberarea copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces se face, la
cerere, fără plata taxei de stat, iar în cazul solicitării repetate de copii de pe acelaşi act, atunci
taxa de stat se încasează la data eliberării copiilor respective.
123
În pct.3 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire
la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre
încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile, nr.10 din
22.12.2008, se menționează că nu sînt supuse taxei de stat: cererile
adresate instanţei în cursul desfăşurării procesului şi care nu modifică
caracterul sau valoarea taxabilă a cererii iniţiale, cererea de strămutare a
pricinii, cererea de recuzare, cererea de adoptare a hotărîrii suplimentare,
precum şi cererile prin care se exercită căile de atac împotriva hotărîrilor
suplimentare privind perceperea taxei de stat, care nu a fost percepută
prin hotărîrea iniţială; cererea iniţială de eliberare a copiilor de pe actele
judecătoreşti; cererile de recurs împotriva încheierilor judecătoreşti etc.
Taxa de stat pentru cererile adresate instanţei de judecată se plăteşte
pînă la depunerea lor. Drept dovadă de plată a taxei de stat constituie
chitanţa fiscală sau extrasul din transferul de la plătitor către instituţia
bancară, care se prezintă în original şi trebuie să fie ştampilate de
instituţia emitentă.
Nerespectarea obligaţiei de plată a taxei de stat atrage mai întîi
măsura de a nu se da curs cererii 98, ulterior dacă în termenul acordat
reclamantul nu achită taxa, intervine restituirea cererii de chemare în
judecată.
În cazul în care reclamantul îşi majorează cuantumul pretenţiilor
formulate anterior, acesta urmează să achite o taxă suplimentară pentru
partea cu care acţiunea se majorează, iar examinarea pricinii va continua
după ce va prezenta proba plăţii taxei de stat.
În cazul în care reclamantul solicită scutirea parţială sau totală,
amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat, instanța de judecată va emite
o încheiere motivată pentru soluţionarea acestei probleme, care este
susceptibilă de recurs. În partea motivată a încheierii de soluţionare a
problemelor legate de taxa de stat se indică motivele de fapt şi de drept
care au condus la respectiva soluţie.
Este de menţionat faptul că în cazul scutirii reclamantului de la plata
taxei de stat, în situaţiile prevăzute de lege, taxa de stat se va încasa de la
pîrît prin hotărîrea pronunţată, dacă pîrîtul nu este scutit de plata
cheltuielilor de judecată.
Această măsură se dispune de către instanța de judecată prin emiterea unei încheieri,
98
nesusceptibilă de recurs, prin care se fixează un termen pentru achitarea taxei de stat şi care se
comunică reclamantului.
124
Legislația națională prevede în diferite acte normative 99 categoriile

de acţiuni şi organe care sînt exceptate de la plata taxei de stat.
Astfel, au dreptul la scutiri de la plata taxei de stat pentru
judecarea pricinilor civile:
a) reclamanţii în acţiunile:
– născute din raporturi de contencios administrativ;
– de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor de retribuire
a muncii şi în alte revendicări legate de raporturile de muncă;
– de încasare a pensiei de întreţinere;
– de revendicare a indemnizaţiilor de protecţie socială;
– de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin decesul
întreţinătorului;
– de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune;
– ce decurg din dreptul de autor şi din drepturile conexe, din
dreptul asupra invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale,
soiurilor de plante, topografilor circuitelor integrate, precum şi
din alte drepturi asupra proprietăţii intelectuale;
– de revendicare a reparaţiei prejudiciului cauzat prin poluarea
mediului înconjurător şi folosirea iraţională a resurselor naturale;
– pentru sesizările privind declararea ca fiind ilegale a
manifestărilor şi adunărilor nesancţionate;100
b) părţile:
– în litigiile privind reparaţia prejudiciului cauzat prin condamnare
ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală
a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma
impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin
aplicare ilegală a sancţiunii administrative a arestului;
– în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la
judecarea în termen rezonabil a cauzei şi cu repararea
prejudiciului cauzat prin această încălcare;
99
Art.4 pct.1 din Legea taxei de stat, art.85 alin.(1) din Codul de procedură civilă, art.353 din
Codul Muncii;art.27din Legea privind protecţia consumatorului;art.19 din Legea privind
reabilitarea victimelor represiunilor politice etc.
100
Începînd cu 01.01.2012 vor fi scutiți de la plata taxei de stat și reclamanții în acțiunile de
protecție a drepturilor consumatorilor, modificare introdusă prin Legea nr.140 din 28.07.2011.
125
– în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la
executarea în termen rezonabil a documentelor executorii şi cu
repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare;
– în pricinile privind revizuirea hotărîrilor;
c) participanţii la proces – pentru plîngerile lor împotriva încheierilor
judecătoreşti;
d) cetăţenii Republicii Moldova – pentru cererile de înfiere;
e) minorii – pentru cererile de apărare a drepturilor lor;
f) victimele violenţei în familie – pentru cererile privind aplicarea
măsurilor de protecţie;
g) persoanele supuse represiunilor politice – în pricinile privind
represiunile;
h) avocaţii parlamentari – pentru cererile privind apărarea intereselor
petiţionarilor ale căror drepturi şi libertăţi constituţionale au fost
încălcate;
i) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice
care, conform legii, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri
în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor
alte persoane ori în apărarea intereselor statului sau ale societăţii şi
să depună cereri de contestare a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti;
j) organele afacerilor interne şi Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei – în revendicarea compensării cheltuielilor
de urmărire a persoanelor care se eschivează de la plata pensiilor de
întreţinere, de la reparaţia prejudiciului cauzat prin vătămare a
integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces,
de la plata impozitelor şi altor obligaţii la bugetul statului;
compensării cheltuielilor de căutare a debitorului şi a bunurilor lui
sau a copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor luate
de la debitor şi puse sub sechestru şi a bunurilor debitorului evacuat
din locuinţă;
k) instituţiile de asistenţă socială – în acţiunile de regres împotriva
cauzatorului de daună, pentru încasarea de la acesta a ajutoarelor şi
pensiei ce se plătesc persoanei prejudiciate sau membrilor ei de
familie;
l) organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi
asociaţiile de instruire şi de producţie ale invalizilor – în toate
acţiunile şi pentru toate cererile lor;
126
m) autorităţile publice centrale, organele centrale de specialitate ale
administraţiei publice, Curtea de Conturi şi organele subordonate
lor, finanţate de la bugetul de stat, precum şi autorităţile
administraţiei publice locale – la înaintarea acţiunilor şi la
contestarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cauzele
examinate în procedură de contencios administrativ, indiferent de
calitatea lor procesuală;
n) consiliile raionale şi primăriile – în cazurile de intentare a acţiunilor
privind apărarea intereselor patrimoniale ale unităţilor
administrativ-teritoriale pe care le reprezintă;
o) Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală – în cazul
contestării hotărîrilor şi deciziilor ei privind procedura de
înregistrare a obiectivelor de proprietate intelectuală;
p) Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi agenţiile ei
teritoriale (ramurale):
– în acţiunile intentate împotriva persoanelor fizice şi juridice care
se eschivează de la achitarea primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală;
– în acţiunile intentate împotriva prestatorilor de servicii medicale
sau a lucrătorilor medicali, în scopul compensării materiale a
prejudiciului cauzat sănătăţii persoanei asigurate din culpa
acestora;
– în acţiunile intentate împotriva persoanelor fizice şi juridice
responsabile pentru prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei
asigurate şi în acţiunile în regres;
q) oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat – pentru cererile privind
declararea invalidităţii unui act emis de o autoritate a administraţiei
publice locale;
r) Direcţia Generală pentru Rezervele Materiale de pe lîngă Guvern,
întreprinderile şi organizaţiile subordonate acesteia – în acţiunile
legate de încălcarea drepturilor lor;
s) Comisia Naţională a Pieţei Financiare – în cazurile de intentare a
acţiunilor legate de încălcările legislaţiei pe piaţa financiară
nebancară;
t) administratorii din oficiu şi lichidatorii băncilor în acţiunile legate
de lichidarea băncilor;
u) Banca Naţională a Moldovei – în toate acţiunile.
127
Existența dreptului la scutire de la plata taxei de stat trebuie să fie
invocat de către titularul acestui drept, cu indicarea concretă a articolului
și alineatului din lege care acordă acest drept.
Totodată, instanţa de judecată are dreptul, la cerere, să scutească
persoana fizică sau juridică101 de la plata taxei de stat, ținînd cont de
situaţia ei materială și de probele prezentate.
În cadrul aprecierii situaţiei materiale a persoanei fizice se va lua în
considerare: valoarea patrimoniului disponibil al persoanei, valoarea
acţiunii, obligaţiile care ar rezulta din anumite acte, trăgîndu-se o
concluzie din ansamblul probelor prezentate, iar la aprecierea situaţiei
materiale a persoanei juridice se va lua în considerare: situaţia contului
bancar la momentul depunerii cererii, preţul şi mărimea bunurilor
disponibile, beneficiile realizate sau pierderile suportate de persoana
juridică în ultima perioadă, valoarea acţiunii şi alte indicii.
Puterea doveditoare a probelor prezentate se apreciază de instanță
după propria sa convingere, ținînd cont de argumentele prezentate și de
caracterul pricinii civile.
Scutirea poate fi totală sau parţială, apreciindu-se în dependenţă de
cerere şi de dovezile prezentate. În cererea de scutire se vor expune
circumstanţele care justifică solicitarea şi vor fi anexate actele
confirmative ale acestor circumstanţe (spre exemplu: avizul Comisiei
pentru protecţie socială, certificat despre mărimea salariului, pensiei sau
a altor venituri; existenţa la întreţinere a copiilor minori sau a altor
persoane etc.).
Instanța de judecată are dreptul, de asemenea, la cererea uneia sau a
ambelor părţi şi ţinînd cont de situaţia materială și de probele prezentate,
de a amîna sau eşalona plata taxei de stat. Subiect al amînării sau
eşalonării poate fi atît persoana fizică cît şi cea juridică. Amînarea
constă în suspendarea momentului plăţii, de la depunerea cererii pînă la
data stabilită de instanţă, iar eşalonarea constă în achitarea sumei taxei
de stat în cel puţin două tranşe, mărimea cărora poate fi diferită sau
egală, la aprecierea instanţei.
Termenul de amînare sau eşalonare a achitării taxei de stat nu poate
depăşi momentul retragerii instanţei pentru deliberarea hotărîrii. Dacă
Începînd cu 23.07.2010, persoanelor juridice le-a fost recunoscut dreptul de a fi scutite de la

101
plata taxei de stat. Anterior, doar persoanele fizice dispuneau de acest drept, însă, în vederea
realizării efective a dreptului de acces liber la justiţie şi al evitării pe viitor a cazurilor de
condamnare a Republicii Moldova la CEDO,legiuitorul a instituit pentru persoanele juridice
aceleași facilităţi ca și pentru persoanele fizice.
128
reclamantul nu a achitat taxa de stat în termenul stabilit de instanţă,
cererea va fi scoasă de pe rol şi restituită acestuia.
Dispoziţiile legale privind scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii
taxei de stat sînt aplicabile atît de instanţele de fond, cît şi de instanţele
de apel şi recurs, cu excepţia judecării recursului Secţiunea II.
Cheltuielile de judecare a pricinii constituie sumele băneşti cheltuite

în legătură cu examinarea pricinii, suportate de instanţa de judecată şi de
părţi sau alți participanţi la proces, altele decît sumele achitate cu titlu de
taxă de stat.
În mod concret, potrivit art.90 din Codul de procedură civilă, din
aceste cheltuieli fac parte:
a) sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;102
b) cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;
c) cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;
d) cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi
participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă;
e) cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu
plata interpretului, dacă tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte nu prevăd altfel;
f) cheltuielile de căutare a pîrîtului;
g) cheltuielile de efectuare a expertizei;
h) cheltuielile de executare a actelor judecătoreşti;
i) cheltuielile de asistenţă juridică103;
j) cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
k) compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut104;
102
Particularitățile compensării acestei categorii de cheltuieli legate de judecarea pricinilor civile
sînt expuse în art.91-93 din Codul de procedură civilă, în Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova cu privire la adoptarea Instrucţiunii privind restituirea cheltuielilor suportate de
martori, părţile vătămate şi de reprezentanţii legitimi ai acestora, de experţi , specialişti,
pedagogi, traducători şi martori asistenţi, în legătură cu citarea lor în organele de anchetă
preliminară, în instanţele de judecată şi în alte instituţii nr.653 din 05.10.1992, în Anexa nr.2 la
Regulamentul cu privire la detaşarea angajaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor din
Republica Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.836 din 24.06.2002, precum și în
pct.34-36 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele
civile, nr.10 din 22.12.2008.
103
Cheltuielile de asistenţă juridică se compensează părţii care a avut cîştig de cauză în măsura în
care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile.
129
l) alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la
proces.
Lista cheltuielilor de judecare a pricinii poate fi completată, după
caz, şi cu alte cheltuieli suportate de instanţă şi de participanţii la proces,
însă, pentru a fi compensate, partea interesată trebuie să prezinte dovezi
că aceste cheltuieli au fost suportate și că aceste cheltuieli au fost
necesare pentru judecarea pricinii concrete. Instanţa va hotărî dacă
cheltuielile suportate au fost justificate și necesare. Spre exemplu,
cheltuielile ocazionate de deplasarea avocatului la sediul instanţei din
altă localitate.
Nu se încadrează în noţiunea de cheltuieli de judecare a pricinii:
sumele băneşti achitate experţilor sau interpreţilor pentru prestarea
muncii care intră în atribuţiile lor de serviciu; despăgubirea pentru
timpul de muncă pierdut în cazul în care se dovedeşte reaua credinţă cu
care a acţionat cealaltă parte intentînd acţiunea în judecată şi alte sume
care rezultă din anumite cauze, care nu se încadrează în criteriile
stabilite de art.90 din Codul de procedură civilă.
Reieşind din momentul în care urmează a fi plătite, cheltuielile de
judecare a pricinii se clasifică în:
 cheltuieli ce urmează a fi suportate anterior efectuării acţiunii
procesuale corespunzătoare. Din această grupă fac parte sumele
băneşti ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor şi specialiştilor,
precum și sumele necesare efectuării cercetării la faţa locului.
Această grupă de cheltuieli, la rîndul său, poate fi clasificată în:
cheltuieli atribuite pe seama ambelor părţi în litigiu și în cheltuieli
atribuite pe seama uneia dintre părți. Spre exemplu, obligaţia de a
depune sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor şi
specialiştilor sau necesare pentru efectuarea cercetărilor la faţa
locului, alte cheltuieli aferente soluţionării pricinii se depun, de
regulă, anticipat de partea care a făcut cererea pe contul de depozit
al instanţei judecătoreşti, iar dacă cererea a fost făcută de ambele
părţi sau dacă citarea martorilor, ordonarea expertizei, atragerea
specialiştilor şi alte acţiuni remunerabile se fac din iniţiativa
instanţei, sumele se depun de ambele părţi în proporţii egale pe
contul ei de depozit.
104
Instanţa judecătorească poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune nefondată
sau care s-a opus insistent judecării juste şi rapide a pricinii să despăgubească cealaltă parte
pentru timpul de muncă pierdut. Instanţa stabileşte cuantumul acestor despăgubiri în limite
rezonabile, în funcţie de circumstanţele pricinii şi de remunerarea muncii din profesia respectivă.
130
 cheltuieli care vor fi încasate de la partea care a pierdut procesul.
Celelalte cheltuieli de judecare a pricinii se încasează, potrivit
regulii generale, de la partea care a pierdut procesul. Partea care a
cîştigat procesul va prezenta, în acest scop, la închiderea
dezbaterilor, un decont al cheltuielilor făcute, însoţit de actele
justificative.
Inițial, sarcina suportării cheltuielilor de judecată este pusă în seama

părții care solicită efectuarea actului de procedură. Ulterior, după
soluționarea fondului cauzei, instanţa de judecată trebuie să decidă
încasarea de la partea care a pierdut procesul a tuturor cheltuielilor
suportate de partea care a avut cîştig de cauză. Dacă acţiunea
reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se vor compensa
cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar
pîrîtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.
În cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt obligaţi să
compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau
solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul litigiului dintre
ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de apărare
judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui.105
Dacă, fără a trimite pricina spre rejudecare, instanţa ierarhic
superioară modifică hotărîrea atacată sau pronunţă o nouă hotărîre,
atunci ea poate schimba corespunzător repartizarea cheltuielilor de
judecată.
Repartizarea cheltuielilor de judecată în cazul renunţării la acţiune şi
încheierii tranzacţiei se face în dependență de momentul îndeplinirii
actului de dispoziție. Astfel, se cunosc următoarele situații și soluții:
– dacă reclamantul îşi retrage cererea de chemare în judecată sau
renunţă la acţiune pînă la comunicarea către pîrît a cererii, atunci el
nu beneficiază de compensarea cheltuielilor suportate;
– dacă reclamantul renunţă după comunicarea cererii de chemare în
judecată, atunci instanţa îl obligă, la cererea pîrîtului, să
compenseze acestuia cheltuielile suportate;
– dacă reclamantul nu-şi susţine pretenţiile din cauza că au fost
satisfăcute benevol de către pîrît după intentarea acţiunii, atunci
Aceste reguli se aplică şi la repartizarea între părţi a cheltuielilor de judecată în instanţă de
105
apel, în instanţă de recurs şi în cadrul revizuirii.

131
instanţa, la cererea reclamantului, îl obligă pe pîrît să compenseze
acestuia toate cheltuielile de judecată suportate în legătură cu
intentarea procesului, inclusiv suma cuvenită pentru asistenţă
juridică;
– dacă reclamantul a intentat acţiunea fără a înainta în prealabil
pretenţii pîrîtului, iar pîrîtul a recunoscut în judecată imediat
pretenţiile, atunci cheltuielile de judecată se suportă de către
reclamant;
– dacă la încheierea tranzacţiei părţile au prevăzut modul de
repartizare a cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei cuvenite
reprezentantului pentru asistenţă juridică, atunci instanţa
soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor;
– dacă la încheierea tranzacţiei părţile nu au prevăzut modul de
repartizare a cheltuielilor de judecată, atunci acestea se consideră
compensate.
Sarcina compensării cheltuielilor de judecată suportate de către
instanța de judecată se face în dependență de soluția instanței de judecată
asupra cauzei civile. Astfel, se cunosc următoarele situații și soluții:
– dacă acțiunea reclamantului a fost admisă, atunci instanța de
judecată va încasa la buget de la pîrît, proporţional părţii admise din
acţiune, cheltuielile aferente judecării pricinii suportate de instanţa
judecătorească, precum şi taxa de stat, dacă pîrîtul nu este scutit de
plata cheltuielilor de judecată;
– dacă acțiunea reclamantului a fost respinsă, atunci instanța de
judecată va încasa la buget de la reclamant cheltuielile de judecare a
pricinii suportate de instanţă, precum şi taxa de stat, dacă acesta nu
este scutit de plata cheltuielilor de judecată;
– dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, iar pîrîtul este
scutit de plata cheltuielilor de judecată, atunci instanța de judecată
va încasa la buget de la reclamant cheltuielile de judecare a pricinii
suportate de instanţă, proporţional părţii respinse din acţiune, dacă
acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.
Încheierile judecătorești privind încasarea cheltuielilor de judecată
pot fi atacate cu recurs.
132
TEMA 11. COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

11.2. Formele și modalitățile de comunicare a actelor de
procedură
11.3. Efectele nerespectării cerințelor legale privind înmînarea
citației și a înștiințării
Prin act de procedură înțelegem orice operaţiune juridică sau înscris

făcut de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la
proces, precum și de către alte persoane care contribuie la înfăptuirea
justiției în legătură cu activitatea acestora în cadrul procesului civil.
Întregul proces civil constă din săvîrşîrea unor diverse şi multiple
acte de procedură, fără de care procesul civil n-ar exista. După cum în
dreptul material actele106 şi faptele juridice civile sînt substanţa însăşi a
vieţii juridice, tot astfel actele de procedură constituie cadrul esenţial al
procesului civil.107
De cele mai multe ori, termenul „act de procedură” se utilează în
sens îngust, semnificînd actul ca înscris, aceasta fiind consecința regulii
potrivit căreia pentru a dovedi efectuarea actului, acesta trebuie să fie
materializat în scris. Totuși, reieșind din prevederile legislației procesual
civile termenul „act de procedură” are o semnificație dublă, din care
rezultă două tipuri de acte de procedură civilă:
 operaţiuni juridice, prin care se desemnează totalitatea acțiunilor
efectuate de către subiecții raportului juridic procesual civil în
vederea soluționării pricinii civile. Spre exemplu, art.185 din Codul
de procedură civilă stabilește o totalitate de acte procedurale pe care
instanța de judecată trebuie să le îndeplinească la faza de pregătire a
pricinii civile pentru dezbateri judiciare, precum sînt: citarea
părților, explicarea drepturilor și obligațiilor procedurale,
întreprinderea măsurilor pentru concilierea părților, soluționarea
106
În general, în ştiinţa dreptului civil, noţiunea de „act” are accepţiuni diferite, în primul rînd,
înţelesul de operaţie juridică (spre exemplu: căsătoria, donaţia, adopţia etc.) alteori, desemnează
mijlocul de constatare, de dovadă a unei operaţii juridice, cum ar fi, de pildă, înscrisul probator
al contractului de donaţie etc.
107
Ungureanu O. Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond). – Bucureşti: Casa de
editură şi presă „Şansa” SRL, 1994, p.9.
133
problemei intervenirii în proces a coreclamanților, copîrîților și
intervenienților, soluționarea problemei citării în ședință de judecată
a martorilor sau interogarea la locul aflării lor, reclamă
organizațiilor și persoanelor fizice probele necesare, dispune
efectuarea expertizei, asigurarea acțiunii sau a probelor, precum
efectuează și alte acte procedurale. Pe parcursul examinării pricinii
civile, activitatea instanței de judecată reprezintă o totalitate de
acțiuni procedurale efectuate într-o ordine prevăzută de lege,
începînd cu declararea ședinței de judecată deschise, verificarea
identității părților și a altor participanți la proces, precum și a altor
persoane prezente care contribuie la înfăptuirea justiției pe cazul
respectiv, îndepărtarea martorilor din sala de ședințe etc.
Nu doar instanța de judecată efectuează operațiuni judiciare în
cadrul procesului civil, spre exemplu, părțile și alți participanți la
proces, în vederea realizării drepturilor lor procedurale, întreprind
diferite acțiuni procedurale, precum sînt: expunerea pretențiilor și a
obiecțiilor, adresarea de întrebări altor participanți la proces,
martorilor, experților și specialiștilor, expunerea argumentelor și a
considerentelor asupra problemelor ce apar în cadrul dezbaterilor
judiciare, prezentarea de probe și expunerea referitor la probele
prezentate de alți participanți la proces etc.
 înscrisuri, prin care se înțelege orice document expus în scris și care
se referă la circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii
civile sau de care depinde mersul procesului. La categoria
înscrisurilor se atribuie atît actele de procedură efectuate de către
părți și alți participanți la proces – cererea de chemare în judecată,
cererea reconvenţională, referința, cererea de asigurare a acțiunii,
cererea de amînare a ședinței de judecată, cererea de anexare la
materialele dosarului a probelor etc., precum și de alte persoane care
contribuie la înfăptuirea justiției, spre exemplu: raportul de
expertiză, cît și actele de procedură făcute de către instanța de
judecată – încheieri, hotărîri, ordonanțe, decizii, procese-verbale ale
ședințelor judiciare, procese-verbale ale actelor procedurale, anexele
la procesele-verbale ale actelor procedurale.
Printre particularitățile de bază ale actelor de procedură efectuate în
cadrul procesului civil putem evidenția:
– reprezintă totalitatea activităţilor procesuale săvîrşite de subiecții
raportului juridic procesual civil;
– predomină actele de procedură care nu trebuie să ia forma scrisă;
134
– majoritatea actelor de procedură ale instanţei sînt unilaterale;
– de cele mai multe ori actele de procedură ale părților întruchipează
cu manifestarea de voinţă a instanţei;
– părţile au o poziţie de subordonare față de instanţă, care este
obligată să le cenzureze actele;
– îndeplinirea actelor de procedură se face în legătură cu drepturile şi
obligaţiile procesuale ale părţilor;
– actele de procedură se produc doar în cadrul procesului civil sau în
legătură cu acesta;
– îndeplinirea actelor de procedură nu depinde şi nu poate fi refuzată
după bunul plac al judecătorului, deoarece acesta este învestit cu
atribuţii judiciare, iar neefectuarea unui anumit act antrenează, după
caz, sancţiuni procedurale, inclusiv disciplinare.
11.2. Formele și modalitățile de comunicare a

actelor de procedură
Potrivit art.100 din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în

judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi
persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei
împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire,
sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act
şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară.
Dacă i se cere să îndeplinească pentru o altă instanţă procedura de
comunicare, instanţa solicitată este obligată să ia de îndată măsurile
necesare, conform legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de
îndeplinire a procedurii cerute.
În cazul amînării judecării cauzei, nu este necesară citarea
participanţilor la proces prezenţi la şedinţă. Participanţii la proces care
au fost citaţi şi nu au participat la şedinţa de judecată la care a fost
amînată judecarea cauzei vor putea invoca lipsa citării ulterioare numai
în cazul în care vor demonstra că au fost în imposibilitate de a cunoaşte
data judecării cauzei.
Legislația procesual civilă distinge două forme de comunicare a
actelor de procedură:
 citaţia, care reprezintă actul de procedură prin care se înştiinţează
participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii
privitor la locul, data şi ora şedinţei de judecată sau privitor la locul,
data şi ora efectuării unor acte de procedură.
135
 înştiinţarea judiciară, care reprezintă actul de procedură prin care
se aduce la cunoștința părților și altor participanți la proces despre
efectuarea unor acte de procedură.
În citaţie şi înştiinţare se indică: instanţa judecătorească și adresa ei,
locul, data şi ora prezentării, numele şi adresa celui citat sau înştiinţat,
pricina pentru care se face citarea sau înştiinţarea, calitatea în care este
citată sau înştiinţată persoana. Totodată, în citaţie şi înştiinţare,
participanţilor la proces li se propune să prezinte probele de care dispun
referitor la pricină, se face somaţia despre consecinţele neprezentării
unor astfel de probe şi ale neprezentării în instanţă, despre obligativitatea
de a comunica instanţei motivele neprezentării, precum şi despre
obligativitatea persoanei care a primit citaţia sau înştiinţarea în locul
destinatarului absent de a o înmîna acestuia de îndată ce va fi posibil. De
asemenea, odată cu citaţia sau înştiinţarea, judecătorul trimite pîrîtului,
după caz, copiile de pe documentele depuse în judecată. Împreună cu
citaţia sau înştiinţarea, reclamantului i se trimite şi o copie de pe
referinţa la cererea de chemare în judecată dacă pîrîtul a remis-o
instanţei.
Reieșind din prevederile legislației procesual civile, precum și din
practica formată în domeniu, putem evidenția următoarele modalități de
transmitere a citației și a înștiințării, precum și de comunicare a
altor acte de procedură:
– prin poștă, cu scrisoare recomandată și cu aviz de primire. Data
înmînării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe citaţie sau înştiinţare în
partea care se înmînează destinatarului, precum şi pe cotor, care se
restituie instanţei;
– prin persoana împuternicită de judecată, care și-a dat
consimțămîntul pentru a înmîna citaţia sau înştiinţarea
destinatarului.108 Persoana împuternicită de judecător să înmîneze
citaţia sau înştiinţarea este obligată să restituie instanţei cotorul cu
semnătura de primire a destinatarului sau alte dovezi care certifică
comunicarea;
– în pricinile de urgență, prin telegramă sau prin alte mijloace care să
ateste înmînarea şi primirea înştiinţării sau citaţiei;
– prin delegaţie judiciară;
În practică, de cele mai dese ori, instanța de judecată împuternicește participantul sau
108
reprezentantul în vederea citării părții prin scrisoare recomandată cu aviz de recepție sau în
vederea citării publice.
136
– prin citare publică, cînd locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut şi
reclamantul dă asigurări că, deşi a făcut tot posibilul, nu a reuşit să
afle domiciliul acestuia. Citaţia se publică într-un ziar republican
sau local mai răspîndit, cu cel puţin 15 zile 109 înainte de data şedinţei
de judecată. Publicarea în presă se consideră citare legală și instanţa
va examina pricina după expirarea termenului de publicitate. În
cazul în care pîrîtul se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea
prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă, reclamantul suportă
cheltuielile de citare prin publicitate chiar dacă este în cîştig de
cauză, iar toate actele de procedură posterioare încuviinţării acestei
citări se anulează;
– prin căutarea pîrîtului. Dacă, în acţiunile intentate în interesul
statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreţinere, în pricinile de
reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, nu se
cunoaşte locul de aflare a pîrîtului, instanţa judecătorească este
obligată să ordone căutarea lui.110 În alte cazuri în care locul de
aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate ordona prin
încheiere judecătorească căutarea lui prin intermediul organelor
abilitate (organele poliţiei sau organele fiscale) numai după ce
persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare;
– actele de procedură pot fi înmînate destinatarului şi în incinta
instanţei, dacă destinatarul sau reprezentantul său este prezent în
instanţă;111
– reprezentanţii părţilor şi alţi participanţi la proces pot remite unul
altuia actele de procedură judiciară contra semnătură.
Art.105 din Codul de procedură civilă, instituie anumite reguli de
transmitere a citației și a înștiințării în vederea asigurării dovezii de
transmitere. Astfel, citaţia sau înştiinţarea adresată persoanei fizice se
înmînează personal contra semnătură pe cotor, iar citaţia sau înştiinţarea
adresată unei organizaţii se înmînează persoanei cu funcţie de
răspundere respective contra semnătură pe cotor sau, în cazul absenţei
acesteia, se înmînează în acelaşi mod unui alt angajat, considerîndu-se
recepţionată de organizaţie.
109
În cazuri de urgenţă, preşedintele instanţei poate reduce acest termen la 5 zile.
110
În aceste situații, cheltuielile de căutare a pîrîtului se încasează de la pîrît în beneficiul statului,
la cererea organelor poliţiei sau organelor fiscale, prin ordonanţă judecătorească.
111
Dacă remiterea actelor de procedură se face în şedinţă de judecată, instanţa poate acorda, la
cererea persoanei interesate, un termen pentru a lua cunoştinţă de actele primite.
137
Dacă nu îl va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de muncă,
persoana împuternicită să înmîneze citaţia sau înştiinţarea o va înmîna
unuia dintre membrii adulţi ai familiei care locuieşte împreună cu
destinatarul şi care şi-a dat acordul să o primească, iar în lipsa acestora,
o va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului
(comunei) ori administraţiei de la locul lui de muncă. Persoana care a
primit citaţia sau înştiinţarea este obligată să indice pe cotor numele şi
raporturile sale de rudenie cu destinatarul sau funcţia sa. Totodată, ea
este obligată să o înmîneze destinatarului cît mai curînd posibil.
În cazul absenţei temporare a destinatarului, persoana care urmează
să înmîneze citaţia sau înştiinţarea notează pe cotor locul în care acesta
s-a deplasat şi ziua cînd urmează să revină.
Dacă locul de aflare a destinatarului nu este cunoscut, faptul se
consemnează în citaţie sau înştiinţare, precum şi sursa de informaţie,
data şi ora.
11.3. Efectele nerespectării cerințelor legale privind

înmînarea citației și a înștiințării
Referitor la înmînarea citaţiilor şi a înştiinţărilor, legislația

procesual civilă ridică anumite reguli a căror nerespectare atrage efecte
corespunzătoare. În continuare vom analiza regulile și efectele
respective, printre care se evidențiază:
– Citația și înștiințarea se înmînează astfel încît participanţii la proces,
martorii, experţii, specialiştii și interpreţii să se poată pregăti de
proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei. Părților, citaţia se
înmînează cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării, iar în pricinile
urgente, acest termen poate fi mai scurt, la discreţia instanţei. În caz
contrar, persoana interesată are dreptul să ceară amînarea procesului
dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen.
– Citația și înștiințarea se înmînează astfel încît să existe dovada că
destinatarul a primit citația sau înștiințarea, în caz contrar actele de
procedură efectuate în lipsa părții despre a cărei citare legală nu
există dovezi vor fi lipsite de valabilitate.
– Citația și înștiințarea poate fi transmisă direct părții în cadrul
ședinței de judecată sau prin reprezentant, situație care acoperă orice
viciu de înmînare a citaţiei.
– Citaţia sau înştiinţarea se trimite la adresa menţionată de parte sau
de un alt participant la proces. Dacă persoana nu locuieşte la adresa
138
comunicată instanţei, citaţia sau înştiinţarea poate fi trimisă la locul
ei de muncă sau la locul unde se află. În situația în care citarea sau
înștiințarea nu poate fi transmisă persoanei pe motiv că nu se
cunoaște locul de aflare, instanța poate dispune citarea publică,
situație în care citarea sau înștiințarea se va considera legală. Citarea
publică se dispune și în cazurile în care nu este cunoscut domiciliul
sau reşedinţa persoanei.
– Dacă destinatarul refuză să primească citaţia sau înştiinţarea,
persoana împuternicită să o înmîneze consemnează refuzul pe citaţie
sau înştiinţare şi o restituie instanţei judecătoreşti. Persoana care
refuză să primească citaţia sau înştiinţarea se consideră înştiinţată
despre locul, data şi ora şedinţei de judecată sau despre locul, data şi
ora efectuării unui act procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu
împiedică judecarea pricinii sau efectuarea actului procedural.
– Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului,
partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanţei, prin
cerere, noua adresă, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a
cărei recipisă se depune la dosar odată cu cererea. În lipsa unei
astfel de comunicări, citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima
adresă cunoscută instanţei şi se consideră înmînată chiar dacă
destinatarul nu mai locuieşte acolo.
– Dacă citaţia sau înştiinţarea nu este înmînată din vina lucrătorului
poştal sau a unei alte persoane împuternicite să o înmîneze, acestora
li se aplică o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.
În vederea facilitării și asigurării procedurii de citare și înștiințare
a anumitor categorii de persoane, legiuitorul a considerat oportună
prezentarea de soluții corespunzătoare. Astfel, potrivit art.104 din
Codul de procedură civilă, citaţia şi înştiinţarea se expediază în cazul
cînd se citează:
a) statul, unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţile publice în
persoana conducătorului autorităţii respective – la sediul
administraţiei;
b) persoanele juridice, prin împuterniciţi – la sediul lor principal
conform înregistrării de stat sau, după caz, la sediul reprezentanţei
sau al filialei;
c) asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin
organele lor de conducere – la sediul administraţiei lor;
139
d) întreprinderile şi toţi cei supuşi procedurii de reorganizare judiciară
şi de insolvabilitate – prin administratorul insolvabilităţii ori prin
lichidator, după caz;
e) incapabilii – prin reprezentanţii lor legali; în cazul numirii unui
curator – prin acesta;
f) personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ale
Republicii Moldova, cetăţenii Republicii Moldova trimişi ca
funcţionari în organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de
familie care locuiesc cu ei în străinătate – prin Ministerul Afacerilor
Externe;
g) cetăţenii Republicii Moldova, alţii decît cei prevăzuţi la lit.f), aflaţi
în străinătate în interes de serviciu – prin organele centrale care i-au
trimis sau în a căror subordonare se află cei care i-au trimis.
În cazul în care, prin tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte sau prin lege specială, nu se prevede o altă procedură
de citare sau înştiinţare a persoanelor aflate în străinătate, cu domiciliu
sau reşedinţă cunoscută, citaţia sau înştiinţarea li se expediază ca
scrisoare recomandată cu aviz de primire. Dacă domiciliul sau reşedinţa
celor aflaţi în străinătate nu este cunoscută se face citarea publică. În
toate cazurile, dacă cei care se află în străinătate au mandatar cunoscut în
Republica Moldova, va fi citat şi acesta. Reclamantul care locuieşte în
străinătate este în drept să indice adresa din Republica Moldova unde
urmează a i se face comunicările despre proces. Dacă locuieşte în
străinătate, pîrîtul va fi informat că are dreptul să-şi indice adresa din
Republica Moldova unde urmează a i se face comunicările. În cazul în
care pîrîtul nu se conformează acestei prevederi, comunicarea se face
prin scrisoare recomandată, iar în recipisa scrisorii se indică actele
expediate.

Dacă destinatarul refuză să primească citaţia sau înştiinţarea,

persoana împuternicită să o înmîneze consemnează refuzul pe citaţie sau
înştiinţare şi o restituie instanţei judecătoreşti, iar persoana care refuză să
primească citaţia sau înştiinţarea se consideră înştiinţată despre locul,
data şi ora şedinţei de judecată sau despre locul, data şi ora efectuării
unui act procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu împiedică judecarea
pricinii sau efectuarea actului procedural.
140
Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului,
partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanţei, prin cerere,
noua adresă, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei
recipisă se depune la dosar odată cu cererea. În lipsa unei astfel de
comunicări, citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută
instanţei şi se consideră înmînată chiar dacă destinatarul nu mai
locuieşte acolo.
Citarea publică. Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut şi
reclamantul dă asigurări că, deşi a făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle
domiciliul acestuia, preşedintele instanţei dispune citarea acestuia prin
publicitate. Publicarea în presă se consideră citare legală.
Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit în
cazul în care instanţa consideră că o astfel de măsură este necesară.
Publicarea citaţiei în ziar se face cu cel puţin 15 zile înainte de data
şedinţei de judecată. În cazuri de urgenţă, preşedintele instanţei poate
reduce acest termen la 5 zile.
În cazul în care pîrîtul se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea
prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă, reclamantul suportă cheltuielile
de citare prin publicitate chiar dacă este în cîştig de cauză, iar toate
actele de procedură posterioare încuviinţării acestei citări se anulează.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va
examina pricina după expirarea termenului de publicitate.
Căutarea pîrîtului. Dacă, în acţiunile intentate în interesul statului,
în pricinile de plată a pensiilor de întreţinere, în pricinile de reparaţie a
prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale, prin altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces, nu se cunoaşte locul de aflare a
pîrîtului, instanţa judecătorească este obligată să ordone căutarea lui.
În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini decît cele de
la alin.(1), locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate
ordona căutarea lui prin intermediul organelor abilitate numai după ce
persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare.
Căutarea pîrîtului se face de organele poliţiei sau de organele fiscale
în temeiul unei încheieri judecătoreşti.
Cheltuielile de căutare a pîrîtului în condiţiile alin.(1) se încasează
de la pîrît în beneficiul statului, la cererea organelor poliţiei sau
organelor fiscale, prin ordonanţă judecătorească.

141
TEMA 12. TERMENELE DE PROCEDURĂ

Actele procesuale civile trebuie îndeplinite cu respectarea

termenelor de procedură stabilite de lege. Termen de procedură este
intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia
instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de
activitatea instanţei trebuie să îndeplinească anumite acte de procedură
ori să încheie un ansamblu de acte, precum și intervalul de timp după
expirarea căruia instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte
persoane legate de activitatea instanţei au dreptul sau obligația de a
îndeplini anumite acte de procedură ori de a încheia un ansamblu de
acte.
Termenele joacă un rol foarte important în cadrul procesului civil,
care nici nu poate fi conceput fără existența unor termene în cadrul
cărora legea impune anumite obligații sau îndreptățește părțile să-și
exercite drepturile lor. Ele au menirea de a disciplina activitatea
procesuală, de a impulsiona desfășurarea procesului civil și de a limita
toate acele situații care ar putea conduce la întîrzierea judecății.
Termenele stabilite de instanța de judecată au scopul de a realiza
interesele ambelor părți la proces: reclamantul urmărește adeseori scopul
ca litigiul să fie soluționat cît mai grabnic cu putință, iar pîrîtul este
interesat în tergiversarea judecății pentru a obține un răgaz în realizarea
obligațiilor sale.
Marea majoritate a termenelor sînt stabilite de lege, însă sînt situații
cînd termenele se stabilesc de instanța de judecată din oficiu sau cu
consultarea părților. Astfel, după modul în care sînt stabilite, cunoaștem:
 termene de procedură legali, care sînt stabilite de lege și care nu pot
fi modificate de instanță sau prin acordul părților. Spre exemplu:
judecătorul este obligat în termen de 5 zile de la depunerea cererii
de chemare în judecată să emită încheiere de primire, de refuz sau
de restituire a cererii de chemare în judecată. Alt exemplu: hotărîrea
primei instanțe poate fi atacată cu apel în termen de 20 de zile.
142
 termene de procedură judecătorești, care sînt fixate de instanță din
oficiu sau cu consultarea părților. Spre exemplu: stabilirea datei
primei ședințe de judecată se face de către judecător personal, iar la
stabilirea datei următoarelor ședințe instanța de judecată ține cont de
solicitările părților și a altor participanți la proces.
După caracterul lor cunoaștem: termene imperative, înăuntrul cărora
trebuie să fie îndeplinit un act de procedură, termene prohibitive,
înăuntrul cărora legea interzice îndeplinirea actului de procedură și
termene de recomandare, în cadrul cărora este indicat să se efectueze
anumite acte sau să se realizeze unele activități procesuale.
În funcție de durata lor, termenele de procedură pot fi stabilite în
ani, luni, zile, iar în dependență de modul în care se instituie, avem
termene care se instituie prin indicarea unei date calendaristice, prin
indicarea datei comunicării actului de procedură, prin indicarea unei
perioade, prin referire la un eveniment viitor și cert care se va produce.
În funcție de sancțiunea nerespectării lor, cunoaștem: termene
absolute, nerespectarea cărora afectează însăși valabilitatea actului de
procedură și termene relative, nerespectarea cărora nu afectează
valabilitatea actului de procedură, dar atrag sancțiuni pecuniare.112
Actele de procedură se efectuează în termenul prevăzut de lege, iar

în cazul în care nu este stabilit prin lege, termenul de procedură se
fixează de către instanţa judecătorească.
Termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date
calendaristice, datei comunicării actului de procedură, a unei perioade
sau prin referire la un eveniment viitor şi cert că se va produce. În
ultimul caz, actul de procedură poate fi efectuat în decursul întregii
perioade. Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să
curgă în ziua imediat următoare datei calendaristice stabilite, datei
comunicării actului de procedură sau producerii evenimentului ori
momentului care a condiţionat începutul lui.
Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului
an al termenului. Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a
ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă,
112

143
termenul expiră în ultima zi a lunii. Dacă ultima zi a termenului este
nelucrătoare, acesta expiră în următoarea zi lucrătoare.
Actul de procedură pentru care este stabilit un termen poate fi
îndeplinit pînă la ora 24 a ultimei zile din termen. Dacă cererile de apel
sau de recurs, documentele sau sumele băneşti au fost predate la oficiul
poştal sau la telegraf, sau prin alte mijloace de comunicaţie înainte de
ora 24 din ultima zi a termenului, actul de procedură se consideră
îndeplinit în termen. Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit
în instanţa judecătorească ori în o altă organizaţie, termenul se consideră
expirat la ora care încheie programul lor sau la care încetează
operaţiunile respective. Curgerea termenului de procedură se suspendă
odată cu suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii procesului,
termenul de procedură suspendat continuă să curgă.
Dreptul de a efectua actul de procedură încetează odată cu expirarea

termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească
(judecător). Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului
de procedură nu degrevează de îndeplinirea obligaţiei procedurale.
La cererea participanţilor la proces, instanţa judecătorească
(judecătorul) poate prelungi termenul de procedură. Persoanele care, din
motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act de
procedură pot fi repuse în termen de către instanţă.
Cererea de repunere în termen se depune la instanţa judecătorească
care efectuează actul de procedură şi se examinează în şedinţă de
judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora
şedinţei, neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea repunerii în
termen. La cererea de repunere în termen se anexează probele ce
dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului. Totodată, trebuie efectuat
actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să fie depusă
cererea, să fie prezentate documentele respective etc.).Repunerea în
termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat
din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor
care justifică depăşirea termenului de procedură.
Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de
repunere în termen poate fi atacată cu recurs. Încheierea prin care s-a
făcut repunerea în termen nu se supune recursului.
144
TEMA 13. SANCȚIUNILE PROCEDURALE

13.4. Anularea sau micşorarea amenzii
Potrivit art.10 din Codul de procedură civilă, sancţiunile

procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept
procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural
în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de
procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept
procedural.
De regulă, sancţiunile procedurale se instituie pentru nerespectarea
prevederilor legale, precum și pentru nerespectarea condiţiilor impuse de
instanța de judecată referitor la efectuarea actelor de procedură şi
respectarea termenelor de procedură.
Conform art.56 alin.(3) din Codul de procedură civilă, participanţii
la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor
procedurale, în cazul abuzului de aceste drepturi sau a nerespectării
obligaţiilor procedurale, se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia
procedurală civilă.
Legiuitorul determină expres gama sancțiunilor procedurale în

art.10 alin.(3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Sancţiunile
procedurale vizează atît actele de procedură ale instanţei judecătoreşti,
ale participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de activitatea
acestora şi, în dependenţă de prevederile legii, constau în anularea
actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru
neîndeplinire în termen a actului de procedură, în obligaţia de a
completa sau de a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în
restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti, în
alte măsuri prevăzute de lege”.
145
Reieșind din prevederile legale citate, precum și din analiza
celorlalte norme procesual civile, putem evidenția următoarele feluri de
sancțiuni procedurale ce pot fi aplicate în procesul civil:
Nulitatea actului de procedură, care potrivit Codului de procedură
civilă intervine în caz de nerespectare a condițiilor cerute la întocmirea
actelor de procedură, precum sînt:
– actele de procedură efectuate de persoanele care nu au capacitatea
de exerciţiu al drepturilor procedurale civile sînt anulabile (art.58
alin.(2));
– unele împuterniciri date reprezentantului trebuie menţionate expres,
sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentant (art.81);
– orice completare, schimbare şi ştersătură în dispoziţiile martorului
trebuie acceptată şi semnată de preşedintele şedinţei, de grefier şi de
martor sub sancţiunea nulităţii lor (art.220 alin.(2).
Decăderea din dreptul de a exercita actul de procedură potrivit
Codului de procedură civilă intervine în caz de neîndeplinire a
următoarelor acte de procedură:
– neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului
accesoriu, înştiinţat legal, îl decade din dreptul de a dovedi că
litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a
părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că
explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost
greşite din intenţie sau din culpă gravă (art.69 alin.(3));
– nedepunerea, în termenul stabilit de instanţă, a sumelor ce urmează
a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor,
precum și a altor cheltuieli aferente soluţionării pricinii are ca efect
decăderea din dreptul de a cita în judecată martorul, specialistul,
interpretul sau de a efectua expertiza (art.92 alin.(2));
– neplata de către solicitantul expertizei a sumei pentru efectuarea
expertizei atrage decăderea din această dovadă (art.124 alin.(2));
– neintentarea de către reclamant în termen de 20 de zile lucrătoare de
la asigurarea probelor a acţiunii în instanţă judecătorească privind
încălcarea drepturilor sale atrage nulitatea măsurilor de asigurare a
probelor și îl decade din dreptul respectiv care nu poate fi restabilit
(art.1273 alin.(3));
– nedepunerea referinţei în instanţele judecătoreşti economice în
termenul stabilit de instanţă atrage decăderea pîrîtului din dreptul de
a mai propune probe, cu unele excepţii (art.186 alin.(2));
146
– nerespectarea ordinii în ședința de judecată poate atrage
îndepărtarea din sala de ședințe pe tot timpul dezbaterilor judiciare
sau pentru o parte din ședință (art.196 alin.(2));
– nedepunerea recursului în termen de 2 luni de la data pronunţării
deciziei, iar în cazul redactării acesteia de la data înştiinţării scrise a
părţilor despre semnarea hotărîrii redactate are ca rezultat decăderea
din acest termen care nu mai poate fi restabilit (art.434 alin.(2)).
Obligaţia de a reface actul de procedură potrivit Codului de
procedură civilă intervine în caz de nerespectare a condițiilor cerute la
întocmirea sau prezentarea actelor de procedură, precum sînt:
– dacă la primirea cererii de chemare în judecată se constată unele
neajunsuri a căror lichidare imediată nu este posibilă, judecătorul
consemnează cererea în registrul de intrare a documentelor, iar
reclamantului i se acordă termen pentru a aduce cererea în
conformitate cu prevederile art.166 din Codul de procedură civilă
(art.168 alin.(1) și (2));
– nerespectarea condiţiilor de formă ale cererii de chemare în judecată
atrage ca efect emiterea de către judecător a unei încheieri pentru a
nu se da curs cererii, comunicînd persoanei care a depus cererea
acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un termen rezonabil pentru
lichidarea neajunsurilor. Dacă persoana nu îndeplineşte în termen
toate cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se
restituie, împreună cu actele anexate, printr-o încheiere
judecătorească ce poate fi atacată cu recurs (art.171);
– neprezentarea de către expert a materialelor din dosar ori a altor
materiale utilizate atrage restituirea cheltuielilor suportate de
persoanele interesate și achitarea unei amenzi în mărime de 15
unități convenționale cu menținerea obligației de a prezenta
materialele respective (art.154 alin.(4));
– nerespectarea condiţiilor de conținut la întocmirea cererii de
desființare a hotărîrii arbitrale are ca efect restituirea cererii sau
emiterea încheierii de a nu se da curs cererii cu acordarea
termenului necesar pentru lichidarea neajunsurilor (art.478 alin.(5)).
Restabilirea în drepturile încălcate potrivit Codului de procedură
civilă intervine în caz de omitere a termenelor de efectuare a actelor de
procedură, spre exemplu:
– Instanţa va scoate cererea de pe rol dacă părţile citate legal nu s-au
prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au
solicitat examinarea pricinii în absenţa lor, (art.267 lit.f)) sau dacă
147
reclamantul nu a plătit taxa de stat în termenul acordat suplimentar
de către instanță (art.267 lit.k)). După înlăturarea circumstanţelor
care au dus la scoaterea cererii de pe rol, persoana interesată se va
putea adresa instanţei cu o nouă cerere, conform dispoziţiilor
generale (art.268 alin.(3));
– în cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege,
judecătorul este în drept, la cererea debitorului, să soluţioneze
chestiunea de restabilire a termenului (art.352 alin.(3));
– persoana care a omis, din motive întemeiate, termenul de 20 de zile
de depunere a apelului poate fi repusă în termen de către instanța de
judecată (art.362 alin.(2) și (3));
– persoana care a omis, din motive întemeiate, termenul de 20 de zile
de depunere a recursului poate fi repusă în termen de către instanța
de judecată (art.402 alin.(3)).
Sancţiunea pecuniară, potrivit Codului de procedură civilă, se
aplică sub formă de amendă judiciară. Reieșind din preeminența acestei
forme de sancțiune procedurală, temeiurile și procedura de aplicare a
amenzii judecătorești le vom analiza în subiectul următor al temei.
La categoria alte măsuri de sancționare se referă acele sancțiuni
care au un efect indirect asupra nerespectării sau neefectuării actului de
procedură, dintre acestea putem evidenția, cu titlu de exemplu,
următoarele sancțiuni:
– potrivit art.94 alin.(1) din Codul de procedură civilă, instanţa
judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească
părţii care a avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată.
Aceasta reprezintă într-un mod abstract o formă de sancționare a
persoanei din vina căreia a fost intentat procesul;
– reieșind din prevederile art.118 alin.(1) din Codul de procedură
civilă, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le
invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu
dispune altfel. Sancţiunea indirectă care va surveni în cazul
nerespectării acestei obligaţii o va constitui hotărîrea judecătorească
pronunţată în detrimentul părţii care nu şi-a probat pretențiile sau
obiecțiile;
– în condițiile art.119 alin.(3) din Codul de procedură civilă, dacă
partea care deține probele nu le prezintă în instanța de judecată,
atunci instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe
explicaţiile date de partea adversă.
148
Conceptul de amendă evocă, în general, acea sancţiune care se

concretizează în plata unei sume de bani pentru neexecutarea unor
obligaţii. Pornind de la importanţa deosebită a îndeplinirii obligaţiilor
procesuale de către participanţii la procesul civil şi de către persoanele
care contribuie la înfăptuirea justiţiei pentru desfăşurarea normală a
judecăţii, pentru stabilirea faptelor şi, deci, pentru pronunţarea unei
hotărîri temeinice, precum şi pentru asigurarea dreptului la apărare al
părţilor şi a principiului contradictorialităţii, legiuitorul a instituit
sancțiunea amenzii judecătorești în procesul civil.113
În dreptul procesual civil sintagma „amendă judiciară” evocă acea
sancţiune bănească ce se aplică de către instanţă persoanei care a săvîrşit
o abatere în cursul activităţii de judecată 114 sau nu a executat obligaţia
stabilită prin legea procesuală115. Amenda judecătorească reprezintă o
sancţiune procesuală distinctă, ea nu se poate identifica cu celelalte
sancţiuni procesuale. Caracterul autonom al amenzii judecătorești se
poate desprinde cu uşurinţă din înseşi particularităţile acestei sancţiuni
procesuale.116
Printre particularitățile de bază ale amenzii judecătorești putem
evidenția următoarele:
– are un caracter de pedeapsă sau de sancțiune pentru o faptă
personală;
– este o sancţiune pecuniară, care se concretizează în obligaţia de a
plăti o sumă de bani;
– este impusă de instanţă persoanelor care au săvîrşit încălcări
procedurale cu vinovăţie;
– se aplică doar în măsura în care Codul de procedură civilă prevede
expres şi numai în limitele prescrise, independent de existenţa
vreunui prejudiciu sau de întinderea acestui prejudiciu;
– se aplică doar în cazul săvîrşirii unei abateri judiciare în cursul
procesului civil;
– se aplică doar de către instanţa judecătorească;
– aplicarea amenzii judecătorești se face operativ, în timpul ședinței
de judecată, fără ca o anchetare specială să aibă loc;
113
Crugliţchi T. Regimul juridic al amenzilor judiciare//Legea şi viaţa, 2009, nr.6, p.56.
114
Costin M. Dicţionar de drept procesual civil.
115
Треушников M.К. Гражданский процесс. – Москва: Городец, 2003.
116
Leş I. Sancţiunile procedurale în procesul civil român. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988.
149
– are un caracter autonom, se deosebește de toate celelalte sancţiuni
procedurale prin natura şi rolul pe care îl îndeplinește în procesul
civil;
– are un caracter sancţionator, constituind o măsură de constrîngere
aplicată de instanţă pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesuale
prevăzute de lege, iar pe de altă parte, are un rol educativ şi
preventiv, stimulînd îndeplinirea acelor îndatoriri.
Plata unei sume de bani apropie amenda judecătorească de
cheltuielile de judecată. Cu toate acestea, observăm că în cazul amenzii
judecătorești persoana vinovată de săvîrşirea unei abateri este obligată să
plătească o sumă de bani către stat, în schimb, în cazul cheltuielilor de
judecată o atare obligaţie se realizează, preponderent, faţă de partea
adversă. De asemenea, amenda judecătorească are esenţialmente un
caracter represiv, pe cînd cheltuielile de judecată îndeplinesc mai ales o
funcţie de despăgubire a părţii cîştigătoare.117
Temeiurile de aplicare a amenzilor judecătorești sînt diferite și
ele rezultă expres din normele procesual civile. În principal, amenda
judecătorească este folosită de legiuitor pentru a sancţiona participanţii
la procesul civil şi, uneori, alte persoane care au legătură cu procesul şi
care, neavînd o atitudine corectă faţă de instanţă, nu-şi îndeplinesc
obligaţia de a contribui la desfăşurarea în bune condiţii a operei de
înfăptuire a justiţiei.118
Reieșind din conținutul normelor procesual civile putem evidenția
următoarele cuantumuri și temeiuri de aplicare a amenzilor
judecătorești:
– instanța de judecată va confisca înregistrările (pelicula, pozele,
casetele etc.) și va sancţiona cu amendă de pînă la 20 unităţi
convenţionale persoanele care au realizat înregistrarea audio-video,
fotografierea sau au utilizat alte mijloace tehnice fără permisiunea
preşedintelui şedinţei de judecată (art.18 alin.(2)-(3) din Codul de
– instanța de judecată va sancţiona cu amendă de pînă la 10 unităţi
convenţionale lucrătorul poştal sau altă persoană împuternicită din
vina căreia n-a fost înmînată citaţia sau înştiinţarea (art.105 alin.(9)
din Codul de procedură civilă);
convenţionale persoanele neparticipante la proces care deţin
Crugliţchi T. op. cit. p.57.
117

118
150
anumite probe referitoare la cauză, dacă acestea fie că nu prezintă
probele solicitate, fie că nu au înştiinţat instanța în termen de 5 zile
despre faptul că nu deţin probele de rigoare sau că nu au
posibilitatea de a le prezenta în termenul stabilit de judecată.
Aplicarea amenzii în acest caz nu scuteşte persoanele care deţin
proba reclamată de obligaţia prezentării ei în instanţă (art.119 alin.
(3) din Codul de procedură civilă);
– instanța de judecată va sancţiona cu amendă în mărime de 10 unităţi
convenţionale martorul care refuză să facă depoziţii fără a indica
motivele sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate (art.135 alin.(3) din Codul de procedură civilă);
convenţionale martorul care nu se prezintă în şedinţă de judecată din
motive pe care instanţa le consideră neîntemeiate. Dacă nu se
prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa are dreptul să
dispună aducerea lui forţată în judecată şi să-i aplice amendă
repetată de pînă la 10 unităţi convenţionale (art.136 alin.(3) din
Codul de procedură civilă);
– instanța de judecată poate sancţiona cu amendă în mărime de 15
unităţi convenţionale expertul dacă acesta nejustificat nu prezintă
explicații în fața instanței judecătorești, dacă a modificat raportul de
expertiză în şedinţă de judecată faţă de cel depus în scris, dacă a
refuzat de a efectua expertiza pe care este obligat să o efectueze, sau
dacă n-a prezentat materialele din dosar ori alte materiale utilizate.
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiunea va fi aplicată repetat
(art.154 alin.(4) din Codul de procedură civilă);
– instanța de judecată va sancţiona cu amendă de la 10 la 20 de unităţi
convenţionale pîrîtul sau alte persoane care au încălcat interdicția de
a săvîrși anumite acte în privința obiectului în litigiu, inclusiv
transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligații
față de el (art.175 alin.(3) din Codul de procedură civilă);
convenţionale persoanele vinovate de încălcarea ordinii în şedinţa
de judecată (art.196 alin.(3) din Codul de procedură civilă);
convenţionale interpretul care se sustrage de la prezentarea în
instanţă de judecată sau de la îndeplinirea obligaţiilor sale (art.199
alin.(4) din Codul de procedură civilă);
151
convenţionale martorul, expertul, specialistul şi interpretul, citaţi
legal, care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată din motive
considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate (art.207 alin.(2) din
Amenzile judecătorești se aplică din oficiu de către instanța de
judecată în faţa căreia s-a săvîrşit încălcarea procedurală. Ele nu se
aplică la cererea părţii, nu pot fi solicitate, iniţiativa în aplicarea lor
aparţine doar instanţei judecătoreşti. Chiar și în cazul în care amenda se
prezintă ca o consecinţă a anulării unui act de procedură, fiind
condiţionată de acesta, partea poate cere anularea actului, dar şi în acest
caz aplicarea amenzii va rămîne exclusiv la iniţiativa şi voinţa instanţei.
Odată cu aplicarea sancţiunii, instanța de judecată va constata şi
încălcarea comisă. Nu pot fi amendaţi minorii care la data săvîrşirii
încălcării procedurale nu au împliniţi 16 ani.
Aplicarea amenzii judecătorești se stabileşte prin încheiere
judecătorească executorie în şedinţa în care se examinează pricina, la
judecarea căreia s-au comis încălcări procedurale, precum şi în şedinţă
aparte, cu înştiinţarea persoanelor interesate, a căror neprezentare nu
exclude sancţionarea vinovaţilor. În cazul în care aplicarea amenzii este
examinată în lipsa persoanelor vinovate, celor sancţionaţi li se va
comunica încheierea judecătorească.
Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate
convenţională este egală cu 20 de lei.
Amenzile judecătorești aplicate de instanţa judecătorească
persoanelor cu funcţie de răspundere din autorităţile publice, din alte
organe şi organizaţii se încasează din contul acestor persoane, chiar dacă
autoritatea, organul sau organizaţia în care activează cei sancţionaţi
participă sau nu în procesul respectiv.
13.4.Anularea sau micşorarea amenzii
Persoana sancţionată prin încheiere judecătorească cu amendă poate

depune în aceeaşi instanţă cerere de reexaminare a încheierii în vederea
anulării ori reducerii amenzii. Cererea se depune în termen de 15 zile de
la data emiterii încheierii de sancţionare sau de la data comunicării ei.
Cererea se examinează în şedinţă de judecată cu citarea persoanelor
interesate, a căror neprezentare nu împiedică examinarea. Cererea se
soluţionează prin încheiere, emisă în camera de deliberare, care nu se
152
mai supune nici unei căi de atac.119 Prin urmare, încheierea privind
aplicarea amenzii judecătorești va deveni irevocabilă, fie la expirarea
termenului în care se poate face cererea de reexaminare, fie la data
respingerii cererii de reexaminare.
Încheierea de amendare are caracter executoriu din momentul în
care a fost pronunţată, putînd deci fi pusă în executare, fără a se aştepta
pronunţarea şi definitivarea hotărîrii asupra fondului. 120 Excepţie de la
această regulă o fac prevederile art.165 din Codul de procedură civilă,
conform cărora „instanţa emitentă a încheierii cu privire la amendă este
în drept, la cererea persoanelor interesate, să amîne ori să eşaloneze
executarea acestor sancţiuni pe termen de pînă la 2 luni”.
În acest caz, nu ne aflăm în prezenţa unei căi de atac, persoana
amendată nu contestă că a săvîrşit o abatere, ci solicită numai amînarea
sau eşalonarea plăţii. Această posibilitate poate fi acordată de instanţa de
judecată celui sancţionat cu amendă din considerente umanitare şi
economice, pentru a preveni suportarea unor cheltuieli suplimentare
legate de executarea silită a încasării amenzii.
În ceea ce priveşte executarea încheierilor de aplicare a amenzilor
judecătoreşti, trebuie precizat că ele se transformă în venit la bugetul de
stat, fie prin achitarea benevolă, fie prin intermediul organelor de
executare silită.121
119
Această cale de atac, exercitată împotriva încheierii de aplicare a amenzii judecătoreşti este o
cale de atac de retractare şi nu de reformare sau de control judiciar, întrucît nu există necesitatea
verificării de către o altă instanţă superioară a legalităţii şi temeiniciei aplicării amenzii
judecătoreşti.
120
Florescu D.С. Sancţiunile procedurale civile. – Bucureşti: Paideia, 2005, p.402.
121
153
TEMA 14. PROBELE ŞI PROBAŢIUNEA
14.1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Repartizarea sarcinii

de probaţiune
14.2. Noţiunea de probă şi de obiect al probaţiunii
14.1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare.

Repartizarea sarcinii de probaţiune
Restabilirea drepturilor subiective ale persoanelor fizice și juridice

se realizează prin intermediul instanței de judecată în cadrul dezbaterilor
judiciare, unde părțile sînt obligate să-și confirme existența pretențiilor
invocate sau a obiecțiilor înaintate. Aceste acte procesuale, realizate de
către părți și alți participanți la proces, figurează în literatura de
specialitate sub denumirea de probațiune judiciară.
Prin conceptul de probaţiune judiciară înțelegem activitatea logico-
juridică pe care o desfăşoară participanţii la proces şi tangenţial instanţa
de judecată îndreptată spre aflarea informaţiei veridice despre
circumstanţele de fapt ale apariţiei, modificării şi stingerii raporturilor
juridice, înfăptuite într-o anumită formă procesuală.
Probațiunea judiciară se desfășoară într-o anumită ordine,
parcurgînd următoarele etape:
Identificarea probelor constituie o totalitate de activități procesuale
realizate de instanța de judecată și ceilalți participanți la proces în scopul
determinării sursei de informație, care ar confirma existența sau
inexistența împrejurărilor de fapt ce alcătuiesc obiectul probațiunii.
Probele se adună şi se prezintă de către părţi şi de alţi participanţi la
proces. Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa
poate contribui, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, la
adunarea şi prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a
probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi
confirmate sau infirmate prin acea probă, cauzele ce împiedică
dobîndirea probei, locul aflării ei.
154
Instanţa judecătorească (judecătorul) poate elibera, după caz, la
cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, un demers pentru
obţinerea probei. Persoana care deţine proba reclamată o trimite
nemijlocit în judecată sau o înmînează persoanei care deţine demersul
pentru a o prezenta în judecată.
Administrarea probelor constituie o totalitate de activități
procesuale realizate de către instanța de judecată și ceilalți participanți la
proces îndreptate spre prezentarea mijloacelor de probă, menite să
confirme împrejurările de fapt ale pricinii.
Instanţa judecătorească poate administra înscrisurile şi probele
materiale la locul de păstrare sau de aflare dacă prezentarea lor în
judecată este imposibilă sau dificilă. Instanţa judecătorească
(judecătorul) pronunţă o încheiere privind locul, data şi ora cercetării la
faţa locului a probelor şi înştiinţează persoanele interesate în
soluţionarea pricinii. Neprezentarea lor însă nu împiedică administrarea
probelor. La faţa locului pot fi chemaţi, după caz, martorii, interpreţii,
specialiştii şi experţii. Specialiştii pot efectua măsurări, fotografieri,
filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri, scheme şi pot
face alte acte necesare. Privitor la administrarea probelor la faţa locului
se întocmeşte un proces-verbal.
Examinarea probelor constituie totalitatea activităților procesuale
ce sînt realizate de către instanța de judecată și ceilalți participanți la
proces în scopul studierii informației ce se conține în mijloacele de
probă pentru confirmarea împrejurărilor de fapt ale pricinii.
Aprecierea probelor constituie totalitatea activităților procesuale
realizate de către instanță sau judecători în camera de deliberare, cu
scopul aprecierii mai obiective a informației administrate în cadrul
dezbaterilor judiciare. Circumstanţele care au importanţă pentru
soluţionarea justă a pricinii sînt determinate definitiv de instanţa
judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor
participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi
procedural ce urmează a fi aplicate. Spre deosebire de celelalte etape ale
probațiunii judiciare, activitatea realizată de către judecător în această
etapă poate fi divizată în două categorii: activitate cu caracter logic și
activitate cu caracter legal.
Verificarea aprecierii probelor constituie totalitatea acțiunilor
procesuale realizate de către instanța ierarhic superioară în vederea
verificării aprecierii corecte și obiective a probelor admise de către
instanța ierarhic inferioară, dacă aceasta o cer participanții la proces.
155
Scopul probațiunii judiciare rezidă în faptul că de calitatea
activităților întreprinse în cadrul dezbaterilor judiciare în vederea
confirmării împrejurărilor de fapt deduse instanței spre judecare depinde
temeinicia hotărîrii instanței judecătorești.
Repartizarea sarcinii probațiunii se face după regula cine invocă
pretențiile acela trebuie să le probeze. Fiecare parte trebuie să
dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi
obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel.
Primul care trebuie să prezinte probe este reclamantul. După ce
reclamantul face dovada actului sau faptului juridic din care s-a născut
dreptul său, sarcina probei trece de partea pîrîtului, dacă acesta vrea să
opună reclamantului fie unele vicii sau obstacole care au împiedicat
naşterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrîns,
modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant. Spre exemplu,
debitorul poate dovedi că şi-a plătit datoria, înfăţişînd o chitanţă sau
posesorul imobilului poate dovedi că el este adevăratul proprietar,
deoarece l-a dobîndit prin uzucapiune.
Astfel, pîrîtul trebuie să aducă probe pentru a contrazice probele
prezentate de către reclamant. La rîndul său, reclamantul poate să vină şi
el cu alte probe, invocînd, de exemplu, viciile actelor sau faptelor
dovedite de pîrît.
Totuși, există unele excepții de la această regulă, stabilite de
legislația procesual civilă. Astfel, dacă în procesul de adunare a probelor
apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la solicitarea părţilor şi altor
participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea probelor necesare.
Legislația prevede și unele garanții procesuale în vederea realizării
obligației de a proba pretențiile sau obiecțiile sale. Astfel, partea care nu
a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să
înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care să solicite audierea
părţii adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la
circumstanţele pe care instanţa le consideră dovedite.
În cazul nerespectării prevederilor legii privind legalizarea probelor
ori al pierderii unui document autentic, efectul defavorabil al nedovedirii
afirmaţiilor referitoare la circumstanţele de fapt ale pricinii va cădea
asupra părţii sau altui participant la proces care a avut posibilitatea şi
care trebuia să se asigure pînă la judecată cu probă veridică fără a suscita
îndoieli.
Instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună
părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe
156
suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii
pentru a se convinge de veridicitatea lor.
14.2. Noţiunea de probă şi de obiect al probaţiunii
Realizarea activității de probațiune judiciară în cadrul pricinilor

civile se efectuează prin intermediul anumitor surse de informație, care
în literatura de specialitate figurează sub denumirea de probe.
Prin conceptul de probe înțelegem totalitatea surselor informaționale
obținute de către părți și ceilalți participanți la proces, ce reflectă
circumstanțele de fapt ale pricinii, care confirmă existența sau
inexistența împrejurărilor pe care sînt bazate pretențiile sau obiecțiile
deduse instanței spre examinare, contribuind la soluționarea justă a
pricinii.122
Noţiunea de probă are mai multe înţelesuri: fapt juridic, mijloc de
probă, activitate procesuală sau chiar rezultat al probaţiunii, adică
rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă, măsura în care
acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorului despre existenţa
sau neexistenţa faptului.123
Instituţia probelor este calificată de doctrinari ca o instituţie centrală
a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru ocrotirea
drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat
adagiul a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Un drept care nu poate fi
dovedit echivalează cu un drept care nu există. Judecătorul nu poate
rezolva un litigiu numai pe baza afirmaţiilor părţilor, acestea din urmă
trebuie să dovedească ceea ce afirmă.124
Legislația procesual civilă defineşte probele ca elemente de fapt,
dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi a
altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Natura juridică a probelor este triplă:
1)au un anume conţinut – informaţiile despre circumstanţele cauzei.
122
În doctrină, probele sînt definite ca informaţii pertinente care direct sau indirect pot confirma
sau infirma faptele ce au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei, exprimate într-o anumită
formă procesuală, care sînt administrate într-o consecutivitate procesuală stabilită de lege.
123
Pană O. Drept probator – necesitate imperioasă//Revista Naţională de Drept, nr.5, 2003, p.60.
124
Patrik L.-R., Mănuc L.-M. Raportul dintre prezumţii şi alte mijloace de probă//Legea şi viaţa,
2010, nr.4, p.48.
157
2)au o formă procesuală numită mijloc de probaţie, care garantează
veridicitatea informaţiei. În acest sens, legislaţia procesual civilă a
Republicii Moldova enumeră următoarele mijloace de probaţie:
a) explicaţiile părţilor şi ale altor participanți la proces;
b) depoziţiile martorilor;
c) înscrisurile;
d) probele materiale;
e) înregistrările audio-video;
f) concluziile expertului;
g) consultația specialistului;
h) concluziile autorităților publice.
3)trebuie să urmeze o anumită ordine de administrare, deoarece datele
obţinute cu încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi
puse de instanţă la temeiul hotărîrii.
Obiectul probaţiei îl formează totalitatea faptelor juridice care au
creat, modificat sau stins raportul juridic la care fac referire părţile în
pretenţiile şi obiecţiile lor, precum şi alte circumstanţe importante pentru
soluţionarea justă și obiectivă a pricinilor civile.
Reieșind din contextul acestei noțiuni putem preciza că faptele ce se
atribuie la obiectul probațiunii pot fi divizate în două categorii:
 principale, care au un caracter juridico-material și stau la baza
raportului juridic litigios;
 accesorii (facultative), ce confirmă existența anumitor împrejurări și
au importanță pentru realizarea probațiunii judiciare. La categoria
faptelor accesorii se atribuie faptele cu caracter procesual, spre
exemplu: strămutarea pricinii.
Potrivit unei opinii doctrinare se susține că pentru a înțelege mai
corect obiectul probațiunii este necesar de a delimita obiectul cunoașterii
de obiectul probațiunii. Conform acestei opinii, la obiectul cunoașterii se
atribuie:
– faptele cu caracter juridico-material – informațiile ce confirmă
constituirea, modificarea și stingerea raportului juridic litigios. În
această categorie se includ și prevederile legii materiale, competente
de a soluționa litigiul respectiv. Spre exemplu, în cadrul
procedurilor litigioase, ca informații pot servi: contractele, dovezile
ce confirmă neexecutarea sau executarea neadecvată a obligațiilor
contractuale; probele ce confirmă situațiile juridice ce exclud
sancționarea debitorului pentru cauzarea prejudiciului sau pentru
neexecutarea obligațiilor;
158
– faptele probatorii – datele care probează deducția logică a existenței
faptului juridic litigios. Spre exemplu, în acțiunea de reparare a
prejudiciului moral, faptele juridico-materiale sînt: confirmarea
suferințelor reale, psihice, iar faptele cu caracter probatoriu revin
pîrîtului care trebuie să aducă probe că informațiile sînt false;
– faptele cu caracter procesual – datele cu o importanță deosebită
pentru realizarea anumitor activități procesuale ce se referă la
soluționarea litigiului în cauză. Spre exemplu, nerespectarea căii de
soluționare a litigiului pe cale extrajudiciară, cînd este prevăzut de
lege; examinarea pricinii de către o instanță necompetentă; omiterea
termenelor procesuale;
– faptele cu caracter educativ – datele care pot fi aplicate de către
instanța de judecată în scopul disciplinării participanților la proces.
Reieșind din varietatea faptelor enumerate mai sus, unii autori
consideră că doar faptele juridico-materiale se atribuie la obiectul
probațiunii, deoarece numai acestea confirmă existența sau inexistența
raportului juridic dedus instanței spre examinare. Alți autori consideră că
la obiectul probațiunii se atribuie toate faptele care au importanță pentru
examinarea obiectivă a litigiului.
Din cele expuse mai sus putem releva că obiectul probațiunii pe
pricinile civile poate fi identificat din două surse:
– temeiurile care stau la baza pretențiilor invocate de reclamant în
acțiune sau obiecțiile pîrîtului ce reies din această acțiune;
– legea materială menită să cîrmuiască litigiul apărut între părți.
După cum cunoaștem deja, legislaţia procesual civilă a Republicii

Moldova enumeră următoarele mijloace de probaţie:
Explicaţiile părţilor şi ale intervenienților asupra circumstanţelor
care le sînt cunoscute şi care au importanţă în proces. 125 Ele pot fi date
oral sau în scris. De regulă, ele sînt verificate şi evaluate împreună cu
celelalte probe, însă instanţa poate considera suficiente pentru proces
circumstanţele determinate în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă
cealaltă parte deţine proba solicitată de instanţă, dar nu o prezintă. Dacă
partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în
Dacă partea audiată are mai mulţi coparticipanţi procesuali, instanţa, în funcţie de
125
circumstanţele pricinii, determină necesitatea interogării tuturor coparticipanţilor sau numai a

unora din ei.
159
judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze
concluziile pe explicaţiile date de partea adversă.
Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul
îndeplinirii delegaţiei judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi
întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă este degrevată de
obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea se consemnează în procesul-verbal
al şedinţei de judecată. Recunoaşterea expusă în scris se anexează la
materialele dosarului.
Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează
recunoaşterea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că
mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori.
Numai în acest caz, recunoaşterea îşi pierde valabilitatea.
În cazul cînd instanţa judecătorească are îndoieli referitor la
recunoaşterea efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea
circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe,
ameninţări sau erori, ea va respinge, printr-o încheiere, recunoaşterea. În
acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor
generale.
Recunoaşterea acţiunii sau a faptelor efectuată în primă instanţă îşi
păstrează veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare.
Depoziţiile martorilor, care pot fi considerate probă doar dacă
martorul a cunoscut personal faptele. Solicitantul citării în judecată a
unui martor este obligat să demonstreze ce fapte importante pentru
soluţionarea pricinii poate confirma acest martor şi să comunice instanţei
numele şi domiciliul lui.
Martor poate fi orice persoană126 care nu are interes în proces şi
căreia îi sînt cunoscute, direct sau indirect, fapte referitoare la pricină.
Martorul care refuză127 a depune mărturii este obligat să declare în
scris refuzul pînă la depunerea mărturiilor, documentînd motivele
refuzului. Instanţa înştiinţează părţile despre refuzul martorului. Refuzul
martorului de a depune mărturii expus oral în şedinţa de judecată se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Dacă refuză să facă depoziţii
fără a indica motivele sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca
fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi
convenţionale.
126
Categoriile de persoane care nu pot fi citate în judecată şi audiate în calitate de martori sunt
enumerate în art.133 din Codul de procedură civilă.
127
Categoriile de persoane care sînt în drept să refuze de a face depoziţii în calitate de martor în
judecată sunt enumerate în art.134 din Codul de procedură civilă.
160
Persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în
faţa instanţei judecătoreşti la data şi ora stabilită şi să depună mărturii
veridice. Martorul citat care nu se poate prezenta în instanţă din cauză de
sănătate, bătrîneţe, invaliditate sau din alte motive pe care aceasta le
consideră întemeiate poate fi audiat de instanţă la locul aflării sale.
Martorului care nu se prezintă în şedinţă de judecată din motive pe care
instanţa le consideră neîntemeiate i se aplică o amendă de pînă la 5
unităţi convenţionale. Dacă nu se prezintă nici după cea de-a doua citare,
instanţa are dreptul să dispună aducerea lui forţată în judecată şi
aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 unităţi convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau
eschivarea, contrar legii, de a face depoziţii, martorul răspunde în
conformitate cu legislaţia penală.
Martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură
cu citarea sa în judecată şi la o compensaţie pentru sustragere de la
ocupaţiile sale obişnuite, al cărei cuantum se determină în modul stabilit
de lege.
Înscrisurile128, care pot fi depuse în judecată de către părţi şi de alţi
participanţi la proces. La solicitarea acestora, înscrisurile pot fi
reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la proces, precum şi
persoanelor care nu sînt participanţi la proces. Dacă înscrisul se
păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau instituţie,
instanţa, la cererea participantului la proces, dispune prezentarea lui în
termen. Această prescripţie nu se referă la înscrisurile care pot fi
obţinute fără concursul instanţei. Obţinerea şi prezentarea înscrisului se
fac pe cheltuiala solicitantului.
Dacă pentru soluţionarea pricinii importanţă are numai o parte din
document, instanţa primeşte un extras din el, autentificat în modul
stabilit de lege. Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată
în modul stabilit de lege, indicîndu-se locul de aflare a originalului.
Înscrisul se depune în original cînd, conform legii sau unui alt act
normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu
documente în original sau cînd copiile de pe documentul prezentat au
Se consideră înscris orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de afacere ori
128
scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi primit
prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea
informaţiei care se referă la circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii şi care pot
confirma veridicitatea lor. Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte
judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor
judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.
161
cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri cînd instanţa consideră
necesară prezentarea originalului.
Dacă, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul în
original se află pe mîna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin
înaintarea unui demers privind obligarea părţii adverse la prezentarea lui
în original. În cazul în care partea adversă nu execută încheierea
judecătorească privind prezentarea documentului în original, se va
utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată dacă legea
nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate
după intima ei convingere.
Copiile de pe documentele prezentate în judecată de către
participantul la proces, precum şi de pe cele reclamate din oficiu de
instanţă, se înmînează participanţilor la proces care nu dispun de ele.
Partea care a prezentat un document sau un alt înscris pentru a
dovedi anumite circumstanţe poate renunţa la acest mijloc de probaţiune
numai cu consimţămîntul părţii adverse.
Documentele şi alte acte eliberate de autorităţi şi de persoane cu
funcţie de răspundere în limitele competenţei şi împuternicirilor lor se
prezumă a fi autentice. Dacă are unele suspiciuni în privinţa autenticităţii
lor, instanţa este în drept să ceară din oficiu ca autoritatea sau persoana
cu funcţie de răspundere care le-a eliberat să certifice autenticitatea
lor.129
La evaluarea documentelor şi altor înscrisuri, instanţa
judecătorească trebuie să se încredinţeze, în raport cu alte probe, că
documentul ori un alt înscris este emis de autoritatea autorizată, că este
semnat de persoana împuternicită, că documentul conţine toate
elementele prescriptibile unor astfel de documente.
La constatarea veridicităţii copiei de pe document sau de pe un alt
înscris, instanţa judecătorească verifică procedeul tehnic de copiere,
garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului, modul de
conservare a copiei.
Instanţa judecătorească nu poate considera dovedit un fapt adeverit
numai prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile
de pe el prezentate de părţi nu sînt identice, rămînînd imposibilă
determinarea prin intermediul altor probe a adevăratului cuprins în
original.
Autenticitatea documentelor şi a altor acte eliberate de autorităţile străine se determină

129
conform art.466 din Codul de procedură civilă.

162
Dacă una dintre părţi sau un alt participant la proces intenţionează
să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris
prin lichidarea sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmaţiile
persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de
instanţă ca fiind doveditoare.
Puterea probantă a documentului sau a unui alt înscris deteriorat (cu
ştersături, radieri, completări etc.) se stabileşte de instanţă după intima ei
convingere.
Autenticitatea unui document sau a unui alt înscris poate fi
demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz,
persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă judecătorească
documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului sau
semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei.
Dacă persoana care a semnat contestă autenticitatea scrisului ori a
semnăturii de pe document sau de pe un alt înscris, instanţa
judecătorească este în drept să-i solicite un model al scrisului ori al
semnăturii ei pentru cercetare comparativă. Asupra obţinerii modelului
instanţa emite o încheiere. Refuzul de a prezenta modelul de scris sau
semnătură poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului ori a
semnăturii.
Modelul scrisului poate fi obţinut de instanţa judecătorească cu
participarea specialistului.
Dacă, după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura
persoanei, nu constată adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se
efectueze de către expert.
Despre data, locul, condiţiile şi procedura obţinerii modelului de
scris sau de semnătură se întocmeşte un proces-verbal, semnat de
judecător, de persoana care a dat modelul de scris ori de semnătură, de
specialist, după caz.
După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, înscrisul se
restituie, la cerere, persoanei care l-a prezentat, la dosar anexîndu-se
copia de pe el, autentificată de judecător. Nu se restituie înscrisul care şi-
a pierdut efectul juridic pentru persoana care a prezentat actul. Cu
acordul instanţei judecătoreşti, înscrisurile pot fi restituite anterior
devenirii irevocabile a hotărîrilor judecătoreşti.
Probele materiale reprezintă diferitele obiecte care, prin aspect,
calitate, proprietăţi, însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte
caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor importante pentru
soluţionarea pricinii. Determinarea probelor materiale înseamnă
163
desemnarea obiectelor de cercetare şi stabilirea faptelor care urmează a
fi dovedite prin aceste probe. Instanţa judecătorească poate dispune
atragerea de specialişti şi experţi la cercetarea probelor materiale.
Probele materiale se păstrează la dosar ori se predau în camera de
păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa
ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Obiectele care nu pot fi prezentate
în judecată se cercetează la locul aflării lor sau în alt loc determinat de
instanţă şi se descriu amănunţit în procesul-verbal, întocmit la faţa
locului, ori sînt fotografiate, după caz, şi sigilate. Procesul-verbal se
anexează la dosar. Cercetarea la faţa locului se face cu concursul
participanţilor la proces, în prezenţa martorilor, specialiştilor şi
experţilor, după caz. Cheltuielile de păstrare a probelor materiale
suportate de părţi se repartizează între ele conform art.94 din Codul de
procedură civilă.
Judecătorul sau instanţa examinează de urgenţă probele materiale
perisabile la locul lor de aflare, dispun restituirea lor către persoana care
le-a prezentat ori remiterea către organizaţia care le poate folosi la
destinaţie. În ultimul caz, proprietarului îi pot fi restituite obiecte de
acelaşi gen şi calitate ori valoarea lor. Participanţii la proces sînt
înştiinţaţi despre locul, data şi ora examinării probei materiale perisabile.
Neprezentarea acestora, înştiinţaţi în mod legal, nu împiedică
examinarea probei. Datele referitoare la examinarea probelor materiale
perisabile se consemnează într-un proces-verbal, care se anexează la
dosar.
După ce hotărîrea judecătorească rămîne irevocabilă, probele
materiale se restituie persoanelor care le-au prezentat ori se remit celor
cărora instanţa le-a declarat dreptul asupra lor, ori se comercializează în
modul stabilit de instanţă. Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în
posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective.
În unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de
instanţa judecătorească, se restituie, la cerere, persoanelor care le-au
prezentat, chiar înainte de terminarea procesului, dacă aprobarea cererii
nu creează impedimente în soluţionarea pricinii. Referitor la distribuirea
probelor materiale înainte de adoptarea hotărîrii, instanţa judecătorească
emite o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.
164
Înregistrările audio-video.130 Persoana care prezintă o înregistrare
audio-video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită
reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana
care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate
servi ca probă înregistrarea audio-video ascunsă dacă nu este permisă
prin lege.
Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţă
judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru
păstrarea lor intactă. Păstrarea şi cercetarea înregistrărilor audio-video se
efectuează în condiţiile art.143 din Codul de procedură civilă. După ce
hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor
audio-video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri
excepţionale, instanţa le poate restitui printr-o încheiere şi pînă la data
devenirii irevocabile a hotărîrii.
Concluziile expertului.131 Pentru elucidarea unor aspecte din
domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte
domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, judecătorul sau
instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt
participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. Actele
reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul scris al
specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude
necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă. Asupra efectuării
expertizei, judecătorul sau instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care
nu poate fi atacată cu recurs.
Poate fi numită în calitate de expert132 persoana dezinteresată în
soluţionarea pricinii care dispune de cunoştinţe speciale. Efectuarea
expertizei poate fi încredinţată lucrătorilor din organele oficiale de
expertiză judiciară sau unor persoane particulare care corespund
cerinţelor înaintate faţă de expert. Persoana desemnată ca expert este
obligată să efectueze expertiza dacă este numită oficial ca expert în
problemele care trebuie cercetate sau dacă practică ştiinţa, arta, tehnica
sau meşteşugul artizanal respectiv etc. Depunerea raportului de expertiză
este obligatorie şi pentru persoana care şi-a manifestat disponibilitatea
de a efectua expertiza.
130
Pînă la adoptarea noului Cod de procedură civilă, înregistrările audio și video erau aplicate în
calitate de surse informaționale fără aspect probatoriu asupra examinării litigiului dedus instanței
spre examinare.
131
Drepturile şi obligaţiile expertului sînt prevăzute la art.154 din Codul de procedură civilă.
132
Temeiurile și procedura de recuzare a expertului sînt prevăzute la art.51 și, respectiv, la art.151
165
Instanţa judecătorească stabileşte genul expertizei, numărul
experţilor, volumul lor de lucru, dirijează activitatea acestora. În
circumstanţe speciale, instanţa judecătorească este în drept să audieze
expertul pînă la formularea problemelor care urmează a fi investigate, să
determine sarcina acestuia, să stabilească, după caz, volumul
investigaţiilor, legătura dintre expert şi părţi, etapa la care acestea pot fi
admise să participe la investigaţiile expertului. Dacă poate să depună de
îndată raportul de expertiză, expertul este ascultat chiar în şedinţă de
judecată, raportul lui consemnîndu-se într-un proces-verbal.
În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei se indică:
denumirea instanţei care a ordonat expertiza, data ordonării, numele sau
denumirea părţilor, pricina care se examinează, denumirea expertizei,
faptele pentru a căror elucidare se efectuează expertiza, problemele puse
în faţa expertului, numele expertului sau denumirea instituţiei căreia i se
încredinţează expertiza, materialele trimise la expertiză, alte date privind
efectuarea expertizei, termenul expertizei şi al prezentării raportului de
expertiză, alte date prevăzute de lege. În încheiere se indică, de
asemenea, faptul că expertul este somat de instanţa judecătorească sau
de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de
conducătorul acestei instituţii) de răspunderea penală în cazul prezentării
cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Referitor la procedura de ordonare și de efectuare a expertizei,
părţile şi alţi participanţi la proces au următoarele drepturi:
– de a cere desemnarea în calitate de expert a unei anumite persoane
sau instituţii specializate;
– să formuleze şi să prezinte instanţei problemele care trebuie să fie
elucidate de expert, însă numai judecătorul sau instanţa stabileşte
definitiv problemele asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte
raportul. Judecătorul (instanţa) este obligat să motiveze respingerea
problemelor propuse de părţi şi de alţi participanţi la proces spre
expertizare.;
– să ia cunoştinţă de încheierea judecătorului sau instanţei privind
ordonarea expertizei;
– să propună consemnarea în încheierea judecătorească a unor
probleme spre expertizare;
– să înainteze expertului recuzări;
– să participe la investigaţiile expertului133;
Neprezentarea la investigaţiile expertului a părţilor înştiinţate în mod legal a căror prezenţă nu
133
este obligatorie nu atrage nulitatea raportului de expertiză.

166
– să ia cunoştinţă de raportul de expertiză;
– să solicite instanţei ordonarea efectuării unei expertize repetate 134,
suplimentare135, colegiale136 sau complexe137.
Raportul de expertiză se elaborează în scris și se depune în instanţă
judecătorească cu cel puţin 5 zile înainte de data judecării pricinii. El va
cuprinde descrierea amplă a investigaţiilor şi concluziile pe marginea
lor, răspunsul la întrebările instanţei judecătoreşti. În cazul în care
constată, pe parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe
importante pentru soluţionarea pricinii referitor la care nu i s-au pus
întrebări, expertul este în drept să includă în raport deducţiile sale asupra
lor.
Raportul de expertiză este examinat în şedinţă de judecată şi evaluat
în ansamblu cu celelalte probe. Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în
drept să obiecteze împotriva raportului de expertiză şi împotriva altor
probleme ce ţin de acesta. Raportul de expertiză nu este obligatoriu
pentru instanţa judecătorească. Respingerea lui însă trebuie să fie
motivată.
Dacă este ferm convins că nu poate rezolva, în baza cunoştinţelor
lui speciale sau a nivelului de cunoştinţe, sarcinile puse în faţa sa ori că
materialele prezentate îi sînt insuficiente pentru cercetări şi deducţii,
134
În cazul cînd nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau
veridicităţii lui îndoielnice, cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii ori cînd, la
efectuarea expertizei, normele procedurale sînt încălcate, instanţa judecătorească poate dispune
efectuarea unei expertize repetate. Expertiza repetată se încredinţează unei comisii de experţi.
Experţii care au efectuat expertiza anterioară pot oferi comisiei explicaţii, dar nu au dreptul să
participe la efectuarea investigaţiilor. În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei
repetate trebuie să se indice motivul respingerii raportului de expertiză anterior.
135
În cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet ori cînd apar noi
probleme referitor la circumstanţele examinate ulterior, instanţa judecătorească poate dispune
efectuarea de către acelaşi expert sau de un altul a unei expertize suplimentare în condiţiile
art.148 din Codul de procedură civilă.
136
Colegială este expertiza în cadrul căreia se efectuează investigaţii complicate de către mai
mulţi experţi de aceeaşi specialitate. Experţii evaluează colegial rezultatele investigaţiilor,
elaborează, dacă ajung la o concluzie unanimă, un singur raport de expertiză. În cazul în care
unul sau mai mulţi experţi fac opinie separată referitor la obiectul investigaţiei, depun separat
opinia lor. Încheierea judecătorească privind efectuarea colegială a expertizei este obligatorie
pentru conducătorul instituţiei de expertiză judiciară. În baza materialelor prezentate,
conducătorul instituţiei poate organiza independent efectuarea expertizei colegiale şi participa la
ea.
137
Expertiza complexă se efectuează de mai mulţi experţi și se ordonă în cazul cînd la constatarea
circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sînt necesare date din diferite domenii
ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu. În baza datelor obţinute din
investigaţii, experţii elaborează un raport general de expertiză. Experţii care nu au participat la
elaborarea raportului general de expertiză ori nu sînt de acord cu el semnează numai pentru
partea din raport care conţine rezultatele cercetării lor.
167
expertul se abţine în scris să efectueze expertiza, menţionînd motivele.
Expertul restituie totodată instanţei judecătoreşti materialele care i-au
fost prezentate pentru expertiză.
Consultația specialistului nu reprezintă o probă directă în procesul
civil. Ea vine să ajute instanța de judecată, în caz de necesitate, la
cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale, la audierea şi vizionarea
înregistrărilor audio-video, la dispunerea unei expertize, la audierea
martorilor, la adoptarea de măsuri privind asigurarea probelor, precum şi
în probleme de drept litigios. Instanţa judecătorească poate atrage
specialişti pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic (la fotografieri, la
elaborare de planuri şi scheme, la selectare de probe (modele) pentru
expertiză, la evaluare de bunuri etc.), în dependență de domeniul supus
examinării judiciare.
Concluziile autorităților publice, potrivit art.74 și art.231 din Codul
de procedură civilă reprezintă probe ce urmează a fi administrate în
cadrul procesului civil. În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice
competente, din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau
din oficiul instanţei, pot interveni în proces pînă la pronunţarea hotărîrii
în primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune
concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale
societăţii.
În cadrul soluționării litigiilor civile există anumite fapte care,

potrivit legislației, nu se cer a fi probate, deși acestea au o importanță
deosebită pentru examinarea obiectivă a litigiului. În legislaţia procesual
civilă sînt prevăzute unele categorii de fapte care, deşi fac parte din
obiectul litigiului, nu necesită a fi dovedite, înţelegerea esenţei şi a
conţinutului temeiurilor degrevării de probaţiune are nu numai
importanţă teoretică, ci şi practică, întrucît perceperea şi aplicarea
corectă a regulii eliberării de probare asigură economisirea timpului şi a
mijloacelor procesuale în cadrul soluţionării unei pricini civile în
concordanţă cu principiul contradictorialităţii.
Art.123 din Codul de procedură civilă conturează faptele ce se
exclud de la probarea acestora în cadrul examinării litigiului. Din
contextul acestor prevederi putem evidenția următoarele categorii de
fapte degrevate de la probațiune, care nu se cer a fi dovedite:
168
Faptele de notorietate publică138, pe care instanţa le declară unanim
cunoscute. Doctrina caracterizează faptele notorii ca fapte ce sînt
cunoscute de un cerc nedeterminat de persoane, inclusiv de instanţa de
judecată139, sau ca fiind fapte care trebuie să fie cunoscute într-o regiune
fiecărui om raţional, cu deprinderi de viaţă, inclusiv instanţei în care
acestea se invocă.140
După gradul de notorietate deosebim:
a) fapte cu notorietate mondială, cunoscute în întreaga lume, de un
cerc foarte larg de persoane şi practic este exclus ca un om raţional
cu un nivel mediu de cultură generală să nu le cunoască (de
exemplu pot fi: începutul celui de-al doilea război mondial - 1
septembrie 1939; avaria de la Cernobîl - 26 aprilie 1986; Jocurile
Olimpice de iarnă - februarie 2002, la Salt Lake City);
b) fapte cu notorietate republicană, cunoscute pe teritoriul ţării noastre
de majoritatea persoanelor care locuiesc în ţară, deci şi de
judecători, care sînt cetăţeni ai Republicii Moldova (de exemplu: că
la 9 mai 1944 a avut loc lupta de la Şerpeni sau că la 6 martie 2005
au avut loc alegerile parlamentare);
c) fapte cu notorietate regională și locală, cunoscute în teritoriul unei
localităţi, de persoanele care locuiesc pe teritoriul în care a avut loc
acest fapt şi de judecătorii din această circumscripţie (de exemplu:
inundaţiile din Chişinău din august 2005).
Această clasificare este foarte importantă - atît la nivel teoretic, cît
şi practic, căci, dacă faptul este cunoscut în întreaga lume sau în toată
țara este suficient să se amintească într-un oarecare mod despre acest
fapt sau chiar să se treacă cu vederea, căci, indiferent unde această
hotărîre ar fi ulterior obiect al judecăţii – la Curtea de Apel sau la Curtea
Supremă de Justiţie, acest fapt va fi luat în considerare şi fără ca să fie
probat.
138
Din punct de vedere al evoluţiei istorice, în legislaţia sovietică faptele notorii erau denumite
împrejurări, pe care instanţa le declara unanim cunoscute. Odată cu adoptarea noului Cod de
procedură civilă (30.05.2003) acestea au fost definite ca circumstanţe declarate de instanţă
unanim cunoscute. Ambele prevederi erau imprecise, deoarece desemnează conjunctura în care
se realizează faptul. O contribuţie importantă la precizarea sensului veridic al temeiurilor
degrevării de probaţiune s-a adus prin modificările Codului de procedură civilă din 21.07.2006,
prin care acestea au fost numite ca fapte pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (fapte
de notorietate publică), întrucît un fapt este o întîmplare reală.
139
Мохов A.A. Подлежат ли доказыванию факты, не подлежащие доказыванию //
Арбитражный и гражданский процесс, 2002, nr.5, р.16.
140
Афанасьев С.Ф. Гражданский процесс.– Москва, 2002, р.180.
169
În ceea ce priveşte faptele cunoscute doar într-o anumită regiune,
acestea sînt numeroase şi diverse: incendii, inundaţii etc., în cazul lor
trebuie adoptată o altă soluţie. Şi, deoarece faptul nu este cunoscut pe
teritoriul întregii ţări, în momentul în care va fi atacată hotărîrea în
instanţa ierarhic superioară, judecătorii acestei instanţe, care de obicei se
află într-o altă localitate, nu vor cunoaşte nici ei acest fapt. Totodată, nu
va avea nici o finalitate logică obligarea părţilor de a proba faptul,
deoarece în acea regiune unde se judecă cauza toţi îl cunosc. Pentru a
garanta eficacitatea justiţiei, instanţa va face o menţiune în partea
motivată a hotărîrii despre notorietatea publică a acestui fapt, pentru ca
instanţa de control să înţeleagă esenţa degrevării de probaţiune,
constatînd că faptul dat este unanim cunoscut într-o anumită localitate.
Uneori, nu se exclude emiterea unor încheieri care s-ar referi la decizia
instanţei de a elibera părţile de obligaţia de a proba un fapt care are
importanţă pentru soluţionarea justă a litigiului.141
Totodată, trebuie să ținem cont de faptul că nu pot fi calificate ca
unanim cunoscute trăsăturile specifice ale caracterului sau
temperamentului unei persoane, căci acestea nu sînt nici fapte, nici
circumstanţe, ci sînt nişte aprecieri subiective ale personalităţii, chiar
dacă uneori sînt cunoscute într-o localitate. Chiar dacă într-o localitate
este cunoscut de toţi că o oarecare persoană face abuz de alcool, nu se
permite de a motiva hotărîrea pe acest fapt fără a-l constata în modul
stabilit. Spre exemplu, X s-a adresat în Judecătoria Glodeni cu o cerere
de anulare a testamentului lui Y cu care a fost în concubinaj 22 de ani,
indicînd în cerere că concubinul putea fi influenţat de Z, deoarece toată
lumea cunoaşte că el consuma în mod abuziv băuturi spirtoase şi suferea
de boli psihice. Acest fapt, deşi cunoscut unui cerc larg de persoane,
trebuie probat în ordine generală.142
Printre particularitățile faptelor notorii putem evidenția:
– sînt dependente de teritoriul în care se invocă;
– trebuie să fie declarate unanim cunoscute de instanța de judecată. În
cazul faptelor notorii cu caracter mondial, instanța le recunoaște
unanim fără a consemna careva precizări în procesul-verbal, iar în
cazul faptelor notorii cu caracter local, instanța de judecată este
obligată să consemneze în procesul-verbal împrejurările ce confirmă
141
Chifa F. Degrevarea de probaţiune în temeiul faptelor unanim cunoscute (de notorietate
publică)//Revista Naţională de Drept, 2007, nr.7, p.79.
142
Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.2/ra-158/99 din
30.06.1999.
170
existența acestora. Această obligație a instanței de judecată reiese
din circumstanța că faptele notorii dintr-o localitate nu sînt
cunoscute într-o altă localitate, în cazul atacării hotărîrii instanței
judecătorești dintr-o localitate în alta.
– nu sînt constante în timp, deoarece odată cu trecerea lor memoria
oamenilor poate să nu reţină un anumit volum de informaţie;
– favorizează judecarea cauzelor civile în termen rezonabil;
– reduc cheltuielile suportate de stat şi participanţii la proces în
vederea prezentării de probe.
Faptele prezumate,143 care, conform legii, sînt prezumate a fi
stabilite și nu trebuiesc dovedite de persoana în a cărei favoare se
prezumă, precum și faptele constatate printr-un act al autorităţii publice
care nu au pînă la judecată putere pentru instanţă şi pot fi contestate în
condiţiile prezentului cod.
Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor generale
de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel.
Instanţa judecătorească este în drept să verifice din oficiu veridicitatea
faptelor prezumate. Prezumţiile probante sînt nişte presupuneri
consacrate în lege privind existenţa sau inexistenţa unui fapt pînă la
proba contrarie.
În cazul prezumţiilor legale sarcina probei se inversează, deoarece
faptele prezumate de lege sînt considerate dovedite în folosul celui ce
invocă prezumţia, trecînd pe seama celeilalte părţi sarcina de a face
dovada contrară, dar numai în cazul în care nu este vorba de o prezumţie
absolută, irefragabilă.
Sarcina probei este răsturnată şi în cazul litigiilor de muncă în care
angajatorul este pîrît. Potrivit art.287 din Codul muncii „sarcina probei
în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să
depună dovezile în apărarea sa pînă la prima zi de înfăţişare”. Spre
exemplu, în cazul contestaţiei împotriva deciziei de concediere, sarcina
probei nu revine mai întîi celui care pretinde că măsura respectivă este
Între faptele prezumate și cele notorii există anumite asemănări, însă sînt şi deosebiri esenţiale,
143
motiv pentru care ele nu trebuie confundate. Deosebirea dintre faptele unanim cunoscute şi cele
prezumate constă în aceea că existenţa sau inexistenţa primelor nu incubă nici un dubiu, iar
prezumţiile sînt, de regulă, relative. Faptele notorii sînt caracterizate prin teritorialitate, iar cele
prezumate sînt întotdeauna generale, fiindcă faptele notorii sînt constatate ca atare de judecător,
iar cele prezumate sînt prevăzute de lege. Faptele unanim cunoscute degrevează de probaţiune,
astfel încît nici una din părţi nu va trebui să le dovedească, pe cînd cele prezumate doar
inversează sarcina probării, schimbînd subiectul obligaţiei de a dovedi.
171
nelegală sau netemeinică (cel concediat este reclamantul), ci celui
împotriva căruia se formulează această pretenţie (angajatorul este pîrît).
Un alt caz în care sarcina probei este răsturnată este acela prevăzut
de art.58 alin.2 din Codul familiei, potrivit căruia „dacă recunoaşterea de
paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de
descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului
recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.” Deşi cel recunoscut, mama sau
descendenţii acestuia au calitatea de reclamant, aceştia nu au mai întîi
sarcina probei, ci autorul recunoaşterii, respectiv moştenitorii acestuia în
caz de deces. Aceştia din urmă, deşi au calitatea procesuală de pîrît,
trebuie să probeze că recunoaşterea de paternitate corespunde realităţii,
fără să se fi probat ceva împotriva lor.144
Faptele prejudiciare, care au fost stabilite printr-o hotărîre
judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în
instanţă de drept comun sau în instanţă specializată. Acestea sînt
obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite
din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la
care participă aceleaşi persoane. La această categorie se atribuie și
sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală,
rămasă irevocabilă, care este obligatorie pentru instanţa chemată să se
pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva
căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai
în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.
Faptele recunoscute expres sau tacit, care sînt invocate de una din
părţi și nu trebuiesc dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a
negat.
Acumularea și prezentarea probelor în procesul civil sînt influențate

de unele exigențe procesuale asupra mijloacelor de probă necesare.
Legislația procesual civilă admite administrarea probelor dacă
acestea corespund cerințelor privind pertinenţa şi admisibilitatea
acestora.
Pertinenţa presupune, pe de o parte, cercetarea tuturor probelor
necesare examinării şi soluţionării cauzei civile, pe de altă parte –
Ciobanu V., Boroi G. Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă. – Bucureşti: All Beck,
144
2005, p.246.
172
excluderea probelor care nu au legătură cu cauza. Conform regulii
privind pertinenţa, probele trebuie să fie necesare şi suficiente.
Conform art.121 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată
reţine spre examinare şi cercetare numai probele pertinente care
confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa
sau inexistenţa de circumstanţe, importante pentru soluţionarea justă a
cazului. Această normă este adresată instanţei de judecată; or, ceilalţi
subiecţi ai procesului probaţiunii pot da greş în determinarea pertinenţei.
Deşi legea specifică că instanţa „reţine spre examinare şi cercetare”,
aceasta nu înseamnă că despre probele impertinente nu se pomeneşte în
hotărîrea judecătorească. Conform art.241 alin.(4) din Codul de
procedură civilă, în motivarea hotărîrii se indică „argumentele invocate
de instanţă la respingerea unor probe”, iar acestea pot fi respinse şi din
cauza impertinenţei.
Evident că legea nu poate prevedea probele pertinente pentru fiecare
cauză concretă, de aceea procesul de calificare a unei probe ca fiind
pertinentă se desfăşoară în 2 etape:
– în primul rînd, din normele dreptului material se determină
obiectul probaţiei;
– în al doilea rînd, se decide în ce măsură proba sau probele
administrate pot confirma, combate ori pune la îndoială faptele ce
formează obiectul probaţiei.
Prin pertinenţă se subînţelege legătura cauzală între conţinutul
probei (informaţiei) şi faptele care fac parte din obiectul probaţiunii.
O altă exigență procedurală pentru administrarea probelor în
procesul civil o constituie admisibilitatea probelor, care spre deosebire
de pertinență afectează valabilitatea informației probante prezentate de
participanții la proces, pe motiv că acestea au fost acumulate sau au un
conținut ce contravine prevederilor legislației în vigoare.
Prin admisibilitate înțelegem că mijlocul de probă prezentat în
instanța judecătorească pentru confirmarea existenței sau inexistenței
împrejurărilor a fost obținut cu respectarea prevederilor legale, iar
împrejurarea ce necesită a fi confirmată se atestă că poate fi probată cu
un astfel de mijloc de probă.
Dacă pertinenţa probelor se referă la calitatea conţinutului acestora,
atunci admisibilitatea lor are incidenţă asupra formei procesuale de
administrare, adică asupra caracterului mijloacelor procesuale de
probaţie. Astfel, circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate
prin anumite mijloace de probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de
173
alte mijloace probante. Art.122 din Codul de procedură civilă nu se
referă la conţinutul probei, adică la informaţia pe care o utilizăm, ci la
mijloace de probaţie.
Doctrinarii procesualişti sînt unanim de acord că admisibilitatea
probelor este o noţiune care semnifică corespunderea exigenţelor legale
ale sursei de informaţie cu forma procesuală a acesteia.
Admisibilitatea probelor în procesul civil depinde de influenţa pe
care o au normele dreptului material, în special civil, asupra procedurii.
Regulile de admisibilitate sînt preluate din dreptul material, de aceea
art.122 alin.(2) din Codul de procedură civilă stabileşte că
„admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în
vigoare la momentul eliberării lor”.
Pentru a fi admisibilă, orice probă trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie legală, adică să nu fie oprită de lege. În cazul în care urmează
a se încuviinţa proba cu martori trebuie respectate atît dispoziţiile
legii materiale care prevăd condiţiile în care se poate admite această
probă (spre exemplu: art.211, 813, 1308 din Codul civil), cît şi
dispoziţiile legislației procesuale care arată cine poate și cine nu
poate fi martor sau este scutit să depună mărturie (art.132-136 din
Codul de procedură civilă). Legea interzice uneori dovada contrară
unei prezumţii legale absolute. Astfel, nu este admisibilă dovada că
o hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu exprimă
adevărul, deoarece s-ar ajunge la răsturnarea prezumţiei absolute a
„autorităţii de lucru judecat”.
b) să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale,
posibile. Spre exemplu, este inadmisibilă dovedirea faptului că un
copil a fost născut de un bărbat şi nu de o femeie;
c) să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului. De
exemplu, într-un proces de grăniţuire, dovada că soţia proprietarului
vecin a avut un copil în afara căsătoriei nu este pertinentă pentru că
nu are nici o legătură cu obiectul litigiului;
d) să fie concludentă, adică să ducă la rezolvarea cauzei respective.
Este neconcludentă administrarea probei cu un martor a cărui
depoziţie ar confirma ceea ce s-a dovedit deja cu alţi 4 martori.
Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea
prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la
proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită,
încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale.
174
Pentru pronunțarea unei hotărîri întemeiate, instanța de judecată este

obligată să aprecieze corect mijloacele de probă prezentate de
participanții la proces.
Aprecierea probelor este activitatea subiecţilor probaţiunii care
decurge în baza legilor logicii şi în condiţiile stabilite de normele
juridice şi se referă la determinarea pertinenţei, admisibilităţii,
veridicităţii, suficienţei şi interconexiunii probelor.
Aprecierea probelor o pot înfăptui şi participanţii la proces atunci
cînd se expun asupra probelor, în special în cadrul susţinerilor verbale.
Acest fel de apreciere poartă caracter de recomandare, de aceea instanţa
nu este obligată să ţină cont de ea.
Potrivit legislației procesual civile, instanţa judecătorească apreciază
probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală,
completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în
ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel de
probe nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită
fără aprecierea lor.
Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa,
admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la
legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea pricinii.
Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa judecătorească este
obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind
admiterea unor probe şi respingerea altor probe, precum şi argumentarea
preferinţei unor probe faţă de altele.
Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin
cercetare şi comparare cu alte probe că datele pe care le conţine
corespund realităţii.
În literatura de specialitate, aprecierea probelor este studiată prin
prisma anumitor etape de realizare a activității procesuale:
– Aprecierea prealabilă, considerată acea activitate ce se realizează
din momentul înaintării cererii de chemare în judecată pînă la
retragerea judecătorului sau a completului de judecată în camera de
deliberare. Esența acestei etape se reduce la satisfacerea demersului
părților privind determinarea pertinenței probelor și admisibilitatea
lor.
– Aprecierea definitivă, realizată de judecător sau de completul de
judecată în camera de deliberare și se rezumă la pronunțarea sa
175
asupra pretențiilor sau obiecțiilor întemeiate pe probele examinate
în cadrul dezbaterilor judiciare.
– Aprecierea de verificare sau control, care se realizează de către
instanța ierarhic superioară în cazul în care aceasta este sesizată în
condițiile legii.
În practica judiciară se întîlnesc situații cînd, din cauza anumitor

împrejurări imprevizibile, sursa informațională nu poate fi păstrată pînă
la examinarea litigiului în fond, iar aceasta ar crea dificultăți pe viitor la
examinarea litigiului în instanța de judecată.
Din aceste considerente, legiuitorul a găsit de cuviință de a crea
unele posibilități procesuale ca mijloacele de probă supuse deteriorării
sau imposibilității de păstrare să fie conservate prin diferite acte sau
acțiuni procesuale. Astfel, în scopul evitării dispariției informațiilor ce ar
prezenta interes pentru pricină, legislația procesual civilă națională
admite ca sursele de informație supuse dispariției sau deteriorării să fie
asigurate din punct de vedere procesual, activitate care în doctrină
figurează sub denumirea asigurarea probelor.
Prin asigurarea probelor înțelegem totalitatea procedeelor
operative de percepere a informației și conservare a conținutului
acesteia, ce vor putea fi utilizate în cadrul examinării pricinii în fond.
Astfel, participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori
imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea
pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei.145
Legislația procesual civilă, în dependență de momentul în care se
produce, distinge două tipuri de asigurare a probelor:
Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă
judecătorească, care se efectuează de notari, de persoanele oficiale ale
misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor
Republicii Moldova, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.146
Judecătorii, la fel, pot fi antrenați în procesul de asigurare a probelor
înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească, însă doar în
cazul asigurării probelor ce reprezintă obiecte de proprietate
145
Asigurarea probelor se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa
locului şi prin alte modalităţi.
146
Asigurarea probelor de către notari și de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice
reprezintă o cale extrajudiciară de asigurare a probelor.
176
intelectuală.147 Astfel, orice persoană căreia i s-au încălcat drepturile de
proprietate intelectuală poate cere148 instanţei, pînă la intentarea
procesului în instanţă judecătorească, precum şi în timpul procesului,
aplicarea de măsuri provizorii pentru asigurarea probelor, sub rezerva
protecţiei informaţiilor care constituie secret comercial sau a căror
confidenţialitate necesită a fi asigurată conform prevederilor legislaţiei
în vigoare şi cu condiţia depunerii unei cauţiuni.149
Potrivit art.1273 din Codul de procedură civilă, măsurile de
asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu
intentează în termen de 20 de zile lucrătoare 150 o acţiune în instanţă
judecătorească privind încălcarea drepturilor.
Măsurile de asigurare a probelor pot fi anulate, la cerere, în
următoarele cazuri:
a) ca urmare a oricărei acţiuni sau inacţiuni prejudiciabile a
reclamantului;
b) în cazul în care se constată că nu există încălcare sau tentativă de
încălcare a unui drept asupra obiectelor de proprietate intelectuală;
c) potrivit unei hotărîri judecătoreşti;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Asigurarea probelor după intentarea procesului în instanţă
judecătorească, se efectuează de către judecător conform regulilor de
cercetare a probelor. Persoana interesată, alţi participanţi la proces se
înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor
însă nu împiedică luarea măsurilor de asigurare a probei. În cazul
pericolului de întîrziere, instanţa examinează cererea de asigurare a
probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de
asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate.
Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa care judecă
pricina sau, după caz, la notarul de la locul îndeplinirii actelor de
procedură în vederea asigurării probelor. În cererea de asigurare a
probelor se indică esenţa pricinii, datele părţilor, inclusiv domiciliul ori
sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi
147
Procedura de asigurare a probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală se efectuează
în conformitate cu procedura de asigurare a probelor în timpul procesului.
148
Cererea de asigurare a probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală se depune la
Curtea de Apel Chişinău, cu respectarea condiţiilor de formă și de conținut cerute pentru cererile
de asigurare a probelor în timpul procesului.
149
Cauţiunea se depune în bani pe contul special al oficiului de executare. Ea se stabileşte în
proporţie de 20% din valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul cererilor al
căror obiect nu este evaluabil, suma cauţiunii constituie pînă la 50000 de lei.
150
Termenul de 20 de zile lucrătoare este un termen de decădere şi nu poate fi restabilit.
177
confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul solicitării asigurării
probelor. Asupra cererii de asigurare a probelor instanţa emite o
încheiere. Încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor
poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a
emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a
emis fără citarea lor. Încheierea emisă în timpul judecării pricinii nu
poate fi atacată decît odată cu fondul.
Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul
asigurării lor se trimit instanţei care judecă pricina, înştiinţînd despre
aceasta participanţii la proces.
Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă
judecătorească decît cea care examinează pricina, se aplică prevederile
art.125 şi 126 din Codul de procedură civilă, referitoare la delegațiile
judecătorești.
Pe lîngă activitățile procesuale ce se atribuie la asigurarea probelor,

legiuitorul a admis cu titlu de derogare de la principiul nemijlocirii a
unei alte categorii de activități procesuale ce țin de acumularea probelor,
care în doctrina și legislația națională figurează sub denumirea de
delegație judecătorească.
Delegația judecătorească reprezintă totalitatea activităților
procesuale realizate de o instanță judecătorească la cererea instanței ce
examinează pricina în fond, pentru a fi acumulat un mijloc de probă care
este imposibil de administrat de către instanța de fond.
Delegația judecătorească se deosebește de asigurarea probelor prin
aspectul subiectiv și obiectiv al activităților procesuale ce urmează a fi
întreprinse. Potrivit aspectului subiectiv, asigurarea probelor este admisă
de legiuitor de a fi efectuată atît de instanța de judecată, cît și de alte
persoane care în limita competenței le permite confirmarea valabilității
probelor. Asigurarea probelor se datorează faptului de imposibilitate de
a păstra sursa de informație, pe cînd delegația judecătorească este
realizată pe motiv de imposibilitate a instanței judecătorești de a
examina nemijlocit proba.
Potrivit legislației procesual civile, în cazul necesităţii de a aduna
probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraş, municipiu sau raion,
instanţa care judecă pricina dă instanţei judecătoreşti respective, prin
încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură.
178
În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul
pricinii, datele referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării
lor, circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie
să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este
obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie
îndeplinită în regim prioritar.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii
instanţelor judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte de
procedură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu
tratatele internaţionale la care aceasta este parte.
Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată
conform regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. Participanţilor
la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor
însă nu împiedică îndeplinirea delegaţiei.
Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea
delegaţiei se remit imediat instanţei care judecă pricina.
În cazul în care participanţii la proces, martorii sau experţii care au
depus mărturii, au dat explicaţii ori au expus concluzii în faţa instanţei
executoare a delegaţiei se prezintă în faţa instanţei care judecă pricina, ei
depun mărturii, dau explicaţii, expun concluzii conform regulilor
generale.
179
Tema 15. ACŢIUNEA CIVILĂ
15.1. Formele și modalitățile de apărare a drepturilor, libertăților și

intereselor legitime
15.6. Mijloacele de apărare a intereselor pîrîtului contra
acţiunii civile
15.1. Formele și modalitățile de apărare a drepturilor,

libertăților și intereselor legitime
Unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl reprezintă

principiul accesului liber la justiție. 151 Acesta acordă persoanelor fizice și
juridice dreptul la apărare152 împotriva actelor care le violează drepturile,
libertățile și interesele legitime.
Potrivit art.5 din Codul de procedură civilă, orice persoană
interesată este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească, în
modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau
contestate, libertăţile şi interesele legitime. Totodată, acest articol
consfințește dreptul părților de a se adresa la judecata arbitrală în
vederea soluționării litigiului.
Din conținutul acestor și a altor norme legale putem deduce că în
Republica Moldova se deosebesc două forme de apărare a drepturilor,
libertăților și intereselor legitime:
 forma judiciară, care presupune adresarea în instanța de judecată cu
o acțiune civilă;
 forma extrajudiciară, care oferă dreptul de a soluționa litigiul de
către un arbitraj independent, constituit în condițiile legii.
151
Potrivit art.20 din Constituția Republicii Moldova, orice persoană are dreptul la satisfacţie
efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.
152
Dreptul la apărare judiciară a constituit subiect de studiu la Tema 1 Dispoziții generale privind
dreptul procesual civil.
180
Totuși, din prevederile legislației procesual civile153, putem
evidenția și forma prejudiciară de apărarea a drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime lezate, care constă în încercarea soluționării litigiului
pe cale amiabilă. Procedura prealabilă poate fi exercitată benevol sau ca
o condiție în vederea exercitării dreptului la acțiunea civilă. Spre
exemplu, este obligatorie respectarea procedurii prealabile la depunerea
cererii în procedură ordonanțială154, precum și la intentarea acțiunilor
civile în procedura contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art.16
alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000,
persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de
lege, printr-un act administrativ şi nu este mulţumită de răspunsul primit
la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut
de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ
competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv şi
repararea pagubei cauzate.
Potrivit art.6 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească
exercită apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime prin
următoarele modalități de apărare:
– somare la executarea unor obligaţii;
– declararea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic;
– prin constatarea unui fapt care are valoare juridică;
– alte modalităţi, prevăzute de lege. Spre exemplu, art.11 din Codul
civil prevede următoarele modalități de apărare a drepturilor civile:
– recunoaşterea dreptului;
– restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea
acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul
încălcării lui;
– recunoaşterea nulităţii actului juridic;
– declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
– impunerea la executarea obligaţiei în natură;
– autoapărare;
– repararea prejudiciilor;
– încasarea clauzei penale;
– repararea prejudiciului moral;
– desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
153
Conform art.167 alin.(1) lit.d) din Codul de procedură civilă, la cererea de chemare în judecată
se anexează documentele care confirmă respectarea procedurii de soluționare prealabilă a
litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părților.
154
Potrivit art.347 alin.(3) din Codul de procedură civilă, creditorul trebuie să prezinte probe
privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanței.
181
– neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii
emis de o autoritate publică;
– alte căi prevăzute de lege.
După cum putem constata din prevederile legale citate, există o
diversitate a modalităților de apărare a drepturilor, libertăților și
intereselor legitime lezate, diversitate care nu se reduce aici și care nu
poate fi enumerată exhaustiv, întrucît modalitatea de apărare a
drepturilor lezate, depinde în mare parte de categoria dreptului și de
voința persoanei lezate investite cu dreptul la apărare.
Pornirea oricărui proces civil se poate realiza numai în cazul cînd

titularul unui drept subiectiv lezat depune o acţiune civilă 155 pe rolul
instanței de judecată.
Prin acţiune civilă se înțelege totalitatea mijloacelor prevăzute de
legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor
interese ce nu se pot realiza decît pe calea justiţiei.
Sub aspect procesual, acţiunea civilă reprezintă activitatea de
sesizare a instanţei de judecată cu scopul de a restabili drepturile,
libertățile și interesele legitime lezate, iar sub aspect material, acţiunea
civilă constituie totalitatea pretenţiilor și cerințelor înaintate care au ca
scop restabilirea drepturilor lezate sau a libertăților și intereselor
contestate.
Importanţa acţiunii civile în restabilirea drepturilor subiective se
manifestă prin faptul că această instituţie procesuală pune în mişcare
procesul de înfăptuire a justiţiei prin intermediul tuturor mijloacelor
procesuale.
În practica judiciară există o diversitate de acţiuni civile care se
disting între ele prin elementele156 structurale. Unii autori consideră că
elementele acţiunii civile se reduc la două aspecte structurale: obiectul şi
cauza acţiunii. Alţi susţin că acţiunea civilă dispune de trei elemente:
155
În practica judiciară acţiunea civilă este deseori confundată cu cererea de chemare în judecată,
și aceasta datorită faptului că capitolul XII din Codul de procedură civilă este intitulat „Acțiunea
civilă”, iar în conținutul articolelor se utilizează termenul „cerere de chemare în judecată”.
Totuși, acţiunea civilă are un caracter mai general, care include în conţinutul său atît cererea de
chemare în judecată, care se depune în litigiile contencioase, cît și cererile adresate în proceduri
necontencioase.
156
Prin conceptul de elemente ale acţiunii civile înţelegem acele aspecte structurale prin care se
individualizează acţiunea civilă.
182
obiectul, cauza şi conţinutul acţiunii civile. În literatura de specialitate
rusă se susţine că pe lîngă obiect şi cauză acţiunea civilă se
individualizează de celelalte acţiuni prin subiectele abilitate cu drepturi
procedurale.
Prin obiectul acţiunii civile înţelegem totalitatea pretenţiilor și
cerințelor înaintate în scopul restabilirii drepturilor lezate. Obiectul
acţiunii civile, în litigiile contencioase, îl formează pretenţia concretă
care este formulată în cererea de chemare în judecată şi înaintată de către
reclamant pîrîtului şi în privinţa căreia instanţa urmează să se pronunţe.
La obiectul acţiunii civile se atribuie: bunul pe care reclamantul cere a fi
întors de la pîrît; rezoluţiunea contractului; recunoaşterea unui obiect
etc. În litigiile necontencioase, obiectul acțiunii civile îl formează
cerința concretă expusă de către petiționar în cererea de restabilire sau
de constatare a drepturilor sale.
Potrivit art.166 alin.(2) lit.d) din Codul de procedură civilă, obiectul
acțiunii civile se referă la esența încălcării sau a pericolului de încălcare
a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale titularului, precum și
pretențiile sau cerințele acestuia.
Pentru ca drepturile lezate să fie restabilite prin intermediul instanţei
de judecată obiectul acţiunii civile trebuie să fie licit, să existe în
circuitul civil şi să nu afecteze ordinea publică.
Prin cauza acţiunii civile înţelegem temeiurile care stau la baza
pretenţiilor și a cerințelor invocate. Temeiul acţiunii îl constituie
circumstanţele de fapt şi de drept pe care titularul dreptului îşi
întemeiază pretenţiile și cerințele. Cauza acţiunii civile este un element
care derivă din obiectul acţiunii şi are la bază anumite împrejurări de
fapt şi de drept ce confirmă existenţa situației de încălcare a dreptului.
Conform art.166 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură civilă, acestea
trebuie indicate obligatoriu în cererea de chemare în judecată.
Subiectul acţiunii civile ca element distinct persistă mai mult în
doctrina rusă, motivîndu-se că persoanele (părţile) în acţiunea civilă
servesc drept temei de a individualiza acţiunea civilă în raport cu alte
acţiuni. Savanţii ruşi susţin că pe lîngă temeiurile de clasare sau refuz de
primire a cererii de chemare în judecată există un element calificativ
„părţile”.
Elementele acţiunii civile permit să individualizăm fiecare acţiune
civilă şi să stabilim, cînd este necesar, dacă este vorba sau nu despre
aceeaşi acţiune civilă. Astfel, dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu
privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre
183
irevocabilă, atunci respectiva acţiune nu va putea fi examinată repetat.
Depistarea unei atare carenţe la faza intentării procesului duce implicit la
refuzul de a primi cererea de chemare în judecată, conform art.169 alin.
(1) lit.b) din Codul de procedură civilă, iar dacă procesul a fost totuşi
pornit greşit, atunci, în baza art.265 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură
civilă, instanţa va dispune încetarea procesului.
Graţie elementelor acţiunii civile pot fi concretizate circumstanţele
care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei, determinate
limitele probaţiunii, volumul drepturilor şi obligaţiilor procesuale,
limitele modificării acţiunii.
Elementele acţiunii sînt interdependente. Temeiul acţiunii,
încadrîndu-se în ipoteza normei juridice, determină natura juridică a
raportului material litigios din care rezultă pretenţia reclamantului, adică
obiectul acţiunii.
Înaintînd acţiunea în instanţa de judecată reclamantul are un scop
bine determinat. Acest scop poate fi divizat în două categorii:
 scop material, care constă în obţinerea de la pîrît a unei
recompense materiale, a acordului privind constituirea sau
transformarea unui raport juridic material sau a recunoaşterii
existenţei ori inexistenţei unui drept subiectiv material;
 scopul procesual, care constă în obţinerea de la instanţa de
judecată a unei hotărîri în baza căreia să-şi poată realiza scopul
material.
În literatura de specialitate, clasificarea acţiunii civile are loc în
dependenţă de diferite criterii.157
După scopul urmărit de reclamant, se disting:
 acţiuni în realizarea dreptului, prin intermediul cărora
reclamantul urmăreşte obligarea pîrîtului la executarea unei
obligaţii. Ele mai sînt numite acţiuni în condamnare, de condamnare
sau de adjudecare. De exemplu: să transmită anumite bunuri, să
restituie o sumă de bani, să înlăture obstacolele în realizarea unui
drept. Această categorie de acţiuni civile poate fi divizată în două
tipuri: acţiuni care obligă pîrîtul să execute o obligaţie (de exemplu:
acţiunea de evacuare din apartament) şi acţiuni care obligă pîrîtul să
se abţină de la efectuarea unor acţiuni (de exemplu: acţiunea de
înlăturare a obstacolului în folosirea spaţiului locativ);
157

184
 acţiuni în constatare (în confirmare) prin care se urmăreşte
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Scopul acestei
acţiuni este doar recunoaşterea existenţei sau inexistenţei unui drept
şi obligarea pîrîtului de a săvîrşi anumite acţiuni. De regulă, aceste
acţiuni sînt înaintate pentru a preîntîmpina un viitor litigiu (de
exemplu: reclamantul poate intenta acţiune să i se recunoască
dreptul la o parte din proprietatea comună astfel preîntîmpinînd
posibilitatea coproprietarilor de a pretinde la această parte a
proprietăţii şi obţine dreptul de a înstrăina partea sa altor persoane);
 acţiuni în constituire sau în transformare de drept, prin care
se urmăreşte desfiinţarea unor raporturi juridice sau constituirea
unor raporturi juridice noi, precum şi modificarea unor raporturi
juridice existente. Ele produc efecte juridice pentru viitor. De
exemplu: acţiunea de divorţ, acţiunea privind declararea dispariţiei
sau a morţii unei persoane, modificarea unor clauze contractuale.
După natura drepturilor subiective deduse în justiţie, se cunosc:
acţiuni personale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de
creanţă, acţiuni reale, prin care persoana interesată îşi poate valorifica
un drept real și acţiuni mixte, prin care se urmăreşte valorificarea atît a
unui drept de creanţă cît şi a unui drept real.
După obiect, se deosebesc: acţiuni mobiliare (cu privire la bunuri
mobile) şi acţiuni imobiliare (cu privire la bunuri imobile); acţiuni
petitorii (prin care reclamantul urmăreşte valorificarea unui drept real
asupra bunului) şi acţiuni posesorii (care au ca obiect doar ocrotirea
posesiunii ca simplă stare de fapt).
Accesul liber la justiţie este consfințit de Legea fundamentală a țării,

iar procedura de exercitare a dreptului la acțiune este reglementată de
legislația procesual civilă. Astfel, potrivit art.166 alin.(1) din Codul de
procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane
ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în
judecată.
Dreptul la acţiune, în sens procesual, reprezintă o prerogativă legală
prin intermediul căreia orice persoană care consideră că i s-a încălcat sau
contestat un drept poate sesiza instanţa de judecată, în ordinea prevăzută
de lege, înaintînd o pretenţie material-juridică. Astfel, înaintarea acţiunii
185
civile produce, în primul rînd, efectul procesual de a investi legal
instanţa cu soluţionarea litigiului şi, totodată, de a o obliga să-l
soluţioneze.
Sub aspect material, dreptul la acţiune semnifică satisfacerea
pretenţiilor care formează obiectul acesteia, întrucît procesul civil se
derulează pentru a stabili dacă pretenţiile sau cerințele sînt întemeiate şi
merită să fie satisfăcute. Respectiv, acţiunea fondată urmează a fi admisă
şi examinată de către instanţa de judecată, iar satisfacerea pretențiilor și
a cerințelor acesteia depinde de justificările aduse în baza normelor de
drept material şi probarea circumstanţelor de fapt ale acţiunii civile cu
ajutorul mijloacelor de probaţie admisibile şi pertinente.
Astfel, pentru intentarea unui proces civil persoana interesată
trebuie să dispună de dreptul la acţiune în sens procesual, iar pentru
satisfacerea pretențiilor și a cerințelor înaintate, persoana interesată
trebuie să-și dovedească dreptul la acțiune în sens material. Respectiv,
premisele și condițiile de exercitare a dreptului la acțiune urmează a fi
examinate sub ambele aspecte.
La categoria premiselor de exercitare a acţiunii civile, sub aspect
material, se referă: lezarea unui drept, îngrădirea accesului la realizarea
unui drept, recunoaşterea unui drept, desfiinţarea sau modificarea unui
raport juridic existent etc., pe cînd sub aspect procesual, legislația
procesual civilă atribuie, prin excludere, acele fapte juridice, enumerate
exhaustiv în art.169 alin.(1) din Codul de procedură civilă, a căror
prezenţă sau absenţă face imposibilă intentarea procesului civil.
Natura juridică a premiselor dreptului la acţiune sub aspect
procesual le conferă acestora caracter iremediabil, astfel încît existența
cel puțin a unuia din faptele juridice enunţate în art.169 din Codul de
procedură civilă, implică refuzul în primirea acțiunii civile, refuz care
exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant,
cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi pe
aceleaşi temeiuri.
Spre deosebire de premise, condiţiile de exercitare a dreptului la
acţiune în sens procesual nu fac imposibilă primirea şi examinarea
cererii de chemare în judecată, ci obligă persoana să se conformeze unor
reguli care au drept scop soluţionarea justă a pricinii. Dacă nu au fost
respectate condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune în sens
procesual, atunci judecătorul, în dependență de categoria încălcărilor
depistate va restitui cererea de chemare în judecată, în temeiul art.170
din Codul de procedură civilă, sau nu va da curs cererii, în temeiul
186
art.171 din Codul de procedură civilă. În ambele cazuri, lichidarea
încălcărilor sau a neajunsurilor constituie temei pentru exercitarea
dreptului la acțiune.
Sub aspect material, la categoria condiţiilor de exercitare a acţiunii
civile se atribuie:
– capacitatea procesuală de exerciţiu;
– afirmarea unui drept subiectiv lezat asupra căruia nu există o
hotărîre irevocabilă;
– interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii, care reprezintă
folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punînd în mişcare
procesul judiciar pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere
protejat. El poate fi material (restituirea unui bun) şi moral
(limitarea capacităţii de exerciţiu);
– respectarea regulilor cu privire la competenţă;
– legalitatea cererii de chemare în judecată;
– respectarea procedurii prealabile de soluţionare a pricinii pe cale
amiabilă;
– existenţa probelor care ar confirma lezarea dreptului subiectiv.
Acțiunea civilă, fiind actul procesual care materializează în scris

manifestarea de voinţă făcută de către reclamant sau petiţionar în
virtutea principiului disponibilităţii, trebuie să corespundă anumitor
cerințe de formă şi de conţinut 158 prevăzute de legislația procesuală.
Avînd în vedere faptul că cerințele înaintate față de acțiunea civilă diferă
în dependență de felul procedurii civile în care urmează a fi examinată
acțiunea, le vom studia separat.
Astfel, potrivit art.166 și 167 din Codul de procedură civilă, în
cererea de chemare în judecată depusă în procedură contencioasă
(generală) se indică:
– instanţa căreia îi este adresată;
– numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă
reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, codul fiscal,
Cerințele de formă și de conținut mai sînt numite cerințe de fond, întrucît de existența lor
158
depinde derularea întregului proces de judecată, iar nerespectarea lor constituie temei pentru
instanța de judecată de a nu da curs cererii sau de a restitui cererea de chemare în judecată, în
vederea operării modificărilor necesare. Paralel cu cerințele de fond, legislația procesual civilă
impune respectarea anumitor cerințe de admisibilitate, care de fapt includ în sine și cerințele de
fond.
187
numele reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se
depune de reprezentant;
– numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
– esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor,
libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;
– circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază
pretenţiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanţele;
– pretenţiile reclamantului către pîrît;
– valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
– date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a
litigiului pe cale extrajudiciară, dacă pentru un astfel de litigiu
îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul
părţilor;
– alte date, importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi
demersurile reclamantului;
– documentele anexate la cerere. La cererea de chemare în judecată se
anexează:
– copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri,
certificate în modul stabilit, într-un număr egal cu numărul de
pîrîţi şi de intervenienţi, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus un
rînd de copii pentru instanţă. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o
limbă străină, instanţa poate dispune prezentarea traducerii lor în
modul stabilit de lege;
– dovada de plată a taxei de stat;
– documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru
pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele;
– documentele care confirmă respectarea procedurii de soluţionare
prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este
prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
– procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile
reprezentantului;
– alte documente şi demersuri.
– semnătura reclamantului sau a reprezentantului lui împuternicit în
modul stabilit.
Conform art.19 din Legea contenciosului administrativ, cererea de
chemare în instanţa de contencios administrativ se depune în scris cu
respectarea cerințelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în
188
procedură contencioasă, cu anexarea suplimentară a următoarelor
documente:
– copia cererii prealabile cu dovada expedierii sau primirii acesteia de
către organul respectiv;
– actul administrativ contestat ori, după caz, răspunsul autorităţii
publice sau avizul de respingere a cererii prealabile.
La intentarea acțiunii civile în procedură specială se va ține cont
de esența pricinii civile, întrucît legislația procesual civilă prevede
cerințe specifice pentru cererile depuse, în dependență de categoria
pricinii civile. Spre exemplu, potrivit art.303 din Codul de procedură
civilă, în cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu se
vor expune circumstanţele care adeveresc că aceasta face abuz de
băuturi alcoolice sau consumă droguri sau alte substanţe psihotrope,
înrăutăţind starea materială a familiei sale, pe cînd în cererea de
declarare a incapacităţii persoanei se expun circumstanţele care
adeveresc că aceasta suferă de o tulburare psihică în urma căreia nu
poate conştientiza ori dirija acţiunile sale.
După cum putem lesne observa, în cazul intentării unei acțiuni civile
în procedură specială, la întocmirea cererii, prin analogie ne vom ghida
de regulile generale înaintate față de cererea de chemare în judecată, cu
respectarea cerințelor obligatorii respectivelor categorii de pricini civile.
Alta este situația în cazul înaintării unei acțiuni în procedură
ordonanțială, unde, potrivit art.347 din Codul de procedură civilă, în
cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se indică:
– instanţa în care se depune cererea;
– numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul
fiscal;
– numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul
fiscal;
– pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;
– valoarea bunului, în cadrul revendicării unui bun;
– documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;
– probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanţei
– documentele anexate;
– dovada de plată a taxei de stat;
– semnătura creditorului sau a reprezentantului lui. Dacă se depune de
către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă
împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de lege.
189
Nu întotdeauna depunerea acțiunii civile semnifică în mod
obligatoriu primirea acesteia. Legiuitorul stabileşte efectele procesuale
care survin în caz dacă acțiunea nu corespunde exigenţelor legale de
formă şi de conţinut. Astfel, la primirea cererii judecătorul verifică dacă
aceasta întruneşte exigenţele de fond, precum și de admisibilitate
stabilite de lege. În caz contrar, în dependență de caracterul încălcărilor
instanța poate dispune restituirea cererii, poate refuza în primire sau
poate dispune de a nu da curs cererii pînă nu vor fi înlăturate
neajunsurile.
Procedura examinării şi soluţionării de către instanţele de judecată a

unei cereri de chemare în judecată este marcată la început de faza
intentării procesului. Fiind o fază independentă a procesului civil,
intentarea acestuia are drept efect producerea raporturilor procesual
civile cu privire la examinarea şi soluţionarea unei pricini civile.
Intentarea procesului civil este faza incipientă atît pentru procedurile
contencioase, cît şi pentru cele necontencioase, precum şi pentru
procedurile de control.
Importanţa acesteia este marcată de impactul pe care îl suportă
justiţiabilii care îşi realizează dreptul la apărare în instanţele de judecată.
Accesul liber la justiţie se resimte începînd cu depunerea cererii de
chemare în judecată. Principiul legalităţii denotă nu doar exercitarea
disponibilităţii de a accede la justiţie, ci şi ordinea procesuală pe care
trebuie să o respecte persoanele care se adresează în judecată. În funcţie
de respectarea premiselor dreptului la intentarea acţiunii civile, de
condiţiile de exercitare a acestui drept, de conţinutul şi modul de
perfectare a acțiunii civile depinde cum va reacţiona instanţa de
judecată.
Pentru intentarea procesului civil urmează să se producă două
manifestări de voinţă cu caracter corelativ. Iniţial, este necesară
depunerea în instanţa competentă a unei cereri de chemare în judecată
sau a unei cereri dacă este vorba de proceduri necontencioase. Această
manifestare unilaterală de voinţă este adresată instanţei de judecată, care,
la rîndul ei, urmează să ia atitudine. Astfel, apare obligaţia instanţei de
judecată de a intenta procesul civil pentru a examina şi soluţiona pricina
civilă concretă.
190
Astfel, la faza intentării procesului, în termen de 5 zile 159 de la data
depunerii acțiunii civile, judecătorul va emite una din următoarele
încheieri:
 încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată. Aceasta
se emite în cazul în care cererea de chemare în judecată întruneşte
toate exigenţele cerute de lege şi nu există temeiuri de refuz în
primirea cererii de chemare în judecată, de restituire a cererii de
chemare în judecată sau de a nu da curs cererii.
 încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în judecată,160
care nu permite o adresare ulterioară în instanţa de judecată cu
aceeaşi acţiune, pe aceleaşi temeiuri şi între aceleaşi părţi.
Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată
dacă:
– cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în
procedură civilă;161
– există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un
litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd
aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se
admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul
a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;
– aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei
alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le delege
dreptul adresării în judecată în acest scop;
– există o hotărîre irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii
arbitrale cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor
cînd judecata a respins cererea de eliberare a titlului de
executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale sau a remis pricina
spre reexaminare judecăţii arbitrale care a pronunţat hotărîrea,
însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este
imposibilă;
159
Excepție: încheierea de a nu da curs cererii se emite în cel mult 7 zile.
160
Întrucît faptele prevăzute în art.169 din Codul de procedură civilă îngrădesc accesul la
justiţie, formularea şi interpretarea lor necesită o mare precizie. În această privinţă toţi doctrinarii
procesualişti sînt de acord că nu putem invoca alte premise ale dreptului la acţiune în sens
procesual decît cele prevăzute de lege.
161
Spre exemplu: cererea este de competenţa altor organe jurisdicţionale.
191
– acţiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat
deja.162
 încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată, care
permite reclamantului după înlăturarea neajunsurilor să se adreseze
în mod repetat în instanţa de judecată. În încheiere judecătorul
trebuie să indice instanţa unde poate să se adreseze reclamantul,
dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau
modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea
procesului. Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată
dacă:
– reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a
pricinii pe cale extrajudiciară, prevăzută de lege pentru
categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor;163
– instanţa nu este competentă să judece pricina;164
– cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
– soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără
consimţămîntul soţiei, în timpul sarcinii sau în primul an de la
naşterea copilului;
– cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană
neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără a se indica
funcţia semnatarului;
– cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o
persoană neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul;
– la aceeaşi instanţă, sau la o alta, se află în judecată un litigiu
între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi
temeiuri;
– nu sînt prezentate probe ce ar confirma adresarea creditorului
într-o instituţie financiară unde, conform legislaţiei, ar fi trebuit
să primească datoria;
162
Lichidarea persoanei juridice se confirmă prin acte emise în temeiul art.99 din Codul civil, care
prevede radierea persoanei juridice din Registrul de stat al comerţului.
163
Soluţionarea prealabilă pe cale extrajudiciară obligatorie este prevăzută de art.14 din Legea
contenciosului administrativ. Reclamaţie obligatorie este prevăzută şi în raporturile juridice
izvorîte din contractul de transport. În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile sînt
obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie în temeiul prevederilor art.1020 din Codul civil al
Republicii Moldova, art.155 din Codul transportului feroviar al Republicii Moldova, art.383 din
Codul navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova.
164
Spre exemplu: litigiul este de competenţa materială sau teritorială a altor instanţe judecătoreşti,
în acest caz judecătorul restituie cererea şi explică reclamantului în care instanţă urmează să se
adreseze.
192
– reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii
privind intentarea procesului;
– în alte cazuri indicate în lege.165
 încheiere de a nu se da curs cererii de chemare în judecată.
Aceasta se emite de către judecător în cazul în care cererea de
chemare în judecată nu corespunde cerinţelor prevăzute la art.166
din Codul de procedură civilă, sau dacă la cerere nu sînt anexate
copiile de pe cerere şi de pe înscrisuri pentru fiecare participant la
proces, dacă lipseşte dovada achitării taxei de stat, procura sau alt
document ce legalizează împuternicirile reprezentantului (art.167
CPC). Prin încheierea respectivă, judecătorul va propune
reclamantului un termen166 anumit pentru înlăturarea neajunsurilor
indicate în ea. Dacă persoana care a depus cererea îndeplineşte în
termen toate cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea
se consideră depusă la data prezentării iniţiale în judecată. În caz
contrar, ea nu se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se
restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi
atacată cu recurs. În cazul în care neajunsurile ce ar fi constituit
temei de a nu da curs cererii sînt stabilite după pornirea procesului,
ele pot fi înlăturate în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile
judiciare sau nemijlocit în cadrul dezbaterilor.
Evident, fiecare din aceste încheieri afectează accesul justiţiabilului
în instanţa de judecată, însă, dacă sînt emise în strictă conformitate cu
legea, nu constituie o îngrădire a accesului la justiţie. Anume din acest
considerent stoparea procesului prin refuzarea primirii sau restituirea
cererii este recuzabilă la instanţa ierarhic superioară.
15.6. Mijloacele de apărare a intereselor pîrîtului

contra acţiunii civile
Atît Constituţia Republicii Moldova, cît şi legislaţia procesual civilă

oferă părţilor în proces drepturi egale de a alege formele şi mijloacele
procesuale de a se apăra în cadrul dezbaterilor judiciare. De obicei, în
uzul cotidian, pîrîtului i se atribuie o poziţie procesuală pasivă, care în
mentalitatea participanţilor la proces este prezumat culpabil în
165
Spre exemplu, potrivit art.297 alin.(2) din Codul de procedură civilă, cererea privind declararea
persoanei dispărute fără urmă sau decedate, depusă pînă la expirarea termenelor stabilite la art.49
şi art.52 din Codul civil, se restituie petiţionarului fără examinare.
166
Durata termenului pentru înlăturarea neajunsurilor se determină individual, pentru fiecare caz,
în funcţie de caracterul neajunsurilor depistate şi posibilităţile reale de înlăturare a acestora.
193
contestarea drepturilor şi intereselor reclamantului. Reieşind din
contextul Codului de procedură civilă trebuie de precizat că pîrîtul nu se
află într-un dezavantaj procesual, deoarece cadrul legal naţional îi pune
la dispoziţie anumite mijloace procesuale pentru a-şi apăra interesele
sale.
Potrivit principiului contradictorialităţii la înfăptuirea justiţiei pe
pricinile civile participă două părţi care au interese contrare la
soluţionarea cauzei. Deoarece părţile se află pe poziţie de egalitate, care
prevede că pot utiliza aceleaşi mijloace de apărare a dreptului subiectiv,
atît reclamantul cît şi pîrîtul, reieşind din contextul acestor două principii
legiuitorul a pus la îndemîna pîrîtului anumite mijloace procesuale care
îi permit de a se apăra contra pretenţiilor reclamantului.
Atît legislaţia procesual civilă, cît şi literatura de specialitate oferă
pîrîtului două forme de apărare contra acţiunii civile:
Referinţa, care constituie un act procesual înaintat de către pîrît în
instanţa de judecată prin care se reflectă obiecţiile acestuia contra
pretenţiilor reclamantului. Obiecţiile pîrîtului împotriva acţiunii sînt
contraargumentele întemeiate de fapt şi de drept prin care pîrîtul
combate pretenţiile reclamantului. Obiecţiile pîrîtului tind să dovedească
că reclamantul nu are dreptul la acţiune nici în sens procesual, nici în
sens material.
Referinţa constituie înscrisul înaintat de pîrît care se constituie dintr-
o totalitate de obiecţii cu caracter material şi procesual. Caracterul
material al obiecţiilor constă în aceea că pîrîtul trebuie să-şi expună
părerea asupra împrejurărilor de fapt şi de drept ce derivă din pretenţiile
înaintate de reclamant. Caracterul procesual al obiecţiilor din conţinutul
referinţei trebuie să motiveze încălcările care au fost comise de
reclamant la momentul înaintării cererii de chemare în judecată (de
exemplu: determinarea greşită a competenţei generale şi jurisdicţionale)
sau nerespectarea procedurii de examinare a litigiului pe cale
extrajudiciară. Obiecţiile procesuale indicate în referinţă pot scoate în
relief şi încălcările comise de instanţa de judecată la primirea cererii de
chemare în judecată şi punerea pricinii pe rol.
Conform art.186 CPC în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri
judiciare, judecătorul propune pîrîtului să prezinte în judecată în termen
probele necesare, de obicei, pînă la prima şedinţă de judecată. De
asemenea, judecătorul explică pîrîtului că neprezentarea în termen a
probelor şi a referinţei nu împiedică soluţionarea pricinii în baza
materialelor din dosar.
194
Depunerea referinţei este obligatorie. În cazul nedepunerii ei în
termenul stabilit de instanţă, pricina poate fi examinată în baza
materialelor anexate la dosar. Considerăm că obligativitatea referinţei nu
corespunde unei logici juridice, deoarece potrivit principiului
disponibilităţii părţile au dreptul, dar nu sînt obligate de a utiliza toate
mijloacele procedurale.
În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau
denumirea reclamantului şi revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de
fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva fiecărei revendicări, alte date
importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile pîrîtului.
În cazul mai multor pîrîţi, se poate depune o singură referinţă ori atîtea
referinţe cîţi pîrîţi sînt sau cîte grupuri de pîrîţi există. La referinţă se
anexează atîtea copii de pe referinţe cîţi reclamanţi şi intervenienţi există
în proces. Pentru instanţa judecătorească se anexează acelaşi număr de
copii certificate de pe înscrisuri şi de pe alte documente pe care se
întemeiază referinţa.
Cererea reconvenţională, care constituie un mijloc mai vechi de
apărare, deoarece în vechea legislaţie procesual civilă a dispus de unele
reglementări proprii. Acţiunea reconvenţională este o modalitate mai
complicată şi mai rar aplicată de apărare a pîrîtului, care constă dintr-o
pretenţie separată a pîrîtului împotriva reclamantului ce urmează a fi
examinată concomitent cu acţiunea principală.
Acţiunea reconvenţională are caracter incidental, fapt care are
importanţă la stabilirea competenţei jurisdicţionale teritoriale. Ea poate
fi înaintată pînă la emiterea hotărîrii în prima instanţă (art.172 CPC),
dacă sînt respectate condiţiile prevăzute de art.173 CPC.
Practica judiciară ne demonstrează că acţiunea reconvenţională este
mai puţin răspîndită în raport cu referinţele, pe motiv că Codul de
procedură civilă admite înaintarea acţiunii reconvenţionale dacă există
anumite condiţii prevăzute în art.173 CPC. Astfel, judecătorul poate
admite examinarea acţiunii reconvenţionale conform cu cererea iniţială,
dacă:
– pretenţiile invocate în acţiunea reconvenţională contribuie la
urmărirea unor pretenţii din cererea iniţială;
– dacă acţiunea reconvenţională ar exclude total sau parţial
admiterea acţiunii iniţiale;
– dacă acţiunea reconvenţională se află într-o legătură cauzală cu
cererea iniţială care ar contribui la soluţionarea mai rapidă şi justă a
cauzei;
195
– acţiunea este înaintată în cadrul aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.
Acţiunea reconvenţională prin esenţa sa juridică poate depăşi
apărările pe care le-a pretins reclamantul în acţiunea iniţială, însă pentru
a fi admisă pentru examinare simultană este necesar ca aceasta sau
ambele acţiuni să se afle în relaţii de conexiune.
Acţiunea reconvenţională poate fi înaintată pînă la terminarea
dezbaterilor judiciare în ordinea generală prevăzută pentru acţiunea
civilă.
Acţiunea reconvenţională se înaintează într-un proces început deja
de către pîrît din cadrul acţiunii iniţiale. Alţi participanţi la proces nu
dispun de dreptul de a înainta acţiune reconvenţională, cu excepţia
cazurilor cînd reprezentantul pîrîtului este delegat de a efectua astfel de
activităţi.
Acţiunea reconvenţională după esenţa sa are un caracter material,
deoarece titularul ei urmăreşte satisfacerea anumitor pretenţii care ar
diminua sau exclude pretenţiile din acţiunea iniţială.
Potrivit principiului disponibilităţii părţile şi participanţii la proces

dispun de mijloacele procesuale prevăzute de lege de a-şi apăra în
şedinţa de judecată drepturile şi interesele contestate. Această acţiune
legală figurează în doctrină sub denumirea de acte de dispoziţie ale
părţilor asupra acţiunii civile.
Spre deosebire de mijloacele de apărare a pîrîtului contra acţiunii
civile, actele de dispoziţie ale părţilor au un caracter mai general,
deoarece activităţile oferite de legislaţie sînt comune ambelor părţi.
Reieşind din varietatea actelor de dispoziţie atribuite părţilor în
procesul civil putem releva că aceste acte procesuale ar putea fi divizate
în trei categorii:
I. Acte de dispoziţie ale reclamantului. La această categorie se
atribuie:
Majorarea sau diminuarea volumului pretenţiilor, prin care
înţelegem actul unilateral al reclamantului realizat în cadrul dezbaterilor
judiciare prin care acesta completează acţiunea iniţială sau exclude
anumite pretenţii, datorită survenirii unor împrejurări noi pe parcursul
soluţionării cauzei. Majorarea pretenţiilor din cererea de chemare în
judecată este generată de unele împrejurări pe care reclamantul este
obligat să le probeze în procesul soluţionării litigiului.
196
Majorarea volumului pretenţiilor poate depinde de unii factori
sociali sau economici, ca de exemplu în cazul cînd pîrîtul nu şi-a onorat
la timp obligaţiile contractuale ce ţin de furnizarea carburanţilor,
reclamantul poate cere despăgubiri suplimentare ce ţin de majorarea
preţurilor la aceşti carburanţi. În cazul cînd se soluţionează litigii cu
caracter patrimonial, majorarea pretenţiilor atrage după sine şi achitarea
unei taxe de stat suplimentare care constituie diferenţa valorii acţiunii
iniţiale.
Diminuarea volumului pretenţiilor acţiunii poate fi realizată de către
reclamant atunci cînd pîrîtul pe parcursul soluţionării pricinii şi-a
executat o parte din obligaţiile sale.
Aceste majorări sau diminuări se realizează printr-o cerere
suplimentară la care se anexează probele ce confirmă existenţa
împrejurărilor care contribuie la modificarea pretenţiilor.
Modificarea temeiului (cauzei) acţiunii, care constituie actul
procesual unilateral al reclamantului prin care acesta modifică temeiurile
de fapt sau de drept ce confirmă existenţa pretenţiilor invocate.
Modificarea cauzei acţiunii poate fi realizată din momentul introducerii
cererii de chemare în judecată pînă la momentul încheierii dezbaterilor
judiciare în prima instanţă. Ea se realizează prin înaintarea unei cereri
scrise care îmbracă forma unei cereri suplimentare.
Modificarea obiectului acţiunii, prin care se modifică modul de
apărare a pretenţiilor invocate în acţiunea civilă. Această acţiune legală
se poate realiza după pornirea procesului civil însă pînă la încheierea
dezbaterilor judiciare. Ea poate fi generată de introducerea unor
modificări din cadrul legal de a soluţiona litigiul.
Renunţarea la acţiune, care constituie actul procesual unilateral
realizat de către reclamant prin care acesta renunţă total sau parţial la
acţiunea civilă. Motivele renunţării pot fi diferite, care în practică sînt
generate de anumite situaţii juridice ce derivă din împrejurările de fapt
sau de drept ale pricinii.
Renunţarea la acţiune este acel act de dispoziţie unilateral al
reclamantului care are drept scop încetarea procesului. În acest fel,
reclamantul renunţă la acţiune atît în sens material, cît şi în sens
procesual. Dacă în cadrul dezbaterilor judiciare reclamantul a depistat că
nu dispune de dreptul subiectiv pretins a fi stabilit sau că valoarea
acţiunii este mai mică decît valoarea indicată în cererea de chemare în
judecată, precum şi dacă există anumite situaţii care ar împiedica
satisfacerea acţiunii poate renunţa total sau parţial la acţiunea înaintată,
197
după caz. În cazul cînd acţiunea civilă este înaintată de către procuror
sau organul administraţiei publice, renunţarea totală a acestora la
acţiunea civilă nu-l decade din drepturi pe titularul dreptului subiectiv de
a-şi menţine acţiunea în continuare la instanţa respectivă.
Renunţarea la acţiune trebuie exprimată în cereri scrise, adresată
instanţei, care se anexează la dosar, fapt menţionat în procesul-verbal al
şedinţei, însă renunţarea reclamantului la acţiune poate fi realizată prin
declaraţii verbale care sînt protocolate în conţinutul procesului-verbal şi
confirmată prin semnătura reclamantului.
Dacă reclamantul renunţă total la acţiune, instanţa de judecată
pronunţă o încheiere prin care se încetează procesul civil ce îl privează
pe reclamant de dreptul de a înainta ulterior o altă acţiune cu acelaşi
obiect, părţi, temei. În cazul cînd acţiunea civilă este înaintată de mai
mulţi reclamanţi renunţarea la acţiune nu serveşte drept temei de a înceta
procesul. În cazul cînd participă mai mulţi pîrîţi, renunţarea
reclamantului la acţiunea contra unui pîrît nu constituie temei de încetare
a procesului către ceilalţi pîrîţi. Dacă în procesul civil pîrîtul a înaintat
acţiune reconvenţională, renunţarea reclamantului la cererea de chemare
în judecată nu serveşte drept temei pentru încetarea procesului, deoarece
odată cu admiterea cererii reconvenţionale instanţa de judecată e
obligată să examineze pretenţiile pîrîtului contra acţiunii principale.
Deşi reclamantul nu este obligat să explice motivele renunţării la
acţiune, instanţa este obligată să-i explice consecinţele juridice ale
respectivului act de dispoziţie, pentru a verifica dacă acesta îl
conştientizează şi nu-i este viciată voinţa. Instanţa de judecată poate şi să
refuze printr-o încheiere motivată admiterea renunţării la acţiune, dacă
aceasta afectează drepturile altor persoane.
II. Acte de dispoziţie ale pîrîtului. La care se atribuie:
Recunoaşterea acţiunii este un act de dispoziţie unilaterală a
pîrîtului prin care acesta îşi exprimă acordul cu pretenţiile înaintate de
către reclamant şi care, de regulă, condiţionează admiterea acţiunii. În
acest fel, pîrîtul renunţă la apărarea intereselor sale. Ca şi în cazul
renunţării la acţiune, recunoaşterea acesteia poate fi integrală sau
parţială.
În cazul recunoaşterii totale, instanţa de judecată pronunţă o
încheiere prin care se clasează procesul. Dacă acţiunea a fost înaintată
contra mai multor pîrîţi, recunoaşterea acţiunii de către un pîrît nu
serveşte drept temei de clasare a procesului.
198
Recunoaşterea parţială nu serveşte ca temei pentru clasarea
procesului, dar reduce împrejurările care trebuie să fie examinate în
şedinţa de judecată. Referitor la pretenţiile recunoscute de pîrît instanţa
pronunţă o încheiere de a fi excluse din obiectul probaţiunii.
Recunoaşterea acţiunii se perfectează printr-o cerere scrisă anexată
la materialele dosarului, sau prin depunerea unei declaraţii verbale
însemnate în procesul-verbal şi confirmată prin semnătura pîrîtului.
În cazul admiterii de către instanţă a recunoaşterii acţiunii de către
pîrît se va pronunţa o încheiere de admitere a pretenţiilor reclamantului,
nu înainte de a verifica dacă voinţa pîrîtului nu este viciată sau nu este
exprimată cu rea-voinţă.
Dacă instanţa va constata că prin recunoaşterea acţiunii se afectează
drepturile şi interesele persoanei, va emite o încheiere de respingere a
recunoaşterii şi va examina litigiul în continuare.
III. Acte de dispoziţie ale ambelor părţi. La care se atribuie:
Tranzacţia de împăcare reprezintă un contract, care în ştiinţa
dreptului procesual civil este numit act de dispoziţie bilaterală a părţilor
prin care acestea, făcînd concesii (cedări) reciproce, aplanează litigiul şi
sting procesul civil. Spre deosebire de recunoaştere şi renunţare la
acţiune, tranzacţia de împăcare poate fi realizată prin consimţămîntul
reciproc al părţilor.
Dreptul de a încheia tranzacţii de împăcare aparţine părţilor
raportului material litigios, inclusiv intervenienţilor principali, iar
persoanele care pornesc procesul din nume propriu în interesele altor
persoane (art.71 şi 73 din Codul de procedură civilă) nu dispun de acest
drept procesual.
Tranzacţia de împăcare poate fi încheiată pe tot parcursul
procesului, chiar şi la faza executării hotărîrii. Prin încheierea unei
tranzacţii de împăcare părţile dispun nu numai de drepturile materiale ce
le aparţin, ci şi de mijloacele procesuale, întrucît tranzacţia de împăcare
va înlocui hotărîrea judecătorească.
Conform art.265 lit.d) din Codul de procedură civilă, instanţa de
judecată dispune încetarea procesului, dacă confirmă o tranzacţie de
împăcare între părţi. Mai mult decît atît, judecătorul trebuie să verifice
dacă prin tranzacţia de împăcare nu sînt afectate drepturile altor
persoane şi dacă tranzacţia de împăcare nu este expres interzisă de lege.
199
TEMA 16. ASIGURAREA ACŢIUNII CIVILE

16.3. Noţiunea şi felurile măsurilor de asigurare a acţiunii
în procesul civil
16.4. Modul de aplicare, substituire şi anulare a măsurilor
de asigurare a acţiunii
16.5. Executarea sau atacarea încheierii de asigurare a acţiunii
16.6. Repararea prejudiciului cauzat pîrîtului prin
asigurarea acţiunii
Asigurarea acţiunii este un act procesual pe care îl dispune instanţa

la solicitarea participanţilor la proces în situaţia în care există temeiuri
de a considera că pot apărea dificultăţi în soluţionarea cauzei sau
executarea hotărîrii ar deveni imposibilă.
Asigurarea acţiunii reprezintă activitatea instanţei de judecată
privind luarea măsurilor prevăzute de lege, ce vor garanta executarea
reală pe viitor a hotărîrii pe pricina intentată în cazul în care cererea va fi
satisfăcută.
Asigurarea acţiuni este un mijloc eficient de protecţie a drepturilor
subiective ale participanţilor la proces.
Scopul asigurării acţiunii civile este de a exclude posibilitatea
survenirii de dificultăţi la etapa de soluţionare a cauzei sau situaţia în
care executarea hotărîrii ar deveni imposibilă.
Importanţa asigurării acţiunii civile constă în contribuţia reală la
executarea ulterioară a hotărîrii judecătoreşti adoptate.
Explicaţii privind asigurarea acţiunii se conţin în Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la aplicarea
de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea
acţiunii la judecarea cauzelor civile, nr.32 din 24.10.2003, publicată în
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2003, nr.12,
pag.6.
200
Potrivit art.174 din Codul de procedură civilă, la cererea

participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de
asigurare a acţiunii civile. Asigurarea acţiunii se admite în orice fază a
procesului (în faza primirii cererii, în instanţa de fond şi în apel pînă la
emiterea hotărîrii judecătoreşti), în cazul în care neaplicarea măsurilor
de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar face
imposibilă executarea hotărîrii judecătoreşti.
Ţinînd cont de faptul că temeiurile asigurării acţiunii nu sînt
enumerate expres în legislația procesual civilă, urmează ca judecătorul
să stabilească de sine stătător necesitatea aplicării măsurilor de
asigurare. Această necesitate poate rezulta din pericolul de dispariţie,
degradare, înstrăinare sau risipire a bunului, proastă administrare a averii
etc.
Prin urmare, examinînd cererea de asigurare a acţiunii, instanţa
urmează, în fiecare caz concret, să verifice obiectul şi temeiul acţiunii
principale, să determine natura litigiului, să verifice argumentele
reclamantului referitoare la acţiunile cu rea-credinţă ale pîrîtului de
înstrăinare a bunurilor, care ar putea pune obstacole în privinţa
executării viitoarei hotărîri judecătorești.
Cererea de asigurare a acţiunii poate fi depusă doar în instanţa de
judecată unde este înaintată acţiunea principală. Este important de
reţinut că măsuri de asigurare a acţiunii pot fi luate şi la solicitarea
pîrîtului, chiar dacă acesta nu a depus în instanţă acţiune
reconvenţională.
Procedura de examinare a cererii de asigurare a acţiunii este
reglementată de art.177 din Codul de procedură civilă. Potrivit
stipulărilor acestui articol cererea urmează a fi examinată urgent, chiar în
ziua depunerii ei şi fără a anunţa pîrîtul şi ceilalţi participanţi la
proces,167 iar dacă măsurile de asigurare se aplică în şedinţa judiciară,
pîrîtul şi ceilalţi participanţi la proces sînt în drept de a da explicaţii
privitor la chestiunea asigurării.
Totodată, ținînd cont de faptul că, potrivit prevederilor art.168 alin.
(4) din Codul de procedură civilă, judecătorul soluţionează chestiunea
primirii cererii de chemare în judecată în decurs de 5 zile, în cazul
aplicării măsurilor de asigurare a acţiunii în această fază, judecătorul
Aceasta este o excepţie justificată de la principiul publicităţii.

167
201
urmează preventiv să ia cererea principală pe rol, iar ulterior în aceeaşi
zi să decidă în privinţa aplicării măsurilor de asigurare.
Privitor la asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa de judecată
adoptă o încheiere de admitere a cererii de asigurare sau, după caz, de
respingere. Încheierea de admitere a cererii și de asigurare a acțiunii se
întocmește în corespundere cu cerinţele indicate în art.270 din Codul de
procedură civilă, însă suplimentar în ea trebuie să se indice: măsura de
asigurare concretă, locul aflării averii, cuantumul valorii acţiunii,
termenul de aplicare a interdicţiei, contul bancar etc.
Refuzul de a admite cererea de asigurare nu serveşte ca temei pentru
refuzul primirii cererii repetate de asigurare cu condiţia apariţiei noilor
circumstanţe. În asemenea situaţie judecătorul sau instanţa de judecată
examinează cererea depusă în mod repetat.
Încheierea de asigurare a acțiunii se executată imediat. În baza
încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa eliberează titlul
executoriu.
16.3. Noţiunea şi felurile măsurilor de asigurare a

acţiunii în procesul civil
Măsurile de asigurare a acţiunii sînt acele măsuri dispuse de

instanţa de judecată prin care se asigură excluderea posibilităţii
survenirii de dificultăţi în soluţionarea cauzei sau a situaţiei în care
executarea hotărîrii ar deveni imposibilă.
Necesitatea aplicării măsurilor de asigurare este dictată de
posibilitatea executării viitoarei hotărîri. Reieşind din acest scop, întru
evitarea unor atingeri ale bunei funcţionări a activităţii persoanelor fizice
şi juridice, art.175 din Codul de procedură civilă prevede, însă nu
exhaustiv, următoarele feluri ale măsurilor de asigurare a acţiunii în
procesul civil:
a) punerea sechestrului pe bunurile sau pe sumele de bani ale
pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane;
b) interzicerea pîrîtului de a săvîrşi anumite acte;
c) interzicerea altor persoane de a săvîrşi anumite acte în privinţa
obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau
îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;168
În cazul încălcării interdicţiilor specificate la lit.b) şi c), vinovaţilor li se aplică o amendă de la

168
10 la 20 unităţi convenţionale.
202
d) suspendarea vînzării bunurilor sechestrate în cazul intentării unei
acţiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de
inventar);
e) suspendarea urmăririi, întemeiată pe un document executoriu,
contestat de către debitor pe cale judiciară;
f) alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă scopurilor
asigurării acţiunii civile.169
Legislaţia nu specifică care măsuri şi în ce cazuri se aplică. Acest
lucru îl decide judecătorul în funcţie de solicitarea părţii interesate şi de
circumstanţele cauzei aflate pe rol. La fel, legea nu interzice aplicarea în
cumul a cîtorva măsuri de asigurare a acţiunii, dacă valoarea bunurilor
sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii.
Totodată, legea nu determină categoriile concrete de acţiuni care pot
fi asigurate şi nici nu stipulează că pot fi asigurate numai acţiunile cu
caracter patrimonial. Respectiv, acţiunea privind restituirea pagubei
morale, de asemenea, poate fi asigurată, cu toate că această pagubă nu
este materială, deoarece în cazul admiterii acţiunii executarea hotărîrii
constă în perceperea unei sume băneşti care, în unele cazuri, se poate
referi şi la averea debitorului.
16.4. Modul de aplicare, substituire şi anulare a măsurilor

Măsurile de asigurare pot fi aplicate atît pe marginea acţiunii

principale, cît şi în cadrul acţiunii reconvenţionale.
Reieșind din practica judiciară, cel mai des se recurge la măsura de
aplicare a sechestrului. Nu în zadar și art.176 din Codul de procedură
civilă reglementează ordinea de aplicare a sechestrului pe bunurile
organizaţiei sau ale persoanei fizice cu statut de întreprinzător. Astfel, în
cazul asigurării acţiunii, sechestrul se aplică în următoarea ordine:
Acţiunea poate fi asigurată şi prin urmărirea bunurilor arendate, bunurilor uzufructuarului,

169
deţinătorului dreptului de superficiu, de servitute cu condiţia respectării prevederilor legislaţiei

civile.
203
a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în
producţie: valori mobiliare, mijloace băneşti de pe conturi 170,
autoturisme, obiecte de design din oficii şi alte bunuri;
b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum şi pe alte
bunuri materiale care nu participă nemijlocit în procesul de
producţie şi care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în producţie;
c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare, precum şi pe materia
primă, materiale, maşini, unelte, utilaje, instalaţii, echipamente şi
alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în producţie;
d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate altor persoane.
Potrivit prevederilor art.176 alin.(2) din Codul de procedură civilă,
judecătorul, aplicînd ca măsură de asigurare sechestrarea bunurilor,
urmează a ţine cont de valoarea revendicărilor din acţiune. Prin urmare,
este important ca judecătorul să verifice dacă reclamantul a indicat
corect valoarea acţiunii în strictă conformitate cu prevederile art.87 din
Codul de procedură civilă. Totodată, la determinarea cuantumului valorii
bunurilor sechestrate urmează să se ţină cont şi de mărimea taxei de stat
achitate sau care urmează a fi achitată, întrucît această sumă va fi inclusă
în valoarea acestor bunuri.
Încheierea de aplicare a sechestrului este opozabilă atît pîrîtului, cît
și tuturor acelora care vor dobîndi vreun drept asupra bunului respectiv.
Aceasta rezultă din prevederea art.232 din Codul civil, potrivit căreia
actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau
de instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituită în
favoarea unor persoane o interdicţie cu privire la dispoziţie, poate fi
declarat nul de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea
cărora este instituită interdicţia.
O altă măsură de asigurare a acţiunii expres prevăzută de legislația
procesual civilă constă în interzicerea altor persoane de a săvîrşi
anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de
bunuri către pîrît sau executarea altor obligaţiuni faţă de el. În acest
sens, spre exemplu, cînd în litigiile patrimoniale obiectul litigiului se
află la terţi, instanţa de judecată va dispune interdicţia de a încheia
La punerea sechestrului în privinţa sumelor aflate pe conturile bancare ale pîrîtului, urmează
170
să ţină seama de faptul că sechestrul se aplică nu asupra întregului cont bancar, dar asupra
mijloacelor băneşti aflate pe acest cont în limita valorii acţiunii, astfel încît, prin aplicarea
măsurilor de asigurare, să nu fie paralizată activitatea economico-financiară a debitorului.
Judecătorul sau instanţa de judecată poate aplica sechestrul asupra banilor de pe contul pîrîtului
chiar şi în cazul insuficienţei lor, deoarece sechestrul are efecte şi pentru viitor, adică se va aplica
și asupra sumelor ce vor fi transferate ulterior aplicării sechestrului.
204
contracte în privinţa acestui obiect, de a înregistra acţiunile. De
asemenea, instanţa poate interzice organului cadastral de a înregistra
imobilul litigios, Inspectoratului Fiscal – de a prezenta dispoziţia incaso,
băncilor – de a executa dispoziţiile de plată etc. La aplicarea acestei
măsuri de asigurare instanţa de judecată urmează să ţină cont de faptul
că interdicţiile de a executa anumite acte ce se referă atît la bunurile ce-i
aparţin pîrîtului, cît şi la averea ce nu-i aparţine lui, poate să intre în
posesiunea, folosinţa şi dispoziţia lui pe viitor (spre exemplu, va primi
moştenirea, i se va restitui datoria etc.). În asemenea circumstanţe
instanţa de judecată, aplicînd interdicţiile faţă de alte persoane, va reieşi
din obiectul litigiului.
Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate ca măsură de asigurare
se aplică în acţiunile de eliberare de sub sechestru sau în cazurile în care
se solicită radierea din registru. Necesitatea suspendării vînzării este
dictată de faptul ca bunul sechestrat prin vînzare să nu fie procurat de un
terţ.
De asemenea, instanța de judecată poate aplica măsura de asigurare
a acțiunii prin suspendarea urmăririi în baza unui document
executoriu în cazul în care acesta este contestat de către debitor pe
cale judiciară. În acest caz, drept document executoriu poate servi
ordonanţa judecătorească, dispoziţia incaso trezorerială, hotărîrea
instanţei de contencios administrativ, titlul executoriu şi alte documente.
Măsurile de asigurare menţionate mai sus sînt adresate nemijlocit
executorului judiciar, pentru ca acesta să suspende toate acţiunile întru
executarea sentinţelor, hotărîrilor, ordonanţelor şi a altor documente
executorii.
Contestarea de către terţe persoane a dreptului privind apartenenţa
bunurilor urmărite se examinează de instanţă în ordinea procedurii
contencioase (acţiunile pentru ridicarea sechestrului pus pe bunuri).
Acţiunile pentru ridicarea sechestrului pus pe bunuri pot fi intentate atît
de proprietari, cît şi de posesorii bunurilor ce nu aparţin debitorului.
Suspendarea procesului, în temeiul art.260 şi 261 din Codul de
procedură civilă, nu are ca efect suspendarea măsurilor de asigurare,
deoarece, potrivit normei imperative stipulate în art.260 alin.(2) din
Codul de procedură civilă, suspendarea procesului nu suspendă actele
procedurale de aplicare a măsurilor de asigurare.
În dependenţă de măsura asiguratorie întreprinsă, judecătorul
înştiinţează, după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul
asupra lui.
205
Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă
La cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei
forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă. Examinînd cererea de
substituire a unei forme de asigurare cu alta, instanţa de judecată
urmează să verifice necesitatea şi oportunitatea unei astfel de substituiri,
avînd în vedere că nu pot fi substituite reciproc toate măsurile de
asigurare indicate la art.175 din Codul de procedură civilă.
Spre exemplu, suspendarea vînzării bunurilor sechestrate nu poate fi
substituită cu punerea sechestrului. Substituirea unei forme de asigurare
cu alta se examinează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li
se comunică locul, data şi ora şedinţei, dar neînfăţişarea lor nu împiedică
examinarea problemei.
Privitor la substituirea unei măsuri de asigurare cu altă măsură de
asigurare se adoptă o încheiere.
În cazul asigurării acţiunii, prin care se cere plata unei sume, pîrîtul
este în drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe
contul de depozit al instanţei suma cerută de reclamant.
Anularea măsurilor de asigurare a acţiunii
Cererea privind anularea măsurilor de asigurare se examinează atît
la solicitarea participanţilor la proces, cît şi din oficiu de către instanţa
care a ordonat măsura de asigurare ori de către instanţa la care se află
cauza pe rol.
Temeiurile pentru anularea măsurilor de asigurare pot fi diferite:
respingerea acţiunii reclamantului, dispariţia circumstanţelor care au
servit ca temei de asigurare a acţiunii, executarea benevolă a obligaţiunii
de către pîrît etc.
Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează
în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data
şi ora şedinţei. Neprezentarea lor repetată însă nu împiedică examinarea
problemei.
În cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare a
acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea judecătorească devine definitivă.
În cazul admiterii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare îşi păstrează
efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii, judecătorul sau
instanţa înştiinţează, după caz, organul care înregistrează bunul sau
dreptul asupra lui.
Refuzul de a admite acţiunea principală a reclamantului nu
întotdeauna poate servi ca temei de anulare a măsurii de asigurare.
206
Reieşind din stipulările art.180 pct.3 din Codul de procedură civilă,
măsurile de asigurare a acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea
judecătorească devine irevocabilă, iar în cazul admiterii acţiunii măsurile
de asigurare îşi păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii
judecătoreşti.
În concluzie putem spune că, normele procesuale prevăd
substituirea unei măsuri de asigurare prin alta şi anularea măsurilor de
asigurare a acţiunii. Dacă prima posibilitate se valorifică doar la cererea
participanţilor la proces, atunci anularea măsurii de asigurare a acţiunii
poate fi dispusă şi din oficiu, atît de către instanţa care a aplicat-o, cît şi
de către instanţa care examinează cauza la moment. Dacă la pronunţarea
hotărîrii sau ulterior judecătorul nu dispune anularea măsurii de
asigurare a acţiunii, atunci chiar dacă acţiunea este respinsă măsura de
asigurare a acesteia va rămîne valabilă pînă la rămînerea hotărîrii
definitive. În cazul admiterii acţiunii măsura de asigurare a acesteia se
va păstra pînă la faza executării hotărîrii.
16.5. Executarea sau atacarea încheierii

Încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea

stabilită pentru executarea actelor judecătoreşti. Ea este susceptibilă de
executare indiferent de faptul depunerii recursului. În baza încheierii de
asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa eliberează titlul executoriu,
care se transmite imediat executorului pentru intentarea procedurii de
executare. Titlul executoriu poate fi eliberat şi reclamantului, dacă
măsura de asigurare urmează să fie executată pe teritoriu în alt raion.
Cererea de substituire a unei forme de asigurare a acţiunii printr-o
altă formă și cererea de anulare a măsurii de asigurare se examinează de
aceeaşi instanţă de judecată care a aplicat prima formă de asigurare a
acțiunii.
Încheierile de substituire a măsurilor de asigurare a acţiunii sau de
anulare a asigurării acţiunii de asemenea pot fi atacate cu recurs. Însă, în
acest caz, potrivit art.181 din Codul de procedură civilă, executarea lor
se suspendă pînă la examinarea recursului. Dacă încheierea de asigurare
a acţiunii a fost emisă fără ştirea recurentului, termenul de depunere a
recursului se calculează din ziua în care persoana interesată a aflat
despre pronunţarea încheierii.
207
Încheierile adoptate pe marginea acestor chestiuni de către
judecătorii şi de către Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău
se atacă respectiv la curţile de apel şi Curtea de Apel Economică, iar
încheierile adoptate de către curţile de apel şi Curtea de Apel
Economică, ca instanţe de fond, se atacă cu recurs în Curtea Supremă de
Justiţie. Încheierile adoptate de către Curtea Supremă de Justiţie, ca
instanţă de fond, se atacă în Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie.
Decizia instanţei de recurs pronunţată după examinarea recursului
împotriva încheierii rămîne irevocabilă din momentul pronunţării şi nu
se supune nici unei căi ordinare de atac.
16.6. Repararea prejudiciului cauzat pîrîtului prin

asigurarea acţiunii
Instituţia asigurării acţiunii nu urmăreşte doar scopul apărării

intereselor reclamantului, ci şi ale pîrîtului. Anume din acest considerent
şi în scopul asigurării principiului egalităţii părţilor în proces,
judecătorul sau instanţa de judecată poate solicita reclamantului o
cauţiune a prejudiciului care ar putea fi cauzat pîrîtului. Mărimea
cauţiunii o determină instanţa, reieşind din valoarea cuantumului
obiectului sechestrat şi valoarea posibilelor prejudicii: paguba reală şi
venitul ratat.
Aşa cum reclamantul poate cere vinovaţilor (pîrîtului şi altor
persoane care au săvîrşit anumite acte în privinţa obiectului în litigiu)
reparaţia prejudiciilor cauzate prin neexecutarea încheierii judecătoreşti
de asigurare a acţiunii, la fel şi pîrîtul poate înainta împotriva
reclamantului o acţiune de recuperare a prejudiciilor cauzate prin
măsurile de asigurare a acţiunii, luate la cererea acestuia, indiferent de
vinovăţia reclamantului.
208
TEMA 17. PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERILE
JUDICIARE
17.1. Importanţa şi scopul fazei de pregătire a pricinii pentru

dezbaterile judiciare
17.3. Actele judecătorului de pregătire a pricinii pentru
dezbateri judiciare
17.1. Importanţa şi scopul fazei de pregătire a pricinii pentru

Pregătirea oricărei pricini pentru dezbateri judiciare constituie o

fază de sine stătătoare şi obligatorie a procesului civil, care se
declanşează după primirea acțiunii civile şi este deosebit de importantă
pentru buna desfăşurare a procesului.
Scopul acestei faze rezidă în sarcina judecătorului de a pregăti
pricina civilă pentru dezbaterile judiciare, întrucît de faptul cît de bine
judecătorul a organizat pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare,
inclusiv prin implicarea părților la realizarea acestei sarcini, depinde
respectarea termenului rezonabil de examinare a cauzei.
Dacă la această etapă a procesului civil, judecătorul va reuși să
organizeze activitatea părților în vederea acumulării probelor, inclusiv
prin reclamarea de probe de la persoanele care le dețin, prezentării de
către pîrît a referinței, dacă este cazul și a cererii reconvenționale, citării
martorilor, efectuării expertizei etc., atunci în cadrul dezbaterilor
judiciare – cea de a treia fază obligatorie a procesului civil, există o
probabilitate mai înaltă de respectare a termenului rezonabil la judecarea
pricinii civile concrete.
Desigur, realizarea acestui scop de către instanță este posibil doar în
condițiile în care ambele părți sînt conștiente de acest fapt și doresc
examinarea litigiului în termene rezonabile.
După cum am menționat deja, sarcina pregătirii pricinii civile pentru

dezbaterile judiciare revine judecătorului. Întru argumentarea acestui
209
deziderat, art.183 din Codul de procedură civilă statuează expres că după
ce primește cererea de chemare în judecată, judecătorul pregătește
pricina civilă pentru dezbateri judiciare, pentru a asigura judecarea ei
justă și promptă.
Potrivit aceluiași articol, pregătirea pentru dezbateri judiciare este
obligatorie pentru orice pricină civilă şi are următoarele sarcini:
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea
raporturilor juridice dintre părţi,171 întrucît dacă judecătorul va
aprecia incorect normele de drept material 172, acest fapt va exclude
în tot sau în parte examinarea justă şi promptă a pricinii;
b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru
soluţionarea justă a pricinii, întrucît judecătorul trebuie să identifice
cercul faptelor juridice prin care se justifică pretenţiile şi obiecţiile
părţilor173 şi fără de care este imposibilă soluţionarea justă a
litigiului;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în
proces a altor persoane;
d) prezentarea de probe de către părţi, întrucît într-un proces
contradictoriu judecătorul nu administrează probe din oficiu, el doar
determină obiectul probaţiei şi propune părţilor să prezinte probele
necesare pentru data examinării pricinii în şedinţa de judecată. Cu
toate acestea, instanţa este în drept să contribuie la solicitarea
părţilor şi altor participanţi la proces,174 la adunarea şi prezentarea
probelor necesare, dacă în procesul de adunare a probelor apar
dificultăţi.
Legislaţia în vigoare, specificînd sarcinile pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare, subliniază și necesitatea emiterii încheierii
judecătoreşti respective, cu enumerarea actelor ce urmează a fi efectuate
pentru pregătirea pricinii şi cu indicarea termenelor îndeplinirii lor.
171
Precizarea legii şi stabilirea raportul juridic material litigios în faza pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare are un caracter preventiv, dat fiind că aprecierea definitivă instanţa o va face
în camera de deliberare la adoptarea hotărîrii, deoarece pe măsura obţinerii unor informaţii noi,
calificarea poate fi concretizată şi modificată.
172
Dependenţa de raportul material este motivată prin faptul că la soluţionarea pricinii urmează a
fi aplicată acea lege care era în vigoare la momentul apariţiei raportului litigios.
173
În acest scop judecătorul va chema în instanţă reclamantul pentru a-l audia privitor la
pretenţiile lui și îi va propune să prezinte probe suplimentare, precum va chema şi pîrîtul pentru
a-l audia privitor la circumstanţele pricinii, pentru a clarifica obiecţiile pe care le are împotriva
acţiunii şi probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii.
174
În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea
fi confirmate sau infirmate prin acea probă, cauzele ce împiedică dobîndirea probei și locul
aflării ei.
210
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare se
emite de către judecător, fără înştiinţarea participanţilor la proces, în
decursul a 5 zile de la data primirii cererii de chemare în judecată.175
În cadrul pregătirii pricinii poate apărea necesitatea efectuării
actelor procedurale în afara celor menţionate în încheiere. În aşa situaţie,
judecătorul nu este legat cu lista actelor procesuale formulate în
încheierea generală de pregătire a pricinii, ci este obligat să exercite
toate actele procesuale necesare pentru asigurarea soluţionării pricinii în
termen rezonabil şi corect, pronunţînd pentru aceasta încheieri separate.
Încheierea privind pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare nu
este susceptibilă de atac nici cu apel, nici cu recurs.
17.3. Actele judecătorului de pregătire a pricinii

pentru dezbateri judiciare
La faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul

îndeplinește o serie de acte procedurale176 îndreptate spre atingerea
scopului de soluţionare justă şi rapidă a pricinilor civile. Totodată,
pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare constă și din totalitatea
actelor procesuale pe care le efectuează părţile dirijate de către instanţa
de judecată, care au același scop final – soluţionarea justă şi rapidă a
pricinilor civile.
Potrivit art.185 din Codul de procedură civilă, în faza de pregătire a
pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul îndeplineşte următoarele
acte:177
– cheamă în judecată reclamantul pentru a-l audia privitor la
pretenţiile lui, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale;
– cheamă în judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la
circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe care le are împotriva
acţiunii şi probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii, în pricini
complicate, propune pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o
referinţă privind acţiunea reclamantului, îi explică drepturile şi
obligaţiile procedurale;
175
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite la judecarea tuturor
pricinilor, inclusiv în cazurile cînd pricina a fost primită pe rol după anularea hotărîrii instanţei
de fond în ordine de apel sau recurs cu remiterea pricinii spre rejudecare în prima instanţă.
176
Conceptul, noțiunea și felurile actelor de procedură au constituit subiect de studiu la Tema 11.
177
Deşi legislaţia procesuală conţine enumerarea aproximativă a actelor judecătorului de pregătire
a pricinii pentru dezbateri judiciare, trebuie să reţinem că actele evidenţiate nu întotdeauna
trebuie exercitate pentru toate pricinile.
211
–
soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor,
copîrîţilor şi intervenienţilor, le explică drepturile şi obligaţiile
procedurale;
– ia măsuri pentru concilierea părţilor;
– explică părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru
soluţionarea litigiului şi efectele unui astfel de act;
– soluţionează problema citării în şedinţă de judecată a martorilor
sau îi interoghează la locul aflării lor, conform art.136 alin.(1) din
Codul de procedură civilă;
– la cererea participanţilor la proces, reclamă organizaţiilor şi
persoanelor fizice probele necesare;
– la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din
oficiu efectuarea expertizei;
– rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau
interpretului;
– în caz de urgenţă, la cererea părţilor, cercetează la faţa locului
înscrisurile şi probele materiale, cu înştiinţarea participanţilor la
proces;
– trimite delegaţii judecătoreşti;
– soluţionează problema asigurării acţiunii;
– efectuează alte acte procedurale178.
Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare este diversă după
conţinutul actelor pe care trebuie să le exercite participanţii la proces sau
instanţa de judecată. Ea depinde de specificul examinării diferitelor
categorii de pricini civile, care, la rîndul lor, depind de caracterul
raportului material litigios, de complexitatea cazului, de amploarea
procesului de probaţiune, de modalităţile de apărare împotriva acţiunii
exercitate de către pîrît, de gradul disputei argumentelor fiecărei părţi şi
de alte circumstanţe.
În dependenţă de categoria litigiului, judecătorul îndeplineşte şi alte
acte şi acţiuni procedurale în conformitate cu prevederile Codului de
procedură civilă şi prevederile altor legi. Spre exemplu, potrivit art.22
din Legea contenciosului administrativ, în cazul punerii cererii pe rol,
judecătorul dispune:
– înmînarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor
anexate la cerere pîrîtului;
Spre exemplu, la cererea participanţilor la proces, în faza de pregătire a pricinii pentru

178
dezbateri judiciare, judecătorul este în drept să încuviinţeze prin încheiere efectuarea unor măsuri
de asigurare a acţiunii.
212
– prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat şi a
documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau
a altor date pe care instanţa le consideră necesare în judecarea
pricinii;179
– citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel
mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol. La această dată,
instanţa de contencios administrativ poate judeca pricina în fond în
prima zi de înfăţişare dacă părţile declară că sînt pregătite pentru
dezbaterile judiciare.
În ceea ce privește pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare în
procedură specială, aici legislația procesual civilă prezintă categoriile de
acte de procedură pe care judecătorul trebuie să le îndeplinească reieșind
din categoria pricinii civile puse pe rolul instanței de judecată. Spre
exemplu, în temeiul art.290 din Codul de procedură civilă, în cadrul
pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul va emite o
încheiere prin care va expedia copiile de pe cererea de adopţie şi actele
anexate organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul sau locul de aflare
al copilului, obligînd organul să prezinte în judecată un aviz asupra
caracterului raţional al adopţiei şi corespunderii acesteia interesului
copilului. Prin aceeași încheiere, judecătorul va suspenda procesul pînă
la primirea avizului organului de tutelă şi curatelă, cu anexele respective.
Actele procedurale efectuate de instanţă la faza pregătirii pricinii
pentru dezbaterile judiciare în fond, prevăzute la art.185 și 186 din
Codul de procedură civilă, sînt aplicabile şi la examinarea pricinilor în
ordine de apel, în temeiul art. 370 din Codul de procedură civilă.
În procesul de pregătire pentru examinarea în fond a pricinii civile,

judecătorul poate să îndeplinească şi alte acte care nu conduc la
realizarea sarcinilor formulate direct în art.183 din Codul de procedură
civilă, însă care au același scop final – examinarea justă și promptă a
cauzei. Ne referim aici la conexarea și, după caz, separarea pretențiilor
dacă această acțiune va avea ca rezultat facilitarea examinării cît mai
obiective a pricinilor civile.
179
Pîrîtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la prima zi de înfăţişare, în caz
contrar i se aplică o amendă judiciară în mărime de pînă la 10 salarii minime pentru fiecare zi de
întîrziere nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte pîrîtul de obligaţia de a prezenta
documentele solicitate.
213
Astfel, dacă constată că în faţa aceleiaşi instanţe se află mai multe
procese cu aceleaşi părţi sau mai multe procese intentate de un singur
reclamant împotriva a cîţiva pîrîţi, sau mai mulţi reclamanţi ai aceluiaşi
pîrît şi că aceste procese sînt conexe prin temeiuri de apariţie sau prin
probe, judecătorul este în drept, în temeiul art.187 din Codul de
procedură civilă, să conexeze printr-o încheiere aceste pricini într-un
singur proces dacă consideră că o astfel de conexare ar duce la
soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor şi dacă este posibilă aplicarea
aceleiaşi proceduri de soluţionare a pricinilor.
Instanța de judecată poate proceda și invers, adică poate separa
pretențiile formulate în acțiunea civilă dacă consideră raţională
judecarea lor separată. Această acțiune procesuală judecătorul o poate
realiza în temeiul art.188 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia,
după ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe într-un
proces aparte una sau mai multe din pretenţiile conexe ale unui
reclamant sau ale mai multor reclamanţi, dacă consideră raţională
judecarea lor separată. Totodată, în cazul în care sînt înaintate pretenţii
de mai mulţi reclamanţi sau faţă de mai mulţi pîrîţi, judecătorul este în
drept să separe într-un proces aparte una sau mai multe pretenţii dacă
consideră raţională judecarea lor separată.
Conexarea și separarea pretențiilor poate fi dispusă la faza pregătirii
pricinii pentru dezbateri judiciare, precum și la faza examinării pricinii
în prima instanță, însă nu și în instanță de apel sau de recurs.
Finalizarea fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare

este marcată de fixarea termenului pentru judecarea pricinii. Astfel, după
ce constată că pricina este pregătită suficient pentru dezbateri judiciare,
judecătorul pronunţă o încheiere prin care stabileşte termenul de
judecare a pricinii în şedinţă de judecată, notificînd părţilor şi altor
participanţi la proces locul, data şi ora şedinţei.
Termenul de judecată se stabileşte astfel încît, de la primirea
citaţiei180, pîrîtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti
apărarea, iar în procese urgente, cel puţin 5 zile. 181 Dacă părţile declară
180
Citarea în judecată a pîrîtului este unul din actele de reper ale acestei faze, prin care instanţa
asigură realizarea principiului contradictorialităţii. Prin citație, instanța îi propune pîrîtului să
prezinte probele necesare, inclusiv îi explică dreptul de a prezenta referinţă.
181
Alta este situația în cazul examinării litigiilor de contencios administrativ. Potrivit art.22 alin.
(2)lit.c) din Legea contenciosului administrativ, citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări
214
că sînt pregătite pentru examinarea pricinii în fond, instanţa poate
dispune examinarea ei în prima zi de prezentare. Pentru zilele de odihnă
şi de sărbătoare, şedinţele de judecată se stabilesc numai în cazuri de
urgenţă, cu încuviinţarea preşedintelui instanţei judecătoreşti.
Un alt termen pentru şedinţa de judecată poate fi stabilit, la cererea
părţilor, din motive temeinice, cum ar fi:
a) imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data
fixată din motive ce nu depind de voinţa sa;
b) cererea ambelor părţi de a amîna şedinţa de judecată pentru a decide
asupra încheierii unei tranzacţii.
Problema fixării unei noi date pentru şedinţa de judecată se
examinează de judecătorul sau de completul de judecată în a cărui
procedură se află pricina, fără dezbateri judiciare la prezentarea probelor
doveditoare. Încheierea privind amînarea şedinţei de judecată trebuie să
fie motivată. Ea nu se supune nici unei căi de atac.
La stabilirea noilor termene de examinare a pricinii se vor aplica
prevederile art.102 alin.(4) din Codul de procedură civilă potrivit căruia,
citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării, iar
în pricinile urgente, acest termen poate fi redus, la discreţia instanţei.
La faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, deosebit de
importante sînt temeiurile de suspendare și încetare a procesului, sau de
scoatere a cererii de pe rol, pe care judecătorul este obligat să le
întreprindă în caz de necesitate.182
După ce judecătorul a efectuat toate activităţile procesuale ce ţin de
pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare pronunţă o încheiere prin
care se fixează termenul pentru judecarea pricinii în fond, înştiinţînd
despre acest fapt toţi participanţii la proces. Această încheiere confirmă
că faza pregătirii pentru dezbateri judiciare s-a terminat, iar faptul
stabilirii unui termen de examinare a pricinii atestă că procesul civil va
derula în cadrul dezbaterilor judiciare.
trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol.

182
Nu ne vom referi aici la aceste temeiuri întrucît ele vor constitui subiect de studiu la Tema 19.
215
TEMA 18. DEZBATERILE JUDICIARE

18.2. Rolul președintelui ședinței de judecată în cadrul
dezbaterilor judiciare
18.3. Ordinea procesuală de examinare a pricinilor civile
în instanța de fond
Printre fazele generale ale procesului civil, dezbaterile judiciare

constituie, prin esenţa sa, cea mai importantă fază de examinare şi
soluţionare a pricinii civile, deoarece în cadrul ei instanţa de judecată
realizează sarcinile de înfăptuire a justiţiei pe pricinile civile, în scopul
apărării drepturilor personale şi patrimoniale ale persoanelor fizice şi
juridice.
Prin conţinutul activităţilor ce trebuiesc întreprinse în cadrul
dezbaterilor judiciare nu putem diminua valoarea şi importanţa practică
a celorlalte faze ale procesului civil, deoarece ele se află într-o corelaţie
funcţională, cu excepţia cazurilor cînd unele dintre fazele procesului nu
vor fi realizate pe motiv că după pronunţarea hotărîrii, pîrîtul a executat
valorile pretenţiei expuse în dispozitivul hotărîrii.
Importanţa fazei dezbaterilor judiciare în cadrul examinării
pricinilor civile se mai exprimă şi prin faptul că în cadrul efectuării de
către judecător a activităţilor procesuale se pun în aplicare principiile
funcţionale ale procesului civil, care nu pot fi aplicate în cadrul altor
faze judiciare.
Esenţa juridică a etapei dezbaterilor judiciare se mai motivează şi
prin faptul că în cadrul acestei etape judecătorul întreprinde majoritatea
activităţilor procedurale care duc nemijlocit la examinarea obiectivă a
litigiului.
Legislaţia procesual civilă nu stabileşte ce sarcini pot fi realizate în
cadrul dezbaterilor judiciare, însă determină totalitatea activităţilor
procedurale şi succesiunea de efectuare a acestora care trebuie respectată
în mod adecvat de către completul de judecată.
Dacă în celelalte faze, fie se pregăteşte înfăptuirea justiţiei, fie se
verifică legalitatea hotărîrilor judecătoreşti ori se asigură executarea lor,
atunci anume în cadrul dezbaterilor judiciare se înfăptuieşte efectiv
216
justiţia. Graţie faptului că dezbaterile judiciare sînt publice și orice
persoană poate să asiste la înfăptuirea justiţiei, cu excepţiile stabilite de
lege, dezbaterile judiciare mai reprezintă şi faza în care se realizează mai
mult sau mai puţin şi scopul educativ al justiţiei.
18.2. Rolul președintelui ședinței de judecată

în cadrul dezbaterilor judiciare
În ce măsură dezbaterile judiciare îşi ating scopul depinde de

preşedintele şedinţei de judecată, cel care, conform art.194, 195, 196 din
Codul de procedură civilă, conduce şedinţa de judecată, asigură ordinea
desfăşurării ei şi aplică măsuri faţă de cei care o încalcă.
Rolul principal în derularea oricărui proces civil revine preşedintelui
şedinţei de judecată, adică judecătorului care conduce cu ședința de
judecată. La judecarea unipersonală a pricinii, judecătorului i se atribuie
obligaţiile de preşedinte al şedinţei. La soluţionarea colegială a pricinii,
funcţia de preşedinte al şedinţei o exercită unul dintre judecători. Dacă
în completul de judecată este inclus preşedintele sau vicepreşedintele
instanţei acesta va fi şi preşedintele şedinţei.
Preşedintele şedinţei conduce dezbaterile judiciare, ia măsuri pentru
cercetarea exhaustivă, multiaspectuală a probelor şi circumstanţelor
pricinii, pentru clarificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, înlăturînd
din dezbateri tot ceea ce nu are legătură cu procesul. Obiecţiile
participanţilor la proces împotriva actelor preşedintelui se consemnează
în procesul-verbal al şedinţei. În aceste cazuri, preşedintele dă explicaţii
asupra acţiunilor sale. În cazul examinării colegiale a pricinii, problema
se soluţionează de întregul complet de judecată.
217
În primul rînd, activitatea judecătorului trebuie să fie îndreptată spre
asigurarea examinării pricinii civile în termen rezonabil, 183 iar în unele
cazuri, expres prevăzute de lege184, de urgenţă şi în mod prioritar.
În același timp, preşedintele şedinţei este responsabil de asigurarea
ordinii (disciplinei) cuvenite în şedinţa de judecată, dispoziţiile lui fiind
obligatorii pentru participanţii la proces, inclusiv pentru cei care asistă în
sală.
Art.195 din Codul de procedură civilă impune participanților la
proces, precum și celorlalte persoane prezente în sala de şedinţe, o
anumită conduită în ședința de judecată. Astfel, cînd judecătorii intră în
sala de şedinţe sau se retrag în camera de deliberare, cînd se dă citire
hotărîrii judecătoreşti sau încheierii judecătoreşti cei prezenţi se ridică în
picioare. Totodată, participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii
şi interpreţii se adresează judecătorului cu formula |Onorată instanţă|,
depun depoziţii şi dau explicaţii stînd în picioare. Excepţii se fac numai
cu încuviinţarea preşedintelui şedinţei.
Nerespectarea sau încălcarea ordinii în ședința de judecată, atrage
aplicarea de către președintele ședinței a unor măsuri disciplinare sau
materiale persoanelor vinovate. Astfel, în temeiul art.196 din Codul de
procedură civilă, persoana care încalcă ordinea în şedinţă de judecată
prima dată este avertizată de preşedintele şedinţei în numele instanţei.
Dacă încalcă repetat ordinea, participantul la proces sau reprezentantul
avertizat poate fi îndepărtat, prin încheiere judecătorească, din sală
pentru tot timpul dezbaterilor judiciare sau al unei părţi din şedinţă. În
ultimul caz, după reîntoarcerea acestor persoane în sală, preşedintele
şedinţei le informează despre actele procedurale efectuate în lipsa lor.
183
Criteriile de determinare a termenului rezonabil sînt: complexitatea pricinii, comportamentul
participanţilor la proces, conduita instanţei judecătoreşti şi a autorităţilor relevante, importanţa
procesului pentru cel interesat. Respectarea termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură
de către instanţă. În situaţia în care, la judecarea unei pricini concrete, există pericolul de
încălcare a termenului rezonabil, participanţii la proces pot adresa instanţei care examinează
pricina în fond o cerere privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei. Examinarea cererii
se face în absenţa părţilor, în termen de 5 zile lucrătoare, de către un alt judecător sau de un alt
complet de judecată decît cel care examinează pricina. Instanţa decide asupra cererii printr-o
încheiere motivată, prin care fie obligă instanţa care judecă pricina în fond să întreprindă un act
procesual, stabilind, după caz, un anumit termen pentru accelerarea procedurii, fie respinge
cererea. Încheierea nu se supune nici unei căi de atac.
184
Art.192 din Codul de procedură civilă enumeră următoarele pricini ce urmează a fi examinate
de urgenţă şi în mod prioritar: încasarea pensiei de întreţinere, apărarea drepturilor şi intereselor
minorului, repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces, litigiile de muncă, contestarea actelor normative, a hotărîrilor,
acţiunilor sau inacţiunilor autorităţilor publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor
oficiale şi funcţionarilor publici.
218
De asemenea, instanţa este în drept să aplice persoanelor vinovate de
încălcarea ordinii în şedinţă de judecată o amendă de pînă la 10 unităţi
convenţionale.
Dacă în acţiunile persoanei care a încălcat ordinea în sala de şedinţe
se conţin elemente ale infracţiunii, instanţa judecătorească trimite
materialele respective procurorului competent pentru a porni urmărirea
penală, însă dacă procurorul sau avocatul încălcă ordinea în şedinţă de
judecată, instanţa comunică faptul procurorului ierarhic superior sau,
după caz, organului de conducere al avocaţilor (Baroul avocaţilor).
În cazul încălcării în masă a ordinii în şedinţă de judecată, instanţa
judecătorească poate îndepărta din sală toate persoanele care nu iau parte
la proces şi examina pricina în şedinţă închisă ori poate amîna procesul.
În cazul amînării procesului din motivul nerespectării măsurilor
luate de instanţă în vederea asigurării ordinii şi solemnităţii în şedinţă de
judecată, instanţa, la cererea părţii interesate, poate obliga persoanele
vinovate la reparaţia prejudiciului cauzat prin amînarea procesului,
independent de sancţionarea lor cu amendă pentru aceeaşi faptă.
18.3. Ordinea procesuală de examinare a pricinilor civile

în instanța de fond
Examinarea pricinii în instanța de fond reprezintă esența întregului

proces civil și este a treia fază obligatorie de urmat în cadrul oricărui
proces civil. Ea este compusă din următoarele subfaze:
a) partea pregătitoare;
b) dezbaterile judiciare propriu-zise sau judecarea pricinii în fond;
c) susţinerile orale și replicile;
d) deliberarea şi pronunţarea hotărîrii.
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată nu trebuie confundată cu
faza pregătirii pricinii pentru dezbateri. În cadrul pregătirii pricinii
pentru dezbateri instanţa întreprinde măsuri pentru a asigura examinarea
justă şi promptă a cauzei, iar în partea pregătitoare a şedinţei de judecată
instanţa verifică posibilitatea examinării pricinii în fond.
În partea pregătitoare a şedinţei de judecată se efectuează acte de
procedură care, în funcţie de specificul pricinii puse pe rol, au menirea
de a asigura buna desfăşurare şi examinare a acesteia. În acest scop,
preşedintele şedinţei de judecată înfăptuieşte următoarele acte:
– Deschide ședința și anunță procesul ce se va judeca. Astfel,
la etapa pregătitoare a şedinţei de judecată, la ora din timp fixată,
219
judecătorul deschide şedinţa de judecată, anunţînd pricina care se va
examina. Din acest moment drepturile şi obligaţiile procesuale ale
participanţilor la proces capătă realizare. Evident, pentru ca şedinţa de
judecată să poată avea loc se cere ca instanţa, în mod obligatoriu, să
înştiinţeze participanţii la proces despre data şi ora şedinţei de judecată.
La rîndul lor, participanţii la proces trebuie să anunţe din timp instanţa
de judecată despre motivul imposibilităţii prezentării în şedinţă.
– Verifică prezența185 și identitatea persoanelor prezente,
împuternicirile persoanelor cu funcție de răspundere și cele ale
reprezentanților. Grefierul anunţă despre verificarea prezenţei
participanţilor la proces şi despre motivele neprezenţei celor absenţi.
Şedinţa de judecată trebuie să fie deschisă, indiferent de prezenţa sau
absenţa unor participanţi la proces, deoarece instanţa trebuie să constate
motivele de neprezentare în şedinţa de judecată a participanţilor la
proces şi cît de justificate sînt ele. Chiar dacă există temeiuri de amînare
a procesului, instanţa va asculta opiniile celorlalţi participanţi la proces.
– Explică obligaţiile interpretului, prin ce se realizează
principiul limbii de procedură. Existenţa interpretului în proces nu
privează participantul de dreptul de a vorbi în limba maternă. În acest
sens, participantul la proces care vorbeşte o altă limbă decît cea a
procesului trebuie să înţeleagă ce se întîmplă în cadrul şedinţei de
judecată, să ia cunoştinţă de actele de procedură care s-au efectuat, să-şi
poată exercita efectiv drepturile şi obligaţiile procesuale. Din acest
considerent, instanţa asigură prezenţa interpretului în şedinţa de judecată
şi îi explică obligaţiile sale procesuale, avertizîndu-l contra semnătură
despre răspunderea penală pe care o poartă conform art.312 din Codul
penal pentru traducere intenţionat greşită.
– Îndepărtează martorii din sala de şedinţe, în scopul obţinerii
unor depoziţii veridice şi cît mai obiective, întrucît martorii nu trebuie să
cunoască conţinutul explicaţiilor părţilor, ale intervenienţilor, concluziile
expertului, consultaţiile specialistului, precum şi conţinutul depoziţiilor
altor martori.
– Anunţă completul de judecată şi explică celor ce formează
componenţa acestuia dreptul de a face recuzări. În acest scop,
preşedintele şedinţei de judecată numeşte judecătorii care fac parte din
complet, precum şi grefierul, interpretul, expertul şi specialistul. Oricare
dintre aceştia se poate abţine de la participarea în cadrul examinării
Despre efectele neprezentării în ședința de judecată ne vom referi la unul din subiectele
185
următoare.
220
pricinii puse pe rol în temeiurile art.50 şi 51 din Codul de procedură
civilă. Din aceleaşi considerente pot fi formulate cereri de recuzare a
judecătorului, grefierului, interpretului, expertului şi specialistului.
Examinarea cererilor de abţinere sau de recuzare se face în ordinea
procesuală prevăzută de art.53 din Codul de procedură civilă printr-o
încheiere a instanţei de judecată care poate fi contestată odată cu
hotărîrea. Dacă cererea de recuzare sau de abţinere a fost admisă cu
mare probabilitate, şedinţa de judecată se va amîna.
– Explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
indiferent de natura juridică a litigiului dedus judecăţii. Preşedintele
completului de judecată explică în primul rînd drepturile şi obligaţiile
generale ale participanţilor la proces, adică drepturile prevăzute în art.56
CPC, şi atenţionează participanţii despre exercitarea cu bună-credinţă a
drepturilor prevăzute de lege şi despre consecinţele procesuale care pot
surveni în caz de exercitare abuzivă a drepturilor. Evident, drepturile
procesuale speciale sînt diferite după conţinut, în funcţie de poziţia
procedurală a participantului la proces. Preşedintele şedinţei va explica
şi drepturile speciale ale reclamantului şi ale pîrîtului, precum şi
drepturile comune ale acestora (dreptul de a se împăca prin încheierea
unei tranzacţii de împăcare, de a strămuta pricina la judecata arbitrală
etc.).
– Soluţionează cererile şi demersurile participanţilor la
proces, prin ce se exercită drepturile procesuale generale, explicate de
către preşedintele şedinţei de judecată, participanţii la proces pot face
cereri şi demersuri începînd cu partea pregătitoare a şedinţei de judecată.
Cererile şi demersurile formulate atît verbal, cît şi în scris pot influenţa
mersul procesului, în special al şedinţei de judecată. De exemplu,
informarea instanţei despre aflarea uneia din părţi într-o instituţie curativ
profilactică, fapt care poate duce la suspendarea procesului (art.261,
lit.b) din Codul de procedură civilă) sau reclamarea unei probe de la
partea adversă ori de la un terţ (art.119 alin.(1) din Codul de procedură
civilă), atragerea în proces a unui coparticipant, intervenient, ordonarea
unei expertize sau executarea unei delegaţii judecătoreşti, examinarea
unei probe materiale la locul aflării acesteia etc. Din sensul art.203 din
Codul de procedură civilă reiese că instanţa trebuie să se pronunţe
asupra cererilor şi demersurilor după ascultarea opiniei celorlalţi
participanţi la proces, asigurînd astfel respectarea principiului
contradictorialităţii. Nu credem justificată practica ignorării de către
preşedintele şedinţei de judecată a cererilor şi demersurilor formulate de
221
participanţi sub pretextul expunerii ulterioare. Admiterea sau
respingerea cererii sau demersului se face prin încheiere judecătorească
separată sau consemnată în procesul-verbal al şedinţei. Dreptul de a face
cereri şi demersuri poate fi exercitat pe parcursul şedinţei de judecată,
chiar dacă instanţa a refuzat anterior satisfacerea acestora.
– Administrează noi probe, de la partea care din motive
întemeiate nu a prezentat probele necesare în termenul stabilit de
judecător la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare. Partea
adversă dacă nu poate depune imediat contraprobe poate solicita
amînarea procesului.186
– Audiază martorii, în cazul amînării procesului, se dispune de
către instanța de judecată dacă la ședință sînt prezente ambele părți.
Citarea repetată a acestor martori într-o nouă ședință se admite numai în
caz de necesitate.
– Explică drepturile şi obligaţiile expertului şi specialistului.
Conform art.154 din Codul de procedură civilă, expertul desemnat de
instanţă are un statut procesual deosebit, marcat de drepturi şi obligaţii
specifice. În acest sens este obligatorie atît explicarea acestora, cît şi
somarea expertului despre răspunderea penală pe care o poartă conform
art.312 din Codul penal pentru depunerea cu bună-ştiinţă a unui raport
de expertiză fals. Declaraţia semnată de expert sau experţi se anexează la
procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Dezbaterile judiciare propriu-zise reprezintă cea mai amplă şi cea
mai semnificativă subfază a examinării pricinii civile în instanța de fond.
Anume la această etapă sînt antrenaţi toţi participanţii la procesul
respectiv, precum şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.
Anume la această etapă își găsesc aplicare principiile funcționale ale
procesului civil, precum sînt principiile publicităţii, oralităţii,
disponibilităţii, contradictorialităţii, nemijlocirii etc.
Preşedintele şedinţei de judecată, în virtutea rolului său diriguitor,
are obligația de a crea condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi
expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale
pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile legii.
În primul rînd, preşedintele şedinţei face un raport asupra pricinii
ce se examinează. De regulă, acesta se face pe baza cererii de chemare în
judecată. Dacă pîrîtul a depus acţiune reconvenţională, atunci raportul va
insera şi pretenţiile conţinute în aceasta. În eventualitatea în care pricina
Referitor la alte temeiuri de amînare a procesului ne vom referi în unul din subiectele
186
următoare.
222
se reexaminează după casarea hotărîrii de către instanţa ierarhic
superioară, preşedintele şedinţei de judecată va menţiona expres acest
fapt, indicînd şi cauza casării. Ulterior, președintele ședinței clarifică
dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pîrîtul recunoaşte sau nu
pretenţiile reclamantului şi dacă părţile nu doresc să încheie o tranzacţie
de împăcare.187
După ce prezintă raportul asupra pricinii civile, instanţa
judecătorească ascultă explicaţiile reclamantului şi ale intervenientului
care participă din partea reclamantului, ale pîrîtului şi ale
intervenientului care participă din partea pîrîtului, precum şi ale
celorlalţi participanţi la proces. Dacă ne referim la procuror,
împuterniciţii autorităţilor publice, ai organizaţiilor şi la persoanele
fizice care au intentat procesul civil în interesul altor persoane, aceştia
dau explicaţii primii. Explicaţiile scrise ale participanţilor, primite de
instanţă prin delegație judiciară sau în temeiul asigurării probelor, vor fi
citite de către preşedintele şedinţei.
În explicaţiile date de părţile la proces se pot conţine negaţii ale
circumstanţelor pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau
obiecţiile, fapt care cade în sarcina probaţiei părţii adverse. De
asemenea, explicaţiile părţilor date în şedinţă de judecată pot constitui
recunoaşteri ale anumitor fapte pe care partea adversă îşi întemeiază
pretenţiile sau obiecţiile, situaţie în care partea respectivă este degrevată
de obligaţia dovedirii lor. Participanţii la proces au dreptul să-şi pună
reciproc întrebări. Judecătorii au dreptul să pună participanţilor la proces
întrebări în orice moment al explicaţiilor acestora. Preşedintele şedinţei
poate acorda de mai multe ori cuvînt părţilor, după caz.
După ce ascultă explicațiile, instanţa stabileşte consecutivitatea
cercetării probelor, ţinînd cont de opinia participanţilor la proces.
Ulterior, însă, în funcţie de circumstanţele pricinii (modificarea
pretenţiilor sau a temeiului acţiunii, înaintarea acţiunii reconvenţionale,
incapacitatea temporară de muncă a martorului, imposibilitatea
prezentării înscrisului în şedinţă de judecată, examinarea urgentă a
probelor materiale perisabile etc.) consecutivitatea cercetării probelor
poate fi schimbată.
După cum cunoaștem deja, la categoria de probe se atribuie:
depozițiile martorilor, înscrisurile, probele materiale, înregistrările
audio-video, concluziile expertului, consultațiile specialistului și
Acestea reprezintă actele de dispoziție ale părților asupra acțiunii civile pe care le-am studiat la
187
Tema 15.
223
concluziile autorităților publice.188 Nu ne vom referi aici la
particularitățile administrării fiecărui tip de probă, întrucît acestea au
constituit obiect de studiu în partea generală, însă ne vom referi la modul
de examinare a lor în cadrul ședinței de judecată.
În această ordine de idei, la audierea martorilor, legislația procesual
civilă impune anumite reguli de procedură. Astfel, înainte de a audia
martorul, preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea acestuia,
îi explică drepturile şi obligaţiile, îl somează asupra răspunderii penale
pe care o atrage refuzul de a depune mărturie şi depunerea cu bună
ştiinţă a unor mărturii mincinoase. 189 Martorul semnează declaraţia
privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui. Declaraţia semnată se
anexează la procesul-verbal al şedinţei. Partea care a solicitat citarea în
judecată a martorului poate renunţa la audierea lui, însă partea adversă
poate cere interogarea martorului prezent în şedinţă de judecată.
Fiecare martor se audiază separat. Preşedintele şedinţei constată
atitudinea martorului faţă de participanţii la proces, îi propune să
comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre subiectul
audierii. Martorului i se pot pune întrebări cu permisiunea preşedintelui
şedinţei de judecată. Prima care pune întrebări este persoana la a cărei
cerere a fost citat martorul şi reprezentantul acesteia, urmează ceilalţi
participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Judecătorii au dreptul să pună
întrebări martorului în orice moment al audierii lui.
Instanţa judecătorească poate audia din nou martorul, după caz, în
aceeaşi şedinţă sau în şedinţa următoare, poate face confruntarea
martorilor pentru a se clarifica asupra depoziţiilor contradictorii ale
acestora.
În cazul în care constată că întrebarea adresată martorului de către
un participant la proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt
ce nu se referă la pricină, instanţa judecătorească nu o va încuviinţa. La
cererea participantului, instanţa emite o încheiere asupra întrebării,
precum şi asupra motivului respingerii ei. Martorul audiat rămîne în sala
de şedinţă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare dacă instanţa nu
permite retragerea lui din sală.
În timpul depoziţiilor, martorul se poate folosi de însemnări în cazul
în care depoziţiile lui se referă la cifre şi date. Însemnările se prezintă
Particularitățile fiecărui tip de probă au constituit obiect de studiu la Tema 14.
188
La audierea martorului minor, care nu a împlinit vîrsta de 16 ani,preşedintele şedinţei de

189
judecată îi explică obligaţia de a depune mărturii complete şi sincere, însă nu îl va soma de

răspunderea pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună ştiinţă a unor
mărturii mincinoase.
224
instanţei şi participanţilor la proces şi pot fi anexate la dosar în baza unei
încheieri judecătoreşti.
La audierea martorului în vîrstă de pînă la 14 ani ori, cînd instanţa
judecătorească găseşte de cuviinţă, la audierea martorului în vîrstă de la
14 pînă la 16 ani, va fi citat să asiste un pedagog. Sînt citaţi, după caz, şi
părinţii, înfietorii, tutorele sau curatorul minorului. Persoanele
menţionate, precum şi participanţii la proces, pot, cu permisiunea
preşedintelui şedinţei, să pună întrebări martorului, să-şi expună
considerentele referitor la persoana martorului şi la conţinutul
depoziţiilor lui.
În cazuri excepţionale, cînd trebuie constatate unele circumstanţe
ale pricinii, instanţa judecătorească poate dispune, printr-o încheiere,
ascultarea minorului în camera de deliberare fără ca părţile sau alte
persoane să fie de faţă. După revenirea completului de judecată în sala
de şedinţe, participanţilor la proces li se comunică depoziţiile martorului
minor. După ce a fost audiat, martorul în vîrstă de pînă la 16 ani
părăseşte sala de şedinţe dacă instanţa nu consideră că prezenţa lui este
necesară.
Dacă cel ce urmează a fi audiat de instanţă este mut sau surd ori
dacă, din alte motive, nu se poate exprima, întrebările şi răspunsurile se
fac în scris şi se anexează la procesul-verbal, iar dacă nu poate citi şi
scrie, se foloseşte de un interpret.
Depoziţiile martorului se consemnează în procesul-verbal al şedinţei
de judecată de către grefier şi se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşitul
lor de preşedintele şedinţei, de grefier şi de martor, după ce acesta din
urmă ia cunoştinţă de ele. Nedorinţa sau imposibilitatea martorului de a
semna se consemnează în procesul-verbal. Orice completare, schimbare
şi ştersătură în depoziţie trebuie acceptată şi semnată de preşedintele
şedinţei, de grefier şi de martor, sub sancţiunea nulităţii lor. Locurile
nescrise din depoziţie trebuie împlinite cu linii, astfel încît să nu se poată
adăuga nimic.
Depoziţiilor martorilor, obţinute prin delegație judecătorească, prin
asigurarea probei sau prin audierea martorului la locul aflării lui sau în
cazul amînării ședinței li se dă citire în şedinţă de judecată. După
aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor.
Cercetarea înscrisurilor se face nemijlocit în instanța de judecată,
părțile avînd dreptul de a se expune asupra admisibilității și pertinenței
lor. Înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea înscrisurilor,
întocmite la faţa locului prin delegație judiciară, prin asigurarea probelor
225
sau prin cercetarea la fața locului li se dă citire în şedinţă de judecată,
apoi se prezintă participanţilor la proces şi reprezentanţilor şi, după caz,
experţilor, specialiştilor şi martorilor. După aceasta, participanţii la
proces pot da explicaţii asupra lor.
Pentru păstrarea secretului corespondenţei personale şi al
comunicărilor telegrafice personale, corespondenţa şi comunicările
telegrafice pot fi citite şi cercetate de instanţă în şedinţă publică numai
cu consimţămîntul corespondenţilor. Fără consimţămîntul lor,
corespondenţa şi comunicările telegrafice sînt citite şi cercetate în
şedinţă închisă.
Cercetarea probelor materiale se face de către instanţa
judecătorească şi se prezintă spre examinare participanţilor la proces şi
reprezentanţilor lor, precum şi experţilor, specialiştilor şi martorilor,
după caz. Persoanele, cărora li s-au prezentat probe materiale, pot atrage
atenţia instanţei judecătoreşti asupra circumstanţelor aferente actului
cercetării. Declaraţiile depuse se consemnează în procesul-verbal al
şedinţei de judecată. Proceselor-verbale privind cercetarea probelor
materiale întocmite la faţa locului li se dă citire în şedinţă de judecată,
după care participanţii la proces pot prezenta explicaţii asupra lor.
Atît înscrisurile, cît şi probele materiale greu sau imposibil de a fi
prezentate în instanţă judecătorească pot fi examinate şi cercetate la
locul lor de aflare sau păstrare. Referitor la examinarea şi cercetarea
probelor la faţa locului instanţa pronunţă o încheiere. Despre locul, data
şi ora examinării probelor la faţa locului instanţa comunică
participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor. Neprezentarea lor însă nu
împiedică examinarea. Sînt citaţi, după caz, experţii, specialiştii şi
martorii.
Rezultatele examinării şi cercetării probelor la faţa locului se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. La acesta se
anexează planurile, schemele, desenele tehnice, calculele, copiile de pe
documente făcute sau verificate în procesul cercetării probelor,
înregistrările video, fotografiile de pe înscrisuri şi probele materiale
făcute în timpul cercetării la faţa locului, precum şi raportul de expertiză,
explicaţiile specialistului.
Reproducerea înregistrărilor audio-video se face în sala de şedinţe
sau într-o altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-
verbal al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă
226
reproductivă şi data reproducerii.190 După aceasta, instanţa
judecătorească audiază explicaţiile participanţilor la proces.
Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau
parţial. Pentru elucidarea unor date din înregistrările audio-video,
instanţa judecătorească poate antrena în proces un specialist sau, după
caz, poate dispune efectuarea unei expertize.
Cercetarea concluziei expertului se face în instanța de judecată cu
citirea anterioară a concluziei expertului. Pentru clarificarea sau
completarea concluziei, expertului i se pot adresa întrebări. Prima care
adresează întrebări expertului este persoana la a cărei cerere a fost
dispusă efectuarea expertizei şi reprezentantul ei, urmează ceilalţi
participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Dacă efectuarea expertizei a
fost dispusă din oficiul instanţei, primii care adresează întrebări
expertului sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au dreptul să
adreseze întrebări expertului în orice moment al audierii lui.
Raportul de expertiză examinat în şedinţă de judecată se apreciază
de instanţă deopotrivă cu celelalte probe şi nu are pentru aceasta forţă
probantă prestabilită. Respingerea raportului de expertiză trebuie să fie
motivată în hotărîrea judecătorească sau în încheierea cu privire la
efectuarea expertizei suplimentare ori a expertizei repetate.
În cazul în care raportul de expertiză nu este suficient de clar sau nu
este deplin, instanţa poate dispune în şedinţă de judecată efectuarea unei
expertize suplimentare, încredinţînd-o aceluiaşi sau unui alt expert. Dacă
respinge raportul de expertiză din motivul netemeiniciei lui sau al
contradicţiilor dintre raporturile mai multor experţi, instanţa poate
dispune în şedinţă de judecată efectuarea unei expertize repetate,
încredinţînd-o unui alt expert sau unor alţi experţi.
Consultația specialistului se dispune de către instanța de judecată,
în caz de necesitate, la cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale,
la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video, la dispunerea unei
expertize, la audierea martorilor, la adoptarea de măsuri privind
asigurarea probelor, precum şi în probleme de drept litigios. Instanţa
judecătorească poate atrage specialişti pentru consultaţii, explicaţii şi
ajutor tehnic (la fotografieri, la elaborare de planuri şi scheme, la
selectare de probe (modele) pentru expertiză, la evaluare de bunuri etc.),
în dependență de domeniul supus examinării judiciare. Atragerea în
Reproducerea înregistrărilor audio-video ce conţin date personale, precum şi cercetarea lor, se

190
face numai cu consimțămînul persoanei respective. În caz dacă consimțămîntul nu este obținut,
reproducerea și cercetarea se va face în ședință închisă.
227
proces a consultantului se face prin încheiere, emisă din oficiu sau la
cererea oricărui participant la proces.
Persoana citată în calitate de specialist este obligată să se prezinte în
instanţă, să răspundă la întrebări, să dea în scris sau oral consultaţii şi
explicaţii, să acorde asistenţă tehnică, după caz. Consultaţiei şi
explicaţiei scrise a specialistului li se dă citire în şedinţă de judecată și
ele se anexează la dosar, iar cea orală se consemnează în procesul-verbal
al şedinţei de judecată.
Specialistul se deosebește de expert prin faptul că dă direct în
judecată explicaţii, în funcţie de cunoştinţele profesionale şi de genul
activităţii sale, fără a efectua investigaţii speciale.
Pentru clarificarea şi completarea consultaţiei, specialistului i se pot
adresa întrebări. Prima care adresează întrebări este persoana la a cărei
cerere specialistul este antrenat în proces, precum şi reprezentantul ei,
urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Dacă
specialistul a fost antrenat în proces din oficiul instanţei, primii care îi
adresează întrebări sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au
dreptul să adreseze întrebări specialistului în orice moment al audierii
lui.
Concluziile autorităților publice pot fi expuse, din proprie iniţiativă,
la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei. În cazurile
stabilite de lege, autorităţile publice competente pot interveni în proces
pînă la pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în instanţa de
apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a
intereselor statului şi ale societăţii.
Concluziilor date de autorităţile publice li se dă citire în şedinţă de
judecată. Judecătorii, precum şi participanţii la proces şi reprezentanţii
lor, pot adresa împuterniciţilor acestor autorităţi întrebări pentru
clarificarea sau completarea concluziilor.
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată
precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită
completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de cereri,
preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa trecînd la
susţineri orale.
Susţinerile orale se rezumă la luările de cuvînt ale participanţilor la
proces. Fiind una din părţile distincte ale dezbaterilor judiciare,
susţinerile orale constituie de fapt pledoariile referitoare la rezultatele
cercetării probelor în cadrul judecării în fond a pricinii. În ordinea
228
stabilită de lege participanţii la proces îşi expun opiniile argumentate
vis-à-vis de circumstanţele pricinii care justifică sau nu pretenţiile ori
obiecţiile părţilor adverse, se dă apreciere fiecărei probe care confirmă
sau infirmă respectivele circumstanţe de fapt, se expune părerea despre
corectitudinea aplicării sau interpretării normelor materiale şi în final
fiecare participant reconfirmă soluţia care ar trebui să fie dată de instanţă
prin pronunţarea hotărîrii.
Conform art.235 din Codul de procedură civilă, circumstanţele
neexaminate de instanţă şi probele neelucidate în şedinţă de judecată nu
pot forma conţinutul susţinerilor verbale. Nu are justificare o luare de
cuvînt în privinţa unor pretenţii sau circumstanţe noi, care nu au fost
înaintate sau cercetate în cadrul şedinţei de judecată. Nefiind examinate
în cadrul judecării în fond, ele determină instanţa fie să reia examinarea
pricinii în fond, fie să dezaprobe în hotărîre argumentele care depăşesc
cadrul legal al susţinerilor orale.
După susţinerile orale fiecare din participanţii la proces are dreptul
la replică.
Dreptul la replică este o luare de cuvînt repetată, determinată de
necesitatea de a răspunde la afirmaţiile din susţinerile orale ale altor
participanţi la proces. În replică, participantul la proces poate face scurte
concluzii sau poate expune contraargumente dacă acestea au fost omise
din propriile susţineri orale. Indiferent care a fost consecutivitatea
replicilor, dreptul la ultima replică îl au pîrîtul şi reprezentantul lui
(art.234 din Codul de procedură civilă).
După susţinerile orale, preşedintele şedinţei de judecată anunţă
retragerea instanţei în camera de deliberare pentru adoptarea
hotărîrii. Această parte a dezbaterilor judiciare urmează imediat după
finisarea susţinerilor orale, exigenţă legală expres menţionată în art.242
din Codul de procedură civilă, potrivit căreia partea introductivă şi
dispozitivă a hotărîrii se pronunţă în aceeaşi şedinţă în care s-au încheiat
dezbaterile judiciare. În acest mod se asigură continuitatea examinării şi
soluţionării pricinilor civile.
Însă, din prevederile legale putem conchide că ceea ce, pe de o
parte, are ca scop pronunţarea unei hotărîri juste şi complete, pe de altă
parte duce la soluţionarea de lungă durată a pricinilor civile, ceea ce nu
întotdeauna corespunde caracterului rezonabil al termenelor înfăptuirii
justiţiei. Astfel, din art.236 alin.(1) din Codul de procedură civilă reiese
că deliberarea şi pronunţarea hotărîrii pot fi amînate din motive
întemeiate cu cel mult 10 zile. Uneori, în acest termen de 10 zile, se
229
poate adopta numai dispozitivul hotărîrii, iar redactarea hotărîrii
motivate poate fi amînată pe acelaşi termen, adică pentru încă 10 zile.
Conform art.242 din Codul de procedură civilă, redactarea hotărîrii
motivate se face în cel mult 15 zile. Astfel, în mod legal consacrat,
hotărîrile judecătoreşti pot fi pronunţate în termen de 10 zile de la
terminarea susţinerilor verbale şi redactate ulterior în termen de cel mult
15 zile. Desigur, legiuitorul nu evită să menţioneze că aceste situaţii nu
sînt regulă generală, ci excepţii determinate de „motive întemeiate”,
lăsînd în acest sens teren de interpretare, inclusiv abuzivă.
În virtutea principiului nemijlocirii, hotărîrile se adoptă doar de
către judecătorii care au luat parte la examinarea pricinii. Deliberarea se
face în secret, fiind interzisă divulgarea acestora. Drept sancţiune pentru
încălcarea secretului deliberării este casarea hotărîrii de către instanţa de
apel în temeiul art.386 alin.(1) lit.d) şi art.388 alin.(1) lit.e) din Codul de
procedură civilă.
Sub conducerea preşedintelui şedinţei de judecată completul de
judecată deliberează următoarele aspecte:
– care circumstanţe formează obiectul şi sarcina probaţiei
pentru fiecare participant la proces;
– care fapte au fost stabilite cu ajutorul probelor pertinente şi
admisibile şi care nu au fost dovedite;
– motivele respingerii anumitor probe;
– pretenţiile cărui participant sînt întemeiate total sau parţial;
– care norme de drept material urmează a fi aplicate raportului
material litigios;
– concluzia aprecierii probelor şi interpretării legii materiale în
privinţa părţilor în litigiu, care în esenţă se rezumă la admiterea sau
respingerea totală sau parţială a pretenţiilor înaintate în judecată.
Toate problemele care apar în cadrul adoptării hotărîrii se adoptă cu
majoritate de voturi, nici unul dintre judecători neavînd dreptul să se
abţină de la vot. Însă, judecătorul poate să nu fie de acord cu hotărîrea
majorităţii, opinia lui separată fiind întocmită în scris, înmînată
preşedintelui şedinţei şi anexată la dosar. În doctrină se discută dacă
participanţii la proces pot lua cunoştinţă de opinia separată anexată la
dosar.191 În temeiul art.56 din Codul de procedură civilă putem da un
răspuns afirmativ acestei întrebări, iar conform art.48 alin.(2) din Codul
de procedură civilă, opinia separată nu se anunţă şi nu se citeşte în
191
230
şedinţă de judecată, însă părțile nu sînt lipsite în dreptul de a lua
cunoștință cu opinia.
dispozitivul ei, semnat de către toţi judecătorii, inclusiv de către
judecătorul cu opinie separată şi se citeşte în sala de şedinţe. Chiar şi
hotărîrile adoptate în urma examinării pricinii în şedinţă secretă se
pronunţă public. După pronunţare preşedintele şedinţei de judecată
lămureşte hotărîrea, procedura şi termenul de atac împotriva ei şi declară
şedinţa de judecată închisă.
În cadrul oricărei şedinţe de judecată, grefierul ţine un proces-
verbal. În decursul a 5 zile de la data semnării procesului-verbal
participanţii la proces şi reprezentanţii acestora pot lua cunoştinţă de
conţinutul acestuia şi pot prezenta în scris observaţii referitoare la
inexactităţile sau scăpările din procesul-verbal, care se anexează la
dosar.
În termen de 5 zile de la prezentare, judecătorul examinează
observaţiile asupra procesului-verbal şi, dacă este de acord cu ele, le
confirmă justeţea prin semnătură, dacă nu – pronunţă o încheiere
motivată de respingere totală sau parţială a acestora.
Judecarea pricinilor civile are loc în şedinţă de judecată cu

înştiinţarea obligatorie a participanţilor la proces despre locul, data şi ora
şedinţei.
Comunicarea actelor de procedură participanţilor la proces este o
condiţie necesară pentru ţinerea şedinţei de judecată. Pentru a se
prezenta în şedinţă de judecată în scopul participării la examinarea
pricinii civile, orice persoană trebuie înştiinţată sau citată în modul
corespunzător.192
Înştiinţarea legală a participanţilor la proces, fiind obligaţia instanţei
de judecată, asigură realizarea efectivă a principiului contradictorialităţii.
Totuși, urmează a se ține cont și de obligaţia părţii sau a reprezentantului
de a comunica instanţei şi părţii adverse noua adresă cu consecinţa
considerării citării legale.
Dacă un participant la proces, despre a cărui citare legală nu există
date, nu se prezintă în şedinţă de judecată, procesul se amînă, întrucît
examinarea pricinii civile în lipsa unuia dintre participanţii la proces,
Aspecte referitoare la comunicarea actelor de procedură au fost studiate la Tema 11.
192
231
căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată, se
consideră încălcare a normelor de drept procesual şi duce implicit la
casarea hotărîrii de către instanţa ierarhic superioară.
Dacă o persoană citată în modul corespunzător este în imposibilitate
obiectivă de a se prezenta în instanţa de judecată la data şi ora fixată,
trebuie să anunţe din timp instanţa. Dacă instanţa consideră întemeiat
motivul neprezentării, poate dispune amînarea şedinţei de judecată
conform art.205 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Însă, dacă
motivele invocate de participanţii la proces sînt considerate de către
instanţă nejustificate şi aceştia nu solicită examinarea în lipsa lor,
efectele unei atare neprezentări sînt diferite în funcţie de interesele
juridice pe care acestea le au sau de obligaţiile care le revin conform
legii.
Astfel, în caz dacă reclamantul citat legal nu se prezintă în şedinţă
de judecată, nu comunică motivele neprezentării sau instanţa le
consideră neîntemeiate, ori dacă reclamantul nu solicită examinarea
pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond,
atunci cererea de chemare în judecată a reclamantului se scoate de pe rol
în temeiul art.206 alin.(2) și art.267 lit.g) din Codul de procedură civilă.
Faţă de intervenientul principal și coreclamanţii facultativi admişi în
proces se aplică aceleaşi reguli şi efecte ale neprezentării lor în şedinţa
de judecată. În privinţa coreclamantului obligatoriu, înştiinţat în modul
corespunzător, care nu se prezintă în şedinţă de judecată, nu comunică
motivele neprezentării sau instanţa le consideră neîntemeiate şi nu
solicită examinarea în lipsa lui, examinarea cererii acestuia în lipsa lui o
considerăm corectă, întrucît pretenţiile acestuia şi ale celorlalţi
coreclamanţi sînt inseparabile, astfel că în această situaţie scoaterea de
pe rol a cererii face imposibilă examinarea şi soluţionarea pricinii civile.
Dacă pîrîtul înştiinţat legal nu se prezintă în şedinţă de judecată, nu
comunică motivele neprezentării sau instanţa le consideră neîntemeiate,
ori nu solicită examinarea în lipsa sa, instanţa va examina pricina în lipsa
pîrîtului în temeiul art.206 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Faţă
de copîrîţi (obligatorii sau facultativi) se aplică aceleaşi reguli şi
consecinţe.
Intervenientul accesoriu citat legal care nu se prezintă în judecată
din motive neîntemeiate suportă consecinţele prevăzute de art.69 alin.(3)
din Codul de procedură civilă. Neintervenirea în proces fără motive
întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în modul stabilit, îl
decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din
232
cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în
măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de
apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.
Neprezentarea în şedinţă de judecată a avocatului (reprezentantului)
sau a celui care acordă asistenţă părţii, sau a unui alt participant la
proces nu împiedică examinarea pricinii. Este vorba de procuror,
împuterniciţii autorităţilor publice, organizaţiilor, persoanele fizice care
participă la proces în baza art.73 din Codul de procedură civilă sau de
persoanele interesate în procedură specială.
Dacă persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei – martorul,
expertul, specialistul sau interpretul – nu se prezintă în şedinţă de
judecată, atunci instanţa judecătorească, după ce ascultă opiniile
participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în
absenţa subiecţilor enumeraţi, pronunţă o încheiere privind prelungirea
dezbaterilor judiciare sau amînarea procesului. Martorul, expertul,
specialistul şi interpretul citaţi legal, care nu se prezintă în şedinţă de
judecată din motive considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, pot fi
supuşi unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale în temeiul art.207
alin.(1) şi (2) din Codul de procedură civilă. Dacă martorul nu se
prezintă nici după a doua citare, instanţa poate dispune aducerea lui
forţată în temeiul art.136 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
În cazul în care expertul citat legal nu se prezintă nejustificat în
şedinţă de judecată, cheltuielile suportate de persoanele interesate se vor
pune pe seama acestuia, cu posibila aplicare concomitentă a unei amenzi
de 15 unităţi convenţionale în temeiul art.154 alin.(4) din Codul de
procedură civilă.
233
TEMA 19. INCIDENTE PROCESUALE CE POT SĂ APARĂ ÎN
CADRUL EXAMINĂRII PRICINILOR CIVILE

19.2. Noţiunea, felurile, temeiurile şi procedura
suspendării procesului
19.4. Noţiunea, temeiurile, procedura şi efectele încetării procesului
19.5. Noţiunea, temeiurile, procedura şi efectele scoaterii cererii
de pe rol
Amînarea procesului este un incident procesual care împiedică

desfăşurarea şedinţei de judecată şi condiţionează examinarea cauzei la o
altă dată şi oră. În cazul amînării procesului, examinarea cauzei se
dispune a fi făcută în altă şedinţă de judecată.
Amînarea procesului poate fi o consecinţă a unor carenţe de
pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare sau a unor circumstanţe
referitoare la prezenţa participanţilor la proces, la necesitatea de a
reclama probe etc.
Unele temeiuri de amînare a procesului sînt expres prevăzute de
lege, altele sînt dispuse de către instanţa de judecată în funcţie de
circumstanţele fiecărui caz. Din acest considerent putem afirma că
amînarea procesului în cazurile expres prevăzute de lege este
obligatorie, iar atunci cînd legea admite amînarea procesului ea este
facultativă.
Reieșind din conținutul normelor procesual civile, amînarea
procesului se impune dacă:
– a fost înaintată o acţiune reconvenţională;
– este necesar de a prezenta sau reclama probe suplimentare;
– este necesar de a atrage în proces alte persoane;
– partea este în imposibilitate de a se prezenta în şedinţă de
judecată la data fixată din motive ce nu depind de voinţa sa;
– persoana nu a primit citația în termen și solicită acordarea
posibilității de a se pregăti;
– instanţa recunoaşte imposibilitatea examinării pricinii în lipsa
participantului la proces, a martorului, expertului, specialistului,
interpretului;
234
– ambele părţi solicită de a amîna şedinţa de judecată pentru a
decide asupra încheierii unei tranzacţii;
– avocatul sau reprezentantul nu s-au prezentat în ședința de
judecată;
– instanța a decis acordarea termenului suplimentar pentru
achitarea taxei de stat;
– participantului la proces nu i s-a remis cererea de apel,
probele noi, referinţele;
– nu sînt respectate măsurile luate de instanţă în vederea
asigurării ordinii şi solemnităţii în şedinţă de judecată;
– sînt necesare alte acte procesuale. Spre exemplu, în practica
judiciară sînt situații cînd pîrîtul solicită amînarea procesului în
legătură cu faptul că nu a reușit să încheie un contract de asistență
juridică.
În cazul amînării procesului, instanţa, în funcţie de timpul necesar
citării participanţilor la proces, prezentării de probe sau efectuării de acte
procedurale, fixează data noii şedinţe. Data este adusă în scris la
cunoştinţă celor prezenţi, care contrasemnează. Persoanelor care nu s-au
prezentat şi celor antrenate recent în proces locul, data şi ora noii şedinţe
li se comunică prin citaţie sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul
cod.
Amînarea procesului se dispune prin încheiere, consemnată în
procesul-verbal al ședinței, care nu poate fi atacată cu recurs. În cazul
amînării procesului, instanţa fixează data şi ora reluării şedinţei de
judecată, de aceea atît participanţii, cît şi instanţa ştiu cu certitudine cînd
va continua procesul.
Instanța de judecată poate, de asemenea, anunța întrerupere în
cadrul examinării cauzei. Aceasta poate fi determinată de complexitatea
dezbaterilor judiciare, de necesitatea efectuării unei pauze etc. Spre
deosebire de amînare, întreruperea procesului nu implică reluarea
dezbaterilor judiciare de la început.
19.2. Noţiunea, felurile, temeiurile și procedura

suspendării procesului
Suspendarea procesului reprezintă un incident procesual care face

imposibilă examinarea temporară a pricinii puse pe rol.193 Suspendarea
Suspendarea se deosebeşte de amînare prin temeiuri, procedură de operare şi certitudine a
193
reluării examinării pricinii civile.

235
procesului, ca instituție procesual-civilă, desemnează tocmai situaţia în
care procedura de judecată este oprită.
Aşadar, suspendarea constă în oprirea temporară a cursului
judecăţii, datorită apariţiei unor împrejurări voite de părţi – reflectînd
astfel principiul disponibilităţii în procesul civil, ori din motive
independente de voinţa lor – cînd părţile se află în imposibilitatea fizică
sau juridică de a se prezenta în faţa instanţei.
Astfel, în funcţie de natura împrejurărilor ce au determinat-o,
suspendarea poate fi:
 obligatorie, cînd instanţa de judecată este obligată să suspende
procesul în temeiul apariției unuia din următoarele cazuri prevăzute
la art.260 din Codul de procedură civilă:
a) decesul sau reorganizarea părţii în proces ori a intervenientului
principal dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în
drepturi;194
b) pierderea capacităţii de exerciţiu a părţii în proces;
c) delegarea către o instanţă judecătorească străină a efectuării
actelor de procedură;
d) situaţiile prevăzute de Legea insolvabilităţii;
e) ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate.
 facultativă, care se dispune la cererea participanților la proces sau
din oficiu, în cazurile prevăzute la art.261 din Codul de procedură
civilă, și anume:
a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor
Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale Republicii
Moldova;
b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o
instituţie curativ-profilactică, situaţie confirmată de instituţia
respectivă;
c) pîrîtul este căutat;
d) a dispus efectuarea unei expertize;
e) a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din
ţară;
Atunci cînd se iveşte unul din aceste cazuri suspendarea intervine pentru a da posibilitatea
194
celor interesaţi să ia masuri pentru continuarea procesului. Astfel, în cazul decesului uneia dintre
părţi vor trebui introduşi în cauză moştenitorii săi, în caz de pierdere a capacităţii, numirea şi
citarea reprezentantului legal. Există însă şi posibilitatea ca instanţa să nu suspende procesul, ci
să acorde un termen în continuare pentru îndeplinirea formalităţilor necesare.
236
f) s-a dispus organului de tutelă şi curatelă efectuarea unui control
al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în
alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului;
g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului;
h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte
pricini conexe.
Suspendarea procesului, indiferent de felul ei, se dispune de către
instanţa care constată existenţa împrejurării ce a condus la luarea acestei
măsuri. Măsura suspendării se dispune printr-o încheiere motivată care
opreşte mersul normal al procesului. Potrivit art.263 alin.(1) din Codul
de procedură civilă, încheierea prin care s-a dispus suspendarea poate fi
atacată separat cu recurs. Recursul se poate declara pe toată perioada de
suspendare, atît împotriva încheierii de suspendare, cît şi împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a pricinii.
Prin încheierea de suspendare, instanţa nu se dezinvesteşte, dar
procesul rămîne în nelucrare şi orice act de procedură efectuat în timpul
suspendării procesului este lovit de nulitate 195, cu excepţia celor de
asigurare a acţiunii şi a probelor. La fel, nu vor avea efect juridic, actele
procedurale efectuate în timpul suspendării procesului. Efectul general al
suspendării este că aceasta operează în bloc, faţă de toate părţile din
proces, indiferent de calitatea acestora.
Suspendarea procesului nu este numai o consecinţă a unora dintre
principiile dreptului procesual civil, dar şi o garanţie a acestora
(bunăoară, dreptul părţii la un proces echitabil, dreptul la apărare,
principiul egalităţii părţilor în procesul civil, principiul
contradictorialităţii). Pe toată durata suspendării judecata subzistă:
cererea introductivă îşi produce efectele, actele procedurale anterioare îşi
conservă eficacitatea.
Potrivit art.262 din Codul de procedură civilă, procesul civil se

suspendă pentru următoarele termene:
– pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite
din proces sau pînă la numirea tutorelului sau curatorului
persoanei incapabile sau lipsite de capacitatea de exerciţiu în cazul
decesului sau reorganizării părţii în proces ori a intervenientului
Nulitatea este relativă şi va putea fi invocată numai de cel în folosul căruia a operat
195
suspendarea.
237
principal dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în
drepturi, precum și în cazul pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii
în proces;
– pînă la prezentarea de către instanţa străină a delegaţiei de
acordare a asistenţei juridice în cazul delegării către o instanţă
judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
– pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti în cadrul
procedurii insolvabilităţii în cazul situaţiilor prevăzute de Legea
insolvabilităţii;
– pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională în
cazul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate;
– pînă la data eliberării din rîndurile Forţelor Armate a părţii în
proces dacă pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a
Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale
Republicii Moldova;
– pînă la data externării părţii în proces din instituţia curativ-
profilactică în cazul în care partea în proces sau intervenientul
principal se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie
confirmată de instituţia respectivă;
– pînă la găsirea pîrîtului ori încetarea căutării lui în cazul în care
pîrîtul este căutat;
– pînă la prezentarea în instanţă a raportului de expertiză în cazul în
care s-a dispus efectuarea unei expertize;
– pînă la prezentarea în instanţă a raportului organului de tutelă şi
curatelă în cazul în care s-a dispus organului de tutelă şi curatelă
efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în
pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi
interesele copilului, precum și în cazul în care au încetat
împuternicirile tutorelui sau curatorului;
– pînă la prezentarea în instanţă a delegaţiei judiciare în cazul în
care s-a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din
ţară;
– pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei
sau încheierii judecătoreşti sau pînă la data hotărîrii emise în baza
materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea
jurisdicţiei constituţionale în cazurile cînd pricina nu poate fi
judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.
238
Dacă a dispărut împrejurarea care a produs suspendarea, atunci
procesul îşi reia cursul, adică judecata se redeschide. Reluarea
procesului are loc, în mod diferit, în funcţie de felul suspendării, astfel:
– în cazurile de suspendare obligatorie, procesul se reia prin cererea
de redeschidere a acesteia, formulată de către partea interesată;
– în cazurile de suspendare facultativă, judecata se reia, la cererea
oricărei părţi;
– în cazul suspendării procesului în legătură cu delegarea către o
instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură,
instanța, după ce va primi actul de procedură, va dispune reluarea
procesului, din oficiu;
– în cazul suspendării pentru soluţionarea excepţiei de
constituţionalitate, judecata se reia după primirea hotărîrii definitive
a Curţii Constituţionale;
– în cazurile de suspendare în legătură cu necesitatea soluţionării unei
alte pricini conexe, judecata se va relua după ce actul judecătoresc
va deveni irevocabil.
În cererea pentru reluarea procesului, partea interesată va indica
numărul dosarului, data şi cauza suspendării, elemente cu privire la
încetarea motivului de suspendare şi solicitarea repunerii cauzei pe rol.
Reluarea procesului poate fi cerută şi de creditorii chirografari ai
uneia din părţi, cu excepţia pricinilor cu caracter strict personal, precum
şi de dobînditorul unui drept ce formează obiectul pricinii suspendate,
acesta preluînd calitatea celui ce i-a înstrăinat dreptul.
În cazul în care instanţa respinge cererea de repunere pe rol a
procesului, încheierea de respingere va putea fi atacată cu recurs cît timp
durează suspendarea cursului procesului.
19.4. Noţiunea, temeiurile, procedura şi efectele

încetării procesului
De regulă, dezbaterile judiciare se finalizează prin adoptarea şi

pronunţarea unei hotărîri care, indiferent de conţinut, are drept scop
procesual soluţionarea pricinii civile şi aplanarea litigiului dintre părţi.
Însă, în unele cazuri, procesul civil poate înceta fără adoptarea unei
hotărîri, prin emiterea unei încheieri privind încetarea procesului în
temeiul art.265-266 din Codul de procedură civilă.
Încetarea procesului reprezintă un incident procesual care opreşte
definitiv judecarea pricinii civile respective şi nu mai admite pe viitor o
239
nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi
pe aceleaşi temeiuri.
Temeiurile de încetare a procesului sînt prevăzute expres în art.265
din Codul de procedură civilă şi se aseamănă parțial cu temeiurile de
refuz în primirea acţiunii civile. Astfel, instanţa judecătorească dispune
încetarea procesului în cazul în care:
a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;196
b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe
aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească rămasă
irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu
renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei
dintre părţi;
c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă;
d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă;
e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe
aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească arbitrală care a
devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului cînd instanţa
refuză eliberarea titlului executoriu şi restituie pricina spre o nouă
examinare a judecăţii arbitrale care a emis hotărîrea, iar soluţionarea
pricinii în aceeaşi judecată arbitrală s-a dovedit a fi imposibilă;
f) partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic
litigios nu admite succesiunea în drepturi;
g) partea în proces persoană juridică este lichidată.
Încetarea procesului se dispune, la cerere sau din oficiu, printr-o
încheiere judecătorească în care se menţionează că „nu se admite o nouă
adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe
aceleaşi temeiuri”. Încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs.
19.5. Noţiunea, temeiurile, procedura şi efectele

scoaterii cererii de pe rol
Scoaterea cererii de pe rol reprezintă un incident procesual care

opreşte judecarea pricinii civile respective şi admite pe viitor o nouă
adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe
Procesul civil urmează a fi încetat dacă după primirea cererii de chemare în judecată sînt
196
depistate încălcări de exercitare a dreptului la acţiune în sens procesual. Adică, reclamantul, în

virtutea legii, nu are dreptul la intentarea acţiunii, considerent din care procesul nu poate
continua.
240
aceleaşi temeiuri, după ce au fost înlăturate toate circumstanţele care au
dus la scoaterea cererii de pe rol.
Temeiurile de scoatere a cererii de pe rol sînt prevăzute expres în
art.267 din Codul de procedură civilă şi se aseamănă parțial cu cele ale
restituirii acțiunii civile. Astfel, instanţa judecătorească scoate cererea de
pe rol în cazul în care:
a) reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin
contractul părţilor, de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale
extrajudiciară;
b) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană
neîmputernicită;
d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe
aceleaşi temeiuri, se află în curs de judecată la aceeaşi instanţă sau
la o alta;
e) părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi
soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond,
pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată;
f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a
doua citare şi nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor;
g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a
comunicat instanţei motivele neprezentării sau motivele sînt
considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat
examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea
pricinii în fond;
h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără
consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în decursul unui an de
la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de
către judecător;
i) persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate
cu art.7 alin.(2), art.72 alin.(2) şi art.73 alin.(3) din Codul de
procedură civilă, nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să
intervină în proces în calitate de reclamant;
j) persoanele indicate la art.72 şi 73 din Codul de procedură civilă au
renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat acţiunea nu a plătit
taxă de stat în termenul stabilit de instanţă;
k) instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul
nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă;
241
l) la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu
de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti;
m) în alte cazuri prevăzute de lege.
Scoaterea cererii de pe rol se dispune, la cerere sau din oficiu,
printr-o încheiere judecătorească în care se specifică modul de înlăturare
a circumstanţei în cauză. Încheierea poate fi atacată cu recurs ori, după
caz, anulată.
Încheierea privind scoaterea cererii de pe rol poate fi anulată, la
cererea reclamantului sau a pîrîtului, dacă este emisă în temeiul art.267
lit.f) şi g) din Codul de procedură civilă şi dacă aceştia depun probe care
confirmă imposibilitatea prezentării lor în şedinţă de judecată şi a
înştiinţării instanţei.
În cererea pentru reluarea procesului, partea interesată trebuie să
indice numărul dosarului, data şi cauza scoaterii cererii de pe rol,
elemente cu privire la înlăturarea circumstanţei care a dus la scoaterea
cererii de pe rol şi solicitarea repunerii pricinii civile pe rol. Cererea
respectivă se depune în termen de 15 zile de la data comunicării
încheierii. Încheierea judecătorească de respingere a cererii de anulare a
încheierii privind scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.
Efectele scoaterii de pe rol se deosebesc de cele ale încetării
procesului. Pronunţînd încheierea de încetare a procesului, instanţa
menţionează că nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi
cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri. Pe cînd, după
înlăturarea circumstanţelor care duc la scoaterea cererii de pe rol
persoana interesată poate adresa instanţei o nouă cerere conform
dispoziţiilor generale.
242
TEMA 20. HOTĂRÎREA JUDECĂTOREASCĂȘI ALTE ACTE
DE DISPOZIȚIE ALE INSTANȚEI DE JUDECATĂ
20.1. Noţiunea şi felurile actelor de dispoziție ale instanţei

de judecată
20.2. Noţiunea, importanţa, caracteristicile şi clasificarea
hotărîrilor judecătoreşti
20.1. Noţiunea şi felurile actelor de dispoziție

ale instanţei de judecată
În rezultatul înfăptuirii justiţiei pe pricinile civile, instanţa de

judecată emite diferite acte de dispoziție pentru stabilirea adevărului pe
pretenţiile şi obiecţiile invocate de către părţi. Varietatea actelor de
dispoziție emise de instanţa de judecată diferă după esenţa şi scopul
activităţilor întreprinse în cadrul dezbaterilor judiciare. Astfel, la
judecarea pricinilor civile în primă instanţă, independent de nivelul
acesteia, actele judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere şi
ordonanţă. Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul
apelului şi recursului se emite în formă de decizie, iar la soluţionarea
problemelor prin care nu se rezolvă fondul apelului şi recursului,
dispoziţia se emite în formă de încheiere.
A. Hotărîrea judecătorească
Hotărîrea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanţei
de judecată prin care se soluţionează fondul oricărei pricini civile. Prin
hotărîre judecătorească se admit sau se resping pretenţiile reclamantului,
iar raportul material litigios se aplanează. Instanţele judecătoreşti asigură
realizarea drepturilor, executarea obligaţiilor subiective, constată
existenţa sau inexistenţa unor situaţii de fapt ce constituie temei pentru
apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, restabilind astfel
ordinea de drept. În cazul examinării cererilor în procedură specială,
instanţa va pronunţa hotărîri prin care vor putea fi recunoscute fapte cu
243
valoare juridică sau se vor apăra interesele legitime ale persoanelor în
lipsa litigiilor de drept.
Hotărîrea judecătorească se emite, de regulă, de către instanța de
judecată care a examinat pricina civilă în primă instanță, fie o
judecătorie, fie o curte de apel. Totuși, potrivit art.385, 417 și 445 din
Codul de procedură civilă, instanța care examinează apelul sau recursul
este împuternicită să pronunțe o nouă hotărîre prin care să soluționeze
pricina civilă în fond, dacă circumstanțele cauzei o cer și aceasta este
posibil.
B. Ordonanța judecătorească
Prin ordonanţă, instanţa de judecată dispune în mod unipersonal
încasarea unor sume de bani sau revendicarea unor bunuri de la debitor.
Conform art.344 alin.(2) din Codul de procedură civilă, ordonanţa
judecătorească are o dublă natură juridică: în primul rînd, ordonanţa
judecătorească este o dispoziţie a primei instanţe, prin care pricina se
soluţionează în fond, şi totodată, ordonanţa judecătorească este un act
executoriu, care se execută în modul stabilit pentru executarea actelor
judecătoreşti. Astfel, ordonanţa judecătorească are aspecte comune cu
celelalte acte de dispoziţie ale primei instanţe, în special, cu hotărîrea
judecătorească, precum şi cu celelalte acte executorii, în special, cu titlul
executoriu. Totodată, ordonanţa judecătorească conţine şi unele
deosebiri esenţiale faţă de hotărîrea judecătorească şi titlul executoriu.
Lista pretenţiilor în al căror temeiuri se eliberează ordonanţa poartă un
caracter exhaustiv şi nu poate fi supusă unei interpretări desfăşurate,
fiind prevăzută în art.345 din Codul de procedură civilă.
În ordonanţa judecătorească se indică:197
a) numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;
b) instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;
c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele
lor bancare;
d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele
lor bancare;
e) legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului;
f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi
revendicat, valoarea lui;
Potrivit art.351 alin.(3) din Codul de procedură civilă, ordonanța judecătorească se scrie pe
197
blanchetă şi se semnează de emitent. Caracterul de formular completat îi oferă ordonanței

judecătorești statutul de titlu executoriu.
244
g) despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care
urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului;
h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a
statului;
i) termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
Ca excepție, în ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere a
copilului minor, în afară de datele menţionate supra la lit.a), b), c), d), e)
şi h), se indică locul şi data naşterii debitorului, locul lui de muncă,
domiciliul, numele şi data naşterii fiecărui copil pentru care se încasează
pensie de întreţinere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul
lor de încasare.
C. Decizia judecătorească
Decizia judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanței de
apel și de recurs prin care se soluţionează fondul apelului şi al
recursului. Ea se adoptă de completul de judecată în camera de
deliberare, după încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea
susţinerilor orale. Decizia adoptată se pronunţă în şedinţă de judecată de
preşedintele ei sau de un alt judecător din completul de judecată. Decizia
instanţei de apel poate fi atacată cu recurs, iar decizia instanței de recurs
nu se supune nici unei căi de atac. După pronunțare, decizia instanţei de
apel devine definitivă, iar decizia instanței de recurs rămîne irevocabilă.
Decizia instanţei de apel trebuie să conţină:
a) denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată;
b) locul şi data pronunţării deciziei;
c) numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui procedurală;
d) expunerea succintă a hotărîrii primei instanţe, a motivelor cererii de
apel, a noilor probe, lămuririle participanţilor la procesul în apel;
e) motivele concluziilor instanţei de apel şi referirea la legea
guvernantă;
f) concluziile instanţei de apel în urma examinării apelului.
Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă:
b) indicaţia locului şi data emiterii deciziei;
c) numele sau denumirea recurentului, calitatea lui procedurală;
d) expunerea succintă a circumstanţelor pricinii şi rezumatul hotărîrii
atacate cu recurs;
e) rezumatul recursului, al noilor înscrisuri şi referinţe prezentate în
instanţă de recurs, al explicaţiilor participanţilor la proces prezenţi
la judecarea recursului;
245
f) temeiurile concluziilor instanţei de recurs şi referinţa la legea
guvernantă;
g) concluziile făcute de instanţa de recurs în urma judecării recursului.
În cazul respingerii apelului sau recursului, instanţa de apel sau de
recurs este obligată să indice în decizie motivele respingerii, iar în cazul
casării integrale sau parţiale a hotărîrii primei instanţe şi restituirii
pricinii spre rejudecare în primă instanţă, instanţa de apel sau de recurs
poate să se expună în decizia sa asupra actelor procedurale care urmează
a fi efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii, însă nu este în
drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu
încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să
stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii.
D. Încheierea judecătorească
Încheierea judecătorească reprezintă actul de dispoziție al instanței
de judecată prin care nu se soluţionează fondul pricinii civile, adică
instanţa dispune asupra procesului fără ca prin aceasta litigiul să fie
soluţionat în fond. De regulă, prin încheiere instanţa se pronunţă asupra
diferitelor probleme de ordin procesual (spre exemplu, decide amînarea,
suspendarea, încetarea procesului, refuză de a primi cererea de chemare
în judecată sau restituirea acesteia ori scoaterea cererii de pe rol etc.) sau
admite anumite acte de dispoziţie ale părţilor (renunţarea de la acţiune,
încheierea unei tranzacţii etc.).
Încheierea judecătorească se emite atît la examinarea litigiilor civile
în prima instanță, cît și în instanță de apel, de recurs și de revizuire.
Încheierea judecătorească se emite, de regulă, în camera de deliberare,
însă în cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite
încheiere fără a se retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere
se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Încheierea judecătorească emisă cu retragerea completului în
camera de deliberare trebuie să includă:
a) locul şi data emiterii;
b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată
şi al grefierului;
c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia
înaintată;
d) problema asupra căreia se emite;
e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea
guvernantă;
f) dispoziţia instanţei;
246
g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de
atac.
Încheierea judecătorească consemnată în procesul-verbal al şedinţei
de judecată trebuie să includă menţiuni despre:
a) problema asupra căreia se emite;
b) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea
guvernantă;
c) dispoziţia instanţei;
d) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de
atac.
Încheierii judecătorești i se dă citire imediat după pronunţare.
Participanţilor la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată li
se trimit, în cel mult 5 zile de la emitere, copiile de pe încheierea
judecătorească privind suspendarea sau încetarea procesului ori
scoaterea cererii de pe rol.
Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu recurs, separat de
hotărîre, de către părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile
prevăzute de lege, precum şi în cazurile în care încheierea face
imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. Astfel, reținem că
nu toate încheierile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu recurs.
Spre exemplu, nu poate fi atacată cu recurs încheierea de amînare a
procesului pentru o altă dată. De regulă, pot fi atacate cu recurs
încheierile care se emit în mod obligatoriu în camera de deliberare și
care i-au forma unui act de dispoziție separat al primei instanțe, adică nu
este pur și simplu consemnat în procesul-verbal al ședinței de judecată.
Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15
zile de la pronunţarea ei.
Recursurile declarate împotriva încheierilor emise în prima instanţă
se examinează de curţile de apel, iar recursurile declarate împotriva
încheierilor emise în prima instanţă de curţile de apel se examinează de
Curtea Supremă de Justiţie.
împotriva încheierii emise în primă instanţă rămîne irevocabilă din
momentul pronunţării.
În funcție de procedura de emitere a actelor de dispoziție ale
instanței de judecată putem evidenția următoarele particularități
distinctive. Hotărîrea judecătorească în toate cazurile se emite în forma
unui act aparte, adoptat în camera de deliberare în urma examinării
pricinii în şedinţă de judecată. Încheierile judecătoreşti pot fi adoptate pe
247
orice întrebare în orice fază a procesului în mod unipersonal sau colegial
sub forma unui document separat sau consemnate în procesul-verbal al
şedinţei. Ordonanţa se emite unipersonal de către judecător, fără citarea
părţilor, fără dezbateri judiciare, doar în baza examinării materialelor
prezentate de către creditor.
Ținînd cont de posibilitatea exercitării căilor de atac asupra actelor
de dispoziție ale instanței de judecată putem evidenția următoarele
particularități distinctive. Hotărîrile primei instanţe pot fi atacate cu apel
sau cu recurs, în funcţie de prevederile legii, în tip ce încheierile fie că
pot fi atacate doar cu recurs separat, fie că doar odată cu fondul. În
anumite cazuri, expres prevăzute de Codul de procedură civilă,
încheierile în genere nu sînt susceptibile de atac (spre exemplu,
soluţionarea conflictului de competenţă, anularea ordonanţei).
Ordonanţa judecătorească eliberată creditorului nu poate fi atacată, însă
poate fi anulată de către instanță dacă debitorul (pîrîtul) a înaintat
obiecțiile sale motivate în termen de 10 zile de la data primirii copiei de
pe ordonanță.
Deși nu face parte din categoria actelor de dispoziție ale instanței de
judecată, precum nu-l putem alinia nici la categoria actelor de procedură,
procesul-verbal al şedinţei de judecată este actul întocmit de către
grefier în formă scrisă ce atestă săvîrşirea sau nesăvîrşirea de către
participanţii la proces a acţiunilor procesuale ce au loc pe parcursul
desfăşurării dezbaterilor judiciare.
Procesul-verbal se întocmeşte în mod obligatoriu pentru fiecare
şedinţă de judecată în cadrul examinării pricinii în fond şi în apel, precum
şi pentru fiece act procedural îndeplinit în afara şedinţei. Lipsa procesului-
verbal al şedinţei de judecată sau privind efectuarea unui act procedural
este o încălcare procesuală care duce la casarea hotărîrii judecătoreşti
(art.388 alin.(1) lit.g), h) şi art.400 alin.(3) lit.f) din Codul de procedură
civilă).
Procesul-verbal are o mare însemnătate probatorie, deoarece
conţinutul şi ordinea întocmirii, precum şi forma lui trebuie să
corespundă întocmai legislaţiei. Din acest considerent, procesul-verbal al
şedinţei trebuie să respecte anumite exigenţe de formă, adică grefierul îl
scrie la computer, iar în cazul în care nu este posibilă utilizarea
computerului îl scrie de mînă, fiind ulterior scris la computer, 198 precum
198
Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal, în cadrul şedinţelor de judecată se utilizează
mijloacele de înregistrare audio şi/sau video ori alte mijloace tehnice. Utilizarea mijloacelor
tehnice pentru înregistrarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal. În cazul în
248
și cu respectarea cerințelor de conţinut expuse în art.274 din Codul de
procedură civilă, și anume:
a) locul, data şi ora deschiderii, data încheierii şedinţei de judecată;
b) instanţa care judecă pricina, numele membrilor completului de
judecată şi al grefierului;
c) pricina;
d) prezenţa participanţilor la proces, a reprezentanţilor, a martorilor,
experţilor, specialiştilor şi a interpreţilor;
e) faptul că instanţa a explicat drepturile şi obligaţiile procedurale
participanţilor la proces, reprezentanţilor, experţilor, specialiştilor şi
interpreţilor;
f) dispoziţiile preşedintelui şedinţei de judecată şi încheierile
pronunţate de instanţă fără retragere în camera de deliberare;
g) declaraţiile, demersurile şi explicaţiile participanţilor la proces şi ale
reprezentanţilor lor;
h) depoziţiile martorilor, explicaţiile orale ale experţilor asupra
raportului de expertiză, explicaţiile şi consultaţiile specialiştilor;
i) faptul că s-a dat citire înscrisurilor, datele examinării la faţa locului
a probelor materiale, că s-au ascultat şi vizionat înregistrările audio-
video;
j) raporturile reprezentanţilor autorităţilor publice;
k) conţinutul susţinerilor orale;
l) faptul că s-a dat citire hotărîrii şi încheierilor, că s-a explicat
cuprinsul hotărîrii şi al încheierilor pronunţate de instanţă, că s-au
dat lămuriri asupra căilor şi termenului de atac al lor;
m)faptul că instanţa a explicat participanţilor la proces dreptul lor de a
lua cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi de a
formula observaţii asupra acestuia;
n) data întocmirii definitive a procesului-verbal.
Participanţii la proces şi reprezentanţii lor pot solicita instanţei să
dea citire unor părţi din procesul-verbal ori să consemneze în procesul-
verbal unele circumstanţe, examinate în cadrul şedinţei de judecată sau
al unui act de procedură efectuat în afara şedinţei de judecată, pe care le
consideră esenţiale în soluţionarea pricinii.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să fie întocmit şi
semnat în cel mult 5 zile de la data încheierii şedinţei. Cînd există
care utilizarea acestora nu este posibilă, judecătorul dispune, printr-o încheiere motivată,
desfăşurarea şedinţei de judecată în lipsa mijloacelor de înregistrare audio şi/sau video ori a altor
mijloace tehnice.
249
înregistrări audio şi/sau video ale şedinţei de judecată, grefierul le
foloseşte după şedinţa de judecată pentru a verifica exactitatea
procesului-verbal. El se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier,
iar modificările, rectificările şi completările procesului-verbal se
menţionează în el şi se certifică de preşedinte şi grefier prin semnătură.
Preşedintele şedinţei de judecată, în decursul a 5 zile lucrătoare de
la data semnării, fixată expres în procesul-verbal, înştiinţează în scris
participanţii la proces şi reprezentanţii lor despre întocmirea şi semnarea
procesului-verbal şi asigură acestora posibilitatea de a lua cunoştinţă de
procesul-verbal al şedinţei de judecată şi de a primi copii de pe acesta. În
cazul în care şedinţa a fost înregistrată cu ajutorul mijloacelor audio
şi/sau video, participanţii la proces şi reprezentanţii lor sînt înştiinţaţi în
scris şi despre posibilitatea de a primi copii de pe înregistrările audio
şi/sau video ale şedinţei de judecată.
Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul să ia cunoştinţă
de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi, în decursul a 5 zile de la
data semnării acestuia, să prezinte în scris observaţii asupra lui, indicînd
inexactităţile şi motivele pentru care îl consideră incomplet.
În decursul a 5 zile de la prezentare, observaţiile asupra procesului-
verbal se examinează de către judecătorul care l-a semnat şi care, dacă
este de acord cu ele, le confirmă justeţea prin menţiunea “De acord” şi
prin semnătură. În caz contrar, judecătorul pronunţă o încheiere motivată
de respingere totală sau parţială. În toate cazurile, observaţiile asupra
procesului-verbal se anexează la dosar.
Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul la o copie de
pe procesul-verbal şi de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de
judecată. Copia de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de
judecată se eliberează de către grefier la solicitarea scrisă sau verbală a
participantului la proces sau a reprezentantului lui contra unei plăţi
stabilite de Guvern, care nu va depăşi mărimea cheltuielilor suportate de
instanţă pentru eliberarea copiei.199
199
Potrivit Hotărîrii Guvernului cu privire la aprobarea Nomenclatorului lucrărilor efectuate şi
serviciilor prestate, contra plată, de Ministerul Justiţiei şi instituţiile subordonate ale acestuia şi
de instanţele judecătoreşti şi tarifelor la acestea, precum şi a regulamentelor privind modul și
direcţiile de utilizare a mijloacelor speciale nr. 241 din 06.03.2006 tariful pentru eliberarea
copiei de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată este de 20,00 lei, iar pentru
eliberarea de fotocopii din dosar, inclusiv de pe procesul-verbal al ședinței de judecată este de
0,50 lei/pagină.
250
Copia de pe procesul-verbal şi de pe înregistrarea audio şi/sau video
a şedinţei de judecată nu se eliberează în cazul examinării cauzei în
şedinţă închisă. În acest caz, participanţii la proces şi reprezentanţii lor
au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal întocmit în scris, să ia
notiţe de pe acesta şi să audieze/vizioneze înregistrările audio şi/sau
video ale şedinţei de judecată respective.
20.2. Noţiunea, importanţa, caracteristicile şi

clasificarea hotărîrilor judecătoreşti
Eficienţa înfăptuirii justiţiei este asigurată prin calitatea actului de

justiţie. Alături de încheieri şi ordonanţe, hotărîrea judecătorească este
un act de dispoziţie al primei instanţe emis în formă scrisă cu caracter
individual, autoritar şi obligatoriu, adoptat de către instanţele de judecată
în baza legislaţiei în vigoare în procesul examinării şi soluţionării
pricinilor civile.
Hotărîrea judecătorească reprezintă un act de aplicare şi realizare a
dreptului. Normele juridice de ordin material şi procesual sînt viabile
numai în măsura în care instanţa prin aplicarea lor corectă la
soluţionarea litigiilor menţine ordinea de drept. Aşadar, hotărîrea
judecătorească este un act procesual investit de lege cu putere
executorie, care conţine o dispoziţie autoritară de provenienţă statală
referitoare la aplicarea normelor de drept în cazul unui raport juridic
concret.
Doctrina românească consideră hotărîrea judecătorească o
operaţiune logică şi în acelaşi timp un act de voinţă. Operaţiunea logică
întruchipată în cadrul unei hotărîri este rezultatul unui efort intelectual
făcut de către judecător care trebuie să se conformeze legilor logicii în
cadrul examinării circumstanţelor de fapt ale pricinii civile. Aprecierea
probelor administrate în cadrul unui proces este de neînchipuit fără
logică, altfel am putea avea concluzii greşite. Însă nu doar logica este
necesară pentru a formula o soluţie justă. Judecătorul trebuie să aplice
legea în privinţa faptelor stabilite în cadrul pricinii, iar acest fapt nu
poate fi făcut decît prin acte de voinţă.
Importanţa hotărîrii judecătoreşti nu rezidă doar în faptul de a fi
soluţionat un raport juridic litigios, dar şi în rezonanţa socială pe care o
produce. Instituind ordinea de drept, o hotărîre judecătorească impune
respect tuturor, astfel încît se consolidează conştiinţa juridică şi
încrederea oamenilor în justiţie. Deci, hotărîrii îi revine un rol de apărare
251
a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege, precum şi un rol
educativ. Ea reflectă dreptul în stare dinamică, adică în acţiune. Eficienţa
aplicării actelor normative se vede doar în măsura în care instanţele de
judecată pronunţă hotărîri în baza legii.200
Printre caracteristicile de bază ale hotărîrii judecătoreşti putem
evidenția:
– este un act strict procedural, care se emite în ordinea şi în modul
prevăzut de legislaţia procesual civilă;
– este actul final al examinării pricinii în fond, care se pronunţă pe
baza mijloacelor de probă administrate nemijlocit în şedinţa de
judecată;
– are un caracter declarativ, deoarece cuprinsul ei reflectă
recunoaşterea valorilor pretinse de către părţi în cadrul examinării
litigiului;
– dezinvesteşte alte instanţe de judecată de a soluţiona litigiile dintre
părţile litigante care are la bază acelaşi temei şi obiect;
– are un caracter formal, deoarece legislaţia procesual civilă
stabileşte exigenţele legale pentru ignorarea cărora hotărîrea poate fi
anulată de către instanţa ierarhic superioară.
Legislaţia procesual civilă clasifică hotărîrile judecătoreşti după
diferite criterii. Astfel, potrivit art.243-248 din Codul de procedură
civilă, în dependență de obiect sînt evidențiate următoarele categorii de
hotărîri judecătoreşti:
 Hotărîre privind perceperea unei sume de bani. Instanţa
judecătorească, pronunţînd hotărîrea de încasare a unei sume de
bani, consemnează în dispozitiv, cu cifre şi litere, suma şi moneda
în care se percepe şi dobînda de întîrziere determinată conform
art.619 din Codul civil, pe care urmează să o achite debitorul, chiar
şi în lipsa vinovăţiei, dacă nu execută hotărîrea în termen de 90 de
zile de la data cînd aceasta a devenit definitivă.
 Hotărîre de declarare a nulităţii unui document executoriu. La
admiterea acţiunii privind declararea nulităţii unui document
executoriu, în al cărui temei perceperea se efectuează incontestabil,
în dispozitivul hotărîrii se indică documentul care nu se pune în
executare, numărul şi data eliberării lui, precum şi suma a cărei
decontare nu se admite.
Belei E. Exigențe față de hotărîrea judecătorească. // Revista Institutului Național al Justiției,

200
nr.1-2(5), 2008, p.91.

252
 Hotărîre privind încheierea sau modificarea contractului. În
dispozitivul hotărîrii privind litigiul de încheiere sau modificare a
unui contract se menţionează decizia asupra fiecărei clauze
discutabile din contract. În litigiul de încheiere a contractului se
menţionează tipul contractului şi clauzele în temeiul cărora părţile
sînt obligate să încheie contractul.
 Hotărîre de adjudecare a bunului sau a contravalorii lui. Cînd
bunul se adjudecă în natură, instanţa judecătorească indică în
hotărîre contravaloarea lui şi dobînda de întîrziere determinată
conform art.619 din Codul civil, pe care urmează să o achite
debitorul, chiar şi în lipsa vinovăţiei, dacă nu execută hotărîrea în
termen de 90 de zile de la data cînd aceasta a devenit definitivă.
 Hotărîre cu privire la efectuarea de către pîrît a unor acte
obligatorii. În hotărîrea prin care pîrîtul este obligat să efectueze
anumite acte nelegate de remiterea unui bun sau unor sume de bani,
instanţa judecătorească poate indica dreptul reclamantului, în cazul
neexecutării în termen de către pîrît a hotărîrii, de a efectua actele pe
contul acestuia, încasînd de la el cheltuielile suportate astfel. Dacă
hotărîrea poate fi executată doar de către pîrît, instanţa
judecătorească stabileşte un termen de executare. Hotărîrea prin care
o organizaţie sau un organ de administrare este obligat să execute
acte (să adopte o hotărîre) nelegate de remiterea unui bun sau a unei
sume băneşti va fi executată de conducătorul organizaţiei sau de
organul de administrare în termenul stabilit de instanţă. În cazul
neexecutării hotărîrii din motive neîntemeiate, instanţa care a emis-o
sau organul împuternicit cu executarea ei aplică împotriva
conducătorului organizaţiei sau organului de administrare măsurile
de constrîngere prevăzute de legislaţia privind executarea hotărîrilor
judecătoreşti, iar, la cererea persoanei interesate, instanţa poate
obliga vinovaţii la reparaţia prejudiciului cauzat prin neexecutare.
 Hotărîre adoptată în interesul mai multor reclamanţi sau
împotriva mai multor pîrîţi. La pronunţarea hotărîrii în interesul mai
multor reclamanţi, instanţa judecătorească menţionează măsura în
care hotărîrea se raportă fiecărui reclamant sau caracterul solidar al
dreptului de urmărire. Dacă hotărîrea se adoptă împotriva mai
multor pîrîţi, instanţa judecătorească menţionează măsura în care
hotărîrea trebuie executată de fiecare pîrît sau caracterul solidar al
răspunderii lor.
253
În funcţie de forţa juridică a hotărîrii judecătorești, avem:
 Hotărîre definitivă. Este definitivă hotărîrea judecătorească care:
a) este emisă în primă instanţă fără drept de apel;
b) este emisă în primă instanţă, supusă apelului, după examinarea
pricinii în apel, în cazul în care apelul este respins;
c) este emisă în apel și prin care s-a soluționat fondul cauzei.
 Hotărîre irevocabilă. Este irevocabilă hotărîrea judecătorească
care:
a) este emisă în primă instanţă, după expirarea termenului de atac;
b) este emisă în primă instanţă, atacată în apel sau recurs, după
examinarea pricinii în recurs, în cazul în care recursul este
respins;
c) este emisă în recurs și prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
În funcţie de termenul executării, deosebim:
 Hotărîre cu executare tipică, care se execută, în modul stabilit de
lege, după ce rămîne definitivă.
 Hotărîre cu executare imediată, care se execută imediat după
pronunţare în temeiul art.256 din Codul de procedură civilă, dacă în
dispozitiv figurează menţiunea respectivă expres. Conform
legislaţiei procesual civile urmează a fi executate imediat hotărîrea
judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului
concediat sau transferat nelegitim, precum şi ordonanţa sau
hotărîrea judecătorească prin care pîrîtul este obligat la plata:
a) pensiei de întreţinere;
b) salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă,
c) reparaţiei prejudiciilor cauzate prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces,
dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti
periodice;
d) unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul
Legislaţia procesual civilă mai distinge un tip – hotărîre
suplimentară, care se emite în cazul în care prin hotărîrea primară
instanţa de judecată nu s-a expus asupra tuturor pretenţiilor şi obiecţiilor
invocate de către părţi în şedinţa de judecată, şi anume:
254
a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă
participanţii la proces au prezentat probe şi au dat explicaţii;
b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma
adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care
pîrîtul trebuie să le îndeplinească;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor
de judecată ori a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor,
experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire
la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
Ţinînd cont de varietatea hotărîrilor judecătoreşti existente în
practica judiciară, doctrina procesual civilă distinge și alte tipuri de
hotărîri judecătorești. Astfel, în funcţie de volumul pretenţiilor
cercetate în hotărîre, se deosebesc:
 Hotărîri integrale, care reprezintă actele de dispoziţie ale instanţei
de judecată prin care s-a expus opinia asupra tuturor pretenţiilor şi
obiecţiilor invocate de către părţi în şedinţa de judecată.
 Hotărîri parţiale, care reprezintă actul de dispoziţie al instanţei de
judecată care se emite după pronunţarea hotărîrii iniţiale asupra unor
pretenţii înaintate de către reclamant care au fost probate în cadrul
dezbaterilor judiciare, dar asupra cărora instanţa de judecată nu şi-a
expus opinia.
În funcţie de modul executării, avem:
 Hotărîri cu executare benevolă. Care se execută benevol de către
persoana care a pierdut procesul.
 Hotărîri cu executare silită. Dacă hotărîrea judecătorească nu se
execută benevol, persoana interesată este în drept de a se adresa în
judecată cu solicitarea de a elibera titlul executoriu pentru
executarea silită a acesteia. Executarea silită a hotărîrilor emise de
instanţele judecătoreşti de drept comun şi de cele specializate
(economice), se pune în sarcina Departamentului de executare prin
intermediul subdiviziunilor lui teritoriale, denumite oficii de
executare, care fac parte din sistemul organelor Ministerului
Justiţiei. Însă executarea nemijlocită a actelor executorii îi revine
executorului judecătoresc, alte persoane nu sînt în drept de a executa
silit acte executorii.
 Hotărîri de întoarcere a executării, prin care, după rejudecarea
cauzei, instanţa de judecată emite o nouă hotărîre şi dispune
restituirea către pîrît (debitor) a tot ce s-a încasat de la el în
255
beneficiul reclamantului (creditorului) în temeiului hotărîrii anulate.
Nu se admite întoarcerea executării în pricinile de încasare a pensiei
de întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin schilodire sau
prin altă vătămare a sănătăţii, precum şi prin pierderea
întreţinătorului, cu excepţia cazurilor cînd hotărîrea anulată a fost
întemeiată pe informaţii sau acte false prezentate de reclamant.
În funcţie de conţinut, avem:
 Hotărîri necondiţionate, care nu cuprinde în sine condiţii de
apariţia sau stingerea cărora depinde executarea hotărîrii.
 Hotărîri certe, în care se determină precis dacă există sau nu
dreptul care se cere a fi apărat sau obligaţia care se cere a fi
realizată.
 Hotărîri depline, care acordă răspuns la toate pretenţiile înaintate
în acţiunea iniţială şi cea reconvenţională.
Pentru ca hotărîrea judecătorească să-şi producă efectele scontate

este necesar ca ea să corespundă cerinţelor legislaţiei procesual civile,
ignorarea cărora poate servi drept temei de casare sau anulare a hotărîrii
judecătoreşti de către instanţele ierarhic superioare.
Prin conceptul de cerinţe asupra hotărîrii judecătoreşti înţelegem
totalitatea exigenţelor invocate de legiuitor asupra conţinutului hotărîrii
judecătoreşti care oferă acesteia o stabilitate ulterioară pentru a fi
executată.
Potrivit art.239 din Codul de procedură civilă hotărîrea
judecătorească se cere a fi legală şi întemeiată. Analizînd literatura de
specialitate, pe lîngă aceste cerinţe legale putem scoate în relief şi unele
exigenţe care nu dispun de o reglementare proprie, însă după esenţa lor îi
atribuie hotărîrii un grad de stabilitate mai înalt. Astfel, conform
opiniilor doctrinare, hotărîrea judecătorească trebuie să fie certă,
necondiţionată, deplină şi să corespundă unei anumite forme procesuale.
A. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală
Prin legalitatea hotărîrii se înţelege aplicarea corectă a normelor de
drept material şi procedural de către instanţa de judecată care a pronunţat
hotărîrea. Hotărîrea este legală, dacă a fost adoptată în strictă
conformitate cu normele de drept material care reglementează raportul
material litigios, iar în lipsa lor au fost aplicate corect normele de drept
care reglementează raporturi similare (analogia legii) sau instanța s-a
256
călăuzit de principiile de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare
(analogia dreptului). În hotărîre, pe lîngă normele de drept material,
instanța trebuie să indice şi normele de drept procedural de care s-a
călăuzit la judecarea pricinii.
Legea procesual civilă specifică repetat în art.387 şi art.400 alin.(2)
din Codul de procedură civilă care sînt încălcările normelor de drept
material ce determină casarea hotărîrii ca fiind ilegală. Astfel, se
consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate
eronat în cazul în care instanţa judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Se consideră
că instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată în cazurile
cînd: instanţa nu a aplicat nici o normă de drept material şi a
pronunţat o hotărîre ce contravine legislaţiei în vigoare; la
soluţionarea pricinii au fost aplicate acte normative subordonate
legii, adoptate cu încălcarea competenţei, procedurii stabilite sau
contrare prevederilor legii; instanţa a aplicat un act normativ
declarat neconstituţional sau contrar normelor constituţionale de
aplicare directă; instanţa a aplicat unul din mai multe acte normative
ce reglementează raportul material litigios, neaplicîndu-le pe
celelalte.
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată. Se consideră,
că instanţa a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată în
următoarele cazuri: instanţa a dat o calificare juridică incorectă a
raportului material litigios, aplicînd o normă străină acestuia;
instanţa a încălcat regulile acţiunii normelor în timp, spaţiu sau
asupra persoanelor; instanţa a soluţionat pricina în baza normei de
drept interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu
aplicare directă; instanţa a aplicat normele juridice ce contravin
CEDO şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului;
instanţa a determinat incorect legea aplicabilă raportului material
litigios cu element de extraneitate; instanţa a soluţionat greşit
conflictul între normele cuprinse în diferite acte normative interne;
instanţa a aplicat o uzanţă, ce contravine legii.
c) a interpretat eronat legea. Interpretarea greşită a legii este
foarte des invocată pentru a declara o hotărîre judecătorească
ilegală. În asemenea cazuri instanţa de judecată dă o calificare
juridică corectă a raportului material-litigios, determină corect
norma aplicabilă, însă din cauza înţelegerii incorecte a sensului
acesteia trage o concluzie greşită cu privire la drepturile şi
257
obligaţiile părţilor. În unele cazuri interpretarea eronată reprezintă o
consecinţă a folosirii incorecte de către judecător a metodelor sau
procedeelor de interpretare a normelor de drept (sistematică,
gramaticală, istorică, logică; extensivă, restrictivă, ad litteram).
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Aplicarea eronată a analogiei legii sau a analogiei dreptului are loc
în cazurile cînd instanţa de judecată încalcă unul sau mai multe
principii ale aplicării analogiei. Aceste principii constau în
următoarele: 1) aplicarea analogiei se admite doar în cazul
obscurităţii sau lipsei normei de drept; 2) circumstanţele pricinii şi
circumstanţele prevăzute în norma aplicabilă prin analogie trebuie
să fie asemănătoare după esenţă şi regim juridic; 3) aplicarea
analogiei este inadmisibilă în cazurile cînd aceasta este expres
interzisă de lege sau cînd producerea efectelor juridice legea le
leagă de aplicarea unor norme concrete; 4) normele de excepţie se
aplică doar în privinţa faptelor cu caracter excepţional; 5) soluţia
adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu trebuie să contravină
legislaţiei în vigoare; 6) aplicarea analogiei presupune căutarea
normei în actele aceleiaşi instituţii, ramuri de drept şi doar în cazul
inexistenţei acesteia – referire la alte ramuri sau legislaţie în general.
Încălcarea normelor de drept procesual care duc la casarea hotărîrii
sînt prevăzute în art.387 şi art.400, alin.(3) din Codul de procedură
civilă. Chiar dacă în aceste două articole nu este absolut identică
enumerarea încălcărilor procesuale pe care instanţa de judecată le poate
invoca şi din oficiu pentru casarea hotărîrii, urmează să ne conducem
după regula generală conform căreia se consideră încălcări ale
normelor procedurale „numai dacă ele au dus sau au putut duce la
soluţionarea eronată a pricinii”. Potrivit art.388 alin.(1) din Codul de
procedură civilă hotărîrea primei instanţe urmează a fi casată,
independent de argumentele cererii de apel, dacă:
a) pricina a fost judecată de un complet de judecată
201
compus ilegal. Dacă din componenţa completului de judecată face
parte o persoană fără statut de judecător sau cu statutul respectiv
obţinut în mod ilegal, ori dacă la judecarea pricinii participă un
număr insuficient de judecători se consideră compunere ilegală a
completului de judecată. Completul de judecată urmează să fie
format cu respectarea principiului independenţei şi imparţialităţii
Referitor la procedura de compunere a completului de judecată a se vedea Tema 6. Completul
201
de judecată.
258
judecătorilor. De aceea emiterea hotărîrii de către un judecător
incompatibil sau cu participarea unui judecător în privinţa căruia
există temeiuri de recuzare se consideră, în primul rînd, încălcare a
art.6 CEDO potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită
de lege, iar, în al doilea rînd, judecarea pricinii de către un complet
compus ilegal.
b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant
la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de
judecată.202Pentru înfăptuirea efectivă şi calitativă a justiţiei, pentru
a crea condiţii de realizare a principiului contradictorialităţii părţilor
este absolut necesar ca instanţa să asigure posibilitatea apărării
drepturilor sale de către toţi participanţii la proces. Se consideră că
pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu
i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată în următoarele
cazuri: în dosar lipsesc probele care confirmă primirea citaţiei de
către participant; încălcarea regimului legal de citare a persoanei
juridice sau a persoanei fizice absente de la domiciliu; înmînarea
citaţiei cu încălcarea termenului legal ce a împiedicat participantul
la proces de a se prezenta la şedinţa de judecată; indicarea
incompletă sau greşită a unor date din citaţie; judecarea pricinii în
lipsa pîrîtului, a cărui citare prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă.
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu
privire la limba procesului.203Judecarea pricinilor în instanţele
judecătoreşti din Republica Moldova se desfăşoară în limba de stat,
însă procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces şi cunoscută de judecător. Se
consideră încălcare a regulilor cu privire la limba procesului:
desfășurarea procesului civil în lipsa interpretului dacă participanții
la proces nu posedă limba de stat sau dacă prezența interpretului a
fost solicitată; lipsa în dosar a actelor de procedură întocmite în
limba de stat și traduse în limba de desfășurare a procesului.
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor
persoane neantrenate în proces. Pentru subiecţii raportului material
litigios care au participat la judecarea pricinii civile hotărîrea
202
Referitor la procedura de comunicare a actelor de procedură a se vedea Tema 11. Comunicarea
actelor de procedură.
203
Referitor la regulile înaintate față de limba în care urmează a se desfășura procesul a se vedea
Tema 3. Principiile dreptului procesual civil.
259
judecătorească reprezintă un act de dispoziţie obligatoriu care
nemijlocit determină drepturile şi obligaţiile lor, însă pentru
subiecţii raportului material litigios care nu au fost antrenaţi la
judecarea pricinii hotărîrea judecătorească nu trebuie să producă
efecte juridice. Aceasta rezultă din principiul dreptului la un proces
echitabil consfinţit în art.6 CEDO, potrivit căruia persoana trebuie
să aibă posibilitatea reală de a-şi apăra drepturile şi interesele
legitime în condiţiile în care să nu o plaseze într-o situaţie net
dezavantajată în raport cu adversarul său. Prin antrenare la
judecarea pricinii înţelegem acordarea persoanei a unui statut
procesual de participant la proces (reclamant, coreclamant, pîrît,
copîrît, intervenient), ce îi oferă posibilitate de a-şi apăra în mod
efectiv drepturile şi interesele. Neantrenarea la judecarea pricinii
urmează a fi delimitată de necomunicarea unui participant la proces
a locului, datei şi orei şedinţei de judecată. În ultimul caz persoana,
reieşind din materialele dosarului, are statut de participant la proces,
dar nu este citată în mod legal şi pricina se examinează în lipsa ei.
e) la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul
deliberării. În virtutea principiului nemijlocirii la deliberarea
hotărîrii iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc
judecarea pricinii. Completul de judecată deliberează în secret, iar
divulgarea deliberărilor este interzisă. Astfel, deliberarea trebuie să
aibă loc într-o încăpere specială – cameră de deliberare. În procesul
deliberării judecătorii nu au dreptul să comunice cu alte persoane.
De asemenea, se interzice accesul în camera de deliberare a unor
terţe persoane.
f) hotărîrea nu este semnată de judecător sau de
cineva din judecători ori hotărîrea este semnată nu de acel
judecător sau de acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre.
Toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv judecătorul
care are opinie separată, trebuie să semneze hotărîrea. Cerinţa
semnării hotărîrii este menită să garanteze autenticitatea acesteia,
precum şi să ofere posibilitatea de a verifica legalitatea compunerii
completului de judecată. Prin urmare, pentru ca hotărîrea
judecătorească să fie legală, trebuie să existe o concordanţă între
numele membrilor completului de judecată care au pronunţat
hotărîrea, indicate în partea introductivă a acesteia, şi numele
judecătorilor care au semnat hotărîrea. Dacă unul dintre judecătorii
completului de judecată nu are posibilitatea de a semna hotărîrea
260
redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă acesta
este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează
preşedintele instanţei. În aceste cazuri, în hotărîre se menţionează
cauza imposibilităţii judecătorului de a semna.
g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de
judecată sau
h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind
efectuarea unui act procedural. Potrivit art.273 din Codul de
procedură civilă pentru fiecare şedinţă de judecată în prima instanţă
şi în instanţa de apel, precum şi pentru fiecare act de procedură
îndeplinit în afara şedinţei (audierea martorului la locul aflării sale,
examinarea la faţa locului etc.) se încheie procesul-verbal. Procesul-
verbal al şedinţei de judecată este un act procesual foarte important,
care asigură desfăşurarea procesului civil cu îmbinarea formei scrise
şi verbale. În procesul-verbal al şedinţei sînt specificate momente
cardinale ale procesului, cum sînt: componenţa instanţei, prezenţa
părţilor, conţinutul apărării părţilor în fapt şi în drept, respectarea
altor norme procesuale. De aceea, neîntocmirea procesului-verbal al
şedinţei de judecată denotă caracterul ilegal al hotărîrii.
i) pricina a fost examinată cu încălcarea
competenţei generale sau jurisdicţionale.204Emiterea unei hotărîri cu
încălcarea competenţei generale denotă caracterul ilegal al
respectivei hotărîri judecătoreşti. Întrucît competenţa jurisdicţională
materială delimitează abilitatea de a soluţiona pricini civile în fond
de către judecătorii şi curţile de apel, este inadmisibil ca judecătoria
să judece pricina dată în competenţa curţii de apel, ca instanţele de
drept comun să judece pricina dată în competenţa instanţelor
economice şi viceversa. Dacă totuşi a fost adoptată o hotărîre
judecătorească cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională
materială ea va fi ilegală. Întrucît doar competenţa jurisdicţională
teritorială excepţională are caracter imperativ, considerăm că
încălcarea acesteia determină indiscutabil caracterul ilegal al
hotărîrii judecătoreşti, iar nerespectarea celorlalte norme de
competenţă jurisdicţională teritorială nu reprezintă în toate cazurile
o încălcare esenţială a normelor de drept procedural, deci nu
afectează caracterul legal al hotărîrii judecătoreşti.
B. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie întemeiată
Referitor la regulile de stabilire a competenței a se vedea Tema 4. Competența generală și
204
Tema 5. Competența jurisdicțională.

261
Potrivit art.386 alin.(1) lit.a), b) și c) din Codul de procedură civilă
hotărîrea judecătorească este întemeiată dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a pricinii sînt
constatate şi elucidate pe deplin. Pentru examinarea şi soluţionarea
corectă a unei pricini civile instanţa de judecată urmează să
determine definitiv obiectul probaţiunii pornind de la temeiul
pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi ale altor participanţi la proces,
precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează
a fi aplicate. Determinarea incorectă a obiectului probaţiunii poate fi
condiţionată de faptul că instanţa atribuie importanţă juridică
circumstanţelor, care nu au nici o valoare pentru soluţionarea
corectă a pricinii şi, viceversa, cînd instanţa nu pune în discuţie
circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a pricinii. Dat
fiind rolul diriguitor al instanţei în proces, aceasta, de regulă, nu este
în drept să prezinte din oficiu probele necesare. Rolul diriguitor nu
înseamnă, însă, că instanţa are un rol pasiv în proces. Motiv pentru
care, judecătorul este în drept să propună părţilor şi altor participanţi
la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească
faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de
veridicitatea lor.
b) circumstanţele pricinii sînt dovedite cu probe veridice şi suficiente.
Pe lîngă faptul că instanţei îi revine rolul stabilirii corecte a
obiectului probaţiunii, mai este necesar ca instanţa să stabilească
legătura dintre circumstanţele de fapt şi mijloacele de probaţiune
administrate şi apreciate în modul corespunzător. În lipsa probelor
pertinente şi admisibile instanţa de judecată nu poate trage concluzii
referitoare la producerea anumitor fapte sau la inexistenţa acestora.
Evident că în acest caz, instanţele trebuie să ţină cont şi de cazurile
de degrevare de la probaţiune (art.123 alin.(1-3), art.131 alin.(4-7)
din Codul de procedură civilă), de repartizare corectă a sarcinii
probaţiei (art.118 alin.(1) din Codul de procedură civilă) şi de
prezumţiile probante (art.123 alin.(4) din Codul de procedură
civilă).Instanţa trebuie să motiveze în hotărîre concluziile sale cu
privire la admiterea unor probe şi respingerea altora, precum şi să
argumenteze preferinţa unor probe faţă de altele. În caz contrar
hotărîrea emisă va fi neîntemeiată.
c) concluziile instanţei, expuse în hotărîre corespund circumstanţelor
pricinii. Dacă între concluziile instanţei de judecată făcute în urma
aprecierii probelor şi circumstanţele de fapt ale acesteia nu există o
262
legătură, bazată pe legile empirice şi logice ale cunoaşterii, atunci
există pericolul formulării de soluţii eronate şi, în consecinţă,
soluţionarea greşită a pricinii.
O hotărîre neîntemeiată nu poate fi legală. Cu toate acestea cele
două noţiuni diferă. Legalitatea se referă la aplicarea normelor juridice,
iar temeinicia – la elucidarea circumstanţelor şi aprecierea dovezilor.
C. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie necondiționată
Necondiţionată se consideră acea hotărîre judecătorească care nu
cuprinde în sine condiţii, de apariţia sau stingerea cărora depinde
executarea hotărîrii. De exemplu, reclamantul îşi va primi datoria dacă
pîrîtul pînă la o anumită dată îşi va vinde apartamentul sau pîrîtul va
întoarce contravaloarea bunului procurat sau îl va schimba pe unul de
calitate corespunzătoare. Dacă vom avea astfel de hotărîri vom fi în
imposibilitate de a le executa, iar partea interesată riscă să nu-şi
restabilească niciodată drepturile sale. Caracterul necondiţional al
hotărîrilor judecătoreşti este menit să asigure restabilirea ordinii de drept
şi apărarea eficientă a drepturilor încălcate şi contestate, precum şi a
intereselor legitime. Cu toate acestea, legiuitorul prevede ca excepţie de
la cerinţa necondiţionalităţii hotărîrile de adjudecare a bunurilor, în care
trebuie indicată şi contravaloarea bunului, în eventualitatea în care la
momentul executării hotărîrii acesta nu mai există în natură.
D. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie certă
Certă este acea hotărîre în care se determină precis dacă există sau
nu dreptul care se cere a fi apărat, sau obligaţia care se cere a fi realizată.
Hotărîrea trebuie să conţină un răspuns clar la întrebarea cui aparţine
dreptul şi cine este purtătorul obligaţiei, care este conţinutul lor concret.
Hotărîrea judecătorească trebuie să conţină o soluţie clară atît pentru
subiecţii raportului material litigios, pentru ceilalţi participanţi la proces,
cît şi pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele
oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice care trebuie să respecte şi să nu
încalce respectiva hotărîre judecătorească. O hotărîre judecătorească
care nu este certă nu poate fi executată şi respectiv caracterul obligatoriu
al acesteia nu este realizabil.
E. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie deplină
Deplină se consideră hotărîrea care dă răspuns la toate pretenţiile
înaintate în acţiunea iniţială şi cea reconvenţională. Conform art.240
alin.(3) din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească adoptă
hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Dacă
reclamantul şi-a susţinut pretenţiile formulate în cererea de chemare în
263
judecată sau ulterior în cereri suplimentare prin administrarea de probe,
instanţa apreciind probele respective trebuie să indice dacă admite sau
nu pretenţiile formulate. Dacă instanţa care a soluţionat litigiul nu a
indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe
care pîrîtul trebuie să le îndeplinească, hotărîrea nu este completă şi
instanţa trebuie să rectifice această scăpare prin emiterea unei hotărîri
suplimentare.205
Ca act jurisdicţional final în judecată, hotărîrea este supusă
respectării unor cerinţe de valabilitate, care întrunesc exigenţele
procesuale referitoare la procedura de adoptare şi pronunţare a
hotărîrii:
a) hotărîrea nu poate proveni decît de la autoritatea căreia legea i-
a atribuit împuternicirea înfăptuirii justiţiei;
b) instanţa care poate pronunţa hotărîri trebuie să fie constituită în
condiţiile prevăzute de lege;
c) hotărîrea trebuie să fie deliberată de către judecătorii care au
participat nemijlocit la examinarea pricinii în fond;
d) hotărîrea urmează a fi adoptată cu cel puţin majoritatea
voturilor judecătorilor care au participat la examinarea pricinii;206
e) deliberarea în vederea adoptării hotărîrii se cere a fi secretă;
f) rezultatul deliberării trebuie să fie confirmat în scris, sub
semnătura tuturor judecătorilor care au participat la examinare, chiar
dacă unii au opinii separate;
g) hotărîrea se pronunţă în public;
h) hotărîrea se comunică părţilor, precum şi altor participanţi la
proces.207
Deoarece hotărîrea judecătorească dispune de caracterul formalist,

legislaţia procesual civilă stabileşte nişte exigenţe referitoare la
cuprinsul hotărîrii. Nerespectarea condiţiilor de formă ale hotărîrii
judecătoreşti serveşte drept temei de casare şi anulare de către instanţa
ierarhic superioară.
205
Belei E. Exigențe față de hotărîrea judecătorească. // Revista Institutului Național al Justiției,
nr.1-2(5), 2008, p.92-95.
206
Potrivit art.48 din Codul de procedură civilă, în cadrul Plenului Curţii Supreme de Justiţie în
caz de paritate de voturi problema se consideră respinsă.
207
Deleanu I. Tratat de procedură civilă. – București: ALL Beck, 2005, p.8.
264
Potrivit art.241 din Codul de procedură civilă, hotărîrea
judecătorească este constituită din patru părţi:
I. Partea introductivă, în care se indică:
a) locul şi data adoptării;
b) denumirea instanţei care o pronunţă;
c) numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al
părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor;
d) obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii;
e) menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei.
Elementul primordial al unei hotărîri judecătorești este indicarea
instanței de la care emană. Numai astfel se poate stabili dacă aceasta a
fost competentă să soluționeze pricina și, deci, dacă hotărîrea a fost
pronunțată legal.
Prin menționarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă
judecătorii care au participat la dezbatere sînt cei care au judecat fondul
pricinii. Numai prin indicarea numelor respective se poate stabili dacă
hotărîrea a fost pronunțată de judecătorii investiți cu această calitate.
Viciile privitoare la aceste mențiuni constituie motive pentru casarea
hotărîrii.
În ceea ce privește identificarea părților care se judecă, ele se fac
cunoscute prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului sau reședința
și calitatea pe care o au în proces. Aceste mențiuni sînt necesare pentru
individualizarea părților, deși nu sînt considerate esențiale. Dacă în
hotărîre numele sau domiciliul este indicat greșit sau s-a stabilit că
aceasta este o simplă greșeală materială, hotărîrea nu-și pierde
valabilitatea. Persoanele juridice și sediul lor se indică prin denumirea
lor completă.
În afară de nume și prenume se arată calitatea în care părțile se
prezintă și statutul lor procesual: reclamant, pîrît, intervenient etc. De
asemenea este necesar de a face mențiune despre numele mandatarilor
sau ale reprezentanților legali și al avocaților, pentru a se verifica
respectarea formelor de procedură cu privire la reprezentarea judiciară.
II. Partea descriptivă, în care se indică:
a) pretenţiile reclamantului;
b) obiecţiile pîrîtului;
c) explicaţiile celorlalţi participanţi la proces.
De regulă, pretențiile reclamantului sînt cele indicate în cererea de
chemare în judecată, iar obiecțiile pîrîtului sînt cele indicate în referință.
Susținerile părților (rezumatul dezbaterilor) trebuie să cuprindă succint
265
faptele și împrejurările care au importanță pentru soluționarea pricinii,
precum și argumentele de drept care au fost prezentate de părți în cadrul
dezbaterilor, în special, cu ocazia concluziilor în fond. Trebuie de indicat
și dovezile pe care părțile și-au întemeiat pretențiile și obiecțiile lor,
pentru a se putea verifica dacă instanța a luat în considerare și s-a
pronunțat asupra tuturor pretențiilor și obiecțiilor, precum și asupra
mijloacelor de apărare ale părților.
III. Partea de motivare, în care se indică:
a) circumstanţele pricinii, constatate de instanţă;
b) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei privitoare
la aceste circumstanţe;
c) argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe;
d) legile de care s-a călăuzit instanţa la adoptarea hotărîrii.
Motivarea hotărîrii constituie una dintre cele mai esențiale garanții
împotriva arbitrarului judecătoresc, în vederea asigurării calității actului
de justiție și oferirii posibilității unui cerc mai larg de persoane de a
cunoaște motivele ce au determinat pronunțarea unei anumite hotărîri
judecătorești. Obligația motivării se impune spre a arăta că judecătorii au
examinat fiecare pretenție sau obiecție pe care au făcut-o părțile și,
totodată, spre a se da posibilitate instanțelor superioare să controleze
dacă judecata s-a făcut cu respectarea formelor legale. Tocmai de aceea
doctrina consideră că motivarea este un element esențial al unei hotărîri
judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea hotărîrii judecătorești.
Legea procesuală nu instituie reguli particulare privind forma sau
conținutul motivării, referindu-se doar la necesitatea redactării
circumstanțelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței,
precum și a celor pentru care s-au respins demersurile părților. Instanța
trebuie să se refere în motivarea hotărîrii la toate capetele de cerere
formulate și la argumentarea pentru care s-au respins unele dintre ele.
IV. Partea dispozitivă, care cuprinde concluzia instanţei
judecătoreşti privind:
a) admiterea sau respingerea integrală sau parţială a acţiunii;
b) repartizarea cheltuielilor de judecată;
c) calea şi termenul de atac al hotărîrii;
d) în cazul în care instanţa judecătorească stabileşte modul şi
termenul de executare a hotărîrii, dispune executarea ei imediată
sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o
menţiune în acest sens.
266
Dispozitivul este cea mai importantă parte a unei hotărîri
judecătorești, care include doar soluția adoptată de instanță cu privire la
pretențiile deduse judecății.
Dispozitivul reprezintă acea parte a hotărîrii care ulterior se
transcrie în titlul executoriu. Din acest motiv, dispozitivul trebuie să fie
redactat astfel încît pe baza lui să se poată executa hotărîrea. Dacă în
partea dispozitivă instanța a omis să se refere la anumite circumstanțe
sau nu s-a expus destul de clar, partea interesată poate solicita emiterea
unei hotărîri suplimentare sau, respectiv, explicarea hotărîrii.
Mențiunea referitoare la calea de atac și termenul în care aceasta
poate fi exercitată le oferă participanților la proces posibilitatea de a se
informa operativ și eficient asupra dreptului de a ataca hotărîrea
pronunțată de instanță.208
Potrivit art.242 din Codul de procedură civilă, dispozitivul hotărîrii
pronunțate trebuie semnat de toți judecătorii din completul de judecată și
anexat la dosar, iar potrivit art.388 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură
civilă, hotărîrea urmează a fi casată dacă nu este semnată de judecător
sau este semnată de judecătorul nemenționat în hotărîre. Respectiv,
semnătura judecătorului sau a judecătorilor care au participat la
examinarea pricinii este o condiție obligatorie pentru valabilitatea
hotărîrii.
Totodată, legislația procesual civilă oferă soluții pentru situația cînd
unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a
semna hotărîrea redactată. Astfel, potrivit art.242 alin.(2) din Codul de
procedură civilă, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi
acesta este în imposibilitatea de a semna – preşedintele instanţei. În toate
cazurile, pe hotărîre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna.
După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage

în camera de deliberare pentru adoptarea hotărîrii, fapt despre care
preşedintele şedinţei de judecată îi anunţă pe cei prezenţi în sala de
şedinţe.
La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc
judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret.
Divulgarea deliberărilor este interzisă.
Cojuhari A., Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. – Chișinău:
208
USM, 2009, p.73-75.

267
Completul de judecată deliberează, sub conducerea preşedintelui
şedinţei, toate problemele prevăzute de lege care urmează să fie
soluţionate, apreciază probele, determină circumstanţele şi caracterul
raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi
admiterea acţiunii. Fiecare problemă urmează să fie pusă astfel încît să
se poată da un răspuns afirmativ sau negativ.
Hotărîrea se adoptă potrivit regulilor stabilite la art.48 din Codul de
procedură civilă, ce se referă la soluționarea colegială a problemelor.
dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare,
inclusiv de judecătorul care are opinie separată. Modificările operate în
cuprinsul hotărîrii se consemnează mai sus de semnăturile judecătorilor.
La deliberarea hotărîrii, instanţa judecătorească apreciază probele,
determină circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
pricinilor, care au fost sau nu stabilite, caracterul raportului juridic dintre
părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admisibilitatea acţiunii.
Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor
noi circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea
suplimentară a unor probe, instanţa judecătorească emite o încheiere de
reluare a dezbaterilor judiciare. După examinarea pricinii în fond,
instanţa audiază din nou susţinerile orale ale participanţilor la proces.
Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretenţiilor
înaintate de reclamant. Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală şi
întemeiată. Instanţa îşi întemeiază hotărîrea numai pe circumstanţele
constatate nemijlocit de instanţă şi pe probele cercetate în şedinţă de
judecată. În cazul în care la adoptarea hotărîrii se expune opinie
separată, aceasta se anexează la dosar. După semnarea hotărîrii, nici un
judecător nu poate reveni asupra opiniei sale.
Din motive întemeiate, deliberările şi pronunţarea hotărîrii pot fi
amînate cu cel mult 10 zile. În unele cazuri, se poate adopta numai
dispozitivul hotărîrii, redactarea hotărîrii motivate amînîndu-se pe
acelaşi termen. În cazul amînării deliberărilor şi pronunţării hotărîrii,
instanţa informează părţile despre locul, data şi ora pronunţării ei.
După semnarea hotărîrii, completul de judecată revine în sala de
şedinţe, unde preşedintele sau unul dintre judecători dă citire hotărîrii
judecătoreşti. După aceasta, preşedintele şedinţei lămureşte hotărîrea,
procedura şi termenul de atac împotriva hotărîrii.
268
Dacă este expusă într-o limbă pe care participanţii la proces nu o
cunosc, hotărîrea judecătorească trebuie citită de traducător în limba în
care s-a desfăşurat procesul ori în limba utilizată de ei în proces.
După pronunţarea hotărîrii, preşedintele şedinţei de judecată declară
închisă şedinţa.
Hotărîrea se pronunţă imediat după dezbaterea pricinii. Redactarea

hotărîrii motivate poate fi amînată pe un termen de cel mult 15 zile, însă
partea ei introductivă şi dispozitivul trebuie să fie comunicate de instanţă
în aceeaşi şedinţă în care s-au încheiat dezbaterile judiciare. Dispozitivul
hotărîrii pronunţate trebuie semnat de toţi judecătorii din completul de
judecată şi anexat la dosar.
Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are
posibilitatea de a semna hotărîrea redactată, în locul lui semnează
preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a
semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei. În toate cazurile, pe
hotărîre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna.
Dacă sînt necesare explicaţii referitor la sensul, extinderea sau
aplicarea dispozitivului hotărîrii sau dacă hotărîrea cuprinde dispoziţii
contradictorii, instanţa emitentă poate, la cererea participanţilor la proces
sau a organului de executare a hotărîrii, să dea explicaţii asupra
dispozitivului ori să omită dispoziţiile contradictorii fără a modifica
cuprinsul hotărîrii.
Instanţa de judecată va respinge cererea de explicare a hotărîrii dacă
solicitanţii nu dispun de cunoştinţe corespunzătoare sau de cadrul legal
în materia la care se referă dispozitivul hotărîrii. La fel, instanţa de
judecată nu este obligată să acorde consultaţii privind explicarea
hotărîrii, asupra modului de executare a hotărîrii.
Explicarea hotărîrii este admisibilă dacă nu a fost executată şi nu a
expirat termenul de executare silită.
Explicarea hotărîrii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la
proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă
nu împiedică explicarea hotărîrii.
Încheierea judecătorească privind explicarea hotărîrii se supune
recursului.
269
După pronunţarea hotărîrii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept
să o anuleze nici să o modifice. Instanţa judecătorească poate, din oficiu
sau la cererea participanţilor la proces, să corecteze greşelile sau
omisiunile din hotărîre privitor la nume, calitate procesuală, orice alte
erori materiale sau de calcul evidente.
Reieşind din contextul reglementărilor procesuale, putem releva că
incidentele procedurale strecurate în dispozitivul hotărîrii pot fi divizate
în două categorii:
 incidente care derivă din erorile existente în dispozitivul
hotărîrii. În cazul în care erorile sau strecurat în dispozitivul hotărîrii
şi sînt depistate de participanţii la proces, aceştia sînt în drept de a
înainta o cerere instanţei care a pronunţat hotărîrea privind
înlăturarea greşelilor comise sau de a completa dispozitivul hotărîrii
cu solicitările stabilite şi probate de instanţă. În acest ultim caz,
instanţa este obligată să emită o hotărîre suplimentară.
 incidente sau dificultăţi ce derivă din aducerea la îndeplinire
sau executare a dispozitivului hotărîrii. Potrivit legislaţiei procesual
civile, dacă organul de executare silită sau creditorul întîlneşte
dificultăţi în timpul executării anumitor pretenţii din dispozitivul
hotărîrii, aceştia sînt în drept să se adreseze cu o cerere în instanţa
de judecată privind explicarea unor menţiuni din dispozitiv.
Ca temei de explicare a hotărîrii judecătoreşti pot servi următoarele
cauze:
– ambiguitatea formulărilor utilizate de către judecător în
dispozitivul hotărîrii;
– contradictorialitatea indicaţiilor existente;
– utilizarea unor termeni juridici care nu sînt des folosiţi în practica
judiciară;
– includerea unor abrevieri care necesită o tălmăcire suplimentară.
Problema corectării unor astfel de greşeli se soluţionează în şedinţă
de judecată, participanţilor la proces comunicîndu-li-se locul, data şi ora
şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea
corectării greşelilor. Încheierea prin care instanţa judecătorească se
pronunţă asupra cererii poate fi atacată cu recurs.
Instanţa care a pronunţat hotărîrea poate, din oficiu sau la cererea
participanţilor la proces, să emită o hotărîre suplimentară dacă:
– nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii
la proces au prezentat probe şi au dat explicaţii;
270
– rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma
adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care
pîrîtul trebuie să le îndeplinească;
– nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de
judecată ori a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor,
experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire
la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
Problema pronunţării unei hotărîri suplimentare poate fi pusă în
termenul executării silite a hotărîrii. Instanţa emite, după examinare în
şedinţă de judecată, hotărîrea suplimentară, care poate fi atacată în
ordinea stabilită de prezentul cod. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică
examinarea problemei.
Cererea de adoptare a unei hotărîri suplimentare nu se impune cu
taxă de stat.
Încheierea judecătorească de respingere a cererii de emitere a unei
hotărîri suplimentare se supune recursului.
În conformitate cu art.255 din Codul de procedură civilă hotărîrea

judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne
definitivă, iar în caz de punere în executare imediată a hotărîrii,
enumerate la art.256-257 din Codul de procedură civilă, ea se execută şi
pînă a deveni definitivă.
Urmează a fi executate imediat hotărîrea judecătorească privind
reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim,
precum şi ordonanţa sau hotărîrea judecătorească prin care pîrîtul este
obligat la plata:
a) pensiei de întreţinere;
b) salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă,
c) reparaţiei prejudiciilor cauzate prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, dacă
reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
d) unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul
271
Instanţa judecătorească poate asigura executarea hotărîrii, pînă la
eliberarea titlului executoriu, pentru care nu s-a dispus executarea
imediată la pronunţarea ei.
Participanţilor la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată
li se trimite copia de pe hotărîrea judecătorească în cel mult 7 zile de la
emiterea hotărîrii motivate.
În funcţie de situaţia materială a părţilor sau de alte circumstanţe,
instanţa emitentă poate, la cererea participanţilor la proces sau la
propunerea organului de executare a hotărîrii, să amîne ori să eşaloneze
executarea ei, precum şi să schimbe modul sau ordinea de executare.
Aceste situaţii se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la
proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei, însă neprezentarea lor
nu împiedică examinarea. Încheierea judecătorească privind amînarea
sau eşalonarea executării hotărîrii, schimbarea modului şi ordinii de
executare a ei se supune recursului.
La cererea creditorului sau a debitorului, instanţa care a soluţionat
pricina poate, printr-o încheiere, să efectueze, în funcţie de situaţia de la
momentul executării hotărîrii, indexarea sumelor adjudecate prin
hotărîrea pronunţată. Cererea de indexare a sumelor adjudecate se
examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei, însă neprezentarea lor nu împiedică
soluţionarea indexării. Încheierea cu privire la indexarea sumelor
adjudecate se supune recursului.
Dacă hotărîrea judecătorească nu se execută benevol, persoana
interesată este în drept de a se adresa la judecată cu solicitarea de a
elibera titlul executoriu pentru executarea silită a acesteia. Executarea în
mod silit a hotărîrilor, încheierilor şi deciziilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti în pricinile civile şi de contencios administrativ se
efectuează în baza titlului executoriu eliberat de către instanţa de
judecată care a emis hotărîrea, încheierea sau decizia.
La categoria actelor executorii se raportă şi ordonanţele
judecătoreşti pronunţate de judecată în pricinile civile enumerate în
art.345 din Codul de procedură civilă. Ordonanţa judecătorească este
actul executoriu, care are aceeaşi putere legală ca şi titlul executoriu.
Însă în cazul în care se cere încasarea la buget a taxei de stat de la
debitor în temeiul ordonanţei judecătoreşti, instanţa de judecată
eliberează titlul executoriu.
Executarea actului executoriu se efectuează de către executorul
judecătoresc al oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află
272
ultimul domiciliu al debitorului sau bunurile lui. Dacă debitorul este
persoană juridică, executarea se efectuează la sediul sau locul de aflare a
bunurilor acesteia.
Procedura de executare se intentează la cererea creditorului
urmăritor sau la demersul instanţei de judecată, cu prezentarea
documentului executoriu spre executare.
Deși creditorul este liber să depună documentul executoriu la orice
executor judecătoresc se va ține cont de faptul că executorul
judecătoresc poate întreprinde acţiuni de executare silită doar în
circumscripţia camerei teritoriale în care biroul său îşi are sediul.
În termen de 3 zile de la primirea documentului executoriu,
executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea
procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de
executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa
benevol documentul executoriu în termen de 15 zile. La încheierea cu
privire la intentarea procedurii de executare va fi anexat borderoul de
calcul al cheltuielilor de executare legate de plata taxei de intentare şi de
arhivare a dosarului de executare.
În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul
executoriu în termen de 15 zile, executorul judecătoresc continuă
procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens,
însoţită de borderoul de calcul al altor cheltuieli de executare, cu
menţiunea că suma acestora, care urmează a fi încasată de la debitor, se
va stabili ulterior în condiţiile legii, iar debitorului îi va expedia şi copia,
certificată de executorul judecătoresc, de pe documentul executoriu.
Procedura de executare finalizează cu emiterea unei încheieri de
încetare a procedurii de executare, care poate fi atacată cu recurs. După
ce încheierea executorului judecătoresc devine definitivă, executorul
judecătoresc dispune anularea măsurilor de asigurare a executării, iar
actul executoriu, în care au fost făcute menţiunile de rigoare, se restituie
instanţei de judecată. Procedura de executare încetată nu poate fi reluată.
Prin întoarcerea executării silite a hotărîrii, deciziei, încheierii
instanţei judecătoreşti sau a unui alt organ jurisdicţional se are în vedere
că în cazul în care se anulează hotărîrea, încheierea, decizia executată şi,
după rejudecarea pricinii, se adoptă o hotărîre, încheiere, decizie prin
care pretenţia se respinge parţial sau integral ori o încheiere de încetare a
procesului sau de scoatere a cererii de pe rol, instanţa de judecată
dispune, din oficiu, restituirea către pîrît (debitor) a tot ce s-a încasat de
273
la el în beneficiul reclamantului (creditorului) în temeiului hotărîrii
anulate.
Nu se admite întoarcerea executării în pricinile de încasare a pensiei
de întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin schilodire sau prin
altă vătămare a sănătăţii, precum şi prin pierderea întreţinătorului, cu
excepţia cazurilor cînd hotărîrea anulată a fost întemeiată pe informaţii
sau acte false prezentate de reclamant.
274
TEMA 21. EXERCITAREA CĂILOR DE ATAC

Scopul final al procesului civil este de a asigura apărarea

drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice prin emiterea unei hotărîri judecătoreşti corecte. Potrivit lui
J.Bentham, corectitudinea hotărîrilor reprezintă scopul suprem al
oricărui sistem judecătoresc, iar acest scop este atins atunci cînd cu
privire la circumstanţele reale de fapt au fost aplicate corect normele de
drept.
La înfăptuirea justiţiei, ca şi în orice alt domeniu de activitate
umană, oricînd se pot comite erori (errare humanum est – a greşi este
omeneşte). La începutul sec.XX marele procesualist rus E.Vasikovski
scria: „Oricît de bine ar fi fost pregătiţi judecătorii, oricît de responsabilă
şi atentă ar fi fost atitudinea lor faţă de executarea obligaţiilor sale,
oricum ei nu sînt garantaţi împotriva abaterilor şi erorilor. Nu numai
înţelegerea greşită a legii sau omisiunea involuntară la stabilirea
circumstanţelor de fapt ale pricinii, ci şi viziunile subiective, simpatiile
şi antipatiile judecătorului (...) sînt cauza hotărîrilor incorecte. Nu poate
fi negată nici posibilitatea abaterii conştiente a judecătorului de la
echitate în virtutea libertăţii de intimă convingere acordată acestuia”.209
Incorectitudinea hotărîrii judecătoreşti poate fi condiţionată nu
numai de o eroare a judecătorului, ci şi de comportamentul
participanţilor la proces, constînd în necomunicare sau comunicare
greşită a circumstanţelor ce au importanţă pentru justa soluţionare a
pricinii civile, neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a sarcinii
de probaţiune etc. În această ordine de idei, este necesar a se face
distincţie între erori ale judecătorului şi erori ale participanţilor la
proces, care au condiţionat adoptarea unei hotărîri judecătoreşti
incorecte.
Atît în cazul depistării unor erori ale judecătorului, cît şi a unor alte
omisiuni ce au dus la soluţionarea greşită a pricinii civile, hotărîrea
adoptată urmează a fi corectată. În sistemul mecanismelor juridice
Васьковский E. Курс гражданского процесса. Том 1. – Москва: 1913, р.172.
209
275
orientate spre remedierea erorilor comise la înfăptuirea justiţiei un loc
important îl ocupă căile de atac a hotărîrilor judecătoreşti. 210 Este unanim
recunoscut că această instituţie reprezintă o garanţie fundamentală a
dreptului la apărare judiciară, asigurînd pronunţarea unor hotărîri legale
şi temeinice.
Dreptul de a controla hotărîrile primei instanţe de către o instanţă
ierarhic superioară a constituit un progres în procedura judiciară. În
literatura mai veche, unii autori, au pus, totuşi, la îndoială necesitatea
existenţei căilor de atac, susţinînd că ar fi suficient un singur grad de
jurisdicţie. Potrivit acelor opinii, existenţa şi exercitarea căilor de atac
conduce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina
justiţiabililor şi a statului, la o scădere a încrederii părţilor în actul de
justiţie, la o slăbire a responsabilităţii judecătorilor primei instanţe. 211 Un
argument desprins din practica judiciară, invocat în sprijinul acestei idei,
constă în faptul că în multe situaţii hotărîrile pronunţate în căile de atac
nu sînt cu nimic mai bune decît cele atacate, iar uneori se pronunţă chiar
hotărîri greşite care le înlocuiesc pe cele corecte, trecînd irevocabil în
puterea lucrului judecat.212 Actualmente, în toate statele democratice
justiţiabililor li se asigură dreptul de a ataca hotărîrile judecătoreşti.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor
Fundamentale ale Omului, consfinţind în art.6 dreptul persoanei la un
proces echitabil, nu impune statele de a crea curţi de apel sau de casaţie.
Totuşi, luînd în considerare importanţa instituţiei căilor de atac în
sistemul procesual, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
deciziile213 sale a menţionat că un stat care prezintă asemenea jurisdicţii
trebuie să vegheze asupra modului în care justiţiabilii se folosesc de
garanţiile fundamentale ale art.6 din CEDO.
Drept garanţie suplimentară a calităţii actului de justiţie,
posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti
a fost ridicată la nivel de principiu constituţional al procedurii civile.
210
Printre modalitățile de remediere a erorilor comise la înfăptuirea justiției civile prin emiterea
unei hotărîri incorecte, în dependență de caracterul și gravitatea încălcării, legislația procesual
civilă distinge: a) erori care nu vizează fondul pricinii și care pot fi înlăturate de către instanța
care a adoptat hotărîrea (spre exemplu: corectarea greșelilor din hotărîre, emiterea hotărîrii
suplimentare) și b) erori care se referă la corectitudinea soluționării pricinii în fond (temeinicia și
legalitatea hotărîrii) și care nu pot fi înlăturate de către instanța care a adoptat hotărîrea, ci de o
instanță ierarhic superioară investită prin intermediul căilor de atac.
211
Munteanu A. Cu privire la conceptul cailor de atac al hotărîrilor judecătoreşti în procedura
civilă. //Revista Naţională de Drept, 2008, nr.3, p.91.
212
DaghieV. Căile de atac de reformare în procesul civil.– Bucureşti: Naţional, 1997, p.11.
213
Spre exemplu, în cazul Delcourt contra Belgiei.Hotărîrea din 17.01.1970.
276
Potrivit art.119 din Constituţia Republicii Moldova, împotriva hotărîrilor
judecătoreşti părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita
căile de atac, în condiţiile legii. Subliniind importanţa controlului
judiciar, Curtea Constituţională a Republicii Moldova în una din
deciziile214 sale a indicat că aceasta reprezintă o garanţie a edificării
statului de drept, în cadrul căruia universalitatea accesului liber la justiţie
este o normă supremă. În jurisprudenţa constituţională 215 s-a statuat că
restricţia dreptului de a ataca decizii ar însemna scoaterea aproape totală
de sub control a deciziilor emise de instanţa judecătorească inferioară.
Principiul constituţional al folosirii căilor de atac este concretizat în
normele Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. Conform
art.15 din Codul de procedură civilă, participanţii la proces şi alte
persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au
fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva
acestuia în condiţiile legii. În mod tradiţional, căile de atac a hotărîrilor
judecătoreşti sînt definite în literatura de specialitate drept mijloace
juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea
legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor judecătoreşti şi, în final, remedierea
erorilor comise.216
Printre particularitățile de bază ale căilor de atac putem evidenția:
– declanșează controlul judiciar, cu excepția căii de atac
extraordinare – revizuirea, care reprezintă o procedură distinctă de
reexaminare a pricinii de către instanța care a emis-o în virtutea
unor circumstanțe noi descoperite. Controlul judiciar poate fi definit
ca fiind dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem
judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile
și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărîrilor
pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa sau
modifica acele hotărîri ce sînt greșite sau de a confirma pe cele ce
sînt legale și temeinice.217 Controlul judiciar trebuie delimitat de
controlul judecătoresc, prin care se înțelege aptitudinea instanțelor
judecătorești de a verifica, în cazurile prevăzute de lege, legalitatea
214
Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii art.302 alin.(1) pct.4) din
Codul de procedură civilă şi art.327 alin.(1) pct.5) din Codul de procedură penală, nr.33 din
23.11.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.82-83.
215
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art.114 din Constituţia Republicii
Moldova, nr.21 din 23.06.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.45.
216
Leş I. Comentariile Codului de procedură civilă. Vol. II. – Bucureşti: ALL Beck, 2001, p.3.
217
Stoenescu I., Zillberștein S. Drept procesual civil. Căile de atac și procedurile speciale. –
București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981, p.9.
277
și, după caz, temeinicia actelor emise de organele ce nu fac parte din
sistemul instanțelor judecătorești, spre exemplu: organele
administrației publice centrale și locale, judecățile arbitrale etc.218 În
cadrul controlului judiciar se utilizează termenii „atacare cu apel”,
„atacare cu recurs”, pe cînd atunci cînd vorbim de control
judecătoresc operăm cu termenul „contestare” a deciziilor,
acțiunilor sau inacțiunilor altor organe decît instanțele de judecată.
– au un rol preventiv, contribuind la preîntîmpinarea erorilor
judiciare. Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru
judecător un stimulent pentru a-și îndeplini atribuțiile cu maximă
exigență, precum și o frînă împotriva arbitrariului și abuzului în
stabilirea faptelor și aplicarea legilor. Verificînd legalitatea și
temeinicia hotărîrilor atacate, instanțele investite cu controlul
judiciar atenționează instanțele inferioare asupra greșelilor comise și
indică mijloacele procesuale de înlăturare a acestora;
– au un rol reparator, avînd ca efect corectarea erorilor care
eventual s-au comis la judecarea pricinii. Casînd și anulînd
hotărîrile neîntemeiate și ilegale, instanțele de apel și de recurs
restabilesc ordinea de drept, drepturile și interesele legitime ale
participanților la proces;
– constituie una din garanțiile dreptului la apărare judiciară.
Existența căilor de atac acordă participanților la proces posibilitatea
de a demonstra că o hotărîre este ilegală sau neîntemeiată și de a
cere casarea ei de către instanța competentă să judece calea de atac
declarată. Aceasta dă certitudine părților că hotărîrea greșită va fi
anulată, ceea ce este de natură să întărească încrederea în justiție:
– asigură uniformitatea în aplicarea și interpretarea legilor,
orientează activitatea instanțelor inferioare în vederea formării unei
practici judiciare unitare.219 Marele procesualist rus E.Vasilkovski
menționa: „O instanță interpretează legea într-un fel, alta – în alt fel
(...), în fiecare circumscripție judecătorească poate să se formeze
propria practică, ceea ce va slăbi puterea legii... De aceea, este
necesară instituirea unui control asupra activității tuturor instanțelor
judecătorești în vederea aplicării și interpretării uniforme a
legilor”.220
218
Cojuhari A., Munteanu A. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. –
Chișinău: USM, 2009, p.216.
219
Chișinău: USM, 2009, p.216-217.
220
Васьковский Е. Курс гражданского процесса. Том.1 – Москва: 1913, ст.174.
278
Potrivit Codului de procedură civilă, în Republica Moldova exercită

patru căi de atac:
 apelul (art.357-396 din Codul de procedură civilă);
 recursul (secțiunea I) împotriva hotărîrilor şi încheierilor
judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea apelului (art.397-
428 din Codul de procedură civilă);
 recursul (secțiunea II) împotriva deciziilor instanţei de
apel (art.429-445 din Codul de procedură civilă);
 revizuirea hotărîrilor (art.446-453 din Codul de procedură
civilă).
Reieșind din prevederile legislației procesual civile, hotărîrile
judecătorești pot fi atacate cu apel și, ulterior, cu recurs ca o a doua cale
de atac. Totodată, există anumite categorii de hotărîri judecătorești care
nu pot fi atacate cu apel și pentru care este prevăzută o cale de atac
distinctă, și anume recursul în secțiunea I. Hotărîrile judecătorești
irevocabile, chiar dacă au fost executate, pot fi revizuite dacă au apărut
noi circumstanțe de fapt despre a căror existență partea interesată n-a
cunoscut la momentul judecării pricinii civile.
Apelul este un mijloc procedural prin care partea nemulțumită de
hotărîrea primei instanțe solicită instanței ierarhic superioare, în
condițiile legii, modificarea sau anularea, în tot sau în parte, a acesteia.
Apelul este una din căile de atac, stabilite şi reglementate prin lege,
deopotrivă ordinară, de reformare, devolutivă221 şi suspensivă de
executare (dacă legea nu prevede altfel), declanşată de către persoanele
abilitate prin lege cu acest drept. Această cale de atac conferă instanţei
ierarhic superioare învestite cu soluţionarea apelului pe lîngă competenţa
verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate şi unele atribuţii de
judecată ale primei instanţe.222
221
Prin caracter devolutiv se înțelege abilitatea de a examina pricina atît sub aspectul
circumstanțelor de fapt, cît și sub aspectul circumstanțelor de drept. În acest sens, se distinge:
devoluţiune generală (în fapt şi în drept), cînd se verifică atît legalitatea, cît şi temeinicia
hotărîrii, precum și devoluțiune parțială, cînd se verifică fie legalitatea hotărîrii (recursul în
secțiunea II), fie temeinicia hotărîrii (revizuirea). Devoluțiunea parțială este utilizată în doctrină
prin termenul nedevoluțiune, întrucît devoluțiunea nu se produce la general.
222
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la examinarea pricinilor civile în ordine
de apel nr.15din 03.10.2005//Buletinul Curții Supreme de Justiție nr.1/7, 2006.
279
Recursul este calea ordinară de atac exercitată de către persoanele
îndreptăţite împotriva actelor de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti,
în condiţiile legii. Actele de dispoziţie judecătoreşti (hotărîri şi încheieri)
fără drept de apel sînt recurate conform Secţiunii I a capitolului
XXXVIII din Codul de procedură civilă, iar actele de dispoziţie
pronunţate de către instanţele de apel (decizii), conform Secţiunii a II-a a
aceluiaşi capitol.223
Revizuirea este o cale de atac de retractare prin intermediul căreia
se poate obţine desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile şi
reînnoirea judecăţii.224
Pentru o înțelegere mai clară a esenței și naturii juridice a fiecărei
căi de atac este necesară clasificarea acestora în funcție de diverse
criterii. Astfel, în funcție de condițiile de exercitare a căilor de atac,
acestea pot fi grupate în două categorii:
 căi de atac ordinare, care pot fi exercitate asupra hotărîrilor
judecătorești definitive de oricare din participanții la proces, prin
care se solicită casarea hotărîrii judecătorești pe motiv de ilegalitate
sau netemeinicie. Prin intermediul căilor de atac ordinare se
intentează controlul judiciar. Din această categorie fac parte: a)
apelul, b) recursul împotriva hotărîrilor și încheierilor pentru care nu
este prevăzută calea de atac apelul și c) recursul împotriva deciziilor
instanței de apel;
 căi de atac extraordinare, care pot fi exercitate asupra hotărîrilor
judecătorești irevocabile, doar pentru temeiurile și în condițiile
expres prevăzute de lege. Din această categorie face parte
revizuirea.
În funcție de instanța competentă să se pronunțe asupra căii de atac,
literatura de specialitate distinge:
 căi de atac de reformare, care sînt soluționate de o instanță
superioară celei care a emis hotărîrea. Din această categorie fac
parte căile ordinare de atac;
 căi de atac de retractare, care sînt soluționate de instanța care
ultima s-a pronunțat asupra hotărîrii atacate. Din această categorie
fac parte căile de atac extraordinare.
223
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării legislaţiei
procedurale la examinarea cauzelor civile în recurs nr.3 din 27.03.2006 //Buletinul Curții
Supreme de Justiție nr.11/12, 2006.
224
procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire nr.10din 22.12.2008//Buletinul
Curții Supreme de Justiție nr.1/4, 2006.
280
După natura circumstanțelor asupra cărora se exercită căile de atac,
distingem:
 căi de atac de fapt și de drept, la examinarea cărora se verifică atît
circumstanțele de fapt, cît și cele de drept. Aici se referă: apelul și
recursul împotriva hotărîrilor și încheierilor pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul;
 căi de atac de drept, la examinarea cărora se verifică doar
circumstanțele de drept. Aici se referă recursul împotriva deciziilor
instanței de apel;
 căi de atac de fapt, la examinarea cărora se verifică doar
circumstanțele de fapt. Aici se referă revizuirea hotărîrilor
judecătorești, care este rezultatul cunoaşterii incomplete la emiterea
hotărîrii a împrejurărilor de fapt importante pentru justa soluţionare
a pricinii, fie al administrării unor probe false, fie al comiterii
infracţiunilor în legătură cu pricina judecată.
În funcție de efectele asupra hotărîrii, pe care le provoacă
exercitarea căilor de atac, acestea se clasifică în:
 căi de atac suspensive de executare, la care se referă căile de atac de
fapt și de drept;
 căi de atac nesuspensive de executare, la care se referă căile de atac
de drept.
În doctrina procesual civilă, referitor la instituirea și exercitarea

căilor de atac se regăsesc următoarele principii care stau la baza
exercitării căilor de atac:
Principiul legalității căilor de atac, care rezultă din art.119 din
Constituția Republicii Moldova și art.15 din Codul de procedură civilă.
În afară de căile prevăzute expres în lege nu pot fi folosite alte mijloace
pentru a obține anularea hotărîrii judecătorești. Mențiunea incorectă în
dispozitivul hotărîrii privitoare la calea de atac ce poate fi exercitată nu
modifică condițiile stabilite de lege de atacare a acesteia.
Principiul ierarhiei căilor de atac, care reiese din modul de
organizare pe nivele a instanțelor judecătorești. Potrivit acestui
principiu, căile ordinare de atac se exercită la instanța ierarhic
superioară.225
Referitor la organizarea judecătorească în Republica Moldova a se vedea Tema 1. Dispoziții
225
generale privind dreptul procesual civil.

281
Principiul unicității dreptului de a exercita o cale de atac,
potrivit căruia dreptul de a exercita o cale de atac este unic și se
epuizează odată cu exercitarea lui. Astfel, se asigură autoritatea lucrului
judecat și se previne pronunțarea unor hotărîri judecătorești
contradictorii. Apelul sau recursul nu poate fi exercitat împotriva
aceleiași hotărîri decît o singură data, chiar dacă se invocă alte temeiuri
decît cele pe marginea cărora instanța de control judiciar s-a pronunțat
printr-o decizie anterioară. Acest principiu nu este caracteristic și căii de
atac revizuirea, întrucît cererea de revizuire poate fi depusă repetat dacă
se invocă diferite temeiuri.
Principiul neagravării situației în propria cale de atac, potrivit
căruia apelantului sau recurentului nu i se poate crea o situație mai
dificilă decît acea prin hotărîrea atacată, cu excepția cazurilor cînd acesta
consimte sau hotărîrea este atacată și de alți participanți la proces. În
absența acestui principiu, participanții la proces, cunoscînd posibilitatea
înrăutățirii situației lor, ar putea fi determinați să renunțe la atacarea
hotărîrii pentru a nu-și asuma un risc, chiar dacă consideră că hotărîrea
este ilegală sau neîntemeiată.
Deși, legislația procesual civilă nu prevede răspunsul la întrebarea
dacă principiul neagravării situației în propria cale de atac este aplicabil
și la rejudecarea pricinii după casarea hotărîrii, reieșind din principiile
procesului civil, instanța de rejudecare are libertatea deplină în
administrarea probelor și stabilirea circumstanțelor de fapt ale pricinii,
respectînd nelimitat principiile contradictorialității și disponibilității. La
fel, la rejudecarea pricinii, părțile și alți participanți la proces au
posibilitatea să-și formuleze, argumenteze și să-și dovedească poziția în
proces, să-și aleagă modalitățile și mijloacele susținerii ei, fără a fi legați
de mijloacele de apărare folosite la judecarea inițială a pricinii. De
asemenea, la rejudecare, părțile au posibilitatea să dispună de drepturile
procedurale (modificarea acțiunii, recunoașterea acțiunii etc.) apreciind
după intima convingere probele administrate, instanța de rejudecare va
emite o hotărîre legală și întemeiată care poate să difere de cea
pronunțată anterior.226
226
Chișinău: USM, 2009, p.118-220.

282
TEMA 22. PROCEDURA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE APEL

Apelul reprezintă prima cale de atac ordinară care declanșează

controlul judiciar ierarhic asupa legalității hotărîrilor pronunțate în primă
instanță de judecătorii, atît de judecătoriile de drept comun, cît și de
Judecătoria Economică de Circumscripție.
Scopul apelului îl constituie verificarea corectitudinii constatării
circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de
drept material, precum şi al respectării normelor de drept procedural, la
judecarea pricinii în primă instanţă.
Obiectul apelului îl constituie hotărîrile și încheierile emise în
primă instanță, care încă n-au devenit definitive și care sunt susceptibile
de apel. Potrivit art.358 din Codul de procedură civilă, hotărîrile
pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la
curţile de apel de drept comun, iar hotărîrile pronunţate în primă instanţă
de judecătoriile economice de circumscripţie pot fi atacate cu apel la
Curtea de Apel Economică. Hotărîrile pronunţate în primă instanţă după
reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel după reguli generale.
Potrivit aceluiași articol, nu pot fi atacate cu apel: a) hotărîrile
pronunţate în primă instanţă de judecătoriile de drept comun şi de cele
economice în litigii care rezultă din raporturile de contencios
administrativ, hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătoriile de
drept comun în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la
executarea în termen rezonabil a documentelor executorii şi cu repararea
prejudiciului cauzat prin această încălcare, precum şi alte hotărîri
prevăzute de lege; b) hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de
apel de drept comun, de Curtea de Apel Economică, de Colegiul civil şi
de contencios administrativ şi de Colegiul economic ale Curţii Supreme
de Justiţie.
Totodată, ținem să menționăm că potrivit art.359 din Codul de
procedură civilă, încheierile emise în primă instanţă nu pot fi atacate cu
apel decît odată cu hotărîrea, cu excepţia încheierilor care pot fi atacate
283
cu recurs, separat de hotărîre, în special, încheierile care fac imposibilă
desfășurarea de mai departe a procesului. La fel, menționăm că apelul
declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi împotriva
încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după
pronunţarea hotărîrii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în
cererea de apel.
Subiecții apelului sînt apelantul – persoana care declară apelul și
intimatul – partea adversă.227 Potrivit art.360 din Codul de procedură
civilă, sînt în drept să declare apel:
a) părţile şi alţi participanţi la proces. Aceștia sînt subiecți cu interes
juridic în pricină, atît material-juridic, cît și procesual-juridic. Din
această categorie fac parte: reclamantul, coreclamantul, pîrîtul,
copîrîtul, intervenienții, petiționarii și persoanele interesate în
procedura specială. Aici ținem să menționăm că în temeiul art.65
alin.(3) din Codul de procedură civilă, intervenientul principal care
n-a fost atras în proces este în drept să intervină în instanță de apel,
cu consimțămîntul părților.228Dacă nu au declarat apel separat,
coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care
participă în proces din partea apelantului se pot alătura la apel, dacă
pretenţiile lor coincid cu pretenţiile apelantului, prezentînd o cerere
scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se plăteşte taxă de stat.
În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu pretenţiile
alăturatului, acesta din urmă este în drept să depună apel după
regulile generale, plătind taxă de stat. Dacă apelantul principal îşi
retrage apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost
restituită, ori există alte motive care exclud soluţionarea fondului,
alăturarea la apel va produce efecte juridice în cazul în care a avut
loc în interiorul termenului de apel şi persoana alăturată a plătit taxă
de stat.
b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în
modul stabilit de lege. Astfel, reprezentantul părții în proces, al
intervenientului, petiționarului sau al persoanei interesate poate
declara apel numai dacă acest drept este expres prevăzut în procură.
227
În cazul în care apelul se declară de ambele părți, acestea dobîndesc calitatea, atît de apelant,
cît și de intimat.
228
Anterior modificării introduse prin Legea nr.244-XVI din 21.07.2006, persoanele interesate în
procedura specială, chiar dacă n-au participat în proces puteau declara apel, spre exemplu:
autoritatea tutelară era în drept să atace hotărîrea judecătorească prin care s-a încuviințat adopția
fără atragerea în proces a acesteia.
284
Totodată, reprezentanții legali dispun de dreptul de a exercita căile
de atac în virtutea legii, fie personal, fie printr-un terț.
c) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu
privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției, neavînd interes
juridic în proces, pot declara apel doar cu privire la compensarea
cheltuielilor de judecată ce li se cuvin.229
Potrivit art.360 alin.(1) din Codul de procedură civilă, persoana
interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărîri nu mai
are dreptul să declare apel. Pentru ca renunțarea să producă efecte
trebuie să fie expresă, adică să fie exprimată într-o cerere scrisă, 230 și să
fie făcută după pronunțarea hotărîrii. Renunțarea anticipată la calea de
atac nu se admite.
La categoria subiecților apelului se aliniază indirect și instanța de
judecată competentă să examineze cererea de apel, care întotdeauna este
o curte de apel. În apel cauzele se examinează de un complet format din
3 judecători, complet din care nu pot face parte judecătorii care au
participat la judecarea pricinii în primă instanță.
Printre temeiurile de declarare a apelului, reieșind din prevederile
art.386 din Codul de procedură civilă, pot fi evidențiate:
– circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost
constatate şi elucidate pe deplin. Aceasta se poate întîmpla atunci
cînd instanța a determinat incorect obiectul probațiunii, cînd instanța
nu a pus în discuție circumstanțele relevante examinării cazului,
însă, din contra, a examinat circumstanțe care nu au nici o
importanță la soluționarea litigiului. În vederea determinării corecte
a obiectului probațiunii, instanța de judecată este în drept să propună
părților și altor participanți la proces prezentarea de probe
suplimentare care ar dovedi faptele ce constituie obiectul
probațiunii, veridicitatea lor.
– circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care
prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe
veridice şi suficiente. Aceasta se întîmplă atunci cînd instanța trage
concluzie cu privire la existența unui fapt ce intră în obiectul
probațiunii, însă probele care ar justifica o asemenea concluzie
229
230
Renunțarea implicită la apel, exprimată, spre exemplu, prin executarea parțială a hotărîrii, nu
decade persoana din dreptul de a exercita căile de atac.
285
lipsesc sau sînt insuficiente ori inadmisibile, precum și atunci cînd
instanța nu consideră constatate circumstanțele dovedite prin
probele administrate. Spre exemplu, instanţa a considerat ca fiind
dovedit dreptul de proprietate asupra autoturismului, reieşind din
existenţa unei procuri care mandatează pe pretinsul proprietar de a
vinde autoturismul, fapt ce contravine pct.44 din Regulamentul cu
privire la registrul de stat al transporturilor, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr.1047/08.11.1999, care prevede ca mijloc de
probaţiune unic al dreptului de proprietate asupra autoturismului
înmatriculat – certificatul de înmatriculare.
– concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie
cu circumstanţele pricinii. Se are în vedere situaţia în care instanţa
inferioară a constatat toate circumstanţele pricinii şi din acestea
rezultă o anumită soluţie, însă instanţa, în mod greşit, a pronunţat o
altă soluţie ce nu corespunde celei adecvate, rezultante din
circumstanţele respective. Acesta este rezultatul aprecierii incorecte
a probelor, cînd probele administrate constituie temeiul unor
concluzii, iar instanța trage concluzii contrare. Aceste erori se comit
deseori cînd circumstanțele importante ale pricinii sînt dovedite prin
probe indirecte.
– normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat. Se
consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate
eronat în cazul în care instanţa judecătorească:
- nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Se consideră că
instanța nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată în cazurile
cînd: nu a aplicat nici o normă de drept material și a pronunțat o
hotărîre ce contravine legislației în vigoare; la soluționarea
pricinii au fost aplicate acte normative subordonate legii,
adoptate cu încălcarea competenței, procedurii stabilite sau
contrare prevederilor legii; a aplicat un act normativ declarat
neconstituțional sau contrar normelor constituționale de aplicare
directă; a aplicat unul dintre mai multe acte normative ce
reglementează raportul material litigios, neaplicînd pe celelalte.
Acesta constituie un motiv de casare incident în cazul în care
actul normativ aplicabil în litigiul dedus judecăţii nu şi-a găsit
aplicarea în cadrul hotărîrii, fără ca instanţa să aplice o altă lege
în locul celei incidente. În cazul în care soluţia este corectă în
fond, cu toate că instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie
286
aplicată, hotărîrea va fi menţinută de instanţa de recurs, cu
relevarea normei juridice aplicabile.
- a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată. Acest temei se
reflectă în situaţia în care instanţa aplică o normă juridică care
este străină de situaţia de fapt existentă în cazul dedus judecăţii.
În acest temei se încadrează și cazul în care hotărîrea şi-a pierdut
fundamentul juridic în legătură cu principiul aplicării legii civile
în timp (principiul neretroactivităţii), spre exemplu: situaţia
juridică s-a născut sub imperiul Codului civil vechi, iar instanţa a
aplicat Codul civil nou. Se consideră că instanța a aplicat o lege
care nu trebuia să fie aplicată în cazurile cînd: a dat o calificare
juridică incorectă raportului material litigios, aplicînd o normă
străină acestuia; a încălcat regulile acțiunii normelor în timp, în
spațiu și asupra persoanelor; a soluționat pricina în baza normei
de drept interne, ce contravine prevederilor tratatului
internațional cu aplicare directă; instanța a aplicat normele
juridice ce contravin Convenției Europene și jurisprudenței
CEDO; a determinat incorect legea aplicabilă raportului material
litigios cu element de extraneitate; a soluționat greșit conflictul
dintre normele cuprinse în diferitele acte normative interne; a
aplicat o uzanță ce contravine legii.
- a interpretat eronat legea. Aceasta se produce atunci cînd
instanța deși corect a făcut calificarea juridică a raportului
material litigios și corect a determinat norma aplicabilă, totuși,
din cauza înțelegerii incorecte a sensului acesteia, trage o
concluzie greșită cu privire la drepturile și obligațiile părților.
Interpretarea eronată a legii poate fi condiționată de
necunoașterea de către instanța de judecată a esenței legislației
străine, a practicii de aplicare a acesteia în statul respectiv.
Totodată, interpretarea eronată poate fi o consecință a folosirii
incorecte de către judecător a metodelor (sistematică,
gramaticală, istorică, logică) sau procedeelor (extensivă,
restrictivă, ad litteram) de interpretare a normelor de drept. Acest
temei devine incident în cazul în care normei juridice aplicabile i
s-a atribuit un mai mare grad de abstracţie sau aceasta suscită
îndoieli la aplicare, iar instanţa, aplicînd norma respectivă, a
extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică sau
invers – a exclus ipoteza concretă din aria de ipoteze pe care le
acoperă norma juridică respectivă.
287
- a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.231Acest
temei poate apărea în situaţiile cînd: a) există o reglementare
expresă a raportului juridic litigios, însă instanţa a aplicat greşit
analogia; b) nu există similitudini între prevederea legală, la care
s-a raportat instanţa, și raportul juridic existent; c) s-au limitat
anumite drepturi civile sau s-a stabilit răspunderea civilă, în lipsa
unor norme exprese. Aceasta are loc atunci cînd instanța de
judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării
analogiei, și anume: a) aplicarea analogiei se admite doar în
cazul obscurității sau lipsei normei de drept; b) circumstanțele
pricinii și circumstanțele prevăzute în norma aplicabilă prin
analogie trebuie să fie asemănătoare după esență și regim juridic;
c) aplicarea analogiei este inadmisibilă în cazurile cînd aceasta
este expres interzisă de lege sau cînd legea stabilește producerea
efectelor juridice numai în caz de aplicare a unor norme
concrete; d) normele de excepție se aplică doar în privința
faptelor cu caracter excepțional; e) soluția adoptată ca urmare a
aplicării analogiei nu trebuie să contravină legislației în vigoare;
f) aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele
aceleiași instituții, ramuri de drept și doar în cazul inexistenței
acesteia – referirea la alte ramuri sau legislație în general.232
– normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat.
Se consideră că a avut loc o încălcare sau aplicare eronată a
normelor de drept procedural dacă:
- pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal;
- pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la
proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de
judecată;
- în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba
procesului, temei care cuprinde următoarele ipoteze: a) procesul
s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor; b) persoanei
interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat, nu i s-a
231
Prin aplicare a analogiei dreptului se înţelege situaţia cînd legea nu prevede expres
reglementarea raportului juridic respectiv, dar nici aplicarea analogiei legii nu este posibilă, caz
în care litigiul se va soluţiona conform principiilor generale şi sensului legislaţiei civile.
Aplicarea este eronată, dacă principiile şi sensul legislaţiei sînt aplicate neadecvat la ipoteza
concretă dedusă judecăţii.
232
Chișinău: USM, 2009, p.237-243.
288
asigurat prezenţa interpretului pentru exprimarea în judecată; c)
procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă, iar instanţa nu a emis
hotărîrea şi în limba de stat;
- instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane
neantrenate în proces;
- la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;
- hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva din
judecători ori hotărîrea este semnată nu de acel judecător sau de
acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre;
- în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, temei ce
se referă la lipsa procesului-verbal al şedinţei în care s-a
pronunţat hotărîrea;
- în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act
procedural;
- pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei generale sau
jurisdicţionale;
- alte încălcări care au dus sau au putut duce la soluţionarea
eronată a pricinii.
Totodată, legislația procesual civilă menționează că o hotărîre legală
în fond nu poate fi casată numai din motive formale. De aceea, apelantul
trebuie să dovedească existența acestor temeiuri, fie doar în baza
materialelor din dosar, fie şi în baza probelor prezentate suplimentar.
În temeiul art.372 din Codul de procedură civilă, părţile şi alţi
participanţi la proces sînt în drept să refacă ori să completeze probele
administrate în primă instanţă, să prezinte noi probe, iar instanţa de apel
este obligată să administreze noi probe şi să constate noi circumstanţe
dacă este necesar soluţionării juste a pricinii. În instanţa de apel pot fi
citaţi martorii audiaţi în primă instanţă dacă în cererea de apel se
contestă depoziţiile lor.
Totuși, în apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor,
temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. Se
pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte
despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanţă, se poate
solicita o compensaţie legală.
Cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei

hotărîre se atacă, în termen de 20 de zile de la data comunicării hotărîrii
289
motivate, cu plata taxei de stat. 233 Cererea de apel şi înscrisurile noi care
nu au fost prezentate în primă instanţă se depun cu atîtea copii cîţi
participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.
Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în primă
instanţă, cu excepţia hotărîrilor cu executare imediată. Apelul exercitat
în termen este suspensiv de executare a hotărîrii, iar apelul declarat peste
termen poate suspenda executarea hotărîrii dacă există cererea
apelantului și motive întemeiate.
În cererea de apel se indică:
a) instanţa căreia îi este adresat apelul;
b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea
lui procedurală;
c) hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data
emiterii;
d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
e) probele invocate în susţinerea apelului;
f) solicitarea apelantului;
g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel;
h) documentele ce se anexează;
i) alte date ce ţin de examinarea apelului.
Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În
ultimul caz, la cerere se anexează documentul, legalizat în modul
stabilit, care certifică împuternicirile reprezentantului dacă în dosar
lipseşte o astfel de împuternicire. La cererea de apel se anexează și
dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se impune cu taxă.
Participanţii la proces sînt în drept să prezinte în scris obiecţii
împotriva apelului, anexînd înscrisurile care confirmă corectitudinea
obiecţiilor. Referinţele şi înscrisurile trebuie să fie depuse cu atîtea copii
cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.

După expirarea pentru toţi participanţii la proces a termenului de

depunere a apelului, prima instanţă expediază a doua zi instanţei de apel
dosarul împreună cu apelurile depuse şi înscrisurile alăturate care nu au
fost prezentate în primă instanţă.
Taxa de stat pentru cererile de apel constituie 75% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea
233
cererii de chemare în judecată sau altei cereri, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial –
75% din taxa calculată din suma contestată.
290
Procedura de examinare a pricinii în instanța de apel parcurge
aceleași etape ale examinării în prima instanță.
Instanţa de apel admite apelul dacă cererea întruneşte toate
condiţiile de valabilitate cerute. În cazul în care cererea de apel nu
întruneşte condiţiile de formă și de conținut, precum şi dacă cererea este
depusă fără plata taxei de stat, instanţa de apel dispune printr-o încheiere
susceptibilă de recurs să nu se dea curs cererii, acordînd apelantului un
termen pentru lichidarea neajunsurilor. În cazul în care apelantul
îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, apelul se
consideră depus la data prezentării iniţiale.
Instanţa de apel restituie, printr-o încheiere susceptibilă de recurs,
cererea dacă:
a) apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din
încheierea de înlăturare a neajunsurilor;
b) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită
repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze
repunerea în termen;
c) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în primă instanţă;
d) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să
declare apel;
e) apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii
pricinii în fond în instanţa de apel;
f) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel.
Pregătirea pricinii către dezbateri judiciare. Instanţa de apel va
efectua, în termen de 30 zile de la data primirii dosarului spre
examinare, actele procedurale în vederea pregătirii pricinii către
dezbateri în şedinţă de judecată în conformitate cu normele generale.
Instanţa de apel va expedia participanţilor la proces copii de pe cererea
de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţe, va
cita părţile şi alţi participanţi la proces, propunîndu-le să depună, cu cel
puţin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la
dosar.
Dezbaterea pricinii în instanţa de apel se realizează în următoarea
consecutivitate.
Preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă pricina,
numele apelantului, instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată
prezenţa participanţilor la proces şi a reprezentanţilor, 234 determină
Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora,
234
precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu
291
identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor cu funcţie
de răspundere şi ale reprezentanţilor, anunţă completul de judecată şi
informează participanţii la proces că au dreptul să facă propuneri de
recuzare, le explică drepturile şi obligaţiile lor procedurale.
Se soluţionează cererile şi demersurile participanților la proces ce
ţin de examinarea apelului după ce ascultă opiniile celorlalţi participanţi.
Părţile şi ceilalţi participanţi la proces sînt în drept să ceară prezentarea
unor noi probe a căror reclamare a fost respinsă de prima instanţă,
instanţa de apel nefiind în drept să le respingă din motivul respingerii lor
în primă instanţă.
Judecarea pricinii în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra
pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un
judecător. Raportorul expune circumstanţele pricinii, cuprinsul hotărîrii
primei instanţe, motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse
împotriva lui, conţinutul noilor probe prezentate instanţei de apel, alte
date necesare verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrii.
Instanţa de apel ascultă explicaţiile participanţilor la proces
prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia
cuvînt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi
la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus
apel, primul ia cuvînt reclamantul.
După explicaţiile participanţilor la proces, instanţa de apel verifică
probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de
administrare a probelor în instanţă de apel este similară celei din primă
instanţă. Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor
participanţilor la proces absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu
au fost citaţi în instanţa de apel.
După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată
oferă participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face
demersuri sau completări.
După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale,
primul ia cuvînt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia
cuvînt reclamantul.
După încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea susţinerilor
orale, completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru
împiedică judecarea apelului. Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă va constata că
neprezentarea este motivată. În cazul în care constată că participantului la proces nu i s-a remis
cererea de apel, probele noi, referinţele, instanţa de apel dispune amînarea procesului pentru
remitere.
292
adoptarea deciziei unde verifică, în limitele cererii de apel, ale
referinţelor şi obiecţiilor înaintate, legalitatea şi temeinicia hotărîrii
atacate în ceea ce priveşte constatarea circumstanţelor de fapt şi
aplicarea legii în primă instanţă. În limitele apelului, instanţa de apel
verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei
instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă
pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi cele
prezentate suplimentar în instanţă de apel de către participanţii la proces.
În cazul în care apelul nu este motivat ori motivaţia nu cuprinde
argumente sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond, numai în
temeiul celor invocate în primă instanţă. Instanţa de apel nu este legată
de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanţe, ci este
obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei și să se pronunţe
asupra tuturor motivelor invocate în apel. Apelantului nu i se poate crea
în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea
atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este
atacată şi de alţi participanţi la proces.
În urma judecării apelului, preşedintele şedinţei de judecată sau un
alt judecător din completul de judecată pronunţă decizia adoptată,
dispozitivul urmînd să fie redactat în termen de 15 zile. Decizia instanţei
de apel rămîne definitivă din momentul pronunţării, avînd autoritate de
lucru judecat, fiind susceptibilă de executare silită, însă poate fi atacată
cu recurs în Secțiunea II şi supusă revizuirii în modul stabilit de Codul
După ce judecă apelul, instanţa de apel este în drept:

– să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe dacă
aceasta este legală și întemeiată. Instanţa de apel este obligată să
indice în decizie pe lîngă faptul că apelul este nefondat și motivele
respingerii apelului.
– să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe dacă cel
puțin unul din motivele de casare invocate de către apelant este
întemeiat. Prin modificare se are în vedere introducerea unor
corectări în partea de motivare sau în dispozitivul hotărîrii, fără a
schimba semnificativ conținutul și esența hotărîrii.
– să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei
instanţe emiţînd o nouă hotărîre dacă a constatat încălcarea sau
293
aplicarea eronată a normelor de drept material. Instanța de apel, la
cererea participanților la proces, poate să emită o hotărîre nouă
atunci cînd s-au încălcat sau aplicat eronat unele norme de drept
procesual, și anume: pricina a fost judecată de instanţă în absenţa
unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora
şedinţei de judecată; la judecarea pricinii au fost încălcate regulile
cu privire la limba procesului; instanţa a soluţionat problema
drepturilor unor persoane neantrenate în proces; la emiterea hotărîrii
a fost încălcat secretul deliberării.
instanţe restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă dacă a
constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept
procedural. În acest caz, instanţa de apel poate să se expună în
decizia sa asupra actelor procedurale care urmează a fi efectuate în
primă instanţă la rejudecarea pricinii, însă nu este în drept să
prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu
încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să
stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii.
De regulă, pricina se restituie spre rejudecare în instanța care a
examinat-o în fond în alt complet de judecată, însă dacă hotărîrea
primei instanțe a fost casată pentru lipsă de competență
jurisdicțională pricina se va trimite la rejudecare instanței
competente, cu excepția cazului în care curtea de apel constată
propria competență.
instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe
rol dacă există temeiurile consemnate la art.265 şi 267 din Codul de
procedură civilă.
Dispoziția judecătorească prin care se soluționează fondul apelului,
adică se rezolvă chestiunea cu privire la legalitatea sau temeinicia
hotărîrii primei instanțe, se emite sub formă de decizie. Decizia instanţei
de apel trebuie să fie pe cît e posibil de concisă. Ea poate fi întocmită
liber, dar trebuie să corespundă tuturor normelor de drept, să fie clară,
înţeleasă de părţile implicate în litigiu şi să răspundă în mod sigur şi
expres la toate cererile şi obiecţiile formulate în ea. Astfel, formulările
din conţinutul deciziei trebuie să corespundă exigenţelor de:
corectitudine, certitudine, concreteţe, deplinătate, claritate,
294
consecutivitate, logică, elocvenţă, lipsă de rezerve (necondiţionalitate),
sobrietate, oficialitate şi pertinenţă.235
Analogic hotărîrii judecătorești, decizia instanţei de apel trebuie să
conţină:
– partea introductivă, în care se indică: denumirea instanţei care a
emis decizia, completul de judecată; locul şi data pronunţării
deciziei; numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui
procedurală; caracterul public sau secret al şedinţei; expunerea
succintă a hotărîrii primei instanţe, a motivelor cererii de apel, a
noilor probe, lămuririle participanţilor la proces.
– partea descriptivă, în care sînt expuse circumstanțele pricinii
stabilite pe parcursul examinării ei, precum şi rezumatul soluţiei
pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de apel, de fapt, partea
descriptivă și de motivare a hotărîrii primei instanțe.
– partea de motivare, în care se indică temeiurile de fapt și de drept
care au condus la adoptarea deciziei, motivele concluziilor instanţei
de apel şi referirea la legea guvernantă. În acest sens, Plenul Curții
Supreme de Justiție menționează că în cazul respingerii apelului,
instanţa este obligată să indice în decizie motivele respingerii, iar în
cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii primei instanţe şi
restituirii pricinii spre rejudecare în primă instanţă, este în drept să
se pronunţe în decizia adoptată asupra actelor procedurale care
urmează a fi efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii, însă
nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar
inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît
altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar urma să fie adoptată după
rejudecarea pricinii. Dacă instanţele de apel vor considera că
hotărîrea atacată este legală şi temeinică, în motivarea deciziei
adoptate îşi va expune concluzia cu privire la toate argumentele
invocate de apelant sau recurent şi, referindu-se la legea respectivă,
va motiva din ce considerente instanţa a ajuns la concluzia de a
recunoaşte apelul neîntemeiat. Este inadmisibilă limitarea
instanţelor de apel şi de recurs doar la reproducerea în decizie a
hotărîrii apelate sau recurate ori la constatarea netemeiniciei
apelului sau recursului, deoarece în acest caz decizia apare ca
nemotivată.236
Aceste reguli se aplică atît față de încheierile instanțelor de apel, cît și a instanțelor de recurs.
235
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanţele
236
judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie în

295
– partea dispozitivă, care include rezultatul controlului hotărîrii
instanței de fond, concluziile instanţei de apel în urma examinării
apelului. Plenul Curții Supreme de Justiție menționează, de
asemenea, că în dispozitiv se indică denumirea primei instanţe şi
data adoptării hotărîrii în primă instanţă, numele părţilor, obiectul
litigiului, numele apelantului şi concluzia instanţei de apel în sensul
admiterii sau respingerii apelului.
Decizia instanței de apel se semnează de toți judecătorii care au
examinat apelul, inclusiv de judecătorul care are opinie separată.
După examinarea pricinii în instanţă de apel, dosarul se restituie
primei instanţe.
cadrul examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi de recurs nr.3 din
07.07.2008, pct.6.1. Aceste reguli se aplică atît la motivarea încheierilor de către instanțele de
apel, cît și de către instanțele de recurs.
296
TEMA 23. RECURSUL (SECŢIUNEA I) ÎMPOTRIVA
HOTĂRÎRILOR ŞI ÎNCHEIERILOR PENTRU CARE
NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL

Recursul împotriva hotărîrilor și încheierilor pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă, de
reformare și suspensivă de executare prin care participanții la proces
solicită instanței ierarhic superioare modificarea sau casarea parțială ori
totală a hotărîrii care nu poate fi atacată cu apel.237
Recursul împotriva hotărîrilor și încheierilor pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul este denumit și recurs în secțiunea I sau
recurs fără apel. Termenul de „recurs” folosit de legiuitor în acest caz nu
trebuie înţeles drept o cale de atac procedurală, ci ca o cerere primară de
adresare în instanţa de judecată competentă de a soluţiona litigiul.
Scopul acestei căi de atac este, pe de o parte, de a reduce durata de
examinare și soluționare a unor categorii de litigii civile, care prin esența
lor implică o asemenea abordare, și anume a litigiilor de contencios
administrativ,238iar pe de altă parte, de a recunoaște profesionalismul
înalt al judecătorilor din curțile de apel,239 cărora legea le-a încredințat
examinarea în fond ca primă instanță a unor categorii de litigii.
Recursul în secțiunea I este o cale de atac care se aseamănă cu calea
de atac apelul prin faptul că ambele sînt căi de atac ordinare, primare,
devolutive, de reformare și suspensive de executare, precum și prin
faptul că la ambele termenul de declarare este de 20 de zile, cu excepția
recursului împotriva încheierilor care se declară în termen de 15 zile.
237
Chișinău: USM, 2009, p.255-256.
238
Temeinicia recursului fără apel pentru litigiile de contencios administrativ este determinată, în
mare parte, și de existenţa procedurii prealabile obligatorii, care reprezintă o cale extrajudiciară
de soluționare a litigiului.
239
În opinia unor autori, pe bună dreptate, se invocă și lipsa instanțelor ierarhic superioare sau
eventual supraîncărcarea Curții Supreme de Justiție. Spre exemplu, dacă am presupune că
hotărîrile curților de apel emise în fond ar putea fi atacate cu apel la Curtea Supremă de Justiție,
vom fi puși în situația în care nu ar exista instanța care ar examina recursul.
297
Totodată, ținem să menționăm că atît în instanță de apel, cît și în instanță
de recurs nu se poate schimba calitatea procesuală a părţilor, temeiul sau
obiectul acţiunii și nu se pot înainta pretenţii noi.
Dacă necesitatea schimbării calităţii părţilor rezultă din dezbateri,
instanţa de recurs va decide admiterea recursului şi/sau pentru alte
motive decît cele invocate de către recurent, cu trimiterea la rejudecare a
cauzei în instanţa de fond.
Schimbarea temeiului, obiectului acţiunii sau înaintarea unor
pretenţii noi în instanţa de recurs sînt inadmisibile, deoarece se excede
cadrul procedural stabilit, formînd obiectul juridic al unei alte acţiuni.
Respingerea ca inadmisibile a acestor cereri de recurs nu constituie
autoritate de lucru judecat în privinţa soluţiei de fond în cadrul noului
litigiu prezumat, recurentul dispunînd de dreptul de a înainta o nouă
acţiune cu schimbarea temeiului, obiectului acţiunii faţă de cele din
acţiunea anterioară sau avînd ca obiect pretenţiile noi inadmisibile de
recurs.
Printre particularitățile care îl individualizează, putem menționa că
dacă în instanță de apel pot fi prezentate probe noi, inclusiv proba cu
martori, atunci în instanță de recurs nu se pot prezenta probe noi, cu
excepţia înscrisurilor. Nu constituie înscrisuri şi sînt inadmisibile la
examinarea recursului: a) declaraţiile scrise ale martorilor, indiferent de
faptul că sînt autentificate notarial; b) încheierea de asigurare a unei
probe, cuprinzînd mărturia unei persoane, opinia unui expert sau
specialist, o anumită stare de lucruri, recunoaşterea unui fapt sau a unui
drept; c) descifrarea scrisă a unei convorbiri telefonice; d) concluziile
expertului.240
O altă particularitate o reprezintă faptul că în instanță de apel se ține
proces-verbal al ședinței de judecată, iar în recurs nu. În acest sens,
Plenul Curții Supreme de Justiție menționează că încheierile emise fără a
se retrage în camera de deliberare sînt consemnate în procesul-verbal al
şedinţei de judecată în cazul instanţelor de apel şi în cadrul unor
încheieri separate în cazul instanţelor de recurs. Constituie încheieri care
pot fi emise fără retragerea în camera de deliberare: cele de dispunere a
examinării pricinii în lipsa părţii, a martorului etc.; de stabilire a ordinii
cercetării judecătoreşti; de soluţionare a cererilor şi a demersurilor
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării legislației

240
procedurale la examinarea cauzelor civile în recurs nr.3 din 27.03.2006, pct.25.

298
părţilor şi participanţilor la proces ce se referă la chestiuni simple,
inclusiv cea de anexare la dosar a unor noi înscrisuri ş.a.241
Obiectul recursului în secțiunea I îl constituie:
– hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii fără drept de
apel, precum sînt: hotărîrile în litigiile de contencios administrativ,
inclusiv hotărîrile cu privire la contestațiile electorale. 242 Recursurile
astfel declarate se examinează de curțile de apel respective.
– hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, precum
sînt: declararea legalităţii unei greve; recunoaşterea şi încuviinţarea
executării silite a hotărîrilor judecătoreşti străine; lichidarea şi
suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti de nivel republican;
încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii
Moldova domiciliaţi în străinătate şi de către cetăţeni străini şi
apatrizi etc. Recursurile astfel declarate se examinează de Curtea
Supremă de Justiţie.
– încheierile instanței de fond (judecătorii sau curți de apel) de care
depinde soluționarea de mai departe a litigiului, precum sînt:
încheierea de refuz în primirea cererii de chemare în judecată;
încheierea de restituire a cererii; încheierea de asigurare a acțiunii;
încheierea de suspendare sau de încetare a procesului; încheierea de
scoatere a cererii de pe rol etc. Recursurile astfel declarate se
examinează de curțile de apel în cazul atacării încheierilor emise de
judecătorii, și de Curtea Supremă de Justiţie în cazul atacării
încheierilor emise de curțile de apel.
– încheierile instanței de apel (curți de apel) de care depinde
soluționarea de mai departe a litigiului, precum sînt: încheierea de a
nu se da curs cererii de apel; încheierea de restituire a cererii de apel
etc. Recursurile astfel declarate se examinează de Curtea Supremă
de Justiţie.
– încheierile instanței de recurs (curți de apel) de care depinde
soluționarea de mai departe a litigiului, precum sînt: încheierea de a
nu se da curs cererii de recurs; încheierea de restituire a cererii de
241
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie în
cadrul examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi de recurs nr.3 din
07.07.2008, pct.13.
242
Procedura de examinare a contestațiilor electorale reprezintă un litigiu de contencios
administrativ care, potrivit art.65-68 din Codul electoral, se examinează în conformitate cu
prevederile Codului de procedură civilă și ale Legii contenciosului administrativ.
299
recurs etc. Recursurile astfel declarate se examinează de Curtea
Subiecții recursului în secțiunea I se numesc recurent – persoana
care declară recurs și intimat – partea adversă. Potrivit art.398 din Codul
de procedură civilă, sînt în drept să declare recurs în secțiunea I: a)
părţile şi alţi participanţi la proces; b) martorul, expertul, specialistul,
interpretul şi reprezentantul (ultimul, în acest caz, în interes propriu)cu
privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.243
Este necesar de a distinge noţiunea de participant la proces de cea
de persoană care nu a fost atrasă în proces, sub aspectul posibilităţii de a
deveni subiect al exercitării recursului. Aceasta reiese din prevederile
art.400 alin.(3) lit.d) din Codul de procedură civilă şi art.13 din
Convenţia europeană, potrivit cărora persoanele neantrenate la
examinarea cauzei în primă instanţă nu dispun de dreptul de a exercita
recursul pentru că nu au parcurs gradele de jurisdicţie inferioare.244
În cazul în care recursul este depus în aceeaşi pricină, în mod
concomitent, atît de persoanele participante la proces, cît şi de cele
neantrenate, instanţa de recurs se va pronunţa numai asupra cererilor de
recurs ale persoanelor participante, iar cererile persoanelor neantrenate
se vor restitui ca fiind depuse de o persoană ce nu are dreptul să declare
recurs în secțiunea I.
Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care
participă în proces din partea recurentului se pot alătura la recurs, dacă
poziţiile lor coincid în ceea ce priveşte temeiul recursului, prezentînd o
cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la recurs nu se plăteşte taxă de
stat. În cazul în care temeiurile recursului nu coincid, persoana alăturată
este în drept să depună recurs după regulile generale, plătind taxă de stat.
Dacă recurentul principal îşi retrage recursul sau cererii de recurs nu i se
dă curs, sau cererea i-a fost restituită, sau există alte motive care exclud
soluţionarea fondului, alăturarea la recurs produce efecte juridice în
cazul în care a avut loc în interiorul termenului de recurs şi persoana
alăturată a plătit taxă de stat.
Temeiurile de declarare a recursului în secțiunea I sînt aceleași
ca și pentru apel, cu unele excepții. Astfel, recursul în secțiunea I poate
243
Caracteristicile subiecților care pot declara apela se vedea la Subiectul 22.1. Noțiunea și
elementele apelului (obiectul, subiecții și temeiurile) / Tema 22. Procedura în fața instanței de
apel.
244
Această regulă nu se aplică în cazul revizuirii, unde persoanele neparticipante la proces dispun
de dreptul de a solicita revizuirea hotărîrii rămase irevocabile, în conformitate cu art.447 lit.b)
300
fi declarat în toate cazurile care constituie temei de declarare a apelului,
cu următoarele excepții: cînd la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul
deliberării, precum și atunci cînd în dosar lipsește procesul-verbal
privind efectuarea unui act procedural nu poate fi declarat recurs.
Totodată, lista temeiurilor de declarare a apelului se extinde și la alte
încălcări care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii,
în timp ce lista temeiurilor de declarare a recursului în secțiunea I este
exhaustivă.
Motivele de recurs trebuie să fie invocate în mod expres de către
subiecţii recursului, iar simpla nemulţumire a părţilor de soluţia adoptată
de instanţele inferioare nu poate constitui motiv de recurs, dacă nu este
invocat vreunul din temeiurile de recurs expres prevăzute de lege. De la
această regulă, art.400 alin.(4) din Codul de procedură civilă instituie
excepția potrivit căreia neindicarea temeiurilor legate de încălcarea sau
aplicarea eronată a normelor de drept procedural nu atrage restituirea
cererii de recurs, deoarece motivele enunţate pot fi invocate şi din oficiu
de către instanţa de recurs.
Totodată, Planul Curții Supreme de Justiție menționează că
neindicarea expresă a temeiurilor declarării recursului nu poate constitui
motiv de inadmisibilitate sau de restituire a cererii de recurs, dacă din
conţinutul acesteia rezultă existenţa unuia din temeiurile legale de
recurs.245
Cererea de recurs în secțiunea I se depune la instanţa a cărei hotărîre

sau încheiere se atacă, însoţită de atîtea copii cîţi participanţi la proces
sînt, anexînd dovada de plată a taxei de stat în cazurile prevăzute de
lege.246Dacă reclamantul este scutit de către judecător numai la
depunerea cererii de chemare în judecată, în recurs acesta va achita 50%
din cuantumul pe care l-ar fi achitat dacă nu ar fi fost scutit. În situaţia în
care prin recurs se contestă numai suma taxei de stat, încasate prin
hotărîrea primei instanţe sau decizia instanţei de apel, taxa de stat nu se
plăteşte. Cererile de recurs împotriva încheierilor sînt scutite de taxa de
stat în temeiul art.85 alin.(1) lit.m) din Codul de procedură civilă.
245
246
Taxa de stat pentru cererile de recurs constituie 50% din taxa ce urmează a fi plătită la
depunerea cererii de chemare în judecată sau altei cereri, iar în cazul litigiilor cu caracter
patrimonial – 50% din taxa calculată din suma contestată.
301
Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat
de hotărîre, de către părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile
prevăzute de lege, precum şi în cazurile în care încheierea face
imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. Împotriva celorlalte
încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.
Potrivit regulii generale, recursul în secțiunea I se declară în termen
de 20 zile de la data comunicării hotărîrii motivate. De la această regulă,
există mai multe excepții, printre care:
– hotărîrea instanței de contencios administrativ asupra excepției de
ilegalitate poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile (art.13 alin.
(5) din Legea contenciosului administrativ);
– hotărîrea instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii
judecate în fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la
data pronunţării sau de la data comunicării hotărîrii integrale, în
cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu
dispune altfel (art.13 alin.(5) din Legea contenciosului
administrativ);
– termenul de declarare a recursului în litigiile ce țin de examinarea
contestațiilor electorale este de 3 zile de la pronunțare, la fel și
termenul de examinare a recursului este de 3 zile de la primirea
dosarului în cauză (art.68 alin.(6) din Codul electoral).
Totodată, potrivit art.425 din Codul de procedură civilă, termenul de
declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la data
pronunțării.
Pentru participanţii la proces, termenul de declarare a recursului
începe să curgă de la data comunicării hotărîrii motivate, chiar dacă
recursul a fost făcut anterior. Repunerea în termen poate fi efectuată de
instanţa de recurs în condiţii generale.
Față de forma și conținutul cererii de recurs în secțiunea I, art.390
din Codul de procedură civilă impune anumite cerințe. Astfel, cererea
trebuie să fie dactilografiată şi să cuprindă:
a) denumirea instanţei la care se depune recursul;
b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a
persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor;
c) numele sau denumirea intimatului şi adresa lui;
d) data pronunţării hotărîrii atacate cu recurs;
e) denumirea instanţei care a emis hotărîrea în fond, data pronunţării
şi dispozitivul hotărîrii, argumentele admiterii sau respingerii
acţiunii;
302
f) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii sau
netemeiniciei hotărîrii atacate, solicitările recurentului, propunerile
respective;
g) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
La cerere se anexează dovada de plată a taxei de stat şi lista noilor
înscrisuri, iar dacă cererea de recurs se depune de un reprezentant, la ea
se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă
împuternicirile acestuia dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.
În cazul în care cererea de recurs în secțiunea I este depusă de un
reprezentant neîmputernicit prin procură specială, instanța va restitui
cererea și va acorda termen pentru înlăturarea neajunsurilor.
Instanţa judecătorească a cărei hotărîre este atacată în recurs, după

expirarea pentru toţi participanţii la proces a termenului de declarare a
recursului, expediază în termen de 5 zile dosarul împreună cu recursul şi
înscrisurile alăturate, care nu au fost prezentate primei instanţe, în
instanţa de recurs competentă.
Instanţa de recurs, după ce primeşte dosarul împreună cu cererea de
recurs, desemnează un judecător raportor, care va prezenta raportul
asupra pricinii în şedinţă de judecată. Judecătorul raportor face parte în
mod obligatoriu din completul de judecată la examinarea recursului.
Dacă participarea lui în şedinţă este imposibilă se numeşte un nou
raportor cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea pricinii.
Procedura de examinare a pricinii în instanța de recurs parcurge
aceleași etape ale examinării în primă instanță, cu unele excepții.
La faza admiterii recursului, judecătorul raportor trebuie să
verifice respectarea termenului de declarare, existența temeiurilor de
recurs și respectarea condițiilor de valabilitate a cererii de recurs. Dacă
cererea întruneşte toate condiţiile de valabilitate cerute, recursul va fi
admis, iar dacă nu sînt respectate cerințele referitoare la termen, temeiuri
și conținut, instanța de recurs fie că nu va da curs cererii, fie că va
restitui cererea.
Astfel, instanța de recurs nu va da curs cererii dacă aceasta nu
întrunește condițiile de formă și de conținut, precum și dacă n-a fost
achitată taxa de stat. În acest caz instanța va acorda recurentului un
termen pentru lichidarea neajunsurilor. Dacă recurentul va îndeplini în
termen indicaţiile din încheierea judecătorească, recursul se va considera
303
depus la data prezentării sale iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se
va restitui recurentului.
Totodată, instanța de recurs va restitui cererea de recurs dacă: a)
recursul nu este declarat în temeiurile expres prevăzute de lege; b) a fost
depusă de o persoană care nu este în drept să declare recurs; 247 c) a fost
depusă în afara termenului legal, iar recurentul nu solicită repunerea în
termen; d) recurentul solicită restituirea recursului pînă la dezbaterea
pricinii în fond în instanţă de recurs; e) în virtutea legii, hotărîrea nu
Încheierile instanţei de recurs de a nu da curs cererii sau de a restitui
cererea de recurs pot fi atacate cu recurs dacă fac imposibilă judecarea
de mai departe a pricinii, cu excepţia încheierilor pronunţate de către
Curtea Supremă de Justiţie.
În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare,
judecătorul raportor va ordona expedierea către participanţii la proces a
copiilor de pe recurs şi de pe înscrisurile alăturate, iar intimatului îi va
propune să prezinte referinţă cu cel puţin 5 zile înainte de data şedinţei
de judecată, precum și va stabili termenul judecării pricinii şi va dispune
citarea părţilor şi a celorlalţi participanţi la proces.
Examinarea pricinii în instanţă de recurs se face conform
aceleiași proceduri prevăzute pentru examinarea în apel, cu unele
particularități determinate de incidentele procedurale ce pot să apară, și
anume:
– pînă la începerea dezbaterii recursului în fond, recurentul şi
reprezentantul său pot retrage recursul prin depunerea unei cereri
scrise, spre deosebire de apel unde retragerea poate fi făcută oral cu
consemnare în procesul-verbal;
– neprezentarea în şedinţă de judecată a participantului la proces sau a
reprezentantului, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu
împiedică judecarea recursului, spre deosebire de apel unde instanța
va amîna ședința dacă va constata că neprezentarea este motivată. 248
Totuși, Plenul Curții Supreme de Justiție atenționează că
examinarea cauzei în recurs poate fi amînată, la cererea părţilor şi a
altor participanţi la proces, numai în măsura în care aceste motive se
regăsesc în specificul procedurii de recurs, spre exemplu
247
Restituirea cererii în aceste două cazuri nu împiedică depunerea repetată a recursului în
interiorul termenului prevăzut de lege.
248
Imposibilitatea de a se prezenta în şedinţă se va aprecia ca motiv numai dacă este reală şi
justificată (spre exemplu: caz de boală).
304
prezentarea de noi înscrisuri. Amînarea examinării pe motivul
neprezentării reprezentantului părţii se poate efectua numai o
singură dată;249
– judecarea recursului cu privire la pricinile care apar în legătură cu
încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau cu
încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii
judecătoreşti şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această
încălcare nu poate depăşi termenul de 60 de zile de la depunerea
cererii de recurs.
După examinarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces,
instanţa de recurs este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la
proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora.
Primul ia cuvînt recurentul şi reprezentantul său, după aceea intimatul şi
reprezentantul său. Dacă ambele părţi au declarat recurs, primul ia
cuvînt reclamantul. Ordinea ascultării explicaţiilor celorlalţi participanţi
la proces se stabileşte de instanţă.
În cadrul recursului în secțiunea I lipsește faza susținerilor orale însă
există dreptul la replică, la o singură replică. Potrivit art.416 alin.(2)
din Codul de procedură civilă, părţile şi ceilalţi participanţi la proces au
dreptul la o singură replică asupra problemelor apărute în cadrul
dezbaterilor.
La examinarea și adoptarea deciziei în recurs, instanţa trebuie să
verifice, în limitele recursului declarat și în baza materialelor din dosar
şi a noilor înscrisuri, corectitudinea aplicării şi interpretării de către
prima instanţă a normelor de drept material şi procedural, inclusiv
legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe în întregul ei şi în ceea
ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs. Totodată, menționăm
că la fel ca și în apel, prin decizia instanței de recurs, recurentului nu i se
poate crea o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu
recurs, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este atacată
şi de alţi participanţi la proces. Nu constituie înrăutăţire a situaţiei în
propriul recurs cazul în care hotărîrea recuzată este casată în baza
temeiurilor procedurale, luate în considerare din oficiu de către instanţa
de recurs, chiar dacă ulterior, în urma rejudecării cauzei, se înrăutăţeşte
situaţia recurentului.
De regulă, deliberarea şi pronunţarea actelor de dispoziţie ale
instanţei de recurs au loc în aceeaşi şedinţă cu judecarea recursului, însă
249

305
în prezenţa unor motive întemeiate (spre exemplu: complexitatea
cauzei), deliberarea şi pronunţarea pot fi amînate pe un termen de 10
zile. Instanţa de recurs este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau
al hotărîrii, urmînd ca redactarea să se efectueze în termen de 15 zile.

După ce judecă recursul în secțiunea I împotriva hotărîrii instanței

de fond, instanţa de recurs este în drept:
– să respingă recursul şi să menţină hotărîrea primei instanţe, indicînd
în decizie motivele respingerii;
– să admită recursul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;
– să admită recursul şi să dea o nouă hotărîre fără a restitui pricina
spre rejudecare, anulînd hotărîrea primei instanţe dacă nu este
necesar să verifice suplimentar dovezile prezentate în instanţa de
recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima
instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat;
– să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei
instanţe,250 restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă în
cazul în care eroarea judiciară a primei instanţe nu poate fi corectată
de instanţa de recurs, expunîndu-se în decizie asupra actelor
procedurale care urmează a fi efectuate în prima instanţă la
rejudecarea pricinii, însă fără a prejudeca în opiniile sale că o
anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai
temeinice decît altele şi fără a stabili ce hotărîre ar trebui adoptată
după rejudecarea pricinii. Plenul Curții Supreme de Justiție relevă
următoarele ipoteze practice sub aspectul enunţat:
- cînd instanţa inferioară a soluţionat pricina fără cercetarea
fondului, după casare pricina se va trimite la rejudecare în
instanţa de fond din considerentul parcurgerii tuturor gradelor de
judecare aferente pricinii respective;
- dacă instanţa de fond a soluţionat pricina în baza altui temei
juridic decît cel invocat de parte, fără a-l pune în discuţia părţilor
(în dezbateri), această situaţie este echivalentă cu nerezolvarea
fondului, impunîndu-se casarea cu trimitere la rejudecare,
Instanța va casa integral hotărîrea, dacă în decizia sa se referă la toate aspectele de fapt şi de
250
drept, care au format obiectul examinării în instanţa de fond, şi are devolutivitate asupra tuturor
părţilor. Casarea va fi parţială, dacă motivele casării vizează doar unele aspecte de fapt şi/sau de
drept ale pricinii sau numai pe una/unele dintre părţi. Distincţia dintre casarea integrală şi
parţială prezintă interes pentru determinarea limitelor rejudecării după casare.
306
deoarece, deşi în instanţa de fond s-au administrat probe, aceasta
nu s-a făcut în temeiul invocat de parte, prin urmare, cererea ei
nu a fost soluţionată în fond;
- dacă hotărîrea este casată pentru nerespectarea normelor privind
competenţa, pricina se va trimite la instanţa competentă sau se va
reţine pentru rejudecare în cazul în care se constată propria
competenţă;
- în cazul în care soluţia din dispozitivul hotărîrii este în
contradicţie cu faptele corect stabilite în motivarea hotărîrii, în
sensul că din probele administrate rezultă o anumită soluţie, la
care se face referire în motivare, însă în dispozitiv instanţa s-a
oprit la soluţia contrară, hotărîrea se va casa cu rejudecarea şi
pronunţarea unei noi hotărîri (spre exemplu: din partea motivată
rezultă că pretenţia este întemeiată, dar în dispozitiv acţiunea
este respinsă ca neîntemeiată).
În caz de casare a actului de dispoziţie contestat cu recurs,
instanţa de recurs se va pronunţa în partea motivată a deciziei asupra
încălcărilor comise de instanţele inferioare şi asupra actelor
procedurale care sînt necesare de a fi efectuate la rejudecare, fără a
dispune de dreptul de a da indicaţii sau sugestii acestor instanţe. 251
După examinarea recursului cu privire la pricinile care apar în
legătură cu încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a
cauzei sau cu încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil
a hotărîrii judecătoreşti şi cu repararea prejudiciului cauzat prin
această încălcare, instanţa de recurs nu poate restitui pricina spre
rejudecare în primă instanţă.
– să admită recursul şi să caseze hotărîrea primei instanţe, luînd spre
examinare pricina, dacă constată că este competentă să soluţioneze
pricina în primă instanţă sau în recurs;
– să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei
instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe
rol dacă există temeiurile respective.
Dacă se constată mai multe motive întemeiate dintre care unele ţin
de modificare, iar altele de casare, instanţa de recurs, pentru a asigura o
judecată unitară, va casa integral hotărîrea atacată. Hotărîrea sau
încheierea casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de

251

307
executare efectuate în temeiul unei astfel de hotărîri sau încheieri îşi
pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
După ce judecă recursul în secțiunea I împotriva încheierii, instanţa
de recurs este în drept:
– să respingă recursul şi să menţină încheierea;
– să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea,
restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă;
– să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea,
soluţionînd prin decizie problema în fond.
Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă:
b) indicaţia locului şi data emiterii deciziei;
c) numele sau denumirea recurentului, calitatea lui procedurală;
d) expunerea succintă a circumstanţelor pricinii şi rezumatul hotărîrii
atacate cu recurs;
e) rezumatul recursului, al noilor înscrisuri şi referinţe prezentate în
instanţă de recurs, al explicaţiilor participanţilor la proces prezenţi
la judecarea recursului;
f) temeiurile concluziilor instanţei de recurs şi referinţa la legea
guvernantă;
g) concluziile făcute de instanţa de recurs în urma judecării recursului.
împotriva hotărîrii sau încheierii rămîne irevocabilă din momentul
pronunţării, la fel și actele de dispoziţie ale Curţii Supreme de Justiţie, în
calitate de instanţă de recurs, devin irevocabile din momentul
pronunţării.
308
TEMA 24. RECURSUL (SECŢIUNEA II) ÎMPOTRIVA
DECIZIILOR INSTANȚEI DE APEL
24.1. Noțiunea, particularitățile și elementele recursului în

secțiunea II
24.4. Împuternicirile și actele de dispoziție ale instanţei de recurs
în secțiunea II
24.1. Noțiunea, particularitățile și elementele recursului

în secțiunea II
Recursul împotriva deciziilor instanței de apel este o cale de atac

ordinară, nedevolutivă, de reformare și nesuspensivă de executare prin
care participanții la proces solicită instanței ierarhic superioare
modificarea sau casarea parțială ori totală a deciziei instanței de apel,
după caz și a hotărîrii primei instanțe.
Scopul acestei căi de atac este de a repara erorile ce pot fi comise la
rejudecarea pricinii în apel. Recursul împotriva deciziilor instanței de
apel ocupă un loc aparte în sistemul căilor de atac, reprezentînd a treia
treaptă judiciară de examinare a pricinilor civile. Natura juridică a
acestuia diferă substanțial de cea a apelului, ceea ce este și firesc,
deoarece decizia instanței de recurs, spre deosebire de decizia instanței
de apel, este irevocabilă din momentul pronunțării și nu mai poate fi
atacată cu o altă cale ordinară de atac, decît pe calea revizuirii care
reprezintă o cale extraordinară de atac.
La fel, recursul în secțiunea II se caracterizează și prin faptul că
acesta reprezintă o cale nedevolutivă de atac, întrucît nu provoacă o
rejudecare a fondului pricinii. El are caracter devolutiv numai asupra
problemelor de drept material şi procedural prin care se verifică
legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. Rolul recursului
respectiv nu este acela de a realiza o nouă judecată în fond, de a examina
pricina în fond sub toate aspectele, ci exclusiv de a asigura efectuarea
unui control de legalitate a deciziei atacate. Această particularitate
rezultă din prevederea art.432 din Codul de procedură civilă, potrivit
căreia recursul în secțiunea II se declară în cazul în care se invocă
încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material
sau a normelor de drept procedural. Verificînd legalitatea deciziilor
309
curților de apel, Curtea Supremă de Justiție asigură aplicarea corectă și
unitară a legilor de către toate instanțele judecătorești.252
Distincția dintre greșeli în stabilirea faptelor și greșelilor în
aplicarea legilor a stat la baza divizării căilor de atac în apel și în recurs.
Instituția recursului a apărut în Franța în secolul al XVII-lea tocmai în
scopul corectării erorilor de drept comise de judecători la soluționarea
pricinilor civile. Particularitatea recursului de a fi o cale de atac de drept
a fost evidențiată și în teoria dreptului procesual civil. Pornind de la
esența recursului, în doctrină s-a conturat punctul de vedere potrivit
căruia instanța de recurs nu judecă pricina, ci hotărîrea.253
Limitarea controlului instanței de recurs numai la chestiunile de
drept poate fi justificată și din punct de vedere practic. Părțile au avut
posibilitatea de a se judeca în fond atît în fața primei instanțe, cît și în
fața instanței de apel, situație în care o examinare a temeiniciei hotărîrii
atacate în faza recursului în secțiunea II nu s-ar mai justifica. Potrivit
doctrinarului rus E.Vasilcovski, astfel se înlătură pericolul parțialității
judecătorilor instanței de recurs, care, soluționînd doar problemele de
drept, fără referire directă la persoane, vor fi mai puțin preocupați de
interesul uneia din părți. Per a contrario, o examinare a temeiniciei
hotărîrii în faza recursului ar crea dificultăți în administrarea probelor,
precum și în prezentarea acestora de către justițiabilii din afara
capitalei.254 Examinarea laturii de fapt a pricinii de către instanța
supremă ar necesita, din cauza volumului crescut de dosare, majorarea
numărului de judecători la Curtea Supremă de Justiției fie instituirea
unor limite mai stricte pentru declararea recursului (spre exemplu, în
funcție de valoarea pretențiilor), ceea ce ar îngrădi accesul la justiție. 255
Interdicția controlului temeiniciei hotărîrii atacate de către instanța
de recurs este compatibilă cu principiul dreptului la un proces echitabil.
Într-o decizie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat că
întinderea competenței instanței supreme doar la problemele de drept nu
vine în contradicție cu prevederile art.6 din Convenția Europeană.256
252
Chișinău: USM, 2009, p.266-267.
253
Арсенов И.Г. Арбитражный процесс: проблемы кассационного пересмотра. – Москва:
Норма, 2004, р.12.
254
Васьковский E. Курс гражданского процесса. Том 1. – Москва: 1913, р.175.
255
256
Cauza Bryan contra Regatului Unit (Hotărîrea din 22.11.1995).
310
Obiectul recursului în secțiunea II îl constituie deciziile
pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţă de apel, precum și
hotărîrile primei instanțe.257Competența de a examina recursul împotriva
deciziilor instanţelor de apel revine Curţii Supreme de Justiţie.
Încheierile date în apel care nu pot fi atacate cu recurs separat se
atacă numai odată cu decizia, iar încheierile pronunţate de curţile de apel
care pot fi atacate separat cu recurs se examinează conform recursului în
secțiunea I.
La fel, menționăm că nu pot fi atacate cu recurs:
– deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare. Această prevedere
legală ar putea fi explicată prin scopul urmărit de legiuitor – de a nu
permite tărăgănarea abuzivă a procesului în măsura în care
persoanele interesate nu sînt lipsite de accesul la justiție, pricina
urmînd a fi rejudecată de instanța de trimitere. Unii autori pledează
pentru excluderea acestei interdicții, motivînd că aceasta ar avea
efect benefic asupra termenelor rezonabile de examinare a cauzelor
civile, evitînd o rejudecare inutilă.258
– hotărîrile neatacate cu apel, deși legea prevede această cale de
atac. Această regulă necesită o precizare. Dacă o parte a obținut
cîștig de cauză în prima instanță, hotărîrea fiind casată sau
modificată în apel la cererea părții adverse, prima parte are dreptul
de a ataca cu recurs decizia instanței de apel, deși nu a folosit calea
apelului, neavînd interes. Astfel, persoana care nu a folosit apelul
poate ataca cu recurs decizia instanței de apel prin care i s-a
înrăutățit situația.
– hotărîrile în privinţa cărora apelul a fost retras. La baza acestei
reguli stă disponibilitatea participanților la proces de a dispune liber
de drepturile lor materiale și procedurale la toate fazele procesului
civil. Retragerea apelului reprezintă o manifestare de voință a
participantului la proces, prin care acesta recunoaște legalitatea și
temeinicia hotărîrii primei instanțe și solicită încetarea procedurii în
257
Exemplificăm: dacă curtea de apel a menținut hotărîrea primei instanțe, atunci obiect al
recursului va fi atît decizia instanței de apel, cît și hotărîrea primei instanțe, iar dacă curtea de
apel a casat hotărîrea primei instanțe și a pronunțat o nouă hotărîre, atunci obiect al recursului va
fi doar decizia instanței de apel. În cazul modificării hotărîrii primei instanțe de către instanța de
apel, obiect al recursului va constitui decizia instanței de apel, dacă recurentul nu este de acord
cu modificările introduse de curtea de apel, sau decizia instanței de apel și hotărîrea primei
instanțe. /Cojuhari A., Munteanu A. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar.
– Chișinău: USM, 2009, p.268.
258
Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol.II. – București: Național, 1997,
p.366.
311
apel. Dat fiind faptul că retragerea apelului nu poate fi revocată, fapt
despre care instanța de apel trebuie să-l atenționeze pe apelant,
depunerea recursului la Curtea Supremă de Justiție este exclusă.259
Subiecții recursului în secțiunea II sînt numiți ca și la recursul în
secțiunea I: recurent – persoana care declară recurs și intimat – partea
adversă. Calitatea procesuală din recurs nu este condiţionată de cea pe
care au avut-o părţile la examinarea în fond sau în apel (reclamat,
apelant, pîrît etc.). Sunt în drept să declare recurs aceleași categorii de
persoane care au dreptul să declare recurs în secțiunea I, și anume: a)
părţile şi alţi participanţi la proces; b) martorul, expertul, specialistul,
interpretul şi reprezentantul, cu privire la compensarea cheltuielilor de
judecată ce li se cuvine.260
Temeiurile declarării recursului în secțiunea II. Părţile şi alţi
participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se
invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept
material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art.400 alin.(2)
şi (3) din Codul de procedură civilă.
Recursul în secțiunea II, spre deosebire de celelalte căi de atac, se

depune la serviciul grefă al Curţii Supreme de Justiţie și nu la instanța a
cărei decizie se atacă. Aceasta se datorează procedurii de examinare a
recursului în secțiunea II, care începe cu examinarea admisibilității
recursului de către un complet din 3 judecători. Dacă recursul este
declarat admisibil, instanța de recurs solicită dosarul din instanța
respectivă și examinarea recursului se face de către un colegiu lărgit,
compus din 5 judecători.
Cererea de recurs în secțiunea II trebuie să fie însoţită de atîtea copii
cîţi participanţi la proces sînt și trebuie să fie prezentată dovada de plată
a taxei de stat în cazurile prevăzute de lege.261
259
Chișinău: USM, 2009, p.270-271.
260
În cazul în care recursul este depus în aceeaşi pricină, în mod concomitent, atît de persoanele
participante la proces, cît şi de cele neantrenate, instanţa de recurs se va pronunţa numai asupra
cererilor de recurs ale persoanelor participante, iar recursul persoanelor neantrenate se va declara
inadmisibil.
261
Cuantumul taxei de stat pentru depunerea recursului în secțiunea II este același ca și pentru
depunerea recursului în secțiunea I, adică 50% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea
cererii de chemare în judecată sau altei cereri, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial –
50% din taxa calculată din suma contestată.
312
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data pronunţării
deciziei, iar în cazul redactării acesteia – de la data înştiinţării scrise a
părţilor despre semnarea hotărîrii redactate. Termenul de 2 luni este
termen de decădere şi nu poate fi restabilit.
De regulă, recursul în secțiunea II, spre deosebire de recursul în
secțiunea I, nu suspendă executarea hotărîrii, adică hotărîrea
judecătorească se execută, cu excepția cazurilor în care hotărîrea se
referă la strămutarea de hotare, distrugerea de plantaţii şi semănături,
demolarea de construcţii sau de orice bun imobil, precum și în alte
cazuri prevăzute de lege. Aceste excepții se explică prin faptul că
executarea hotărîrilor în cauză ar putea leza grav drepturile recurentului
care, în eventualitatea casării deciziei instanței de apel, nu va putea
obține întoarcerea executării hotărîrii.262 Efectul nesuspensiv de
executare al recursului în secțiunea II se produce în virtutea legii, nefiind
necesară depunerea unei cereri speciale de către recurent.
Din aceleași considerente, instanţa învestită cu judecarea recursului
în secțiunea II este în drept, la cererea motivată a recurentului, să
dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă rezultă
dintr-o pricină nepatrimonială sau dacă recurentul a depus cauţiune în
pricinile patrimoniale, în care hotărîrile nu au fost executate. Cauţiunea
se depune în mărimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea contestată la
oficiul de executare unde se află hotărîrea la executare, care eliberează
certificatul corespunzător, ce urmează să fie anexat la cererea de
suspendare a executării hotărîrii atacate cu recurs.
În cazul în care recursul este admis cu adoptarea unei noi hotărîri
prin care acţiunea este respinsă, suma depusă se restituie în temeiul
acestei hotărîri, iar în cazul în care recursul este admis cu casarea
hotărîrii şi remiterea pricinii la rejudecare, cauţiunea rămîne, pînă la
adoptarea unei noi hotărîri irevocabile, la contul în care este depusă.
Dacă instanţa de recurs menţine hotărîrile atacate, suma respectivă se
utilizează în contul executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege.
Cererea de recurs în secțiunea II trebuie să fie dactilografiată şi să
cuprindă:
a) denumirea instanţei la care se depune recursul;
b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a
persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor;
c) numele sau denumirea, adresa intimatului;
262

313
d) data pronunţării deciziei atacate cu recurs;
e) denumirea instanţei care a emis decizia în apel, data pronunţării şi
dispozitivul deciziei, argumentele admiterii sau respingerii apelului;
f) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei
atacate, solicitările recurentului, propunerile respective;
g) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
În cazul cînd recursul este declarat prin reprezentant, la cererea de
recurs se anexează şi documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă
împuternicirile acestuia, dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.
În cazul în care cererea de recurs în secțiunea II este depusă de un
reprezentant neîmputernicit prin procură specială, instanța va restitui
cererea fără a acorda termen pentru înlăturarea neajunsurilor.
Dacă cererea de recurs corespunde condițiilor de formă și de
conținut, serviciul grefă al Curţii Supreme de Justiţie va remite recursul
cancelariei colegiului respectiv, care va înregistra intentarea procedurii
în recurs.
Instanța de recurs va admite cererea dacă aceasta întrunește toate

condițiile de valabilitate cerute de lege, în caz contrar, instanţa, printr-o
încheiere nesusceptibilă de atac, semnată de preşedintele sau
vicepreşedintele colegiului respectiv, o restituie în termen de 5 zile.
În cazul în care se solicită scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii
taxei de stat (cu prezentarea documentelor justificative), suspendarea
executării hotărîrii atacate cu recurs sau aplicarea măsurilor de asigurare,
cererea de recurs nu se restituie, completul din trei judecători urmînd să
se pronunţe, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, asupra demersului
înaintat.
Dacă demersul privind scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei
de stat a fost respins, se dispune, printr-o încheiere nesusceptibilă de
atac, de a nu da curs cererii, acordîndu-i-se recurentului un termen
rezonabil pentru achitarea taxei de stat. Dacă recurentul îndeplineşte în
termen indicaţiile din încheierea judecătorească, recursul se consideră
depus la data prezentării iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se
restituie recurentului.
Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a
recursului după lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli
stabilite de lege pentru declararea lui.
314
Examinarea cererii de recurs în secțiunea II se face pe etape. La o
primă etapă se examinează admisibilitatea recursului de către un complet
din 3 judecători,263 iar în cazul unui aviz pozitiv, instanța transmite cazul
spre examinare unui complet lărgit, compus din 5 judecători.
Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare. După intentarea
procedurii în recurs, Curtea Supremă de Justiţie solicită, în cel mult 10
zile, dosarul de la instanţa respectivă. După parvenirea dosarului,
preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele Colegiului respectiv al Curţii
Supreme de Justiţie desemnează un complet din 3 judecători, inclusiv un
judecător raportor, pentru a decide asupra admisibilităţii recursului,
dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre
necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data
primirii acesteia. În cazul neprezentării referinţei în termenul stabilit,
admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia.
Judecătorul raportor verifică, în cel mult 3 luni, încadrarea în
prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal
în faţa completului de judecată respectiv, care va decide asupra
admisibilității recursului printr-o decizie motivată irevocabilă, fără
citarea părţilor. Intimatul își expune poziția pe marginea inadmisibilității
recursului în referință.
Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:
a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.400 alin.(2)
şi (3) din Codul de procedură civilă sau este vădit neîntemeiat;
b) recursul este depus cu omiterea termenului de 2 luni;
c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;
d) recursul este abuziv sau este depus repetat după examinarea lui.
Dacă recursul este considerat inadmisibil, aceasta înseamnă doar
faptul că recurentul nu are dreptul de a declara calea de atac. Completul
ce decide asupra admisibilității nu soluționează fondul recursului, nu
verifică legalitatea deciziei instanței de apel, motiv pentru care actul prin
care se soluționează admisibilitatea se emite sub formă de încheiere.
În cazul în care completul de judecată a decis că recursul este
admisibil, el se trimite spre judecare colegiului lărgit al Curţii Supreme
de Justiţie, format din 5 judecători.264
Aceasta reprezintă o procedură de filtrare a recursurilor declarate împotriva deciziilor instanței

263
de apel, instituită în vederea preîntîmpinării folosirii abuzive de către părți a căilor de atac.
Astfel, este posibilă restituirea într-o procedură simplificată, fără înștiințarea părților, a cererilor
de recurs care sînt vădit nefondate, neraționale sau depuse cu scopul de a tergiversa examinarea
cauzei.
315
Preşedintele colegiului lărgit stabileşte, în cel mult o lună, termenul
de judecare a recursului şi dispune să se comunice faptul participanţilor
la proces. Odată cu citarea, părţilor li se expediază copia de pe recurs, cu
înştiinţarea necesităţii depunerii obligatorii, cel tîrziu cu 5 zile înainte de
judecată, a referinţei asupra recursului declarat.
Examinarea recursului. La judecarea recursului împotriva
deciziilor şi încheierilor instanţei de apel, se aplică dispoziţiile de
procedură specifice recursului în secţiunea I, cu unele excepții. Astfel,
judecarea recursului se face cu citarea părţilor, iar neprezentarea lor nu
împiedică examinarea recursului, indiferent dacă există sau nu motive
întemeiate ale neprezentării.
Totuși, Plenul Curții Supreme de Justiție atenționează că
examinarea cauzei în recurs poate fi amînată, la cererea părţilor şi a altor
participanţi la proces, numai în măsura în care aceste motive se regăsesc
în specificul procedurii de recurs. Este inadmisibil motivul necesităţii
prezentării de noi înscrisuri în cadrul examinării recursului în secţiunea
II. Amînarea examinării pe motivul neprezentării reprezentantului părţii
se poate efectua numai o singură dată.265
Dacă în cadrul celorlalte căi ordinare de atac, participanții la proces
au dreptul să se refere la circumstanțele cauzei, atunci la examinarea
recursului în secțiunea II preşedintele şedinţei de judecată este în drept
să atenţioneze participanţii la proces în cazul în care aceştia se abat vădit
în luările de cuvînt de la expunerea problemelor de drept ori argumentele
expuse nu au legătură cu temeiurile invocate în recurs.
Judecînd recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa
verifică, pe baza actelor din dosar, în limitele invocate în recurs,
legalitatea hotărîrii atacate, fără a administra noi dovezi. Instanţa de
recurs fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în
recurs.
La judecarea recursului, Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
se poate desesiza, printr-o încheiere nemotivată, care nu este susceptibilă
264
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie se constituie de preşedintele sau, după caz, de
vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie, de regulă din rîndul judecătorilor colegiului
respectiv. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele
colegiului respectiv sînt de drept preşedinţi ai colegiului lărgit. În cazul în care aceştia sînt în
imposibilitatea de a participa la judecarea cauzei, preşedintele sau vicepreşedintele Curţii
Supreme de Justiţie desemnează preşedintele colegiului lărgit.
265
316
de atac, în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care va judeca
recursul în cazurile în care se constată una din următoarele situații:
– soluţionarea cauzei poate conduce la o contradicţie faţă de o
hotărîre anterioară a Curţii Supreme de Justiţie. Se au în vedere
cazurile de interpretare neuniformă de către diferite colegii lărgite
ale Curții Supreme de Justiție a uneia și aceleiași norme juridice în
pricini civile similare sau chiar în aceeași pricină civilă care a fost
trimisă la rejudecare, iar colegiul lărgit care examinează recursul nu
este de acord cu modul de aplicare a legii prin decizia precedentă a
altui colegiu lărgit.
Astfel, desesizarea în favoarea Plenului Curții Supreme de Justiție
este menită să asigure unitate și coerență în aplicarea legii de către
toți judecătorii instanței supreme. Plenul Curții Supreme de Justiție
menționează că noţiunea de hotărîre în acest context trebuie
interpretată extensiv, dar nu strict literal, avîndu-se în vedere atît
hotărîrile, cît şi deciziile Curţii Supreme de Justiţie.
La fel, poate servi drept temei pentru reconsiderarea unei soluţii
anterioare – pronunţarea unei hotărîri de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, prin care unei situaţii, juridice i-a fost dată o
apreciere juridică diferită faţă de cea dată de către Curtea Supremă
de Justiţie printr-o decizie într-o situaţie similară.266
– se ridică o problemă importantă de drept. Aceasta are loc atunci
cînd aplicarea corectă a legii în pricina respectivă întîmpină
dificultăți din cauza formulării inexplicite sau a contradicțiilor
dintre diferite acte normative și necesită luarea de către instanța
supremă a unei poziții unice în vederea preîntîmpinării
divergențelor în practica judiciară.
Este necesar ca problema ridicată să reprezinte o noutate, adică să
nu mai fi fost soluționată printr-o hotărîre anterioară a Plenului
Curții Supreme de Justiție, inclusiv această problemă trebuie să
conţină o pondere importantă în cadrul soluţionării corecte a
recursului respectiv.
Nu pot fi calificate la acest capitol problemele care, deşi suscită
discuţii, nu prezintă importanţă pentru soluţionarea în esenţă a
recursului.
– soluţionarea pricinii prezintă un interes deosebit pentru practica
judiciară sau pentru evaluarea dreptului. Sub incidența acestui
266

317
temei cad cazurile în care erorile de drept comise exced limitele
unei pricini civile concrete și prin posibilitatea repetării lor de către
alți judecători se pot răsfrînge negativ asupra calității hotărîrilor
judecătorești, subminînd încrederea în justiție.267
Plenul Curții Supreme de Justiție a stabilit că la explicarea acestui
aspect trebuie de pornit de la premisa instituită de art.17 din Codul
de procedură civilă,268 astfel că vor avea incidenţă la acest capitol
recursurile în cauzele civile care nu se întîlnesc în mod unitar, dar
sînt constituite într-o categorie de litigii datorită frecvenţei lor în
arealul dimensional al litigiilor civile.
În acelaşi context, acest temei se aplică și în cazul soluționării
diferite a litigiului respectiv de către instanțele judecătorești, adică
practica să fie neunitară.
Totodată, chiar dacă litigiul respectiv este unitar, acesta prezintă un
interes deosebit pentru practica judiciară şi evaluarea dreptului, dacă
implică aplicarea unor dispoziţii cu caracter novator pentru
legislaţia ţării şi/sau sînt expuse într-un mod neclar în cadrul actului
normativ, spre exemplu: uzucapiunea introdusă prin noul Cod
civil.269
Pînă la retragerea completului de judecată în camera de deliberare,
recursul poate fi retras de persoana care l-a declarat. Retragerea poate fi
făcută de parte personal sau printr-un mandatar special. Declaraţia de
retragere a recursului se face în instanţa care s-a învestit cu judecarea
recursului. În cazul retragerii recursului, instanţa competentă dispune,
printr-o încheiere irevocabilă, încetarea procedurii în recurs.
Deliberarea și pronunțarea hotărîrii se face potrivit regulilor
specifice recursului în secțiunea I. În urma judecării recursului, instanţa
este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau a hotărîrii, care
urmează a fi redactate în termen de o lună.
24.4. Împuternicirile și actele de dispoziție ale

instanţei de recurs în secțiunea II
267
Chișinău: USM, 2009, p.272-273.
268
Art.17 din Codul de procedură civilă prevede că pentru aplicarea corectă şi uniformă a
legislaţiei, Curtea Supremă de Justiţie generalizează, din oficiu, practica examinării de către
instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărîri
explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile.
269
procedurale la examinarea cauzelor civile în recurs nr.3 din 27.03.2006.
318
După ce judecă recursul în secțiunea II, instanţa este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi
hotărîrea primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs.
În majoritatea lor, deciziile instanțelor de apel sînt legale. Efectuînd
un control asupra lor și constatînd legalitatea lor, instanța de recurs
va respinge recursul ca nefondat și va menține decizia instanţei de
apel şi hotărîrea primei instanţe. În cazul casării de către instanța de
apel a hotărîrii primei instanțe cu pronunțarea unei noi hotărîri,
instanța de recurs, constatînd legalitatea deciziei instanței de apel, o
va menține fără a menține însă și hotărîrea primei instanțe.
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei
de apel şi hotărîrea primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre.
Instanța de recurs va pronunța o nouă hotărîre în cazurile cînd la
judecarea pricinii în fond și în apel au fost aplicate eronat normele
de drept material, iar adoptarea hotărîrii legale nu necesită stabilirea
sau verificarea circumstanțelor de fapt sau administrarea unor noi
probe. Hotărîrea pronunțată de către instanța de recurs trebuie să fie
bazată pe circumstanțe constatate și dovedite la judecarea pricinii în
instanțe inferioare, dar ignorate de acestea.
c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei
de apel şi hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre
rejudecare în primă instanţă sau, după caz, în instanţă de apel, cînd
eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.
Dacă la judecarea pricinii au fost aplicate eronat normele de drept
material, pricina va fi remisă la rejudecare în prima instanță, iar
dacă au fost aplicate eronat normele de drept procedural – la
instanța care a comis erorile.
d) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea
primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea
cererii de pe rol dacă există temeiurile respective.
e) să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau
hotărîrea primei instanţe. Instanța de recurs modifică decizia
atacată în condițiile necesare pentru pronunțarea unei noi hotărîri,
atunci cînd această operație nu necesită stabilirea sau administrarea
unor noi probe.
f) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină
hotărîrea primei instanţe, dacă va constata că decizia instanței de
apel este ilegală, în timp ce hotărîrea primei instanțe era legală.
319
Aceasta este posibil în cazul modificării hotărîrii primei instanțe de
către instanța de apel sau în cazul casării acesteia cu pronunțarea
unei noi hotărîri.270
Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de
asigurare sau de executare făcute în temeiul unei astfel de hotărîri sau
decizii îşi pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite decizii şi
încheieri, cu excepţia Plenului Curţii Supreme de Justiţie care emite
hotărîri. Actele de dispoziţie ale instanţei de recurs devin irevocabile în
momentul pronunţării.
270
Chișinău: USM, 2009, p.285-287.
320
TEMA 25. REVIZUIREA HOTĂRÎRILOR

Revizuirea este unica cale de atac, prevăzută de actuala lege

procesual civilă a Republicii Moldova, prin care se îngăduie desfiinţarea
hotărîrilor irevocabile, pronunţate cu încălcarea adevărului material, și
reînnoirea judecății.
Conform unor criterii de clasificare, recunoscute în literatura de
specialitate, revizuirea civilă ar putea fi definită ca o cale de atac
extraordinară, de retractare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare
silită, prin intermediul căreia se poate obține desființarea hotărîrilor și
încheierilor irevocabile și rejudecarea pricinii în cazurile expres
prevăzute de lege.
Spre deosebire de alte căi de atac, revizuirea hotărîrilor irevocabile
în cadrul construcției clasice este rezultatul cunoașterii incomplete la
momentul emiterii hotărîrii a împrejurărilor de fapt importante pentru
justa soluționare a pricinii, fie administrării unor probe false, fie
comiterii infracțiunilor în legătură cu pricina judecată. Astfel, casarea
hotărîrii în ordine de revizuire este rezultatul unei erori involutive a
judecătorului.271
Obiectul revizuirii îl constituie hotărîrile, încheierile şi deciziile
irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti. Nu pot fi suspuse
revizuirii încheierile judecătorești prin care nu se termină procesul și
care dobîndesc valoare juridică doar concomitent cu hotărîrea, spre
exemplu: încheierile cu privire la amînarea procesului, administrarea
probelor, recuzarea etc.272
Obiect al revizuirii îl constituie hotărîrea, decizia sau încheierea
judecătorească în întregime. În acele cazuri în care într-un singur proces
au fost conexate mai multe pricini (spre exemplu, cu privire la
desfacerea căsătoriei, partajul averii și încasarea pensiei de întreținere),
obiect al revizuirii poate fi hotărîrea, decizia sau încheierea
271
272
Op.cit, p.289.
321
judecătorească în parte numai cu privire la acele pretenții în privința
cărora există temeiuri de revizuire.273
Potrivit Plenului Curții Supreme de Justiție, cu toate că legea nu
indică direct, obiect al revizuirii poate fi şi ordonanţa judecătorească,
deoarece potrivit art.14 din Codul de procedură civilă ea este un act
judecătoresc de dispoziţie. Dat fiind faptul că revizuirea nu este o cale de
contestare, ci de retractare, la obiectul revizuirii vor fi atribuite şi
deciziile de inadmisibilitate a recursului în secţiunea II.274
De regulă, competentă să examineze revizuirea este instanța a cărei
act de dispoziție se atacă. Astfel, cererea de revizuire împotriva unei
hotărîri sau încheieri rămase irevocabile prin neatacare se soluţionează
de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului, iar cererea de revizuire
împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută,
modificată sau casată, emiţîndu-se o nouă hotărîre, se soluţionează de
instanţa care a menţinut, a modificat sau a emis o nouă hotărîre.
Totodată, cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel în
privinţa cărora Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie
asupra inadmisibilităţii se examinează de Curtea Supremă de Justiţie.
Legislația procesual civilă instituie o excepție de la regula generală,
potrivit căreia cererea de revizuire ce rezultă dintr-o procedură amiabilă
într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova sau dintr-o hotărîre
CEDO se examinează de Curtea Supremă de Justiţie.
Subiecții revizuirii se numesc revizuent – persoana care depune
cererea de revizuire și intimat – partea adversă. Potrivit art.447 din
Codul de procedură civilă, sînt în drept să depună cerere de revizuire:
a) părţile şi alți participanţi la proces;
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în
drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească;
c) Procurorul General, la propunerea Agentului guvernamental, atunci
cînd a fost iniţiată o procedură amiabilă într-o cauză pendinte
împotriva Republicii Moldova.
Temeiurile revizuirii. După natura sa, revizuirea presupune
îndreptarea unor greşeli care s-au produs dintr-o împrejurare
neimputabilă instanţei de judecată sau neimputabilă părţilor, care de
obicei sînt descoperite ulterior – de unde putem deduce şi temeiurile
273
Кожухарь А.Н., Райлян А.А. Гражданский процессуальный кодекс Молдовы
(коментарий). – Кишинев: Universitas, 1992, p.595.
274
procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire nr.14 din 03.10.2005, pct.3.
322
caracteristice de declarare a revizuirii. Întrucît revizuirea hotărîrilor
irevocabile poate afecta stabilitatea raporturilor juridice, producînd
efecte grave pentru părți, legislația procesual civilă prevede expres și
exhaustiv lista temeiurilor de declarare a revizuirii. Astfel, potrivit
art.449 din Codul de procedură civilă, revizuirea se declară în cazul în
care:
a) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre
participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o
infracţiune în legătură cu judecarea pricinii. Acest temei presupune
întrunirea cumulativă a trei condiții: 1) existența unei infracțiuni, 2)
comisă în legătură cu judecarea pricinii și 3) stabilită printr-o
sentință penală irevocabilă. Spre exemplu, judecătorul a comis o
infracțiune de corupere pasivă în legătură cu judecarea unei pricini
civile concrete.275
b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale
pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului
anterior. Pentru revizuirea hotărîrii în virtutea acestui temei
urmează a fi respectate cumulativ următoarele condiții: 1)
circumstanțele sau faptele au existat la momentul examinării
pricinii, 2) au un caracter esențial, influențînd asupra modului de
soluționare a pricinii, 3) nu erau cunoscute nici instanței, nici
revizuentului la momentul judecării pricinii, însă 4) au devenit
cunoscute după emiterea hotărîrii, 5) revizuentului revenindu-i
sarcina de a dovedi existența lor. Spre exemplu, descoperirea unui
testament după emiterea unei hotărîri judecătorești privind partajul
averii succesorale între moștenitorii legali.
c) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care
au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi
prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa
participantului la proces. Acest temei de revizuire presupune
emiterea unei hotărîri judecătorești în lipsa unor înscrisuri, imposibil
de prezentat, care, dacă erau cunoscute instanței, ar fi fost de natură
să determine o altă soluționare a pricinii. Acest temei impune
următoarele exigențe: 1) înscrisul a existat la momentul emiterii
pricinii, dar a fost descoperit după emiterea hotărîrii, 2) nu a putut fi
prezentat instanței dintr-o împrejurare ce nu depinde de voința
participantului la proces sau pe motiv că a fost reținut de partea
Condamnarea unui judecător pentru o infracțiune în legătură cu o pricină civilă concretă nu
275
constituie temei de revizuire și a altor hotărîri emise de el în alte pricini.

323
adversă, 3) are un caracter esențial, adică este de natură să
determine o soluționare în alt mod a pricinii, 4) trebuie să fie
probator, adică fără a fi necesară confirmarea lui prin alte mijloace
de probă și 5) trebuie prezentat instanței de revizuire.
d) prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase
depoziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă
traducerea, fals înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei
s-a emis hotărîrea. În acest caz hotărîrea judecătorească urmează a
fi revizuită pe motiv de: 1) falsificare a probelor care au stat la baza
emiterii hotărîrii, iar 2) faptul falsificării probelor sau traducerii
incorecte este stabilit printr-o sentință penală irevocabilă.
e) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei
judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit
drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire
se cere. În acest caz hotărîrea judecătorească urmează a fi revizuită
pe motiv de: 1) anulare ori modificare a actului judecătoresc sau a
unui alt organ care a servit drept temei pentru emiterea hotărîrii, iar
2) actul anulat sau modificat are o importanță semnificativă,
determinantă pentru soluționarea litigiului. Spre exemplu, sentința
de condamnare a pîrîtului, obligatorie în ce privește faptul comiterii
infracțiunii și persoana infractorului, a servit drept temei pentru
emiterea hotărîrii de încasare de la acesta a prejudiciului cauzat prin
infracțiune. Dacă ulterior sentința va fi anulată cu reabilitarea
pîrîtului, hotărîrea judecătorească emisă de instanță în ordinea
procedurii civile va fi pasibilă de revizuire. Alt exemplu, dacă
hotărîrea instanței despre încasarea pensiei de întreținere s-a
întemeiat pe hotărîrea privind stabilirea paternității, anularea ultimei
va servi drept temei pentru revizuirea primei. La fel, în situația în
care actele autorităților publice, care au servit drept temei pentru
emiterea hotărîrii judecătorești, au fost anulate sau modificate de
organele competente, ultima urmează a fi revizuită.
f) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea
Constituţională. Acest temei de revizuire presupune emiterea
hotărîrii judecătorești în temeiul unei norme ilegale, care a fost
declarată neconstituțională pînă ce hotărîrea respectivă ar deveni
irevocabilă. Pentru revizuirea hotărîrii pe acest motiv instanţele
judecătorești vor ţine cont de principiul ne-retroactivităţii hotărîrilor
Curţii Constituţionale în sensul, că temei de revizuire va servi
aplicarea legii declarate neconstituţionale la momentul pronunţării
324
hotărîrii, dar nu şi după, cu excepţia cazurilor cînd legea este
declarată neconstituţională din momentul adoptării. Faptul declarării
neconstituţionalităţii legii aplicate de către instanţă la soluţionarea
cauzei urmează a fi confirmat prin prezentarea hotărîrii
corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
g) Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul
guvernamental, sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva
Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a
încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova
sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale. Astfel, în cazul în care cauza este
pusă pe rolul CtEDO și Guvernul a inițiat o procedură prealabilă
Agentul guvernamental sau Procurorul General vor depune la
Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire a hotărîrii
judecătorești respective. Pentru aplicarea acestui temei de revizuire
se cere respectarea următoarelor condiții: 1) să fie inițiată o
procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Moldovei, 276 2)
Guvernul să recunoască că a avut loc o încălcare gravă a unui drept
prevăzut de Constituția Republicii Moldova sau de CEDO, iar 3)
cauza încălcării dreptului să fie o hotărîre judecătorească, fără
anularea căreia nu este posibilă lichidarea consecințelor încălcării
dreptului și de a restabili situația anterioară.
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a
drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că
persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o
despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate
de o judecată din ţară. Hotărîrile CEDO nu modifică și nici nu
anulează hotărîrile judecătorești emise de instanțele naționale, motiv
pentru care o hotărîre CEDO care constată o încălcare implică
pentru statul pîrît obligațiunea juridică de a înceta încălcarea
dreptului și de a lichida consecințele încălcării în așa mod încît să
restabilească pe cît se poate situația anterioară. 277 Astfel, CEDO a
lăsat la discreția autorităților competente ale statului pîrît să
stabilească măsurile cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in
276
Examinarea cauzei la CEDO se face cu încercarea soluționării litigiului pe cale amiabilă.
Astfel, după declararea cererii admisibile, aceasta se pune la dispoziția celor interesați pentru a se
ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă. În cazul soluționării litigiului pe cale amiabilă,
CEDO va scoate cererea de pe rol.
277
Cauza Papamichalopolous și alții contra Greciei (Hotărîrea din 31.10.1995).
325
integrum, ținînd cont de mijloacele disponibile din cadrul sistemului
juridic național.
Cererea de revizuire se depune în scris la instanţa competentă să

examineze revizuirea. Dacă cererea de revizuire a fost depusă la o altă
instanţă decît cea competentă, instanţa sesizată va emite o încheiere
privind refuzul de primire a cererii şi le va explica părţilor dreptul de a
se adresa în instanţa competentă să examineze cererea de revizuire.
Cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni de la data
apariției temeiului de revizuire.278În acest sens, art.450 din Codul de
procedură civilă prevede termenele de depunere a cererii de revizuire și
modul de calculare a lor reieșind din particularitățile fiecărui temei de
revizuire. Astfel, cererea de revizuire se depune:
a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat
cunoştinţă de faptul că a fost aplicată o lege declarată
neconstituţională de către Curtea Constituţională;
b) în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa
penală prin care: a) s-a constatat că unul dintre participanţii la
proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu
judecarea pricinii sau b) au fost declarate mincinoase depoziţiile
martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals
înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis
hotărîrea;
c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat
cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu
i-au fost cunoscute şi nu i-au putut fi cunoscute anterior;
d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul probator
care a fost reţinut de un participant la proces sau care nu a putut fi
prezentat instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa
participantului la proces;
e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat
cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată
care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a
căror revizuire se cere;
Termenul de depunere a cererii de revizuire reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia poate
278
fi exercitată calea de atac a revizuirii. Termenul dat este unul legal şi imperativ.
326
f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză pendinte împotriva
Republicii Moldova;
g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene a
Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor
sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana
interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel
puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din
ţară.
În situaţia cînd cererea de revizuire este depusă în interiorul
termenului prevăzut pentru înaintarea apelului sau recursului, ea
urmează a fi restituită printr-o adresă, deoarece actul judecătoresc
contestat în cazul dat nu face obiectul revizuirii, hotărîrile atacate nefiind
irevocabile. Totodată, în asemenea situaţie este încălcată
consecutivitatea căilor de atac.
În cazul omiterii din motive întemeiate a termenului de depunere a
cererii de revizuire, revizuentul poate fi repus în termen de către instanța
de revizuire. Totodată, depunerea repetată a cererii de revizuire în
acelaşi temei nu se admite.279
În cererea de revizuire trebuie să se indice în mod obligatoriu care
este temeiul de revizuire și care sînt probele ce confirmă existența
temeiului de revizuire invocat. La cerere se anexează probele respective
și dovada de plată a taxei de stat. 280În cazul cînd revizuentul, la
depunerea cererii, nu achită taxa de stat, instanţa va dispune printr-o
încheiere de a nu da curs cererii, acordîndu-i revizuentului termen pentru
lichidarea neajunsurilor. Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs,
cu excepţia încheierilor date de Curtea Supremă de Justiţie. În caz de
neîndeplinire a indicaţiilor în termenul stabilit cererea de revizuire va fi
restituită fără examinare printr-o adresă. Privitor la cererea de revizuire
se admite scutirea şi amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat.
De regulă, cererea de revizuire nu are efect suspensiv, însă instanţa
de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei
279
Prin cererea de revizuire repetată se va înţelege cererea declarată într-un litigiu între aceleaşi
părţi, cu privire la acelaşi obiect, în privinţa aceleiaşi hotărîri şi pe aceleaşi temeiuri care au mai
fost invocate anterior.
280
Taxa de stat pentru cererile de revizuire constituie 25% din taxa ce urmează a fi plătită la
depunerea cererii de chemare în judecată sau altei cereri, iar în cazul litigiilor cu caracter
patrimonial – 25% din taxa calculată din suma contestată. Totodată, potrivit art.85 alin.(1) lit.n)
din Codul de procedură civilă sînt scutite de la plata taxei de stat în pricinile privind revizuirea
horătîrilor – părțile.
327
revizuire se cere dacă se depune o cauţiune. În acest caz instanţa se va
pronunţa printr-o încheiere asupra suspendării executării hotărîrii a cărei
revizuire se cere. Încheierea privind suspendarea executării poate fi
atacată separat cu recurs, cu excepţia încheierii adoptate de Curtea
Instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în
conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată.
Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Deși
neprezentarea participanților la proces nu împiedică examinarea cererii
de revizuire, totuși instanța de judecată, în toate cazurile, va anexa la
materialele cauzei datele care ar confirma faptul citării legale a
participanţilor la proces.
Specificul dezbaterilor judiciare la instanța de revizuire constă în
faptul că ele sînt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care
se întemeiază. Administrînd probele prezentate, instanța de revizuire
trebuie să constate dacă sînt sau nu sînt temeiuri pentru revizuirea
hotărîrii.
Condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire sînt: capacitatea
și calitatea procesuală, existenţa unuia din temeiurile prevăzute de lege,
achitarea taxei de stat și respectarea termenului de depunere a cererii.
În situaţia cînd cererea de revizuire se admite, instanţa va elibera, la
solicitarea părţilor, în regim de urgenţă dispozitivul încheierii pentru a se
decide asupra executării hotărîrii.
După ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite o încheiere

de:
a) respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, care se
pronunţă în camera de deliberare şi se supune căilor de atac odată cu
fondul, în condiţiile legii.
b) admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau deciziei
supuse revizuirii, care poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic
superioară, cu excepţia cazurilor în care cererea de revizuire este
examinată de Curtea Supremă de Justiţie.
În cazul în care cererea de revizuire este admisă, instanța casează
hotărîrea sau decizia judecătorească și remite cazul la rejudecare în
instanța competentă conform art.453 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestui articol:
328
– pricina se rejudecă conform regulilor generale de către instanţa care
a admis revizuirea, dacă a fost supusă revizuirii o hotărîre sau o
decizie neexaminată în recurs;
– pricina se trimite la rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea sau,
după caz, în instanţa de recurs, dacă a fost supusă revizuirii o
hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de
atac apelul;
– pricina se trimite la rejudecare în apel, în recurs sau în primă
instanţă, dacă a fost supusă revizuirii o hotărîre examinată anterior
în apel şi în recurs.
În urma rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire,
instanţa adoptă o hotărîre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute
de lege pentru hotărîrea revizuită.
329
TEMA 26. PARTICULARITĂȚILE EXAMINĂRII
LITIGIILOR ÎN PROCEDURA
CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
26.1. Natura juridică și esența procedurii

26.2. Noțiunea de contencios administrativ și de procedura
administrativ
26.6. Competența instanțelor judecătorești de contencios
administrativ
26.8. Înaintarea acţiunii în contenciosul administrativ împotriva
funcţionarului public
26.1. Natura juridică și esența procedurii

Potrivit art.6 din Constituție, în Republica Moldova puterea

legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în
exercitarea prerogativelor ce le revin. Divizarea funcţiilor în stat sau,
altfel spus, a puterii în legislativă, executivă şi judecătorească, implică o
colaborare şi un control reciproc.
Contenciosul administrativ reprezintă un element concret de
exercitare a controlului de către unele organe ale statului, chemate să
realizeze sarcinile unei puteri, asupra activităţii altor organe din cadrul
unei alte puteri. Este cazul controlului efectuat de instanţele
judecătoreşti, plasate în cadrul puterii judecătoreşti, asupra activităţii
organelor administraţiei publice, plasate în cadrul puterii executive.
Controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ este o
formă de apărare judiciară a drepturilor şi libertăţilor persoanei
împotriva abuzurilor comise de organele autorităţilor publice şi
funcţionarii publici din cadrul acestor organe.
Această formă de apărare se realizează în aşa mod, încît orice
persoană, care se consideră vătămată într-un drept sau interes al său de
către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
330
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei. Un asemenea
mecanism izvorăşte din prevederile art.53 din Constituţie care statuează
că „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei”.
În literatura juridică de specialitate, consacrată justiţiei
administrative, este larg răspîndită opinia potrivit căreia instituţia
juridică a contenciosului administrativ este rezultatul istoric al Marii
Revoluţii Franceze, apărută ca urmare a organizării puterilor în stat,
potrivit cerinţelor principiului separaţiei acestora. Ea a fost legiferată,
pentru prima dată, în Franţa, cînd, prin Legea din 6-11 septembrie 1790,
au fost înfiinţate: Consiliul de Stat şi consiliile de prefecturi.
La moment, putem constata că în toate ţările, exceptînd cele de tip
socialist (Cuba, Coreea de Nord, China) şi unele democraţii orientale,
administraţia este pusă din ce în ce mai mult sub supravegherea justiţiei
ordinare sau administrative şi că cetăţenii pot să obţină de la
administraţie satisfacerea cererilor desigur dacă acestea sînt întemeiate.
Pentru a evidenţia importanţa contenciosului administrativ în
edificarea statului de drept, menţionăm că prin această formă de control
judiciar asupra activităţii autorităţilor publice se realizează mai multe
obiective:
– se repune în drepturi persoana vătămată într-un drept al său de către
o autoritate publică;
– se obligă autoritatea publică de a soluționa cererea persoanei privind
recunoaşterea unui drept recunoscut de lege dar prejudiciat de o
autoritate publică sau de un funcţionar al acestei autorităţi sau
referitor la nerezolvarea cererii în termenul stabilit de lege;
– se consolidează încrederea cetăţenilor în echitatea socială şi în forţa
statului ca garant al respectării drepturilor omului;
– se asigură o înaltă eficacitate în activitatea organelor administraţiei
publice şi executarea uniformă a legii de către acestea, prin anularea
actelor administrative ilegale.281
Darii L. Natura juridică şi esenţa procedurii contenciosului administrativ//Analele ştiinţifice

281
ale Universităţii de Stat din Moldova,nr.8/351, 2005.

331
26.2. Noțiunea de contencios administrativ și de
procedura contenciosului administrativ
Potrivit art.1 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ,

contenciosul administrativ reprezintă instituţia juridică care are drept
scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor
publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea
activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.
Cuvîntul „contencios” vine de la franțuzescul contentieux care, la
rîndul lui, îşi are originea în latinescul contentiosus (certăreţ) –
adjectivul substantivului contentio, adică: conflict, dispută, luptă,
confruntare. Prin urmare, etimologic vorbind, contenciosul administrativ
ar fi nu altceva decît totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziţia
cetăţenilor pentru a putea lupta în vederea restabilirii ordinii de drept,
tulburată prin actele juridice şi faptele materiale ale organelor
administraţiei publice, intervenite în aplicarea legilor şi în funcţionarea
serviciilor publice.282
În literatura de specialitate sînt formulate diferite definiţii ale
termenului de contencios administrativ, ținînd cont de sensul material,
formal organizatoric și de criteriul instituţional. Astfel, în sens material,
contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor pasibile de
soluţionare de către instanţa de contencios administrativ competentă,
generate fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri privind recunoaşterea unui drept recunoscut de lege,
în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică sau un
funcţionar al acestei autorităţi, obiectul acţiunii constituind: anularea
actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce a fost
cauzată.
În sens formal organizatoric contenciosul administrativ reprezintă
ansamblul instanţelor abilitate prin lege cu înfăptuirea controlului
judecătoresc al legalităţii actelor administrative emise de autorităţile
publice în activitatea de organizare a executării şi de executare în
concret a legii, precum şi de gestionare a domeniului public.
Ținînd cont de criteriul instituţional, putem defini contenciosul
administrativ ca instituţie juridică constituită din ansamblul normelor
juridice care au ca obiect de reglementare totalitatea relaţiilor sociale
apărute între instanţa de contencios administrativ şi participanţii la
Drăganu T. Introducere în teoria şi practica statului de drept. – Cluj-Napoca: Dacia, 1992,
282
p.168.
332
proces în cadrul soluţionării litigiilor dintre autorităţile publice, pe de o
parte, şi orice persoană care se consideră vătămată în drepturile şi
interesele sale recunoscute de lege printr-un act administrativ ilegal emis
de o autoritate publică în activitatea de organizare a executării şi de
executare în concret a legii, precum şi de gestionare a domeniului public
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, pe de altă parte, şi
executarea hotărîrilor instanţei de contencios administrativ.
În această ordine de idei, putem trata noţiunea de procedură a
contenciosului administrativ ca fiind ansamblul de reguli juridice privind
soluţionarea, pe cale judiciară, a litigiilor care rezultă din activitatea
autorităţilor publice de organizare a executării şi de executare în concret
a legii.
Trebuie să ţinem cont de faptul că această activitate a autorităţilor
publice este foarte diversă şi este reglementată de norme juridice
speciale, care în ansamblu alcătuiesc diferite ramuri de drept public,
precum: dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul financiar, dreptul
electoral, dreptul vamal ş.a.
În cadrul realizării acestei activităţi, atît între autorităţile publice, cît
şi între acestea şi persoane de drept privat, apar şi raporturi juridice
respective: administrative, fiscale, financiare, vamale, electorale. Iar
litigiile care rezultă din aceste raporturi sînt, la rîndul lor, calificate ca
fiind litigii administrative, litigii fiscale, litigii electorale ş.a., ceea ce ne
permite să utilizăm alături de termenul contencios administrativ şi
termenii contencios fiscal, contencios electoral etc.
Comun pentru toate aceste raporturi juridice cu participarea
autorităţilor publice este faptul că, deşi fiecare dispune de anumite
particularităţi (în caz contrar nici nu ar exista ramura de drept
respectivă), toate acestea fac parte dintr-o singură familie, şi anume: din
familia ramurilor de drept public, ceea ce determină denumirea acestor
raporturi ca fiind raporturi juridico-publice, iar conflictele de drept
apărute sînt denumite litigii care rezultă din raporturile juridico-publice.
Această noţiune este mult mai generală şi complexă, reuşind să includă
în sine toate categoriile de litigii apărute între o persoană de drept privat
şi una de drept public, care rezultă din diverse raporturi juridico-
publice.283
Includerea litigiilor de drept administrativ, fiscal, electoral și a altor
litigii de drept public în categoria raporturilor de contencios
Darii L. Natura juridică şi esenţa procedurii contenciosului administrativ//Analele ştiinţifice
283
ale Universităţii de Stat din Moldova,nr.8/351, 2005.

333
administrativ rezultă din prevederea art.28 alin.(1) lit.a) din Codul de
procedură civilă, care plasează la categoria litigiilor contencioase cele ce
se nasc din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative,
funciare, ecologice și din alte raporturi juridice bazate pe egalitatea
părților, adică raporturi juridice de drept privat. Astfel, litigiile de drept
public sînt plasate la categoria litigiilor ce decurg din raporturi de
contencios administrativ (art.28 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură
civilă).

administrativ
În procedurile contencioase, procesul civil se realizează pe baza

unor principii fundamentale, precum sînt disponibilitatea,
contradictorialitatea şi egalitatea procesuală a părţilor. Procesul civil
bazat pe principiile nominalizate, în forma sa clasică, 284 este mai mult
adaptat şi îndreptat la soluţionarea pricinilor civile, care reies din
raporturile juridice de drept privat. Însă, ţinînd cont de divizarea
ramurilor de drept în cele de drept privat şi de drept public, pe lîngă
raporturile juridice de drept privat mai există şi raporturi juridice de
drept public, a căror pondere este tot mai mare în ultimul timp.
Apare evident întrebarea dacă soluţionarea conflictelor apărute din
raporturi juridice de drept public se face conform regulilor generale ale
procesului civil, în forma lor clasică, sau există o altă procedură?
Desigur, există o procedură distinctă, numită procedura contenciosului
administrativ, care dispune de trăsături distinctive ce o individualizează,
și anume:
– în cazul raporturilor juridico-publice, una dintre părţi este în mod
obligatoriu o autoritate publică sau funcţionar din cadrul acesteia,
adică un subiect de drept învestit cu atribuţii de conducere;
– apariţia, realizarea şi încetarea raporturilor juridico-publice sînt
reglementate de către normele de drept material, care poartă, de
regulă, un caracter imperativ;
– subiectele raportului material litigios de drept public se află pe
poziţie de subordonare, spre deosibire de raporturile juridice de
drept privat, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.
Prin forma clasică de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor înțelegem
284
procedura contencioasă, numită și procedura generală, ale cărei particularități au constituit obiect
de studiu la Temele 15-25.
334
Însă, în cadrul procesului civil, părțile se aduc pe o poziție de
egalitate. Acesta este unul din scopurile de bază ale procedurii
contenciosului administrativ – transformarea poziţiei de
subordonare juridică a subiectelor raportului material litigios, astfel
încît statutul juridic al persoanei de drept public să nu poată
defavoriza poziţia în proces a persoanei de drept privat şi să nu
poată influenţa soluţionarea justă a pricinii;
– instanţa de judecată are un rol mult mai activ în proces față de
persoana de drept privat, avînd posibilitatea să se implice în
procesul de colectare a probelor prin obligarea organelor
competente să elibereze şi să prezinte probele legate de pricină care,
în majoritatea cazurilor, se află în organele sau la funcţionarii de
stat, astfel avînd loc o derogare de la principiul contradictorialităţii;
– persoana care contestă legalitatea unei hotărîri sau acţiuni trebuie să
dovedească faptul încălcării dreptului sau interesului său legitim,
însă obligaţia probaţiunii în ceea ce priveşte legalitatea acestor
hotărîri sau acţiuni se pune pe seama reprezentanţilor organelor sau
funcţionarilor publici respectivi. Aceasta este o derogare de la
regulile generale de repartizare a sarcinii probaţiunii și reprezintă
încă o derogare de la principiul contradictorialităţii;
– obiectul protecţiei judiciare îl constituie nu numai dreptul subiectiv
al persoanei, ci şi dreptul obiectiv şi interesul general, reieşind din
caracterul general şi impersonal al acestor acte. Această
particularitate rezultă din obiectivul contenciosului administrativ de
a asigura o eficacitate înaltă în activitatea organelor administraţiei
publice şi asigurarea executării uniforme a legii de către acestea prin
anularea actelor administrative ilegale, chiar şi în cazul contestării
unui act administrativ individual, pe lîngă dreptul subiectiv al
persoanei se mai apără şi interesul general al societăţii, cel de
consolidare a legalităţii în activitatea autorităţilor publice.
– instanţa trebuie să soluţioneze întregul fond al cauzei şi să verifice
legalitatea actului normativ contestat, indiferent de poziţia pe care o
vor avea ulterior părţile. Astfel, renunţarea reclamantului la
pretenţiile sale, recunoaşterea pretenţiilor de către pîrît sau
încheierea tranzacţiei de împăcare nu ar trebui să fie obligatorii
pentru instanţa de judecată. Prin urmare, principiul disponibilităţii
are de suferit unele modificări prin faptul că desfăşurarea şi
încetarea procesului nu mai depind de voinţa părților;
335
– hotărîrile pronunţate în prima instanţă în pricinile care rezultă din
raporturile juridice administrative nu pot fi atacate cu apel, ci pot fi
atacate doar cu recurs. Altfel spus, în cadrul procedurii
contenciosului administrativ nu există calea de atac apelul. Această
particularitate este determinată, în mare parte, de existenţa
procedurii obligatorii de soluţionare a litigiului pe cale
administrativă (extrajudiciară), numită procedura prealabilă;285
– instanţa de recurs este obligată să verifice legalitatea hotărîrii primei
instanţe în întregul ei, indiferent de temeiurile invocate în cererea de
recurs, ceea ce extinde limitele de judecare a pricinilor date în
ordine de recurs cu unele prerogative ale instanţei de apel,
compensînd astfel lipsa acestei căi de atac;286
– conţinutul hotărîrii instanţei de contencios administrativ cu privire
la efectuarea controlului legalităţii actului normativ este marcat prin
aceea că stabilirea caracterului ilegal al actului normativ trebuie să
se indice și în dispozitivul hotărîrii, nu doar în partea de motivare a
acesteia, iar efectele hotărîrii instanţei de judecată se răsfrîng şi
asupra altor persoane, care nu au participat la proces.287
În această ordine de idei, putem concluziona că legiuitorul întemeiat
a atribuit procedurii de soluţionare a pricinilor care izvorăsc din
raporturi juridice administrative un caracter de sine stătător, distinct atît
de procedura contencioasă, care are la bază acţiunea civilă, cît şi de
procedura specială.
Teoria procesului administrativ a existat şi încă mai persistă.
Adepţii acestei teorii optează astăzi pentru elaborarea unui Cod
administrativ care ar reglementa întreaga activitate a organelor
administraţiei publice, inclusiv cea de soluţionare a conflictelor apărute
cu cetăţenii. În această ordine de idei, în Republica Moldova, în ultimul
285
Procedura prealabilă presupune ca persoana interesată, pînă la depunerea cererii în instanţa de
judecată, să se adreseze cu o cerere prealabilă organului emitent şi/sau organului ierarhic
superior.
286
De regulă, instanţa de recurs verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii instanţei de fond, în
limitele recursului declarat, în baza temeiurilor invocate în cererea de recurs şi a probelor din
dosar.
287
Răsfrîngerea efectelor legale ale hotărîrii instanţei de contencios administrativ asupra tuturor
persoanelor, asupra cărora acţionează actul normativ contestat şi a căror drepturi sau interese
legitime au fost încălcate, permite acestora de a se adresa ulterior cu o acţiune civilă de reparare
a prejudiciului cauzat. Totodată, această hotărîre a instanţei de contencios administrativ cu
privire la efectuarea controlului legalităţii actului normativ, indiferent de rezultat, exclude
adresarea ulterioară, de către alte persoane interesate, cu o nouă cerere de exercitare a controlului
judiciar al aceluiaşi act normativ.
336
timp se duc discuţii controversate privind formarea judecătoriilor
specializate de contencios administrativ.
Potrivit art.3 din Legea contenciosului administrativ, obiect al

acţiunii în contenciosul administrativ îl pot constitui:
a) actele administrative, cu caracter normativ şi individual, prin care
este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv
al unui terţ, emise de autorităţile publice şi autorităţile asimilate
acestora, de funcţionarii din aceste structuri, precum și de
subdiviziunile autorităţilor publice;
b) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept
recunoscut de lege.
Prin act administrativ se înțelege manifestarea juridică unilaterală de
voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi
publice în vederea organizării executării sau executării în concret a legii.
Actului administrativ, în sensul Legii contenciosului administrativ, îi
este asimilat contractul administrativ, precum şi nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri.
Contractul administrativ este contractul încheiat de autoritatea
publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect
administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică, executarea
lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea
funcţionarilor publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate de
statutul juridic al acestora.
Prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se are în vedere
refuzul de a primi o cerere sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în
termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de către o autoritate
publică, în cazul în care legea nu dispune altfel.
Legislația contenciosului administrativ enumeră anumite categorii
de acte administrative care sînt exceptate de la controlul judecătoresc.
Astfel, nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ:
– actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii
Moldova şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter
individual, emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova
şi de Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele
constituţionale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi
destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de protecţie a
337
intereselor generale ale statului sau ale instituţiilor publice a
persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau
public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte integrantă
a prezentei legi;
– actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica
externă a Republicii Moldova;
– legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter
normativ, ordonanţele şi hotărîrile Guvernului cu caracter normativ,
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, care
sînt supuse controlului de constituţionalitate;
– actele de comandament cu caracter militar, prin care se au în vedere
actele administrative referitoare la problemele strict militare ale
activităţii din cadrul forţelor armate;
– actele administrative referitoare la securitatea naţională a Republicii
Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de
urgenţă luate de autorităţile publice în vederea combaterii
calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor
fenomene de aceeaşi natură;
– actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională
şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare
legea prevede o altă procedură judiciară;
– actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de
persoană juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor
ce aparţin domeniului său privat;
– actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor
judecătoreşti irevocabile.
Adresarea în instanța de judecată cu o acțiune ce vizează unul din
actele exceptate de la controlul judecătoresc duce la emiterea unei
încheieri de refuz în primirea cererii de chemare în judecată, în temeiul
art.169 alin.(1) din Codul de procedură civilă.
Calitatea de reclamant în acțiunile de contencios administrativ o

pot avea:
a) persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut
militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut
de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
338
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri – în condiţiile
respectării procedurii prealabile;
b) Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat,
preşedintele raionului şi primarul – în condiţiile Legii privind
administraţia publică locală;
c) procurorul care, în condiţiile art.5 din Codul de procedură civilă,
atacă actele emise de autorităţile publice;
d) avocatul parlamentar care, la sesizarea persoanei vătămate într-un
drept al său, atacă actele administrative – în condiţiile Legii cu
privire la avocaţii parlamentari;
e) instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării
excepţiei de ilegalitate;
f) alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Calitatea de pîrît în acțiunile de contencios administrativ o pot
avea:
a) Autorităţile publice. Prin autoritate publică înțelegem orice structură
organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act
administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică
în scopul realizării unui interes public.
b) Autorităţile asimilate autorităţilor publice. Sînt asimilate
autorităţilor publice persoanele de drept privat care exercită atribuţii
de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite
prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv
persoanele care prestează servicii notariale.
c) Subdiviziunile autorităţilor publice. Serviciu public este activitate
de interes public organizată sau autorizată de o autoritate a
administraţiei publice.
d) Funcţionarii din autorităţile publice și din autorităţile asimilate
autorităţilor publice. Funcţionar public este persoana numită sau
aleasă într-o funcţie de decizie sau de execuţie din structura unei
autorităţi publice, precum şi altă persoană de drept privat asimilată
autorităţilor publice.
26.6. Competența instanțelor judecătorești de

contencios administrativ
Conform art.6 din Legea contenciosului administrativ,

competenţa de judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ o au
judecătoriile, curțile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Pentru
339
judecarea acţiunilor în contencios administrativ, la curțile de apel şi la
Curtea Supremă de Justiţie se instituie colegii specializate. În curţile de
apel unde nu pot fi instituite colegii de contencios administrativ acţiunile
în contencios administrativ sînt judecate de completele de judecată sau
de judecători desemnaţi de preşedintele instanţei respective. În
judecătorii acţiunile în contenciosul administrativ sînt judecate de
judecătorii desemnaţi de preşedintele instanţei respective.
Competența jurisdicțională materială a instanțelor de contencios
administrativ este reglementată atît de art.7-8 din Legea contenciosului
administrativ, cît și de art.32 alin.(2) și art.33 alin.(2)-(4) din Codul de
procedură civilă. Avînd în vedere faptul că între normele acestor legi
organice există neconcordanțe, prioritate au normele Codului de
procedură civilă datorită faptului că acestea conțin modificări recente. 288
Astfel, judecătoriilor, ca instanțe de contencios administrativ, le sînt date
următoarele competențe:
a) examinează litigiile ce ţin de nesoluţionarea în termenul legal a
cererilor şi de verificarea legalităţii actelor administrative emise sau
adoptate de autorităţile publice care sînt constituite şi activează pe
teritoriul satului, comunei sau oraşului pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale, de
serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în
unitatea administrativ-teritorială respectivă, de funcţionarii publici
din cadrul organelor şi serviciilor menţionate şi de persoanele de
drept privat de nivelul respectiv, care prestează servicii publice;
b) soluţionează cererile privind constatarea circumstanţelor care
justifică suspendarea activităţii consiliului local, în baza legislaţiei
cu privire la administraţia publică locală;
c) soluţionează contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor
date prin lege în competenţa altor instanţe judecătoreşti, în baza
legislaţiei electorale;
Art.10 din Legea contenciosului administrativ prevede competența Curții Supreme de Justiție
288
ca instanță de contencios administrativ care, în primă instanță: a) exercită controlul asupra

legalităţii actelor administrative cu caracter individual adoptate şi/sau emise de Parlament,
Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern, prin care sînt lezate drepturile şi interesele legitime
ale persoanelor fizice şi juridice, în afara actelor exceptate de la controlul judecătoresc, b)
verifică legalitatea hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii în cazurile prevăzute de lege,
c) examinează alte categorii de cauze date prin lege spre judecare în primă instanţă. Aceste
competențe au fost atribuite Curții Supreme de Justiție și prin art.34 alin.(2)-(3) din Codul de
procedură civilă, care, însă, prin Legea nr.244-XVI din 21.07.2006 a fost exclus, iar
competențele respective au fost date Curții de Apel Chișinău. Actualmente, Curtea Supremă de
Justiție examinează pricinile civile doar ca instanță de recurs.
340
d) judecă litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini
anumite acte notariale, precum şi verifică legalitatea actelor
notariale îndeplinite, cu excepţia cazurilor cînd între persoanele
interesate apare un litigiu de drept privat ce decurge din actul
notarial contestat, situaţie în care cauza se examinează în ordinea
acţiunii civile.
Curţile de apel, ca instanțe de contencios administrativ, judecă în
primă instanţă litigiile privind contestările actelor juridice cu caracter
normativ, hotărîrilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor administraţiei
publice din municipii, ale consiliului municipal şi primăriei municipiului
Chişinău, ale funcţionarilor publici din cadrul acestora, ce lezează
drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi
organizaţiilor.
În afară de competențele atribuite curților de apel, Curtea de Apel
Chişinău judecă în primă instanţă litigiile de contencios administrativ
privind:
a) legalitatea actelor administrative cu caracter individual emise de
Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern, prin
care sînt vătămate în drepturi şi interese legitime persoanele fizice şi
juridice, în afara celor exceptate prin lege;
b) nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitor la legalitatea
actelor administrative emise de organele centrale de specialitate ale
administraţiei publice, în afara celor exceptate prin lege, precum şi
legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale;
c) verificarea legalităţii hotărîrilor Consiliului Superior al
Magistraturii, în cazurile prevăzute de lege;
d) păstrarea secretului de stat.
La fel, și Curtea de Apel Comrat are competența exclusivă de a
verifica legalitatea actelor administrative emise sau adoptate de
autorităţile publice centrale ale Găgăuziei.
Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă recursurile declarate
împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii, iar Curtea Supremă de
Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate în
primă instanţă de curţile de apel, precum şi alte recursuri date prin lege
în competenţa sa.
Competenţa jurisdicţională teritorială a instanțelor de contencios
administrativ este reglementată în art.11 din Legea contenciosului
administrativ, potrivit căruia acţiunile de contencios administrativ se
înaintează în judecătoriile sau curţile de apel în a căror rază teritorială îşi
341
are domiciliul reclamantul sau îşi are sediul pîrîtul, cu excepţia cazurilor
cînd prin lege este stabilită o altă competenţă.
Declinarea competenţei. Dacă, în cadrul judecării pricinii, se
stabileşte că litigiul este de competenţa unei alte instanţe judecătoreşti,
instanţa de contencios administrativ îşi declină competenţa şi strămută
pricina în instanţa competentă. Astfel, potrivit art.31 alin.(2) din Codul
de procedură civilă, în cazul conexiunii mai multor revendicări, unele
dintre care sînt de competenţa instanţei judecătoreşti economice, iar
altele de competenţa instanţei de contencios administrativ, toate
pretenţiile se examinează de către instanţa economică, cu excepţia
litigiilor privind legalitatea actelor administrative cu caracter normativ.
Conflictul de competenţă. În cazul în care se constată că, într-o
pricină ce se judecă în instanţa de contencios administrativ, una din
pretenţii este de drept comun, cu excepţia cazurilor cînd prin emiterea
actului administrativ contestat s-a cauzat o pagubă materială, instanţa de
contencios administrativ emite o încheiere, fără drept de atac, de
separare a pretenţiei de drept comun şi de strămutare a acesteia în
instanţa competentă.
Conflictul de competenţă dintre judecătorii şi colegiile sau
completele de contencios administrativ ale curţilor de apel se
soluţionează de Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii
Supreme de Justiţie.
Acţiunea în contenciosul administrativ constituie mijlocul legal şi

general de apărare a drepturilor subiective, recunoscute de lege şi
încălcate de către autoritatea publică prin emiterea actului administrativ.
Acţiunea în contenciosul administrativ se examinează conform
procedurii stabilite de Legea contenciosului administrativ şi se
completează cu prevederile generale prevăzute de Codul de procedură
civilă.
Dreptul la acţiune poate fi materializat prin înaintarea în justiţie a
unei cereri de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată
constituie actul procedural, prin care titularul dreptului la acţiune
concretizează elementele esenţiale ale acesteia şi prin care cere instanţei
de judecată revendicarea dreptului subiectiv încălcat. Totuși, pînă la
adresarea în instanța de judecată, trebuie respectată procedura prealabilă,
care constituie o particularitate distinctivă a procedurii în contenciosul
342
administrativ. Aceasta reiese din prevederile Legii contenciosului
administrativ, potrivit cărora procedura contenciosului administrativ
cuprinde două faze: procedura prealabilă şi procedura în faţa
instanţei de contencios administrativ.
I. Procedura prealabilă oferă persoanei posibilitatea de a solicita
revendicarea dreptului încălcat, prin înaintarea mai întîi a unei cereri
prealabile administraţiei autorităţii emitente sau ierarhic superioare şi
numai dacă autoritatea respectivă respinge cererea prealabilă şi menţine
actul administrativ contestat, persoana se poate adresa instanţei de
contencios administrativ.
persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de
lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă,
autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, iar acest
termen de 30 de zile nu se extinde asupra actului administrativ cu
caracter normativ, care poate fi contestat pe durata cît produce efecte
juridice.
Procedura prealabilă are caracter obligatoriu și constituie o
modalitate mai rapidă de rezolvare a plîngerii celui vătămat în dreptul
său prin actul administrativ contestat. În urma depunerii cererii
prealabile, organul emitent sau ierarhic superior benevol verifică
legalitatea actului contestat şi poate dispune în sensul abrogării,
modificării sau anulării actului administrativ, dispunînd de dreptul de a
adopta un nou act administrativ sau de a întreprinde alte măsuri pentru
revendicarea dreptului subiectiv încălcat. În aşa mod se exclude
necesitatea persoanei de a înainta o acţiune în contenciosul
administrativ.
În opinia unor autori, procedura administrativă prealabilă trebuie să
existe ca o posibilitate a autorităţilor publice de a-şi repara erorile
involuntare şi a repune, în multe cazuri, persoana în dreptul vătămat
printr-o procedură simplificată şi mai puţin costisitoare pentru ambele
părţi. La fel, se invocă şi motivaţia că administraţia publică de la noi se
află la o perioadă de tranziţie şi reforme, mai mult sau mai puţin reuşite,
iar personalul din autorităţile publice nu este suficient de bine pregătit.
Respectiv, emiterea actelor administrative ilegale, de cele mai dese ori,
este consecinţa necunoaşterii legislaţiei. În acest sens, procedura
prealabilă va contribui şi la perfecţionarea continuă a funcţionarilor
343
publici, car nu vor dori să ajungă în faţa instanţei de contencios
administrativ.289
Conform art.14 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ, în
cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea
prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului
emitent, fie organului ierarhic superior. Prin norma citată a fost instituit
recursul ierarhic care creează posibilitatea înaintării cererii prealabile şi
organului ierarhic superior, dacă autoritatea publică emitentă este supusă
ierarhic. Petiţionarul decide personal să se adreseze organului emitent
sau organului ierarhic superior. Nu este exclusă adresarea, concomitentă,
cu cererea prealabilă atît organului emitent, cît şi organului ierarhic
superior.
Conform art.15 din Legea contenciosului administrativ, autoritatea
sesizată cu cerere prealabilă este obligată să o soluţioneze în termen de
30 de zile de la data înregistrării ei, decizia urmînd a fi comunicată
imediat petiţionarului, dacă legea nu prevede altfel. În cazul în care
petiţionarul a omis termenul de depunere a cererii prealabile, autoritatea
sesizată poate respinge cererea prealabilă ca depusă tardiv, însă
petiţionarul, înaintînd acţiunea în instanţa de contencios administrativ,
poate solicita, concomitent, repunerea în termenul de depunere a cererii
prealabile.
De menţionat, că nu se admite înaintarea acţiunii în instanţa de
contencios administrativ pînă la expirarea termenului de soluţionare a
cererii prealabile sau pînă la expirarea termenului de soluţionare a cererii
prealabile, deoarece în aceste cazuri se consideră că nu a fost respectată
procedura prealabilă, instanţa fiind obligată să restituie cererea de
chemare în judecată în temeiul art.170 alin.(1) lit.a) din Codul de
procedură civilă, ca depusă fără respectarea procedurii prealabile, iar
dacă cererea a fost primită pe rolul instanţei, atunci instanța va scoate
cererea de pe rol în temeiul art.267 lit.a) din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, la înaintarea acţiunii în instanţa de contencios
administrativ, reclamantul trebuie să facă dovadă că a respectat
procedura prealabilă.
În practica judiciară se întîlnesc cazuri cînd reclamantul contestă în
instanţa de contencios administrativ două sau mai multe acte
administrative, fiind respectată procedura prealabilă doar în privinţa unui
act administrativ. În privinţa pretenţiilor pentru care nu a fost respectată
Dorfman I. Institutia contenciosului administrativ - o nouă treaptă în edificarea statului de
289
drept//Revista Naţională de Drept,nr.3/47, 2001.

344
procedura prealabilă, instanţa va restitui cererea de chemare în judecată,
întrucît fiecare act administrativ trebuie să fie verificat, iniţial, pe calea
procedurii administrative.
II. Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ.
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de
lege, printr-un act administrativ şi nu este mulţumită de răspunsul primit
la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut
de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ
competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv şi
repararea pagubei cauzate.
Cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ se
depune în scris și trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de art.166
şi art.167 din Codul de procedură civilă. 290 La înaintarea acțiunii în
contenciosul administrativ, taxa de stat nu se achită.
Cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau
recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de
zile,291 în cazul în care legea nu dispune altfel. 292 Acest termen curge de
la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se
solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului
prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri;
c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu
prevede procedura prealabilă.
Fiind un termen de prescripţie, termenul de sesizare a instanţei de
contencios administrativ poate fi supus suspendării, întreruperii, iar
persoana poate fi repusă în termen. Conform art.17 alin.(4) din Legea
contenciosului administrativ, persoana care, din motive temeinic
justificate, a omis termenul de prescripţie poate fi repusă în termen în
condiţiile Codului de procedură civilă. Astfel, repunerea în termen se
290
A se vedea Tema 15. Acțiunea civilă.
291
Acest termen este reglementat şi în art.16 din Legea cu privire la petiţionare, care stipulează că
persoana lezată într-un drept al său recunoscut de lege poate sesiza instanţa de contencios
administrativ în termen de 30 de zile de la data comunicării răspunsului la cererea prealabilă sau
a expirării termenului de examinare a cererii prealabile, dacă legea nu prevede altfel.
292
Spre exemplu, conform art.66 alin.(1) din Codul electoral, acţiunile şi hotărîrile organelor
electorale pot fi contestate în termen de 3 zile de la data săvîrşirii acţiunii sau adoptării hotărîrii,
fără respectarea procedurii prealabile.
345
efectuează de către instanţă, la cererea reclamantului, în conformitate cu
Termenul de depunere a cererii de chemare în judecată nu se extinde
asupra pretenţiilor de despăgubiri cauzate printr-un act administrativ
emis de autoritatea publică, el fiind un termen general de prescripţie
extinctivă.
Primirea cererii de chemare în judecată şi pregătirea cauzei pentru
La primirea cererii de chemare în judecată, dacă constată că cererea
corespunde cerinţelor legii, judecătorul, în termen de 3 zile de la data
depunerii cererii, emite o încheiere, prin care dispune punerea acţiunii pe
rol şi înmînează cîte o copie a cererii de chemare în judecată şi de pe
înscrisurile anexate pîrîtului. În cazurile în care reclamantul indică în
acţiune că pîrîtul refuză să-i elibereze actul contestat, judecătorul
dispune de a obliga pîrîtul să prezinte actul administrativ contestat şi
documentele ce au stat la baza emiterii acestuia, precum şi înscrisurile
sau alte date pe care instanţa le consideră necesare la judecarea pricinii,
deoarece sarcina probaţiunii este pusă pe seama pîrîtului. Concomitent,
judecătorul dispune citarea părţilor pentru prima zi de înfăţişare, care se
fixează în cel mult 10 zile de la data primirii cererii pe rol. Legiuitorul a
prevăzut aceste termene restrînse pentru soluţionarea chestiunii punerii
acţiunii pe rol şi numirea primei zile de înfăţişare, deoarece acţiunile în
materie de contencios administrativ trebuie să fie soluţionate în regim de
urgenţă. Ele urmează a fi examinate într-un termen restrîns, pornind de
la natura şi importanţa lor.
În prima zi de înfăţişare pîrîtul este obligat să prezinte instanţei
actele solicitate care au stat la baza emiterii actului administrativ. Dacă
pîrîtul refuză să execute aceste prevederi ale legii, instanţa îi aplică o
amendă judiciară în mărime de pînă la 10 unităţi convenţionale. Această
prevede se aplică atunci cînd pîrîtul nu a prezentat actul administrativ
contestat şi documentele ce au stat la baza emiterii lui din motive
neîntemeiate, pe care le apreciază instanţa, însă faptul aplicării amenzii
judiciare nu-l eliberează pe pîrît de obligaţia de a prezenta actele
solicitate, pentru că în caz contrar instanţa poate să aplice amenda
judiciară în mod repetat.
Judecarea în fond a cauzei de contencios administrativ
Şedinţa judiciară se desfăşoară conform regulilor generale de
procedură prevăzute pentru litigiile în materie de drept comun, cu unele
excepţii prevăzute de lege. Astfel, conform art.24 alin.(2) din Legea
346
contenciosului administrativ, neprezentarea la şedinţa de judecată fără
motive temeinic justificate a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu
împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil de a
judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa de contencios administrativ
va scoate cererea de pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă.293
O altă excepţie de la regulile generale de judecare a pricinilor în
materie de contencios administrativ constă în aceea că în acţiunile de
anulare a actului administrativ sarcina probaţiunii este pusă pe seama
pîrîtului, care trebuie să prezinte probe pentru confirmarea legalităţii
actului administrativ contestat. La judecarea acţiunilor în contenciosul
administrativ instanţa de contencios administrativ joacă un rol activ,
dispunînd de dreptul din oficiu să solicite de la pîrît actul administrativ
contestat şi documentaţia care a stat la baza emiterii acestuia, înscrisurile
sau alte date pe care instanţa le consideră necesare pentru judecarea
pricinii. În privinţa celorlalte acţiuni în materie de contencios
administrativ, precum şi în materie de despăgubiri cauzate prin acte
administrative contestate, sarcina probaţiunii revine ambelor părţi.
Instanţa de judecată este obligată să stabilească existenţa dreptului
subiectiv care aparţine reclamantului şi ilegalitatea actului administrativ
prin care i se încalcă acest drept. Constatînd existenţa acestor două
elemente, instanţa de contencios administrativ va putea decide anularea
actului şi repunerea în drepturi a reclamantului. Astfel, sîntem în
prezenţa contenciosului de plină jurisdicţie şi de anulare, instanţa
judecătorească avînd o competenţă deosebit de largă în controlul
legalităţii actelor administrative.
Adoptarea și pronunțarea hotărîrii
Judecînd acţiunea, instanţa de contencios administrativ este
împuternicită să adopte una din următoarele hotărîri:
a) de a respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea
termenului de prescripţie;
b) de a admite acţiunea şi de a anula, 294 în tot sau în parte, actul
administrativ sau de a obliga pîrîtul să emită actul administrativ cerut de
293
Spre exemplu, în cazul unei acţiuni examinate în ordinea procedurii contencioase instanţa
poate scoate cererea de pe rol dacă reclamantul citat legal nu s-a prezentat în judecată, nu a
comunicat instanţei motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate sau nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită
soluţionarea pricinii în fond.
294
Nu se admite modificarea actului administrativ de către instanţă, deoarece aceasta ar duce la
substituirea organului administraţiei publice emitente, ceea ce ar constitui o lezare adusă
principiului separaţiei puterilor în stat.
347
reclamant ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt
înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi de a
dispune adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru
întîrzierea executării hotărîrii;
c) de a admite acţiunea şi de a constata circumstanţele care justifică
suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după
caz.
Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în
limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii
actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii
actului administrativ contestat. În cazurile în care controlul legalităţii
acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios
administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de
ilegalitate în faţa acestei instanţe în condiţiile prezentei legi.
În cazul admiterii acţiunii, instanţa de contencios administrativ se
pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral
cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul
legal a cererii prealabile. Sarcina probaţiunii în privinţa acestor pretenţii
revine ambelor părţi, în baza principiului contradictorialităţii. Mărimea
prejudiciului moral se stabileşte de instanţa de contencios administrativ,
independent de prejudiciul material, în funcţie de caracterul şi gravitatea
suferinţelor psihice sau fizice cauzate, de gradul de vinovăţie a pîrîtului,
dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, luîndu-se în considerare
circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social
al persoanei vătămate.
Hotărîrea judecătorească se adoptă în condiţiile Codului de
procedură civilă. Hotărîrea irevocabilă a instanţei de contencios
administrativ privind anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ
ilegal a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa
oficială, precum şi hotărîrea irevocabilă asupra excepţiei de ilegalitate se
publică în aceeaşi sursă. În hotărîri poate fi indicată şi o altă publicaţie în
care acestea urmează a fi tipărite. Cheltuielile legate de publicarea
hotărîrii le suportă, de regulă, pîrîtul. În cazul publicării hotărîrii din
contul reclamantului, la cererea acestuia, cheltuielile suportate se
încasează de la pîrît printr-o încheiere a instanţei de judecată care
execută hotărîrea.
Actul administrativ anulat, în tot sau în parte, încetează a produce
efecte juridice din momentul în care hotărîrea instanţei de contencios
administrativ devine irevocabilă.
348
Atacarea hotărîrii pronunţate în contenciosul administrativ
Împotriva hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în contenciosul
administrativ poate fi declarat doar recurs, fiind omisă calea apelului.
Calea apelului a fost exclusă reieşindu-se din caracterul de urgenţă de
judecare a litigiilor de contencios administrativ.
Hotărîrea instanţei de contencios administrativ pe marginea acţiunii
judecate în fond poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile 295 de la
data pronunţării sau de la data comunicării hotărîrii integrale, în cazul în
care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu dispune altfel.
Deci, hotărîrea instanţei de contencios administrativ poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară în termen de 15 zile de la data
pronunţării, iar dacă persoana nu a participat la pronunțarea hotărîrii, ea
dispune de dreptul de atac în termen de 15 zile de la data comunicării
hotărîrii integrale. Prin urmare, hotărîrile instanţei de contencios
administrativ sînt susceptibile de atac pe cale ordinară de atac, numai cu
recurs.
Hotărîrile de contencios administrativ rămase irevocabile pot fi
supuse revizuirii în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Executarea hotărîrilor pronunţate de instanţele de contencios
administrativ
Executarea este ultima fază a procedurii civile, inclusiv a procedurii
în contencios administrativ, avînd ca scop realizarea definitivă şi
practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărîre judecătorească.
Hotărîrile instanţelor de contencios administrativ devenite
irevocabile, în baza Legii contenciosului administrativ, trebuie să fie
executate în mod obligatoriu şi necondiţionat de către pîrît la primirea
copiei hotărîrii,296 în termenele prescrise sau stabilite prin lege.
Instanţa de contencios administrativ este obligată să expedieze
pîrîtului, în termen de 3 zile, o copie a hotărîrii rămase irevocabile
pentru executarea benevolă a acesteia.297 Totodată, instanţa de
contencios administrativ este obligată să expedieze o copie de pe
hotărîre instanţei de drept comun de la sediul pîrîtului pentru controlul
executării hotărîrii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită.
295
Potrivit regulii generale, recursul împotriva hotărîrilor pentru care nu este prevăzută calea de
atac apelul se declară în termen de 20 zile.
296
Hotărîrile judecătoreşti irevocabile, adoptate în procedura contenciosului administrativ,
constituie titluri executorii.
297
Executarea benevolă se prescrie în termenul stabilit prin hotărîrea judecătorească, iar în cazul
în care termenul nu este stipulat – în cel mult 30 de zile de la data la care hotărîrea devine
irevocabilă.
349
În cazul în care hotărîrea nu s-a executat în termen, reclamantul
poate depune cerere la oficiul de executare a hotărîrilor din raza sediului,
după caz, domiciliului pîrîtului pentru executarea silită, iar în cazul în
care conducătorul autorităţii publice se eschivează de la executarea
hotărîrii, el poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile
Codului de executare.
26.8. Înaintarea acţiunii în contenciosul administrativ

împotriva funcţionarului public

acţiunea poate fi formulată şi împotriva funcţionarului public al
autorităţii publice pîrîte, care a elaborat actul administrativ contestat sau
care a refuzat să soluţioneze cererea în care se solicită despăgubiri.
Astfel, din reglementările expuse rezultă că acţiunea în contenciosul
administrativ poate fi înaintată, concomitent, atît împotriva autorităţii
publice, cît şi împotriva funcţionarului public, deşi nu este exclusă nici
înaintarea acţiunii doar împotriva funcţionarului public vinovat de
emiterea actului administrativ.
În opinia doctrinarului V.Prisăcaru, „funcţionarii publici din
autorităţile administrative acţionate răspund, potrivit legii, în faţa
instanţelor de contencios administrativ sub trei aspecte:
a) primul aspect îl constituie răspunderea funcţionarilor publici
pentru pagubele cauzate celor vătămaţi în drepturile lor, recunoscute de
lege, prin emiterea actului administrativ ori prin refuzul nejustificat de a
rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege;
b) al doilea aspect îl constituie răspunderea funcţionarilor publici
pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în hotărîrea instanţei de
contencios administrativ;
c) al treilea aspect îl reprezintă răspunderea funcţionarilor publici
pentru nerespectarea măsurilor dispuse de instanţă în timpul soluţionării
cauzei”.298
Această opinie este împărtăşită şi de noi. Cu referinţă la primul
aspect, funcţionarul public răspunde pentru pagubele cauzate persoanei
vătămate în drepturile sale, recunoscute de lege, prin emiterea actului
administrativ sau refuzul nejustificat de a-i rezolva o cerere referitoare la
un drept recunoscut de lege.
Citat de Dastic A. Contenciosul administrativ. – Chişinău: 2007, p.78.

298
350
În cazul în care se admite acţiunea, funcţionarul public poate fi
obligat la plata despăgubirilor solidar cu autoritatea respectivă, dacă se
va dovedi că primul a săvîrşit, intenţionat sau din culpă gravă, fapta
ilicită prejudiciabilă.
Funcţionarul public împotriva cărui este intentată acţiunea poate
chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze
actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii.
Cererea de chemare în garanţie se întocmeşte cu respectarea
condiţiilor de formă stabilite pentru cererea de chemare în judecată.
Deoarece chematul în garanţie poate fi obligat la plata unor despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat, el trebuie introdus în proces în calitate de pîrît.
Prin urmare, cererea de chemare în garanţie acordă celui chemat în
garanţie posibilitatea să-şi administreze toate probele şi să formeze
apărarea în sprijinul părţii pe care o garantează; în al doilea rînd, în cazul
în care garantul pierde procesul, instanţa prin aceeaşi hotărîre admite
cererea de chemare în garanţie.
351
TEMA 27. PARTICULARITĂȚILE EXAMINĂRII PRICINILOR
CIVILE ÎN PROCEDURA SPECIALĂ

27.4. Competența de examinare a pricinilor civile în
procedura specială
Potrivit prevederilor din legislația procesual civilă, procedura

specială reprezintă una din felurile procedurii civile prin care fie că se
constată un fapt care are valoare juridică, fie că se recunoaște un drept
subiectiv nelitigios. Prin intermediul procedurii speciale instanţele de
judecată examinează şi soluţionează numai cauzele care sînt expres
prevăzute de lege.
Această formă a procedurii judiciare civile nu poate fi examinată în
exclusivitate ca procedură de stabilire numai a faptelor şi a altor
împrejurări de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor subiective şi a altor consecinţe de drept. Procedura specială
prezintă în sine o verigă structurală complicată în sistemul dreptului
procesual civil. Ea include nu doar normele corespunzătoare, ci şi acele
categorii de pricini civile, a căror examinare şi soluţionare are loc după
regulile procedurii speciale.
În cadrul procedurii speciale se examinează diferite categorii de
pricini civile, cu o natură de drept diferită. Istoria dezvoltării instituţiei
procedurii speciale mărturiseşte că această formă a procedurii judiciare
civile s-a format nu numai ca procedură de constatare a faptelor, ci şi ca
procedură în cadrul căreia se confirmă existenţa sau inexistenţa dreptului
subiectiv incontestabil, constatîndu-se, de asemenea, starea de drept a
cetăţeanului.
În procedura judiciară civilă rusă de pînă la 1917, procedura
specială era definită ca o „procedură de ocrotire”. Calificativul
„procedură de ocrotire” era atribuit unor „norme care determinau acele
acţiuni de procedură judiciară, ce serveau la stabilirea existenţei sau
352
realităţii dreptului civil, care aparţinea, incontestabil, unei persoane
fizice sau juridice cunoscute”.299
Esența procedurii speciale este determinată de natura juridică a
pricinilor ce constituie obiectul acestei proceduri, de scopurile și
modalitățile prin care se realizează justiția în procedura specială.
Obiect al apărării judiciare în procedura specială constituie: 1)
interesele legitime; 2) drepturile subiective necontestate; 3) statutul
juridic al persoanei fizice sau alte valori juridice.
Scopul procedurii speciale este de a garanta realizarea drepturilor
subiective nelitigioase ale persoanelor interesate, drepturi de care
titularul nu se poate folosi fără constatarea sau recunoaşterea acestora de
către instanţa de judecată. Spre exemplu, în cazul necesităţii constatării
că petiţionarul are dreptul la depunerile băneşti sau la titlul de valoare la
ordin, dacă e cazul restabilirii în drepturile ce izvorăsc din titlurile de
valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute sau cînd
este necesar a constata dacă petiţionarul posedă, foloseşte sau dispune de
un bun imobil cu drept de proprietate.
În procedura specială apărarea judiciară se realizează prin
constatarea interesului legitim, recunoaşterea dreptului subiectiv
necontestat, determinarea statutului juridic al persoanei fizice, precum şi
prin alte modalităţi.
Procedura specială reprezintă o procedură judiciară în cadrul căreia
se examinează pricini caracterizate prin lipsa litigiului de drept și prin
aplicarea modalităților speciale de apărare în care instanța de judecată
recunoaște existența sau lipsa faptelor juridice de care depinde apariția,
modificarea sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale
cetățenilor și organizațiilor, determină prezența dreptului incontestabil,
stabilește statutul juridic al cetățeanului sau al bunului.300
Procedura specială este indisolubil legată de celelalte feluri de

proceduri judiciare civile prin principiile Dreptului procesual civil, care
stabilesc regulile generale ale oricărei proceduri civile. Totuși,
299
Creţu V. Schiţă istorică a procedurii civile speciale//Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat
din Moldova,nr.6/221, 2002.
300
Cojuhari A., Crețu V. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. – Chișinău:
USM, 2009, p.112.
353
procedurii speciale îi sînt caracteristice anumite trăsături, care o
deosebesc de alte proceduri judiciar civile.
Astfel, drept semn esenţial al procedurii speciale se consideră că în
aceasta nu există un litigiu de drept. În ce priveşte există sau nu litigiul
de drept şi litigiul de fapt, se constată că în procedura specială este
interzis litigiul de drept, însă poate exista un litigiu de fapt. Aderînd la
poziţia persoanei interesate, participantul la proces poate beneficia de
unul din elementele conţinutului litigiului de fapt: elementul material-
juridic sau elementul procesual-juridic.
Litigiul de fapt cu invocarea elementului material-juridic constituie
poziţia persoanei interesate ce constă în: incertitudinea sau opunerea faţă
de constatarea sau dovedirea unui fapt. Spre exemplu, în cauza despre
constatarea faptului aflării la întreţinere, autoritatea de protecţie socială,
în calitate de persoană interesată, poate face obiecţii împotriva
constatării acestui fapt, dat fiind că, în opinia sa, probele aduse de
petiţionar dovedesc lipsa faptului dat; prin urmare, cererea despre
constatarea acestui fapt urmează a fi respinsă.
Dacă, la depunerea cererii sau la examinarea pricinii în procedură
specială, se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor
judecătoreşti, instanţa scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi
explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul lor de a soluţiona
litigiul în procedură de acţiune civilă la instanţa competentă. Taxa de
stat plătită deja de petiţionar în procedură specială se ia în calcul la
încasarea taxei şi la repartizarea cheltuielilor de soluţionare a litigiului în
procedură de acţiune civilă.
Întrucît procedura specială se deosebeşte de procedura contencioasă
prin faptul că în cadrul acesteia nu există un litigiu, rezultă că în
procesele civile ce se examinează în procedură specială nu există
reclamant şi pîrît. Partea care înaintează cerere în procedură specială se
numeşte petiţionar, iar persoanele implicate în soluţionarea cazului se
numesc persoane interesate sau reprezentanţi ai organizaţiilor. Din
categoria persoanelor interesate pot face parte: organele autorităților
publice, organele de tutelă și curatelă, instituțiile curative, cetățenii etc.
O altă trăsătură distinctivă a procedurii speciale o reprezintă
mijlocul specific de intentare a acesteia şi, respectiv, de apărare a
intereselor legitime şi a drepturilor subiective nelitigioase, a căror
realizare depinde de constatarea lor de către instanţa de judecată. În
calitate de astfel de mijloc procesual este cererea. Lipsa încălcării sau a
conflictului de drept predetermină şi conţinutul cerinţelor petiţionarului.
354
În cerere nu trebuie să fie inclusă rugămintea privind apărarea unui drept
concret încălcat sau contestat, ci despre apărarea interesului ocrotit de
lege al petiţionarului. Acest interes poate consta în: 1) stabilirea faptelor
de care legea leagă naşterea, modificarea sau încetarea unui raport
juridic; 2) recunoaşterea (constatarea) dreptului necontestat de nimeni, a
cărui realizare este imposibilă fără hotărîrea judecătorească; 3)
modificarea statutului de drept al cetăţeanului.
Procedurii speciale îi este caracteristic şi faptul că se deosebeşte de
procedura contencioasă şi alte feluri de procedură ale procedurii civile şi
prin ceea ce priveşte procedura distinctă de examinare a cauzelor de
către instanţele de judecată în fond. Fiecărei categorii de pricini civile ce
constituie obiect al examinării în procedura specială îi sînt caracteristice
anumite particularități de examinare, prevăzute în capitole distincte ale
Secțiunii C din Titlul II, precum și în alte legi. Prevederile acestor norme
procesuale sînt obligatorii atît pentru instanța de judecată, cît și pentru
petiționari, persoanele interesate sau reprezentanții organizațiilor. Ele
vin să instituie anumite excepții de la regulile generale de examinare a
pricinilor civile. Anume din aceste considerente Plenul Curții Supreme
de Justiție a găsit de cuviință să explice particularitățile examinării
anumitor categorii de pricini ce constituie obiect al procedurii speciale și
care sînt mai des întîlnite, spre exemplu:
– constatarea faptelor care au valoare juridică și declararea persoanei
dispărută fără urmă sau decedată (Hotărîrea Plenului Curții Supreme
de Justiție nr.4 din 07.07.2008);
– încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei fără
liberul ei consimțămînt sau al reprezentantului ei legal (Hotărîrea
Plenului Curții Supreme de Justiție nr.35 din 22.11.2004).
În dependență de categoria pricinii civile, legea procesual civilă

stabilește cercul persoanelor care se pot adresa în instanța judecătorească
cu o cerere privind intentarea procesului în procedură specială. Astfel:
– cererile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depun de
orice persoană fizică sau juridică interesată. În cerere se indică: a)
faptul a cărui constatare se solicită şi scopul solicitării; b) cauza
imposibilităţii de a obţine documentele cuvenite sau de a reconstitui
cele pierdute; c) probele care confirmă faptul şi care adeveresc
imposibilitatea obţinerii documentelor necesare sau reconstituirii pe
355
cale extrajudiciară a documentelor pierdute. Probele care confirmă
circumstanţele expuse de petiţionar se anexează la cerere;
– cererea de adopţie se depune de către adoptatori, cetățeni ai
Republicii Moldova, cetățeni străini sau apatrizi. În cerere se
indică: a) numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul
adoptatorilor; b) numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul (locul
de aflare) al adoptatului, datele de anchetă referitoare la părinţi,
datele despre fraţii şi surorile adoptatului; c) temeiurile adopţiei şi
probele care confirmă aceste temeiuri; d) solicitarea schimbării
numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui
copil în vîrstă de pînă la un an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în
calitate de părinţi în actele de înregistrare a naşterii copilului.
La cerere se anexează: a) copia de pe certificatul de naştere al
adoptatorului, în cazul adopţiei de către o persoană necăsătorită; b)
copia de pe certificatul de căsătorie al adoptatorilor, în cazul
adopţiei de către persoane căsătorite; c) consimţămîntul scris al
celuilalt soţ sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că foştii
soţi nu convieţuiesc cel puţin un an, în cazul adopţiei de către un
soţ. Dacă anexarea unui astfel de act este imposibilă, în cerere se
indică dovezile care confirmă faptul; d) adeverinţa de sănătate a
adoptatorilor; e) certificatul de la locul de muncă al adoptatorului
despre funcţia deţinută şi cuantumul salariului sau copia de pe
declaraţia veniturilor sau un alt act similar; f) copia autentificată de
pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate
al adoptatorului asupra unui spaţiu locativ; g) avizul organului
competent din ţara al cărei cetăţean este adoptatorul (în cazul
adopţiei de către un apatrid, a statului în care este domiciliat)
privitor la condiţiile de trai şi la posibilitatea de a fi adoptator,
permisiunea dată copilului de autoritatea competentă a statului
respectiv de a intra şi a locui permanent pe teritoriul său; h)
consimţămîntul reprezentantului legal al copilului şi al organului
competent al statului al cărui cetăţean este copilul şi, după caz,
conform legislaţiei acestei ţări sau tratatului la care Republica
Moldova este parte, consimţămîntul copilului de a fi adoptat.
Instanţa judecătorească poate reclama, din oficiu sau la cererea
participanţilor la proces, şi alte documente admise de lege, inclusiv
cazierul judiciar. Actele anexate la cererea de adopţie se prezintă în
două exemplare;
356
– cererea de declarare a capacității depline de exerciţiu, conform
art.20 alin.(3) din Codul civil, se depune de către minorul care a
atins vîrsta de 16 ani;
– cererea de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau
decedată, conform art.49 şi 52 din Codul civil, se depune de
persoana interesată. În cerere se menţionează scopul solicitării
declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată,
circumstanţele care ar dovedi absenţa ei sau care o ameninţau cu
moartea, sau care dau temei de a prezuma că a decedat în urma unui
anumit accident. Referitor la militari sau la alte persoane care au
dispărut în acţiuni militare, în cerere se indică data încetării acestor
acţiuni;
– cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu sau de
declarare a incapacităţii ei se depune de persoana interesată. În
cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu se expun
circumstanţele care adeveresc că aceasta face abuz de băuturi
alcoolice sau consumă droguri sau alte substanţe psihotrope,
înrăutăţind starea materială a familiei sale, iar în cererea de
declarare a incapacităţii persoanei se expun circumstanţele care
adeveresc că aceasta suferă de o tulburare psihică în urma căreia nu
poate conştientiza ori dirija acţiunile sale;
– cererea de spitalizare forţată şi de tratament forţat al persoanei în
temeiul unei hotărîri judecătoreşti se depune de instituţia medico-
sanitară. În cerere se consemnează legitimitatea acestor măsuri și se
anexează avizul comisiei medicale a instituţiei medico-sanitare
asupra necesităţii spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
– cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul
consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal se
depune de către medicul psihiatru. În cerere se expun
circumstanţele care demonstrează necesitatea efectuării examenului
psihiatric și se anexează în mod obligatoriu avizul scris al medicului
psihiatru şi, după caz, alte materiale, inclusiv demersul, adresat
medicului psihiatru de rudele persoanei sau de orice medic, de
factorii de decizie ori de alte persoane, care confirmă necesitatea
unui astfel de examen;
– cererea de spitalizare în staţionar de către instituţia de psihiatrie în
care este spitalizată persoana. În cerere se indică legitimitatea
spitalizării şi circumstanţele care demonstrează conduita neadecvată
a acesteia și se anexează avizul argumentat al comisiei de medici
357
psihiatri, încheiat în modul stabilit, asupra necesităţii persoanei de a
se afla mai departe în staţionarul de psihiatrie;
– cererea de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violență
în familie se depune de către victima violenţei în familie sau de
reprezentantul ei legal, iar în cazul minorului – de organul de
tutelă şi curatelă. În caz de imposibilitate de depunere a cererii de
către victimă, la solicitarea ei, cererea poate fi depusă de către
procuror, organul de asistenţă socială sau poliţie. În cerere se
indică circumstanţele actului de violenţă, intensitatea, durata,
consecinţele suportate şi alte circumstanţe care indică necesitatea
aplicării măsurilor de protecţie;
– cererea de declarare a nulităţii titlului de valoare la purtător sau a
titlului de valoare la ordin pierdut se depune de către persoana
care a eliberat documentul. În cerere se indică: a) semnele
distinctive ale documentului pierdut şi denumirea instituţiei
(persoanei) care l-a eliberat; b) circumstanţele pierderii; c)
solicitarea adresată instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul
pierdut de a nu efectua în baza lui plăţi sau livrări şi de a confirma
că nu s-au făcut astfel de operaţiuni;
– cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil se depune de
persoana care a intrat în posesiunea bunului. În cerere se indică
bunul care urmează a fi declarat fără stăpîn, particularităţile
distinctive, probele care atestă că proprietarul a părăsit bunul fără
intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui, probele care
confirmă că petiţionarul a intrat în posesiunea bunului;
– cererea de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra
unui bun imobil fără stăpîn se depune de organul de administrare a
proprietăţii municipale. În cerere se indică bunul care urmează a fi
declarat fără stăpîn, timpul şi persoana care l-a luat la evidenţă,
probele care atestă că proprietarul a părăsit bunul fără intenţia de a
păstra dreptul de proprietate asupra lui;
– cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de
stare civilă se depune de persoana interesată. În cerere se indică
datele referitoare la inexactitate, la corectările sau modificările
solicitate de petiţionar, organul de stare civilă care a refuzat
corectarea sau modificarea înscrierilor și se anexează copia de pe
certificatul respectiv, încheierea organului de stare civilă asupra
refuzului de corectare sau modificare a înscrierilor şi alte documente
care se referă la această problemă;
358
– cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se depune
de către participanţii la proces. În cerere se indică procedura a cărei
reconstituire o solicită petiţionarul, modul de soluţionare a pricinii
în fond printr-o hotărîre sau printr-o încheiere de încetare a
procesului, calitatea procesuală a petiţionarului, prezenţa altor
participanţi, calitatea lor procesuală, domiciliul sau locul lor de
aflare, circumstanţele, cunoscute petiţionarului, de dispariţie a
procedurii judiciare, locul de aflare a copiilor de pe documentele
procedurii pierdute, deţinătorii acestor copii, documentele a căror
reconstituire o solicită petiţionarul, scopul reconstituirii lor, alte
date. La cerere se anexează documentele care se referă la proces şi
care s-au păstrat sau copiile de pe ele, chiar dacă nu sînt
autentificate în modul stabilit;
– cererea de sistare temporară a valabilităţii sau de retragere a
licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se
depune de autorităţile administraţiei publice şi instituţiile abilitate
prin lege cu funcţii de reglementare şi de control. În cererea de
sistare temporară a valabilităţii licenţei/autorizaţiei ce vizează
activitatea de întreprinzător se indică probele ce atestă încălcarea de
către întreprinzător a condiţiilor de desfăşurare a activităţii
prevăzute de lege, probele ce atestă că întreprinzătorului i-au fost
notificate toate încălcările constatate, modul de remediere a
deficienţelor identificate şi că întreprinzătorul nu a remediat în
termenul stabilit aceste deficienţe, precum şi probele ce atestă
existenţa altor fapte care, în conformitate cu prevederile legii,
servesc drept temei pentru sistarea valabilităţii licenţei/autorizaţiei
ce vizează activitatea de întreprinzător. În cererea de retragere a
licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se indică
probele ce atestă existenţa faptelor care, în conformitate cu
prevederile legii, servesc drept temei pentru retragerea
licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător.
Constatăm că petiţionari pe cauzele în procedura specială pot fi atît
persoanele fizice și juridice care se adresează în vederea apărării
drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, cît și persoanele care se
adresează în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor ale
altor persoane, și anume: procurorul, organul autorităţii publice,
organizaţia sau persoana fizică, care în cazurile prevăzute de lege pot să
se adreseze în instanţa de judecată cu cererea privind apărarea
drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale altor persoane la
359
cererea lor, sau privind apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unui cerc nedeterminat de persoane. Cererea privind
apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi depusă indiferent
de existența cererii scrise a persoanei interesate sau a reprezentantului ei
legal.
Alături de petiționari în pricinile ce se examinează în procedură
specială participă și alte persoane interesate sau reprezentanți ai
organizațiilor care au scopul de a-şi realiza atribuţiile lor funcţionale
(organele de tutelă şi curatelă, organele locative, financiare, asistenței
sociale, asigurărilor sociale, organele de înregistrare a actelor de stare
civilă, notarul ş.a.) şi de a apăra atît interesele cetăţenilor, cît şi ale
statului. La categoria persoanelor interesate se atribuie și rudele
petiționarului, ale căror interese sau drepturi legitime pot fi atinse prin
hotărîre judecătorească.
Persoanele interesate pot interveni în proces din proprie inițiativă
sau pot fi atrase în proces la cererea petiționarului sau din oficiul
instanței de judecată. Participarea la proces a persoanelor interesate ajută
instanței la examinarea mai minuțioasă și deplină a circumstanțelor
pricinii, de aceea prezența lor la proces este obligatorie, iar
neprezentarea poate duce la amînarea procesului.
27.4. Competența de examinare a pricinilor civile

în procedura specială
Potrivit art.28 alin.(1) lit.c) din Codul de procedură civilă,

competența generală în examinarea pricinilor civile în procedură
specială revine instanţelor judecătorești de drept comun, care sînt
împuternicite de a judeca toate categoriile de pricini specificate la
De regulă, competența jurisdicțională materială în examinarea în
fond a pricinilor civile în procedură specială revine judecătoriilor. Codul
de procedură civilă instituie în art.33 alin.(1) lit.f) excepția potrivit
căreia încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii
Moldova domiciliaţi în străinătate şi de către cetăţeni străini şi apatrizi se
examinează în primă instanță de către curțile de apel. Menționăm aici că
adopția copiilor de către cetățeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în
Republica Moldova se încuviințează de către judecătorii.
360
În ce privește competența jurisdicțională teritorială, Codul de
procedură civilă stabilește pentru fiecare categorie de pricini reguli
diferite. Astfel:
– cererile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depun la
instanţa judecătorească de la domiciliul sau sediul petiţionarului, cu
excepţia cererii de constatare a faptului de posesiune, folosinţă şi
dispoziţie a unui bun imobil în drept de proprietate, care se depun la
instanţa de la locul de aflare a bunului;
– cererea de adopţie de către cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi
în ţară care doresc să adopte un copil cetăţean al Republicii
Moldova se depune la judecătoria de la domiciliul (locul de aflare)
al copilului sau, dacă este în interesul acestuia, de la domiciliul lor;
– cererea de adopţie de către cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi
în străinătate şi cetăţenii străini sau apatrizii care vor să adopte un
copil cetăţean al Republicii Moldova se depune la curtea de apel de
la domiciliul (locul de aflare) al copilului;
– cererea pentru declararea capacității depline de exerciţiu, conform
art.20 alin.(3) din Codul civil, se depune la judecătoria de la
domiciliul minorului;
– cererea privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau
decedată, conform art.49 şi 52 din Codul civil, se depune la
judecătoria de la domiciliul persoanei interesate;
– cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu sau de
declarare a incapacităţii ei se depune la judecătoria de la domiciliul
acesteia, iar dacă persoana este internată într-o instituţie medicală de
psihiatrie (psihoneurologie), la judecătoria de la locul de aflare a
instituţiei;
– cererea de spitalizare forţată şi de tratament forţat al persoanei în
temeiul unei hotărîri judecătoreşti se depune la judecătoria de la
domiciliul persoanei sau de la locul ei de aflare;
– cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul
consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal se depune
la judecătoria de la domiciliul acesteia;
– cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul
consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal se depune
la judecătoria de la locul de aflare a staţionarului de psihiatrie în
care este spitalizată persoana;
– cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de
violență în familie se depune la judecătoria competentă de la
361
domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a agresorului, de la
locul unde victima a solicitat asistenţă sau de la locul unde a avut
loc actul de violenţă;
– cererea de declarare a nulităţii titlului de valoare la purtător sau a
titlului de valoare la ordin pierdut se depune la judecătoria de la
sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul;
– cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil se depune la
judecătoria de la domiciliul ori sediul acesteia;
– cererea de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra
unui bun imobil fără stăpîn se depune la judecătoria de la locul de
aflare a bunului;
– cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare
civilă se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul
petiţionarului sau de la sediul organului de stare civilă;
– cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se depune la
instanţa care a soluţionat pricina în fond printr-o hotărîre sau care a
pronunţat o încheiere de încetare a procesului;
– cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţinea
actele de executare a hotărîrii se depune la instanţa locului de
executare a hotărîrii;
– cererea privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea
licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se
depune la judecătoria de la sediul întreprinderii sau unității
funcţionale autorizate a acesteia.
Potrivit art.279 din Codul de procedură civilă, instanţa

judecătorească examinează în procedură specială pricinile cu privire la:
– constatarea faptelor care au valoare juridică;
– încuviinţarea adopţiei;
– declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);
– declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată;
– limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii;
– încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
– încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de
psihiatrie;
– aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie;
362
– restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la
purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de
chemare);
– declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de
proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn;
– constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;
– reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de
reconstituire);
– alte categorii de pricini atribuite prin lege instanţelor judecătoreşti
spre examinare în procedură specială.
În procedura specială fiecare categorie de pricini civile cunoaște
anumite particularități ce țin atît de intentarea procesului (depunerea și
cuprinsul cererii), pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare și
examinarea în fond, cît și de conținutul hotărîrii judecătorești.
Respectarea procedurii prealabile (procedura extrajudiciară de
soluționare a cauzei) este obligatorie doar în pricinile cu privire la
constatarea faptelor care au valoare juridică, întrucît la cerere urmează a
fi anexate probele care confirmă faptul şi care adeveresc imposibilitatea
obţinerii documentelor necesare sau reconstituirii pe cale extrajudiciară
a documentelor pierdute, precum și în pricinile de constatare a
inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă, deoarece în cerere
trebuie să fie indicat organul care a refuzat corectarea sau modificarea
înscrierilor și anexat refuzul respectiv.
Pentru cererile examinate în procedură specială, potrivit art.3 alin.
(1) lit.f) din Legea taxei de stat se achită taxa de stat în mărime de
500%, ceea ce constituie 100 lei, cu excepția cererii de reconstituire a
procedurii judiciare pierdute, care nu se impune cu taxă de stat.
Pregătirea pricinilor civile pentru dezbateri judiciare se face
conform regulilor generale cu unele excepții. Astfel, în pricinile de
încuviințare a adopției, la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare, judecătorul va emite o încheiere301 prin care va expedia copiile
de pe cererea de adopţie şi actele anexate organului de tutelă şi curatelă
de la domiciliul (locul de aflare) copilului, obligînd organul să prezinte
în judecată un aviz asupra caracterului raţional al adopţiei şi
corespunderii acesteia interesului copilului.
În pricinile de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau
decedată, judecătorul, în cadrul pregătirii pricinii spre judecare, va
stabili persoanele (rude, prieteni, foşti colaboratori), organele şi
Prin încheiere, procesul se suspendă pînă la primirea avizului organului de tutelă şi curatelă.
301
363
organizaţiile (organe de exploatare a locuinţelor, organe de poliţie,
instituţii militare, primării etc.) care pot comunica informaţii despre cel
dispărut fără urmă, reclamîndu-le informaţii despre acesta. Totodată,
judecătorul este în drept să dispună, printr-o încheiere, publicarea în
ziarul local, din contul petiţionarului, a unei comunicări despre pornirea
procesului.302 La fel, judecătorul poate propune organului de tutelă şi
curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească
un administrator al bunurilor ei.
În pricinile de restabilire în drepturile ce izvorăsc din titlurile de
valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute, după
primirea cererii judecătorul emite o încheiere prin care interzice
instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul pierdut să efectueze în
baza lui plăţi sau livrări, iar copia de pe încheiere o trimite instituţiei
(persoanei) care a eliberat documentul, deţinătorului de registru şi
registratorului. Totodată, judecătorul emite la cerere şi o încheiere
privind publicarea în ziarul local, din contul petiţionarului, a unei
înştiinţări303 de chemare în judecată a deţinătorului documentului.
Refuzul instanţei de a emite încheierea privind publicarea înştiinţării
În pricinile de reconstituire a procedurii judiciare pierdute, în faza
de pregătire a pricinii către dezbateri judiciare, judecătorul constată
persoanele care au participat la efectuarea actelor de procedură sau au
fost citate în calitate de martor. În caz de necesitate, constată şi
persoanele care au făcut parte din completul de judecată la examinarea
pricinii sau la redactarea actului de procedură pierdut ori care au
participat la executarea hotărîrii judecătoreşti. Totodată, la cererea
petiţionarului sau din oficiu, instanţa reclamă participanţilor la procesul
în procedura judiciară pierdută documentele care s-au păstrat,
documentele care au fost eliberate persoanelor fizice şi organizaţiilor
pînă la pierderea procedurii, copiile de pe ele, alte certificate şi
documente importante pentru soluţionarea pricinii, ordonă grefierului să
efectueze extrase din registrele instanţei cu informaţii despre actele de
302
În comunicare se indică instanţa la care s-a depus cererea declarării persoanei dispărută fără
urmă sau decedată, numele, data şi locul de naştere, ultimul domiciliu şi loc de muncă al
acesteia, numele sau denumirea petiţionarului, domiciliul ori sediul lui, solicitarea adresată
persoanelor care deţin informaţii despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei.
303
În înştiinţare se indică: a) instanţa judecătorească la care s-a depus cererea de declarare a
nulităţii documentului pierdut; b) date despre persoana care a depus cererea şi domiciliul ei; c)
denumirea şi semnele distinctive ale documentului; d) propunerea adresată deţinătorului
documentului a cărui pierdere este declarată ca, în termen de 3 luni de la data publicării
înştiinţării, să depună în instanţă o cerere în care să-şi revendice drepturile asupra documentului.
364
procedură judiciară pierdută sau actele de procedură în executare a
hotărîrii pierdută. La fel, pentru reconstituirea procedurii judiciare
pierdute, instanţa poate dispune publicarea, din contul petiţionarului,
într-un ziar mai răspîndit, a solicitării, adresate deţinătorilor de
documente ale procedurii pierdute sau de copii de pe ele, de a le
prezenta în instanţă.
Examinarea cererilor se face în prezența petiționarului, altor
persoane interesate, precum și a reprezentanților organizațiilor.
Examinarea are loc în ședințe de judecată publice, cu excepția cererii de
adopție care se examinează în ședință secretă.
Față de hotărîrile judecătorești emise în procedură specială se
impun cerințe speciale, în special față de partea dispozitivă a acestora, și
anume:
– în hotărîrea de constatate a faptelor care au valoare juridică se indică
faptul constatat de instanță, scopul constatării și probele de
constatare a faptului;
– în hotărîrea de adopție se indică datele despre adoptat și adoptatori,
necesare înregistrării adopției în organele de stare civilă;
– în hotărîrea de limitare în capacitatea de exerciţiu sau declarare a
incapacităţii se indică activitățile și actele juridice în a căror
efectuare persoana este limitată în capacitatea de exercițiu;
– în hotărîrile de declarare a capacităţii depline de exerciţiu minorului,
de încuviinţare a spitalizării forţate şi a tratamentului forţat, de
încuviinţare a examenului psihiatric sau a spitalizării în staţionarul
de psihiatrie se indică cererea se admite sau se respinge;
– prin hotărîrea de restabilire în drepturile ce izvorăsc din titlurile de
valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute se
declară nul documentul pierdut;
– prin hotărîrea de declarare a unui bun mobil fără stăpîn se declară
fără stăpîn bunul mobil și îl transmite în proprietate persoanei care a
intrat în posesiunea lui;
– prin hotărîrea de declarare a dreptului de proprietate municipală
asupra unui bun imobil fără stăpîn se declară fără stăpîn bunul
imobil și se declară dreptul de proprietate municipală asupra lui;
– în hotărîrea de reconstituire a hotărîrii judiciare pierdute sau a
încheierii de încetare a procesului se menţionează datele prezentate
instanţei şi examinate în şedinţă de judecată cu participarea tuturor
participanţilor la procesul în procedura pierdută în a căror bază
instanţa consideră constatat cuprinsul hotărîrii care se reconstituie.
365
În partea de motivare a hotărîrii se menţionează concluziile instanţei
asupra circumstanţelor, probelor pe care le-a examinat şi asupra
actelor procedurale efectuate în legătură cu procedura pierdută.
Un aspect aparte îl prezintă procedura de aplicare a măsurilor de
protecție în cazurile de violență în familie, unde instanța emite ordonanță
de protecție, prin care se aplică agresorului una sau mai multe dintre
următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe
de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate
asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar
asigura securitatea victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane
dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) obligarea, pînă la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea
copiilor pe care îi are în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de
violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau
reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
i) interzicerea de a păstra şi purta armă.
O particularitate distinctă a hotărîrilor emise în procedura specială
o reprezintă caracterul executoriu al acestora, adică hotărîrile astfel
adoptate se execută din momentul devenirii lor irevocabile de către
organele respective și nu se eliberează titluri executorii.
366
TEMA 28. PARTICULARITĂȚILE EXAMINĂRII PRICINILOR
CIVILE ÎN PROCEDURA ORDONANŢIALĂ
28.1. Noţiunea şi esenţa procedurii în ordonanţă și a ordonanței

judecătorești
28.2. Pretenţiile în al căror temei se emite ordonanţa judecătorească
28.1. Noţiunea şi esenţa procedurii în ordonanţă și

a ordonanței judecătorești
Printre formele de apărare a drepturilor subiective civile,

recunoscute de legislația procesual civilă și agreate de doctrină, un rol
deosebit li se atribuie formelor nelitigioase de soluționare a cauzelor.
Potrivit legislației procesual civile, procedura ordonanțială constituie o
formă distinctă de apărare a drepturilor lezate, care prin esența sa se
atribuie la forma nelitigioasă de restabilire a drepturilor subiective civile.
Procedura de eliberare a ordonanţelor judecătoreşti mai este numită
procedură simplificată în raport cu procedura în acţiune civilă în faţa
primei instanţe.
Această novațiune procesuală se bucură de unele avantaje care
permit titularului dreptului subiectiv de a-și restabili valorile pretinse
într-o formă procesuală mai simplificată. Totuși, ordonanța emisă de
judecător nu-i oferă creditorului o stabilitate în realizarea drepturilor
pretinse, întrucît ordonanța judecătorească poate avea un caracter
provizoriu, și anume: dacă nu este de acord cu soluția expusă de
judecător în ordonanță, debitorul este în drept să înainteze obiecțiile sale
motivate împotriva pretențiilor admise. În acest ultim caz, instanța de
judecată își va anula ordonanța și îi va explica creditorului dreptul de a
se adresa cu o cerere de chemare în judecată în procedură contencioasă.
Însă, dacă debitorul, în decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe
ordonanța judecătorească, nu-și înaintează obiecțiile sale motivate,
atunci judecătorul eliberează creditorului un al doilea exemplar de
ordonanță judecătorească, certificîndu-l cu sigiliul instanței, pentru a fi
prezentat spre executare.
Spre deosebire de celelalte feluri de proceduri civile, restabilirea
drepturilor prin procedura ordonanțială se caracterizează prin
următoarele particularități distinctive:
367
– este o formă alternativă a procedurii contencioase, iar alegerea unei
sau altei proceduri este un drept exclusiv al creditorului;
– impune respectarea procedurii prealabile de soluționare a litigiului
pe cale amiabilă;
– părțile se numesc creditor și debitor;
– deși există un litigiu de drept între două părți nu constituie o
procedură litigioasă;
– cererea se examinează de către judecător unipersonal, fără aplicarea
principiilor funcționale ale procesului civil;
– examinarea cauzei derulează într-o formă mai simplificată – fără
citarea părților pentru explicații, fără dezbateri judiciare și fără
încheierea de proces-verbal;
– termenele de examinare sînt foarte restrînse – ordonanța
judecătorească se eliberează în termen de 5 zile de la data depunerii
cererii în judecată;
– etapele procedurii în ordonanţă se deosebesc de fazele generale ale
procedurii civile prin termenul de parcurgere a acestora, precum şi
prin numărul actelor procesuale care se execută. Etapele procedurii
în ordonanţă sînt: pornirea procedurii în ordonanţă, examinarea
cererii, eliberarea ordonanţei judecătoreşti sau refuzul în eliberarea
ei, anularea ordonanţei judecătoreşti, executarea ordonanţei
judecătoreşti;
– taxa de stat este redusă la 50% din taxa de stat stabilită pentru
cererea de chemare în judecată în acțiune civilă;
– temeiurile de adresare sînt expres prevăzute de lege, iar analogia
pretențiilor nu se admite;
– premisa pentru soluționarea pricinii în ordinea procedurii în
ordonanță o constituie deținerea de către creditor a unor probe scrise
cerute de lege cu o înaltă putere probatorie.
Reieșind din particularitățile de examinare a unor astfel de pricini
civile, putem defini procedura ordonanțială ca o modalitate de apărare a
drepturilor subiective civile prin intermediul instanței de judecată, în
rezultatul căreia judecătorul unipersonal chibzuiește asupra probelor
alăturate la cerere, pronunțînd în acest sens o ordonanță judecătorească.
Potrivit doctrinarului L.Darii, procedura în ordonanță reprezintă o
procedură simplificată în fața primei instanțe, de apărare a drepturilor și
intereselor creditorului, alternativă procedurii în acțiune civilă, bazată pe
probe scrise autentice și incontestabile, condiționată de natura
pretențiilor material-juridice, indicate în lege, în al căror temei se
368
eliberează ordonanța judecătorească, care pune în aplicare mecanismul
de executare silită a obligației.304
Conform art.344 din Codul de procedură civilă, ordonanţa
judecătorească este dispoziţia dată unipersonal de judecător, în baza
materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti
sau revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor în pretenţiile
specificate în art.345 din Codul de procedură civilă. Ordonanţa
judecătorească reprezintă, totodată, şi un act executoriu care se
îndeplineşte în modul stabilit pentru executarea actelor judecătoreşti.
Astfel, ordonanţa judecătorească are o dublă natură juridică: în
primul rînd, este o dispoziţie a primei instanţe, prin care se soluţionează
pricina şi, totodată, este un act executoriu, care se execută în modul
stabilit pentru executarea actelor judecătoreşti. Prin urmare, ordonanţa
judecătorească are aspecte comune cu celelalte acte de dispoziţie ale
primei instanţe, în special cu hotărîrea judecătorească, precum şi cu
celelalte acte executorii, în special cu titlul executoriu.
Printre deosebirile esenţiale ale ordonanţei judecătorești faţă de
hotărîrea judecătorească evidențiem:
– hotărîrea judecătorească poate fi adoptată în orice pricină civilă, cu
privire la orice pretenţii material-juridice înaintate de reclamant faţă
de pîrît, pe cînd ordonanţa judecătorească se eliberează doar pentru
un cerc restrîns de pretenţii;
– hotărîrea judecătorească se adoptă de instanţă ca rezultat al
contradictorialităţii părţilor în cadrul examinării în şedinţa de
judecată în mod public a pricinii, părțile prezentînd argumente și
contraargumente, în timp ce ordonanţa judecătorească se pronunţă
de către judecător unipersonal după examinarea cererii şi a
materialelor prezentate de creditor, fără citarea părţilor pentru
explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără încheierea unui proces-
verbal;
– hotărîrea judecătorească este întemeiată pe explicaţiile părţilor,
probele prezentate şi cercetate în şedinţa de judecată, iar ordonanţa
judecătorească se emite de judecător unipersonal în temeiul
pretențiilor, argumentelor și a probelor anexate la cerere;
Cojuhari A., Darii L. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. – Chișinău:
304
USM, 2009, p.175.

369
– hotărîrea judecătorească cuprinde partea introductivă, descriptivă,
de motivare şi dispozitivul, însă ordonanţa judecătorească conţine
doar partea introductivă şi dispozitivul;305
– hotărîrea judecătorească se redactează de judecător, iar ordonanța
judecătorească se întocmește pe blanchetă;
– hotărîrea judecătorească poate fi atacată conform regulilor generale
de exercitare a căilor de atac stabilite în Codul de procedură civilă,
iar ordonanţa judecătorească poate fi anulată dacă, în decursul a 10
zile de la primirea copiei, debitorul înaintează obiecţii împotriva
ordonanţei, printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de
atac;
– hotărîrea judecătorească se execută după ce rămîne definitivă, cu
excepţia cazurilor de executare imediată, în baza titlului executoriu
eliberat în baza hotărîrii, pe cînd ordonanţa judecătorească prin sine
reprezintă un act executoriu şi nu necesită eliberarea titlului
executoriu.
Ordonanța judecătorească reprezintă dispoziția primei instanțe,
eliberată conform regulilor de procedură în ordonanță, cu privire la
încasarea de sume bănești sau revendicarea bunurilor mobiliare,
întemeiate pe probele scrise prezentate de creditor, care dispune de forța
unui act executoriu, realizarea căruia se îndeplinește în modul stabilit
pentru executarea hotărîrilor judecătorești.306
28.2. Pretenţiile în al căror temei se emite

ordonanţa judecătorească
Practica demonstrează că pe un şir întreg de pretenţii material-

juridice este evidentă incontestabilitatea acestora, adică pretenţiile
solicitantului sînt întemeiate şi documentar dovedite, iar persoana
obligată nu poate expune careva obiecţii în fond împotriva pretenţiilor
înaintate. Totodată, este necesar de a da raporturilor dintre părţi forţa de
constrîngere, de a pune în aplicare mecanismul de executare silită,
deoarece debitorul în mod evident nu-şi execută obligaţia. În astfel de
cazuri, în scopul simplificării procedurii este posibilă admiterea
pretenţiilor în baza unei ordonanţe judecătoreşti.
305
Unii doctrinari consideră că ordonanța cuprinde și partea de motivare, care se reduce la
menționarea legii în al cărei temei este admisă pretenția creditorului.
306
Cojuhari A., Darii L. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. – Chișinău:
USM, 2009, p.179.
370
Lista pretenţiilor în ale căror temeiuri se eliberează ordonanţa
judecătorească poartă un caracter exhaustiv şi nu poate fi supusă unei
interpretări desfăşurate, fiind expres prevăzută în art.345 din Codul de
procedură civilă.307 Astfel, se emite ordonanță judecătorească în cazul în
care:
a) pretenția derivă dintr-un act juridic autentificat notarial, care se
referă la sume de bani sau la bunuri mobile, nu și la bunuri imobile.
În cazul în care pretenţia derivă dintr-un act juridic autentificat
notarial sau rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris
simplu şi legea nu prevede altfel, ordonanţa judecătorească poate fi
eliberată repetat, pretenţia fiind aceeaşi, dar pentru diferite perioade
de timp;
b) pretenția rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris
simplu, iar legea nu dispune altfel. Drept înscrisuri simple pot servi:
contracte-tip încheiate în mod direct între furnizor şi consumator
privind furnizarea energiei electrice, termice, a apei, gazului,
precum și contractele de prestare a serviciilor de telefonie, Internet,
televiziune prin cablu. La înaintarea cererii privind eliberarea
ordonanţei, în baza contractelor menţionate, urmează a fi anexate:
contractul încheiat în mod direct între prestator şi consumator și
probe ce confirmă că debitorului i-au fost acordate serviciile în
cauză;
c) pretenția este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea,
neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial. În
instanța de judecată cererea se depune de beneficiarul cambiei care
a primit un refuz total sau parțial în acceptarea cambiei. Pentru
eliberarea ordonanței se prezintă actul de protest al cambiei
autentificat notarial, care reprezintă principala dovadă a prezentării
cambiei spre acceptare și a refuzului trasului;
d) pretenția ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor
care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii
(maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane
interesate. Instanța de judecată va stabili cuantumul pensiei de
întreținere ținînd cont de prevederile art.75 și 76 din Codul familiei,
de starea materială și familială a părților, de alte circumstanțe
importante, păstrînd, dacă este posibil, nivelul anterior de asigurare
În doctrină există diverse opinii, unii consideră că această listă trebuie extinsă, alții sînt de
307
părerea că trebuie redus numărul pretențiilor în al căror temei se eliberează ordonanța

judecătorească.
371
a copilului. Curtea Supremă de Justiție308 atenționează asupra
faptului că nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă cererile de
încasare a pensiei alimentare la întreţinerea copiilor minori în care
se solicită încasarea sumelor fixe;
e) pretenția urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi
calculate, dar neplătite salariatului. Creditorul trebuie să prezinte
acte care confirmă aflarea în raporturi de muncă cu debitorul și
existența datoriei la plata salariului sau unor altor plăți calculate.
f) pretenția este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau
de organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea
cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor
lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din
locuinţă. Pentru eliberarea ordonanței judecătorești, la cerere se
anexează înscrisurile care certifică cheltuielile suportate;
g) pretenția rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing
a unor bunuri și se depune de către vînzător;
h) pretenția rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la
bibliotecă și se depune nemijlocit de către bibliotecă, dacă aceasta
are statut de persoană juridică, sau de către instituția în care
funcționează biblioteca. La cerere se va anexa înscrisul care
certifică primirea de către cititor a cărții și un extras din registrul de
inventar al bibliotecii cu privire la costul cărții nerestituite, certificat
de creditor;
i) pretenția decurge din neonorarea de către agentul economic a
datoriei faţă de Fondul Social. În calitate de agent economic pot fi
atît persoanele juridice, cît și persoanele fizice care practică
activitate de întreprinzător, dacă au reținut din salariul angajaților
impozitul pentru Fondul Social însă nu-l transferă;
j) pretenția rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea
socială de stat. Drept dovadă a respectării procedurii prealabile de
către autoritatea fiscală va fi prezentarea următoarelor înscrisuri:
avizul despre necesitatea stingerii obligației fiscale; hotărîrea
autorității de executare silită a obligației fiscale în cazul neonorării
benevole; dispoziția de incaso trezorerială remisă organului fiscal cu
mențiunea despre lipsa totală sau parțială a mijloacelor pe contul
A se vedea Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la unele chestiuni ce
308
vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești nr.18 din 31.05.2004.

372
bancar al contribuabilului; actul întocmit de către funcționarul fiscal
prin care se certifică că contribuabilul nu permite accesul în
domiciliul sau reședința sa pentru a i se sechestra bunurile;
k) pretenția urmăreşte exercitarea dreptului de gaj. În cazul gajării
bunurilor determinate generic, fungibile şi consumptibile, la
urmărirea lor prin ordonanţă se va indica genul bunului, cantitatea şi
calitatea lui. În ambele cazuri se va face referire atît la contractul de
gaj (cu indicarea numărului şi datei întocmirii), cît şi la contractul ce
reglementează obligaţia principală asigurată prin gaj. Dacă valoarea
bunului gajat nu acoperă suma debitoare, atunci creditorii sînt în
drept să înainteze în ordinea procedurii generale acţiune privind
încasarea pagubei, cu respectarea termenelor generale de
prescripţie;
l) pretenția rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi
juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală.
Dreptul de a depune cerere privind eliberarea ordonanţei

judecătoreşti îl au, în particular:
a) persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul
în care legea nu prevede alt mod de soluţionare;
b) creditorul (persoana fizică sau juridică) în baza unui act juridic
încheiat printr-un înscris simplu (de exemplu, contract de împrumut)
pentru care legea nu dispune altfel;
c) beneficiarul cambiei, în cazul în care pretenţia este întemeiată pe
protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea
acceptului, autentificat notarial;
d) soţia sau soţul la a cărei întreţinere se află copilul minor, precum şi
tutorele, curatorul, autoritatea tutelară şi procurorul care acţionează
în interesul minorului în cazul în care se solicită încasarea pensiei de
întreţinere în mărimea prevăzută de lege (1/4, 1/3, 1/2) și nu este
necesară stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii)
sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate;
e) salariatul sau reprezentantul acestuia în cazurile urmăririi perceperii
salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neachitate;
f) organul de poliţie, organul fiscal sau organul de executare a actelor
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor aferente căutării
pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la
373
debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a
cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a
bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
g) vînzătorul care, conform contractului de vînzare-cumpărare, a
predat cumpărătorului mărfuri în credit;
h) biblioteca care are statut de persoană juridică, iar, în caz contrar,
instituţia în cadrul căreia funcţionează – în cazul nerestituirii cărţilor
împrumutate;
i) agenţii economici în cazurile de urmărire, deposedare şi vînzare
forţată a obiectelor gajului;
j) Inspectoratul Fiscal de Stat, inspectoratul fiscal teritorial de stat şi
primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanţele la impozite, în
cazurile prevăzute de lege;
k) Casa Națională de Asigurări Sociale și casele teritoriale de asigurări
sociale în pretenţiile ce rezultă din neonorarea de către agentul
economic a datoriei în Fondul Social;
l) Casa Națională de Asigurări Medicale și casele teritoriale de
asigurări medicale în pretenţiile ce rezultă din neonorarea de către
persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală.
Procedura în ordonanță este o parte componență a procesului civil și

reprezintă activitatea instanței de judecată și a părților în legătură cu
eliberarea ordonanței judecătorești. Față de procedura ordonanțială se
aplică regulile generale, dacă nu sînt stabilite alte reguli specifice.
Din conținutul prevederilor cap.XXXV din Codul de procedură
civilă putem deduce că procedura în ordonanță parcurge următoarele
etape:
I. Intentarea procedurii în ordonanță. Cererea de eliberare a
ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţă potrivit regulilor generale
de competenţă jurisdicţională materială și teritorială. Depunerea cererii
este condiționată de respectarea procedurii prealabile de soluționare a
litigiului pe cale amiabilă, de achitarea taxei de stat 309 în proporţie de 50
la sută din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în acţiune
În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se restituie, iar în caz de
309
anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită de creditor nu se restituie.

374
civilă și de încadrarea pretenției în unul din temeiurile expres prevăzute
la art.345 din Codul de procedură civilă.
Față de cuprinsul cererii, legislația procesual civilă impune
respectarea unor condiții de formă și de conținut. Astfel, cererea de
eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în scris, se semnează de
creditor sau de reprezentantul lui310 și în ea se indică:
a) instanţa în care se depune cererea;
b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul
fiscal;
c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul
fiscal;
d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;
e) valoarea acțiunii, precum și valoarea bunului în cazul revendicării
unui bun;
f) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;
g) documentele anexate, inclusiv probe privind respectarea procedurii
prealabile sesizării instanţei.
La această etapă sînt aplicabile instituțiile dreptului procesual civil
ce țin de emiterea încheierii de a nu da curs cererii, de restituire sau de
refuz în primirea cererii. Astfel, dacă cererea de eliberare a ordonanței
judecătorești nu corespunde condițiilor de formă sau de conținut, nu a
fost achitată taxa de stat, nu sînt prezentate documente care certifică
pretenția creditorului sau nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de
lege pentru sesizarea instanței judecătorești, judecătorul va emite o
încheiere de a nu da curs cererii, acordînd un termen rezonabil pentru
lichidarea neajunsurilor. Dacă, în conformitate cu indicaţiile
judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul înlătură neajunsurile
cererea este considerată depusă în ziua prezentării iniţiale în judecată. În
caz contrar, judecătorul emite o încheiere de restituire a cererii, care
O particularitate a procedurii în ordonanță o constituie temeiurile de
restituire a cererii, care se rezumă doar la cele menționate supra. Potrivit
art.348 alin.(1) din Codul de procedură, dacă cererea nu corespunde
cerințelor legale prevăzute la art.169 și 170 din Codul de procedură, 311
care se referă la temeiurile de refuz și de restituire a cererii de chemare
310
Dacă se depune de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă
împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de lege.
311
Pentru detalii a se vedea: Tema 15 Acțiunea civilă.
375
în judecată, judecătorul va emite doar încheiere de refuz în primirea
cererii,312 nu și încheiere de restituire a cererii.
Printre alte temeiuri de refuz, specifice procedurii în ordonanță,
legislația procesual civilă enumeră:
a) pretenţia nu face parte din categoria pretențiilor în al căror temei se
emite ordonanța judecătorească, adică nu rezultă din temeiurile
prevăzute expres la art.345 din Codul de procedură;
b) debitorul este în afara jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova;
c) din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenţa
unui litigiu de drept care nu poate fi soluţionat în temeiul
documentelor depuse.
Refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti
nu-i permite creditorului adresarea repetată cu o cerere de eliberare a
ordonanței judecătorești, însă îi permite înaintarea pretenţiilor sale în
procedură generală. În acest caz, taxa de stat plătită de creditor se trece
în contul taxei de înaintare a acţiunii civile.
II. Examinarea cererii. Cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti se examinează de către judecător unipersonal, fără citarea
părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmire de
proces-verbal. Astfel, în procedura ordonanțială cererea se examinează
de către instanța de judecată în fond fără pregătirea pricinii pentru
dezbateri judiciare, nu au loc dezbaterile judiciare propriu-zise, nu există
faza susținerilor orale și dreptul la replică, instanța nu se retrage în
camera de deliberare.
La etapa de examinare a cererii de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti nu se aplică principiile funcționale ale procesului civil, și
anume: principiile nemijlocirii și oralității, contradictorialității,
disponibilității și egalității părților în drepturile procedurale. La fel nu se
aplică o serie de principii organizațional-funcționale, precum: principiile
caracterului public al dezbaterilor judiciare, limbii de procedură și
dreptul la interpret. Astfel, putem constata că procedurii în ordonanță îi
este caracteristic formalismul sporit, întrucît judecătorul nu
administrează alte mijloace de probă decît cele anexate la cerere.
III. Eliberarea ordonanței judecătorești. Ordonanţa
judecătorească se eliberează în termen de 5 zile de la data depunerii
Încheierea se emite în termen de 5 zile de la data depunerii cererii în judecată și nu poate fi

312
atacată cu recurs.
376
cererii în judecată. Ea se scrie pe blanchetă şi se semnează de emitent. În
ordonanţa judecătorească se indică:
a) numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;
b) instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;
c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lui
bancare;
d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lui
bancare;
e) legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului;
f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat,
valoarea lui;
g) despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care
urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului;
h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului;
i) termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
În ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere a copilului minor,
în afară de datele menţionate la lit.a), b), c), d), e) şi h) se indică locul şi
data naşterii debitorului, locul lui de muncă, domiciliul, numele şi data
naşterii fiecărui copil pentru care se încasează pensie de întreţinere,
sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare.
IV. Înștiințarea debitorului despre eliberarea ordonanței
judecătorești. După eliberarea ordonanţei, judecătorul trimite
debitorului, cel tîrziu a doua zi, copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare
recomandată cu recipisă.
În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul
este în drept să înainteze, prin intermediul oricăror mijloace de
comunicare ce asigură veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp, în
instanţa care a eliberat ordonanţa, obiecţiile sale motivate împotriva
pretenţiilor admise, anexînd probele ce le confirmă.
În cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege,
judecătorul este în drept, la cererea debitorului, să suspende executarea
ordonanţei pînă la examinarea obiecţiilor, cu excepţia cazurilor în care
legea interzice suspendarea, soluţionînd concomitent chestiunea de
restabilire a termenului pentru depunerea lor în condiţiile art.116 din
Codul de procedură civilă.
Instanţa care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului
fără citarea părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la
admisibilitatea obiecţiilor din punctul de vedere al temeiniciei şi
veridicităţii.
377
V. Anularea ordonanței judecătorești. În termen de 5 zile de la
data depunerii obiecţiilor, instanţa care a emis ordonanţa dispune, prin
încheiere care nu se supune nici unei căi de atac, admiterea obiecţiilor
debitorului şi anularea ordonanţei sau dispune, prin încheiere,
respingerea obiecţiilor. Drept temeiuri pentru anularea ordonanţei
judecătoreşti pot fi invocate:
– necorespunderea actelor întocmite de către creditor cerinţelor legii;
– contestarea sumelor datorate, a penalităţilor care sînt solicitate de
creditor şi care urmează a fi încasate în temeiul legii sau al
contractului;
– omiterea de către creditor a termenelor de prescripţie;
– existenţa în procedură a unui litigiu, fondul căruia este nemijlocit
legat de obiectul ordonanţei judecătoreşti;
– executarea benevolă a obligaţiei de către debitor pînă la înaintarea
cererii şi altele.
În încheierea de anulare a ordonanţei, judecătorul lămureşte că
pretenţia creditorului poate fi înaintată debitorului în procedură generală.
Copia de pe încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se
expediază părţilor în cel mult 3 zile de la data pronunţării încheierii.
Dacă va fi anulată ordonanţa judecătorească neexecutată sau executată
parţial, instanţa va dispune încetarea executării.
În cazul anulării ordonanţei deja executate sau executate parţial şi
neadresării creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu
este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere potrivit art.156 din Codul
de executare, referitor la întoarcerea executării, cu excepţia cazurilor
cînd întoarcerea executării este limitată. La această cerere va fi anexat
documentul care confirmă executarea ordonanţei. Asupra chestiunii
întoarcerii executării instanţa se va pronunţa printr-o încheiere
susceptibilă de atac.
VI. Executarea ordonanței judecătorești. Dacă în decursul a 10
zile de la expedierea copiei de pe ordonanţă, instanţa judecătorească nu
primeşte din partea debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este
de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul eliberează creditorului
un al doilea exemplar de ordonanţă judecătorească, certificîndu-l cu
sigiliul instanţei, pentru a fi prezentat spre executare. La solicitarea
creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de judecător
organului de executare a actelor judecătoreşti.
În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în
temeiul ordonanţei judecătoreşti, instanţa eliberează un titlu executoriu,
378
care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază organului de
executare a actelor judecătoreşti.
Ordonanţa judecătorească se păstrează în original în dosar.
379
TEMA 29. PARTICULARITĂȚILE PROCEDURII DE
INSOLVABILITATE

29.5. Ordinea de examinare a cererii introductive în procedura
de insolvabilitate
Potrivit art.572 din Codul civil, obligaţia civilă şi comercială trebuie

executată în modul corespunzător, cu bună credinţă, la locul şi în
momentul stabilit. Executarea corespunzătoare şi la timpul convenit a
obligaţiilor asumate reprezintă o stare firească a relaţiilor comerciale
într-o economie liberă. Totodată, concurenţa şi procesul de concentrare a
capitalului, fenomene care sînt sputnici ai economiei libere, produc
efecte inverse, contribuind la monopolizarea unor activităţi economice şi
implicit la ruinarea zecilor şi sutelor de mici întreprinzători. Cei din
urmă din anumite motive obiective şi subiective nu fac faţă rivalităţii
concurenţiale şi frecvent intră într-o asemenea stare financiară ce nu le
permite să-şi onoreze obligaţiile la scadenţă, fiind forţaţi să părăsească
piaţa.313
Neexecutarea în termen a obligaţiilor pecuniare îl lipseşte pe
creditor de mijloacele băneşti necesare următorului ciclu de producţie,
rambursării creditelor, achitării unor datorii, inclusiv efectuării de plăţi
obligatorii. Prin urmare, neexecutarea obligaţiilor pecuniare, are
consecinţe negative nu numai asupra creditorului, ci şi asupra altor
întreprinzători, cu care creditorul se află în raporturi juridice. Dată fiind
interconexiunea raporturilor juridice ale întreprinzătorilor, consecinţele
nerespectării obligaţiilor pecuniare pot avea un efect „în lanţ” asupra
altor întreprinzători, ducînd la un blocaj financiar, catastrofal pentru
activitatea de întreprinzător şi pentru securitatea creditului.314
313
Roșca N. Noțiunea de insolvabilitate prin prisma legii insolvabilității nr.632/2001 // Buletinul
Curții de Apel Economice și Inspectoratului Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul
Finanțelor, 2006, nr.5, p.15.
314
Cărpenaru, Stanciu. Drept comercial român. – București, 2001, p.535.
380
Activitatea de antreprenoriat implică anumite riscuri şi sînt dese
cazurile în care unii agenţi economici se pomenesc în situaţia de a nu-şi
putea onora obligaţiile scadente.
Instituţia insolvabilităţii reprezintă un instrument menit să asigure o
anumită stabilitate în circuitul comercial, să ofere garanţii creditorilor
privind recuperarea echitabilă a creanţelor, în eventualitatea în care
debitorul ajunge în situaţia de a nu-şi putea onora obligaţiile.
Prin insolvabilitate înţelegem situaţia financiară a debitorului
caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile pecuniare de
plată ajunse la scadenţă. Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a
lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare
pentru plata obligaţiilor scadente, o stare în care debitorul nu poate într-
un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele financiare necesare
acoperirii datoriilor sale comerciale.
Legea insolvabilității distinge două tipuri de insolvabilitate:
 insolvabilitate intenţionată, cînd debitorului devine insolvabil din
culpa fondatorilor (membrilor) lui, a membrilor organelor executive
sau a unor alte persoane care au dreptul de a da indicaţii obligatorii
pentru debitor ori pot influenţa în alt mod acţiunile debitorului;
 insolvabilitate fictivă, cînd debitorul dispune de posibilităţi reale de
a satisface integral creanţele creditorilor, însă depune cerere
introductivă.
Printre particularitățile procedurii de insolvabilitate menționăm:
– procesul de insolvabilitate nu este un proces de contencios (nu se
examinează litigiu între părţi), ci este un proces specific, aparte;
– nu există reclamant şi pîrît, ci debitor şi creditori. Instanţa de
insolvabilitate soluţionează doar divergenţele ce apar între creditori;
– se intentează doar în baza cererii introductive, depusă de debitor,
creditor sau alte persoane prevăzute de Legea insolvabilității;
– temei al intentării procesului de insolvabilitate îl constituie
incapacitatea de plată, în general, și supraîndatorarea, în special;
– competența de examinare a cererilor de insolvabilitate revine în
exclusivitate Curții de Apel Economice, cu sediul în mun. Chișinău;
– intentarea procesului de insolvabilitate se dispune de către instanța
de judecată prin adoptarea unei hotărîri;
– prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se
desemnează administratorul insolvabilității;
– hotărîrile şi încheierile instanţei de judecată în cazurile de
insolvabilitate pot fi contestate numai cu recurs.
381
Procedura de declarare a insolvabilității reprezintă o totalitate de
acte procedurale realizate într-un proces judiciar aparte în vederea
satisfacerii concomitente a creanțelor creditorilor din contul
patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii
planului sau a procedurii de înstrăinare a patrimoniului și distribuirea
produsului obținut.
Scopul procedurii de insolvabilitate constă în ordonarea şi realizarea
unor măsuri, atît prealabile cît şi după intentarea procesului de
insolvabilitate, care constau în deposedarea debitorului de bunurile sale,
identificarea bunurilor debitorului prin inventarierea masei debitoare,
evaluarea acesteia în ansamblul ei, executarea altor măsuri precum şi
valorificarea masei debitoare în cazul lichidării sau, după caz, în cadrul
procedurii planului.
Potrivit art.22 din Legea insolvabilității, intentarea unui proces de

insolvabilitate presupune existenţa unui temei de intentare. Astfel, sînt
cunoscute două situații financiare care implică intentarea unui proces de
insolvabilitate:
 incapacitatea de plată a debitorului, care reprezintă un temei
general de intentare a unui proces de insolvabilitate.
 supraîndatorarea debitorului, care reprezintă un temei special de
intentare a unui proces de insolvabilitate.
Incapacitatea de plată reprezintă situaţia debitorului caracterizată
prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente,
inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă,
prezumată în cazul cînd debitorul a încetat să efectueze plăţi. Ea se
demonstrează prin insuficienţa sau lipsa de numerar, fiind numită în
doctrină insolvenţă.
Incapacitatea de plată sau insolvenţa este definită în doctrină ca o
stare de dezechilibru financiar a întreprinzătorului debitor bazată pe lipsa
de lichidităţi315. Debitorul este insolvent dacă nu-şi poate onora
obligaţiile ajunse la scadenţă din lipsă de mijloace băneşti. Dar dacă
debitorul întreprinde suficiente măsuri de transformare în bani a unor
active materiale sau nemateriale, urgentează încasarea creanţelor de la
propriii debitori ori întreprinde alte măsuri de eficientizare a activităţii,
banii pot să apară.
Țândăreanu N. Procedura reorganizării judiciare. – București: 200, p.35.
315
382
Supraîndatorarea reprezintă situaţia financiară a debitorului, a
cărui răspundere este limitată prin lege la valoarea patrimoniului lui, în
care valoarea bunurilor nu mai acoperă obligaţiile existente ale acestuia.
Ea se invocă doar dacă debitorul reclamat este o persoană juridică
responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest
caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea
activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanțelor.
Supraîndatorarea mai este numită și insuficiență de active.
Supraîndatorarea, numită în doctrină şi insolvabilitate sau
insolvabilitate absolută, este definită ca acea situaţie financiară a
debitorului în care valoarea bunurilor nu mai acoperă datoriile.
Dezechilibrul financiar al debitorului în cazul supraîndatorării arată un
excedent al pasivelor faţă de active, şi nu neapărat ca să se afle în
încetare de plăţi.316 Această stare înseamnă că creditorii nu pot fi
satisfăcuţi pe deplin din activele rămase şi devine justificată intervenţia
justiţiei. Persoana, care cunoaşte că în viitor va deveni supraîndatorată,
este în drept să depună cererea introductivă de intentare a procesului de
insolvabilitate, iar cel deja supraîndatorat este obligat să depună cererea
introductivă de insolvabilitate.
Existenţa temeiului de insolvabilitate nu duce în mod obligatoriu la
adoptarea unei hotărîri de intentare a procesului de insolvabilitate. Nu va
fi intentat proces de insolvabilitate în cazurile stabilite de lege. Astfel
potrivit art.93 alin.(3) din Codul civil lichidatorul nu este obligat să
depună cererea introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate
în cazul în care bilanţul de lichidare arată un excedent al pasivelor faţă
de active, dacă toţi creditorii sînt de acord ca lichidatorul să continue
procedura de lichidare şi acceptă satisfacerea creanţelor în proporţii
reduse. Legea insolvabilității prevede că procesul de insolvabilitate nu
va fi intentat la cererea creditorului dacă debitorul se află în proces de
restructurare sau dacă se determină cu certitudine că la data examinării
cererii masa debitoare a debitorului nu acoperă cheltuielile procesului de
insolvabilitate.
Procesul de restructurare a întreprinderilor reprezintă un proces
extrajudiciar de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice,
În acest caz (cînd debitorul este supraîndatorat dar nu se află în încetare de plăţi) debitorul se
316
bucură de sprijinul creditorilor care nu insistă asupra creanţei şi nici nu depun cerere introductivă
de intentare a procesului de insolvabilitate. Aceste relaţii se stabilesc de cele mai multe ori între
societăţi afiliate în care întreprinderea mamă este şi creditorul principal dar şi alimentează
debitorul cu mijloace băneşti ori de cîte ori este necesar pentru a stinge datoriile faţă de stat sau
alţi creditori.
383
operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul întreprinderii, de
acţionarii, asociaţii (membrii) şi/sau de managerul ei, de creditori sau de
autorităţile publice centrale şi locale, orientate spre remedierea
financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare şi
reorganizare, schimbare a structurii activelor şi modificare a procesului
operaţional de producţie. Procesul de restructurare se desfăşoară sub
supravegherea Consiliului Creditorilor, componenţa căruia se aprobă de
Parlament, la propunerea Guvernului.317
Potrivit art.24 din Legea insolvabilității, dreptul de a depune cerere

introductivă îl au debitorul, creditorii şi alte persoane indicate în lege, şi
anume: Banca Naţională a Moldovei, Inspectoratul de Stat pentru
Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii şi Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare.
Debitor în procedura de declarare a insolvabilității poate fi orice
persoană fizică318 sau juridică319 care practică activitate de întreprinzător,
aflată sau în pericol de a se afla în stare de incapacitate de plată sau de
supraîndatorare, care a depus în judecată cererea de recunoaștere a
insolvabilității sale sau față de care a fost pornită procedura de declarare
a insolvabilității.
Nu pot avea calitatea de debitor într-un proces de insolvabilitate:
Statul, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul (ministerele, departamentele,
inspectoratele), autorităţile judecătoreşti reprezentate prin Curtea
Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătoriile de drept comun sau
specializate, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Procuratura,
Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
Camera de Comerţ şi Industrie, unităţile administrativ-teritoriale
(consiliile municipale şi locale, preturile) şi persoana fizică care nu
practică activitatea de întreprinzător.
317
Roșca N. Noțiunea de insolvabilitate prin prisma legii insolvabilității nr.632/2001 // Buletinul
Curții de Apel Economice și Inspectoratului Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul
Finanțelor, 2006, nr.5, p.17.
318
La categoria persoanelor fizice se atribuie: întreprinzătorii individuali (întreprinderile
individuale, gospodăriile țărănești), inclusiv titularii patentei de întreprinzător.
319
La categoria persoanelor juridice se atribuie: societăţile comerciale (societăţi în nume
colectiv,societăţi în comandită, societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative),
întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale, organizaţiile necomerciale (asociaţii,fundaţii,
instituţii).
384
Legea insolvabilității prevede două situații financiare de existența
cărora depinde intentarea sau nu a procesului de insolvabilitate de către
debitor:
– cînd există pericolul intrării debitorului în incapacitate de plată și, în
mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare la
scadenţă. În acest caz debitorul este în drept să depună cerere
introductivă. Dreptul de a depune cerere introductivă în numele
debitorului, în cazul în care acesta nu este persoană fizică, îl are
organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare a
debitorului, asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii
debitorului.
– cînd debitorul se află în incapacitate de plată sau în supraîndatorare.
În acest caz debitorul este obligat să depună cerere introductivă.
Debitorul este obligat să depună cererea introductivă și atunci cînd
executarea integrală a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai
multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la
scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori, precum și atunci cînd în
cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine
evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.
În ambele cazuri, în cererea introductivă debitorul trebuie să indice:
codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului;
valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor
aferente; temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu
specificarea sumei creanţelor decurgînd din daunele cauzate vieţii şi
sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului;
suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea temeiului
insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a debitorului,
primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre
titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile
debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui.320
La cererea introductivă debitorul trebuie să anexeze: copia de pe
statutul debitorului (sau de pe contractul lui de asociere); lista
participanţilor (membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data
ultimului raport financiar; documentele care atestă componenţa şi
valoarea bunurilor debitorului persoană fizică (întreprinzător individual);
datele din registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv despre
bunurile lui gajate; ultimul raport de audit şi/sau al cenzorului cu privire
În cererea debitorului persoană fizică se va reflecta, de asemenea, situaţia obligaţiilor lui de
320
altă natură nelegate de activitatea lui de întreprinzător.

385
la rezultatele controlului activităţii financiare a debitorului; lista
creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi
debitoare, a adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi
debitorilor; alte probe ce confirmă informaţiile menţionate în cererea
introductivă.
Creditor în procedura de declarare a insolvabilității poate fi orice
persoană care are un interes legitim în intentarea procesului de
insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de intentare
a procesului de insolvabilitate.321
Creditorul are dreptul să depună cererea introductivă numai după
notificarea prealabilă a debitorului. Notificarea prealabilă se consideră
făcută dacă, pînă la depunerea cererii introductive, debitorul a fost
informat de către executorul judecătoresc sau de către creditor sau, în
cazurile prevăzute expres de Codul fiscal, de către organele abilitate
despre înaintarea spre executare a titlului executoriu sau a altui
document echivalent cu el în condiţiile prevăzute expres de Codul de
executare.322
În cererea introductivă a creditorului trebuie să se indice: denumirea
(numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi
alte date de identificare ale acestora; suma creanţelor creditorului,
mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi
termenul executării lor; menţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa
creditorului; alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru
examinarea cererii.
La cererea introductivă a creditorului se anexează: documentele ce
adeveresc existenţa obligaţiilor debitorului faţă de creditor, mărimea
datoriilor la aceste obligaţii, temeiul intentării procesului de
insolvabilitate şi alte documente care justifică cererea creditorului;
dovada notificării prealabile a debitorului de către creditor; copia
hotărîrii definitive a instanţei de judecată sau copia hotărîrii arbitrale,
decizia (hotărîrea) organului abilitat prin lege care, la acel moment, este
executorie, cu prezentarea obligatorie de către creditor a probelor ce
confirmă transmiterea spre executare a titlului executoriu sau a altui
document echivalent cu el în condiţiile prevăzute expres de Codul de
executare. La cererea privind încasarea creanţelor fiscale, creditorul
321
Creditorul nu este în drept să iniţieze proces de insolvabilitate debitorului în cazul în care
acesta se află în proces de restructurare.
322
Creditorii care depun cererea de înaintare a creanţelor după intentarea procesului de
insolvabilitate nu sînt obligați să probeze notificarea prealabilă.
386
anexează dovada aplicării măsurilor de executare silită a creanţelor
fiscale în conformitate cu legislaţia.
Potrivit Legii insolvabilităţii, există trei clase de creditori, și anume:
 creditori garantaţi– clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate
şi sînt asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea;323
 creditori chirografari– clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate
şi nu sînt asigurate prin garanţii;
 creditori ai masei– clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se
execută în prealabil în mod curent pe măsura apariţiei lor.
Administratorul este principalul participant la procedura de

insolvabilitate căruia îi revine rolul de a administra masa debitoare. Prin
termenul de administrator se înțelege atît administratorul provizoriu –
persoana desemnată în această funcție pînă la intentarea procedurii de
insolvabilitate, cît și administratorul insolvabilității – persoana
desemnată în această funcție odată cu emiterea hotărîrii de intentare a
procedurii de insolvabilitate.
Din momentul desemnării administratorului provizoriu şi înlăturării
debitorului de la gestionarea întreprinderii, atribuţiile de administrare şi
dispoziţie asupra bunurilor debitorului sînt transmise administratorului
provizoriu, iar orice act de dispoziţie al debitorului în această perioadă
pînă la intentarea procesului de insolvabilitate poate fi declarat nul în
modul stabilit.
Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate în mod
obligatoriu se desemnează administratorul insolvabilităţii, care pe tot
parcursul procesului de insolvabilitate are menirea de a reprezenta
interesele debitorului.
În calitate de administrator se desemnează o persoană fizică
înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă faţă de
creditori şi debitor. Pentru a putea fi desemnată în calitate de
administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să corespundă
următoarelor criterii:
Asiguraţi cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj convenţional sau legal.
323
387
a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe
teritoriul ei;
b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii:
administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din
următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar
sau tehnic;
d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea
desfăşurării activităţii de administrator;
e) să nu aibă antecedente penale.324
Una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată în funcţia de
administrator la maximum 4 întreprinderi la care se va aplica planul ce
prevede lichidarea patrimoniului întreprinderii sau transmiterea
întreprinderii ori a unei părţi din aceasta către un alt titular.325
Administratorul îşi exercită atribuţiile sub supravegherea instanţei
de judecată. Instanţa poate solicita oricînd explicaţii sau un raport despre
starea de lucruri şi administrarea masei debitoare. În cazul cînd
administratorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile sau cînd administratorul
destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale, nu restituie
bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de
insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment, să-i
aplice o amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000
de lei. Administratorul poate ataca cu recurs încheierea instanţei de
judecată cu privire la aplicarea amenzii.
Administratorul are dreptul la remunerare şi la restituirea
cheltuielilor, cuantumul cărora se stabileşte prin hotărîrea comitetului
creditorilor, aprobată printr-o încheiere a instanţei de judecată. În
cazurile în care creditor majoritar este statul, instanţele de judecată vor
ţine cont de Regulamentul privind remunerarea administratorului
procesului de insolvabilitate aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1717
din 27.12.2002. Remunerarea administratorului se face în dependenţă de
324
Persoanele care corespund acestor cerinţe pot solicita înregistrarea lor în lista administratorilor,
întocmită şi actualizată de instanţa de judecată. Lista administratorilor se afişează spre informare
în incinta instanţei de judecată.
325
Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator decît al unei singure
întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de judecată, cu acordul comitetului
creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi persoană în funcţia de administrator a nu mai mult
decît două astfel de întreprinderi. Restricţia în cauză se referă doar la întreprinderile la care se va
aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii
debitorului.
388
sumele îndreptate pentru satisfacerea creanţelor creditorilor, conform
grilei de remunerare indicate în Regulamentul menționat.
La cererea comitetului creditorilor, a adunării creditorilor sau din
oficiu, instanţa de judecată poate destitui administratorul din următoarele
motive: a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;
b) nu este suficient de calificat pentru cazul respectiv; c) depăşeşte sau
nu respectă atribuţiile ce îi revin prin prezenta lege, încalcă legislaţia;
sau d) se află în conflict de interese cu oricare dintre părţile în proces;
sau e) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate de la art.73
alin.(3) din Legea insolvabilității.
După audierea administratorului instanţa de insolvabilitate adoptă o
încheiere de destituire, ce poate fi contestată cu recurs de către
administrator, desemnînd concomitent un alt administrator sau respinge
cererea de destituire. Încheierea de respingere a cererii comitetului
creditorilor poate fi atacată cu recurs de orice membru al lui, iar în cazul
depunerii cererii de către adunarea creditorilor – de către orice creditor.
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor
administratorul poartă răspundere administrativă sau penală conform
legii. Aceste cauze vor fi judecate de către instanţele de drept comun în
baza codurilor respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.
29.5. Ordinea de examinare a cererii introductive în

procedura de insolvabilitate
Examinarea cererii introductive în procedura de insolvabilitate

parcurge două etape:
I. Intentarea procesului de insolvabilitate, care cuprinde perioada
de la depunerea cererii introductive pînă la emiterea hotărîrii respective.
Astfel, la această etapă, instanța de judecată va emite următoarele acte
procedurale:
– încheiere de admitere sau de restituire a cererii introductive, care se
emite imediat sau în cel mult 3 zile de la data depunerii cererii.
Cererea introductivă se returnează dacă ea nu corespunde cerinţelor
de conținut sau dacă nu au fost anexate documentele ce adeveresc
existenţa datoriei, instanța solicitînd, în ordinea pregătirii cauzei
pentru dezbaterile judiciare, prezentarea documentelor obligatorii;
– încheiere de aplicare a măsurilor de asigurare, care se consemnează
în încheierea de admitere a cererii introductive sau într-o încheiere
separată în orice timp pînă la intentarea procesului de
389
insolvabilitate. Pe lîngă măsurile de asigurare prevăzute de Codul de
procedură civilă, instanţa de judecată aplică următoarele măsuri de
asigurare: a) numeşte un administrator provizoriu; b) dispune
înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau emite
prescripţia ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate
doar cu acordul prealabil al administratorului provizoriu; c) pune
sub sechestru toate bunurile debitorului şi corespondenţa lui
comercială; d) suspendă executarea silită asupra bunurilor
debitorului; e) pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a
bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu
consimţămîntul expres al administratorului provizoriu.;
– hotărîre de intentare a procesului de insolvabilitate sau hotărîre de
respingere a cererii introductive. Prin dispozitivul hotărîrii de
intentare a procesului de insolvabilitate se face apel către creditori
de a-şi depune creanţele pînă la adunarea de validare, se face apel
către creditorii garantaţi de a preciza bunurile asupra cărora deţin un
drept prioritar garantat prin actul juridic respectiv. Dispozitivul
hotărîrii de intentarea procesului de insolvabilitate se publică, în
termen de 10 zile, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.326
Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrii
şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sînt
concentrate sediile mai multor creditori. Instanţa de judecată
afişează hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate în
incinta sa, iar administratorul expediază hotărîrea Registrului de stat
al întreprinderilor, Registrului de stat al organizaţiilor, registrelor în
care se înregistrează gajul, Inspectoratului Fiscal de Stat teritorial,
organului cadastral teritorial, Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, Registrelor de stat ale transporturilor, Camerei de
Comerţ şi Industrie şi băncilor la care debitorul are conturi şi altor
instituţii şi autorităţi relevante.
II. Efectuarea procesului de insolvabilitate propriu-zis. După

intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată este
învestită prin lege de a supraveghea procedura publică a insolvabilităţii,
efectuînd un control judiciar permanent pe tot parcursul acestui proces
Potrivit art.42 din Legea insolvabilităţii, publicarea sau divulgarea în alt mod a informaţiilor
326
privind insolvabilitatea debitorului pînă la data intentării procesului de insolvabilitate se

interzice. Astfel, încheierea de primire spre examinare a cererii introductive nu se face publică,
decît dacă instanța de judecată nu-și motivează decizia respectivă.
390
specific, fiind în drept în cazurile prevăzute expres de lege să emită
actele judecătoreşti respective la etapele respective şi să soluţioneze
toate litigiile şi circumstanţele relevante pentru procesul de
insolvabilitate, cu excepţia celor ce ţin de litigiul de drept.327
În cel mult 45 de zile de la data publicării dispozitivului hotărîrii de
intentare a procesului de insolvabilitate administratorul convoacă
creditorii la prima adunare de raportare în cadrul căreia, de regulă, în
baza unui raport al administratorului, decid despre desfăşurarea de mai
departe a procesului de insolvabilitate.
La adunarea de raportare sau la următoarea adunare de validare,
convocată în cel mult 15 zile, sînt validate creanţele creditorilor,
prezentate pînă la această dată instanţei de judecată. Adunarea de
validare a creanţelor are loc sub conducerea instanţei de judecată. La
adunarea creditorilor la care participă judecătorul nu se scrie proces-
verbal al instanţei de judecată, ci se perfectează procesul-verbal al
adunării creditorilor conform regulilor stabilite. Creditorii pot înainta
creanţele pînă la aprobarea de către instanţă a tabelului creanţelor, dar
cel tîrziu pînă la data încetării procesului de insolvabilitate.
Dacă adunarea creditorilor decide lichidarea debitorului,
valorificarea sau lichidarea masei debitoare se efectuează în condiţii cît
mai avantajoase, avînd ca scop satisfacerea cît mai integrală a creanţelor
creditorilor.328 Termenul de valorificare şi de lichidare a masei debitoare
nu va depăşi 5 ani.
După valorificarea sau lichidarea masei debitoare, instanţa de
judecată fixează data adunării creditorilor şi îi convoacă la ultima lor
adunare pentru aprobarea distribuirii finale. Între data publicării
anunţului despre adunarea de distribuire finală şi data acestei adunări se
va stabili un interval de timp de cel puţin 2 săptămîni şi de cel mult o
lună. Adunarea creditorilor de distribuire finală are drept scop:
327
Toate litigiile de drept ce apar din momentul adresării cu cererea introductivă şi pînă la etapa
finală a procesului de insolvabilitate nu se judecă în cadrul aceluiaşi proces de insolvabilitate, ci
în cadrul altui proces civil separat de către instanţa competentă conform regulilor generale
prevăzute de Codul de procedură civilă.Cauzele pendinte, aflate pe rol în alte instanţe, cu privire
la bunurile din masa debitoare se judecă în conformitate cu prevederile art.88 din Legea
insolvabilității.
328
Reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al cărui menire ar fi participarea în
continuare în circuitul comercial, întreprinderea debitorului aflată în stare de insolvabilitate poate
fi vîndută în bloc ca un complex unic. În cazul imposibilităţii de a vinde întreprinderea ca un
complex unic, bunurile debitorului, inclusiv bunurile imobile şi valorile mobiliare, se vînd cu
acordul comitetului creditorilor sau a adunării creditorilor în modul stabilit de lege prin licitaţie,
concurs.
391
examinarea raportului final al administratorului, înaintarea contestaţiilor
contra listei de distribuire finală, hotărîrea creditorilor cu privire la
partea nevalorificată a masei debitoare.
III. Încetarea procesului de insolvabilitate. După terminarea
distribuirii finale şi examinarea contestaţiilor declarate la adunarea finală
a creditorilor instanţa de judecată va hotărî în şedinţa de judecată
încetarea procesului de insolvabilitate.
În două săptămîni de la data publicării anunţului respectiv,
administratorul prezintă organului competent: Registrului de Stat al
întreprinderilor, Registrului de Stat al organizaţiilor, Ministerului
Justiţiei sau Primăriei hotărîrea instanţei de judecată pentru radierea
debitorului.329 Din momentul radierii sale, debitorul este considerat
lichidat.
Surplusul de mijloace băneşti sau bunurile restante după distribuirea
finală în cazul satisfacerii creanţelor tuturor creditorilor se transmit
fondatorilor asociaţi ai persoanei juridice lichidate.
Pe lîngă temeiul general de încetare a procesului de insolvabilitate –
terminarea distribuirii finale, Legea insolvabilității prevede și alte
motive care pot duce la încetarea procesului de insolvabilitate, și anume:
insuficiența masei debitoare; lipsa masei debitoare; insuficiența masei
insolvabilității, lipsa temeiului de insolvabilitate; acordul creditorilor etc.
Hotărîrea prin care procesul de insolvabilitate încetează, inclusiv
temeiul încetării, se dă publicităţii. Debitorul, administratorul şi membrii
comitetului creditorilor se notifică cu privire la data încetării. Odată cu
încetarea procesului pe motiv că lipsește temeiului de insolvabilitate sau
există acordul creditorilor debitorul îşi redobîndeşte dreptul de a dispune
liber de bunurile masei.
329
Drept temei pentru radierea debitorului din registre serveşte doar hotărîrea instanţei de
judecată şi nu mai sînt necesare alte acte.
392
TEMA 30. PARTICULARITĂȚILE EXAMINĂRII
PRICINILOR CIVILE ÎN PROCESELE
CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
30.1. Intentarea și elementele acțiunii civile în procesele

cu element de extraneitate
30.1. Intentarea și elementele acțiunii civile în procesele

cu element de extraneitate
Republica Moldova susține tendința contemporană internațională

privind acordarea regimului național persoanelor străine atît la nivelul
legislației naționale, cît și la încheierea convențiilor și tratatelor
internaționale.
Potrivit art.19 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova, cetățenii
străini și apatrizii au aceleași drepturi ca și cetățenii Republicii Moldova
cu excepțiile stabilite de lege. Dispozițiile constituționale ce egalează în
drepturi cetățenii străini și apatrizii cu cetățenii Republicii Moldova se
extind pe deplin și în domeniul apărării judiciare, inclusiv și a
organizaţiilor străine şi internaţionale.330
În sensul prevederilor constituționale, art.454 din Codul de
procedură civilă prevede că pentru apărarea drepturilor, libertăților și a
intereselor legitime cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi
organizaţiile internaţionale sînt în drept să se adreseze în instanţele
judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova,
în condiţiile legii.
Astfel, prin persoane străine se desemnează următoarele categorii de
subiecți care pot obține calitatea procesuală de reclamant331 și, respectiv,
330
Cojuhari A. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. – Chișinău: USM,
2009, p.312.
331
Persoanele străine pot participa în procesele civile examinate de instanțele judecătorești din
Republica Moldova și în calitate de intervenient principal sau accesoriu, persoană interesată etc.
393
se pot adresa în instanțele judecătorești din Republica Moldova în
vederea apărării drepturilor, libertăților și a intereselor legitime:
– cetăţenii străini;
– apatrizii;
– organizaţiile străine;
– organizaţiile internaţionale.
Cetăţenii străini şi apatrizii au statutul de persoane fizice străine, iar
organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale au statutul de persoane
juridice străine.332 Potrivit Legii cu privire la statutul juridic al
cetățenilor străini și al apatrizilor în Republica Moldova nr.275-XIII din
10.11.1994, cetățean străin este persoana care nu are cetățenia
Republicii Moldova, dar care are dovada apartenenței sale la un alt stat,
iar apatrid este persoana care nu are cetățenia Republicii Moldova și nici
dovada apartenenței sale la un alt stat.
Pentru a dispune de dreptul de a intenta o acțiune în instanțele
judecătorești din Republica Moldova, persoana străină trebuie să
dispună de capacitate procesuală. Capacitatea procesuală a cetățenilor
străini, a apatrizilor și a organizațiilor străine este guvernată de legea
naţională a acestora. Astfel, se consideră lege națională:
– legea statului a cărui cetăţenie o deţine cetățeanul străin. Dacă
cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o
altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii
Moldova. În cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor
state, legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are
domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are domiciliu în Republica
Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii
Moldova;
– legea statului în care îşi are domiciliul apatridul;
– legea statului în care este fondată organizaţia străină.
Dacă cetățeanul străin sau organizația străină, în conformitate cu
legea naţională, nu beneficiază de capacitate procesuală poate fi
declarată cu capacitate de exerciţiu dacă dispune de capacitatea de
exerciţiu a acestor drepturi, conform legislaţiei Republicii Moldova.
Totodată, menționăm că capacitatea procedurală de folosinţă a unei

organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional
Chiar dacă organizațiile străine au statutul de persoane fizice, asemeni întreprinderilor

332
individuale din Republica Moldova, capacitatea lor procesuală se determină potrivit normelor
respective referitoare la persoanele juridice.
394
în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a
acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova.
Calitatea procesuală de pîrît în procesele cu element de extraneitate
o pot avea statele şi organizaţiile internaţionale. Astfel, potrivit art.457
din Codul de procedură civilă, intentarea în instanţa judecătorească a
Republicii Moldova a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în
proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a
bunului său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea
împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea
lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se
pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului
respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte nu prevede altfel.
În pricini civile, organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia
instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de
tratatele internaţionale şi de legile Republicii Moldova, iar reprezentanţii
diplomatici ai altor state acreditaţi în Republica Moldova şi celelalte
persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile Republicii
Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de
extraneitate sînt determinate de legea care reglementează fondul
raportului juridic litigios.
Instanţa judecătorească a Republicii Moldova va refuza să
primească cererea spre examinare sau va dispune încetarea procesului
pornit dacă există o hotărîre în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, pronunţată de o instanţă
judecătorească a unui alt stat cu care Republica Moldova a încheiat tratat
internaţional în care se stipulează recunoaşterea şi executarea reciprocă a
hotărîrilor judecătoreşti sau cînd recunoaşterea şi executarea hotărîrilor
se efectuează pe principiul reciprocităţii.
Instanţa judecătorească a Republicii Moldova va restitui cererea ori
va scoate cererea de pe rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei
hotărîre urmează a fi recunoscută sau executată pe teritoriul Republicii
Moldova a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi,
asupra aceluiaşi obiect, avînd aceleaşi temeiuri.
395
Într-o cauză civilă cu element de extraneitate, instanţa de judecată
din Republica Moldova trebuie să aplice întotdeauna dreptul procesual
propriu, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. La fel, și administrarea
probelor de judecată se face în conformitate cu legea Republicii
Moldova.
Cît priveşte dreptul material aplicabil, instanţa trebuie mai întîi să-l
determine în conformitate cu normele conflictuale ale legislaţiei
Republicii Moldova. Dat fiind elementul de extraneitate al cauzei civile,
dreptul material desemnat aplicabil conform normei conflictuale este fie
dreptul material moldovean, fie dreptul material al unui stat străin.
În cazul în care o normă conflictuală stabileşte că dreptul aplicabil
este dreptul Republicii Moldova, instanţa de judecată aplică dreptul
material moldovean asupra raportului juridic în cauză, aşa cum îl aplică
în cazul raporturilor juridice interne, adică al raporturilor juridice fără
element de extraneitate.
Atunci însă cînd o normă conflictuală determină că trebuie aplicat
dreptul unui stat străin, instanţa de judecată este confruntată cu probleme
specifice, cea mai importantă fiind cea a stabilirii sau probării
conţinutului dreptului străin aplicabil. Aşadar, problema stabilirii sau
probării conţinutului dreptului străin se pune în faţa unei instanţe de
judecată moldovene în cazul aplicării dreptului unui stat străin asupra
unui raport juridic cu element de extraneitate.333
Potrivit art.458 din Codul de procedură civilă, mijloacele de probă
pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care
îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul
juridic sau de legea aleasă de părţi dacă ele au dreptul să o aleagă.
Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă
sînt reglementate de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat.
Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu
toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea
admite şi alte mijloace probatoare.
Buruiană M. Aspecte teoretice şi practice ale aplicării, stabilirii conţinutului şi interpretării

333
dreptului străin de către instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova în cauzele civile cu
element de extraneitate//Revista Naţională de Drept,nr.5/66, 2006.
396
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să
soluţioneze litigiile civile dintre o parte a Republicii Moldova şi o parte
străină sau numai dintre persoane străine, dacă pîrîtul își are domiciliul
sau sediul în Republica Moldova.
Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în
judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină
conform dispoziţiilor generale, însă ținînd cont de următoarele
particularități.
Astfel, la determinarea competenței jurisdicționale se va aplica
art.460 din Codul de procedură civilă, care prevede competența
alternativă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de a
judeca pricini cu element de extraneitate dacă:
– organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa
persoanei străine are sediu în Republica Moldova;
– pîrîtul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;
– reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere
şi constatarea paternităţii are domiciliu în Republica Moldova;
– prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o
altă vătămare a sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul
Republicii Moldova ori reclamantul are domiciliu în Republica
Moldova;
– fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru
intentarea acţiunii în reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs
pe teritoriul Republicii Moldova;
– acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau
parţială, trebuie să aibă loc ori a avut loc în Republica Moldova;
– acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în
Republica Moldova;
– reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în
Republica Moldova sau cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al
Republicii Moldova;
– reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi
reputaţiei profesionale are domiciliu în Republica Moldova;
– în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale
a unei persoane domiciliate în Republica Moldova, persoana este
cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid, iar prin convenţia
părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
– în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres
astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ele pot dispune
397
în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din Republica
Moldova;
– prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri. Spre exemplu, dacă o instanţă
judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea
înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate
depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica
Moldova.
Totodată, în art.461 din Codul de procedură civilă se prevede
competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova
în procese cu element de extraneitate de a examina pricinile civile în
care:
– acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe
teritoriul Republicii Moldova;
– bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în
Republica Moldova;
– pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori
punctele de plecare sau sosire se află în Republica Moldova;
– procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la
asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul
mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori
locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau
aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova;
– nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
– procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă
procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi
comerciale străine cu sediu în Republica Moldova;
– la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a
nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia
celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi domiciliază în
Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii
Moldova sau apatrid;
– ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe
teritoriul Republicii Moldova.
La fel, legislația procesual civilă prevede că instanţele judecătoreşti
ale Republicii Moldova sînt competente de a examina, în procedură
specială, pricinile cu element de extraneitate dacă:
– solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este
domiciliat în Republica Moldova sau faptul a avut sau are loc pe
teritoriul ei;
398
– persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei,
declararea capacităţii depline de exerciţiu (emanciparea), declararea
incapacităţii totale sau parţiale, încuviinţarea spitalizării forţate şi
tratamentului forţat, efectuării examenului psihiatric, spitalizării în
staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără
liberul consimţămînt este cetăţean al Republicii Moldova sau are
domiciliu în Republica Moldova;
– persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără
urmă sau decesul este cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe
teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei
probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane
fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova;
– s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la
purtător pierdut sau a unui titlu de valoare la ordin eliberat de o
persoană fizică sau unei persoane fizice domiciliate în Republica
Moldova ori eliberat de o organizaţie sau unei organizaţii care are
sediu în Republica Moldova ori o cerere de restabilire în dreptul
asupra lor (procedura de chemare);
– s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun
mobil care se află pe teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu
privire la declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui
bun imobil fără stăpîn amplasat pe teritoriul Republicii Moldova;
– cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare
civilă îndeplinite de organul Republicii Moldova priveşte un
cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid;
– cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis
de un alt organ al Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a
îndeplini un act.
Prin art.462 din Codul de procedură civilă este recunoscută
competenţa contractuală, adică instanțele judecătorești din Republica
Moldova vor examina procesele cu element de extraneitate dacă părțile
litigiului civil au convenit astfel printr-o convenție încheiată înainte de
pornirea procesului. Competenţa jurisdicţională în pricinile cu element
de extraneitate specificate la art.33, 34, 36, 40 din Codul de procedură
civilă nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor.
Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona
pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este
competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge
cererea.
399
Totodată, pricina pe care instanţa judecătorească din Republica
Moldova a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de
competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar
dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului
părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei
instanţe judecătoreşti străine.

În temeiul legislației naționale, a convențiilor și tratatelor

internaționale instanțele judecătorești naționale și străine pot efectua acte
de procedură una pentru cealaltă, prin intermediul delegațiilor
judecătorești.334
Astfel, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova execută
delegaţiile care le-au fost date de către instanţe judecătoreşti străine cu
privire la efectuarea unor acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de
alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale martorilor,
de raporturi de expertiză, cercetarea la faţa locului, luarea de măsuri de
asigurare a acţiunii etc.), cu excepția cazurilor în care executarea: a) ar fi
în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa
securitatea ei; ori b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit de
legislaţia Republicii Moldova dacă tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte nu prevede altfel.
La fel, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da
delegaţii instanţelor judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte
de procedură.
În aceeași ordine de idei, sînt recunoscute și se execută de plin drept
în Republica Moldova hotărîrile judecătoreşti străine,335 inclusiv
tranzacţiile, fie dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce
priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine.
Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare
silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei
334
Modul de stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti din Republica Moldova şi cele
străine se determină de legislaţia Republicii Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta
este parte.
335
Prin hotărîre judecătorească străină se înţelege o hotărîre pronunţată în pricină civilă de o
judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat.
400
definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, cu excepția
hotărîrilor judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a
acţiunii şi cele cu executare provizorie, care nu pot fi puse în executare
pe teritoriul Republicii Moldova. Instanța judecătorească poate să refuze
încuviințarea executării silite a hotărîrii judecătorești străine dacă:
– hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost
pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie;
– partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de
posibilitatea prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre
locul, data şi ora examinării pricinii;
– examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova;
– există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a
Republicii Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire
la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei
judecătoreşti a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în
litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd
aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine;
– executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa
securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei
publice;
– a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre
executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen
nu a fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova;
– hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în
procedura din străinătate.
De asemenea, sînt recunoscute și se execută de plin drept în
Republica Moldova hotărîrile arbitrale străine. Partea care solicită
recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să
prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată,
precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul
respectiv. Dacă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă
într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în
limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.
Cererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine şi executarea
ei poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă
aceasta va prezenta instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea
hotărîrii sau executarea ei, probe doveditoare că:
401
– una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare
incapabilă sau că această convenţie este ilegală potrivit legii
guvernante, iar în lipsa unei astfel de probe, că este ilegală în
conformitate cu legea ţării în care a fost emisă hotărîrea;
– partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată
legal despre desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală
ori nu a putut din alte motive să prezinte probe sau să dea explicaţii
în faţa arbitrajului;
– hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de
convenţia arbitrală sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei;
– hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia
arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în
convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea,
partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la
problemele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi
pusă în executare;
– componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu
corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se
conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;
– hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în
care a fost pronunţată hotărîrea sau în conformitate cu legea căreia a
fost pronunţată.
Instanţa judecătorească refuză, de asemenea, să recunoască hotărîrea
arbitrală străină şi să o execute, stabilind că obiectul litigiului nu poate fi
dat în dezbatere arbitrală conform legii Republicii Moldova sau că
recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în contradicţie
cu ordinea publică din Republica Moldova.

402
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
LITERATURĂ DE SPECIALITATE
1. Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă.

Vol.II. – București: Național, 1997.
2. Cojuhari A. ș.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs
universitar. – Chișinău: USM, 2009.
3. DaghieV. Căile de atac de reformare în procesul civil.– Bucureşti:
Naţional, 1997.
4. Dorfam I. Drept procesual civil. Partea generală. – Chișinău:
Universitatea de Criminologie, 2003.
5. Durac Gh. Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor
în procesul civil. – Iaşi: Polirom, 1999.
6. Durac Gh. Drept procesual civil. Partea II. – Bucureşti: Lumina
Lex, 1999.
7. Florescu D.С. Sancţiunile procedurale civile. – Bucureşti: Paideia,
2005.
8. Leş I. Drept procesual civil. Curs universitar. – Bucureşti: Lumina
Lex, 2002.
9. Leş I. Principii şi instituţii de drept procesual civil. Vol. II. –
Bucureşti: Lumina LEX, 1999.
10. Leş I. Tratat de drept procesual civil. – Bucureşti: ALL BECK,
2001.
11. Poalelungi M. Culegere de practică judiciară a Colegiului civil și
de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție. –
Chişinău: Cartier, 2007.
12. Poalelungi M. Ghidul Cetăţeanului. Procedura civilă. – Chişinău:
Cartier, 2008.
13. Poalelungi M. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor
civile. – Chişinău: Cartier, 2006.
14. Poalelungi M. Modele de acte judecătoreşti (ediţia a II-a adnotată
cu legislaţie şi jurisprudenţă CEDO). – Chişinău, 2005.
15. Poalelungi M., Pascari A. Pregătirea pricinilor civile pentru
dezbaterile judiciare. – Chişinău, 2006.
16. Radu D. Durac Gh. Drept procesual civil. – Iași: Junimea, 2001.
17. Ungureanu O. Actele de procedură în procesul civil. – Bucureşti:
Şansa S.R.L., 1994.
403
18. Арсенов И.Г. Арбитражный процесс: проблемы
кассационного пересмотра. – Москва: Норма, 2004.
19. Кожухарь А.Н., Райлян А.А. Гражданский процессуальный
кодекс Молдовы (коментарий). – Кишинев: Universitas, 1992.
20. Осокина Г.Л. Гражданский процесс. Общая часть. – Москва:
Юрист, 2004.
21. Треушников M.К. Гражданский процесс. – Москва: Городец,
2003.
ACTE NORMATIVE
1. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din

30.05.2003 // Monitorul Oficial al RM nr.111-115/451 din
12.06.2003.
2. Legea privind organizarea judecătorească nr.514-XIII din
06,.07.1995 // Monitorul Oficial al RM nr.58/641 din 19.10.1995.
3. Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice nr.970 din
24.07.1996 // Monitorul Oficial al RM nr.77/742 din 28.11.1996.
4. Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din
20.07.1995 // Republicată în Monitorul Oficial al RM nr.117-
119/946 din 15.08.2002.
5. Legea privind statutul şi organizarea activităţii grefierilor din
instanţele judecătoreşti nr.59-XVI din 15.03.2007 // Monitorul
Oficial al RM nr.64-66/296 din 11.05.2007.
6. Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nr.947-XIII
din 19.07.1996 // Republicată în Monitorul Oficial al RM nr.186-
188/752 din 22.08.2003.
7. Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000 //
Republicată în Monitorul Oficial al RM ediție specială din
03.10.2006, pag.30.
8. Legea taxei de stat nr.1216-XII din 03.12.1992 // Republicată în
Monitorul Oficial al RM nr.53-55/302 din 02.04.2004.
9. Legea cu privire la avocatură nr.1260-XV din 19.07.2002 //
Republicată în Monitorul Oficial al RM nr.159/582 din 04.09.2010.
10. Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349-XIII din
17.10.1997 // Monitorul Oficial al RM nr.82-83/671 din 11.12.1997.
11. Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat nr.198-XVI
din 26.07.2007 // Monitorul Oficial al RM nr.157-160/614 din
05.10.2007.
404
12. Legea cu privire la arbitraj nr.23-XVI din 22.02.2008 // Monitorul
13. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr.24-XVI din
22.02.2008 // Monitorul Oficial al RM nr.88-89/316 din 20.05.2008.
14. Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 08.11.2002 //
Monitorul Oficial al RM nr.154-157/1209 din 21.11.2002.
15. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-
științifice și medico-legale nr.1086-XIV din 23.06.2000 // Monitorul
16. Legea privind autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor
antrenaţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul
Justiţiei, de organele procuraturii, organele de urmărire penală,
instanţele judecătoreşti, de notari, avocaţi şi de executorii
judecătoreşti nr.264-XVI din 11.12.2008 // Monitorul Oficial al RM
nr.57-58/159 din 20.03.2009.
17. Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind
organizarea activităţii interpreţilor şi traducătorilor antrenaţi de
Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, de
organele procuraturii, organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, de notari, avocaţi şi de executorii judecătoreşti nr.459
din 05.08.2009 // Monitorul Oficial al RM nr.124-126/526 din
14.08.2009.
18. Hotărîrea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii
unor prevederi din art.78 alin.(1) din Codul de procedură civilă
nr.24 din 06.11.2003 // Monitorul Oficial al RM nr.234/19 din
24.11.2003.
ACTE INTERNAŢIONALE
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, New York,

10.12.1948 (ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii
Moldova nr.217-XII din 27.07.1990) // Tratate internaționale,
volumul 1, 1998, p.11.
2. Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, Roma, din 04.11.1950 (ratificată de
Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298 din
24.07.1997) // Tratate internaționale, volumul 1, 1998, p.341.
405
3. Convenţia privind procedura civilă, Haga, 01.03.1954 (ratificată
de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1136-XII
din 04.08.1992) // Tratate internaționale, volumul 4, 1998, p.86.
PRACTICA JUDICIARĂ
1. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la unele

chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în
aplicare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr.30
din 24.10.2003 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.11,
2003, p.10.
2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica
aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei despre încasarea
cheltuielilor de judecată în cauzele civile nr.25 din 28.06.2004 //
Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.4, 2004, p.4.
3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind aplicarea
normelor Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în
primă instanţă nr.24 din 12.12.2005 // Buletinul Curții Supreme de
Justiție al RM nr.8, 2006, p.9.
aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea
cauzelor civile nr.7 din 09.10.2006 // Buletinul Curții Supreme de
judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii,
modificării şi încetării contractului individual de muncă nr.12 din
03.10.2005 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.6, 2006,
p.4.
6. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la aplicarea
de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează
asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile nr.32 din
24.10.2003 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.12,
2003, p.6.
7. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii
pentru dezbateri judiciare nr.24 din 28.06.2004 // Buletinul Curții
Supreme de Justiție al RM nr.9, 2004, p.3.
legislaţiei procesuale civile la întocmirea hotărîrii şi încheierii
406
judecătorești nr.2 din 07.07.2008 // Buletinul Curții Supreme de
Justiție al RM nr.4-5, 2009, p.12.
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale
civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie în cadrul
examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi de
recurs nr.3 din 07.07.2008 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al
RM nr.4-5, 2009, p.19.
10. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la
examinarea pricinilor civile în ordine de apel nr.15 din 03.10.2005 //
Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.1, 2006, p.7.
aplicării legislaţiei procedurale la examinarea cauzelor civile în
recurs nr.3 din 27.03.2006 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al
RM nr.11, 2006, p.12.
aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în
ordine de revizuire nr.14 din 03.10.2005 // Buletinul Curții Supreme
de Justiție al RM nr.1, 2006, p.4.
13. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind practica
judiciară cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică şi
declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată nr.4 din
07.07.2008 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.4-5,
2009, p.22.
judecării de către instanţele judecătoreşti a pricinilor civile privind
încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei fără
liberul ei consimţămînt sau al reprezentantului ei legal nr.35 din
22.11.2004 // Buletinul Curții Supreme de Justiție al RM nr.3, 2005,
p.3.
15. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la unele
chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanţelor
judecătoreşti nr.18 din 31.05.2004 // Buletinul Curții Supreme de
Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice
nr.34 din 22.11.2004 // Republicată în Buletinul Curții Supreme de
407

DPC Note de Curs Final 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DPC Note de Curs Final 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

DREPT PROCESUAL CIVIL

FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE ȘI CADASTRU

DREPT PROCESUAL CIVIL

Elaborare: Olga Pisarenco, lector asistent, doctorand

Recenzent: Anastasia Pascari

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfînt, 168.

ISBN 978-9975-45-180-2. © U.T.M., 2011

Tema 1. Dispoziții generale privind dreptul procesual civil.............10

Tema 2. Izvoarele dreptului procesual civil.......................................26

Tema 3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil…...36

Tema 4. Raportul juridic procesual civil............................................55

Tema 6. Completul de judecată. Recuzările.......................................81

Tema 7. Competenţa generală.............................................................89

Tema 8. Competenţa jurisdicţională...................................................96

Tema 9. Reprezentarea în instanţa de judecată...............................113

Tema 11. Comunicarea actelor de procedură……..................……132

Tema 12. Termenele de procedură....................................................141

Tema 13. Sancțiunile procedurale……………..…...………………144

Tema 14. Probele şi probaţiunea.......................................................153

Tema 15. Acţiunea civilă…................................................................179

Tema 16. Asigurarea acţiunii civile...................................................199

Tema 17. Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.............208

Tema 18. Dezbaterile judiciare..........................................................215

Tema 20. Hotărîrea judecătorească și alte acte de dispoziție

Tema 21. Exercitarea căilor de atac……..................…………........273

Tema 22. Procedura în faţa instanţei de apel...................................281

Tema 23. Recursul împotriva hotărîrilor şi încheierilor

Tema 24. Recursul împotriva deciziilor instanței de apel...............307

Tema 25. Revizuirea hotărîrilor judecătorești irevocabile.............319

Tema 26. Particularitățile examinării litigiilor în procedura

Tema 27. Particularitățile examinării pricinilor civile în

Tema 29. Particularitățile procedurii de insolvabilitate.................377

Tema 30. Particularitățile examinării pricinilor civile în

1.1. Sarcinile, obiectul şi metoda de studiu a disciplinei Drept

1.1. Sarcinile, obiectul şi metoda de studiu a disciplinei

Dreptul procesual civil este o ramură autonomă de drept, constituită

1.2. Locul acestui obiect în cadrul disciplinelor juridice

Dreptul procesual civil reprezintă o ramură de drept autonomă și

1.3. Organizarea judecătorească în Republica Moldova

Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova, potrivit art.115 alin.

Constituţia Republicii Moldova include Procuratura în sistemul

1.4. Dreptul la apărarea judiciară

Dezvoltarea şi promovarea diferitor raporturi juridice în societate a

1.5. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi însemnătatea

Totalitatea activităţilor întreprinse de instanţa de judecată în scopul

1.6. Fazele şi etapele procesului civil

Activitatea instanței de judecată îndreptată spre examinarea și

1.7. Tipurile de proceduri civile

Varietatea raporturilor civile ce pot apărea în societate a impus

2.1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual civil

2.1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual civil

Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de exprimare

2.2. Felurile izvoarelor dreptului procesual civil

Cercul izvoarelor dreptului procesual civil, îndeosebi a actelor

2.3. Normele de drept procesual civil şi clasificarea lor

După obiect, normele dreptului procesual civil se clasifică în:

2.4. Acţiunea normei procesuale în timp, în spaţiu şi

Acţiunea legii procesuale civile în timp este reglementată de art.3

3.1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile principiilor dreptului

3.1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile principiilor

Noţiunea de principiu este de origine latină, ceea ce în traducere