Elegia a zecea

De Nichita Stanescu

Elegiile lui Nichita Stanescu cuprind "mai multe tipuri si registre ale elegiacului, prezente
in alcatuirea simfonica a intregului ciclu: elegia destinului, elegia intima, «plangerea» medievala
(), bocetul metafizic (), litania, pana la epuizarea sugestiilor si nuantelor acestei specii de lirism"
(Stefania Mincu, Nichita Stanescu. intre "poesis " si "poein ").Elegia a zecea, subintitulata,Sunt
este o plangere pe tema limitelor fizice si cognitive ale fiintei umane incapsulate in propria
individuatie. Subiectul liric este mistuit de o chinuitoare suferinta ce aminteste, subtextual, de
plangerile lui Iov, de versurile eminesciene "Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul
inveninat de haina-i" si chiar si de motivul blagian al bolii metafizice intrate fara veste in lume.
Boala sa este pricinuita de "o rana / calcata-n copite de cai fugind1, de disparitia organelor fara
nume (neauzul, nevazul, nemirosul, negustul, nepipaitul) si care intretineau relatia subiectului
liric - inainte de a fi dobandit, prin nastere, un nou tip de existenta - cu fapte si lucruri pe care
organele obisnuite nu le pot sesiza. Bolnav "de ceva intre auz si vedere, I de un fel de ochi, de un
fel de ureche I neinventata de ere" si, respectiv, de fiecare lucru si fiinta pe care propriile si
indispensabilele limite fizice le singularizeaza, le despart de ideala si iluzoria unitate al lumii,
trupul subiectului se identifica, hiperbolic, prin suferinta, cu intreg universal. Imensa suferinta
vine, pe de alta parte, si de la rana "care n-a incaput in trupul meu apt pentru rani" si pe care
imaginatia subiectului o plaseaza in spatiul cosmic, undeva "intre Steaua Polara I si steaua
Canopus -' steaua Arcturus I si Casiopeea din cerul de seara.

Cele doua momente de apogeu ale suferintei sunt corporalizate liric in aceeasi tehnica:
recontextualizarea unor imagini foarte bine cunoscute. In prima secventa a elegiei este utilizata
imaginea eminesciana (din Scrisoarea IV) a "maestrului nebun" (Iata-ma, stau intins peste pietre
si gem, I or-ganele-s sfaramate, maestru, I ah, e nebun caci el sufera I de-ntreg universul"), iar in
cea de a doua, imaginea biblica a Salomeei dansand cu capul Sfantului Ioan pe tava: ,J$unt
bolnav. Ma doare o rana I pe care mi-o port pe tava I ca pe sfarsitul sfantului Ioan I intr-un dans
de apriga slava'. in finalul elegiei, tristetea unicitatii generata de unitatea monadica a fiintei este
resimtita in termenii frustrarii de multiplicitate.
Sentimentul de frustrare, care se manifesta in cele doua planuri complementare - cel intim si cel
cosmic - se sublimeaza intr-o ambigua simbioza intre revolta ontologica si voluptatea
martirajului prezenta, in grade diferite, in toate elegiile: "// elegii are un prim-plan al luptei eu -
lume determinata de impulsul cunoasterii integrale, un al doilea plan al trairii si asumarii
esecului si un al treilea, al voluptatii martirajului aureolat de intelepciune" (Daniel Dimitriu, op.
cit.). in urmatoarea secventa, frustrarea pricinuita de ruperea, prin nastere, de Marele Tot,
aminteste de miturile in care trupul unei anumite fapturi supranaturale a fost transformat, in
vechimea originara, in material cosmogenetic.

Pe de alta parte, confesiunea din aceasta secventa ar putea fi interpretata si ca expresie

disimulata a dorintei irealizabile, de care este cuprins si subiectul liric din poezia Dati-mi un trup
voi muntilor a lui Lucian Blaga: dorinta unei alcatuiri "a fiintei biologie pe masura aspiratiei
catre absolut" (Stefania Mincu, op. cit.). Asadar, drama umana consta in caracterul fragmentar si
limitat al cunoasterii si, respectiv, in conditia fapturii umane de "fragment" neinsemnat al
Marelui Tot. Feluritele si umilele organe si simturi umane - despartite unele de altele prin "ziduri
ale tacerii" - nu pot asigura obsesiva accedere la intelesul lumii ca Totalitate, ca manifestare a
Unitatii divine. Din acest motiv, iluzoria inzestrare cu altfel de organe - abstracte - de care nu
dispune decat sfera (simbolul perfectiunii si al totalitatii), este, pe fondul unei cumplite senzatii
de rarefiere a trupului, cat se poate de legitima. Precara si inacceptabila conditie "a omului este
exprimata prin marci semantice ale frustrarii, ale bolii si inexistentului" ("mi-a disparu?', "mi s-a
topit', "ma doare", ,^unt bolnav" "nu exista", "eclipsa") si prin "multitudinea vocabulelor utilizate
la forma lor negativa": "neauzuf, ,jievazuf', "neinventat" (Stefania Mincu, op. cit.).

Elegia a zecea este rodul prin excelenta al unei stari sufletesti de factura baroca. Aspectul
excesiv (teatral) al "plangerii", oscilatia si alternanta starilor - si chiar trairea simultana a
contrariilor - se conjuga cu disponibilitatea - de asemenea, strict baroca - a asumarii unor roluri
imaginare, adica a convertirii mentale a fictionalului in realitate si a realitatii in fictiune
(fictionalizarea nonfictionalului). Teatralitatea, ca expresie a abundentei emotionale, se
subsumeaza unuia dintre principiile de baza ale artei baroce: stralucirea tragica, in esenta ei,
nevoia de stralucire are menirea de a anestezia o leziune psihica, un conflict interior, o rana
launtrica provocata de constiinta damnarii fiintei omenesti etc. In pofida aparentei, actul
compensator al stralucirii baroce - de o maxima evidenta in aceasta "plangere" a lui Nichita
Stanescu - nu este declansat de o stare de plenitudine vitala, ci, dimpotriva, de o revolta
provocata de asa-numita precaritate a fapturii umane.