Legea ceremonială,

templul pământesc, simbolurile

Idei importante
 Ce este o ceremonie şi care este rostul ei?
 Ce este un simbol sau o pildă şi care este rostul acestor? Simbol fără miez.
 Tipul şi antetipul
 Umbră sau realitate; ce este o umbră?
 Ceremonialismul şi formalismul mort – elemente al apostaziei în toate timpurile.
 Termenul de valabilitate al legilor ceremoniale
 Confuzia cu privire la legea morală şi cea ceremonială.
 Controverse severe în biserica apostolică cu privire la legea ceremonială
 Reînvierea iudasimului vechi şi ceremonialismului în vremurile din urmă
 Sărbătorile ceremoniale conţin învăţături preţioase care pot fi descoperite în lumina evangheliei. Trebuie studiate nu
reînviateşi păzite. Trebuie înţeleasă semnificaţia nu reluată ceremonia.

 Ce este o ceremonie şi care este rostul ei? O formalitate exterioară, un ritual sibolic, care reprezintă ceva,
care înseamnă ceva. Are valoare în măsura în care are miez real, când semnificaţia însoţeşte ritualul,
ceremonia. Altfel, devine un mijloc de amăgire şi orbire. Ceremonia este un mijloc de a te învăţa ceva, de a te
ajuta să înţelegi, nu un scop în sine. Când devine un scop în sine devine periculoasă.
 Spre exemplu sărbătoarea pascală: fără semnificaţia reală, fără miez, toată ceremonia nu înseamnă nimic
mai mult decât o consumul de carne şi ceva ierburi amare, plus câte gesturi şi acţiuni fără rost. Valoarea
provine din înţelegerea ceremoniei, prin prezenţa miezului, adică a realităţii: nevoia vitală de a ne baza pe
meritele sacrificiului unui Mântuitor, chiar mai mult a ingera şi asimila viaţa Lui, pentru a ne împărtăşi de
meritele Lui, pentru a ne face una cu El.
 Dar când pierdem semnificaţia, ce se întâmplă cu ceremonia?
„Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei
încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se
comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau
transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin
mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat.” {DA 37}

 Credeţi că Dumnezeu iubeşte ceremiile în sine sau se desfată în anumite ritualuri? El nu are nevoie de aşa
ceva. Ele au fost date ca un ajutor pentru noi.
Osea 6:6 Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!
Psalmi 50:12 Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. 13 Oare mănânc Eu
carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor? 14 Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri, şi împlineşte-ţi juruinţele
făcute Celui Prea Înalt. 15 Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!
Ieremia 6:20 Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre
de tot nu-Mi plac, şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.”
Isaia 1:11 „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor, şi de
grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. 12 Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere
astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? 13 Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie!
Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!14 Urăsc lunile voastre
cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. 15 Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de
la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă Sunt pline de sânge!” 16 „Spălaţi-vă, deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi
dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! 17 Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi
dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”

 Tipul este creat după modelul antetipului. La un anumit moment, tipul întâlneşte antitipul. Atunci ce rost mai
are existenţa tipului? Niciunul.

 Ce înseamnă o umbră? Este doar proiecţia realului, nicidecum realitatea. Este doar o formă şi aceasta puţin
sau mai mult contorssionată datorită proeiecţiei a adevărului, dar nu adevărul în realitate. Te ajută cât de cât
să înţelegi ceva despre realitate. Forma nu te poate salva, ci te poate ajuta să înţelegi ceva despre cum este
adevărul. Tu trebuie să cauţi adevărul şi realitatea, nu să rămâi la umbră, pentru că umbr va dispărea odată,
dar nu realitatea. Când vine realitatea, ce rost mai are umbra? Niciunul!
Evrei 10:1 În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate
niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.
2 Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă
cunoştinţă de păcate?
3 Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe;
4 căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.
5 De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;
6 n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.
7 Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”
8 După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat” (lucruri
aduse toate după Lege),
9 apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.
10 Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.
11 Şi, pe când orice preot face slujba în fiecare zi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge
păcatele,
12 El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu,
13 şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui.

Evrei 8:5 Ei [preoţii pământeşti] fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise
de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama” i s-a zis „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. 6 Dar
acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe
făgăduinţe mai bune. 7 În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al
doilea.

Coloseni 2:16 Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire
la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, 17 care Sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.

Ce este un simbol? Care este rolul simbolului, al pildei?

 Reprezentările materiale şi simbolurile au fost necesare datorită slăbiciunii oamenilor
Luca 13:20 El a zis iarăşi: „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu?
Marcu 4:33 Isus le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă.
Ioan 16:25 V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit
despre Tatăl.
„Pe vârful Sinaiului, umbrind şesul unde îşi puseseră oamenii corturile, odihnea stâlpul de nor care fusese călăuza lor în
călătorie. Ca stâlp de foc noaptea, îi asigura de protecţia divină; şi în timp ce dormeau duşi, pâinea din cer se aşternea uşor
peste tabără. Peste tot, înălţimi ameţitoare, austere, vorbeau în solemna lor măreţie despre neclintirea şi maiestatea eternă.
Omul a fost făcut să-şi simtă ignoranţa şi slăbiciunea în prezenţa Aceluia care "a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu
cumpăna". Isaia 40,12. Aici, prin manifestarea slavei Sale, Dumnezeu a căutat să impresioneze pe Israel cu sfinţenia
caracterului şi cerinţelor Sale şi cu vina copleşitoare pentru neascultare. Poporul însă era leneş în privinţa învăţării lecţiei.
După cum fuseseră obişnuiţi în Egipt cu reprezentările materiale ale Dumnezeirii, şi acestea de cea mai degradantă speţă,
le era greu să conceapă existenţa sau caracterul Celui Nevăzut. Fiindu-I milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un
simbol al prezenţei Sale. "Să-Mi facă un locaş sfânt", a spus Domnul; "şi Eu voi locui în mijlocul lor." Exodul 25,8{Ed 35}

În cămin şi în sanctuar, prin lucrurile din natură şi prin opere de artă, în munca zilnică şi în ocaziile de sărbătoare, prin
imaginea clădirilor sfinte şi a monumentelor de aducere aminte, prin ceremonii şi nenumărate simboluri, Dumnezeu a oferit
poporului Israel lecţii care ilustrau principiile Sale şi îi imprimau în memorie lucrările Sale minunate. Apoi, când copiii
începeau să pună întrebări, învăţămintele date le impresionau mintea şi inima. - Ed 41(1903)

„Marile adevăruri prezentate prin tipuri şi simboluri în legea mozaică erau aduse în atenţie, iar credinţa putea înţelege
subiectul central al întregului sistem, Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatele lumii.” {FE 98}

Adevărul, asemenea unei comori de aur, a fost încredinţat poporului iudeu. Sistemul iudaic, purtând semnătura Cerului,
fusese instituit chiar de Domnul Hristos. Marile adevăruri ale mântuirii au fost ascunse în tipuri şi simboluri. Şi cu toate
acestea, când Domnul Hristos a venit, iudeii nu l-au recunoscut pe Acela, către care arătau toate aceste tipuri şi simboluri. Ei
aveau, în mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu, dar tradiţiile care fuseseră transmise din generaţie în generaţie, cum şi
interpretările omeneşti ale Scripturilor, au făcut ca adevărul, aşa cum este el în Hristos, să fie ascuns de ei. Importanţa
spirituală a scrierilor sfinte a fost pierdută. {COL 106}

L-am îndrumat la vechiul Israel. Dumnezeu le-a dat Legea Sa, dar ei n-au vrut să asculte de ea. Apoi, le-a dat ceremonii
şi instrucţiuni, pentru ca, prin îndeplinirea acestora, Dumnezeu să poată fi păstrat în amintire. Erau atât de predispuşi
să-L uite, pe El şi cerinţele Lui asupra lor, încât a fost necesar ca mintea lor să fie continuu stimulată spre a înţelege datoria de
a asculta şi de a-L onora pe Creatorul lor. Dacă ar fi fost ascultători şi le-ar fi plăcut să păzească poruncile lui Dumnezeu,
mulţimea de ceremonii şi instrucţiuni n-ar mai fi fost necesare. {T2 608}

Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, şi nu un scop. Ţinta lor era să-
i îndrume pe oameni la Mântuitorul şi în felul acesta să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. Dumnezeu preţuieşte numai
un serviciu făcut din iubire. Dacă lipseşte aceasta, tot şirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot aşa este şi cu Sabatul. El
avea ca scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu; dar, dacă mintea era stăpânită de forme obositoare, adevăratul
rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o batjocură. {DA 287}

Evrei 1:1 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2 la
sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învăţăturile să fie date
oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos
trebuia să vină şi să exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să
separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti, care îl făceau fără nici un efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi
planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa
oamenilor. {DA 35}

Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu
înţelesese pe deplin viaţa viitoare, nemurirea prin Mântuitorul. {DA 221}

Prea puţin îşi dădeau seama preoţii şi conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemaţi să o împlinească. La fiecare
Paşte şi Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate şi sângele lor era luat de preoţi şi turnat pe altar. Iudeii se
obişnuiseră cu jertfa de sânge şi aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele
animalelor. Ei nu înţelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viaţa
lumii, şi că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptaţi către un Răscumpărător răstignit.
Isus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă şi a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsarea
de sânge şi cruzime. În locul unei umilite pocăinţe de păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca şi cum Dumnezeu
putea să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoţii şi conducătorii îşi împietriseră inimile prin egoism şi avariţie.
Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câştig. În felul acesta, în ochii
oamenilor, sfinţenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită; El ştia că sângele
Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi şi bătrâni
ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit. {DA 590}

Paştele era urmat de cele şapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în faţa Domnului cele dintâi
roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea
lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paştele aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul
junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade Îl reprezentau pe Mântuitorul. {DA 78}

 Pericolul ceremonialismului şi ritualismului. Ceremonialismul a distrus evlavia şi nu a putut schimba

viaţa oamenilor
Amos 4:4 Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi! Duceţi-vă la Ghilgal, şi păcătuiţi şi mai mult! Aduceţi-vă jertfele în
fiecare dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! 5 Faceţi să fumege jertfe de mulţumire făcute cu aluat! Trâmbiţaţi-vă,
vestiţi-vă darurile de mâncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.”

La o anumită grupă de persoane există primejdia de a îndepărta sistematic atât Duhul lui Dumnezeu, cât şi vitalitatea
religiei lui Hristos, şi de a prezenta în schimb o serie de îndatoriri şi ceremonii obositoare. {T2 674}

Noi avem nevoie de o mai puţină dependenţă de forme şi ceremonii şi de mai multă putere a adevăratei evlavii. {T5
462}

Biruinţele nu se câştigă prin ceremonii sau fast, ci prin simpla ascultare de Generalul suprem, de Domnul Dumnezeul
cerului. Acela care se încrede în Conducătorul acesta nu va cunoaşte niciodată înfrângerea. Înfrângerea vine atunci când
depindem de metodele omeneşti, de născociri omeneşti, şi din aşezarea celor dumnezeieşti pe un plan secund. {T6 141}

Învăţătorul din cer, nimeni altcineva decât Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ pentru a descoperi caracterul Tatălui înaintea
oamenilor, pentru ca aceştia să I se poată închina în duh şi adevăr. Domnul Hristos le-a arătat oamenilor că îndeplinirea
strictă a ceremoniilor şi ritualurilor nu-i va mântui; căci Împărăţia lui Dumnezeu este de natură spirituală. {FE 178}

Aşadar, vedem că, deşi se poate obţine cea mai înaltă educaţie pământească, totuşi oamenii care o deţin pot fi neştiutori în
privinţa celor dintâi principii care îi fac să fie supuşi ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Învăţătura omenească nu poate oferi
calificarea necesară pentru împărăţie. Supuşii împărăţiei lui Hristos nu ajung acolo prin forme şi ceremonii sau prin
studierea a numeroase cărţi. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus
Hristos, pe care L-ai trimis Tu." {FE 414}

Felul în care învăţătorii iudei explicau Scripturile, continua lor repetare de maxime şi poveşti L-au provocat pe Hristos să
spună: "Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine". Ei
îndeplineau în curţile templului şirul lor de slujbe. Ei aduceau sacrificii care preînchipuiau marea Jertfă, spunând prin
ceremoniile lor: "Vino, Mântuitorul meu", dar Hristos, Acela pe care-L reprezentau toate ceremoniile lor, era printre
ei şi nu voiau nici să-L recunoască, nici să-L primească. Mântuitorul a declarat: "Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca
învăţături nişte porunci omeneşti" (Mat. 15,8-9). {T6 250}

Conducătorii iudei priveau cu mândrie la magnificul lor templu, şi la ceremoniile impunătoare ale serviciilor lor
religioase; dar dreptatea, mila şi iubirea faţă de Dumnezeu, le lipseau. Slava templului, splendoarea serviciilor lor nu-i
puteau recomanda înaintea lui Dumnezeu; căci ceea ce constituie valoare înaintea Lui, aceasta ei nu ofereau. Ei nu-I aduceau
jertfa unui spirit umilit şi pocăit. De fapt, numai atunci când principiile vitale ale Împărăţiei lui Dumnezeu sunt părăsite,
numai atunci ceremoniile se înmulţesc şi devin extravagante. Când se neglijează desăvârşirea caracterului, când
lipseşte podoaba lăuntrică a sufletului, când simplitatea şi sfinţenia s-au pierdut, atunci mândria şi iubirea de fast au
făcut să apară edificii bisericeşti monumentale, ornamentări splendide şi ceremonii impozante. Dar Dumnezeu nu este
onorat în toate acestea. O religie modernă, care constă din ceremonii, pretenţii şi fast, nu este primită înaintea Lui.
Serviciile ei nu cer nici un răspuns din partea solilor cereşti. {COL 298}

În acelaşi timp, iudeii, prin păcatele lor, s-au despărţit de Dumnezeu. Nu erau în stare să discernă însemnătatea profund
spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptăţirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe şi în rânduieli, în loc
să se sprijinească pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, "căutând să-şi pună înainte o
neprihănire a lor înşişi" (Rom. 10,3), s-au întors la formalismul mulţumirii de sine. Fiind lipsiţi de spiritul şi de harul lui
Dumnezeu, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor şi ritualurilor religioase. Nemulţumiţi
cu rânduielile pe care Dumnezeu Însuşi le dăduse, au împovărat poruncile divine cu nenumărate cerinţe venite de la ei. Cu cât
se depărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricţi în păzirea acestor forme. {PK 709}

În lume sunt doar două religii, spunea Olivetan, protestantul [un văr al lui Calvin care primise reforma]. Există o categorie de
religii pe care le-au inventat oamenii şi în care omul se mântuieşte prin ceremonii şi prin fapte bune; cealaltă este religia
care este descoperită în Biblie şi care îl învaţă pe om să caute mântuirea numai în harul fără plată al lui Dumnezeu. {GC
221}

El [Hristos] explică faptul că numai printr-o reformă profundă a inimii putea fi îndepărtată nenorocirea care stătea să vină.
Zadarnică era încrederea pe care ei aveau s-o pună în templu şi slujbele lui. Riturile şi ceremoniile nu puteau face
ispăşire pentru păcate. Cu toată pretenţia lor de a fi poporul ales al lui Dumnezeu, numai reforma inimii şi a unei practici îi
putea salva de urmarea inevitabilă a unei nelegiuiri continue. {PK 414}

În învăţătura Sa, Domnul Hristos a căutat să-i educe şi să-i înveţe pe evrei să vadă ce trebuia înlăturat prin jertfa pe care avea
să o aducă El Însuşi, jertfa cea vie. "Duceţi-vă", spunea El, "şi învăţaţi ce înseamnă milă voiesc, iar nu jertfă" (Mat. 9, 13). El
a arătat că a avea un caracter curat este de cea mai mare importanţă. El S-a lipsit de orice fel de fast sau pompă, cerând acea
credinţă care lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul, şi a socotit că aceasta este singura calificare necesară pentru
Împărăţia cerurilor. El a învăţat că adevărata religie nu constă în forme sau ceremonii, atracţii sau etalări exterioare.
Domnul Hristos ar fi făcut El Însuşi aceste lucruri dacă ar fi fost esenţiale pentru formarea caracterului după modelul
divin. Însă ceea ce era El şi autoritatea Sa divină aveau la bază propriile Sale merite. El, Maiestatea cerului, a umblat pe
pământ, ascuns în haina umanităţii. Tot farmecul Său şi biruinţele Sale aveau să dea mărturie despre legătura Sa vie cu
Dumnezeu. {FE 399}

Când Hristos a venit pe pământ, se părea că omenirea îşi va atinge rapid punctul cel mai de jos. Era subminată însăşi temelia
societăţii. Viaţa devenise falsă şi artificială. Evreii, lipsiţi de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, au dat lumii tradiţii şi
speculaţii care amorţeau mintea şi ucideau sufletul. Închinarea faţă de Dumnezeu, "în duh şi în adevăr", fusese
înlocuită de ridicarea în slăvi a oamenilor printr-un şir interminabil de ceremonii inventate de om. Pretutindeni în lume,
toate sistemele religioase îşi pierdeau influenţa asupra minţii şi sufletului. Dezgustaţi de poveşti şi minciuni, căutând să-şi
înăbuşe glasul raţiunii, oamenii s-au întors către necredinţă şi materialism. Lăsând veşnicia în afara socotelilor lor, ei trăiau
pentru prezent.
Fiinţa Supremă ca fiind doar uşor diferită de opresorii lor, cu excepţia faptului că îi depăşea cu mult în putere. Toate tipurile
de religii au fost modelate după aceste idei. Fiecare dintre ele reprezenta un sistem de impuneri arbitrare. Prin daruri şi
ceremonii, închinătorii căutau să îmbuneze Dumnezeirea pentru a căpăta favoarea Sa, ca să-şi împlinească propriile
scopuri. O asemenea religie, neavând nici o putere asupra inimii sau conştiinţei, nu putea fi decât un şir de forme
ceremoniale, de care oamenii se săturaseră şi de care, cu excepţia acelui câştig pe care-l putea aceasta oferi, doreau
fierbinte să scape. Astfel, răul, fără piedici, a crescut mai puternic, în timp ce aprecierea binelui şi dorinţa după ceea ce este
bine scădeau. Oamenii au pierdut chipul lui Dumnezeu şi au primit amprenta puterii demonice, de care erau stăpâniţi. Întreaga
lume devenea o groapă a stricăciunii. {Ed 75}

În zilele Domnului Hristos, cei care-i învăţau pe copii şi tineri erau formalişti. În timpul lucrării Sale, Domnul Hristos le-a
spus rabinilor: "Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Matei 22, 29). Şi i-a acuzat că
"învaţă ca învăţături nişte porunci omeneşti" (Matei 15, 9). Tradiţia era luată în considerare, respectată şi ridicată în slăvi mai
presus decât Scripturile. Învăţăturile oamenilor şi nesfârşitele ceremonii ocupau o parte atât de mare în viaţa celui care
trebuia să înveţe, încât educaţia care oferea adevărata cunoaştere de Dumnezeu era neglijată. Marii învăţători zăboveau
continuu asupra lucrurilor mici, cerând ca orice detaliu să fie respectat în ceremoniile religioase, iar religia devenise cea
mai mare obligaţie. Ei plăteau zecime din "izmă, mărar şi chimen" (Matei 23, 23), în timp ce lăsau "nefăcute cele mai
însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia" (Matei 23, 23). Astfel, erau introduse o mulţime de absurdităţi,
nimicuri, care îndepărtau de la tineri lucrurile esenţiale care erau necesare în slujirea lui Dumnezeu.
În sistemul educaţional nu exista loc pentru acea experienţă personală în care sufletul cunoaşte puterea acelui "aşa zice
Domnul" şi ajunge să se bizuie pe cuvântul divin, singurul care poate aduce pace şi putere de la Dumnezeu. Ocupaţi cu un şir
nesfârşit de ceremonii, elevii din aceste şcoli nu aveau parte de ore liniştite în care să poată avea comuniune cu Dumnezeu şi
să-I asculte glasul vorbind inimilor lor. Ceea ce rabinii considerau educaţie superioară era în realitate
cel mai mare obstacol în calea adevăratei educaţii. Aceasta era potrivnică oricărei dezvoltări reale. Instruiţi astfel de ei,
puterile tinerilor erau reprimate, iar minţile lor înguste, limitate.
Fraţii şi surorile lui Isus au învăţat numeroasele tradiţii şi ceremonii ale rabinilor, însă Domnul Hristos nu a putut fi
convins să fie interesat de acestea. În timp ce auzea la tot pasul "să faci cutare" şi "cutare să nu faci", El Şi-a văzut de drum,
fiind independent de aceste restricţii. Cerinţele societăţii şi cerinţele lui Dumnezeu se ciocneau continuu; şi în copilăria Sa,
când obiceiurile şi învăţăturile cărturarilor învăţaţi Îl puteau afecta, El nu a frecventat şcolile lor. {FE 439}

Preoţi şi conducători s-au limitat la o înşiruire de ceremonii. Ei erau mulţumiţi cu o religie legalistă şi le era cu neputinţă
să dea şi altora adevărurile vii ale cerului. Ei socoteau propria lor îndreptăţire ca fiind în totul îndestulătoare şi nu doreau ca un
element nou să fie introdus în religia lor. Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni nu o socoteau ca ceva separat de ei, ca
fiind legată de propriul lor merit, datorită faptelor lor bune. Credinţa care lucrează din iubire şi curăţă sufletul nu are
nimic de a face cu religia Fariseilor, alcătuită din ceremonii şi porunci omeneşti. {AA 16}

Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura cu privire la slujbele
ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest
serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au
agăţat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele
arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de
împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu.
Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie.
{DA 30}

Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau de templul lor şi priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în
defavoarea lui; ei erau foarte riguroşi în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele lor.
Nici nu le trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea serviciului
divin la început.{DA 156}

Dar, în mod treptat, s-a produs o schimbare [în biserica apostolică – n.n.]. Credincioşii au început să caute defecte în ceilalţi.
Stăruind asupra greşelilor, dând loc unei critici răutăcioase, ei au pierdut din vedere pe Mântuitorul, precum şi iubirea Sa. Ei
au devenit mai stricţi în ce priveşte ceremoniile exterioare, mai scrupuloşi în ce priveşte teoria decât trăirea credinţei.
În râvna lor de a osândi pe alţii, ei au trecut cu vederea propriile lor greşeli. Ei au părăsit iubirea frăţească la care îi îndemnase
Hristos şi, mai trist decât orice, ei nu şi-au dat seama de pierderea lor. Ei nu-şi dădeau seama că fericirea şi bucuria părăseau
viaţa lor şi că, lăsând iubirea lui Dumnezeu în afara inimilor lor, în curând aveau să umble în întuneric. {AA 549}

„Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura cu privire la slujbele
ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest
serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au
agăţat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele
arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de
împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi
măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie. {DA 30}

Lucrarea Domnului Hristos nu era înţeleasă de oamenii din timpul Său. Felul venirii Lui nu se potrivea cu aşteptările lor.
Domnul Hristos era temelia întregii religii iudaice. Serviciile ei obligatorii erau statorniciri divine. Ele aveau ca scop să înveţe
poporul că la timpul cuvenit, avea să vină Acela către care arătau toate acele ceremonii. Dar iudeii înălţaseră foarte mult
formele şi ceremoniile şi pierduseră din vedere obiectivul lor. Tradiţia, maximele şi poruncile omeneşti au făcut ca
învăţăturile pe care Dumnezeu intenţiona să le fie transmise prin ele, să fie ascunse de ei.
Aceste maxime şi tradiţii au ajuns pentru ei un obstacol în calea înţelegerii şi practicării adevăratei religii. Şi atunci când a
venit Realitatea, în persoana Domnului Hristos, ei n-au recunoscut în El împlinirea tuturor simbolurilor tipurilor însăşi,
esenţa tuturor serviciilor umbră. Ei au lepădat pe Cel Adevărat şi s-au prins cu toate puterile de tipurile şi ceremoniile
lor care nu mai aveau nici o valoare. {COL 35}

Preoţii, cărturarii şi mai marii îşi urmăreau neabătuţi şirul de ceremonii şi tradiţii. Inima lor se strânsese ca burdufurile de
vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulţumeau cu o religie legalistă, era cu neputinţă să ajungă depozitarii
adevărului viu al cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală şi nu doreau ca un element nou să fie adus la
religia lor. Ei nu priveau bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul
propriu adus de faptele lor bune. Credinţa care lucrează prin iubire şi care curăţă sufletul nu putea să găsească teren
comun cu religia fariseilor, formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Efortul de a uni învăţăturile lui Isus cu religia
existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, ca şi vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile
vechi şi stricate ale tradiţiei fariseice. {DA 279}

Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Isus a declarat-o neîndestulătoare şi fără valoare.
Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau
că sunt sfinţi prin propriile eforturi de păzire a legii; dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau
foarte minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire niciodată nu putea să
intre în Împărăţia cerului. {DA 310}
Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii faţă de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoşi pot să
devină drepţi numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie va
înălţa gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu curăţia creştină lăuntrică.
Atunci ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.

 Scopul principal al sanctuarului

 dorinţa lui Dumnezeu din veşnicie de a locui în fiecare fiinţă creată
Exod 25:8 Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.
„Prin curăţirea templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca
Domnul să sălăşluiască în el prin prezenţa Lui, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui
Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un
templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind
întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin
întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din
nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa
fiecărei fiinţe. Dai iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a
fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă,
reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de
cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de mânjirea păcatului - de dorinţele
pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele, care strică sufletul. "Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L
căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi
va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul" (Mal. 3,1-3).” DA 162

1 Corinteni 3:16 Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
Ioan 2:19 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” 20 Iudeii au zis: „Au trebuit
patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” 21 Dar El le vorbea despre
Templul trupului Său.
Ioan 1:14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi [„Şi-a aşezat cortul printre noi” – trad. Cornilescu revizuită
2001], plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

 Hristos era temelia şi viaţa sanctuarului

„În ce priveşte legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: "Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica"
aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înţeleagă ascultătorii. Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care
se săvârşeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al
lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea
lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu
mai aveau nici o valoare.” {DA 166}

 Ce reprezintă ruperea de sus în jos a perdelei care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor la mortea lui Hristos?

 Când perdeaua din templul de la Ierusalim a fost sfâşiată la moartea Mântuitorului serviciul din Templul pământesc
numai avea valoare; locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
Marcu 15:37 Dar Isus a scos un strigăt tare, şi Şi-a dat duhul. 38 Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus
până jos.
„Când strigătul "S-a sfârşit" a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară.
Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de
însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes
deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să tremure; căci Domnul Însuşi Se apropie. Cu un
zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permiţând mulţimii să
privească un loc ce era odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici Şi-a manifestat
Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărţea
această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar
iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt. {DA 757}
 Sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna; ca şi sacrificul lui Cain, ele nu mai reprezentau credinţa în
Mântuitorul
„Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nici o valoare fără El. Atunci când au pecetluit
lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se
depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau
nici un rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte,
iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus
până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.{DA
166}
„Domnul l-a instruit pe Moise în mod categoric cu privire la jertfele ceremoniale, care aveau să înceteze la moartea
Domnului Hristos. Sistemul jertfelor simboliza sacrificiul Domnului Hristos ca un Miel fără cusur.” {SJ 150}

Apoi, îngerul a zis: "El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână" (adică şapte ani). Timp de şapte ani, după
ce Mântuitorul Şi-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie predicată îndeosebi iudeilor timp de trei ani şi jumătate de Hristos
Însuşi şi după aceea de apostoli. "La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare" (Dan. 9,27). În
primăvara anului 31 d.Hr., Hristos, adevărata jertfă, a fost oferită pe Calvar. Atunci perdeaua templului s-a sfâşiat în
două, arătând că însemnătatea şi caracterul sacru al serviciului jertfelor trecuseră. Venise timpul ca jertfa şi darul
pământesc să înceteze.” PK 700

 Dumnezeu nu avea să se mai întâlnească în templu cu preoţii pentru ale accepta jertfele
„Când Isus a murit pe Calvar, a strigat: "S-a sfârşit!", şi perdeaua templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Acest lucru
avea menirea să arate că slujbele sanctuarului pământesc s-au terminat pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu avea să
Se mai întâlnească în templul lor pământesc cu preoţii pentru a le accepta jertfele. Atunci a fost vărsat sângele lui Isus
care urma să fie oferit de către El Însuşi în Sanctuarul ceresc. După cum preotul intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an pentru a
curăţa sanctuarul pământesc, tot aşa a intrat Isus în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, la sfârşitul celor 2300 de seri şi
dimineţi din Daniel 8, în 1844, pentru a face o ispăşire finală pentru toţi cei care puteau fi binecuvântaţi prin mijlocirea Sa şi,
în acest fel, pentru a curăţi Sanctuarul.”{EW 254}

 Continuarea păzirii legilor ceremoniale după moartea Mântuitorului era o capcana a diavolului
„Satana s-a bucurat că iudeii erau bine prinşi în capcana lui. Ei continuau practicarea formelor lor ceremoniale
inutile, jertfelor şi rânduielilor. Când Isus atârna pe cruce şi a strigat: "S-a sfârşit!", perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt
de sus până jos pentru a arăta că Dumnezeu nu Se va mai întâlni cu preoţii în templu şi nu le va mai accepta jertfele şi
rânduielile şi pentru a semnifica totodată că zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri fusese dărâmat. Isus Se adusese
pe Sine ca jertfă şi pentru unii, şi pentru alţii, iar dacă voiau să fie mântuiţi, şi unii, şi alţii trebuia să creadă în El ca fiind
singura jertfă pentru păcat - Mântuitorul lumii.” {EW 210}

„Am văzut că, după cum iudeii L-au răstignit pe Isus, tot aşa bisericile cu numele răstigniseră aceste trei solii şi nu au, prin
urmare, nici cea mai vagă cunoştinţă în ce priveşte calea către Sfânta Sfintelor şi nici nu pot beneficia de mijlocirea săvârşită
de Hristos acolo. Asemenea iudeilor, care îşi aduceau jertfele inutile, ei îşi înalţă rugăciunile nefolositoare către
încăperea pe care Isus a părăsit-o; şi Satana, mulţumit de această amăgire, îşi ia o aparenţă religioasă şi îndreaptă către sine
mintea acestor aşa-zişi creştini, lucrând cu puterea lui semne şi minuni mincinoase pentru a-i imobiliza în capcană.” {EW
262}

 S-a pus capăt sistemului de simboluri şi ceremonii, iar sărbătoarea paştelui trebuia desfiinţată pentru totdeauna
Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme şi cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui
Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri şi
ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paştele cu ucenicii, a instituit în locul
acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor trebuia să fie
desfiinţată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmaşii Lui în toate ţările, în
toate timpurile.
Paştele fusese rânduit ca amintire a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în fiecare an,
atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata
eliberare urma să se păstreze vie în amintirea tuturor. Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora marea
eliberare săvârşită prin moartea Domnului Hristos. Această orânduire trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în
slavă şi putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare, făcută pentru noi.{DA 653}
 Serviciul ritual nu mai este în vigoare şi nu mai are nici o valoare
Prezicerea Domnului Hristos cu privire la distrugerea templului a constituit o lecţie pentru curăţirea religiei, făcând
fără efect formele şi ceremoniile. El Însuşi S-a prezentat ca fiind mai mare decât Templul şi S-a proclamat pe Sine Însuşi:
"Eu sunt calea, adevărul şi viaţa". El era Acela în care aveau să-şi găsească împlinirea toate ceremoniile şi serviciile tipice. El
S-a aşezat înainte în locul templului; toate serviciile oficiate în biserică erau centrate doar pe El.
În trecut, te puteai apropia de Hristos prin forme şi ceremonii, însă acum El Se afla pe pământ, atrăgând atenţia către
Sine, prezentând o preoţie spirituală, aşezându-l pe omul păcătos la piciorul tronului harului. "Cereţi şi vi se va da", a
făgăduit El, "căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!" (Matei 7, 7). "Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. Dacă
Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." (Ioan 14, 14.15). "Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte... Eu îl voi iubi
şi Mă voi arăta lui." (Ioan 14, 21). "Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.
Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în
dragostea Lui." (Ioan 15, 9.10).
Aceste lecţii le-a dat Domnul Hristos în învăţătura Sa, arătând că serviciul ritual nu mai este în vigoare şi nu mai are
nici o valoare. "Dar vine ceasul, şi acum a şi venit", spunea El, "când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh
şi în adevăr." (Ioan 4, 23.24). Adevărata circumciziune este închinarea faţă de Hristos în duh şi adevăr, nu prin forme şi
ceremonii, cu pretenţii făţarnice. {FE 400}

 Sistemul ceremonial fusese pervertit, rolul lui nu fusese înţeles şi venise timpul ca să fie defiinţat
„Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau
lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L
considere ca fiind un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl
îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile
de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise,
erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om
prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat.” {DA 37}

 După moartea lui Hristos, continuare legii ceremoniale pierdeau orice semnificaţie, iar slujbele lui aveau să ajungă o
batjocoră la adresa lui Dumnezeu
„Dar Israel, ca naţiune, se despărţise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului fuseseră rupte. Privind pentru ultima
dată la interiorul templului, Isus a spus cu multă jale: "Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi
mai vedea până când veţi zice: 'Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului'". Până acum, El dăduse templului numele
de casa Tatălui Său, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezenţa lui Dumnezeu urma să se
retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru slava Lui. De aici înainte, ceremoniile lui aveau să-şi piardă orice
semnificaţie, iar slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.” {DA 621}

 Serviciul ritual nu mai este în vigoare; Isus Sa-a aşezat în locul Templului
În trecut, educaţia consta într-un efort stăruitor de a umple minţile celor care învăţau cu un material care să nu fie de mică
valoare şi recunoscut în şcolile mai înalte. Învăţătorii naţiunii iudaice susţineau că îi învaţă pe copii şi tineri să înţeleagă
curăţia şi desăvârşirea legilor acelei împărăţii care trebuia să rămână veşnic, însă ei au pervertit adevărul şi puritatea. Deşi
spuneau despre ei înşişi: "Templul Domnului, templul Domnului suntem noi", totuşi L-au răstignit pe întemeietorul
structurii organizatorice iudaice, Acela către care ţinteau toate rânduielile lor. Ei au eşuat în a discerne taina evlaviei.
Adevărul, acela care era viaţa şi inima tuturor slujbelor lor, a fost dat la o parte. Ei ţineau şi încă ţin la pleavă, umbre şi
lucrurile care întruchipau adevărul. Lucrurile reprezentate în vederea discernerii adevărului au devenit atât de pervertite de
propriile lor născociri, încât ochii lor au ajuns orbiţi. Ei nu şi-au putut da seama că tipul a întâlnit antitipul în moartea
Domnului Isus Hristos. Cu cât perverteau mai mult cifrele şi simbolurile, cu atât minţile lor deveneau mai confuze, astfel că
ei nu au putut să-şi dea seama cât de perfectă era structura organizatorică iudaică, instituită şi întemeiată de Însuşi Domnul
Hristos şi arătând înspre El ca fiind realitatea. Mâncărurile, băuturile şi diferitele rânduieli s-au înmulţit atât de mult,
până ce religia ceremonială a devenit unica lor modalitate de închinare.
În învăţătura Sa, Domnul Hristos a căutat să-i educe şi să-i înveţe pe evrei să vadă ce trebuia înlăturat prin jertfa pe care
avea să o aducă El Însuşi, jertfa cea vie. "Duceţi-vă", spunea El, "şi învăţaţi ce înseamnă milă voiesc, iar nu jertfă" (Mat. 9,
13). El a arătat că a avea un caracter curat este de cea mai mare importanţă. El S-a lipsit de orice fel de fast sau pompă,
cerând acea credinţă care lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul, şi a socotit că aceasta este singura calificare necesară
pentru Împărăţia cerurilor. El a învăţat că adevărata religie nu constă în forme sau ceremonii, atracţii sau etalări
exterioare. Domnul Hristos ar fi făcut El Însuşi aceste lucruri dacă ar fi fost esenţiale pentru formarea caracterului după
modelul divin. Însă ceea ce era El şi autoritatea Sa divină aveau la bază propriile Sale merite. El, Maiestatea cerului, a umblat
pe pământ, ascuns în haina umanităţii. Tot farmecul Său şi biruinţele Sale aveau să dea mărturie despre legătura Sa vie cu
Dumnezeu.{FE 398, 399}
Prezicerea Domnului Hristos cu privire la distrugerea templului a constituit o lecţie pentru curăţirea religiei, făcând
fără efect formele şi ceremoniile. El Însuşi S-a prezentat ca fiind mai mare decât Templul şi S-a proclamat pe Sine Însuşi:
"Eu sunt calea, adevărul şi viaţa". El era Acela în care aveau să-şi găsească împlinirea toate ceremoniile şi serviciile tipice. El
S-a aşezat înainte în locul templului; toate serviciile oficiate în biserică erau centrate doar pe El.
În trecut, te puteai apropia de Hristos prin forme şi ceremonii, însă acum El Se afla pe pământ, atrăgând atenţia către
Sine, prezentând o preoţie spirituală, aşezându-l pe omul păcătos la piciorul tronului harului. "Cereţi şi vi se va da", a
făgăduit El, "căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!" (Matei 7, 7). "Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. Dacă
Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." (Ioan 14, 14.15). "Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte... Eu îl voi iubi
şi Mă voi arăta lui." (Ioan 14, 21). "Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.
Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în
dragostea Lui." (Ioan 15, 9.10).
Aceste lecţii le-a dat Domnul Hristos în învăţătura Sa, arătând că serviciul ritual nu mai este în vigoare şi nu mai are nici
o valoare. "Dar vine ceasul, şi acum a şi venit", spunea El, "când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh
şi în adevăr." (Ioan 4, 23.24). Adevărata circumciziune este închinarea faţă de Hristos în duh şi adevăr, nu prin forme şi
ceremonii, cu pretenţii făţarnice.

 O diferenţă categorică între legea morală şi cea ceremonială care urma să se încheie la moartea Domnului Hristos
Deuteronom 31:9 Moise a scris legea aceasta, şi a încredinţat-o preoţilor, fiii lui Levi, care duceau chivotul legământului
Domnului, şi tuturor bătrânilor lui Israel. 10 Moise le-a dat porunca aceasta: „La fiecare şapte ani, pe vremea anului iertării,
la sărbătoarea corturilor, 11 când tot Israelul va veni să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l
va alege El, să citeşti legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. 12 Să strângi poporul, bărbaţii, femeile, copiii şi
străinul care va fi în cetăţile tale, ca să audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească şi să
împlinească toate cuvintele legii acesteia. 24 După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia, 25
a dat următoarea poruncă Leviţilor, care duceau chivotul legământului Domnului: 26 „Luaţi cartea aceasta a legii, şi
puneţi-o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta.

2 Cronici 25:4 Dar n-a omorât pe fiii lor, căci a lucrat potrivit cu ceea ce este scris în Lege, în cartea lui Moise, unde
Domnul dă porunca aceasta: „Să nu se omoare părinţii pentru copii, şi să nu se omoare copiii pentru părinţi; ci fiecare să fie
omorât pentru păcatul lui.”
2 Cronici 30:16 Ei [preoţii şi leviţii] şedeau în locul lor obişnuit, după Legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, şi preoţii
stropeau sângele, pe care-l luau din mâna Leviţilor.
Ioan 7:23 Dacă un om primeşte tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie
împotriva Mea, pentru că am însănătoşit un om întreg în ziua Sabatului?
Ioan 1:17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Sistemul jertfelor încredinţat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de către urmaşii săi. Superstiţia, idolatria, cruzimea şi
desfrâul au denaturat serviciul simplu şi plin de însemnătate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legătură cu
idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învăţături
precise cu privire la serviciul jertfelor. După terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavă de deasupra
milostivitorului şi i-a dat îndrumări amănunţite cu privire la sistemul jertfelor şi formelor de închinare practicate la sanctuar.
Legea ceremonială i-a fost dată astfel lui Moise şi a fost scrisă de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci,
rostită pe Sinai, a fost scrisă de Dumnezeu Însuşi pe table de piatră şi păstrată cu sfinţenie în chivot.
Sunt mulţi aceia care încearcă să amestece aceste două sisteme, folosind textele care vorbesc despre legea ceremonială
pentru a dovedi că Legea morală a fost desfiinţată; dar aceasta înseamnă a strica Scripturile. Deosebirea dintre cele
două sisteme este cuprinzătoare şi lămurită. Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos,
jertfa şi preoţia Lui. Această lege rituală, cu jertfele şi rânduielile ei, trebuia să fie îndeplinită de evrei până când
preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.
Atunci trebuia să înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, "care stătea împotriva noastră şi ne
era potrivnic" şi pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce" (Col.2,14). Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul
declară: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri" (Psalmul 119,89). Şi Însuşi Domnul Hristos spune: "Să nu
credeţi că am venit să stric Legea" Căci adevărat vă spun", făcând ca declaraţia Sa să iasă şi mai mult în evidenţă, "câtă vreme
nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, până nu se va împlini tot" (Mat.5,17-18).
Aici, El ne învaţă nu numai care fuseseră cerinţele Legii lui Dumnezeu şi care erau aceste cerinţe atunci, ci şi că aceste cerinţe
vor dura cât vor fi cerul şi pământul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbătoare, ca şi tronul Său. Ea îşi va păstra
cerinţele faţă de omenire în toate veacurile. {PP 365}

 Educaţia bazată tot pe ceremonialism

În trecut, educaţia consta într-un efort stăruitor de a umple minţile celor care învăţau cu un material care să nu fie de mică
valoare şi recunoscut în şcolile mai înalte. Învăţătorii naţiunii iudaice susţineau că îi învaţă pe copii şi tineri să înţeleagă
curăţia şi desăvârşirea legilor acelei împărăţii care trebuia să rămână
{FE 398}
veşnic, însă ei au pervertit adevărul şi puritatea. Deşi spuneau despre ei înşişi: "Templul Domnului, templul Domnului
suntem noi", totuşi L-au răstignit pe întemeietorul structurii organizatorice iudaice, Acela către care ţinteau toate
rânduielile lor. Ei au eşuat în a discerne taina evlaviei. Adevărul, acela care era viaţa şi inima tuturor slujbelor lor, a fost
dat la o parte. Ei ţineau şi încă ţin la pleavă, umbre şi lucrurile care întruchipau adevărul. Lucrurile reprezentate în
vederea discernerii adevărului au devenit atât de pervertite de propriile lor născociri, încât ochii lor au ajuns orbiţi. Ei nu şi-au
putut da seama că tipul a întâlnit antitipul în moartea Domnului Isus Hristos. Cu cât perverteau mai mult cifrele şi
simbolurile, cu atât minţile lor deveneau mai confuze, astfel că ei nu au putut să-şi dea seama cât de perfectă era structura
organizatorică iudaică, instituită şi întemeiată de Însuşi Domnul Hristos şi arătând înspre El ca fiind realitatea. Mâncărurile,
băuturile şi diferitele rânduieli s-au înmulţit atât de mult, până ce religia ceremonială a devenit unica lor modalitate de
închinare.
În învăţătura Sa, Domnul Hristos a căutat să-i educe şi să-i înveţe pe evrei să vadă ce trebuia înlăturat prin jertfa pe care avea
să o aducă El Însuşi, jertfa cea vie. "Duceţi-vă", spunea El, "şi învăţaţi ce înseamnă milă voiesc, iar nu jertfă" (Mat. 9, 13). El
a arătat că a avea un caracter curat este de cea mai mare importanţă. El S-a lipsit de orice fel de fast sau pompă, cerând
acea credinţă care lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul, şi a socotit că aceasta este singura calificare necesară pentru
Împărăţia cerurilor. El a învăţat că adevărata religie nu constă în forme sau ceremonii, atracţii sau etalări exterioare.
Domnul Hristos ar fi făcut El Însuşi aceste lucruri dacă ar fi fost esenţiale pentru formarea caracterului după modelul divin.
Însă ceea ce era El şi autoritatea Sa divină aveau la bază propriile Sale merite. El, Maiestatea cerului, a umblat pe pământ,
ascuns în haina umanităţii. Tot farmecul Său şi biruinţele Sale aveau să dea mărturie despre legătura Sa vie cu Dumnezeu.{FE
399}

Când a intrat în templu, Isus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacţiile necinstite. A văzut durerea săracilor, care
credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obţine iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un
loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg. Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se
cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea învăţătură ca să înţeleagă însemnătatea lor.
Oamenii aduceau jertfe fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârşite. Iar lângă ei, necunoscut şi
neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înţelegea
valoarea lor simbolică şi acum vedea că sunt rău îndeplinite şi greşit înţelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu
exista nici o legătură între preoţi şi conducători şi Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare cu
totul deosebită. {DA 158}

Israeliţii fuseseră o naţiune privilegiată; Dumnezeu făcuse din templul lor locuinţa Sa; Sionul era "frumoasa înălţime, bucuria
întregului pământ" (Ps. 48,2). Acolo se afla templul care de mai bine de o mie de ani stă-tea ca o dovadă a purtării de grijă şi a
iubirii duioase a lui Hristos, care Se îngrijise de ei aşa cum se îngrijeşte un tată de singurul său copil. În templul acesta îşi
rostiseră profeţii solemnele lor avertismente. Acolo, parfumul frumos mirositor al tămâiei se ridicase spre Dumnezeu din
cădelniţele de aur, amestecându-se cu rugăciunile credincioşilor. Acolo cursese sângele animalelor ca un simbol al sângelui
ispăşitor al lui Hristos. Acolo, deasupra capacului ispăşirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase slava lui Dumnezeu. Acolo
slujiseră preoţii şi, timp de secole, se perindase strălucirea simbolurilor şi ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se
sfârşească. {DA 577}

„Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era şi aceea a curăţirii ceremoniale. Neglijarea săvârşirii unor ritualuri
înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare;
omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute. Rânduielile cu privire la curăţire erau nenumărate. Viaţa
întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viaţa acelora care încercau să ţină cerinţele rabinice era o luptă
neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale şi un şir nesfârşit de spălări şi curăţiri. În timp ce oamenii erau ocupaţi cu
lucruri şi cu detalii lipsite de importanţă şi cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenţia le era îndepărtată de la
marile principii ale Legii Sale. Hristos şi ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale şi iscoadele au făcut din
aceasta temeiulcocuzaţiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El criticându-i pe ucenici. Când
au ajuns în faţa mulţimii, au spus: "Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când
mănâncă".{DA 396}
„Iudeii erau aşa de grijulii în ce priveşte curăţia ceremonială, încât orânduirile lor erau extrem de împovărătoare.
Mintea lor era ocupată cu ă şi restricţii şi, de teama de a nu se mânji pe dinafară, nu observau murdăria pe care egoismul
şi răutatea le-o lăsau în suflet. Isus nu pomeneşte despre această curăţie ceremonială ca fiind una dintre condiţiile de a intra
în Împărăţia Sa, ci scoate în evidenţă nevoia de curăţie a inimii. Înţelepciunea care vine de sus este "mai întâi curată" (Iacov
3,17). În cetatea lui Dumnezeu, nu va intra nimic care este mânjit. Toţi aceia care vor locui acolo trebuie să ajungă să aibă aici
o inimă curată. {MB 25}

 Marea controversă în biserica apostolică cu privire la legea ceremonială

„Evreii se mândreau cu serviciile lor stabilite în mod divin şi au dedus că, odată ce Dumnezeu a precizat modul de
închinare evreiesc, era imposibil ca El să autorizeze vreodată vreo schimbare în vreuna din indicaţiile legate de aceasta.
Creştinătatea, au hotărât ei, trebuie să se adapteze la legile şi ceremoniile iudaice. Le era greu să înţeleagă pe deplin ce
fusese desfiinţat prin moartea Domnului Hristos. Le era greu să priceapă că toate jertfele lor prefiguraseră moartea
Fiului lui Dumnezeu, în care tipul s-a întâlnit cu antitipul, făcând ca toate ceremoniile şi jertfele religiei iudaice,
hotărâte în chip divin, să nu mai aibă nici o valoare.
Pavel fusese mândru de stricteţea lui ca fariseu, dar, după ce Domnul Hristos i S-a descoperit în drum spre Damasc, în mintea
lui s-a clarificat misiunea Mântuitorului, precum şi propria-i lucrare în convertirea neamurilor, şi a înţeles pe deplin
diferenţa dintre credinţa vie şi formalismul mort. Pavel încă se pretindea un fiu al lui Avraam şi ţinea cele Zece Porunci în
literă şi în spirit, cu tot atâta loialitate ca şi înainte de convertirea lui la creştinism. El ştia, însă, că ceremoniile tipice
trebuiau, în curând, să înceteze cu totul, de vreme ce lucrurile spre care acestea arătaseră se împliniseră, iar lumina
Evangheliei îşi revărsa slava peste religia iudaică, dând o semnificaţie nouă vechilor sale ritualuri. {SJ 306}

„Ierusalimul era metropola iudeilor şi acolo se găsea cel mai mare exclusivism şi bigotism. Iudeii creştinaţi, trăind cu
viziunea templului, fireşte că îngăduiau minţii lor să se întoarcă la privilegiile deosebite ale iudeilor ca naţiune. Când ei
au văzut biserica creştină depărtându-se de ceremoniile şi tradiţiile iudaismului şi şi-au dat seama că sfinţenia aceea
deosebită, cu care fuseseră îmbrăcate obiceiurile iudaice, va dispărea în lumina noii credinţe, mulţi s-au mâniat pe
Pavel, ca fiind el acela care, în mare măsură, a pricinuit această schimbare. Nici chiar ucenicii nu erau cu toţii pregătiţi să
primească din inimă hotărârea consiliului. Unii erau plini de râvnă pentru legea ceremonială; şi ei l-au privit cu
neplăcere pe Pavel, fiindcă socoteau că principiile sale cu privire la obligaţiile legii iudaice nu erau aşa stricte. {AA 198}
Când cu o ocazie mai târziu Petru a vizitat Antiohia, el a câştigat încrederea multora prin purtarea sa prudentă faţă de
convertiţii dintre Neamuri. Pentru o vreme, el s-a purtat potrivit luminii date din cer. El a învins atât de mult prejudecata
firească, încât a stat chiar la masă cu convertiţii dintre Neamuri. Însă, când unii dintre iudeii care ţineau cu străşnicie la
legea ceremonială au venit de la Ierusalim, în mod neînţelept Petru şi-a schimbat atitudinea faţă de convertiţii dintre
păgâni. Unii dintre iudei s-au prefăcut şi ei cu el, "aşa că până şi Barnaba a fost prins în lanţul făţărniciei lor".{AA 198}

Fapte 15:5 Atunci unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat, şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate
împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise.
6 Apostolii şi presbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut.
7 După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o
alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei, şi să creadă.
8 Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă.
9 N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin credinţă.
10 Acum, deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi
nu l-am putut purta?
11 Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”
12 Toată adunarea a tăcut, şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse
Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor.
13 Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul şi a zis: „Fraţilor, ascultaţi-mă!
14 Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care
să-I poarte Numele.
15 Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris:
16 „După aceea Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi
înălţa din nou:
17 pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu,
18 zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi Sunt cunoscute din veşnicie.”
19 De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu;
20 ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate şi de sânge.
21 Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni, care-l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate
zilele de Sabat.”
22 Atunci apostolii şi presbiterii1 şi întreaga Biserică au găsit cu cale să aleagă vreo cîţiva dintre ei, şi să-i trimeată la
Antiohia, împreună cu Pavel şi Barnaba. Şi au ales pe Iuda, zis şi Barsaba, şi pe Sila, oameni cu vază între fraţi.
23 Şi au scris astfel prin ei: „Apostolii, presbiterii şi fraţii: către fraţii dintre Neamuri, care sunt în Antiohia, în Siria şi în
Cilicia, plecăciune!
24 Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor, şi v-
au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea;
25 noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni, şi să-i trimitem la voi,
împreună cu prea iubiţii noştri Barnaba şi Pavel,
26 oamenii aceştia, care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos.
27 Am trimis, deci, pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri.
28 Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,
29 adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace zugrumate, şi de curvie, lucruri de cari, dacă
vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi.”

„În timp ce apostolii împreună cu evangheliştii şi membrii laici din Antiohia erau uniţi într-un efort stăruitor de a câştiga
multe suflete la Hristos, nişte credincioşi iudei din Iudea, "din partida Fariseilor", au izbutit să pună în discuţie o problemă
care în curând a dat loc la o deosebire de păreri în biserică, fapt ce a produs consternare printre cei dintre Neamuri veniţi la
credinţă. Cu multă convingere, aceşti învăţători iudaizanţi susţineau că, spre a fi mântuit, cineva trebuie să fie circumcis
şi să păzească întreaga lege ceremonială. Pavel şi Barnaba au întâmpinat această falsă învăţătură cu promptitudine,
opunându-se introducerii ei printre creştinii veniţi dintre Neamuri. Pe de altă parte, mulţi dintre credincioşii iudei din
Antiohia au susţinut poziţia fraţilor de curând veniţi din Iudea. În general, convertiţii iudei nu erau dispuşi să se mişte tot
atât de repede, după cum providenţa lui Dumnezeu le deschidea calea. Ca urmare a lucrării apostolilor printre Neamuri,
era clar că convertiţii dintre aceştia din urmă vor întrece cu mult la număr pe convertiţii dintre iudei. Iudeii se temeau că,
dacă restricţiile şi ceremoniile legii lor nu aveau să fie obligatorii pentru Neamuri, drept condiţie pentru părtăşia în
biserică, particularităţile naţionale ale iudeilor, care până aici îi ţinuseră deosebiţi de toţi ceilalţi oameni, în cele din
urmă vor ajunge să dispară printre aceia care primeau solia Evangheliei.
Iudeii totdeauna se mândreau cu rânduielile date lor de Dumnezeu; şi mulţi dintre aceia care fuseseră convertiţi la
credinţa lui Hristos încă mai considerau că, din moment ce Dumnezeu a fixat odată, în mod lămurit, felul de închinare
iudaică, era foarte puţin probabil că El ar îngădui vreodată vreo schimbare în vreuna din îndrumările date. Ei stăruiau
că legile şi ceremoniile iudaice trebuie să facă parte din rânduielile religiei creştine. Ei erau înceţi în a înţelege că toate
jertfele aduse nu au fost altceva decât o preînchipuire a morţii Fiului lui Dumnezeu, în care tipul întâlnea antitipul şi
după care riturile şi ceremoniile dispensaţiunii mozaice nu mai erau obligatorii.
Înainte de convertirea sa, Pavel se socotise ca fiind fără vină "cu privire la neprihănirea care o dă Legea" (Filip. 3, 6). Dar, o
dată cu schimbarea inimii, el a câştigat o mai clară înţelegere a misiunii Mântuitorului ca Răscumpărător al întregului neam
omenesc - atât Neamuri, cât şi iudei - şi a învăţat deosebirea dintre o credinţă vie şi un formalism mort. În lumina
Evangheliei, vechile ritualuri şi ceremonii încredinţate lui Israel au dobândit o nouă şi mai profundă însemnătate.
Lucrurile cărora ele le erau o umbră s-au înfăptuit şi cei care trăiau sub dispensaţiunea Evangheliei au fost scutiţi de
păzirea lor. Totuşi, Pavel ţinea Legea de neschimbat a Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu atât în spiritul, cât şi în litera
ei.” AA 189, 190

„Altădată, Petru discutase cu fraţii săi despre convertirea lui Corneliu şi a prietenilor săi şi despre părtăşia sa cu ei. Când,
cu acea ocazie, Petru a arătat cum Duhul Sfânt Se revărsase asupra Neamurilor, el a spus: "Deci, dacă Dumnezeu le-a dat
acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?" (Fapte 11,17).
Acum, cu aceeaşi căldură şi putere, el a zis: "Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt
ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe
Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?" Jugul acesta
nu era Legea Celor Zece Porunci, după cum pretind unii care socotesc că nu mai sunt obligatorii cerinţele Legii; Petru
se referea aici la legea ceremonială, care fusese desfiinţată şi înlăturată prin răstignirea lui Hristos.
Duhul Sfânt a socotit de bine să nu impună legea ceremonială asupra convertiţilor dintre Neamuri şi gândirea
apostolilor în această privinţă era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat acest consiliu şi ultima lui hotărâre
a fost: "De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu".”{AA 194}

Iacov şi-a prezentat cu hotărâre mărturia că Dumnezeu a plănuit să aducă neamurile în biserică pentru a se bucura de toate
privilegiile evreilor. Duhul Sfânt a găsit că este bine să nu impună legea ceremonială neamurilor convertite. După investigarea
atentă a subiectului, apostolii şi bătrânii au văzut chestiunea în aceeaşi lumină şi au avut acelaşi gând ca şi Duhul lui
Dumnezeu. Iacov a prezidat consiliul şi hotărârea lui finală a fost: "De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora
dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu."
El a spus ca legea ceremonială şi în special circumcizia să nu fie impuse în nici un fel şi nici măcar recomandate
neamurilor. Iacov a căutat să-i impresioneze pe fraţii lui cu faptul că, întorcându-se la Dumnezeu de la idolatrie, neamurile
făceau o mare schimbare în credinţa lor; şi că era nevoie de multă precauţie pentru a nu le tulbura mintea cu întrebări
încurcate şi îndoielnice, pentru a nu fi descurajate în a-L urma pe Hristos. {SJ 308}

 Criza din Galatia avea de-a face tot cu legea ceremonială

„În bisericile din Galatia, rătăcirea căuta să înlăture solia Evangheliei pe faţă, deschis. Hristos, adevărata temelie a
credinţei, era cu totul dat la o parte pentru a fi înlocuit cu învechitele ceremonii ale iudaismului. Apostolul a văzut că,
pentru a salva pe credincioşii din Galatia de influenţele primejdioase care îi ameninţau, trebuia să fie luate măsurile cele mai
hotărâte şi să fie date avertizările cele mai pătrunzătoare.”
Apostolul a cerut galatenilor să se despartă de călăuzele false care-i duseseră în rătăcire şi să se întoarcă la credinţa ce fusese
însoţită de dovezile de netăgăduit ale aprobării divine. Oamenii care încercaseră să-i abată de la credinţa lor în Evanghelie
erau făţarnici, cu inima nesfinţită şi cu o viaţă decăzută. Religia lor era alcătuită dintr-un şir de ceremonii, prin
îndeplinirea cărora ei nădăjduiau să dobândească favoarea lui Dumnezeu. Ei nu doreau după o Evanghelie care
chema la o ascultare de cuvântul: "Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,
). Ei erau de părere că o credinţă întemeiată pe o asemenea învăţătură cerea un sacrificiu prea mare şi astfel ei s-au agăţat de
rătăcirile lor, înşelându-se singuri şi înşelând şi pe alţii.
A înlocui sfinţenia inimii şi a vieţii cu forme exterioare de religiozitate, este încă şi acum tot atât de plăcut firii
nerenăscute, cum era şi în zilele acestor învăţători iudei. Astăzi, ca şi atunci, există călăuze spirituale mincinoase, la a
căror învăţătură mulţi ascultă cu nesaţ. Este străduinţa bine chibzuită a lui Satana de a abate minţile de la nădejdea mântuirii
prin credinţa în Hristos şi ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În fiecare veac, arhivrăjmaşul îşi adaptează ispitele potrivit
prejudecăţilor sau pornirilor acelora pe care el caută să-i amăgească. În vremurile apostolice, el i-a făcut pe iudei să înalţe
legea ceremonială şi să-L lepede pe Hristos; în vremurile de acum, el îi îndeamnă pe mulţi pretinşi creştini, sub
pretenţia că-L onorează pe Hristos, să arunce ocară asupra Legii morale şi să înveţe că preceptele ei pot fi călcate fără
primejdia pedepsei. Este de datoria fiecărui slujitor al lui Dumnezeu să se împotrivească ferm şi hotărât acestor pervertitori
ai credinţei şi, prin cuvântul adevărului, să arate fără teamă rătăcirile lor. {AA 386, 387}

„În timpul rămânerii la Corint, Pavel a avut motive de serioasă îngrijorare cu privire la unele din bisericile deja
întemeiate. Datorită influenţei falşilor învăţători, care s-au ridicat printre credincioşii din Ierusalim, dezbinarea, erezia,
senzualismul au câştigat repede teren dintre credincioşii din Galatia. Aceşti învăţători falşi amestecau tradiţiile iudaice cu
adevărurile Evangheliei. Neluând în seamă hotărârea Consiliului general de la Ierusalim, ei au impus convertiţilor dintre
Neamuri păzirea legii ceremoniale. Situaţia era îngrijorătoare. Relele care fuseseră introduse ameninţau ca, în scurtă vreme,
să nimicească bisericile din Galatia.” {AA 384}

 Chiar şi apostolii au greşit şi au dat dovadă de laşitate în abordara acestei controverse severe
cu privire la legea ceremonială
"Vezi, frate", au spus ei ca răspuns la mărturia sa, "câte mii de Iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar
ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi Iudeii care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie
copiii împrejur şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreşit mulţimea are să se adune căci vor auzi
că ai venit. Deci, fă ce-ţi vom spune noi. Avem aici patru bărbaţi care au făcut o juruinţă. Ia-i cu tine, curăţeşte-te împreună cu
ei şi cheltuieşte tu pentru ei, ca să-şi radă capul. Şi astfel vor cunoaşte toţi că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre
tine, ci că şi tu umbli întocmai după rânduială şi păzeşti Legea. Cu privire la Neamurile care au crezut, noi am hotărât şi le-am
scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de desfrânare".
Fraţii sperau că Pavel, urmând calea arătată de ei, ar putea da o puternică dovadă împotriva rapoartelor neadevărate cu privire
la el. Ei l-au asigurat că hotărârea consiliului, ţinut mai înainte cu privire la convertiţii dintre Neamuri şi la legea
ceremonială, era încă considerată ca fiind bună. Însă sfatul dat acum nu era potrivit cu această hotărâre. Nu Duhul lui
Dumnezeu era acela care insuflase acest sfat; el era rodul laşităţii. Conducătorii bisericii din Ierusalim ştiau că, prin lipsa
de conformare faţă de legea ceremonială, creştinii aveau să-şi atragă asupră-le ura Iudeilor, şi să se expună astfel prigoanei.
Sinedriul făcea tot ceea ce putea pentru ca să împiedice extinderea Evangheliei. El alegea bărbaţi care să-i urmărească pe
apostoli, îndeosebi pe Pavel, şi pe
{AA 404}{AA 405}
orice cale cu putinţă să se opună lucrării lui. Dacă creştinii ar fi fost învinuiţi înaintea Sinedriului ca nişte călcători ai legii,
atunci ar fi urmat să sufere o grabnică şi aspră pedeapsă ca apostaziaţi de la credinţa iudaică.
Mulţi dintre iudeii care primiseră Evanghelia mai nutreau încă un simţământ de consideraţie faţă de legea
ceremonială şi erau prea grabnici a face concesii neînţelepte, nădăjduind ca astfel să câştige încrederea conaţionalilor lor,
să le îndepărteze prejudecăţile şi să-i câştige la credinţa în Hristos, ca Răscumpărător al lumii. Pavel a înţeles că, atâta vreme
cât mulţi dintre membrii cu vază ai bisericii din Ierusalim aveau să continue a nutri o prejudecată împotriva lui, ei aveau să
lucreze continuu în vederea nimicirii influenţei lui. Simţea că, dacă printr-o concesie chibzuită i-ar fi putut câştiga pentru
adevăr, atunci ar fi înlăturat o mare piedică din calea succesului Evangheliei în alte locuri. Însă el nu era autorizat de
Dumnezeu să cedeze atât cât îi cereau ei.
Când ne gândim la marea dorinţă a lui Pavel de a fi în bună înţelegere cu fraţii săi, dragostea sa gingaşă faţă de cel slab în
credinţă, respectul lui faţă de apostolii care fuseseră cu Hristos, şi faţă de Iacov, fratele Domnului, şi la ţinta lui de a se face
totul pentru toţi, atât cât putea, fără a sacrifica principiul - când ne gândim la toate acestea, nu este surprinzător faptul că el a
fost constrâns să se abată de la umblarea lui hotărâtă şi neclintită pe care o urmase până aici. Dar, în loc de a-şi împlini
scopul dorit, străduinţele lui pentru a ajunge la o împăcare nu au făcut decât să zorească criza, grăbind suferinţele sale
ce au fost profetizate, având ca rezultat despărţirea de fraţii săi, lipsind biserica de unul din cei mai puternici stâlpi ai ei şi
întristând inimile credincioşilor de pretutindeni.”{AA 406}

 Scurtarea perioadei activităţii apostolului Pavel a provenit to din această acerbă controversă
„Terminându-şi lucrarea la Corint, el s-a hotărât să se îmbarce direct pentru unul din porturile de pe coasta Palestinei.
Toate aranjamentele fuseseră făcute, iar el era pe punctul de a păşi pe bordul corabiei, când i s-a spus despre un complot
urzit de iudei spre a-i lua viaţa. În trecut, aceşti împotrivitori ai credinţei fuseseră înfrânţi în toate strădaniile lor de a pune
capăt lucrării apostolului. Succesul ce însoţea predicarea Evangheliei a trezit din nou mânia iudeilor. Din fiecare colţ
veneau veşti despre întinderea noii învăţături, prin care iudeii erau scutiţi de păzirea ritualurilor legii ceremoniale şi
Neamurilor le era îngăduit să aibă aceleaşi privilegii cu iudeii, ca nişte copii ai lui Avraam. Pavel, în predicile sale din Corint,
a prezentat aceleaşi argumente asupra cărora a stăruit cu atâta putere şi în epistolele sale. Declaraţia sa puternică, cum că "nu
mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur" (Col. 3,11), era privită de vrăjmaşii săi ca o
cutezătoare batjocorire a credinţei şi au hotărât ca glasul lui să fie adus la tăcere.” {AA 390}

„Apostolul a arătat [celor de la Roma] că religia nu constă din ritualuri şi ceremonii, crezuri şi teorii. Dacă ar fi aşa, atunci
omul firesc ar putea să o priceapă prin cercetare, aşa cum înţelege lucrurile pământeşti. Pavel a învăţat însă că religia este o
forţă practică şi mântuitoare, un principiu venind în totul de la Dumnezeu, o personală experienţă a puterii
reînnoitoare a lui Dumnezeu asupra sufletului.
El a arătat cum Moise îndreptase atenţia lui Israel asupra lui Hristos, ca fiind Profetul de care aveau să asculte; cum toţi
profeţii au mărturisit despre El, ca fiind marele remediu hotărât de Dumnezeu pentru păcat, Cel nevinovat care avea să poarte
păcatele celui vinovat. El nu le-a găsit vină în păzirea de către ei a formelor şi ceremoniilor, ci le-a arătat că, în timp ce ţineau
serviciul ritual cu mare exactitate, ei lepădau pe Acela care era antitipul întregului sistem. {AA 452}

 Chiar şi bătrânul apostol Ioan a trebuit să se lupte cu tendinţa puternică de a impune din nou păzirea
legii ceremoniale – numită rătăcire
Cu cât anii treceau şi numărul credincioşilor creştea, cu atât Ioan lucra cu o şi mai mare credincioşie şi râvnă pentru fraţii săi.
Vremurile erau pline de primejdii pentru biserică. Amăgiri satanice se găseau pretutindeni. Printr-o reprezentare greşită şi prin
minciună, uneltele lui Satana căutau să stârnească împotrivire faţă de învăţăturile lui Hristos; şi, ca urmare, biserica era
ameninţată de dezbinări şi rătăciri. Unii care Îl mărturiseau pe Hristos pretindeau că iubirea Lui i-a eliberat de ascultarea de
Legea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, mulţi învăţau că este necesar să păzească obiceiurile şi ceremoniile iudaice; şi că
simpla păzire a Legii, fără credinţa în sângele lui Hristos, era îndestulătoare pentru mântuire. Unii, susţineau că Hristos a fost
un om bun, dar Îi tăgăduiau divinitatea. Unii care pretindeau a fi credincioşi cauzei lui Hristos, erau nişte amăgitori, căci în
practică ei tăgăduiau atât pe Hristos, cât şi Evanghelia Sa. Ei înşişi, trăind în nelegiuire, aduceau rătăcirea în biserică. În felul
acesta, mulţi erau împinşi în păienjenişul scepticismului şi al îndoielii.
Ioan s-a umplut de tristeţe când a văzut cum aceste rătăciri otrăvitoare se furişau în biserică. {AA 554}
 Sistemul ceremonial şi sibolic iudaic trebuie studiat cu atenţie (nu înviat sau păstrat) pentru că conţine
mari adevăruri cu privire la evanghelie. Învăţăturile trebuie extrase, nu formele şi simbolurile perpetuate.
„Importanţa sistemului iudaic nu este încă pe deplin înţeleasă. Adevărurile profunde şi vaste se găsesc în ritualurile şi
simbolurile lui. Evanghelia este aceea care deschide tainele lui. Printr-o cunoaştere a Planului de Mântuire, adevărurile lui
sunt deschise înţelegerii. Mult mai mult decât putem noi face, este privilegiul nostru de a înţelege aceste minunate teme.
Noi trebuie să înţelegem profunzimea lucrurilor lui Dumnezeu. Îngerii doresc să pătrundă, să înţeleagă adevărurile ce sunt
descoperite celor care cu inima smerită cercetează Cuvântul lui Dumnezeu şi se roagă pentru mai mare lungime, lărgime,
adâncime şi înălţime a cunoaşterii, pe care numai El singur o poate da. {COL 134}

Isus a fost lumina poporului Său - Lumina lumii - înainte de a veni pe pământ în corp omenesc. Prima rază de lumină, care a
străpuns întunericul în care păcatul învăluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Şi de la El a venit orice rază
strălucitoare a cerului care a căzut asupra locuitorilor pământului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa şi Omega -
Cel dintâi şi Cel de pe urmă. De când Mântuitorul Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor şi S-a înălţat la cer, "ca să Se
înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24), s-a revărsat lumină de la crucea Golgotei şi din locurile sfinte
ale Sanctuarului ceresc.
Dar lumina aceasta mai clară, ce ne-a fost dată, n-ar trebui să ne facă să o dispreţuim pe aceea care, în vremurile de la
început, a fost primită prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsă lumină
asupra sistemului iudaic şi dă importanţă legii ceremoniale. Pe măsură ce se descoperă adevăruri noi, iar ceea ce era
cunoscut de la început ajunge să fie pus într-o lumină mai clară, caracterul şi scopurile lui Dumnezeu sunt date pe faţă în
purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouă rază de lumină pe care o primim ne aduce o mai clară înţelegere a planului de
mântuire, care este aducerea la îndeplinire a voinţei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouă frumuseţe şi o
nouă forţă în Cuvântul inspirat şi studiem paginile lui cu un interes mai profund şi mai captivant. {PP 368}

„Legea ceremonială a fost dată de Domnul Hristos. Chiar şi după ce nu mai trebuia păstrată, Pavel le-o înfăţişa
iudeilor în adevărata poziţie şi valoare, arătând locul pe care îl avea în planul de mântuire şi legătura ei cu lucrarea
Domnului Hristos; şi marele apostol arăta că legea aceasta era măreaţă, vrednică de divinul ei Dătător. Serviciul
solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevăruri care urmau să fie descoperite de-a lungul generaţiilor ce aveau să
vină. Norul de tămâie ce se înălţa o dată cu rugăciunile poporului Israel reprezenta neprihănirea Lui, singura care poate face
ca rugăciunea păcătosului să fie vrednică de primit înaintea lui Dumnezeu; victima însângerată de pe altarul jertfelor
mărturisea despre un Răscumpărător ce avea să vină; iar din Sfânta Sfintelor, semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu
strălucea cu putere. În felul acesta, prin veacurile de întuneric şi apostazie, credinţa a fost păstrată vie în inimile oamenilor,
până când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel făgăduit.
Isus a fost lumina poporului Său - Lumina lumii - înainte de a veni pe pământ în corp omenesc. Prima rază de lumină, care a
străpuns întunericul în care păcatul învăluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Şi de la El a venit orice rază
strălucitoare a cerului care a căzut asupra locuitorilor pământului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa şi Omega -
Cel dintâi şi Cel de pe urmă. De când Mântuitorul Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor şi S-a înălţat la cer, "ca să Se
înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24), s-a revărsat lumină de la crucea Golgotei şi din locurile sfinte
ale Sanctuarului ceresc.
Dar lumina aceasta mai clară, ce ne-a fost dată, n-ar trebui să ne facă să o dispreţuim pe aceea care, în vremurile de la
început, a fost primită prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsă lumină
asupra sistemului iudaic şi dă importanţă legii ceremoniale. Pe măsură ce se descoperă adevăruri noi, iar ceea ce era
cunoscut de la început ajunge să fie pus într-o lumină mai clară, caracterul şi scopurile lui Dumnezeu sunt date pe faţă în
purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouă rază de lumină pe care o primim ne aduce o mai clară înţelegere a planului
de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a voinţei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouă
frumuseţe şi o nouă forţă în Cuvântul inspirat şi studiem paginile lui cu un interes mai profund şi mai captivant. {PP 368}

Legile cu privire la sărbători ceremoniale

Levitic 23:4 Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte pe care le veţi vesti la vremurile lor Hotărâte. 5 În luna întâia,
în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului. 6 Şi în a cinsprezecea zi a lunii acesteia, va fi
sărbătoarea azimilor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi. 7 În ziua întâia, să aveţi o adunare Sfântă: atunci să
nu faceţi nici o lucrare de slugă. 8 Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a şaptea să fie o adunare
sfântă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.”

Levitic 23:9-21 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 10 „Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe
care v-o dau, şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pîrgă a secerişului vostru. 11 El să
legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte şi într-alta, a doua zi
după Sabat. 12 În ziua când veţi legăna snopul, să aduceţi, ca ardere de tot Domnului, un miel de un an fără cusur; 13 să
adăugaţi la el două zecimi de efă din floarea făinii, frământată cu untdelemn, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros
plăcut Domnului; şi să aduceţi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin.
14 Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua aceasta, când veţi aduce un dar de mâncare
Dumnezeului vostru. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui.15 De a doua zi
după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi.
16 Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou
dar de mâncare. 17 Să aduceţi din locuinţele voastre două pîini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu
două zecimi de efă din floarea făinii, şi coapte cu aluat: acestea Sunt cele dintâi roade pentru Domnul. 18 Afară de aceste
pîini, să aduceţi ca ardere de tot Domnului şapte miei de un an fără cusur, un viţel şi doi berbeci; să adăugaţi la ei darul de
mâncare şi jertfa de băutură obişnuite, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului. 19 Să aduceţi şi un ţap
ca jertfă de ispăşire, şi doi miei de un an ca jertfă de mulţumire. 20 Preotul să legene aceste dobitoace într-o parte şi într-alta
ca dar legănat înaintea Domnului, împreună cu pâinea adusă ca pîrgă şi cu cei doi miei: ele să fie închinate Domnului, şi să fie
ale preotului. 21 În aceeaşi zi, să vestiţi sărbătoarea, şi să aveţi o adunare Sfântă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.
Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui.

Levitic 16:33 Să facă ispăşire pentru Locul preaSfânt, să facă ispăşire pentru Cortul Întâlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire
pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării. 34 Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: odată pe an să se facă ispăşire
pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.” Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul.

„De trei ori pe an întregul Israel se aduna pentru închinare la sanctuar (vezi Exod 23, 14-16). Pentru o vreme, locul
acestor întâlniri fusese la Silo; iar apoi, locul acestor servicii divine naţionale a fost Ierusalimul şi aici se adunau seminţiile la
sărbătorile anuale.
Prima dintre aceste sărbători, Paştele, sărbătoarea azimilor, avea loc în luna Abib, întâia lună a anului iudaic, care
corespunde cu sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie. Frigul iernii trecuse, ploaia târzie se terminase şi întreaga natură se
bucura de frumuseţea şi voioşia primăverii. Iarba înverzea pe coline şi prin vâlcele, iar câmpiile erau împodobite de flori.
Toate casele Ierusalimului se deschideau, oferind peregrinilor adăpost, fără plată; dar toate acestea nu erau încăpătoare pentru
adunarea cea mare şi se întindeau corturi prin toate locurile libere din cetate şi pe dealurile învecinate.
În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Paştele, care, prin ceremoniile lui solemne şi impresionante, comemora
eliberarea din robia egipteană şi arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul
Şi-a dat viaţa pe Golgota, însemnătatea Paştelui a încetat; şi, pentru amintirea acestei întâmplări, a fost rânduită
Sfânta Cină, pe care Paştele o preînchipuise.
După Paşte urma Sărbătoarea azimilor, care ţinea şapte zile. Prima zi şi a şaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu
trebuia să se facă nici o lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii I se aduceau lui Dumnezeu primele roade ale recoltei anului.
Orzul era cea dintâi cereală din Palestina, ce dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat
de preot în faţa altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoaşterii că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era
îngăduită strângerea recoltei.
{PP 540}
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită şi Sărbătoarea
secerişului sau Sărbătoarea săptămânilor. Ca expresie a recunoştinţei pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau
înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite şi coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a şaptea venea Sărbătoarea corturilor, sau a roadelor. Sărbătoarea aceasta recunoştea belşugul lui Dumnezeu
în produsele livezilor de pomi roditori, ale viilor şi ale livezilor de măslini. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului.
Pământul îşi dăduse belşugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul şi vinul erau puse în magazii, cele dintâi
roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care îi
binecuvântase atât de îmbelşugat.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie un îndemn la bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a ispăşirii, în care se
primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, veneau acum înaintea Lui
pentru a-I recunoaşte bunătatea şi pentru a-L lăuda pentru îndurările Lui. Lucrările secerişului fiind terminate şi preocupările
pentru noul an neîncepând încă, poporul era liber de griji şi se putea bucura în voie de timpul acela plăcut şi sfânt. Cu toate că
numai taţilor şi fiilor le era dată porunca de a se înfăţişa la sărbătoare, pe cât era posibil ei erau totuşi însoţiţi de toată familia,
iar de ospitalitate aveau parte şi slugile, leviţii, străinii şi săracii, cărora li se zicea un "bun venit".
Ca şi Paştele, Sărbătoarea corturilor era o sărbătoare de aducere aminte. În amintirea vieţii sale de pribegie în pustie,
poporul trebuia să-şi părăsească locuinţele şi să locuiască în corturi făcute din ramuri verzi, "din pomii cei frumoşi, ramuri de
finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu" (Lev. 23, 40.42.43).
În prima zi avea loc o adunare sfântă, iar celor şapte zile li se adăuga o a opta zi, care era ţinută în acelaşi chip.
Cu prilejul acestor adunări anuale, inima tuturor, tineri şi bătrâni, era îndemnată să-I slujească lui Dumnezeu, în timp ce
întâlnirea întregului popor, venit din toate părţile ţării, întărea legătura care-i apropia de Dumnezeu şi unii de alţii. Ar fi
bine ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să aibă o
{PP 541}
sărbătoare a corturilor - o fericită amintire a binecuvântărilor lui Dumnezeu faţă de ei. După cum copiii lui Israel
sărbătoreau eliberarea lucrată de Dumnezeu pentru părinţii lor şi se gândeau la minunata ocrotire în timpul călătoriilor lor
după ieşirea din Egipt, tot astfel şi noi să fim recunoscători şi să ne reamintim de diversele căi pe care el le-a deschis pentru a
ne scoate din lume şi din întunericul rătăcirii, la lumina preţioasă a harului şi adevărului Său.
Pentru aceia care locuiau departe de cortul întâlnirii, participarea la sărbătorile anuale trebuie că le lua mai mult de o
lună. Acest exemplu de devotament faţă de Dumnezeu trebuie să impună însemnătatea serviciului divin şi nevoia de a
subordona interesele noastre egoiste şi lumeşti faţă de cele spirituale şi veşnice. Noi suferim o mare pagubă dacă neglijăm
privilegiul de a ne întâlni, a ne încuraja şi întări unii pe alţii în servirea lui Dumnezeu. Ade'vărurile Cuvântului Său îşi pierd în
inima noastră importanţa şi puterea lor. Inima noastră nu mai este trezită şi luminată, iar noi regresăm în cele spirituale. În
legăturile creştine unii cu alţii, noi pierdem mult prin lipsa noastră de simpatie. Acela care stă departe de alţii nu-şi
îndeplineşte datoria încredinţată lui de Dumnezeu. Noi suntem copiii aceluiaşi Tată şi, în ce priveşte fericirea, suntem
dependenţi unii de alţii. Cerinţele lui Dumnezeu şi ale omenirii ni se adresează. Cultivarea capacităţilor sociabile din fiinţa
noastră ne uneşte strâns cu fraţii noştri şi ne aduce fericire în străduinţele noastre de a-i face pe alţii fericiţi. (PP, p.539-542)

Cei care locuiau departe de tabernacol erau nevoiţi să călătorească mai bine de o lună de zile pentru a participa la
sărbătorile anuale. Acest exemplu de devoţiune este menit să accentueze importanţa închinării religioase şi necesitatea
subordonării egoismului şi a intereselor noastre lumeşti faţă de cele spirituale şi veşnice.
Când neglijăm privilegiul prieteniei, care ne încurajează şi ne întăreşte în slujba lui Dumnezeu, noi favorizăm o mare pierdere.
Adevărurile Cuvântului Lui îşi pierd prospeţimea şi relevanţa în mintea noastră. Inimile noastre nu mai sunt luminate şi trezite
de influenţa sfinţitoare, iar noi scădem din punct de vedere spiritual. Prin lipsa simpatiei reciproce, noi pierdem mult în
asocierile pe care le realizăm în calitate de creştini. Cel care se izolează de alţii nu ocupă locul pe care Dumnezeu l - a rânduit
pentru el. Cu toţii suntem copiii aceluiaşi Tată şi depindem unii de alţii în realizarea fericirii. Cerinţele lui Dumnezeu şi
nevoile omenirii ne îndatorează. Cultivarea sociabilităţii din natura noastră omenească constituie tocmai ceea ce ne aduce
simpatia fraţilor şi ne conferă fericire şi satisfacţie în eforturile pe care le facem pentru a - i binecuvânta pe ceilalţi. - PP 541
(1890) {2MCP 628}