SCOPUL VIEŢII – verifică-ţi

valorile!
Am fost cu toţii frapaţi când am auzit ştirea. Era scurtă, dar îngrozitoare: „A murit
prinţesa Diana”. În floarea vieţii, renumită, fermecătoare şi bogată. Viaţa i s-a curmat
dintr-o dată cum se stinge o lumânare în bătaia vântului. Seara a primit fericită
cadoul de la persoana iubită, iar noaptea toată lumea o compătimea.

Pe parcursul întregii săptămâni moartea uneia dintre cele mai renumite femei a fost
subiectul central abordat de mass-media. Milioane de oameni au urmărit dezorientaţi
ceremonia funebră.

„Adio, trandafirul Angliei”, cânta prietenul Dianei în acea dimineaţă, în care englezii îşi
stăpâneau cu greu lacrimile. Lumânarea a ars şi s-a stins cum ne vom stinge şi noi
cândva…

Odată un profesor a luat o lumânare, a aprins-o şi a pus-o pe catedră. Aruncând nori

de fum înspre tavan, încet-încet, lumânarea se consuma. Profesorul a vrut să dea o
lecţie elevilor despre ce înseamnă procesul de ardere, oxidare, şi după ce lumânarea
s-a topit, profesorul a concluzionat: ,,Vedeţi, dragi elevi, acesta este un proces de
ardere, de oxidare, la fel ca şi viaţa noastră.” Unul dintre elevi ridică mâna şi, fără să
fie întrebat de profesor, zise: ,,Domnule profesor, dacă viaţa noastră s-ar consuma ca
o lumânare, ce rost ar avea?” Această întrebare străbate sufletele fiecăruia dintre noi.

Şi unde mai pui că uneori lumânarea se aprinde la ambele capete, oamenii aleargă
de dimineaţă până seara şi uneori viaţa se termină mult mai repede. De ce ne-am
mai născut pe lumea asta? De ce facem umbră pământului? Care este rostul vieţii?
Ion Druţă spune în „Clopotniţa”: „A studia istoria unei lumi nu e lucru chiar atât de
greu. A frământa şi a înţelege propria ta viaţă – iată o muncă pentru care mulţi sunt
chemaţi, puţini sunt aleşi.”

Să analizăm câteva din posibilele scopuri ale vieţii:

1. Moartea
Un mare învăţat spunea aşa: ,,Fiecare clipă a vieţii este un pas către moarte”. E
adevărat sau nu? În cimitirul Bellu din Bucureşti se află teritoriul scriitorilor şi al
poeţilor. Pe crucea lui George Coşbuc scrie:

,,O luptă-i viaţa, deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor

Pe seama cui…? Eşti un nemernic

De n-ai un ţel hotărâtor,

Îi ai pe-ai tăi, de n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.”

Dar alergarea lor se termină aici. Între Coşbuc şi Eminescu, deasupra căruia teiul îşi
scutură creanga, se află Mihail Sadoveanu, dincoace de Coşbuc se află Zaharia
Stancu, pe a cărui cruce scrie: ,,Am cu ţărâna legământ pe care nimeni nu-l poate
desface” şi vizavi de ei se află mormântul Sofiei Mavrodin pe care scrie că ,,nu de
moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.” Şi spuneţi-mi, dragi prieteni, doar pentru asta
ne-am născut? Are rost viaţa aceasta dacă ne-am născut doar ca să murim?

Un mare scriitor român, preţuit în mod special după revoluţia din ’89, este Emil
Cioran şi foarte mulţi tineri îi citesc operele astăzi. Ascultaţi ce spune el: ,,A exista este
un fenomen colosal care nu are nici un sens, astfel aş defini starea de uimire în care
trăiesc zi după zi”. Nici un sens.

Ascultaţi ce spune Ernest Hemingway, un american care a luptat în război,

binecunoscut din romanele autobiografice ,,Adio arme” şi ,,Pentru cine bat
clopotele?”: ,,Existenţa este viaţa fără rost a omului. Niciodată nu-şi atinge ţelul. Tot
ce face este fără valoare şi moartea este pecetea acestei lipse de sens”. Spuneţi-mi,
vă rog, nu se ridică o voce din fiinţa noastră care vrea să spună: ,,Este ceva mai mult
decât moartea, nu se poate ca totul să se termine la moarte şi nimeni să nu mai
contabilizeze nimic. Nu se poate!” Cineva spunea: Nu se poate ca viaţa noastră să se
rezume la o liniuţă. Ştiţi, când mergem la cimitir, pe o anumită cruce scrie: 1956-
2005. Atât, o liniuţă, aceea este viaţa noastră. Ar fi tragic, ar fi trist, ar fi nespus de
trist dacă ar fi aşa!

2. Contopirea cu natura

Alţii spun aşa: ,,Noi nu trăim ca să murim, noi trăim ca să ne contopim cu natura.
Românii, în mod special prin balada populară „Mioriţa”, reflectă acest motiv al
contopirii cu natura, în ciobanul mioritic care vrea să fie îngropat ,,în dosul stânii” ca
să-şi audă ,,câinii.” Vrea să se contopească cu natura şi George Coşbuc. Citim despre
aceasta în poezia ,,Vara”:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,

Naturo, tu, ca o virgină,

Cu umblet drag, cu chip iubit

Aş vrea să plâng de fericit

Că simt suflarea ta divină…

În ea s-au îngropat ai mei,

În ea o să mă-ngrop şi eu…”

Ce frumos, te îngropi în natură şi-ţi cântă păsărelele: „Cip-cirip!”. Şi gata! Deasupra-ţi

flutură creanga şi mare bucurie în veşnicie!

Oamenii de ştiinţă au calculat că un om mijlociu conţine: grăsime pentru a fabrica

şase bucăţi de săpun, fier pentru a fabrica un cui, 2,5 kg de calcar pentru a vopsi un
grajd de vaci, 100 de grame de fosfor pentru câteva chibrituri şi sulf cât să scapi un
câine de puricii lui. Pentru asta ne-am născut, doar ca să îngrăşăm pământul? Să fim
contopiţi cu natura?

3. ,,Să mâncăm şi să bem!”

Unii au găsit un alt răspuns. ,,Să mâncăm şi să bem!” Mulţi oameni au un singur ţel în
viaţă: ,,Să mâncăm şi să bem!” Ne putem deosebi noi de nişte animale dacă avem
doar acest scop în viaţă?

4. Munca

Alţii spun: „Noi trăim ca să muncim de dimineaţă de la 5 până seara la 11, muncim şi
iar muncim. Dacă îţi permiţi să stai o zi acasă, te sună băieţii şi îţi zic: ,,Aoleu, ai
pierdut 100 de dolari, sau chiar 1000 de dolari, cum de nu te-ai dus la lucru? Vai,
îndrăzneşti să te odihneşti?” ,,Muncă, muncă şi iar muncă.” Pentru unii nu există timp
decât aşa, auxiliar, pentru ei acesta este scopul vieţii, direcţia pe care au pornit şi
nimic nu-i mai poate scoate de acolo. Într-o zi, un preot făcea o înmormântare şi
citea un necrolog, o iertăciune, şi zicea aşa: ,,Munca a fost viaţa ta, ai muncit, ai
muncit şi iar ai muncit, prin muncă ţi-ai crescut copiii, de dimineaţa devreme până
seara târziu ai muncit, ai muncit şi iar ai muncit.” Două femei din auditoriu vorbeau
una către cealaltă:

,,Auzi, dragă, acest necrolog n-ar fi fost mai potrivit pentru un cal?” De dimineaţă
până seara, muncă, muncă şi iar muncă. Muncă, atât ştie calul. Altceva nu ştie.
Trebuie să trăim pentru mai mult decât atât, cu siguranţă.

5. Familia

Alţii spun aşa: scopul vieţii noastre este familia şi nu este rău, nu? Într-adevăr,
oamenii sunt mult mai fericiţi când au familii bune şi se simt iubiţi. Totuşi această
fericire este atât de imprevizibilă. Ceea de ce astăzi te bucuri, mâine se poate face
scrum. Divorţul, moartea despart zilnic mii de oameni. Am putea spune deci că
familia este doar un mijloc de a ne face fericiţi în timp ce tindem spre un scop.
Scopul vieţii însă trebuie să fie ceva mai adânc, care să răzbată fiinţele noastre şi care
să liniştească sufletele noastre.

6. Cariera. Profesia

Alţii spun: scopul este cariera, profesia şi nu este rău să fii un profesionist, să fii
licenţiat, un om care să ai multe studii. Însă după anii ’90 s-a inventat în Moldova un
cuvânt care sună aşa: şomaj. După ce o viaţă întreagă ai tras într-o anumită direcţie,
ţi se spune: ,,Ne pare rău, fabrica noastră se privatizează”.

Charles Finney era student în ultimul an la Drept. Era băiat deştept şi dorea să ajungă
unul din cei mai mari avocaţi ai secolului trecut (căci a trăit atunci). Într-o bună zi, un
respectat profesor cu plete albe l-a oprit pe culoarele universităţii: „Bună, Charlie! Ce
mai faci? Ce proiecte mai ai?” „O, domnule profesor, am planuri mari. M-am hotărât,
de îndată ce termin, să-mi fac stagiul la cel mai mare avocat din Londra”. „Buuun, şi
după aceea?” Cu ochii sclipitori, tânărul răspunse: „După cinci ani îmi voi deschide
propriul cabinet”. „Buuun, şi apoi?” „Ei, o să-mi fac un nume, o să câştig bani, mulţi
bani”. „Buuun, şi după aia?” „După aia? Ei bine… am să mă însor cu o fată frumoasă şi
bună”. „Prea bine, şi după aia?” „Păi, o să fim fericiţi, o să avem copii, o să trăim până
la adânci bătrâneţi”. „Buun, şi apoi?” „Apoi,… spuse Charles fără elan, vom muri…”
„Bine, Charlie, şi apoi?” Tânărul privi uimit la faţa enigmatică a bătrânului: „Mai este
vreun apoi?” „O, Charlie, ai uitat: judecata! Ştii, judecata de apoi”. La asta nu se
gândise. Câteva săptămâni au trecut, iar Charles nu mai găsea pacea. Într-una din
după-amiezi, istovit sufleteşte, tânărul s-a retras într-o pădure de pe dealul de alături.
Voia să fie singur, el şi cu Dumnezeu. Veni amurgul, apoi umbrele nopţii, şi Charles
era tot în pădure în agonie sufletească. Către miezul nopţii, Charles intră în casă. Era
alt om. Faţa lui trăda bucuria şi pacea.

Şi Charles Finney nu a mai ajuns avocat. În schimb, a ajuns marele Charles Finney,
predicatorul care a întors cu faţa spre Dumnezeu un milion de suflete.

Foarte puţini oameni îşi pun întrebarea: ,,Şi apoi, ce?”

7. Datoria

Alţii spun că scopul vieţii este datoria. Să ne facem datoria pe care o avem în lumea
aceasta. Pentru unii oameni să-şi facă datoria a însemnat să ia copiii altor oameni, să-
i adune în lagărele de concentrare, să facă din ei săpun. Pentru alţii să-şi facă datoria
înseamnă să-l salute pe şeful celui de-al treilea Reich care făcea cu mâna din maşină
şi care zicea: Es liebe Deutschland! (Trăiască Germania!) Dar atunci când în faţa
tribunalului suprem de la Nürnberg au fost întrebaţi: ,,Ce aţi făcut?” Ştiţi ce răspuns
au dat acei oameni? ,,Ne-am făcut datoria!” Ce este datoria, cine îşi face datoria?
Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare, pentru că nu ştim ce este moral şi
ce nu este moral dacă nu avem un criteriu de moralitate.

8. Distracţia

Sharon Stone, o celebră actriţă americană, declară: ,,Motivul pentru care ne aflăm pe
lume este sexul. Sexul face trandafirii să înflorească. Sexul are puterea naturii, iar
natura este mai puternică decât oricine. Nu ne putem opune lui şi avem nevoie de
sex aşa cum avem nevoie de aer, apă şi hrană.”

Sharon Stone este prin contrast preşedintele unei fundaţii americane pentru
cercetările legate de SIDA. Astăzi tinerii sunt învăţaţi că nu este important dacă faci
sau nu sex, important s-o faci protejat. Ce înseamnă asta? Dragi tineri, ştiţi câte
milioane de viruşi SIDA activi încap pe suprafaţa unui singur punct pus la sfârşitul
propoziţiei? În jur de trei milioane de viruşi SIDA activi. Pentru o clipă de distracţie
mulţi plătesc cu viaţa. Freddie Mercury spre sfârşitul vieţii a spus: ,,Poţi avea tot ce
există în lume şi cu toate acestea să fii cel mai singuratic om. Aceasta e cea mai
amară singurătate. Succesul mi-a adus o faimă greu de egalat şi milioane de lire
sterline, dar m-a oprit să beneficiez de un singur lucru de care avem nevoie – o
relaţie continuă de dragoste”.

Trăim într-o generaţie bolnavă, care nu înţelege faptul că fiinţa umană atât de
complexă, capabilă să se autorepare, nu poate să trăiască doar pentru scopuri
trecătoare în viaţă. ,,Vrem să ne distrăm în viaţă, să bem, să conducem maşina, să
călătorim, sex, droguri, bani, etc. până la vomă, până la autodistrugere”, spun tinerii.
Oare acesta este sensul vieţii noastre? N-ar fi prea puţin? N-ar fi o tragedie teribilă,
nu ne-am simţi singuri în acest colţ al universului?

9. Banii şi puterea

În societatea modernă se pare că mulţi oameni au o singură preocupare: obţinerea

banilor şi a lucrurilor care se pot cumpăra cu ei. Dacă îi urmăreşti pe cei bolnavi de
această boală, vei afla că cei mai mulţi dintre ei nu se dau înapoi de la nici un mijloc
necinstit de a-i obţine. Aproape întotdeauna li se pare că au descoperit un filon de
aur, dar bogăţia le scapă printre degete. În loc să se îmbogăţească, ajung dominaţi
de pasiunea lor.

Cu atât mai mult, cei care se îmbogăţesc îşi dau repede seama că bogăţia nu
satisface nevoia umană de a găsi o semnificaţie a vieţii. Nici o sumă de bani nu
poate cumpăra acest lucru.

Bogăţia în sine nu este rea, problema este că „dragostea de bani este rădăcina
tuturor relelor” (1 Timotei 6:10). Majoritatea crimelor din lume se comit din cauza
banilor. Lăcomia este cea care-i scoate din minţi pe mulţi oameni. După cum spune şi
Ioan Slavici în Moara cu Noroc: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”

Visul celor ce obţin mulţi bani este să fie puternici şi să aibă la picioarele lor întreaga
lume. Sunt însă şi alţi factori care îţi dau putere. Spiritul de competiţie îmbracă multe
forme. De exemplu, pentru fete nu există factor social mai dominant decât
frumuseţea fizică. O tânără foarte frumoasă este atât de puternică încât chiar şi băieţii
se tem de ea. Ea domneşte într-un liceu ca o regină pe tron şi primeşte toate premiile
şi distincţiile

Pentru băieţi, jocul puterii are un aspect fizic mai pronunţat decât în cazul fetelor. Cei
mai tari îi forţează pe cei mai slabi să le accepte voia. Deseori băieţii se bat doar ca
să-şi apere prestigiul.

Mulţi tineri încearcă să devină puternici prin sport, prin diverse competiţii şi sunt
foarte mândri când ceilalţi le apreciază succesul.

Înainte de a obţine ceva însă trebuie să-ţi pui întrebarea: „Pentru cine voi realiza
toate acestea?” Dacă doreşti puterea numai pentru a deveni puternic, te afli pe un
drum greşit. Dacă doreşti celebritatea numai pentru a deveni celebru, te aşteaptă
dezamăgirea.

Se povesteşte că după cincisprezece ani un fost student şi-a vizitat colegiul. S-a dus
să arunce ceva la coşul de gunoi şi ce a găsit? Printre resturi şi gunoaie zăcea trofeul
cu numele campionilor de tenis. Catedra de sport l-a aruncat. A fost o lovitură
puternică pentru acea persoană. A luat trofeul, l-a curăţat şi i l-a dat unui prieten să-l
păstreze. De aici putem învăţa un lucru important: Dacă trăieşti suficient de mult,
viaţa va arunca şi trofeele tale la gunoi! Nu contează cât de importante au fost
unele lucruri la un moment dat pentru că, oricum, dacă ele au reprezentat un scop în
sine, trecerea timpului le va învechi şi le va rugini.

Deci, nici bogăţia şi nici puterea nu pot fi un scop în sine.

Atunci care este scopul vieţii?

Pentru a înţelege acest lucru însă ar trebui să înţelegem altceva: De unde

venim? Care ne este originea?

Dacă am întâlni un aparat necunoscut, pentru a afla unde-l putem folosi vom
merge la producător şi vom afla scopul creării lui. Cel ce l-a gândit ştie
numaidecât la ce este bun. Noi însă am fost gândiţi de cineva? Şi dacă da, la ce
suntem buni?

În lumea noastră există două teorii care luptă pentru putere încercând să răspundă
la întrebările de mai sus. Acestea sunt teoria evoluţionistă şi teoria creaţionistă.
Teoria evoluţionistă susţine că tot ce este pe pământ a evoluat de la fiinţele
inferioare spre cele superioare. Evoluţia nu a fost proiectată de nimeni, ci s-a produs
la întâmplare. Deci, noi, oamenii, suntem produsul întâmplării şi urmaşii maimuţei.
Teoria creaţionistă susţine însă că există un Dumnezeu inteligent, care a creat
pământul cu tot ce este pe el, iar ca coroană a creaţiunii a fost plăsmuit omul. El a
primit dreptul de a stăpâni acest pământ.

Şi în cazul primei teorii, şi în cazul celeilalte apar o mulţime de întrebări. Care-i însă
adevărată?

Mulţi atei susţin că este prea neverosimilă ideea că lumea a fost creată în şase zile de
un Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut. Să ne întrebăm însă: este oare mai
simplu să crezi că noi, nişte fiinţe deosebit de complexe, am apărut la întâmplare?
Să luăm ca exemplu structura ochiului.

Fiecare din ochii noştri este compus din 125 000 000 fotoelemente care percep
imaginile şi obiectele. Aceste elemente sunt de 25 ori mai sensibile decât cea mai
bună peliculă foto. În fiecare ochi se află aşa-numitul „receptor de lumină”, „staţie
electrică” (care prelucrează 70+ reactive chimice) şi un nucleu în care se conţine mai
multă informaţie decât într-o enciclopedie de 30 volume.

Informaţia despre imagini se transmite în centrul de prelucrare primară (3 000 000 de

celule nervoase), apoi în sus spre nervul optic în acea regiune a creierului, care este
special destinată pentru a o descifra.

Evoluţia ateistă afirmă că nu există Dumnezeu, care ar fi creat totul, şi animalele

primare au fost oarbe până în momentul când, în rezultatul mutaţiei (o schimbare
genetică bruscă), li s-au dezvoltat ochii.

Interesant, în ce fel s-a produs acest lucru? Treptat? Este imposibil să ne imaginăm,
cum poate un singur ochi să se dezvolte treptat într-o structură complexă şi
ordonată, formată din câteva milioane de părţi componente. Dar şi în acest caz,
ochiul nu ar fi putut funcţiona fără muşchii care răspund de focusare, fără ganglioni,
fără nervul optic şi fără celulele specializate ale creierului. Peştele mutant cu ochiul de
care nu ar fi avut nevoie ar fi arătat destul de ridicol. Ei bine, poate nimeni nici nu l-ar
fi observat, şi totuşi el ar fi fost devorat din cauză că această povară inutilă i-ar fi
îngreuiat deplasarea. Şi atunci nu ar fi rămas nici un mutant.

Sau poate întreg sistemul s-a dezvoltat în acelaşi timp? Posibilitatea că totul a fost
anume aşa provoacă doar râsul.

Darwin, întemeietorul teoriei evoluţioniste, spunea: „Când mă gândesc la ochiul

omenesc, mă cutremur.” Spre sfârşitul vieţii Darwin s-a dezis de teoria sa din cauza
că teoria conţinea prea multe lucruri inexplicabile.

Spre exemplu:

1. Dovezile: lipsa lor

 Schema geologică:

Schema geologică evoluţionistă afirmă că straturile geologice se succed într-o

anumită ordine, pornind de jos, de la „cel mai vechi” spre „cel mai tânăr”. Până la
această dată, nicăieri pe pământ nu a fost găsită „coloana geologica” evoluţionistă.
De regulă, toate straturile geologice demonstrează lipsa a peste jumătate din
„perioadele geologice”, astfel că straturile se succed cu goluri inexplicabile sau/şi de-
a valma.

Transmutaţiile

Ca să înlocuiască creaţiunea supranaturală, Charles Darwin a propus transformarea

unei specii din alta inferioară, prin mutaţii genetice (transmutaţii). Modelul era logic.
Trebuia doar să fie confirmat de fapte.

Ca să producă dovezile, biologul T. H. Morgan, încă din 1910, a început o serie de

experienţe asupra musculiţei de oţet. În urma experienţelor s-au obţinut 3.000 de
mutaţii. În toate cazurile obţinute (fie că s-a obţinut musculiţă fără aripi, musculiţă
neagră, musculiţă cu aripi curbate, musculiţă cu picioare sub formă de antenă),
musculiţa (drosofila) a rămas tot musculiţă de oţet. Ba mai mult: de regulă, mutaţiile
s-au dovedit dăunătoare; în cel mai bun caz – fără efect. Nici una din ele însă nu a
transformat-o într-o super-muscă. Experimentul a dovedit că mutaţiile există doar
pentru conservarea şi adaptarea mai bună a speciei respective, nicidecum pentru
transformarea ei în altceva. Până acum, însă, nici o transmutaţie n-a fost dovedită.

 Verigile lipsă

Schema evolutivă a procesului de devenire de la materie moartă la om parcurge 10

etape: protozoare, metazoare, nevertebrate, peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere,
maimuţa, omul. Pentru nici una din aceste 10 etape nu s-a găsit măcar o singură
formă de tranziţie (organisme care ar fi de exemplu jumătate reptilă, jumătate
pasăre).

În schimb, viaţa apare brusc în stratul cambrian, fără nici un fel de premergători. În
acest strat, fosilele sunt extrem de multe, variate şi chiar complexe. Nici o specie de
tranziţie nu se găseşte între aceste fosile cambriene, ca de altfel în nici unul din
straturile „coloanei geologice”.

Aceste goluri de dovezi îl fac pe savantul evoluţionist britanic, Gerald Kerkut, să

afirme: „Filosofia evoluţiei este bazată pe presupuneri şi în consecinţă nu poate fi
verificată ştiinţific.” Mark Ridley, zoologul Universităţii Oxford, mărturisea direct: „Nici
un evoluţionist nu foloseşte raportul fosilelor drept dovadă în favoarea teoriei
evoluţiei şi împotriva teoriei creaţiunii”. Iar revista Newsweek comenta: „Dovezile
furnizate de fosile ne îndepărtează de la darwinismul clasic care este predat în şcoli.
Veriga lipsă dintre om şi maimuţă este cea mai incitantă din întreaga ierarhie de
fiinţe-fantomă. Cu cât mai mult savanţii caută forme de tranziţie, cu atât mai frustraţi
(înşelaţi) devin ei.”

2. Nepotrivire cu legile naturale

Dacă primul criteriu este nesatisfăcut prin lipsa dovezilor, cel de-al doilea criteriu este
nesatisfăcut prin contradicţii izbitoare cu legile ştiinţifice cunoscute.

 Legile termodinamicii.

Legea întâia a termodinamicii spune că „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci

totul doar se transformă”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale
şi materiale, energia sau masa nu se creează. Ea doar se transformă. Evoluţionismul,
în schimb, declară în numele ştiinţei că „ universul a apărut la întâmplare…”

Legea a doua a termodinamicii demonstrează „răcirea termică a universului”. Cu alte

cuvinte, universul organizat tinde să se dezorganizeze, căutând echilibrul, inerţia, un
zero absolut; niciodată, din întâmplare, materia nu se organizează spre planuri
superioare, ci doar se dezorganizează… Evoluţionismul însă se bazează pe creşterea
de informaţie şi auto-organizarea materiei, în salturi către superior – fapt ce
contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul că haosul, printr-un „Big-bang”, s-a
transformat pe sine într-un creier cu 120 trilioane de legături este o călcare a acestei
legi. Doctrina că totul poate să crească în organizare, din pură întâmplare, într-un
interval de milioane de ani, este acceptată doar ca un crez religios, nu ca teorie
ştiinţifică.

 Legea biogenezei

Evoluţionismul presupune că viaţa a apărut spontan, din materie moartă, printr-o

întâmplare absolut fericită; că substanţele chimice lipsite de viaţă au avut puterea, cel
puţin o dată, să se combine în mod spontan şi să producă organisme vii. Încă din
1890, Louis Pasteur a combătut decisiv crezul acesta, formulând legea că „viaţa
provine doar din viaţă”. A susţine contrariul este neştiinţific.

 Genetica

La data când evoluţionismul era acceptat ca teorie, ştiinţa era nesigură. Genetica,
ramura biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii (moştenirii), nu exista.
Una din cauzele inventării teoriei evoluţioniste a fost că Darwin, Huxley şi Haeckel au
observat asemănările dintre structura internă şi forma exterioară a diferitor
organisme. Însă genetica a demonstrat că speciile cu asemănări au structuri diferite la
nivel de celulă, în special de ADN (acid dezoxiribonucleic). ADN-ul care se află în
fiecare celulă conţine codul genetic al organismului. Circa 80000 de gene compun
cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, căpşuna conţine doar 8% faţă de
om, în timp ce ceapa conţine de 12 ori mai mult (adică 960000 de gene). Iar ameba –
de 200 de ori mai mult! Genetica demonstrează că fiecare specie este unică şi diferită
de celelalte.
Michael Denton, cercetător australian în genetică moleculară, scrie în cartea sa
„Evoluţionismul – o teorie în criză”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 de ani,
la ora actuală ştim că există nu numai o despărţire clară între speciile vii, ci şi că
această dramatică despărţire este absolut neunificată de nici o formă tranziţională
(„verigi lipsă”). Ba mai mult, aceste forme tranziţionale nu numai că nu pot fi
experimentate în laborator, dar sunt chiar imposibile.”

 Probabilitatea

Evoluţionismul consideră că viaţa a apărut din întâmplare. Şansa îndeplinirii tuturor

condiţiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula,
organele este extraordinar de mică.

Probabilitatea apariţiei spontane a numai 200 de enzime, cât este necesar pentru
apariţia unei celule primare, a fost calculată la 1/10 40.000. Să comparăm această cifră cu
vârsta acceptată a universului în teoria evoluţionistă, de 1/1017 secunde. Observaţi că
acest timp nu ne ajunge nici pentru primul pas în evoluţia organismelor. Sir Fred
Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de imposibil ca presupunerea ca un tornado,
bântuind un depozit de fier vechi, să asambleze un Boeing 747”.

„Matematicienii sunt de acord că, din punct de vedere statistic, orice probabilitate
mai mare de 1060 este egală cu „0”. Oricare din speciile cunoscute, incluzând chiar şi
bacteria unicelulară, are un număr enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o
bacterie unicelulară are circa 3 milioane de nucleotizi, aliniaţi într-o succesiune foarte
exactă. Aceasta înseamnă că nu există probabilitate matematică pentru nici una din
speciile cunoscute, pentru o apariţie întâmplătoare prin mutaţii întâmplătoare”.

Din ce în ce mai mulţi oameni de ştiinţă NU mai au încredere în

evoluţionism! Ştiinţa modernă îşi are rădăcinile bine înfipte în concepţia creştină
despre lume, spre marea dezamăgire a evoluţioniştilor. Un univers ordonat, condus
de legi, pare a fi efectul unei Cauze inteligente – iată credinţa multora dintre primii
oameni de ştiinţă. Copernic şi Newton nu s-au ferit să-şi considere descoperirile
drept dovezi pentru faptul că un Dumnezeu al ordinii stă în spatele întregului
Univers. Lucrurile nu stau altfel nici azi. Fizicieni de talie mondială, aşa cum este şi
Paul Davie, declară că „orice progres în fizica fundamentală pare să descopere o altă
faţetă a ordinii”. Francis Crick şi James Watson, oameni de ştiinţă, care în 1953 au
descoperit planul moleculei de ADN, au dat o mare lovitură evoluţionismului. ADN-ul
este cel mai puternic indicator al unui plan inteligent. Dean Kenyon, biochimist şi fost
chimist evoluţionist, a ajuns la concluzia că viaţa îşi datorează începutul unei surse
din afara naturii, iar concluzia lui se bazează pe solide argumente ştiinţifice. Lista
oamenilor de ştiinţă care resping evoluţionismul ar putea continua, la fel ca şi lista
argumentelor lor. Se pare că au dreptate cei care afirmă că ai nevoie de multă
credinţă pentru a crede în evoluţionism.
Şi tot aşa mai departe…

Iată câteva motive pentru care merită să crezi în creaţiune!

Ştiinţa recunoaşte că materia este de fapt numai o formă de energie. Atomii sunt
formaţi practic din spaţii goale. Materia se aseamănă unui balon umflat în care
99,999% din spaţiu este gol, iar numai 0,001% este ocupat de particule materiale.
Dacă s-ar comprima întreaga omenire, cele 6 miliarde de oameni ar încape într-o
sferă cu raza de 1 cm, pământul într-o sferă de 100 m, soarele într-una cu raza de 3
km. Ceea ce vedem noi drept materie nu reprezintă altceva decât orbitele electronilor
care se rotesc în jurul nucleelor atomice. Dacă electronii s-ar roti ceva mai încet, nu s-
ar vedea lumea înconjurătoare. Acest fenomen este asemenea cu rotirea unei elice de
avion. La o rotire obişnuită elicea nu se vede. Dacă s-ar roti mai repede, s-ar putea
din nou vedea. În comparaţie cu dimensiunea universului, galaxia noastră are
dimensiunea unui grăunte de nisip cu diametrul de 0,1 mm, rătăcit într-un cub cu
latura de 20 m (dimensiunea galaxiei). Reducând galaxia noastră (Calea Lactee) la
dimensiunea continentului Asia, sistemul nostru solar ar avea dimensiunea unei
pietricele de 2-3 cm. Împreunarea forţelor energetice din univers este foarte exactă şi
potrivită cerinţelor de existenţă ale materiei şi vieţii. Cineva trebuie să fi planificat
inteligent această minunată împreunare, înainte de facerea lumii. Câteva exemple:
dacă la crearea universului gravitaţia şi forţa de atracţie atomică ar fi fost numai cu
ceva mai mari sau mai mici, nu ar fi fost posibilă formarea materiei, planetelor,
galaxiilor. Dacă gravitaţia ar fi fost cu numai 0,00000001% mai mare, nu s-ar fi putut
forma galaxiile. De mărimea gravitaţiei şi forţei electromagnetice a depins şi apariţia
vieţii în univers. La cea mai mică abatere a lor, nu ar fi apărut viaţa. Ştiinţa actuală nu
poate explica gravitaţia, electricitatea, magnetismul, forţa nucleară… Să admitem că
ar fi existat un Big-bang. Ce a existat însă înaintea declanşării lui? Singularitatea, cum
o numesc oamenii de ştiinţă, este imposibil de explicat, căci implică energie,
temperatură şi o densitate infinită. Altă întrebare: cum se poate explica ordinea
actuală din univers, creată din dezordinea totală existentă după Big-bang? Acest fapt
contrazice principiul al doilea al legii termodinamice, principiu după care dezordinea
ar trebui să crească pe măsura scurgerii timpului, nu să descrească, cum s-a petrecut
în realitate. Alt mister este cel al vieţii. Calcule statistice au demonstrat că
probabilitatea apariţiei spontane a moleculelor mai complicate, ca rezultat al unui
lanţ de pure întâmplări, este practic zero. Originea vieţii rămâne în continuare o mare
taină. Probabilitatea naşterii întâmplătoare a vieţii pe pământ (sau pe alte planete din
univers) este nulă. Inexplicabil este şi modul cum conştiinţa acţionează asupra
materiei. Cum poate un simplu gând să pună în mişcare muşchii picioarelor spre a
face câţiva paşi prin cameră sau muşchii mâinii spre a ridica o carte de pe masă?
Sir Isaac Newton: „Acest extraordinar de frumos sistem format din soare, planete şi
comete a luat naştere numai prin proiectul şi dominaţia unei Fiinţe inteligente şi
puternice.”

Charles Darwin: „Unde sunt infinit de numeroasele verigi de trecere care ar ilustra
acţiunea selecţiei naturale? Ca şi ochiul, urechea este şi ea mult prea complexă
pentru a fi produsul evoluţiei.”
Albert Einstein: „Oricine este serios implicat în căutarea ştiinţei se convinge că există
un Spirit, o Inteligenţă Superioară, care apare evident în legile universului, un Spirit
mult superior celui al omului şi unul în faţa căruia noi, cu puterile modeste, trebuie să
ne simţim umili. În aceasta constă slăbiciunea pozitiviştilor şi a ateilor, care se simt
mândri de convingerea lor că au reuşit să dezbare lumea nu numai de zei, ci şi de
miracole. Frumuseţea acestui lucru este că trebuie să ne mulţumim cu recunoaşterea
miracolelor dincolo de care nu există cale de ieşire. Doresc să ştiu cum a creat
Dumnezeu lumea. Nu mă interesează un fenomen sau altul, spectrul unui element
sau al altuia. Doresc să cunosc gândurile Lui, restul sunt amănunte.”
Chiar dacă apar numeroase întrebări şi în teoria creaţionistă, sunt cu mult mai puţine
decât cele din teoria evoluţionistă. Până la urmă cu toţii admitem în adâncul inimii că
este Cineva, o Minte Supremă care le ştie pe toate şi care ne poate veni în ajutor.

Omul întotdeauna a căutat cu bucurie ceva care depăşeşte capacitatea noastră de a

ne lega doar de pământul acesta. În adâncurile inimilor noastre ştim că trăim pentru
ceva mai mult decât o simplă contopire cu natura, sau doar pentru a mânca şi a bea,
sau doar pentru a ne canaliza energia în cei din jur, fie şi cei din familie, sau doar
pentru a ne face datoria ori alte scopuri vremelnice. Auziţi ce spune Ernest Sanz:
,,Scopul vieţii noastre este întâlnirea cu Dumnezeu, cu existenţa, cu veşnicia”. Acesta
este ţelul pentru care trăim. Iar cel mai mare om, cel mai bogat om care s-a născut pe
lume, înţeleptul Solomon, scrie în Biblie: ,,Am văzut la ce îndeletnicire supune
Dumnezeu pe fiii oamenilor. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui, a pus în inima
lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde de la început până la
sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:10-11). În inima fiecărui om
care se naşte pe acest pământ există gândul veşniciei. Dorul de o viaţă nouă, dorul
de ceva mai bun, ceva mai frumos şi probabil citiţi acest curs tocmai pentru că există
acest gând al veşniciei care nu vă dă pace. Cineva zicea: ,,De ce nu Se arată
Dumnezeu într-o zi la 10000 de metri altitudine ca să zică aşa: ,,Priviţi, credeţi în
Mine, exist!” Ar fi simplu pentru toată lumea să creadă în Dumnezeu, nu? Cineva
zicea, că s-ar forma trei categorii de oameni. O categorie care a crezut şi înainte în
Dumnezeu şi crede şi acum în El. Pentru aceşti oameni arătarea miraculoasă nu
schimbă nimic. Ei vor rămâne credincioşi ca şi în trecut. A doua categorie, care vrând
– nevrând trebuia să creadă în Dumnezeu şi a treia categorie care, după un anumit
timp, ar încerca să dea o explicaţie miraculoasă precum că doi sori s-au întâlnit nu
ştiu cum şi a fost un trăsnet ca o voce de om şi s-a format un sunet şi din cauza asta
se întâmplă acest fenomen odată la 998 de ani, etc… Şi dacă ar mai fi încă o apariţie
miraculoasă şi încă una, cea de-a treia categorie de oameni ar dispărea şi astfel toţi
oamenii ar fi obligaţi să creadă în Dumnezeu. Dar aceasta este ceea ce Dumnezeu nu
doreşte, pentru că El nu intră cu bocancii în sufletul nimănui. Ne-a lăsat destule
semne, avem destule argumente ca să acceptăm prin credinţă existenţa unui
Dumnezeu personal, atotştiutor, atotputernic. De aceea, vom aduce câteva
argumente pentru existenţa lui Dumnezeu:

 Natura

Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”
(Geneza 1:1). Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Gândiţi-vă puţin la universul din
care vedem o frântură când privim bolta înstelată. Gândiţi-vă cum ar fi putut apărea
toate aceste lucruri la întâmplare? Echilibrul acestui Univers nu ar fi putut apărea aşa,
dintr-o explozie. Planetele sunt supuse unor legi foarte fixe şi nici una nu-şi permite
să se abată de la legile pe care le-a dat Cineva. Dacă Pământul nostru s-ar depărta de
Soare cu 1%, ar fi o a doua Venus şi dacă s-ar apropia cu 4% de Soare ar fi o a doua
Marte, şi n-ar putea să fie viaţă pe el. Planetele nu-şi permit să se abată de la legile
lor.

Într-o zi, marele savant Isaac Newton şi-a făcut un sistem solar din hârtie, l-a învelit în
staniol şi l-a pus la el în cameră, spânzurat de tavan: Pământul, Soarele, Marte, Venus,
toate celelalte planete, exact în ordinea în care sunt aşezate în sistemul nostru solar.
A venit într-o zi un prieten ateu (care nu credea în existenţa lui Dumnezeu) la el şi i-a
zis:

– Aaa, ce frumos sistem solar, ce frumos, cine ţi l-a făcut?

– Fii atent, răspunde Newton, într-o dimineaţă am deschis fereastra şi planetele au

început să vină aşa, una câte una şi s-au aşezat aici la mine pe tavan.

– Îţi baţi joc de mine! spuse prietenul.

– Nu, nu, categoric! Doar că am deschis fereastra şi toate acestea pe care le vezi s-au
aşezat aici, frumos, la mine…

– Nu cred!

– Nu crezi?

– Nu cred!
– Atunci cum poţi să crezi că sistemul solar original a apărut din întâmplare?

Probabilitatea ca universul nostru şi pământul şi tot ce este pe el să fi apărut la

întâmplare este tot atât de mare ca şi cum ai da unui bebeluş de un an să scrie la
computer rugăciunea Tatăl nostru fără greşeală, din prima. Este absurd.

 Omul

Omul! Până în ziua de astăzi medicii încearcă să desluşească tainele corpului

omenesc şi nu reuşesc, sunt incapabili uneori şi nu înţeleg de ce, cum se întâmplă şi
cum reuşeşte cineva să se vindece de boală şi altcineva nu reuşeşte. Medicii nu
înţeleg din cauza limitelor umane. Această fiinţă, omul, vorbeşte despre Dumnezeu
prin ea însăşi. Prin simpla aducere a lingurii la gură sunt necesare acte reflexe şi
voliţionale de o complexitate pe care nu ne-o putem imagina. Vrem şi se întâmplă.
Dar şi aceasta este o minune…

 Biblia

Un al treilea argument este Sfânta Scriptură. Vom rezerva mai mult spaţiu acestui
important argument.

Cu siguranţă că nu există în prezent un deficit de persoane care să prezică viitorul.

Autoproclamaţii profeţi cu mare mândrie şi încrezuţi în sine prezic evenimentele cele
mai importante care vor avea loc în lume. Ei pretind că cunosc dinainte ce se va
întâmpla în lume. Într-un fel, ei declară că au o legătură directă cu Cel Atotputernic.

Aceşti “învăţaţi” avertizează despre prăbuşirea iminentă a bursei de valori, schimbări

climaterice dramatice, foame la nivel internaţional, valuri gigantice distrugătoare, boli
mistuitoare, explozii nucleare şi distrugerea inevitabilă a întregii civilizaţii.

Odată cu începerea unui nou mileniu, prezicerile despre ziua de pe urmă au crescut
în mod impresionant. Există mai mult de 250 pagini de internet care răspândesc
diferite scenarii despre sfârşitul lumii. Unul dintre cei mai populari prezicători care a
câştigat încrederea a milioane de oameni este Nostradamus. Acest fizician francez,
care a trăit în secolul XVI, a pretins că poate prezice viitorul cu ajutorul unui
instrument ingenios de formă triunghiulară situat pe vârful unui tripod (suport cu trei
picioare). Nostradamus a făcut sute de preziceri. O interpretare modernă despre una
dintre cele mai faimoase preziceri ale lui spune că la începutul anului 1999 sau în
2000 “vor avea loc ciocniri de ordin rasial, etnic şi naţional în Europa de Est şi vor
culmina cu folosirea armelor nucleare. Milioane de oameni nu sunt pur şi simplu
speriaţi de moarte, ei sunt deja morţi. Ceea ce era considerat a fi civilizaţia europeană
nu este decât o amintire”.

Evident, această profeţie nu şi-a găsit împlinirea. Cele prezise pur şi simplu nu au
avut loc şi acest adevăr este valabil pentru multe alte preziceri despre sfârşitul lumii.

Astăzi numărul aşa-zişilor profeţi creşte considerabil.

Este tragic că aceşti aşa-numiţi “profeţi” şi “mesia” au lăsat milioane de oameni,

urmaşi de-ai lor, în confuzie. Există oare cineva care să prezică cu exactitate viitorul?
Unde putem găsi speranţă pentru ziua de mâine? Există vreo sursă demnă de
încredere privitor la ce ascunde viitorul?

Deşi adesea este ignorată, neglijată, criticată, condamnată şi ameninţată, Biblia a

dovedit de-a lungul secolelor că este autentică. Prezicerile ei s-au împlinit cu cea
mai mare exactitate timp de mai bine de 2500 ani. Sunt mulţi oameni care resping
ceea ce spune Biblia. Prejudecăţile lor îi împiedică să privească în mod inteligent la
Biblie. Unul dintre cele mai mari avantaje pe care le avem în studiul Scripturii şi în
căutarea adevărului sunt secolele care s-au scurs. Iată explicaţia: Biblia a fost scrisă pe
parcursul a peste 1800 de ani de către mai mult de patruzeci autori. Prima carte a
Bibliei, Geneza, a fost scrisă de către Moise cu aproximativ 1500 de ani î.H. Ultima
carte, Apocalipsa, a fost scrisă de apostolul Ioan la sfârşitul primului secol, d.H. În cele
60 de cărţi ale Bibliei se conţin numeroase preziceri. Preziceri cu privire la ridicarea şi
căderea imperiilor, înlăturarea împăraţilor de la tron, distrugerea oraşelor, naşterea,
viaţa, moartea şi învierea lui Mesia, despre istoria şi soarta poporului Israel, despre
evenimentele din secolul 21, legate de sfârşitul timpului, cât şi despre revenirea
Domnului nostru.

Dacă sute de profeţii din trecut s-au împlinit deja, putem avea o cantitate raţională
de încredere că profeţiile Bibliei despre evenimentele viitoare la fel se vor împlini.
Profeţiile împlinite ne inspiră încredere că ceea ce a spus Dumnezeu despre viitor va
deveni realitate. Una dintre cele mai evidente dovezi că Biblia este inspirată anume
capacitatea ei de a prezice evenimentele viitoare. Profeţiile împlinite ale Bibliei pun la
încercare autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu face presupuneri. El
ştie.

Dumnezeu se izolează de toţi dumnezeii falşi, de aşa-numiţii profeţi şi de

pretendenţii la rolul de mesia, prin următoarele cuvinte provocatoare:

“Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu,

şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este nici unul ca Mine. Eu am vestit de la
început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic:
„Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia
Mea” (Isaia 46:9,10).
Nu este “nici unul ca El”. De ce? Dumnezeu are capacitatea de a prezice viitorul. Cu
Dumnezeu viitorul este totdeauna prezent. El vede ziua de mâine mai bine decât
vedem noi momentul de acum. Profeţii biblici nu spun cuvintele lor proprii.
Dumnezeu li s-a descoperit în viziuni, visuri şi prin inspiraţia directă a Spiritului Său.
Apostolul Pavel declară hotărâtor: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2
Timotei 3:16). Iar Petru adaugă: “Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul
Sfânt” (2 Petru 1:21). Biblia este descoperirea lui Dumnezeu pentru omenire.
Profeţiile care se conţin în ea ne ajută să credem cele spuse. Ele mărturisesc că
Dumnezeu este capabil să descopere evenimentele viitoare înainte ca acestea să aibă
loc.

Biblia este chiar mai mult decât o Carte a Profeţiilor. Milioane de oameni mărturisesc
despre schimbările minunate care s-au produs în vieţile lor când au citit cele scrise pe
paginile ei. Apostolul Iacov ne sfătuieşte: “De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice
revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui
sufletele” (Iacov 1:21) Acelaşi Duh Sfânt care i-a inspirat pe autorii Bibliei îi inspiră şi
pe cei care citesc din ea. Biblia nu este o carte ca oricare alta. Ea nu este o carte
obişnuită. Unele cărţi îi inspiră pe cei ce le citesc, însă Biblia este ea însăşi inspirată.
Unele cărţi îi pot ilumina pe cititori, în timp ce Biblia a fost dată de Acela care este
“Lumina lumii” (Ioan 8:12). Unele cărţi conţin fragmente de adevăr veşnic, dar Biblia
este esenţa adevărului (Ioan 17:17). Unele cărţi pot influenţa gândirea
dumneavoastră, Biblia însă va schimba viaţa dumneavoastră.

 Isus Hristos

Un alt argument este Domnul Isus Hristos. Persoana Domnului Isus Hristos nu o
poate contesta nimeni în istorie. Chiar şi ateii trebuie să măsoare istoria până la
Hristos şi de la Hristos încoace. Uitaţi-vă ce spune Josh Mc. Dowell în ,,Mărturii care
cer un verdict”: ,,Nu a avut nici bogăţie, nici influenţă. Familia Lui era modestă şi nu a
avut nici pregătire, nici educaţie. Când era încă un bebeluş, l-a îngrozit pe un rege, în
copilărie i-a uimit pe înţelepţi, la maturitate guverna cursul naturii, umbla pe valuri ca
şi când era pavaj şi poruncea valurilor să tacă, a vindecat mulţimile fără medicamente
şi n-a luat plată pentru serviciile Lui. Nu a scris nicicând o carte şi totuşi toate
bibliotecile mari nu ar putea cuprinde cărţile ce au fost scrise despre El, nu a compus
niciodată un cântec şi totuşi a oferit teme pentru mai multe cântece decât toţi
compozitorii la un loc”. Iar crucea Lui, moartea Lui şi învierea Lui au constituit motivul
predicării sutelor şi milioanelor de creştini de-a lungul timpului.

Au fost numeroase profeţii în Biblie care au prezis naşterea, moartea şi alte

evenimente exacte din viaţa Sa şi toate s-au împlinit.

Rămâne să se împlinească profeţia despre revenirea lui Isus pe pământ pentru a pune
capăt răului. Cu siguranţă că şi ea se va împlini.
  Experienţa personală

În 1730, Montesquieu, scriitor şi om politic în perioada Renaşterii – aflat în Anglia –

scria: „În Anglia nu există religie. Şi dacă cineva aminteşte totuşi de religie în
societate, nu va produce decât râsete.”

Chiar în acest timp, doi intelectuali de la Oxford – Lord Lyttleton şi Gilbert West – se
hotărăsc să atace creştinismul, demolându-i baza: învierea lui Isus şi convertirea lui
Saul, ulterior apostolul Pavel. Lyttleton s-a pus să dovedească faptul că Saul din Tars
n-a fost niciodată convertit la creştinism, iar West, să demoleze mitul că Isus a înviat
din morţi.

După cercetări serioase, cei doi s-au întâlnit să discute concluziile. Amândoi, în mod
independent, au ajuns la aceeaşi concluzie tulburătoare: Lyttleton a găsit că Saul, prin
convertirea sa la creştinism, a devenit chiar misionarul din Faptele Apostolilor, iar
West a descoperit că toate lucrurile vorbesc în favoarea învierii lui Hristos!

Gata să înfrunte râsul publicului englez, cei doi publică în 1747 cartea: „Observaţii
asupra istoriei şi dovezilor învierii lui Isus Hristos”.

Friedrich Paulsen (1846-1908), părintele neocriticismului, scria: „Faptul că apostolii,

oamenii din clasa de jos a unui popor dispreţuit, poporul evreu, cuceresc şi aduc la
picioarele lui Isus puternica şi semeaţa lume greco-romană, este cel mai uimitor
eveniment înregistrat în istoria lumii”. Aici se află un fapt care cere o explicaţie
serioasă. Aceste transformări sunt mai greu de acceptat decât însuşi faptul învierii.
Cărturarii numesc această „cauză” fantastică ce are un efect pe termen lung, de
milenii – drept „fenomenul Noului Testament”.

Experienţa personală trebuie să fie caracterizată de acest fenomen. Astfel cum

ucenicii au umblat cu Isus zi de zi, aşa şi noi trebuie să umblăm prin credinţă cu El.
Dumnezeu ni se va descoperi în timp, iar experienţele personale cu El vor fi nelipsite.
Scopul, principiile şi valorile vieţii noastre se vor schimba în urma întâlnirii cu Biblia.
Cuvântul lui Dumnezeu ne va modela zilnic caracterul, făcându-l desăvârşit şi integru.
Timpul şi experienţele vor construi o relaţie unică şi personală cu Isus. Prin urmare,
vom conştientiza ca şi Solomon că nu există un alt scop şi o altă cale pentru a trăi
viaţa la superlativ decât aceasta: „Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om.” (Eclesiastul 12:13). Doar acest lucru ne va aduce fericire.
Pentru a afla mai mult despre Biblie şi Dumnezeul Bibliei vă propunem pentru studiu
cursul „Un nou început”. Acest curs vă va răspunde la multe întrebări care vă
frământă şi vă va descoperi mai profund scopul vieţii.

„Omul este creat să gândească; aceasta este demnitatea şi meritul lui. Însă datoria
omului este să gândească drept. Ordinea gândurilor trebuie să înceapă de la sine, de
la Creator şi de la scopul vieţii.”

Blaise Pascal

„… Sosirea evenimentelor prezise cu secole în urmă este argumentul cel mai

convingător al faptului că Universul este condus de o Providenţă…”

Sir Isaac Newton

Am ajuns la momentul în care trebuie să decidem cum ne vom trăi viaţa. Totul
depinde de ceea ce vom pune la origine. Dacă credem că suntem produsul
întâmplător al unui proces de milioane de ani, n-are importanţă cum ne trăim viaţa,
important e să ne simţim bine. Din păcate însă prea puţini oameni se simt bine trăind
astfel. Dacă acceptăm ideea că suntem creaţi de un Dumnezeu inteligent, avem
asigurarea că nu suntem „orfani” şi că Cel ce ne-a creat are un plan veşnic pentru noi.
Acest plan este descoperit în cartea lui Dumnezeu numită: Biblia.

Adresaţi-vă lui Dumnezeu în rugăciune în momentele dificile ale vieţii, dar şi în clipele
fericite. Faceţi din El prietenul vostru şi veţi găsi un scop vieţii.

Biblioteca „Sola Scriptura” este gata să vă ofere mai multe cărţi pentru lectură la
acest subiect.