VIRGILIU GHEORGHE – conferinta video despre MECANISMELE

DE MODELARE SI CONTROL AL IDENTITATII OMULUI

CONTEMPORAN PRIN MASS-MEDIA
Publicat pe 11 Jul 2013 | 

 Vezi si: Aldous Huxley: REVOLUTIA FINALA sau cum

sa-i faci pe oameni SA-SI IUBEASCA ROBIA

Sinele şi identitatea omului

Ce înseamnă  sinele și identitatea? Când mă gândesc la sine și
identitate, când mă gândeam zilele acestea, îmi tot venea în
minte imaginea Sfinxului şi a Babelor de la Bucegi. Cine a fost
acolo ştie că sunt nişte formaţiuni de piatră asemănătoare unui
sfinx şi unor babe care stau la taclale. Cum au ajuns acele
pietre, acele stânci, să aibă această formă? Explicaţia o dau
vânturile, ploile, poziţia lor și mai este un factor, anume forma
pe care au avut-o iniţial. Deci înţelegem de aici că în tot ceea
ce se naşte, ceea ce apare, există un dat şi există niște
influenţe ale mediului, nişte forţe care modelează
parcursul existenţei acelei fiinţe. De la Piaget încoace, de la
Chomsky încoace… – se ştie că Chomsky susţinea că omul are
un dat genetic care se realizează în nişte potenţialităţi, nişte
matrici care se dezvoltă, se realizează pe parcursul existenţei
umane, și peste care vin forţele acestea modelatoare ale
mediului în care trăieşte copilul, adolescentul şi adultul de mai
târziu.
Transformările majore sunt în perioada copilăriei. Cu cât
este copilul mai mic, cu atâta efectele mediului sunt mai
mari. Sunt trei perioade de dezvoltare a creierului: 1-6 ani, 6-
12 ani şi 12-21. Se pare că ultima fază de dezvoltare a
creierului, a părţii din faţă a creierului, a cortexului prefrontal,
care ne deosebeşte de animale din punct de vedere neurologic,
se încheie la vârsta de 21 de ani. Deci există acest dat
genetic. Problema este că astăzi mediul este mult mai
puternic, mai influent în dezvoltarea şi şlefuirea omului
decât în trecut. Care sunt forţele care acţionează asupra
individului, asupra omului zilelor noastre?  Le-am defini ca
circumscrise unor atribute ale societăţii actuale; se vorbeşte
despre societatea mediatică, despre societatea
tehnologică, trăim într-o societate de consum, într-
o  societate a spectacolului, a divertismentului. Sunt doar
câteva dintre atributele care se spune că definesc lumea
modernă. Toate aceste atribute sunt şi forţe. Există o forţă a
mass-media, există o forţă a tehnologiei, există o forţă a
publicităţii care lucrează prin consum, şi una a
divertismentului.
Întrebarea pe care, practic, mă gândeam să o pun în titlul
conferinţei, dar nu ştiam cine va înţelege despre ce este

vorba,  este: Cine
suntem?, care a fost asociată de când este lumea
aceasta, altor două întrebări: De unde venim? şi Încotro
ne îndreptăm? Nu poate fi gândită suspendat identitatea
omului. Ea se naşte, omul vine de undeva, are nişte rădăcini.
Asemăn foarte mult omul cu un copac. Şi, în general, să ştiţi că
întreaga natură poate fi văzută ca un simbol al fiinţei umane
sub diverse aspecte ale evoluţiei sale. Omul are nevoie de
rădăcini, precum copacul. Şi aceste rădăcini sunt istoria
neamului din care face parte, istoria familiei din care
face parte, sunt concepţiile sau cultura pe care şi-o
asumă, este religia în spaţiul căreia trăieşte. Iată doar
câteva dintre datele acestea, identitare.
Una dintre problemele majore ale lumii moderne, care m-a
determinat și pe mine să aleg acest subiect astăzi, este aceea
a identităţii. Constată sociologii, psihologii, neuropsihologii,
că omul modern are o identitate cu totul altfel definită
sau nedefinită, decât omul societăţii tradiţionale. Şi, de
fapt, nu mai vorbim chiar despre omul modern, vorbim
despre omul post-modern. Modernitatea vine cu societatea
individualistă, deci, practic, omul nu se mai integrează
comunitar şi identitatea sa este, tot mai mult, una
fracţionată. Încă din modernitate se vede, din societatea
industrială, să spunem – noi ne aflăm undeva în post-
industrial – acest individualism care erodează, cumva,
comunitatea umană.
Dar ce este identitatea? Vorbim despre identitate şi n-aş vrea
să ne situăm foarte mult în abstract, deşi, prin forţa
împrejurărilor, va trebui să am o abordare chiar puţin teoretică.
Suntem bărbaţi sau femei, suntem români, maghiari, chinezi,
trăim în Bucureşti sau aiurea în lumea aceasta, suntem
căsătoriţi sau necăsătoriţi. Toate lucrurile acestea apar, în
general, şi în buletin, în cartea de identitate. În Grecia apare
şi confesiunea, şi este esenţial. Sunt ortodox, sunt
protestant, sunt budist, sunt mahomedan. Mai departe: suntem
elevi – într-un fel se comportă un elev, altfel se comportă un
student, altfel se comportă un adult. Într-un fel se comportă un
muncitor, altfel se comportă un ţăran, altfel un avocat, altfel un
profesor; deci şi profesiunea dă identitate. Mai departe, sunt de
dreapta sau de stânga, dacă fac politică. Dacă nu fac politică,
ţin cu Steaua sau cu Dinamo. Aici, să zic că sportul nu
defineşte neapărat identitatea, deşi în momentul în care
este idolatrizat, ajunge să se construiască, să se nască
un adevărat cult, ceea ce normal că influenţează
identitatea individului.
Deci marea problemă pe care o observă cercetătorii
astăzi este că identitatea omului nu mai este ca cea a
individului din spaţiul lumii tradiţionale. Douglas Kellner,
un cercetător în domeniul mediei, studii culturale în principal,
observă că tinerii de astăzi nu mai ştiu cine sunt. Şi asta este o
mare problemă, să nu ştii cine eşti. Te prezinţi cuiva, vii cu o
identitate. Care este identitatea pe care o am eu? Cum mi-am
construit-o? Care sunt datele ei fundamentale? Ce sunt eu?
Ajung în America tot mai mulţi tineri, observă Kellner în cartea
sa, şi merg la psiholog sau la psihiatru să le ceară
ajutorul. Întrebarea pe care şi-o pun este dacă sunt
bărbaţi sau femei. Deci identitatea de gen, dată prin
naştere, nu mai are o mare relevanţă pentru aceşti tineri. Pur
şi simplu nu ştiu ce sunt și cer ajutorul psihologului, să le
arate, să îi ajute să înţeleagă ce sunt ei, de fapt. Într-un
fel gândeşte bărbatul, într-un fel se raportează bărbatul
la lume, la realitate, la oameni, altfel se raportează
femeia. Sunt atât de deosebiţi, încât chiar observam nişte
studii de neuropsihologie, care arată că, pe baza modului în
care funcţionează creierul, se poate identifica o femeie
sau un bărbat, numai urmărind, prin rezonanţă
magnetică, modul în care funcţionează creierul. Este altfel
organizat, la nivelul structurilor, comunicării, femeile sunt mai
mult înclinate către emoţional. Şi dacă am lua în considerare
numai acest lucru şi ar fi esenţial. Bărbatul este mai mult
îndreptat către acţiune. De aceea bărbaţii sunt mari
consumatori de sport, fotbal, iar femeile de telenovele. Bărbaţii
nu sunt mari consumatori de telenovele, de aceea băieţii
consumă mai mult jocuri pe calculator şi erotism, iar fetele nu.
Ele, în general, sunt înclinate către comunicare. Deci suntem
diferiţi. Însă aceşti tineri nu-şi mai pot identifica
arhetipul, nu mai ştiu ce sunt! Și asta este, să spunem,
cauza întâlnirii noastre.
Cum s-a ajuns aici? Vedeţi, omul, în societatea industrială
şi post-industrială, şi-a creat un obiectiv, un scop din a
construi, din a fasona, a crea orice fel de obiect de orice
fel de formă, pentru aproape orice folosinţă. În această
sete demiurgică nu a rămas în afară omul, mai important
decât orice fel de obiect, pentru că el este cel în temeiul
căruia se constituie

societatea.  Astfel că de la
începutul secolului XX şi chiar dinainte, de la sfârşitul
secolului XIX, au început să se nască tot felul de teorii
privind modul cum putem acţiona asupra omului, cum
putem să pătrundem înăuntrul lui şi să schimbăm acolo
ceva din rotiţele acelea, astfel încât el să funcţioneze
cum vrem noi, căci atunci vom avea putere asupra lui. O
dată cu începutul secolului XX, irump o mulţime de teorii, se
fac foarte multe experienţe sociale. Mii, zeci de mii de cărţi
şi studii s-au scris pe această temă: transformarea concepţiilor,
atitudinilor, comportamentelor, a omului în esenţă. Vrem alţi
oameni! Anul 1948, anul apariţiei cărţii lui Orwell, „1984”,
una din marile utopii [negative] ale istoriei literaturii și
umanităţii, este cel în care se tipăreşte o altă carte, trecută cu
totul neobservată. Se numeşte „Walden Two”, a lui Skinner.
El chiar de asta se ocupă, de modul în care prin şcoală, prin
tot felul de metode tehnice, inginerii sociale şi
psihologice, putem fasona un nou individ, care să se
potrivească nevoilor noastre. Care, însă, pot fi nevoile
celor care conduc? Să poată stăpâni cât mai uşor
individul.
În toată filosofia asta, mass-mediei i s-a acordat un rol
important, esenţial; pentru că s-a constatat că omul
trăieşte într-o relaţie interactivă cu lumea. El se schimbă
în funcţie de lume, în funcţie de contextul în care
trăiește, în funcţie de oamenii pe care îi întâlnește. De
exemplu, dacă stai într-o puşcărie 10 ani, nu poţi să fii la fel
cum ai fi dacă ai trăi într-o şcoală sau dacă ai trăi într-o
mănăstire. Cu totul alt comportament, altă viziune, alte reacţii,
alt individ. Nu este uşor să treci printr-o puşcărie şi să
rămâi netransformat. Ei, întrebarea este: cum putem
transforma noi lumea astfel încât să reuşim să înrâurim
suficient individul încât se semene cu prototipul de care
avem noi nevoie?
Simplu: mass-media creează o nouă realitate în care noi
suntem scufundaţi. Ea ne înconjoară de peste tot. Ne
oferă mitologiile. Să ştiţi că de când e lumea aceasta şi până
astăzi, omul se conduce după mitologii. Mitologiile
sunt naraţiuni, naraţiuni în care sunt codificate, sunt
inscripţionate nişte comportamente. Pentru că omul
este, de când este lumea, o fiinţă religioasă, esenţial este
să-l legi pe om de aceste mituri. El are în el chemarea.
Astfel că mass-media astăzi se instituie ca o nouă
„religie”, o religie politeistă, pentru că orice dumnezeu
îşi găseşte locul în spaţiul mediatic. Şi când spun
„dumnezeu”, mă pot referi și la bani, pentru că naraţiunea
sau naraţiunile care transformă omul într-un consumator
sunt omniprezente în mass-media. Când spun „dumnezeu”,
cu  d mic, mă pot referi la  hedonism, la erotism, în sensul
de idol, de raport idolatru.
Ce este mass-media? Înainte era televizor, ziare,
magazine [reviste-n.n.]. Azi au apărut jocurile pe
calculator, internetul. Şi internetul vine cu naşterea unei
noi lumi. Second life – este şi un site, Second Life. O lume
paralelă, o lume virtuală. Intru şi au acolo bănci, au tot ce
le trebuie. Au noi identităţi. Îşi aleg o identitate din cui,
îşi creează o nouă personalitate, nu contează ce eşti,
bărbat, femeie, în realitate. Au cont în bancă la care au
conexiune cu băncile reale, se câştigă milioane de dolari, se
pierd milioane de dolari, acolo, în Second Life.
Televiziunea: sunt câteva efecte mari care au fost constatate de
cercetători începând cu anii ’60, deci de mult. Studiile au
avansat, s-au perfecţionat, lucrurile sunt clare.
Dar mai întâi trebuie să ştim că anterioare atitudinilor sunt
concepţiile. Atitudinile şi mentalităţile nasc
comportamente. Toată suma aceasta: concepţii, atitudini,
comportamente, definesc cumva identitatea omului. Noi ne
comportăm într-un fel pentru că suntem ceea ce suntem.
Dacă am fi altceva, ne-am comporta altfel. Şi hainele pe
care le folosim, şi mersul pe care îl avem, și privirea pe care o
îndreptăm către ceilalţi, şi vocabularul pe care îl folosim, toate
exprimă identitatea noastră.
Primul efect pe care îl voi lua în discuţie – şi trec rapid
peste el – este efectul de agendă. El spune următorul
lucru: televiziunea reuşeşte să contureze, să configureze
agenda preocupărilor zilnice, preocupărilor mentale
zilnice ale fiecărui om. Adică uitându-te la televizor, fie la
ştiri, fie văzând un film cu forţă emoțională, pe parcursul serii
respective sau al zilei următoare eşti marcat de ceea ce ai
văzut. Vorbeşti despre el: ai văzut ce cutremur a fost?, ai văzut
ce s-a întâmplat cu războiul din Siria?, ce s-au mai certat ăia
prin Iran?, ce s-a mai întâmplat în fotbal?... Ceva tot se
întâmplă. Această dirijare a atenţiei noastre, a atenţiei
minţii noastre, asupra unui subiect sau a altui subiect, ea
însăşi este o formă de manipulare. Pentru că de cele mai
multe ori aceste subiecte nu sunt semnificative pentru
viața noastră personală şi timpul vieţii noastre este
foarte scurt, trece repede. Dacă nu valorificăm la maxim
clipa, o vom pierde şi nu se mai întoarce. Cei mai în vârstă
ştiu acest lucru, cei mai tineri pot să creadă că este o poveste,
dar or s-o constate repede, că trece timpul mai repede
acum decât acum 20-30 de ani. Astfel că televiziunea
reuşeşte, prin acest efect, să colonizeze, practic, câmpul
atenţiei minţii a miliarde de oameni. Hai să nu spunem
miliarde, de miliarde se ocupă internetul. Sute de
milioane. Suficient.
Efectul de spirală [spirala tăcerii, n.n.]. Ce spune efectul de
spirală? A fost descoperit prin ’78-’80 de un sociolog german, o
femeie [Elisabeth Noelle-Neumann, n.n.]. Spune acest
lucru: dacă 80% din populaţie consideră, să luăm un
exemplu oarecare, că homosexualitatea este o boală şi
20% din populaţie consideră că este ceva firesc, în
momentul în care mass-media promovează punctul de
vedere opus majorităţii, adică promovează ideea că este
ceva firesc, într-un timp mai scurt sau mai lung, aceste
rapoarte se vor inversa, adică 80% din populaţie vor
considera că e firesc şi 20% vor considera că este o
aberaţie, şi aceia [din urmă] vor tăcea. Cum se manifestă
efectul acesta? Studiile au demonstrat încă din anii ’30
că dumnezeul societăţii moderne, mediatice, este opinia
publică. Dacă opinia publică spune ceva, lumea se
pleacă, indiferent că opinia publică este contrară
intereselor lor, dorinţelor lor celor mai intime. Nevoia de
asimilare și de integrare în corpul social este atât de
puternică, încât individul renunţă la propriile sale
idei. Degeaba te duci și îi spui: vezi că asta e adevărat, asta e
fals; pe tine n-o sa te asculte. Dar dacă opinia publică se
întoarce mâine, 80% vor spune ca opinia publică. Ea este
dumnezeul căreia îi slujeşte populaţia lumii,
masele. Sunt și oameni care gândesc, sunt și oameni cu o
anumită personalitate, sunt şi oameni care sunt mai treji
şi se feresc din calea acestor fluxuri perverse de
informaţii, dar aceştia vor tăcea. Şi de ce i se
spune „spirala tăcerii”? Pentru că mass-media strigă –
iertaţi-mă, am luat acest exemplu, puteam să iau alt
exemplu –: „Homosexualitatea e ceva normal! E ceva
înnăscut!”. (Nu, nu e înnăscut! Din punctul de vedere al
medicinii, nu este înnăscut. Este un comportament
dobândit!) Si cu filmuleţe şi aşa mai departe, toată lumea
va avea impresia că tot mai mulţi cred că aşa este. Şi
dacă cred că aşa este, vor tăcea din gură. Adică n-or să
mai îndrăznească, ci vor zice: „Măi, dacă eu zic asta,
ăştia s-ar putea să mă ia, că zic împotriva lor. Tac şi
eu”.  Cu cât tac mai mulţi, cu atât punctul de vedere
majoritar devine tot mai puţin prezent, adică devine
minoritar. Cu cât devine minoritar, cu atât mai mult
lumea va zice: „Dom’le, nu vezi că toată lumea e de
părere că e o chestie bună?” Nu vorbim de oamenii din
Biserică, care au alt stâlp axiologic. Au şi ei acolo Evanghelia,
au Sfânta Scriptură, citesc de Sodoma şi Gomora. Pe ceilalţi
nu-i interesează Sodoma şi Gomora. Şi aşa, încet-încet,
încep să tacă tot mai mult. Tot mai mulţi, până când
încep să tacă toţi, majoritatea îşi schimbă punctul de
vedere şi minoritatea o să şi-l păstreze, dar tac din gură,
ca să nu fie vizaţi ca paria, să nu se desocializeze. Acesta
este efectul de spirală, care explică modificarea concepţiilor în
societatea noastră în funcţie de vectorul mediatic,  dumnezeul
mediatic. Dacă media spune:  „Acesta este adevărul!”,
gândiţi-vă că mai devreme sau mai târziu  majoritatea,
masa, va spune: „Acesta este adevărul!”, chiar dacă la
început nu i-a convenit, chiar dacă acel adevăr îi
sugrumă, chiar dacă acel adevăr le distruge viaţa,
paradoxal.
Al treilea efect, descoperit de George Gerbner, este efectul de
cultivare. El a urmărit timp de 13 ani câteva mii de programe
de televiziune americane şi apoi a constatat uluit, surprins,
că există o sumă de teme, motive sau subiecte care se
repetă. Nu există o diversitate, e o sumă. O sută, două
sute, care se repetă peste tot, în toate programele. Deci
democraţia este o poveste, în sensul că există nişte vectori cu
prioritate în mass-media, vectori de opinie. Şi ce constată
el? Acele puncte de vedere, acele teme, acele subiecte se
vor însămânţa în adâncul minţii omului exact cum
agricultorul, țăranul, cultivă pământul. Ca nişte seminţe
pe care le aruncă, se însămânțează acolo şi dau viaţă
unor concepţii proprii acestor idei. Se
numeşte “teoria  cultivării”,
pentru că televiziunea ne cultivă mintea, ne cultivă
sufletul din primii ani de viaţă, potrivit propriilor lor
valori.
Noi nu ştim ce avem înlăuntrul nostru. Noi am văzut un
filmuleţ. Dar dincolo de filmuleţ sau în filmuleţ se află
înscrise, codificate, nişte comportamente, nişte idei,
nişte concepţii, pe care noi nu le desluşim. Noi am văzut o
poveste de dragoste sau am văzut un film de acţiune,
dar acţiunea este organizată în aşa fel încât să dea un
sens pozitiv unor comportamente, să fie recompensate
acele comportamente, şi noi, dacă vedem că sunt
recompensate, ne gândim că sunt bune, iar altele să fie
pedepsite şi noi spunem că atunci sunt rele. Dar nu ne
spune nimeni că alea sunt rele, ci mecanismele acestea sunt
automate. Creierul nostru are capacitatea de a face evaluări, şi
Albert Bandura a arătat aceasta în cadrul sociologiei cognitive
încă din anii ’50. El a arătat următorul lucru: că omul are
nişte mecanisme automate de observare, evaluare şi
imitare. Nu-şi dă seama ce observă, nu-şi dă seama ce
evaluează, cum a evaluat, dar creierul copilului, de exemplu –
aţi văzut, copilul se plimbă, o vede pe mama ce face şi se duce
şi face şi el exact la fel. Nici nu ştie de ce a făcut, nici nu
ştie de ce a procedat aşa, dar face exact la fel, aceleaşi
mişcări. A socotit? A făcut o analiză? A măsurat vectorul de
mişcare? Nu! Creierul are această posibilitate. Şi pe aceste
posibilităţi se bazează şi aceste mijloace
  de persuasiune sau de
manipulare mediatică. Şi spune el: “Modelele au forţa lor,
forţă modelatoare. E de ajuns să creezi dintr-un personaj
un model pentru a te asigura că cei care se uită la el vor
face tot efortul să se potrivească, să se adapteze lui”. Cei
care se uită la aceste persoane, la aceşti indivizi, se
aseamănă tot mai mult cu ei.
Teoria e foarte bine construită. El spune următorul lucru:
că există nişte mecanisme de eficientizare a
individului. Adică eu observ şi eficientizez integrarea
mea în societate și în comunitate. Caut să mă apropii tot
mai mult de comportamentele dezirabile. Întrebaţi pe un
copil mic dacă ştie ce-i aia comportament dezirabil. Nu ştie, dar
el asta face. Prin comportamentele care sunt favorizate de
mediu, eu mă voi integra lor. Citeam un studiu care arată că
tinerii, şi, în general, omul, are grupuri de referinţă. Noi nu
trăim în afara grupurilor. Cât aţi vedea un om cu
personalitate, el are un grup de referinţă. Un grup de
referinţă e chiar familia. Asta însă până pe la 12 ani, astăzi.
După aceea începe tot mai mult ca grup de referinţă să fie
colectivul: colegii, prietenii. Un grup de referinţă sunt prietenii,
altul – colegii sau comunitatea, altul este societatea în largul
ei. Şi atunci tânărul pleacă de acasă şi începe să
urmărească ce zic colegii, ce fac colegii, cum văd ei
lucrurile. Azi aşa, mâine aşa, până când ce se observă? Ei
au un mecanism care începe să se adapteze, astfel că –
eu studiind acum problema permisivităţii sexuale,
raporturi şi aşa mai departe, cât de permisiv e omul – ce
se constată? Dacă copiii sunt ataşaţi puternic de părinţi,
sunt mult mai puţin permisivi decât dacă sunt ataşaţi mai
slab de părinţi. Diferenţa de permisivitate între cei care sunt
ataşaţi puternic și cei care sunt ataşaţi slab este de 15%. Adică
cei care sunt ataşaţi puternic de părinţii lor sunt cu 15%
mai puţin permisivi. Nici n-au relaţii, nici nu-i
interesează. Experienţa este făcută pe elevii de colegiu din
America, deci la nivelul de liceu. Dar când aceşti tineri se
raportează la grupul lor de colegi, în condiţiile în care ei îi
percep pe colegi foarte puţin permisivi, sunt mult mai puţin
permisivi decât atunci când îi percep pe colegi foarte permisivi.
Adică relaţia cu colegii dă şi ea această diferenţă. Însă diferenţa
nu e de 15%, ci de 38%. Adică efectul pe care îl are
comunitatea în care trăieşte copilul este

aproape  de 3 ori mai mare

decât efectul părintelui, la vârsta de colegiu. Vorbesc de
cei care îşi iubesc părinţii şi sunt apropiaţi de ei. Chiar
dacă îşi iubeşte părintele şi are în vedere şi ce spune
părintele, urechea cealaltă este la colegi și el spune: Eu
la ăştia trebuie să mă integrez, pentru că eu cu ăştia voi
trăi. Părinţii mei rămân undeva în spate. Asta când ne
raportăm la unul. Dar colegii de unde au punctul de vedere
permisiv sau nepermisiv? Asta e întrebarea. L-au moştenit de
unde? Pentru că la anul 1900 şi ceva în America,
permisivitatea sexuală era de 3-4%. Astăzi, la elevii de
colegiu, a ajuns să fie de 90%. Cum de s-a schimbat într-
o suta de ani atât de mult viziunea individului? Pentru că
a fost trecut prin toată această  maşină de modelat, care
a lucrat prin studii, şi aşa mai departe. Vedeam aşa: în
fiecare an permisivitatea creştea cu 5%. Vă daţi seama
unde se ajunge dacă din anii ’60, de când a
început revoluţia sexuală, permisivitatea creşte cu 5% în
fiecare an.
Deci sunt foarte puternice efectele comunităţii. Pentru că
tânărul vede şi vrea să se integreze, şi atunci adoptă
atitudinile și comportamentul. Nu-l interesează ce
atitudini şi comportament adoptă, ci îl interesează să fie
asimilat! Şi dacă unei fete îi spune: „Urcă-te în copac, că acolo
vei fi fericită şi or să te iubească toţi băieții!”, ea se suie în
copac! N-o interesează că poate să cadă de acolo. Iertaţi-mă,
am zis şi eu cu copacul, că puteam să zic altceva, mai
urât, dar sunt și copii pe aici. Deci orice spune și îţi
impune comunitatea, ajungi să urmezi, pentru că vrei să
te integrezi. Deci cei care controlează spiritul comunitar,
spiritul acestor grupuri, controlează individul. Nu trebuie
să controlezi individul, ci să defineşti liniile, vectorii
funcţionării mentalităţilor comunitare! Ceea ce se face
foarte bine [eficient].
[...] in curs de actualizare [...]
Legaturi: