Studiul aerării apelor

E3. STUDIUL AERĂRII APELOR

E3.1 OBIECTIVELE EXPERIMENTELOR

Experimentele au următoarele obiective:

- să permită studierea fenomenului de aerare a apelor (mai precis, fenomenul de transfer a
oxigenului din aerul atmosferic în apă) care este de fapt un fenomen de transfer a unui gaz într-
un lichid. Acest fenomen are în natură o importanţă esenţială atât pentru existenţa faunei şi florei
acvatice, cât şi pentru menţinerea bunei calităţi a apelor naturale prin autoepurare (care este un
proces natural în care rolul esenţial este deţinut de un complex de bacterii aerobe şi
microorganisme acvatice). Aerarea în condiţii artificiale a apelor face posibilă eliminarea
încărcării organice a acestora prin epurare biologică;
- studierea transferului de oxigen în apă naturală se va face prin mai multe experimente
practice, utilizând aeratorul din dotarea standului de laborator;
- în timpul experimentelor se vor pune în evidenţă influenţele principalilor factori de
impact asupra fenomenului de transfer a oxigenului în apă, şi anume: agitarea apei din aerator,
debitul de aer pentru aerare, natura încărcării poluante a apei uzate, înălţimea coloanei de apă
din aerator şi tipul constructiv de difuzor pentru aerare. În acest scop se vor efectua măsurători
ale mărimilor caracteristice fenomenului de aerare a apelor şi anume: capacitatea de oxigenare a
apei şi coeficientul de absorbţie, în situaţia în care factorii de impact variază între anumite
limite; pe baza măsurătorilor efectuate se vor ridica curbe specifice procesului de aerare.

E3.2 ASPECTE TEORETICE

În epurarea apelor uzate, pentru anumite tratamente specifice, prezintă importanţă

practică procesele de transfer în/din ape a unor componenţi gazoşi (introducerea oxigenului
atmosferic în ape, scoaterea bioxdului de carbon şi a hidrogenului sulfurat din ape, introducerea
clorului sau a ozonului în ape, etc). Dintre acestea, tratamentul cel mai reprezentativ, utilizat pe
scară largă în practică, îl constituie introducerea oxigenului gazos în apa uzată, în scopul
îndepărtării impurităţilor de natură organică sub acţiunea unei biomase de bacterii aerobe.
Oxigenul provine cel mai frecvent din aerul atmosferic, caz în care procesul poartă denumirea de
aerare a apei. Se menţionează că în loc de aer, se poate introduce şi oxigen gazos pur, dar acest
tratament, mult mai costisitor se face numai în scopul oxidării chimice a unor compuşi greu
biodegradabili sau minerali, sau pentru eliminarea unor compuşi gazoşi, prin acestea realizându-
se o îmbunătăţire semnificativă a calităţii apei tratate.
În mod normal, apele uzate nu conţin oxigen gazos din cauza încărcării poluante cu
substanţe organice. Oxigenul dizolvat se găseşte în mod natural doar în apele naturale curate
(nepoluate). Cantităţile normale de oxigen dizolvat în apa pură, stabilite în condiţii de echilibru
cu aerul atmosferic saturat în vapori de apă, precum şi în condiţii standard de presiune
atmosferică (760 mm coloană de mercur), variază în funcţie de temperatură şi sunt indicate în
tabelul E3.1 [7].
Apele care conţin în condiţiile menţionate anterior chiar cantităţile de oxigen indicate în
tabelul E3.1 se numesc ape saturate cu oxigen, cele care conţin cantităţi mai mari decât valorile
indicate se numesc ape suprasaturate cu oxigen, iar cele care conţin cantităţi mai mici decât
valorile indicate se numesc ape subsaturate cu oxigen.
Apele din bazinul hidrografic de suprafaţă conţin de regulă cantităţi mai mici de oxigen
dizolvat decât limita de saturaţie, datorită conţinutului lor în substanţe organice, mai ales în
apropierea centrelor populate. Totuşi, la o anumită distanţă de centrele populate, cantitatea de
oxigen din ape creşte, datorită diminuării încărcării cu impurităţi organice, prin fenomenul
natural de autoepurare, şi în această situaţie apele tind din nou să se satureze cu oxigen din aerul
atmosferic. Se poate menţiona că şi apele naturale care conţin cantităţi semnificative de săruri

30
 Experimente
dizolvate prezintă limite de saturare cu oxigen mai mici decât cele ale apelor naturale pure.

Tabelul E3.1 [7]

Concentraţia Cs de Factorul F de
Temperatura oxigen corecţie
[ºC] în apă la saturaţie în funcţie de
[mg/l] temperatură
0 14,6 1,2920
2 13,8 1,2212
4 13,1 1,1593
6 12,5 1,1062
8 11,9 1,0531
10 11,3 1,0000
12 10,8 0,9558
14 10,4 0,9204
16 10,0 0,8850
18 9,5 0,8407
20 9,2 0,8142
22 8,8 0,7788
24 8,5 0,7522
26 8,2 0,7257
28 7,9 0,6991
30 7,6 0,6726

Cantitatea de oxigen care lipseşte unei ape pentru a atinge valoarea de saturare se
numeşte deficit de oxigen. Prin cunoaşterea deficitului de oxigen din apă se poate aprecia atât
starea de impurificare a apelor naturale, cât şi eficienţa procesului de epurare biologică din
staţiile de epurare. De regulă, apele uzate rezultate în urma tratamentului biologic pot conţine
doar mici cantităţi de oxigen dizolvat (1 - 2 mg/l).
Suprasaturarea naturală cu oxigen a apelor de suprafaţă este un fenomen care are loc mai
ales datorită turbulenţelor excesive de curgere, dar şi prezenţei excesive a plantelor acvatice, care
în zilele însorite consumă bioxidul de carbon din apă şi elimină oxigen gazos în cadrul
procesului de metabolism (de menţionat însă, că pe timpul nopţii are loc fenomenul invers,
plantele consumând oxigenul din apă şi eliberând dioxid de carbon). Apele suprasaturate cu
oxigen pot căpăta un caracter coroziv, atacând construcţiile şi instalaţiile hidrotehnice din metale
(oţel, plumb, zinc sau alamă).
Pentru aerarea apei în scopul realizării diferitelor tipuri de tratamente sunt folosite
echipamente de aerare, clasificate de regulă în două mari categorii: pneumatice şi mecanice,
după modul în care acestea asigură dispersia aerului în apă în scopul creării unei arii cât mai mari
a suprafeţei de separare apă-aer prin care are loc transferul.
Mărimea care cuantifică cantitativ procesul de aerare a apei este capacitatea de
oxigenare.
Pentru determinarea capacităţii de oxigenare a unui sistem se folosesc două tipuri de
metode experimentale: metoda de determinare a capacităţii de oxigenare în condiţii stabile şi
metoda de determinare a capacităţii de oxigenare în condiţii instabile [7].
Metoda de determinare a capacităţii de oxigenare în condiţii stabile se bazează pe
realizarea unui proces biologic într-un bazin de aerare cu nămol activ (bioreactor), la care se
menţin constanţi toţi parametrii de stare ai procesului, introducându-se permanent în bioreactor o
anumită cantitate de oxigen astfel încât în bazin să se menţină constant nivelul oxigenului
dizolvat (între 1-2 mg/l). Această metodă este mai precisă, dar şi mai greu de aplicat în practică.
31
 Studiul aerării apelor
Metoda de determinare a capacităţii de oxigenare în condiţii instabile este o metodă mult
mai simplu de aplicat, şi care dă rezultate având o acurateţe aproximativ similară. Principial,
metoda se bazează pe faptul că un anumit gaz component al unei atmosfere care se găseşte în
contact cu un lichid în care gazul este solubil, se va dizolva în lichid (formând cu acesta o
soluţie) până la nivelul la care concentraţia gazului în lichid este în echilibru cu concentraţia
gazului în atmosferă.
Nivelul de echilibru este determinat de coeficientul de absorbţie K s , care reprezintă
valoarea concentraţiei gazului în lichid, atunci când atmosfera este alcătuită în întregime din
gazul considerat.
Se poate demonstra că:

ln D t1  ln D t 2 2,303  log D t1  log D t 2 

Ks   (E3.1)
t 2  t1 t 2  t1

în care: Ks – coeficient de absorbţie, care în astfel de experimente, se exprimă

convenţional în [h-1];
Dt1, Dt2 [mg/l] – două valori selectate din înregistrările deficitului de oxigen
dizolvat în apă;
t1, t2 şi [h]- momentele de timp corespunzătoare atingerii deficitelor de oxigen
Dt1, Dt2.

Deficitul Dt de oxigen dizolvat în apă, la un moment dat t, se defineşte ca fiind diferenţa

dintre concentraţia Cs [mg/l] de saturaţie cu oxigen a apei, corespunzătoare temperaturii la care
are loc procesul în momentul de timp considerat, şi concentraţia Ct [mg/l] efectivă de oxigen
dizolvat în apă la momentul de timp considerat. Deci, expresia deficitului Dt de oxigen dizolvat
în apă este:

Dt = Cs - Ct (E3.2)

De fapt, se observă că dacă se fac mai multe înregistrări în timp ale deficitului Dt [mg/l]
de oxigen dizolvat în apă, mai precis a log Dt, şi se reprezintă grafic punctele obţinute într-un
sistem de coordonate cu log Dt pe ordonată şi t [h] pe abscisă, atunci coeficientul de absorbţie Ks
[h-1] reprezintă panta dreptei trasate printre puncte, multiplicată cu constanta 2,303. Calculul
pantei se poate face folosind reprezentarea grafică, prin alegerea a două puncte 1 şi 2, pe dreapta
obţinută, corespunzător cărora se exprimă log Dt1 şi log Dt2, respectiv t1 şi t2, sau prin regresie
liniară.
Capacitatea de oxigenare R a unui sistem de aerare este definită ca fiind intensitatea de
absorbţie a oxigenului în timpul procesului de aerare a unei ape iniţial complet lipsită de oxigen
dizolvat, proces care se desfăşoară la o anumită temperatură, ambiantă. Capacitatea de oxigenare
se determină cu următoarea relaţie:

R  10 3  K s  F  C s (10 )  V (E3.3)

în care: R [g/h] - capacitatea de oxigenare a apei la temperatura ambiantă;

Ks [h-1]– coeficient de absorbţie;
F - factorul de corecţie în funcţie de temperatură (vezi tabelul E3.1);
Cs(10) [mg/l]- concentraţia e oxigen în apă la saturaţie, la temperatura de 10ºC
(vezi tabelul 3.1)
V [l]- volumul de apă supus aerării.

32
 Experimente
E3.3 APARATURA ŞI MATERIALELE UTILIZATE

- Aparat pentru studiul aerării [7] (vezi figura E3.1);

- Balanţă electronică 0 - 5000 g;
- Cronometru;
- Reactivi chimici;
- Apă de la reţeaua de alimentare urbană.

Fig E3.1 Schema aparatului pentru studiul aerării (vederi din faţă şi din spate) [7]

1. Cadrul aparatului;
2. Picioare din cauciuc;
3. Rezervor de apă de tip Perspex (cu volumul de 24,5 litri);
4. Scală gradată pentru măsurarea nivelului apei;
5. Robinet de golire a rezervorului de apă;
33
 Studiul aerării apelor
6. Capacul rezervorului;
7. Motoreductorul de acţionare a agitatorului;
8. Agitator;
10. Sondă pentru măsurarea cantităţii de oxigen din apă şi a temperaturii apei (vezi
Aparate A3);
11. Conductă pentru aerare;
12. Aparat pentru determinarea cantităţii de oxigen dizolvat în apă şi a temperaturii (vezi
Aparate A3);
13. Cablul de conexiune a sondei la aparatul pentru determinarea cantităţii de oxigen
dizolvat în apă şi temperaturii;
14. Pompă de insuflare a aerului;
15. Filtru de aer;
16. Atenuatorul de vibraţii al pompei de insuflare a aerului;
17. Debitmetru de aer cu gama de măsurare între 0 - 12 l/min;
18.Variatorul de turaţie a agitatorului;
19. Întrerupătorul motorului de acţionare a agitatorului;
20. Robinet de reglare a debitului de aer;
21. Întrerupătorul pompei de insuflare a aerului.

E3.4 MODUL DE LUCRU

Pentru studierea aerării apei se vor face mai multe experimente, şi anume:

Experimentul 3.1 Studiul transferului de oxigen în condiţii instabile [7]

Fig E3.2 Schema de lucru pentru experimentul 3.1 [7]

- se prepară următoarele soluţii:

▪ soluţie de sulfit de sodiu (Na2SO3) cu concentraţie de 10% prin dizolvarea a 100 g de
sare într-un litru de apă distilată;
▪ soluţie de clorură de cobalt (CoCI2·6H2O) cu concentraţie de 1% prin dizolvarea a 10 g
de sare într-un litru de apă distilată (clorura de cobalt este un catalizator pentru reacţia dintre
sulfitul de sodiu şi oxigen);
- se umple vasul cu apă de la reţeaua de alimentare până la un nivel convenabil (în mod
normal se va folosi un volum de 20 litri, valoare care însă poate varia în cazul altor
experimente);
34
 Experimente
- se aşează difuzorul de aerare şi sonda pentru măsurarea cantităţii de oxigen din apă şi a
temperaturii în poziţii corespunzătoare astfel: difuzorul de aerare se va poziţiona astfel încât
curentul de bule de aer obţinut să nu fie orientat direct către sonda pentru măsurarea cantităţii de
oxigen şi a temperaturii, pentru că în caz contrar se vor obţine indicaţii false ale aparatului pentru
determinarea cantităţii de oxigen dizolvat în apă; sonda pentru măsurarea cantităţii de oxigen din
apă şi a temperaturii se va poziţiona şi fixa în poziţie verticală astfel încât inelul argintiu de pe
corpul sondei să fie complet scufundat în lichid;
- se porneşte agitatorul la o turaţie moderată şi se adaugă 1,5 ml soluţie de sulfit şi 0,5
ml soluţie de clorură de cobalt pentru fiecare litru de apă din vas (aceste cantităţi ar trebui să fie
suficiente pentru deoxigenarea apei); se citeşte pe display-ul aparatului pentru determinarea
cantităţii de oxigen dizolvat în apă valoarea concentraţiei oxigenului dizolvat, valoare care
trebuie să fie mai mică de 10% din valoarea concentraţiei de saturaţie; dacă acest lucru nu se
întâmplă, se mai poate adăuga câte o mică cantitate din cele două soluţii indicate anterior pentru
a aduce nivelul oxigenului dizolvat mai aproape de zero;
- se porneşte pompa de insuflare a aerului şi se ajustează debitul aerului pentru aerare la o
valoare corespunzătoare, de exemplu 5 l/min;
- se porneşte agitatorul şi se regleză turaţia sa la cea mai mică valoare la care conţinutul
vasului este amestecat corespunzător;
- după ce debitul de aerare s-a stabilizat la valoarea impusă, se vor face înregistrări ale
nivelului de oxigen dizolvat la intervale de 3 min (0,05 h), până când nivelul oxigenului dizolvat
se apropie de valoarea de saturaţie; această operaţie poate dura între 10-30 min, în funcţie de
condiţiile în care se desfăşoară experimentul;
- la fiecare înregistrare a nivelului de oxigen se va menţiona şi valoarea temperaturii apei,
deoarece în calculele ulterioare va fi necesară valoarea medie a temperaturii din timpul
desfăşurării experimentului;
- se vor determina prin calcul valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă după procedura prezentată în capitolul E3.2;

Experimentul 3.2 Determinarea efectului intensităţii de amestecare a apei asupra

coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii de oxigenare R [7]

Fig E3.3 Schema de lucru pentru experimentul 3.2 [7]

- se procedează exact cum a fost indicat la experimentul 3.1 şi se vor determina valorile
coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă,

35
 Studiul aerării apelor
după procedura prezentată în capitolul E3.2 pentru valoarea corespunzătoare minimă a turaţiei
agitatorului;
- se repetă experimentul pentru o turaţie medie a agitatorului şi se vor determina şi în
acest caz valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la
temperatura ambiantă;
- se repetă experimentul pentru o turaţie mare a agitatorului şi se vor determina de
asemenea valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la
temperatura ambiantă;
- pe baza valorilor determinate ale coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă se va comenta care este efectul intensităţii de
amestecare a apei asupra procesului de aerare şi se va ridica grafic curba de variaţie a capacităţii
R de oxigenare a apei în funcţie de viteza de amestecare a apei.

Experimentul 3.3 Determinarea efectului variaţiei debitului de aer pentru aerare asupra
coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii de oxigenare R [7]

Fig E3.4. Schema de lucru pentru experimentul 3.3 [7]

- se procedează exact cum a fost indicat la experimentul 3.1, şi se vor determina valorile
coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă după
procedura prezentată în capitolul E3.2 pentru valoarea corespunzătoare minimă a turaţiei
agitatorului;
- se repetă experimentul pentru o valoare a debitului de aerare de 8 l/min şi se vor
determina şi în acest caz valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a
apei la temperatura ambiantă;
- se repetă experimentul pentru o valoare a debitului de aerare de 12 l/min şi se vor
determina valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la
temperatura ambiantă;
- pe baza valorilor determinate ale coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă se va comenta care este efectul variaţiei debitului de
aer asupra procesului de aerare (mai ales din punctul de vedere al valorii perioadei de timp după
care se ajunge la saturaţia apei cu oxigen) şi se va ridica grafic curba de variaţie a capacităţii R
de oxigenare a apei în funcţie de debitul de aer pentru aerarea apei.

36
 Experimente
Experimentul 3.4 Determinarea efectului naturii încărcării poluante a apei asupra coeficientului
de absorbţie Ks şi a capacităţii de oxigenare R [7]

Fig E3.5 Schema de lucru pentru experimentul 3.4 [7]

- se procedează exact cum a fost indicat la experimentul 3.1, numai că în vasul standului
se introduce apă uzată urbană (de canalizare), şi se vor determina valorile coeficientului de
absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă după procedura
prezentată în capitolul E3.2 pentru valoarea corespunzătoare minimă a turaţiei agitatorului;
- se repetă experimentul introducându-se în vasul standului o soluţie de detergent sintetic
şi se vor determina şi în acest caz valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă;
- se repetă din nou experimentul, de data aceasta introducându-se în vasul standului o
soluţie de clorură de sodiu (sare de bucătărie) şi se vor determina valorile coeficientului de
absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă;
- pe baza valorilor determinate ale coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă se va comenta care este efectul naturii încărcării
poluante a apei asupra procesului de aerare, mai ales modul în care restricţionează încărcarea
poluantă de diverse naturi procesul de aerare.

Experimentul 3.5 Determinarea efectului construcţiei diferitelor tipuri de difuzoare

pentru aerare asupra coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii de oxigenare R [7]

- se procedează exact cum a fost indicat la experimentul 3.1 şi se vor determina valorile
coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă după
procedura prezentată în capitolul E3.2 pentru valoarea corespunzătoare minimă a turaţiei
agitatorului, cu menţiunea că în timpul experimentului aerarea se face cu un difuzor simplu de
aerare din material poros (de altfel la toate experimentele anterioare s-a folosit acest tip de
difuzor);
- se repetă experimentul, înlocuindu-se difuzorul simplu de aerare din material poros cu
un difuzor triplu de aerare din material poros şi se vor determina şi în acest caz valorile
coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă;
- se repetă încă o dată experimentul, de data aceasta utilizându-se un difuzor de aerare de
tip ţeavă perforată şi se vor determina valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă;
37
 Studiul aerării apelor

Fig E3.6 Schema de lucru pentru experimentul 3.5 [7]

- pe baza valorilor determinate ale coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de

oxigenare a apei la temperatura ambiantă se va comenta care este efectul variaţiei tipului
constructiv de difuzor de aerare asupra procesului de aerare (mai ales se vor observa
dimensiunile bulelor de aer şi cantitatea acestora pentru fiecare tip constructiv de difuzor în
parte).

Experimentul 3.6 Determinarea efectului adâncimii apei asupra coeficientului de

absorbţie Ks şi a capacităţii de oxigenare R [7]

Fig E3.7 Schema de lucru pentru experimentul 3.6 [7]

- se procedează exact cum a fost indicat la experimentul 3.1, înălţimea coloanei de apă
din vasul standului fiind de 300 mm, şi se vor determina valorile coeficientului de absorbţie Ks şi
a capacităţii R de oxigenare a apei la temperatura ambiantă după procedura prezentată în
capitolul E3.2 pentru valoarea corespunzătoare minimă a turaţiei agitatorului;
- se repetă experimentul pentru o înălţime a coloanei de apă din vasul standului de 200
mm şi se vor determina şi în acest caz valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă; se va acorda o atenţie specială poziţionării corecte a
difuzorul de aerare şi a sondei pentru măsurarea cantităţii de oxigen din apă şi a temperaturii (aşa
cum s-a indicat la experimentul 3.1);
38
 Experimente
- se repetă încă o dată experimentul pentru o înălţime a coloanei de apă din vasul
standului de 100 mm şi se vor determina valorile coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R
de oxigenare a apei la temperatura ambiantă; de asemenea se va acorda o atenţie specială
poziţionării corecte a difuzorului de aerare şi a sondei pentru măsurarea cantităţii de oxigen din
apă şi a temperaturii (aşa cum s-a indicat la experimentul 3.1);
- pe baza valorilor determinate ale coeficientului de absorbţie Ks şi a capacităţii R de
oxigenare a apei la temperatura ambiantă se va comenta care este efectul înălţimii apei din
aerator asupra procesului de aerare şi se va ridica grafic curba de variaţie a capacităţii R de
oxigenare a apei în funcţie de înălţimea apei din vasul de aerare.

E3.5 ÎNREGISTRAREA ŞI PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE

Înregistrarea atât a datelor experimentale, cât şi a celor calculate, se va face în

următoarele tabele, pe baza cărora se ridică curbele de variaţie indicate:

Tabelul E3.2
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=

Tabelul E3.3
Turaţie mică a agitatorului
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Turaţie medie a agitatorului
Timp[h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Turaţie mare a agitatorului
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=

39
 Studiul aerării apelor

Tabelul E3.4
Debitul de aerare: 5 l/min
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Debitul de aerare: 8 l/min
Timp[h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Debitul de aerare: 12 l/min
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=

Tabelul E3.5
Apă uzată urbană (din canalizare)
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Soluţie de detergenţi sintetici
Timp[h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Soluţie de clorură de sodiu
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=

40
 Experimente

Tabelul E3.6
Difuzorul simplu de aerare din material poros
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Difuzorul triplu de aerare din material poros
Timp[h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Difuzorul de aerare din ţeavă perforată
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=

Tabelul E3.7
Înălţimea apei în vasul de aerare de 300 mm
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Înălţimea apei în vasul de aerare de 200 mm
Timp[h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=
Înălţimea apei în vasul de aerare de 100 mm
Timp [h] 0 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,5
Temperatură [ºC]
Cs [mg/l]
Ct [mg/l]
Dt [mg/l]
log Dt
Panta = Ks = R=

41