Tradus şi revizuit de IER (www.ier.

ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

DECIZIE
Cererea nr. 28841/09
Andrei Ioan LEŞ
împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită la 13 septembrie 2016 într-o
cameră compusă din Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători,
şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea sus-menţionată introdusă la 19 mai 2009,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de
reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.  Reclamantul, domnul Andrei Ioan Leş, este resortisant român, s-a născut în 1974 şi locuieşte în
Baia Mare.
2.  Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar,
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

3.  Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4.  Prin rechizitoriul din 29 martie 2007, reclamantul, şef serviciu în cadrul Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice Maramureş, a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor
publice şi instigare la fals intelectual. Acesta era acuzat că solicitase funcţionarilor din serviciul său să
anuleze două procese-verbale de contravenţie prin care se aplicau amenzi în cazul a două societăţi
comerciale şi să redacteze noi procese-verbale prin care societăţile să fie obligate la plata unor
amenzi cu un cuantum mai mic.
5.  Prin hotărârea din 20 decembrie 2007, Judecătoria Baia Mare a pronunţat achitarea
reclamantului pentru infracţiunea de abuz în serviciu, dar l-a condamnat la plata unei amenzi penale
pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
Cu privire la acuzaţia de abuz în serviciu, instanţa a considerat, pe baza declaraţiilor martorilor, a
listei de apeluri telefonice ale reclamantului şi a mai multor documente, că acesta îşi încălcase în mod
deliberat obligaţiile profesionale. Cu toate acestea, instanţa a observat că infracţiunea de abuz în
serviciu presupune ca actul interzis să provoace fie un prejudiciu, fie o tulburare însemnată bunului
mers al unei instituţii publice. Or, în speţă, instanţa a considerat că anularea celor două procese-
verbale nu cauzase niciun prejudiciu întrucât amenzile nu dobândiseră un caracter cert. În acest sens,
instanţa a indicat că, în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, o creanţă care rezultă dintr-o amendă contravenţională dobândeşte caracter cert fie
după executarea sa voluntară, fie la expirarea termenului prevăzut pentru formularea plângerii
împotriva sa, fie, după caz, ulterior respingerii definitive a unei asemenea plângeri. În speţă, amenda
contravenţională fiind încă susceptibilă de anulare, instanţa a concluzionat că nu fusese cauzat niciun
prejudiciu material efectiv şi că nu fusese identificată nicio tulburare însemnată în bunul mers al
instituţiei.
6.  Prin hotărârea din 24 iulie 2008, Tribunalul Maramureş a respins apelul reclamantului şi al
parchetului şi a menţinut hotărârea pronunţată de judecătorie.
7.  Parchetul şi reclamantul au introdus recurs împotriva acestei hotărâri în faţa Curţii de Apel Cluj.
 8.  Curtea de apel l-a ascultat pe reclamant şi pe alt inculpat. În această etapă nu a fost
administrată nicio altă probă.
9.  Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a anulat hotărârile pronunţate de
instanţele inferioare şi, pronunţându-se pe fond, l-a condamnat pe reclamant la zece luni de
închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu şi instigare la săvârşirea infracţiunii de fals
intelectual. În acest sens, curtea de apel a constatat că judecătoria stabilise că reclamantul îşi
încălcase în mod deliberat obligaţiile profesionale. Apoi, a observat că tocmai infracţiunea comisă de
reclamant împiedicase recuperarea amenzilor aplicate prin procesele-verbale anulate, şi că acest fapt
cauzase un prejudiciu instituţiei publice. În consecinţă, a hotărât, contrar instanţelor inferioare, că în
speţă erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea de apel a
adăugat că era obligată să corecteze „erorile de fapt strecurate” în hotărârile anterioare.

B. Dreptul intern relevant

10.  Dispoziţiile relevante ale Codului penal prevăd următoarele:

Art. 248
(Abuz în serviciu contra intereselor publice)
„Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act
ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui
organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă
patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. ”
11.  Prevederile relevante în speţă din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor
şi referitoare la competenţele instanţelor de apel şi de recurs sunt prezentate în cauza Găitănaru
împotriva României (nr. 26082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).

CAPĂT DE CERERE

12.  Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces

echitabil.

ÎN DREPT

13.  Reclamantul susţine că, pentru a-l condamna pentru abuz în serviciu şi pentru a anula
hotărârile anterioare, Curtea de Apel Cluj a reexaminat fondul acuzaţiilor în fapt şi în drept.
Reclamantul consideră că acest lucru a implicat o examinare a tuturor mijloacelor de probă
administrate, inclusiv declaraţiile martorilor, care, după părerea sa, sunt probe determinante în cauză.
Acesta se plânge că a fost condamnat pentru abuz în serviciu de Curtea de Apel Cluj chiar dacă
fusese achitat de aceasta acuzaţie de instanţele inferioare, pe baza declaraţiilor martorilor pe care
aceasta nu-i ascultase niciodată. Citând jurisprudenţa Găitănaru menţionată anterior, acesta susţine
că prin condamnarea sa a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. Acesta reproşează Curţii de Apel Cluj
că a considerat că era obligaţia sa să corecteze „ erorile de fapt strecurate” în hotărârile anterioare
(pct. 9 supra),şi nu s-a limitat la analizarea unei simple chestiuni de drept. În părţile sale relevante, art.
6 § 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care
va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. ”
14.  Guvernul menţionează că problemele examinate de Curtea de Apel Cluj cu scopul de a-l
condamna pe reclamant aveau caracter strict juridic. După părerea sa, necesitatea de a se stabili
dacă anularea abuzivă a unui proces-verbal de contravenţie, împotriva căruia se poate formula o
plângere, putea cauza un prejudiciu instituţiei care îl întocmise, implică interpretarea prevederilor
dreptului naţional. În aceste condiţii, Guvernul consideră că instanţa de apel nu a fost sesizată în
vederea realizării unei noi interpretări a declaraţiilor administrate în faţa judecătoriei. Guvernul arată că
această instanţă stabilise deja că reclamantul îşi încălcase în mod deliberat obligaţiile profesionale şi îl
achitase doar în temeiul caracterului incert al creanţei publice. Guvernul argumentează că cel din
urmă aspect nu putea fi clarificat prin ascultarea de martori. Acesta consideră că respectivele concluzii
la care a ajuns Curtea în cauza Găitănaru menţionată anterior nu se aplică în speţă.
15.  Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în procedura judecării
apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză: trebuie să se ţină seama de ansamblul
procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când o
şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin
particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea
competenţelor instanţei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele
reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze
(Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).
16.  Curtea subliniază că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să soluţioneze o cauză în
fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, acesta nu
poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea
directă a declaraţiilor date în persoană fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este
învinuit (a se vedea, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A
nr. 134 ; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII; Dondarini
împotriva Saint-Marin, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, şi Igual Coll împotriva  Spaniei, nr. 37496/04,
pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Găitănaru,
menţionată anterior, pct. 34-35 ; Dan împotriva  Moldovei, nr. 8999/07, pct. 30-35, 5 iulie 2011, şi
Hogea împotriva  României, nr. 31912/04, pct. 52-54, 29 octombrie 2013).
17.  Curtea reaminteşte, de asemenea, că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub
incidenţa normelor de drept intern, că, în principiu, instanţele naţionale sunt cele cărora le revine
sarcina de a aprecia probele administrate de acestea, precum şi că rolul încredinţat Curţii prin
Convenţie constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de
prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [García Ruiz împotriva Spaniei (MC),
nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, „deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţionale
să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor [...], circumstanţe
excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 este incompatibil cu neascultarea
unei persoane ca martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).
18.  Revenind la faptele prezentei speţe, Curtea subliniază că, deşi Curtea de Apel Cluj l-a ascultat
pe reclamant în persoană, aceasta l-a condamnat fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor
audiaţi de primă instanţă.
19.  În această privinţă, Curtea observă că, în cauze similare, a constatat deja că în sistemul
judiciar românesc, competenţa instanţelor sesizate cu judecarea recursului nu era limitată doar la
examinarea chestiunilor de drept [a se vedea, a contrario, Meftah şi alţii împotriva Franţei (MC),
nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, pct. 42, CEDO 2002—VII]. Astfel, Curtea a constatat că
procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o
procedură pe fond şi că instanţa de recurs putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului
pronunţată de instanţa inferioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii
vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză, administrând după caz, noi mijloace de probă (Dănilă
împotriva României, nr.o 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 30 şi Marius
Dragomir împotriva României, nr. 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015).
20.  În speţă, Curtea de Apel Cluj s-a prevalat de această ultimă posibilitate dar, cu excepţia
ascultării reclamantului şi a celuilalt inculpat, aceasta nu a examinat noi elemente de probă. Cu toate
acestea, Curtea observă că instanţa de apel nici nu a procedat la o nouă interpretare a faptelor, nici
nu a dat o nouă conotaţie acţiunilor reclamantului. Astfel, existenţa faptelor imputate reclamantului şi
cea a elementului intenţional al infracţiunii au fost stabilite cu certitudine de judecătorie (pct. 5 supra).
În opinia Curţii, atunci când a examinat caracterul cert sau incert al creanţelor care decurg din
procesele-verbale anulate, curtea de apel s-a limitat – astfel cum susţine Guvernul (pct. 14 supra) – la
simpla apreciere a unei chestiuni de drept. Faptul că instanţa de apel ar fi declarat că realizase
corectarea „erorilor de fapt strecurate” în hotărârile anterioare (pct. 9 supra) nu ar infirma această
concluzie. Astfel, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie, ceea ce este important este ca drepturile
prevăzute de Convenţie să fie protejate efectiv oricare ar fi terminologia folosită de instanţe.
21.  Pe de altă parte, doar după ce a răsturnat concluziile instanţelor inferioare cu privire la această
chestiune de drept, curtea de apel a pronunţat condamnarea reclamantului pentru săvârşirea
infracţiunii de abuz în serviciu. Or, în această privinţă, reclamantul, fiind reprezentat de un avocat, a
putut să-şi expună argumentele. În plus, reclamantul nu a furnizat elemente care să permită să se
considere că o nouă ascultare a martorilor ar fi utilă în această etapă.
 22.  În concluzie, ţinând cont de abordarea urmată, în speţă, de Curtea de Apel Cluj şi de
proceduri, considerate în ansamblu, Curtea nu identifică nicio aparenţă a încălcării dreptului
reclamantului la un proces echitabil în sensul prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a)  şi
§ 4 din Convenţie.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,
CURTEA:

declară cererea inadmisibilă.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2016.

PREȘEDINTE Grefier adjunct

Paulo Pinto de Albuquerque Andrea Tamietti