provoacă opinii pro şi contra).

Abordabile printr-o asemenea tehnică ar fi: succesul unui roman,

revenirea în atenţia publică a unui scriitor, intrarea în atenţia cititorilor a unui tip de scriere literară sau
nonliterară, intrarea în anonimat a unor scriitori sau scrieri.

Brainstormingul

Se traduce prin „furtună în creier" (brain - creier, storming = furtună). Mai poartă şi numele
„asaltul de idei".
înainte de a fi o metodă didactică, brainstormingul s-a folosit în serviciile publicitare. în
activitatea de conducere a asociaţiilor, a consiliilor locale, a şcolilor etc.
Ca tehnică de creativitate, constă în reunirea a 6 - 10 persoane, din domenii diferite, cărora li se
pune în faţă o problemă de rezolvat. Activitatea se subordonează unor cerinţe:
1. a comunica ideile aşa cum vin. fără rezerve sau cenzurări;
2. a nu emite judecăţi de valoare asupra ideilor celorlalţi, ci a le utiliza ca puncte de plecare
pentru îmbunătăţirea lor. După 30 - 45 de minute, ideile diferite exprimate în cadrul acestei reuniuni,
sunt preluate de un grup de tehnicieni, care le organizează şi reţine din ele ceea ce i se pare eficient, util.
In procesul de învăţământ, metoda aceasta constă în adresarea unor întrebări care să determine
o mobilitate deosebită a gândirii elevilor; adică enunţul/ problema să nu se potrivească cu ceea ce au ştiut
ei până atunci, să ofere o altă perspectivă asupra unor chestiuni care se considerau a fi bine ştiute şi care
să genereze răspunsuri neaşteptate.
întrucât procesul mintal al elevilor este declanşat de conţinutul întrebării, unii pedagogi au
interpretat brainstormingul ca o variantă a problematizării. Prin brainstorming se provoacă elevilor o
stare de uimire faţă de ineditul unei perspective pe care nu o cunoşteau şi pe care o descoperă destul de
apropiată de capacitatea lor de înţelegere. Utilizarea brainstormingului obligă elevii la a ieşi dintr-o
atitudine de pasivitate sau de cunoaştere superficială a unei chestiuni de literatură.
Interpretările critice recente sunt cele care, în general, propun, perspective noi asupra unor
opere literare, unele anchilozate în judecăţi vechi; explicaţiile şi valorizările practicate de acestea pot
reprezenta fundamentele necesare pentru a realiza brainstormingul.
George Bacovia, în urma viziunii stabilite de George Călinescu în Istoria literaturii române de
la origini până în prezent şi în exegezele ulterioare, a fost perceput drept cel mai însemnat poet simbolist
al nostru. Elevii pot primi ca sarcină să caute argumente pentru a confirma sau infirma teza opusă a lui
Nicolae Manolescu despre poet; acesta vedea în el un autentic poet anti-simbolist:
Bacovia se foloseşte desigur de toată recuzita simbolistă, dar - obsen’ă cu sagacitate criticul -
„o exploatează oarecum din exterior, cu o distanţă ce merge de la ironia imperceptibilă la parodie”.
Deformarea simbolismului se petrece in două moduri: fie printr-o dezintegrare a limbajului in sens
prozaic, echivalentă cu un proces de de-poetizare, fie printr-o supralicitare a poeticii simboliste în sens
patetic şi teatral: „Poezia fost împinsă pe nesimţite spre polii ei: unul este proza, banalul vieţii comune:
altul este poza, emfaza limbii preţioase. Intre proză şi poză se consumă însă la Bacovia nu numai
aventura antisimbolismului, dar şi a antipoeziei. Bacovia este întâiul nostru „antipoet”, în sensul
modern ” (interpretarea se află în Scriitori români. Mic dicţionar) (Apud Simuţ, 88)
în analiza romanului Ion al lui Liviu Rebreanu, criticul literar Ion Simuţ propune o altă
semnificare a rolului personajelor decât cea obişnuită: Ion nu (numai) ca produs la destinului, al unor
acumulări genetice, al structurării sociale, ci instrument şi efect al acţiunii învăţătorului Herdelea.
Elevilor li se propune această explicaţie şi sunt invitaţi să delibereze asupra ei:
Ion îşi împarte tragica lui vinovăţie cu învăţătorul Herdelea şi cu tânărul Titu, care îl însoţesc
cu îndemnurile lor pătimaşe, alimentate de duşmănia pentru preotul Belciug. Eşecul vieţii lui Ion este şi
eşecul viziunii ofensive şi răzbunătoare a învăţătorului. Ucenicia lui Ion pe lângă Herdelea este nefastă.
Rebreanu a avut tactul psihologic şi epic, de mare prozator, de a nu-l lăsa pe Ion singur în greşeala,
patima şi vinovăţia lui. (201)

2
8