CARL GUSTAV JUNG (1875- 1935 este ales preşedinte

1961), psiholog şi psihiatru al proaspăt întemeiatei

elveţian. Născut la Keliwil „Societăţi elveţiene pentru
(cantonul Thurgau), a făcut psihologie şi domeniile
studii de medicină generală conexe”. în 1944 i se
şi psihiatrie la Basel, a fost creează la Basel o catedră
profesor la Facultatea de de „psihologie medicală”,
Medicină din Zurich şi în 1948 se înfiinţează la
medic-şef la clinica Zurich Institutul C. G. Jung,
psihiatrică universitară iar în 1958, inspirată de
Burgholzli. S-a consacrat cercetările sale, „Societatea
însă precumpănitor internaţională de psihologie
psihoterapiei clinice şi, analitică”. Ultimii ani de
concomitent, cercetării viaţă şi-i petrece la
experimentale şi teoretice. Bollingen, lingă Zurich,
în 1904 întemeiază la Zurich locuind în faimosul turn,
un laborator de unde îşi redactează şi
psihopatologie parţial îşi dictează
experimentală, valorificind memoriile.
observaţii personale şi
descoperiri în domeniul
asociaţiilor verbale normale
şi patologice, al demenţei
precoce şi al complexelor,
între 1907 şi 1912
colaborează intens cu Freud,
atras în special de
cercetările acestuia legate
de isterie şi de vise. Ruptura
cu Freud, provocată mai cu
seamă de rigiditatea
concepţiei acestuia,
înseamnă pentru Jung
angajarea fermă pe un
drum propriu. Ea îl va duce
la elaborarea unui sistem
autonom de gîndire, axat
pe reintroducerea spiritului
ca dimensiune
fundamentală a fiinţei şi pe
un ansamblu de concepte
noi, deduse în temeiul unei
îndelungate şi vaste
experienţe clinice.
Inconştient colectiv, arhetip,
individuale, anima, animus,
umbră, persona etc. au
lărgit cîmpul cunoaşterii şi
au revoluţionat disciplina,
orientînd-o către o înţele-
gere infinit mai nuanţată şi
mai aproape de totalitate a
psihicului uman. între 1921
şi 1938 întreprinde călătorii
de studii în Africa de nord,
în lumea arabă, la indienii
pueblo din Arizona, în
Kenya, Uganda şi India. în
 Traducere din
C. G. JUNG germană de VIORICA
NIŞCOV
TIPURI
PSIHOLOGICE

Opera sa imensă va rămîne un

monument al secolului prin influ- HUMANIT
enţa exercitată. Din ea se cuvin
menţionate cel puţin: Ober die
AS
Psychologie der Dementia praecox (1907),
Wandlungen und Sym-bole der Libido
(1912), Psychologische Typen (1921),
Psychologie und Eniehung (1926), Die
Beziehungen zwischen dem Ich und dem
Unbewufiten (1928), Psychologie und
Religion (1940), Ober die Psychologie des
Unbewufiten (1943), Psychologie und
Alchimie (1944), Die Psychologie der
Ubertragung (1946), Symbolik des
Geistes (1948), Antwort auf Hiob (1952),
Synchronizităt als ein Prinzip
akausaler Zusammenhănge
(1952), Von den Wurzeln des
Bewufitseins (1954), Gegenwart und
Zukunfi (1957), Ein mo-derner Mythus
(1957). La cîteva luni după moartea
lui îi apar memoriile, Erinnerungen,
Traume, Gedanken, consemnate şi
editate de Aniela Jaffe.
Editura Humanitas foloseşte
calculatoare INTRO
DUCE
Z E N IT H O RE

DATA SYSTEMS&UJ
oferite de

B ull
Coperta IOANA Platon şi Aristotel! Ei
DRAGOMIRESCU nu sînt doar cele două
MARDARE sisteme, ci şi tipurile a
două naturi umane
C. G. JUNG
diferite ce se opun,
PSYCHOLOGISCHE
mai mult sau mai puţin
TYPEN
vrăjmaş, sub toate
hainele, din timpuri
Walter-Verlag imemoriale. Tot lungul
Evului Mediu, mai cu
Olten und Freiburg seamă, şi pînă astăzi,
im Breisgau Ediţia a ele s-au luptat astfel,
noua, revizuită iar această luptă este
© Walter-Verlag AG, principalul conţinut al
Olten, 1971 © istoriei Bisericii
HUMANITAS, 1997, creştine. Se vorbeşte
pentru prezenta mereu de Platon şi de
versiune Aristotel, chiar dacă sub
românească alte nume. Naturile
exaltate, mistice, plato-
nice dezvăluie din
ISBN 973-28- abisurile sufletelor lor
ideile creştine şi
0662-1 simbolurile
corespunzătoare.
Naturile practice,
ordonatoare,
aristotelice construiesc
din aceste idei şi
simboluri un sistem
solid, o dogmatică şi un
cult. Biserica
îmbrăţişează in cele din
urmă ambele naturi,
din care unii se ascund
de cele mai multe ori in
rindul clerului, iar
ceilalţi in viaţa
monahală, continuind
să se războiască însă
neîntrerupt.
H. Heine, Deutschland, I.
1.în cursul practicii
medicale cu bolnavii
de nervi ni-a izbit
 încă de mult în vreme ce ale
faptul că, pe altora, mai degrabă
lingă numeroase de fiinţa lor lăuntrică,
diferenţe de
individuale subiectul lor. Şi
de psihologie deoarece noi toţi
umană, există şi înclinăm fie într-o
deosebiri tipice, şi parte, fie
anume m-au în alta, ne simţim,
izbit mai întîi fireşte, îndemnaţi să
două tipuri, pe înţelegem de fiecare
care le-am numit dată
tipul introvertit totul în sensul propriului
şi, respectiv, nostru tip.
extravertit. 3.Amintesc această
2.Examinînd cursul împrejurare încă de
vieţii oamenilor, aici, pentru a pre-
observăm că întîmpina posibile
destinele neînţelegeri. Fireşte
unora sînt mai că ea îngreunează
degrabă con
determinate de siderabil încercarea
obiectele de a înfăptui o
intereselor lor, descriere generală a
tipurilor,
TIPURI PSIHOLOG ICE
produsul unei idilic-netulburate
activităţi în cabinetul de studiu.
Mă îndoiesc însă că atare
ignoranţă califică în vederea
unui exerciţiu critic competent.
Septembrie 1937
C.G. JUNG
PREFAŢĂ
Această carte este rodul unei
munci de aproape douăzeci de
ani în domeniul psihologiei
practice. Proiectul ei s-a
închegat treptat, mai întîi din
nenumăratele impresii şi
experienţe legate de practica
psihiatrică şi neuropatică,
precum şi din contacte cu
oameni aparţinînd tuturor
straturilor sociale, apoi din
confruntările mele personale cu
prieteni şi adversari, în fine, din
critica particularităţilor
psihologice care îmi sînt
proprii. Mi-am propus să nu
împovărez cititorul cu
cazuistică, în schimb am ţinut
să integrez, atît istoric, cît şi
terminologic, fondului de
cunoştinţe deja existent, ideile
extrase din experienţă. Am
întreprins această operaţie mai
puţin din raţiuni de echitate
istorică şi mai mult cu intenţia
de a scoate experienţele
specialistului în medicină din
domeniul său profesional
îngust şi de a le situa într-o
serie de raporturi mai generale,
raporturi ce îngăduie şi
profanului cultivat să
beneficieze de experienţele unei
discipline anume. N-aş fi cutezat
să procedez în acest mod, care
ar putea fi lesne interpretat
greşit ca intervenţie în alte
sfere de preocupări, dacă nu aş
fi convins că punctele de
vedere psihologice înfăţişate
aici au semnificaţie şi
aplicabilitate generală şi că
deci ele pot fi mai bine tratate
într-un context general, decît
sub forma unei ipoteze ţinînd
de un domeniu ştiinţific
particular. Potrivit scopului ur-
mărit, m-am limitat la
confruntarea cu ideile acelor
autori care au studiat problema
de faţă şi am renunţat să
menţionez tot ceea ce s-a spus
în legătură cu această
chestiune. Abstracţie făcînd de
faptul că a atinge fie şi numai o
completitudine aproximativă

8 TIPURI PSIHOLOGICE
în elaborarea unui registru
corespunzător de materiale şi de opi-
nii mi-ar întrece cu mult puterile, o
asemenea colecţie nu ar contribui cu
nimic serios la lămurirea şi lărgirea
problemei în discuţie. Am lăsat de
aceea fără părere de rău la o parte
multe lucruri pe care le adunasem de-a
lungul anilor şi m-am limitat, pe cît
posibil, la esenţial. Acestei renunţări
i-a căzut victimă şi un document
preţios, ce mi-a fost de marc folos.
Este vorba de o corespondenţă
întinsă cu prietenul meu, domnul dr.
med. H. Schmidt din Basci,
corespondenţă legată de problema
tipurilor. Datorez acestui schimb de
opinii o sumă importantă de clari-
ficări care au trecut în cartea mea
într-o formă, fireşte, modificată şi de
repetate ori prelucrată. în esenţă,
această corespondenţă ţine de
lucrările preliminare a căror
publicare ar crea mai multă confuzie
decît claritate. Sînt însă dator să
aduc aici cuvenitele mulţumiri
strădaniilor prietenului meu.
Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului
1920
C.G.JUNG
CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA
A ŞAPTEA
Această nouă ediţie apare
neschimbată, ceea ce nu vrea
să însemne că lucrarea nu ar
mai avea nevoie de completări,
de îmbunătăţiri şi de adaosuri.
în special, descrierile cam
scurte ale tipurilor ar putea fi
substanţial lărgite. De dorit ar
fi şi o luare în considerare a
lucrărilor tipologice publicate
de psihologi după apariţia
primei ediţii. Dar în forma ei
actuală, cartea este deja atît
de voluminoasă, îneît doar o
necesitate stringentă m-ar
putea determina să o lărgesc.
în plus, nu ar avea practic-nici
un rost să se complice
problematica tipologică, atîta
timp cît nici măcar elementele
ei nu sint cu adevărat înţelese.
Critica face adesea greşeala de
a presupune că tipurile sînt, ca
să spun aşa, deliberat
inventate şi întrucîtva impuse
materialului experimental.
împotriva acestei presupuneri
mă simt obligat să subliniez
faptul că tipologia mea este
rezultatul unei experienţe
practice de ani de zile, al unei
experienţe oricum pe deplin
inaccesibile psihologului de
catedră. Eu sînt in primul rînd
medic şi psihoterapeut practician
şi toate formulările mele
psihologice izvorăsc din ex-
perienţele unei profesiuni
dificile, exercitată zi de zi.
Ceea ce afirm, prin urmare, în
această carte este, propoziţie
cu propoziţie, verificat de sute
de ori prin terapia practică şi
este iniţial izvorît din ea.
Aceste experienţe medicale
sînt, fireşte, accesibile şi
inteligibile doar celui obligat să
se ocupe in linie profesională
de tratarea complicaţiilor
psihologice. De aceea nu este
de luat în nume de rău
neprofesionistului dacă unele
constatări ii par stranii sau
dacă îşi închipuie chiar că
tipologia mea ar fi
10 TIPURI
PSIHOLO
GICE
în aşa fel îneît, dacă vreau să sper
că voi fi corect înţeles, trebuie să
presupun o marc bunăvoinţă din
partea cititorului meu. Ar fi relativ
simplu, dacă fiecare cititor ar şti
cărei categorii îi aparţine. Este
insă adesea destul de dificil de
hotărît dacă cineva ţine de un tip
sau de altul, mai ales cînd c vorba
de propria persoană. Judecata
privind personalitatea proprie este
întotdeauna extraordinar de
nesigură. Aceste nesiguranţe de
judecată cunosc o răs-pîndirc atît
de mare deoarece în fiecare tip
declarat sălăşluieşte o anumită
tendinţă către compensarea
propriei unilateralităli, tendinţă
oportună din punct de vedere
biologic, căci slujeşte păstrării
echilibrului sufletesc. Prin
compensare apar caractere
secundare sau tipuri care oferă o
imagine extrem de greu desci-
frabilă, alît de greu, îneît te simţi
îndemnat să negi existenţa în
genere a tipurilor şi să o mai
accepţi doar pe aceea a
diferenţelor individuale.
4. Trebuie să scot în evidenţă
aceste dificultăţi, pentru a
justifica o anume
particularitate a expunerii
ce urmează: s-ar zice că
drumul cel mai simplu ar fi
acela de a descrie şi analiza
în paralel două cazuri
concrete. Fiecare om
posedă insă ambele
mecanisme, atît pe cel al
extraversici, cit şi pe cel al
introversici, şi doar relativa
predominanţă a unuia sau a
altuia determină tipul.
Pentru a conferi imaginii
relieful necesar, ar trebui
procedat la o rcluşare
energică, ceea ce ar
însemna de fapt o
11
INTR
ODU
CER
E
înşelăciune mai mult sau mai
puţin pioasă. Se adaugă
faptul că reacţia psihologică
a oamenilor este atît de
complicată, incit capacitatea
mea de expunere abia dacă
ar fi în măsură să-i traseze
in mod absolut exact imaginea.
Sînt, de aceea, silit să mă limitez
la înfăţişarea principiilor pe
care le-am extras din
mulţimea de fapte
individuale observate. Nu
este vorba aici, aşa cum
eventual ar putea să pară,
de o deductio a priori, ci de
expunerea deductivă a unor
puncte de vedere formate pe
calc empirică. Aceste puncte
de vedere sînt, după cum
nădăjduiesc, o contribuţie
clarificatoare la o dilemă
care a dus şi continuă să
ducă nu doar in domeniul
psihologiei analitice, ci şi în
acela al altor ştiinţe, şi mai
ales în raporturile
interumane, la neînţelegere
şi discordie. Se înţelege
astfel de ce existenţa a două
tipuri diferite este un fapt de
mult cunoscut, care, într-un fel sau
altul, a izbit atît observaţia
cunoscătorului de oameni, preocupărilor. S-ar putea
cît şi reflecţia scormonitoare spune că este ca şi cum, în
a gîndi-torului, sau s-a ultimă instanţă, întreaga
înfăţişat bunăoară intuiţiei energie a subiectului s-ar
unui Goethe sub forma cheltui pe căutarea
principiului larg cuprinzător neîntreruptă a unor
al sistolei şi diastolei. Numele şi modalităţi de a împiedica
noţiunile sub care a fost obiectul să capete o
sesizat mecanismul influenţă covîrşitoare asupra
introversiei şi al extraversiei sa. Este ca şi cum energia
sînt foarte diferite, adaptate obiectului s-ar scurge, ca şi
de fiecare dată punctului de cum subiectul ar fi magnetul
vedere individual al care ar atrage obiectul către
observatorului. în ciuda sine.
deosebirilor în formulare,
5. Nu este uşor de caracterizat,
iese mereu în evidenţă ceea
în mod accesibil şi limpede,
ce este comun în privinţa
acest comportament
concepţiei fundamentale,
contradictoriu faţă de obiect
anume o mişcare a
şi există riscul serios de a
interesului în direcţia
recurge la formulări absolut
obiectului, într-un caz, o
paradoxale care ar stîrni mai
mişcare a interesului de la
degrabă confuzie decît claritate.
obiect către subiect şi către
Foarte general, punctul de vedere
propriile procese
introvertit ar putea fi socotit acela
psihologice, în celălalt caz.
care în toate împrejurările caută
în primul caz, obiectul
să supraordoneze eul şi
acţionează ca un magnet
procesele psihologice su-
asupra tendinţelor
biective obiectului şi
subiectului, îl atrage şi îl
procesului obiectiv, sau cel
condiţionează în mare
puţin să le afirme în raport de
măsură, îl înstrăinează chiar
acestea. Atare atitudine
de sine însuşi şi îi schimbă
conferă de aceea
calităţile în sensul unei
subiectului o valoare mai
armonizări cu obiectul, într-
mare decît obiectului.
atît îneît s-ar zice că obiectul
Corespunzător, obiectul se
ar avea pentru subiect o
află întotdeauna situat la un
importanţă superioară, în
nivel valoric mai co-borît, el
ultimă instanţă decisivă, şi
are o importanţă secundară,
că faptul de a se abandona
ba chiar ocazional funcţio-
cu totul obiectului ar
nează ca semn exterior,
reprezenta vocaţia absolută,
obiectiv, al unui conţinut
sensul vieţii şi al destinului
subiectiv, de pildă ca
subiectului. în cel de al
încorporare a unei idei,
doilea caz, subiectul este şi
împrejurare în care
ră-mîne in centrul tuturor
esenţială
12 TIPURI PSIHOLOGICE 13
INTRODUCERE

rămîne ideea; sau este materia activităţii vieţii psi

unui sentiment, în care principală hice, împrejurări exterioare şi
rămîne trăirea sentimentului şi nu dispoziţii interioare favorizează
individualitatea reală a obiectului. foarte adesea unul din mecanisme şi îl
Punctul de vedere extravertit, în limitează sau îl împiedică
schimb, subordonează subiectul pe celălalt să funcţioneze.
obiectului, atribuind acestuia din Fireşte, efectul este
urmă valoarea preeminentă. predominanţa
Subiectul are întotdeauna, în unuia dintre mecanisme. Dacă
acest caz, importanţă secundară; această stare se cronicizează
procesul subiectiv apare uneori ca într-un
anexă supărătoare şi inutilă a unor fel sau altul, rezultă din ea un tip,
fapte obiective. Este limpede că respectiv o atitudine compor
psihologia care ia naştere pe baza tamentală în care unul dintre
acestor puncte de vedere opuse se mecanisme predomină
bifurcă, în mod necesar, în două constant,
orientări absolut diferite. Una din fireşte însă fără a-1 putea
acestea priveşte totul din unghiul suprima complet pe celălalt,
concepţiei sale, cealaltă din unghiul căci şi
faptului obiectiv. acesta ţine neapărat de
activitatea vieţii psihice. De
6.Poziţiile opuse nu sînt, mai
aceea nu
întîi, nimic altceva decît me
poate să apară niciodată un tip
canisme opuse: o ieşire
pur, care să posede exclusiv un
diastolică înspre obiect şi o
singur mecanism în paguba
luare în po
celuilalt, total atrofiat. O atitudine
sesie a acestuia, pe de-o
tipică înseamnă întotdeauna doar
parte; o concentrare sistolică
predominanţa relativă a unuia
şi o des
dintre mecanisme.
prindere a energici de la
7.Constatarea existenţei
obiectul luat in posesie, de
introversiei şi a extraversiei a
cealaltă
per
parte. Fiecare om posedă
mis mai întîi să se distingă
ambele mecanisme ca
între două grupuri mari de
expresie a rit
indivi-
mului său de viaţă normal,
nu întîmplător desemnat de
Goethe
prin noţiunile fiziologice care
denumesc activitatea
cardiacă.
Alternarea ritmică a celor
două forme de activitate
psihică ar
trebui să corespundă cursului
normal al vieţii. Dar condiţiile
ex
terioare complicate in care
trăim, ca şi condiţiile, poate
şi mai
complicate, ale dispoziţiei
noastre psihice individuale
îngăduie
rareori o desfăşurare pe
deplin netulburată a
dualităţi psihologice. Dar
această împărţire este atît
de superficială şi de
generală, îneît ea nu
îngăduie decît diferenţieri
la fel de generale. O
cercetare amănunţită a
psihologiilor individuale
care cad intr-o grupă sau
în alta arată de îndată că
există diferenţe mari între
indivizii ce aparţin
aceleiaşi grupe. Trebuie,
prin urmare, să facem un
pas mai departe, spre a
preciza în ce constau
deosebirile dintre indivizii
aparţinînd aceleiaşi grupe.
Potrivit experienţei mele,
pot spune că, în mod
foarte general, indivizii se
deosebesc nu numai după
diferenţa universală dintre
extraversie şi introversie,
ci şi după diferitele funcţii
psihologice fundamentale.
Acestea, respectiv funcţiile
care se deosebesc atît
genuin, cît şi esenţial de
alte funcţii sînt — după
experienţa mea — a gîndi,
a simţi, a avea senzaţii, a
intui. Dacă predomină
comportamental una din
aceste funcţii, apare tipul
corespunzător. Motiv pentru
care deosebesc: tipul gîndire,
tipul simţire, tipul senzaţie şi
tipul intuiţie. Fiecare din aceste
tipuri poate fi pe deasupra introvertit
sau extravertit, potrivit cu atitudinea
sa faţă de obiect, aşa cum am
arătat mai sus. în cadrul a
două comunicări consacrate
tipurilor psihologice, nu am
dezvoltat aceste distincţii, ci
am identificat tipul gîndire cu cel
introvertit, iar tipul simţire cu cel
extravertit.1
Aceste identificări s-au dovedit
inconsistente la o elaborare mai
temeinică a problemei. Pentru a evita
neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe
cititor să reţină distincţiile de mai sus.
Spre a asigura claritatea absolut
necesară în lucruri atît de complicate,
am consacrat ultimul capitol al acestei
cărţi definirii noţiunilor psihologice cu
care am operat.
1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die
Psyclwlogie der unbewufiten Prozesse, p. 58
(reeditare în Ober die Psyclwlogie des
Unbewujlten, în Gesam-melte Werke, VII).
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN
ISTORIA DE IDEI A
ANTICHITĂŢII ŞI A
EVULUI MEDIU
1. Despre psihologia
Antichităţii. Tertullian şi
Origene
8. Psihologie a existat
dintotdeauna, de cînd
există şi lumea a cărei
istorie o cunoaştem,
dar o psihologie
obiectivă există doar
de puţină vreme
încoace. Pentru ştiinţa
vremurilor vechi era
valabilă propoziţia
după care: conţinutul
de psihologie su-
biectivă creşte în
absenţa psihologiei
obiective. De aceea
operele anticilor sînt,
ce-i drept, pline de
psihologie, dar prea
puţin poate fi socotit
obiectiv în ea. Ceea ce
probabil a fost deter-‚
minat, într-o măsură
deloc neglijabilă, de
particularitatea rapor-
turilor interumane din
Antichitate şi din Evul
Mediu. Antichitatea
cunoştea o evaluare
aproape exclusiv
biologică, dacă se
poate spune aşa, a
omului de către
semenul său, după
cum reiese din
obiceiurile şi raporturile
juridice ale acelor
timpuri. în măsura în
care a exprimat în
genere o judecată de
valoare, Evul Mediu a
cultivat o evaluare
metafizică a
aproapelui, cu punctul
de pornire în ideea
valorii eterne a
sufletului uman.
Această evaluare
compensatoare în raport cu
punctul de vedere antic este
pentru estimarea
personală — unică
bază posibilă a unei
psihologii obiective —
la fel de nefavorabilă
ca şi evaluarea biolo-
gică. Există, desigur,
nu puţini specialişti
care sînt de părere că
o psihologie se poate
scrie şi ex cathedra.
Astăzi însă, cei mai
mulţi sînt convinşi că o
psihologie obiectivă
trebuie să se sprijine în
primul rînd pe
observaţie şi pe
experienţă. Această
bază ar fi ideală, dacă
ar fi posibilă. Dar
idealul şi scopul ştiinţei
nu stau în descripţia
pe cît mai exact cu
putinţă a faptelor —
ştiinţa nu poate
concura cu
înregistrările
cinematice şi
fonografice —, ci în
descoperirea legii, care nu e
altceva decît expresia abre-
viată a unor procese
variate, dar
concepute cumva
unitar. Graţie
interpretării, scopul
ştiinţei depăşeşte
experimentul pur,
dar ră-
16 TIPURI PROBLEMA 17
PSIHOL TIPURILOR ÎN
OGICE ISTORIA DE IDEI
mîne întotdeauna, în ciuda pentru domeniul luat în conside-
valabilităţii ei generale, probate, rare al obiectului. în această
un produs al constelaţiei măsură, bîrna din propriul ochi ne
psihologice subiective a îndreptăţeşte tocmai să găsim
cercetătorului. în constituirea paiul din ochiul fratelui nostru. în
teoriilor şi a noţiunilor ştiinţifice acest caz, bîrna din ochiul propriu
hazardul personal joacă un rol nu demonstrează, cum am spus,
important. Există şi o ecuaţie că fratele nostru nu are nici un pai
psihologică personală, nu doar în ochi. Dar stînjenirca vederii ar
una psiho-fizică. Noi vedem putea lesne prilejui o teorie
culori, dar nu şi lungimi de undă. generală despre faptul că toate
De această bine cunoscută paiele sînt bîrne. Recunoaşterea şi
constatare trebuie să se ţină luarea în considerare a
seama în psihologie mai mult ca condiţionării subiective a
oriunde. Eficacitatea ecuaţiei cunoştinţelor în genere, şi mai ales
personale începe o dată cu a cunoştinţelor psihologice, sînt o
observaţia. Vedem ceea ce sintem condiţie fundamentală pentru
capabili să vedem cel mai bine
prin noi înşine. Astfel, vedem în
primul rînd paiul din ochiul fratelui
nostru. Fără îndoială, paiul este
acolo, dar bîrna c în ochiul nostru
— şi ar trebui să ne împiedice, în
oarecare măsură, vederea. Nu am
încredere în principiul „observaţiei
pure”, în aşa-numita psihologie
obiectivă, decît dacă ea se
limitează la ochelarii
cronoscopului, ai ta-histoscopului sau
ai altor aparate „psihologice”. în felul
acesta ne ferim şi de o recoltă prea
bogată de fapte psihologice expe-
rimentale. Ecuaţia personală se
pune şi mai mult in valoare o dată
cu prezentarea sau comunicarea datelor
observate, pentru a nu mai vorbi de
interpretarea şi abstractizarea
materialului experimental! Nicăieri
nu este mai indispensabilă dccîl în
psihologie exigenţa fundamentală
ca observatorul şi cercetătorul să
corespundă obiectului, adică să fie
în stare să vadă nu doar într-un
singur fel, ci şi în celălalt fel.
Pretenţia ca el să vadă doar obiectiv
nici nu ar trebui ridicată, căci aşa
ceva e cu neputinţă. Ar trebui să
fim mulţumiţi dacă nu vedem prea
subiectiv. Faptul că observaţia şi
interpretarea subiectivă coincid cu
datele obiective ale obiectului
psihologic este probant pentru interpretare
doar în măsura în care aceasta nu
pretinde să fie generală, ci îşi
propune să fie valabilă numai
dreapta apreciere ştiinţifică a unui
psihic, diferit de acela al su-
biectului care observă. Această
condiţie este îndeplinită doar
atunci cînd observatorul este
suficient de bine informat în legă-
tură cu dimensiunea şi natura
propriei personalităţi. Or, el poate
să fie îndeajuns de bine informat
doar dacă se eliberează într-o
măsură importantă de influenţele
compensatoare ale judecăţilor
colective şi ajunge astfel la o
concepţie clară asupra propriei
sale individualităţi.
9. Cu cît ne întoarcem mai mult în
istorie, cu atît vedem că
personalitatea dispare sub
stratul colectivităţii. Iar dacă
mergem mai jos către
psihologia primitivă,
descoperim că acolo
noţiunea de individ nici nu
există. în loc de
individualitate, găsim doar o
raportare colectivă sau o
participation inysliqueK
Atitudinea colectivă
împiedică însă cunoaşterea
şi aprecierea unei psihologii
diferite de a subiectului, prin
faptul că spiritul branşat pe
colectiv este tocmai incapabil
să gîndcască şi să simtă
altminteri dccît proiectind.
Ceea ce se înţelege prin
noţiunea de „individ”
reprezintă o cucerire relativ
tîrzie a istoriei spiritului uman
şi a istoriei culturii. De aceea
nu este de mirare că
atitudinea colectivă,
puternică în vremurile vechi,
a împiedicat cu totul
aprecierea psihologică
obiectivă a diferenţelor
individuale, ca şi, în genere,
orice obiectivare ştiinţifică a
proceselor psihologice
individuale. Tocmai din
cauza acestei lipse de
gîndire psihologică,
cunoaşterea a fost
„psihologizată”, respectiv
umplută cu psihologie pro-
iectată. Exemple izbitoare
oferă în acest sens
începuturile interpretării
filozofice a lumii.
Dcpsihologizarca ştiinţei
obiective merge mină în
mînă cu dezvoltarea
individualităţii şi a diferen-
ţierii psihologice
condiţionate a oamenilor.
Ceea ce explică de ce scrierile
transmise de Antichitate sînt atît de
firave în materie de psihologie
obiectivă. Distincţia dintre
cele patru temperamente,
pe care am preluat-o din
Antichitate, abia dacă mai
poate fi considerată o
tipizare psihologică,
temperamentele nefiind aproape
nimic altceva decît complexiuni
psiho-fiziologice. Lip-
1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions
mentales daiis Ies socie’te’s
infe’rieures.

18 TIPURI
PSIHOLOGICE
sa de informaţii nu vrea să
însemne însă că în istoria de idei a
Antichităţii nu există urme ale
acţiunii contrariilor psihologice
în discuţie.
10.Astfel, filozofia gnostică a
stabilit existenţa a trei
tipuri,
corespunzînd poate celor
trei funcţii psihologice
fundamentale:
gîndirii, simţirii, senzaţiei.
Gîndirea ar corespunde
pneumaticii
lor, simţirea — psihicilor,
senzaţia — hilicilor.
Preţuirea mai
mică acordată psihicilor
corespunde spiritului
gnozei care, spre
deosebire de creştinism,
insista asupra valoni
cunoaşterii. Prin
cipiile creştine ale iubirii şi
credinţei erau însă
nefavorabile cu
noaşterii, în interiorul
gîndirii creştine,
pneumaticul ar fi fost
deci depreciat în măsura
în care se distingea doar
prin faptul că
era posesorul gnozei, al
cunoaşterii.
11.Trebuie să ne gîndim la
diferenţa dintre tipuri şi
atunci
cînd examinăm lupta
îndelungată şi nu lipsită
de primejdii pe
care Biserica a dus-o
încă de la primele ei
începuturi împotriva
gnosticismului. Faţă de
neîndoielnica orientare
precumpănitor
practică a
creştinismului
timpuriu şi în măsura
în care nu se
pierdea, urniîndu-şi
instinctul de luptă, în
polemică apologetică,
intelectualul nu
izbutea să o scoată la
capăt. Regula fidei era
prea strimtă şi nu
îngăduia nici un fel de
mişcări independente,
în plus, era săracă în
cunoaştere pozitivă.
Cuprindea puţine idei,
ce-i drept de imensă
valoare practică, dar
care zăvorau gîndirea.
Intelectualul era lovit
într-o măsură mult mai
mare decit sensi
bilul (der Fiihlende) de
sacrificium intellectus. Este
prin urmare
de înţeles de ce
conţinuturile
precumpănitor
cognitive ale gno
zei, care în lumina
dezvoltării de azi a
gîndirii nu numai că nu
şi-au pierdut din
valoare, dar şi-au şi
sporit-o substanţial,
trebuie
să fi exercitat o mare
putere de atracţie
asupra intelectualului
din sînul Bisericii. Ele au
reprezentat de fapt, pentru
ci, ispita
lumii. în special docetismul a
dat de furcă Bisericii,
susţinînd
că Cristos a avut doar
un trup aparent şi că
întreaga sa viaţă
pămîntească, precum
şi suferinţele îndurate
de el nu au fost de-
cît aparenţă. în această
afirmaţie gîndul pur
trece pe primul plan,
opunîndu-se simţirii
omeneşti. Lupta cu
gnoza ne întîmpină în
chipul cel mai desluşit
în două figuri care au
fost nu doar Părinţi
ai Bisericii, ci şi
personalităţi de
covîrşitoare
importanţă. Este
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN dreptatea nu mai era de mult
ISTORIA DE IDEI 19 de partea lui, iar orice ordine
raţională îi zăcea zdrenţuită la
vorba de Tertullian şi de
picioare.”3 Modul pătimaş de a
Origene, aproximativ
gîndi îi era atît de necruţător,
contemporani, la finele veacului al
îneît se înstrăina tot mai mult
doilea. Schultz scrie despre ei: „Un
exact de acel lucru pentru
organism oarecare este capabil
care, de fapt, şi-ar fi dat viaţa.
să absoarbă hrana aproape
La fel îi era şi etica, plină de o
complet şi să o asimileze potrivit
aspră severitate. Cerea
constituţiei sale, în vreme ce
stăruitor să se caute martirajul,
altul o evacuează tot atît de
nu să se fugă de el, nu
complet prin violente
admitea o a doua căsătorie şi
simptome reactive. La fel de
pretindea ca persoanele de sex
contradictoriu s-au comportat
femeiesc să poarte întotdeauna
unul în raport cu celălalt
văl. Gnoza, care e tocmai o
Origene şi Tertullian. Reacţia lor
patimă a gîndirii şi a
la gnoză nu le defineşte doar
cunoaşterii, filozofia şi
caracterele şi concepţiile de
viaţă, ci este totodată de o 2Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
însemnătate fundamentală 3Loc. cit., p. XXV.
pentru locul ocupat de gnoză în
viaţa spirituală şi în curentele
religioase ale vremii.”2
12. Tertullian s-a născut la
Cartagina în jurul anului 160. A
fost păgîn, dedat vieţii de
luxură a cetăţii sale pînă spre
vîrsta de 35 de ani, cînd s-a
creştinat. A devenit autorul a
nenumărate scrieri ce-i
oglindesc inconfundabil
caracterul, împrejurare care ne
interesează în mod special în
cadrul de faţă. Se recunosc
desluşit mai cu seamă zelul său
nobil, fără precedent, înflăcăra-
rea, temperamentul pătimaş şi
interioritatea adîncă a
concepţiei religioase. Fanatic,
cultivînd o unilateralitate
genială de dragul unui adevăr
recunoscut, intolerant, natură
de luptător fără pereche,
combatant necrţtor ce se
consideră victorios doar cînd
adversarul îi e total anihilat, el
mînuieşte cu feroce măiestrie o
limbă strălucitoare ca o spadă.
E creatorul latinei bisericeşti, ce
avea să dureze mai bine de o
mie de ani, şi cel care a fixat
terminologia tinerei Biserici:
„De îndată ce înşfăca un punct
de vedere, trebuia — biciuit
parcă de o oaste a iadului — să-
1 dezvolte pînă la ultimele
consecinţe, chiar şi atunci cînd
20 TIPURI PROBLEMA 21
PSIHOLO TIPURILOR lN
GICE ISTORIA DE IDEI

ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea, Aşadar, înfăţi-

erau combătute de el cu fanatică şează-te, o, tu, suflete, fie
intoleranţă. Lui i se atribuie că eşti dumnezeiesc şi
mărturisirea sublimă: credo quia veşnic, precum
absurdum est (cred pentru că este cred unii filozofi — vei
absurd). Ceea ce nu corespunde minţi atunci cu atît mai
întru totul adevărului istoric, căci puţin —, ori
el spusese doar: „Et mortuus est deloc dumnezeiesc, căci
dei filius, prorsus credibile est, muritor, precum fireşte
quia ineptum est. Et sepultus crede singur
resurrexit; certum est, quia impossibile Epicur — se va cuveni să
est.”4 minţi atunci cu atît mai
puţin —, fie
13.Avînd o minte ascuţită, şi-a
că vii din cer sau că te
dat seama de starea jalnică
naşti pe pămînt, fie că
a cunoştinţelor filozofice şi
eşti alcătuit din
gnostice şi Ie-a respins cu
numere sau din atomi, fie
dispreţ.
că îţi începi existenţa o
în schimb, s-a raportat la
dată cu trupul
mărturia propriei lumi
ori că eşti mai apoi
interioare, la
introdus în trup,
propriile realităţi lăuntrice
indiferent care îţi este
care erau una cu credinţa pe
obîr-
care o
şia şi în ce fel faci din om
îmbrăţişase. Acestora le-a
ceea ce este el, anume o
dat formă, devenind astfel
fiinţă raţio
creatorul
nală, capabilă să.
raporturilor conceptuale ce
perceapă şi să cunoască.
astăzi încă stau la temelia
Dar nu pe tine, sufle
sistemului
te, te chem, care, dresat
catolic. Realitatea lăuntrică
în şcoli, umblat prin
iraţională era pentru el de
biblioteci, hrănit
natură
şi îndestulat în academii
esenţialmente dinamică, era
şi sub porticuri atice,
principiul şi fundamentul pe
propovăduieşti
care îl
înţelepciune, nu, ci ţie,
opunea lumii, ştiinţei şi
suflete, vreau să-ţi
filozofiei general valabile
vorbesc, ţie, care eşti
sau raţionale,
4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit,
îi citez cuvintele:
ceea ce e pe deplin credibil, căci e
14.„Chem un nou martor,
absurd. Şi a înviat din mormînt;
sau mai degrabă un
ceea ce e sigur, căci e cu
martor care
neputinţă” (Tertullian, De carne Christi,
este mai cunoscut decît
5).
orice monument literar,
mai dezbătut
decît orice sistem de
învăţătură, mai răspîndit
decît orice înştiin
ţare publică, mai mare
decît toată făptura
omenească, chem anu
me ceea ce constituie
omul în integralitatea lui.
simplu şi neinstruit, neajutorat şi
neexperimentat, aşa cum te afli la
cei care nu te au decît pe tine, aşa
cum vii din uliţă, din colţul străzii,
din atelier. Tocmai de neştiinţa ta
am nevoie.”5
îs. Mutilarea pe care şi-a impus-
o Tertullian prin sacrificium intellectus
1-a condus către recunoaşterea
fără rezerve a realităţii interioare
iraţionale, a temeliei reale a
credinţei sale. A rezumat
necesitatea procesului religios, pe
care îl simţea în sine, în formula
incomparabilă anima naturaliter
christiana. O dată cu sacrificium
intellectus, filozofia şi ştiinţa,
consecutiv şi gnoza şi-au pierdut
pentru el orice importanţă.
16.în cursul vieţii, trăsăturile
descrise mai sus i s-au
accen
tuat. Cînd Biserica s-a văzut
constrînsă din ce în ce mai
mult
să încheie compromisuri cu
masa, el s-a revoltat şi a
devenit
discipolul lui Montanus, profet
frigian extatic care susţinea
prin
cipiul absolutei negări a
lumii şi al spiritualizării
totale. în pam
flete violente, Tertullian a
atacat politica papei Calixtus
I, ajun-
gînd astfel, împreună cu
montanismul, mai mult sau
mai puţin
extra ecclesiam. După o relatare
a lui Augustin, ulterior ar fi
intrat în conflict şi cu
montaniştii şi ar fi întemeiat
o sectă pro
prie.
17.S-ar putea spune că
Tertullian este un
reprezentant clasic
al gîndirii introvertite.
Intelectul său apreciabil,
extrem de as
cuţit, este flancat de o
evidentă senzualitate.
Procesul psihologic
al dezvoltării, pe care îl
numim creştin, 1-a împins
la jertfă, la
amputarea celui mai
preţios organ — idee
mitică de asemenea
conţinută în simbolul
grandios şi exemplar al
sacrificiului fiului
lui Dumnezeu. Cel mai
preţios organ al său era
tocmai intelectul
şi cunoaşterea clară
mijlocită de el. Sacrificium
intellectus i-a
închis calea către o
dezvoltare pur raţională,
obligîndu-1 să iden
tifice în dinamica
iraţională din adîncul
sufletului său temelia
propriei fiinţe. Logica
gnozei, felul specific
intelectual în care
aceasta utiliza fenomenele
dinamice din adîncul sufletului,
îi era
în chip necesar
detestabilă, căci ea
reprezenta tocmai calea
pe
care o părăsise spre a
îmbrăţişa principiul
simţirii.
5 Schultz, Dokumente der Gnosis,
pp. XXV ş. urm.

22 TIPURI
PSIHOLOGICE
18. în Origene aflăm polul
absolut opus al lui
Tertullian. Ori-gene s-a
născut în jurul anului 185,
în Alexandria. Tatăl său a
fost martir creştin. El
însuşi a crescut în acea
foarte particulară
atmosferă spirituală în
care se amestecau ideile
Orientului cu cele ale
Occidentului. Cu mare
sete de învăţătură, şi-a
însuşit tot ceea ce era
demn de ştiut în acele
vremuri, asimilînd
întreaga bogăţie de idei
din epoca alexandrină ce i
se oferea sub formă de
bunuri creştine, iudaice,
elenistice şi egiptene. S-a
remarcat ca profesor la o
şcoală de catiheţi.
Filozoful păgîn
Porphyrios, elev al lui
Plotin, spunea despre el
că ducea o viaţă de
creştin, dar potrivnică
legii; în privinţa opiniei pe
care o nutrea despre
lucruri şi despre
dumnezeire, el elcniza şi
substituia reprezentările
greceşti miturilor străine.6
Autocastrarea la care s-a
supus şi ale cărei motive
particulare pot fi ghicite,
dar nu sînt istoric
atestate, s-a produs încă
înainte de 211. Exercita o
mare influenţă asupra celor
din jurul său şi avea un
discurs convingător. Era
întotdeauna înconjurat de
elevi şi de o armată
întreagă de stenografi
care prindeau vorbele de
preţ ce cădeau de pe
buzele învăţătorului
venerat. Ca scriitor a fost
extrem de fecund, dez-
voltînd totodată şi o
impunătoare activitate
didactică. în Antio-hia a
ţinut prelegeri de teologie
chiar pentru împărăteasa
mamă, Mamaea. La
Cezareea, conducea o
şcoală. îşi întrerupea
adesea activitatea
didactică din pricina
călătoriilor întinse pe care
le întreprindea. Era de o
extraordinară erudiţie şi
dispunea de o uimitoare
capacitate de a cerceta
cu grijă lucrurile. A
descoperit manuscrise
vechi ale Bibliei şi a
dobîndit merite speciale
în critica de texte. „A fost
un mare învăţat, în fapt,
singurul învăţat adevărat
pe care 1-a avut vechea
Biserică”, spunea Harnack.
Spre deosebire de
Tertullian, Origene nu s-a
refuzat influenţei
gnosticismului,
dimpotrivă, 1-a adus pe
acesta sub o formă ate-
nuată în sînul Bisericii
sau cel puţin a dorit să o
facă. El însuşi este, într-
adevăr, judecînd după
gîndirea şi după
concepţiile fundamentale
ce îi sînt proprii, un
gnostic creştin. Poziţia lui
faţă de credinţă şi ştiinţă
este descrisă de Harnack
prin următoarele cuvinte,
semnificative din punct de
vedere psihologic: „Biblia
6 Loc. cit., p. XXII.
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 23 20.Origene este un reprezentant
ISTORIA DE IDEI clasic al tipului extravertit.
Orientarea sa fundamentală
le este în egală măsură necesară
merge în direcţia obiectului,
şi unora şi altora: credincioşii îşi
ceea ce
iau din ea faptele işcomandamentele
se vede din atenţia
de care au nevoie, iarştiutorii îi
conştiincioasă cu care el
descifrează ideile şi îşi extrag
exam inează faptele
din ea forţele care îicălăuzesc
obiective şi condiţionările lor
spre contemplarea şi iubirea de
şi din formularea acelui
Dumnezeu — astfel îneît tot ceea
principiu
ce e material apare prin
suprem al luiamor et visio Dei.
interpretare religioasă (exegeză
Procesul creştin de
alegorică, hermeneutică) ca
dezvoltare
retopit spre a forma un cosmos de
a întîln it în O rig e ne un tip
idei, ba în cele din urmă totul este
c are s e întem e ia ză pe
biruit prin ascen s iune şi depăşit ca
re laţia cu
treaptă şi rămîne singură,
obiectul, relaţie care s-a
odihnindu-se feri cită, doar
exprimat dintotdeauna simbolic
legătura dintre spiritul izvorît din
prin se
Dum nezeu al făptu rii şi
xualitate, m otiv pentru
D um nezeu însuşi(amor et visio).”
care anum ite teorii reduc
19.Teologia lui, spre deosebire de aceea toate funcţiile
a lui Tertullian, este de bază ale sufletului
esenţialm ente filozofică, tocm ai la sexualitate. De
m ulîndu-se perfect pe aceea castrarea
tiparul unei fi este expresia adecvată a
lozofii neoplatonice. în sacrificiului celei mai
O rige ne se întrepătrund în preţioase funcţii.
chip paşnic Este absolut caracteristic
şi armonios sferele filozofiei faptul că Tertullian
greceşti şiale gnozei, pe de-o săvîrşeştesacrifi-
par cium intellectus,iar Origene
te, ale ideilor creştine, pe sacrificium phalli,căci viaţa
de alta. Rezultatul acestei creş
îngăduinţe tină pretinde suspendarea
şi echităţi larg totală a legăturii senzuale
com prehensive a fost că şi cu obiectul,
Origene a avut desti m ai exact: sacrificarea
nul celor condam naţi de acelei funcţii care este
Biserică. Oricum , socotită a fi cea
condam narea defini
tivă s-a produs abia
p os tu m , dup ă ce O rige ne ,
b ătrîn, fuse se
m artirizat în tim pul
prigoanei îm potriva
creştinilor, sub Dccius,
şi m urise la scurtă vrem e
în urm a torturilor. în 399,
papa Anas
tasie I a pronunţat
condam narea, iar în 543
un sinod convocat
de Iustinian a anatemizat
erezia; anatema s-a
menţinut şi în ver
dictele conciliilor ulterioare.
24 TIPURI PSIHOLOGICE mutilîndu-se, şi-a sacrificat
legătura senzuală cu lumea.
mai preţioasă, a bunului celui
Pentru el, evident, nu intelectul
mai de preţ, a instinctului celui
reprezenta o primejdie spe-
mai puternic. Din punct de
cială, ci mai degrabă simţirea şi
vedere biologic, sacrificiul este
senzaţia ce leagă de obiect.
pus în slujba domesticirii, din
Prin castrare, el s-a eliberat de
punct de vedere psihologic
senzualitatea împerecheată cu
însă el urmăreşte, prin
gnosticismul şi a putut astfel să
desfacerea vechilor legături, să
se lase fără teamă în voia
ofere spiritului posibilităţi noi
bogăţiei de gîndire a acestuia
de evoluţie. Tertullian şi-a
din urmă, în vreme ce
jertfit intelectul, căci intelectul
Tertullian, prin sacrificiul său
era acela care îl lega cel mai
intelectual, s-a zăvorit în faţa
puternic de realitate.
gnozei, ajungînd însă, tocmai
Combătea gnoza, deoarece
pe această cale, la o
pentru el ca reprezenta calea
profunzime a sentimentului
ocolită de a ajunge la
religios pe care Origene n-a
intelectualitate, condiţie
atins-o niciodată. „Ceea ce îl
totodată a senzualităţii.
deosebeşte de Origene”, scrie
Corespunzător acestui fapt,
Schultz, „este faptul că a trăit
gnosticismul se împarte într-
în adîncul sufletului fiecare
adevăr în două direcţii: una
cuvînt, că nu raţiunea 1-a
tinde către o spiritualizare
înflăcărat, ca pe acesta, ci
depăşind orice măsură,
inima. în schimb, a rămas în
cealaltă se pierde în anomism
urma lui Origene prin faptul că
etic, într-un libertinism absolut,
care nu se dă înapoi din faţa
nici unui viciu, a nici unei
perversităţi, a nici unei
impudori oricît de
respingătoare. Se deosebeau
astfel encratiţii (abstinenţi) de
antitacţi sau antinomişti
(adversari ai ordinii şi ai legii),
care păcătuiau din principiu,
de-dîndu-se deliberat, potrivit
cu anume precepte, la
desfrînări fără limite. Acestora
din urmă le aparţineau şi
nicolaiţii, arhonticii etc, ca şi
cei numiţi, foarte potrivit,
borboricni. Cît de apropiate
erau aparentele contrarii se
vede din exemplul arhonticilor
care s-au împărţit într-o
direcţie encratică şi una
antinomistă, păs-trîndu-şi
fiecare logica şi consecvenţa
proprie. Cine vrea să ştie ce
înseamnă din punct de vedere
etic un intelectualism îndrăzneţ
şi generos cultivat să cerceteze
istoria eticii gnostice. Va
înţelege pe deplin sacrificium
intellectus. Acei oameni erau
consecvenţi şi din punct de
vedere practic, trăindu-şi ideile
pînă la absurd. Ori-gene însă,
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 25
ISTORIA DE IDEI
el, cel mai pătimaş dintre toţi
gînditorii, a fost la un pas de a
respinge cunoaşterea în genere
şi de a extinde la întreaga
gîndire umană lupta împotriva
gnozei.”7
21.Vedem aici cum, de fapt,
în cadrul procesului
creştin ti
pul originar s-a inversat.
Tertullian, gînditorul
penetrant, devine
un om al sentimentului;
Origene, la rîndu-i, devine
învăţat şi se
pierde în logică. E uşor,
fireşte, să inversăm
raţionamentul şi să
spunem că Tertullian a
fost dintotdeauna un om
al sentimentu
lui, iar Origene un intelectual.
Dar, lăsînd la o parte
faptul că
în felul acesta diferenţa
tipologică nu se suprimă,
ci continuă să
dăinuie, modul răsturnat
de a privi lucrurile nu
explică de ce
Tertullian şi-a văzut în
gîndire adversarul cel
mai primejdios,
în vreme ce Origene 1-a
văzut în sexualitate. S-ar
putea răspunde
că amîndoi s-au înşelat,
iar ca argument s-ar
putea aduce dez-
nodămîntul fatal al
existenţelor ambilor. în
acest caz, ar trebui
să presupunem însă că
amîndoi au sacrificat ceea
ce în ochii lor
avea o valoare mai mică
şi că deci ei ar fi „tras pe
sfoară” des
tinul. Este şi acesta un
punct de vedere al cărui
principiu are o
valabilitate recunoscută.
Există doar şi printre
primitivi astfel de
şmecheri care apar în
faţa fetişului lor cu o
găină neagră sub
braţ şi declară: „lată, iţi
jertfesc un porc negru şi
frumos.” în
ce mă priveşte, cred că, în
ciuda sentimentului
evident de uşura
re pe care omul obişnuit îl
trăieşte atunci cînd asistă
la demo
larea a ceva grandios,
explicaţia devalorizantă
nu este în orice
împrejurare corectă, cu
toată aparenţa ei foarte
„biologică”. în
măsura în care ştim cîte
ceva de natură personală
despre aceste
două personalităţi de
anvergură din istoria
gîndirii, trebuie să
recunoaştem că întreaga
lor atitudine este atît de
gravă, îneît răs
turnarea pe care au trăit-o
sub influenţa
creştinismului nu a fost
nici viclenie, nici
înşelăciune, ci realitate şi
adevăr.
22.Nu ne pierdem pe căi
lăturalnice, dacă ne
reamintim cu
această ocazie ce
înseamnă din punct de
vedere psihologic de
turnarea instinctului de
pe orbita lui firească,
deturnare ce pare
a constitui procesul
(sacrificial) creştin:
rezultă anume din cele
de mai sus că
răsturnarea semnifică
totodată trecerea către
o altă
7 Dokumente der Gnosis, p.
XXVII.
26 TIPURI PROBLEMA 27
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC ISTORIA DE IDEI
E

atitudine. Se înţelege astfel domina momentul de răscruce de

limpede care este cauza la începutul erei noastre. O
răsturnării şi în ce măsură extraordinară şi uimitoare nevoie
Tertullian are dreptate atunci cînd de mîntuire pusese stăpînire pe
concepe sufletul ca naturaliter oameni, ducînd la acea înflorire
christiana: direcţia firească a nemaivăzută de culte posibile şi
instinctului urmează, precum imposibile din Roma antică. Nu
toate în natură, principiul lipseau nici reprezentanţii teoriei
minimului efort. Or, un om este vieţii trăite din plin care operau nu
înzestrat mai mult pe o direcţie, cu „biologie”, ci cu argumentele
altul pe alta. Sau, adaptarea la ştiinţei de atunci. De asemenea,
primul mediu al copilăriei nu mai conteneau speculaţiile
pretinde, după felul de a fi al asupra motivelor pentru care
părinţilor şi după împrejurări, oamenii o duceau atît de rău;
ceva mai multă reţinere şi doar că în acele vremuri
reflecţie, ori mai multă participare cauzalismul nu era atît de limitat
afectivă. Se formează astfel pe cît este acela al ştiinţei
automat anumite atitudini noastre; se făceau raportări nu
preferenţiale, din care rezultă doar la vîrsta copilăriei, ci şi la
diferite tipuri. în măsura în care cosmogonie, inventîndu-se
fiecare om posedă, în calitate de nenumărate sisteme care
fiinţă relativ stabilă, toate funcţiile demonstrau
psihologice de bază, ar fi necesar
din punct de vedere psihologic, în
vederea adaptării sale perfecte, ca
el să le şi utilizeze pe acestea în
mod egal. Căci trebuie să existe
un motiv pentru care dispunem
de diferite modalităţi de adaptare
psihologică: probabil că o singură
cale e insuficientă; doar gîndit sau
doar simţit, obiectul nu pare să fie
decît parţial sesizat. Atitudinea
(„tipică”) unilaterală lasă un deficit
în capacitatea psihologică de
adaptare, care, acumulîndu-sc in
cursul vieţii, duce mai devreme sau
mai tîrziu la tulburări de adaptare
ce împing subiectul către o
compensaţie. Compensaţia însă
nu poate fi obţinută decit printr-o
amputare (sacrificiu) a atitudinii
unilaterale de pînă atunci. în felul
acesta, apare o stază temporară a
energiei şi o debordare a ei în
canalele neutilizate încă pe cale
conştientă, dar pregătite în
inconştient. Deficitul în adaptare
care este causa efficiens a procesului
de răsturnare se manifestă
subiectiv sub forma unui
sentiment de nelămurită nemulţu-
mire. Aceasta era atmosfera care
tot ceea ce se petrecuse în trecutul
îndepărtat şi din care rezul taseră
mai apoi stări nefaste pentru
umanitate.
23.Sacrificiul pe care l-au făcut
Tertullian şi Origene e dras
tic, prea drastic pentru gustul nostru,
dar el corespunde spiritului
eminamente concretist al vremii.
Acesta este spiritul în care
gnoza şi-a interpretat
viziunile ca pur reale sau cel
puţin ca re-
ferindu-se nemijlocit la real şi
în care Tertullian şi-a
considerat
realitatea simţirii ca obiectiv
valabilă. Gnosticismul a
proiectat
percepţia interioară
subiectivă a procesului de
schimbare a ati
tudinii sub forma unui sistem
cosmogonic şi a crezut în
realita
tea figurilor sale psihologice.
24.în cartea meaWandlungen und
Symbole der Libido*am
lăsat deschisă problema
originii orientării propriu-zise
a libidou-
lui în procesul creştin. Am
vorbit atunci de scindarea
libidoului
în două jumătăţi orientate
opozitiv. Explicaţia acestui fapt
re
zultă din unilateralitatea
atitudinii psihologice care
devenise atît
de marcată, încît
compensaţia încerca să
irumpă din inconştient.
Este tocmai mişcarea
gnostică din primele veacuri
ale creştinis
mului care arată în chipul cel
mai desluşit cum în
momentele
de compensare conţinuturile
inconştiente izbucnesc în
afară.
Creştinismul însuşi a
însemnat prăbuşirea şi
sacrificarea valori
lor culturii, deci ale atitudinii
antice. Astăzi e aproape inutil
să
remarcăm că a vorbi despre
vremurile noastre sau despre
vre
murile de acum două mii de
ani este totuna.
2. Controversele teologice ale
Bisericii vechi
25. Nu este improbabil să
întîlnim opoziţia tipurilor în
istoria schismelor şi a
ereziilor, de altminteri atît de
bogată în controverse, a
Bisericii creştine din primele
veacuri. Ebioniţii sau iudeii
botezaţi, identici probabil cu
primii creştini, credeau în
umanitatea exclusivă a lui
Cristos, socotit de ei fiul
Măriei şi al lui Iosif, care abia
ulterior ar fi primit
consacrarea prin Duhul Sfînt.
Astfel, faţă de docetişti,
ebioniţii se situau în această
ches-
8 Reeditare: Symbole der Wandlung
(Gesammelte Werke, V).
28 TIPURI PROBLEMA 29
PSIHOLO TIPURILOR IN
GICE ISTORIA DE IDEI

tiune la polul opus. Opoziţia s-a Ceea ce nu vrea să însemne că

perpetuat vreme îndelungată, într- pentru cei care declanşaseră
o formă schimbată, mai tăioasă, controversa, homoousia şi homoiousia
din unghiul politicii clericale, dar erau chestiuni mai puţin grave.
mai moderată din unghiul Căci dincolo de ele se ascundeau, atît
conţinutului, ea a reapărut în jurul istoric, cît şi psihologic, crezul
anului 320 în erezia lui Arie. Arie respingea ebionit în umanitatea pură a lui
formula propusă de Biserica Cristos unită cu dumnezeirea lui
ortodoxă xrâ natpi ouooiknoc, relativă („aparentă”) şi crezul
(asemenea Tatălui). Examinînd docetist în dumnezeirea pură a lui
mai îndeaproape istoria marii Cristos unită cu materialitatea lui
controverse arianice legată de doar aparentă. Iar sub acest strat
homoousie şi de homoiousie găsim din nou marea schismă
(identitatea şi asemănarea fiinţei psihologică. O dată, afirmaţia că
lui Cristos cu Dumnezeu), valoarea şi importanţa
observăm că lio-moiousia pune fundamentală se află de partea
accentul pe senzual şi pe simţirea perceptibilului senzorial, al cărui
umană, în vreme ce homoousia subiect este dacă nu întotdeauna
reprezintă un punct de vedere pur o senzaţie umană personală, în
logic şi abstract. Tot astfel, s-ar schimb, întotdeauna o
zice să revolta monofiziţilor (care
susţineau unitatea absolută a
naturii lui Cristos) împotriva
formulei diofizite a sinodului de la
Calcedon (care admitea natura
dublă, indivizibilă a lui Cristos,
respectiv natura omenească şi
dumnezeiască într-una) valorifică,
din nou, punctul de vedere
abstract şi non-reprezentabil faţă
de cel natural şi senzual al
formulei diofizite. 26. Se impune
totodată evidenţei faptul că atît
în mişcarea lui Arie, cit şi în
controversa monofizită, problema
dogmatică subtilă era esenţială
doar pentru acele spirite care o
iniţiaseră, iar nu şi pentru marea
masă care pusese stăpînire, în
mod partizan, pe disputa
dogmatică. Pentru ea, o astfel de
chestiune subtilă nu avea, în
acele vremuri, nici un fel de
motivaţie; ceea ce o frămînta
erau problemele şi revendicările
puterii politice, fără nici o legătură
cu diferendele teologice. Dacă
diferenţa tipurilor va fi avut aici în
genere o importanţă oarecare, ea
va fi stat în faptul că se ofereau
pe această cale formulele prin
care instinctele grosolane ale
masei erau măgulitor etichetate.
senzaţie umană proiectată; a doua mîn-
oară, afirmaţia că valoarea tuitor al lui Dum nezeu cu
fundamentală se află de partea instituţia creată de el:
abstracţiunii şi a extraumanului, al Biserica, adm i
căror subiect este funcţia, adică: nistratoare a m ijloacelor de
procesul obiectiv al naturii
care se salvare. în această concepţie,
desfăşoară în cadrul unei legităţi valoa
im personale , dincolo de senzaţia rea om ului este foarte
um ană căreia îi slujeşte chiar de scăzută. El nu m ai e de fapt
tem elie. Prim ulpunct de vedere nu decît o biată
ţine seama de funcţie, în favoarea creatură, condam nată, căzută
complexului funcţional care e omul; necondiţionat în puterea
ultimul punct de vedere nu ţine diavolu
seam a de om , ca suport lui, dacă nu se îm părtăşe şte
indispensabil, în favoarea funcţiei. de harul divin prin
Ambele puncte de vedere îşi neagă interm edierea
reciproc valoarea fundam entală. Cu Bisericii atotm întuitoare.
cît reprezentanţii lor se identifică Dispar m ai m ult sau m ai
m ai hotărît cu tezele proprii, cu atît puţin astfel
ei încearcă m ai m ult, poate cu cele nu doa r va lo area, ci şi
m ai bune intenţii, să şi le im pună libe rtatea m orală şi
unii celorlalţi, violentîndu-şi astfel au tode te rm inarea
reciproc valoarea fundamentală. b , cu atît
omului, cresc, în schim
m ai m ult valoarea şi
27.O altă faţă a opoziţiei tipurilor
im portanţa
pare să se manifeste în
ideii de Biserică, în
controversa pelagiană de la
concordanţă cu program ul
începutul veacului al V-lea.
form ulat de Au
Expe
gustin înCivitas Dei.
rienţa adînc trăită de
28.Unei concepţii atît de
Tertullian, potrivit căreia
apăsătoare i s-a împotrivit
om ul nici după
mereu
botez nu poate evita pă catul, a
sentimentul libertăţii şi al
devenit la Augustin, în multe
valorii morale aomului, pe care
privinţe asem ănător lui
nici
Tertullian, doctrina pesim istă
o reflecţie, oricît de profundă,
şi atît de
şi nici o logică, oricît de
caracteristică a păcatului
ascuţită,
strămoşesc, doctrină a cărei
9 Lăcomie, am spune: libido
esenţă
nestăpînit, care, ca Einapnâvri,
constă în ideea deconcupiscentia9
constringere aştrilor şi a
moştenită de la Aduni. în
destinului, îl duce pe om la
viziunea lui Augustin,
greşeală şi la pierzanie.
păcatului originar i se opune harul
30 TIPURI PROBLEMA 31
PSIHOLO TIPURILOR ÎN
GICE ISTORIA DE IDEI

nu au izbutit pînă la urmă să-1 Biserică,

suprime. Legitimitatea sentimen - ci apăruseră forme noi, dar
tului de valoare umană şi-a aflat psihologia ascunsă în
apărătorul în persoana lui Pe- lagius, spatele lor era
călugăr britanic, şi în aceea a aceeaşi.
elevului său, Caelestius. Doctrina 30.Pe la mijlocul veacului al
lor s-a întemeiat pe libertatea IX-lea, stareţul
morală a omului, ca rea-litat dată. Paschasius Rad-
Este semnificativ pentru înrudirea bertus s-a făcut
dintre punctul de vedere pelagian cunoscut cu o scriere
şi concepţia diofizită faptul că despre euharistie, în
pelagienii, urmăriţi de adversarii care
lor, au găsit refugiu la Nestorie, reprezenta doctrina
mitropolitul Constantinopolului. transsubstanţierii,
Nestorie sublinia separarea celor respectiv ideeacă vinul
două naturi ale lui Cristos, şi
opunîndu-se învăţăturii lui Ciril hostia se transformă în
despre (pixjiKf) EVGXTIC,, unitatea comuniune în sîngele
fizică a lui Cristos ca om- adevărat şi în car
Dumnezeu. Nestorie ţinea de nea adevărată a lui
asemenea să se considere că Cristos. Această
Măria era nu cea care îl născuse concepţie a devenit,
pe Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea cum
care îl născuse doar pe Cristos, se ştie, dogma după
XpioxoTOKoc, . Numea păgînă care metamorfozarea se
ideea după care Măria ar fi fost produce vere, rea-
mama lui Dumnezeu. El este liter, substantialiter; deşi
acela care a declanşat disputa „accidentele”,
nestoriană, încheiată în cele din respectiv piinea şi
urmă cu schisma Bisericii care îi vi
poartă numele. nul, îşi păstrează
înfăţişarea, ele sînt
3. Problema transsubstanţierii
totuşi în substanţă
29.O dată cu marile răsturnări
carnea
politice, cu prăbuşirea
impe
riului roman şi cu declinul
civilizaţiei antice, şi
aceste contro
verse au luat sfîrşit. Dar
după instalarea, la cîteva
sute de ani,
a unei anumite stabilităţi,
diferenţele psihologice au
început din
nou să se manifeste, în
modul lor caracteristic,
mai întîi timid,
apoi, pe măsura
dezvoltării culturii, tot mai
intens. E drept că
nu mai erau aceleaşi probleme
care tulburaseră vechea
şi sîngele lui Cristos. lor închideau comori de
împotriva acestei inteligenţă. După el,
extreme concretizări a euharistia nu era nimic
unui simbol a cutezat să altceva dccît amintirea
ridice unele obiecţii cinei celei din urmă,
Ratramnus, călugăr în celebrate de Isus cu
aceeaşi mînăstire în ucenicii săi, ceea ce, de
care Radbertus era altfel, crede orice om
stareţ. Un adversar rezonabil din orice
hotărît a găsit timp. Dar oricît de clar,
Radbertus în Scotus de simplu şi de omenesc
Eriugena, filozof gin-dea, şi oricît de
important şi gînditor puţin înclinat era să
plin de cutezanţă care micşoreze cu ceva
a trăit în Evul Mediu sensul şi valoarea
timpuriu şi care se afla ceremoniei sacre,
atît de sus şi atît de Scotus Eriugena nu era
departe în raport cu pătruns de spiritul
contemporanii lui, îneît vremii în care trăia şi
anatema Bisericii 1-a ajuns nici de dorinţele celor
abia cîteva secole mai din jur, ceea ce se
tîrziu, duă cum scrie poate vedea şi din
Hase in istoria sa împrejurarea uciderii
bisericească10. Stareţ sale de către propriii
fiind la Malmesbury, a săi soţi monahali.
fost ucis în jurul anului Scotus Eriugena ştia să
889 de către propriii gîndească raţional şi
săi călugări. Scotus logic, fără ca prin
Eriugena, pentru care aceasta să se bucure
filozofia adevărată era de succes. De succes a
totodată religie avut însă parte
adevărată, nu era un Radbertus, care nu
adept orb al autorităţii ştia să gîndească, în
şi al ideilor primite, schimb, pătruns cum
căci, spre deosebire de era de spiritul veacului
majoritatea ce pretindea concretizarea
contemporanilor săi, el fenomenelor religioase,
ştia să gîndească pe s-a priceput să
cont propriu. Scotus „transsubstan-ţieze”
Eriugena aşeza simbolicul şi
raţiunea deasupra plenaritatea de sens,
autorităţii, poate total proiectîndu-le grosolan
în răspăr cu spiritul la nivelul
vremii, dar îndatorînd perceptibilului.
cert veacurile ce aveau
31. Se recunosc fără dificultate
să vină. Chiar acelor
în această controversă ele-
eminenţi Părinţi ai
mentele fundamentale pe
Bisericii, aliaţi
care le-am întîlnit şi în
deasupra oricărei
disputele mai sus înfăţişate,
discuţii, el le admitea
anume punctul de vedere
autoritatea doar în
abstract, care respinge
măsura în care scrierile
10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
32 TIPURI PROBLEM A 33
PSIHOLO TIPURILOR ÎN ISTORIA
GICE DE IDEI

orice amestec cu obiectul concret, măsurabilă prin aceea a

şi punctul de vedere concre-tizant, extravertitului, căci cele două
aplecat asupra obiectului. Departe forme de gîndire sînt, în raport cu
de noi ideea de a formula, dintr-un determinările lor, complet şi
unghi de vedere intelectual, o fundamental diferite. S-ar putea,
judecată unilaterală, eventual, spune că: gîndirea
depreciatoare la adresa lui introvertitului este raţională, cea a
Radbertus şi a prestaţiei sale. extravertitului însă e programatică.
Tocmai fiindcă această dogmă
32. Prin aceste observaţii, vreau
pare absurdă pentru spiritul mo-
să subliniez explicit, nu am
dern, nu trebuie să ne simţim
urmărit nici într-un caz
îndemnaţi a o declara lipsită istori-
epuizarea psihologiei
ceşte de valoare. Ea reprezintă,
individuale a celor doi autori.
ce-i drept, o piesă de lux pentru
Ceea ce ştim despre Scotus
orice colecţie de erori umane, dar
Eriugena personal — destul
lipsa ei de valoare nu rezultă eo
de puţin — nu este suficient
ipso, căci, mai înainte de a o
pentru a-i diagnostica precis
condamna, ar trebui să cercetăm
tipul. Ceea ce ştim despre el
amănunţit cum a acţionat ea în
pledează în favoarea tipului
viaţa religioasă a acelor veacuri şi
introvertit. Despre
ce îi datorează indirect epoca
Radbertus nu ştim aproape
noastră. Nu trebuie trecut cu
nimic. Ştim atîta doar
vederea că tocmai credinţa în
realitatea acestui miracol pretinde
o desprindere a procesului psihic
de perceptibilul pur, desprindere
care nu poate rămîne fără urmări
asupra naturii înseşi a acestui
proces. Procesul gîndirii orientate devine
absolut imposibil atunci cînd
perceptibilul posedă o valoare de
prag prea ridicată. Ca urmare a
unei valori prea ridicate, el
pătrunde continuu în psihic,
destramă şi distruge funcţia
gîndirii orientate, bazată tocmai
pe excluderea nonadecvării. Din
această simplă reflecţie rezultă,
fără doar şi poate, sensul practic
al unor astfel de rituri şi dogme
care tocmai din acest punct de
vedere rezistă şi unui mod de
examinare pur oportunist,
biologic, fără a mai vorbi de
efectele directe, specific
religioase, exercitate asupra
individului de credinţa în atare
dogmă. Pe cît de mult îl preţuim
pe Scotus Eriugena, pe atît de
puţin ne este îngăduit să
depreciem prestaţia lui
Radbertus. Pe marginea acestui
caz, se cuvine să învăţăm însă că
gîndirea introvertitului nu este
că a spus ceva potrivnic realitatea miracolului
modului general de a gîndi al religios. Din unghiul de
oamenilor, dar că a dedus, vedere al acestei
cu o logică sigură a particularităţi a spiritului
sentimentului, concluzia cea vremii, opinia lui Scotus
mai adecvată aşteptărilor Eriugena trebuia să pară
acelor vremi, fapt care ar rece şi distrugătoare, în
pleda în favoarea tipului vreme ce afirmaţia lui
extravertit. Din motive de Radbertus trebuia să fie
cunoaştere insuficientă, resimţită ca vitalizantă, căci
trebuie să ne suspendăm ea concretiza ceea ce îşi
însă judecata, căci, mai cu dorea fiecare.
seamă în cazul lui
4. Nominalism şi realism
Radbertus, lucrurile ar putea
33. Disputa euharistică din
să stea şi altminteri. Este tot
secolul al IX-lea nu a fost
atît de posibil ca el să fi fost
decît începutul unei
un introvertit care, avînd o
controverse cu mult mai
inteligenţă limitată, nu a
ample care a despărţit
depăşit în nici un fel
spiritele veacuri de-a
concepţiile mediului său, iar
rîndul şi care a închis în
logica lui, total lipsită de
sine urmări imprevizibile.
originalitate, a mers doar
Este vorba de opoziţia
pînă la deducerea unei
dintre nominalism şi realism.
concluzii la îndemînă din
Prin nominalism se
premisele puse la dispoziţie
înţelege acea orientare
de Părinţii Bisericii în scrierile
care susţinea că aşa-
lor. Şi invers, Scotus
numitele universalia, adică
Eriugena ar fi putut să fie
noţiunile generale sau
un extravertit, dacă s-ar
categoriale, precum, de
dovedi că era susţinut de un
exemplu, frumuseţea,
mediu caracterizat oricum
binele, animalul, omul
de common sense şi care
etc, nu ar fi altceva decît
consideră că exprimarea
nomina (nume), sau cuvinte
corespunzătoare a acestuia
desemnate batjocoritor şi
din urmă era oportună şi
prin flatus vocis. Anatole
binevenită — ceea ce însă,
France afirma: „Et qu’est-ce
tocmai pentru Scotus
que penser? Et comment pense-
Eriugena, nu este defel
t-on? Nous pensons avec des
atestat. Pe de altă parte,
mots — songes-y, un
ştim şi cît de mare era
metaphysicien n’a, pour consti-
nostalgia acelei epoci după
34 TIPURI PROBLEMA 35
PSIHO L TIPURILOR ÎN
OG ICE ISTORIA DE IDEI

tuer le systeme du monde, que le cri
perfectionne des singes etdes chiens.”*
Acesta este nominalismul extrem,
împărtăşit şi deNietzsche, care
concepe raţiunea ca pe o „metafizică
a limbii”.
34. Invers, realismul susţine
existenţa universaliilorante
rem,
respectiv faptul că noţiunile
generale îşi au existenţa
pentru si
ne, în felul ideilor platonice.
în ciuda clericalităţii lui,
nomina
lismul este un curent sceptic
care contestă existenţa
specifică,
particulară a abstracţiunii. El
reprezintă un fel de
scepticism şti
inţific în interiorul dogmaticii
rigide. Noţiunea lui de
realitate
coincide în mod necesar cu
realitatea perceptibilă a
lucrurilor,
a căror individualitate
reprezintă realul faţă de
ideea abstractă.
Realismul strict aşază, în
schimb, accentul realităţii pe
abstract,
pe idee, pe universal, situatante
rem (înaintea lucrului).
prieten chiar cu Xenofon, era explicit
nefavorabil lumii frumoase
a ideilor platonice. El a scris chiar o
lucrare polemică îndreptată
împotriva lui Platon, în care
numele acestuia apărea necuviin
cios schimbat în locfkov. XâOcov
înseamnă băiat sau bărbat, dar
sub aspect sexual — căci oâOcov
vine de laaăOri. penis — fapt
prin care Antistene sugera delicat, pe
calea bine cunoscută nouă
a proiecţiei, a cui cauză intenţiona
să o apere împotriva lui Pla
ton. Pentru creştinul Origene,
această şi-cauză primă era, cum
am văzut, tocmai demonul pe care
a încercat să-1 răpună auto-
castrîndu-se, după care a trecut
nestingherit în lumea bogat îm
podobită a ideilor. Antistene însă
era un păgîn precreştin, căruia
• „Şi ce este gîndirea? Şi
cum gîndim? Gîndim cu
ajutorul cuvintelor —
reflectaţi la faptul că un
metafizician nu are la
îndemînă, pentru a
constitui sistemul lumii,
decît strigătul perfecţionat
al maimuţelor şi al
clinilor” (n. f.).

a) Problema universaliilor în
Antichitate
35. După cum se vede din
referinţa la teoria platonică a idei
lor, este vorba în acest caz de un
conflict mult mai vechi. Cîteva
observaţii veninoase la Platon în
legătură cu „moşnegii întîrziaţi
la învăţătură” şi „săracii cu duhul ”
se referă la reprezentanţii a
două şcoli filozofice înrudite, care
se împăcau greu cu spiritul
platonic, anume lacinici şi la megarici.
Reprezentantul primei
şcoli, Antistene, deşi apropiat
atmosferei spirituale socratice şi
percepţia simţurilor, simbolizată
din vechime de falus, îi mai stătea
încă la inimă; nu doar lui, ci, după
cum se ştie, întregii şcoli cinice, al
cărei laitmotiv era: înapoi la
natură! Motivele care, în cazul lui
Antistene, au putut împinge în prim-plan
simţirea şi senzaţia concretă au
fost nu puţine: mai întîi, el era un
proletar care făcea din invidie o
virtute. Nu era un iQayEviiţ, un grec
pursînge. El venea de la periferie; şi
tot afară, în faţa porţilor Atenei, îşi
ţinea prelegerile şi se străduia să
aibă un comportament proletar,
modelul filozofiei cinice. De altfel,
întreaga şcoală era alcătuită din
proletari, sau cel puţin din
persoane „periferice”, cărora le era
proprie critica nimicitoare a
valorilor transmise. După
Antistene, unul din reprezentanţii
cei mai de vază ai şcolii a fost
Diogene, care îşi ataşase
cognomenul Kyon, cîine, şi al cărui
monument funerar era chiar
împodobit cu un cîine cioplit în
marmură de Păros. Pe cît de caldă
era dragostea ce o purta acesta
semenilor săi şi pe cît de uman
înţelegătoare îi era fiinţa, pe atît
de necruţătoare era demolarea a
tot ceea ce era sfînt în ochii
contemporanilor săi. îşi bătea joc
de groaza care îi cuprindea pe
spectatori, urmărind la teatru
ospăţul lui Tieste11 sau tragedia
incestuoasă a lui Oedip, căci,
spunea el, antropofagia n-ar fi
ceva atît de rău, de vreme ce
carnea omului n-ar putea
revendica o condiţie de excepţie
faţă de alte feluri de carne, iar
neşansa unui incest nu ar fi vreo
nenorocire specială, aşa cum se
vede din pilda de învăţăminte pe
care ne-o oferă animalele noastre
domestice. înrudită în multe
privinţe cu cinicii era şcoala
megarică. Megara doar era
nefericita rivală a Atenei! După un
început promiţător, în care
Megara se distinsese prin
întemeierea Bizanţului şi a
Megarei Hiblaia din Sicilia, au iz-
bucnit curînd tulburări interne
care au împins cetatea într-o stare
de vegetare vecină cu prăbuşirea
şi au dus-o în situaţia de a fi
depăşită în toate privinţele de
Atena. Anecdote rurale neghioabe
erau numite la Atena „glume megarice”.
Invidia celui inferior, suptă o dată
cu laptele mamei, ar putea să
explice nu puţine din elementele
caracteristice filozofiei megarice.
Atît aceasta, cît şi
11 Lui Tieste, fiul lui Pelops,
i s-a servit la masă, în urma
unei lupte cu fratele său
pentru moştenirea regatului,
carnea propriilor săi copii.
36 TIPURI PROBLEM A 37
PSIHOLOG TIPURILOR ÎN ISTORIA
ICE DE IDEI

filozofia cinică erau eminamente substanţia

nominaliste, în opoziţie strictă
cu lităţii noţiunilor generice.
realismul ideilor lui Platon. Acest mod particular de
judecată sub
36.Un reprezentant ilustru al
m inează în orice caz tem elia
acestei direcţii a fost Stilpon
ide ilor platonice, căci pentru
din Megara, despre care se
Platon tocmai ideile au o
povesteşte următoarea
valabilitate şi o durată
anecdotă ca
veşnică şi ne
racteristică: venind odată la
schimbătoare,iar „realitatea”şi
Atena, el a văzut pe Acropole
„multitudinea”, doar o
sta
strălucire
tuia superbă a lui Fidias,
efemeră. Criticismul cinico-
reprezentînd-o pe Atena. în
m egaric, în schimb,
cel mai
descompune
pur stil megaric, a ţinut să
din punctul de vedere al
observe că statuia nu este a
realului acele noţiuni generice
fiicei lui
în nume
Zeus, ci a lui Fidias. în
(nomina) pur cazuistice şi
această glumă se exprimă
descriptive, fără nici un fel
întreg spiritul
de sub
gîndirii megarice, deoarece
stanţialitate . Accentul cade pe
Stilpon îşi învăţa discipolii că
lucrul individual.
noţiu
37.Această opoziţie evidentă
nile generice nu au realitate
şi fundamentală,
şi valabilitate generală şi că
Gomperz12 a
cine
sintetizat-o clar sub forma
vorbeşte despre om nu
problemeiinerentei şi a
vorbeşte despre nimeni, căci
predicatei.
om nu de
Cînd vorbim, de pildă,
semnează o\)X£ -tovSu ouxeTOV£E
despre „cald” şi „rece”, avem
(nici pe acesta, nici pe acela). Plu-
în vedere
tarh îi atribuie propoziţia:
lucruri „calde”şi „reci” , în care
ăiepov exepov uf)
„cald” şi „rece” sînt atribute,
Kcn;rryopeîa9«i, potri
respectiv predicate sau
vit căreia ceva nu poate
enunţuri. Enunţul se referă
spune nimic despre altceva.
la ceva per
Antistene
ceput şi existent în chip
propovăduia lucruri
real, anume la un corp
asemănătoare. Cel mai vechi
cald sau rece.
reprezentant
Dintr-o multitudine de astfel
al acestui mod de judec ată pare să
de cazuri abstragem
fi fost Antifon din Rhamnus,
noţiunea de
sofist şi contemporan cu
Socrate. 1 se atribuie prin
tradiţie pro 12 Griechische Denker, voi. II, p.
poziţia: „Lungimea nu este nici 143.
văzută cu ochii, nici recunoscu
tă în spirit de acela care
identifică anumite obiecte
lungi.” Din
această propoziţie reiese,
fără doar şi poate, negarea
„căldură” şi de „răceală”, operaţie manipulează „energia” ca pe ceva
în care intră nemijlocit, respectiv absolut concret, stîrnind continuu
este gîndit, şi un ce de natură în minţile oamenilor o maximă
concretă. Astfel, „căldura” şi confuzie gnoseologică.
„răceala” sînt pentru noi ceva real, în
38. Concreteţea logicului pur,
virtutea ecoului pe care îl are percepţia
care se insinuează atît de
la nivelul abstracţiunii. Ne este de-a
firesc în procesul nostru de
dreptul greu să suprimăm concretul
abstractizare, determinînd
din abstracţiune, prin faptul că el
„realitatea” predicatului sau a
se leagă, firesc, de orice
ideii abstracte, nu este un
abstracţiune prin originea însăşi a
produs artificial şi nici
acesteia, în acest sens,
ipostazierea arbitrară a unei
concreteţea predicatului este, de
noţiuni, ci un ce specific,
fapt, apriorică. Dacă e să trecem
necesar, de ordin natural. Prin
acum la noţiunea generică imediat
urmare, nu este vorba de
superioară de „temperatură”, vom
faptul că gîndul abstract ar fi
simţi şi aici, fără dificultate,
arbitrar ipostaziat şi transferat
concretul, care însă nu şi-a
într-o lume de dincolo de
pierdut, evident, precizia
obîrşie, la fel de artificială, ci
senzorială. Dar şi capacitatea de
de faptul că procesul istoric
reprezentare continuă să fie
real este tocmai invers. Anume, la
strins legată de percepţia
primitiv, imaginea {imago),
senzorială. Dacă urcăm la o
respectiv ecoul psihic al
noţiune generică şi mai înaltă, şi
senzaţiei, este atît de
anume la aceea de energie, vom
puternică şi de evident
observa că aici dispare, ce-i drept,
colorată senzorial, îneît, cînd
caracterul concret şi, într-o
este reprodusă, adică atunci
anumită măsură, calitatea de
cînd apare ca imagine
reprezentabilitate; dar se deschide
spontan rememorată, poate
astfel conflictul legat de „natura”
ocazional asuma chiar
energiei, şi anume întrebarea dacă
calitatea de halucinaţie.
aceasta este doar logic abstractă
Atunci cînd, de pildă, un
sau este ceva „real”. Fireşte,
primitiv îşi reaminteşte
învăţatul nominalist din zilele
imaginea mamei sale
noastre este convins că „energie”
defuncte, el vede şi aude, ca
e un simplu nume şi „jeton” al calculului
să spun aşa, spiritul ei. Noi doar
nostru intelectual; dar el nu se poate opune
„ne gîndim”
uzului curent al limbii care
38 TIPURI PROBLEMA 39
PSIHOLO TIPURILOR ÎN
GICE ISTORIA DE IDEI

la morţi, primitivul îi percepe, sînt pacienţi că „a gîndi” nu

tocmai datorită senzorialităţii ex- înseamnă „a face”, şi
traordinare a imaginilor sale anume, unora pentru că îşi
spirituale. De aici vine credinţa pri- închipuie că e suficient dacă
mitivă în spirite. Spiritele sînt gîndesc ceva, altora deoarece
ceea ce noi numim, simplu, gîn- cred
duri. Cînd primitivul „gîndeşte”, el 13Sketch of the Mythology of the North
are de fapt viziuni, a căror American Indians, p. 20. [„Dar
realitate este atît de credibilă, confuzia confuziilor este
încît el confundă continuu psihicul acea caracteristică
cu realul. Powell afirmă: „But the universală a primitivului —
confusion of the confu-sions is that con
universal habit of savagery — the fuzia obiectivului cu
confusion of the objective with the subiectivul” — n. t.]
subjective.”13 Spencer şi Gillcn spun: 14The Northern Tribes of Central
„What a sa vage expcriences during a Australia. [„Ceea ce un primitiv
dream is just as real to him as what he expe
sees when he is awake.”14 Ceea ce am rimentează în timpul visului
constatat eu însumi în legătură cu este pentru el la fel de real
psihologia negrilor confirmă ca şi ceea ce vede în
aceste referinţe. Pe atare fapt stare de veghe” — n. /.]
fundamental al realismului psihic,
respectiv pe autonomia imaginii
faţă de autonomia receptării prin
simţuri, se bazează credinţa în
spirite, şi nu pe o necesitate
explicativă oarecare a primitivului,
atribuită fantezist acestuia doar de
către europeni. Gîndul are pentru
primitiv caracter vizionar, auditiv şi de
aceea revelator. Motiv pentru care
vrăjitorul, adică vizionarul, este
întotdeauna şi gînditorul tribului
care mijloceşte revelaţia spiritelor
sau a zeilor. Tot de aici vine şi
acţiunea magică a gîndului, căci
fiind real, el are aceeaşi eficienţă
ca fapta; la fel şi cuvîntul, ca
haină exterioară a gîndului, căci
cuvîntul stîr-neşte imagini
rememorate „reale”, are deci efect
„real”. Ne uimesc superstiţiile
primitive doar pentru că noi am
izbutit să de-senzorializăm
profund imaginea psihică, adică
noi am învăţat să gîndim
„abstract”, fireşte cu rezervele mai
sus amintite.
39. Oricum, cine se ocupă de
psihologia analitică e nevoit
să le amintească şi
europenilor „cultivaţi” care îi
 că, dacă gîndesc, trebuie să care stau în faţa ta, ca şi cum un
şi acţioneze. Cît de uşor alt Tewekkul-Beg ar sta în faţa
reapare realitatea originară a unui alt Mollâ-Shâh.»”
imaginii psihice ne arată
Maestrul îl lămureşte că aceasta
visul în cazul omului normal
e prima viziune a iniţierii sale.
şi halucinaţia în cazul
Curînd urmează într-adevăr şi alte
pierderii echilibrului mintal.
apariţii, o dată ce drumul către
Practica mistică se străduie
realitatea imaginii primitive fusese
chiar să refacă realitatea
deschis.
imaginii prin introversie
artificială, spre a apleca 40. Realitatea predicatului este
talerul balanţei în defavoa- dată apriori, căci ea a existat
rea extraversiei. Un exemplu dintotdeauna în spiritul uman. Doar
concludent îl oferă iniţierea ulterior critica i-a retras
misticului mahomedan abstracţiei caracterul real.
Tewekkul-Beg de către încă din vremea lui Platon,
Mollâ-Shâh15. Tewekkul-Beg credinţa în realitatea magică
istoriseşte: a noţiunii era atît de mare,
încît filozofii considerau
„După aceste cuvinte, în timp ce
rentabil să inventeze
simţurile îmi erau ca ameţite, mi-a
concluzii-capcană sau
spus să mă aşez în faţa lui (a lui
concluzii false pentru a forţa,
Mollâ-Shâh), şi mi-a poruncit să
prin intermediul unei
produc propria lui imagine
semnificaţii absolute, un
înăuntrul meu şi, după ce m-a
răspuns absurd. Un exemplu
legat la ochi, mi-a cerut să-mi
simplu îl constituie concluzia
concentrez toate puterile sufletului
falsă, numită enkekalymmenos
asupra inimii. Am ascultat şi, pe
(cel acoperit) a lui Eubulides din
loc, prin harul lui Dumnezeu şi cu
Megara. lat-o: „Poţi să-ţi
ajutorul spiritual al şeicului, mi s-a
recunoşti tatăl? Da. Poţi să-1
deschis inima. Am văzut că în
recunoşti pe acest om cu
interiorul meu era ceva care
faţa acoperită? Nu. Te
semăna cu un pahar răsturnat;
contrazici. Căci acest om
cînd acest obiect a fost aşezat
acoperit e tatăl tău. Prin
drept, un sim-ţămînt de
urmare, poţi şi nu poţi să-ţi
nemărginită fericire a pus
recunoşti
stăpînire pe fiinţa mea. I-am spus
15 M. Buber, Ekstatische
maestrului: «Văd în sufletul meu o
Konfessionen, pp. 31 ş. urm.
imagine întocmai a acestei chilii în
40 TIPURI PROBLEM A TIPURILOR 41
PSIHOL ÎN ISTORIA DE IDEI
OGICE

tatăl.” înşelăciunea stă în aceea că cuprinde descrierea exactă a unui

cel chestionat presupune în mod lucru. Deosebirea stă în aceea că
naiv că verbul „a recunoaşte” se noţiunea generică este o
referă mereu la una şi aceeaşi descriere sau o desemnare a
stare de fapt, cînd în realitate conformităţii lucrurilor. Slăbiciunea
valabilitatea lui e limitată la se află nu în noţiune sau în idee,
anumite cazuri. Pe acelaşi ci în expresia lingvistică a
principiu se bazează şi keratines acestora, care, evident, nu redă
(încornoratul), care sună astfel: nicicînd adecvat lucrul sau
„Ceea ce nu ai pierdut, continui conformitatea lucrurilor. Atacul
să ai. Coarne n-ai pierdut. Deci ai nominalist la adresa teoriei ideilor este
coarne.” Şi aici, înşelăciunea în principiu un abuz nejustificat.
constă în naivitatea celui întrebat Reacţia iritată de apărare a lui
care presupune o anumită stare Platon a fost de aceea pe deplin
de fapt dată în premisă. în felul întemeiată.
acesta era atacată şi realitatea
noţiunii generice care, sub forma ideii
platonice, avea chiar existenţă 16 Griechische Denker, voi. II, p.
metafizică şi valabilitate 158.
exclusivă. Gomperz afirmă:
„Oamenii nu aveau acea
neîncredere în limbă pe care o
nutrim noi şi care ne face adesea
să recunoaştem în cuvinte o
expresie atît de puţin adecvată
realităţii lor. Domina pe atunci
mai degrabă credinţa naivă
potrivit căreia sfera noţiunii şi
sfera de utilizare a cuvîntului
corespunzător trebuiau să se
acopere în mare de fiecare
dată.”16
Faţă de concepţia privind sensul
absolut, magic al cuvîntului, care
presupune că prin el este
întotdeauna dat şi conţinutul
obiectiv al lucrului, critica sofiştilor
e pe de-a-ntregul întemeiată. Ea
demonstrează izbitor neputinţa
limbii. în măsura în care ideile sînt
simple nume — ipoteză ce ar
trebui demonstrată —, atacul la
adresa lui Platon este justificat.
Noţiunile generice însă încetează
să fie simple nume, atunci cînd
desemnează asemănări sau
conformităţi între lucruri. Se pune
în acest caz întrebarea dacă
aceste conformităţi sînt obiective
sau nu. într-adevăr, ele există, de
unde şi faptul că noţiunile
generice corespund unei realităţi.
Ele cuprind tot atît real cît
41.Potrivit principiului inerentei,
susţinut de Antistene, de
spre un subiect nu numai că
nu pot fi enunţate mai
multe pre
dicate, dar nu poate fi enunţat
nici un predicat diferit de
el.
Antistene a considerat
valabile doar enunţurile
identice cu su
biectul. Lăsînd la o parte
faptul că astfel de propoziţii
de iden
titate (precum „dulcele este
dulce”) nu spun absolut
nimic şi
sînt de aceea absurde,
slăbiciunea principiului
inerentei stă în
faptul că şi o judecată de
identitate nu are nimic de a
face cu
lucrul; cuvîntul „iarbă” nu are,
în sine, nimic de a face cu lucrul
„iarbă”. Principiul inerentei
suferă în mare măsură de
vechea
fetişizare a cuvîntului care
presupunea naiv
coincidenţa dintre
cuvînt şi lucru. De aceea,
dacă nominalistul îi spune
realistului:
„Visezi, crezi că ai de a face
cu lucruri, cînd, de fapt, te
războ-
ieşti cu himere de cuvinte!”,
tot la fel îi poate şi realistul
replica
nominalistului, căci nici
acesta nu manevrează
lucruri, ci cuvin
te pe care le pune drept
lucruri. Chiar şi dacă pune
pentru fie
care lucru în parte un cuvînt anume,
tot numai de cuvinte e vor
ba şi nu de lucruri în sine.
42.Iată însă că ideea de
„energie”, deşi simplu
concept re
cunoscut ca atare, este atît
de extraordinar de reală,
încît socie
tatea pe acţiuni a unei uzine
electrice plăteşte pe baza ei
divi
dende. Consiliul de
administraţie nu s-ar lăsa
defel convins de
irealitatea şi metafizica
energiei. „Energie”
desemnează tocmai
conformitatea fenomenelor
energetice, care nu poate fi
negată
şi care îşi dovedeşte zi de zi,
şi în modul cel mai izbitor,
exis
tenţa, în măsura în care
lucrul este real, iar un cuvînt
îl desem
nează în chip convenţional,
şi cuvîntului îi revine
„semnificaţie
reală”. în măsura în care
conformitatea lucrurilor este
reală, se
atribuie „semnificaţie reală”
şi noţiunii generice care o
desem
nează ca atare, şi anume o
semnificaţie care nu este
nici mai
mică, nici mai mare decît
aceea a cuvîntului care
numeşte lucrul
individual. Mutarea
accentului valoric de pe o
latură pe alta ţine
de poziţia individuală şi de
psihologia momentului istoric
res
pectiv. Este ceea ce
Gomperz a identificat şi la
Antistene, în
legătură cu care a subliniat
următoarele: „Minte
robustă, repul
sie faţă de orice formă de
exaltare, poate şi forţă a
sentimentului
individual pentru care
personalitatea particulară şi
deci şi fiinţa
42 TIPURI PSIHOLOGICE situată nemăsurat de sus în
raport de individual şi de
individuală trec drept tipul
cazuistic. El a îmbinat principiul
deplinei realităţi.”17 Adăugăm şi
eleat18 al „existentului” cu „binele”, în
invidia celui care nu e cetăţean
aşa fel îneît „existentul” era
pursînge, a proletarului, a
identic cu „binele”. Acestora le
omului pe care destinul 1-a
făcea opoziţie doar „răul
dăruit cu prea puţină frumuseţe
nonexistent”. O astfel de
şi care vrea să ajungă pe culme,
atotcuprinzătoare unitate
fie şi prin demolarea valorii
optimistă nu
altora. Acest lucru e
caracteristic în mod special 17Loc. cit., p. 148.
pentru cinic, care caută mereu 18Şcoala eleată în filozofie a
altora nod în papură, pentru fost întemeiată de
care nimic nu este sfint din Xenofon din Elea, în jurul
ceea ce aparţine altuia şi care anului 500 a. Chr.
nu se dă în lături nici să spargă Sîmburele doctrinei sale
liniştea unei case, doar spre a stă în ideea după care
avea prilejul să-şi ofere sfaturile unitatea şi
cuiva. imuabilitatea existenţei
reprezintă singura
43. Acestei orientări
realitate, iar lumea
esenţialmente critice i se opune
fenomenală în
lumea de idei a lui Platon în
multitudinea ei, doar
esenţialitatea ei veşnică. Este
simplă aparenţă. Xenofon
limpede că psihologia aceluia
considera că toate
care a creat o astfel de lume
încercările
este diametral opusă judecăţii
de explicare a lumii sînt
critic destructive mai sus
absurde.
descrise. Gîndirea lui Platon
abstrage din multitudinea
lucrurilor şi creează noţiuni
sintetic-constructive care
desemnează şi exprimă
conformităţilc generale ale lucrurilor
ca fiind existentul propriu-zis. Indivizi-
bilitatea şi supraumanitatea lor
este exact opusul
concretismului propriu
principiului inerentei care
urmăreşte să reducă substanţa
gîndirii la unic, individual,
concret. Această întreprindere
este la fel de imposibilă ca şi
valabilitatea exclusivă a
principiului predicaţiei care
urmăreşte să ridice enunţarea
unei multitudini de lucruri
individuale la nivelul substanţei
eterne, cxistînd dincolo de orice
caducitate. Ambele moduri de
judecată sînt legitime, după
cum ambele sînt proprii, în mod
firesc, fiecărui om. După opinia
mea, lucrul acesta se vede cel
mai bine în faptul că tocmai
întemeietorul şcolii megarice,
Euclid din Megara, a conceput o
unitate universală inaccesibilă,
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 43 care în opoziţie cu
ISTORIA DE IDEI inerenta vizează
conformitatea lucrurilor, a
este, fireşte, altceva decît o
produs idei generale ce se
noţiune generică de cel mai
numără printre cele mai
înalt ordin, o noţiune care
nobile bunuri ale culturii.
îmbrăţişează existentul în sine
Chiar dacă aceste idei sînt
şi care contrazice totodată orice
acum neînsufleţite, ne
evidenţă într-o măsură mult mai
leagă de ele încă fire de
mare decît ideile platonice.
indestructibilă tărie, aşa
Euclid a oferit astfel o
cum spune Gomperz. Şi el
compensaţie pentru disoluţia
continuă: „Asemenea
critică a judecăţii constructive
corpului lipsit de viaţă, şi
în simple cuvinte-lucruri.
ceea ce e neînsufleţit
Această atotcuprinzătoare
poate să revendice pe
unitate este atît de îndepărtată
această cale cruţare,
şi de vagă, îneît nu mai
cinstire şi dăruire
exprimă conformitatea
devotată; să ne gîndim la
lucrurilor, ea nu este un tip, ci
statuile, la mormintele şi
structura unei dorinţe de
la drapelele soldaţilor. Dar
unitate, care îmbrăţişează
dacă mă silesc să sfîşii
mulţimea dezordonată a
această ţesătură, iar
lucrurilor individuale. O astfel
strădania mea izbîn-deşte,
de dorinţă se impune tuturor
atunci decad în sălbăticie
acelora care, apărînd un
şi sufăr pierderi grele,
nominalism extrem, încearcă
pierd toa-
să-şi depăşească atitudinea
19 Griechische Denker, II, p.
critic negativă. Descoperim nu
137.
rareori la acest fel de oameni o
noţiune generică unitară, de o
extraordinară neverosimilitate
şi arbitrarietate. Căci este
imposibil să te întemeiezi exclusiv
pe principiul inerentei. Gomperz
afirmă pertinent în această
ordine de idei: „O astfel de
încercare este de presupus că
va eşua în toate timpurile. Ab-
solut exclusă era izbînda ei într-
o lume în care înţelegerea isto-
rică era absentă, iar o
psihologie aprofundată lipsea
aproape cu desăvîrşire.
Pericolul, nu numai
ameninţător, ci şi inevitabil, era
aici ca avantajele cele mai
evidente şi mai clare, dar mai
puţin însemnate să le împingă
în fundal pe cele ascunse, dar în
realitate mai importante. Luîndu-
se drept model lumea animală
şi omul primitiv, se retezau
excrescenţele culturii,
atcntîndu-se astfel la multe din
roadele unei dezvoltări de
miriade de ani, în mare,
suitoare.”19
44. Judecata constructivă,
44 TIPURI PSIHOLOGICE suficiente motive de a se
pune accentul pe simţirea
te acele senzaţii care par să
individuală, gîndirea şi
îmbrace solul dur de stîncă al
simţirea vor deveni critic
realităţii cu un înveliş bogat de
negative, prin carenţă de
viaţă înfloritoare. Pe valoarea
energie pozitiv-creatoare
înaltă acordată acestei
(care este anume
luxuriante, pe preţuirea a tot ceea
orientată către ţelurile
ce s-ar putea numi valori dobîndite, se
personale), vor analiza şi
sprijină orice rafinament, orice podoa-
reduce totul la detaliul
bă şi graţie a vieţii, orice
concret. Acumularea, astfel
înnobilare a instinctelor
rezultată, de lucruri
animale, tot la fel ca şi orice
individuale în dezordine va fi în
exerciţiu artistic şi orice
cel mai bun caz subordonată
desfătare legată de artă —
unei vagi unităţi
tocmai acelea pe care cinicii se
atotcuprinzătoare, al
străduiau fără scrupul şi
cărei caracter de
cruţare să le nimicească.
deziderat este mai mult sau
Fireşte — dar asta nu trebuie
mai puţin transparent.
să li se recunoască de bunăvoie
Acolo însă unde
lor şi nici puţinilor lor discipoli
ponderea cade pe
moderni —, există o graniţă
procesul spiritual,
dincolo de care nu putem să
rezultatul creaţiei spi-
dăm ascultare guvernării
rituale va fi
principiului asociativ, fără a fi
supraordonat
acuzaţi de nebunie, sau chiar
multitudinii ca idee.
de superstiţia ce se altoieşte
Ideea este cît se poate
pe guvernarea fără limite a
de depersonalizată;
acestui principiu.”20
senzaţia personală însă
45. Ne-am ocupat atît de se transformă
amănunţit de problema
inerentei şi a predicaţiei 20 Loc. cit., II, p. 138.
nu doar pentru că ea
reapare în nominalismul şi
realismul scolastic, ci şi
pentru că în legătură cu
ea nu s-a ajuns încă, şi nu
se va ajunge vreodată, la
împăcare şi la echilibru.
Căci e vorba şi aici, din
nou, de opoziţia tipică
dintre punctul de vedere
abstract, în care valoarea
determinantă coincide cu
însuşi procesul de gîndire,
şi punctul de vedere în
care orientarea gîndirii şi
a simţirii este (conştient
sau inconştient) guver-
nată de obiectul senzorial.
în ultimul caz, procesul spiritual
este mijlocul ce ţinteşte
punerea în valoare a
personalităţii. Nu e de
mirare că tocmai filozofia
proletară a fost aceea
care a adoptat principiul
inerentei. Oriunde există
 PROBLEMA TIPURILOR
ÎN ISTORIA DE IDEI
cît mai mult cu putinţă în
procesul spiritual pe care îl
iposta-ziază.
46. Şi aici trebuie să ne punem
în treacăt întrebarea dacă
psihologia teoriei
platonice a ideilor ne
îndreptăţeşte să presupu-
nem că Platon însuşi
aparţine tipului introvertit
şi dacă psihologia cinicilor
şi a megaricilor ne
îngăduie să-i atribuim pe
Antistene, pe Diogene şi pe
Stilpon tipului
extravertit? Un răspuns
la această întrebare e
absolut imposibil de dat.
Pe baza unei extrem de
minuţioase cercetări a
scrierilor autentice ale lui
Platon, ca „documents
humains”, s-ar putea eventual
deduce tipul căruia el
personal îi aparţine. Eu
însumi nu îndrăznesc să
formulez în această
privinţă o judecată
pozitivă. Dacă cineva ar
face dovada că Platon
aparţine tipului
extravertit nu m-ar mira.
în ce-i priveşte pe ceilalţi,
tradiţia este atît de
lacunară, îneît o decizie
este, după părerea mea,
cu neputinţă de luat. Atîta
timp cît cele două moduri
de gîndire provin din deplasarea
accentului valoric, este fireşte
la fel de posibil ca în cazul
unui introvertit senzaţia
personală să fie împinsă
din anumite motive în
prim-plan şi să fie
supraordonată gîndirii, în
aşa fel incit gîndirea să
devină critic negativă. în
ce-1 priveşte pe
extravertit, accentul
valoric este la el situat pe
relaţia cu obiectul, dar nu
în mod necesar pe relaţia
personală cu acesta. Dacă
relaţia cu obiectul se află
45 în prim-plan, atunci procesul
spiritual este deja, ce-i drept,
subordonat, dar el nu are
caracter destructiv dacă
interesul i se îndreaptă
doar către natura
obiectului şi ţine la
distanţă implicarea
senzaţiei personale. Avem
de a face aici cu conflictul
special între principiul
inerentei şi acela al
predicaţiei, ca un caz
particular ce îşi va găsi în
cursul cercetării de faţă o
tratare mai adîncită.
Particularitatea cazului
stă în implicarea pozitivă
şi negativă a senzaţiei
personale. Acolo unde
tipul (noţiunea generică)
reprimă lucrul individual
pînă la a face din el o
umbră, tipul, ideea,
capătă realitate. Acolo
unde valoarea lucrului
individual suspendă tipul
(noţiunea generică),
lucrează dezintegrarea
anarhică.
47. Ambele poziţii sînt
extreme şi inechitabile,
dar ele creează o imagine
a contrariilor care, în ce
priveşte claritatea, nu lasă
nimic de dorit şi care
tocmai prin exagerare
subliniază acele trăsături
care, într-o formă mai
estompată şi mai puţin
manifestă,
46 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 47
PSIHOL ÎN ISTORIA DE IDEI
OGICE
aparţin atît esenţei tipului introvertit, tă form ă, preluată de Evul
cît şi a celui extravertit,
chiar dacă e Mediu. Se distinge punctul de
vorba de personalităţi la care vedere
senzaţia personală nu este împinsă platonic,universalia ante rem,
pe primul plan. Căci e o mare generalul sau ideea, ca m odel
deosebire de esenţă dacă, de pildă, sau paradigm ă a tuturor
spiritualul e stăpîn sau este slugă. lucrurilor individuale, existînd
Stăpînul gîn-deşte şi sim te altfel (în spa
decît sluga. Nici m ăcar o ţiul ceresc) total desprins de
abstractizare avan sată a ele âv ovpavicpxoiua, după
elem entelor personale în favoarea cum spu
te e lim ina cu
valorii generale nu poa ne înţeleaptă Diotim a într-o
totul ingerinţele de ordin personal. convorbire despre „frum os ”
Şi în m ăsuraîn care acestea există, cu So-
gîndirea şi sim ţirea cuprind acele crate:
tendinţe destructive care provin din 49. „Frum os ce nu se-nfăţişează
autoafirmarea persoanei faţă de -ca cu faţă, cu braţe sau cu alte
racterul nefavorabil al condiţiilor întruchipări trupeşti, frum os
sociale. Am face însă o m are ce nu-i cutare gînd, cutare
greşeală dacă, din cauza existenţei ştiinţă,
tendinţelor personale, am vrea să ce nu sălăşluieşte în altă
reducem şi valorile generale la fiinţă decît sine; nu rezidă
curenţi personali subte rani. Aceasta într-un vie
ar fi o pseudopsihologie. Dar există ţuitor, în păm înt, în cer, sau
şi aceasta. oriunde aiurea; frum os ce
răm îne
el însuşi întru sine, pururea
b) Problema identic sieşi ca fiind de un
universaliilor în singur
scolastică chip; frum os din care se
îm părtăşeşte tot ce-i pe lum e
48. Problem a celor două m oduri frum os,
de jude cată a răm as nere
zolvată, căci —tertium non
datur. Astfel a transmis-o Porphy-
rios Evului M ediu: „M ox de
generibus et speciebus illud qui-
dem sive subsistant sive in nudis
intellectibus posita sint, sive
subsistentia corporalia sint an
incorporalia, et utrum separata a
sensibilibus an in sensibilibus posita
et circa haec consistentia,
dicere recusabo”(„în ceea ce
priveşte noţiunile de gen şi
specie,
problem a este dacă ele sînt
substanţiale sau intelectuale ,
dacă
sînt m ateriale sau im ateriale,
dacă sînt separate de lucrurile
sen
sibile sau sînt în ele, ori în
jurul lor.” ) Problem a a fost, în
aceas
 fără ca prin apariţia şi punctelor de vedere în
dispariţia obiectelor marea controversă
frumoase el să sporească, să medievală a universaliilor,
se micşoreze ori să îndure o care a constituit, de fapt, şi
cît de mică ştirbire.”21 esenţa scolasticii. Nu stă în
intenţia mea — fie şi din
50. Teoriei platonice i s-a opus,
pricina unei competenţe
după cum am văzut, ipoteza
insuficiente — să intru în
critică, potrivit căreia
detaliile acestei dispute. Mă
noţiunile generice sînt
voi mulţumi doar să
simple cuvinte. în acest caz
formulez cîteva sugestii
realul este prius, idealul este
orientative. Controversa s-a
posterins. Această opinie este
iscat o dată cu opiniile lui
desemnată prin formula
Johannes Roscellinus, către
universalia post rem.
finele veacului al Xl-lea.
si. între aceste două concepţii
Potrivit acestuia, universaliile erau
se situează aceea mai moderată
doar nomina re rum, nume de
şi mai realistă a lui Aristotel, care
lucruri, sau, după cum
poate fi desemnată prin formula
spune tradiţia, flatus voci.
universalia in re, care presupune că
Pentru el nu existau decît
forma (eîSoq) şi substanţa
lucruri individuale, indivizi. El
coexistă. Punctul de vedere al lui
era, după cum remarcă
Aristotel este o încercare
potrivit Taylor, „strongly
concretistă de mediere, în perfect
held by the reality of indivi-
acord cu felul de a fi al lui
duals”22. Concluzia imediat
Aristotel. Faţă de
următoare era aceea de a-1
transcendentalismul învăţătorului
gîndi şi pe Dumnezeu doar ca
său Platon, a cărui şcoală a căzut
individ şi de a dezmembra
mai apoi pradă unui misticism
trinitatea în trei persoane,
pitagoreic, Aristotel a fost un om
ceea ce 1-a făcut pe
al realităţii, al realităţii vremurilor
Roscellinus să ajungă de fapt
antice, trebuie spus, care cuprindea multe
21Banchetul, 211 a, b. [Traducere
elemente de gîndirc concretă, pe care
de Cezar Papacostea,
epocile ulterioare le-au trecut în
revizuită de Con
inventarul spiritului uman. Soluţia
stantin Noica, în: Platon, Dialoguri,
lui corespunde concretismului ace-
E.L.U., Bucureşti, 1968 - n. t.\
lui common sense antic.
22H. O. Taylor, The Medieval Mind,
52. Aceste trei forme de gîndire oferă voi. II, p. 340; [ţinut energic
şi criteriile de împărţire a de rea
litatea individualului” — n. t.]
 4 TIP PROBLEMA 4
8 URI TIPURILOR ÎN 9
PSI ISTORIA DE
HOL IDEI
OGI
CE

la un triteism. Predominant în existentă în intelect include

epocă, realismul nu putea şi calitatea existenţei
îngădui aşa ceva; în 1092, la acesteia („non potest esse
sinodul din Soissons, opiniile in intel-lectu solo”*). Şi de aici
lui Roscel-linus au fost deduce că: „Sic ergo vere
condamnate. De cealaltă est aliquid quo maius
parte se afla Guillaume de cogitari non potest, ut nec
Champeaux, profesorul lui Abelard, cogitari possit non esse: et hoc es
un realist extrem, dar de nuanţă tu, Domine Deus noster.”24
aristotelică. Potrivit cu opiniile Slăbiciunea logică a argu-
maestrului său, el pro- mentului ontologic este atît
povăduia că unul şi acelaşi de evidentă, îneît sînt
lucru poate să existe necesare explicaţii
concomitent în totalitatea sa psihologice în legătură cu
în diferite lucruri individuale. motivele care au determinat
între lucrurile individuale nu un spirit ca Anselm să
ar fi nici un fel de diferenţă construiască o astfel de
esenţială, ci doar o varietate de argumentaţie. Motivul cel
„accidente”. Această din urmă mai la îndemînă trebuie
noţiune caracterizează căutat în dispoziţia psiho-
diferenţele reale dintre logică generală a
lucruri ca fiind realismului, respectiv în
întîmplătoare, tot aşa după faptul că atît o clasă
cum in dogma 23 Psychologie, voi. II, p. 120.
transsubstanţierii, piinea şi • „Nu poate exista doar în
vinul ca atare sînt intelect” — (n. f.)
„accidente”. 24 Proslogion seu Alloquium de
Dei existentia, p. 110.
53. De partea realismului se afla
[„Există într-adevăr
şi Anselm din Canterbury,
ceva în comparaţie cu
părintele scolasticii. La el,
care nu ne putem
universaliile sînt situate, pur
reprezenta nimic mai
platonician, în logosul divin.
mare şi acela
Din perspectiva acestui
eşti Tu, Doamne
punct de vedere trebuie
Dumnezeul nostru” — n. t.\
înţeleasă şi dovada,
importantă psihologic,
adusă de ci, a existentei lui
Dumnezeu, dovadă denumită
ontologică. Această dovadă
probează existenţa lui
Dumnezeu pe baza ideii de
Dumnezeu. J.H. Fichte a
formulat pe scurt acest
argument astfel: „Existenţa
ideii unui nedeterminat în
conştiinţa noastră demon-
strează existenţa reală a
acestui nedeterminat.”23
Potrivit opiniei lui Anselm,
noţiunea de fiinţă supremă
 anume de oameni, cît şi
anumite grupuri de
oameni puneau accentul
valoric, corespunzător
curentului vremii lor, pe
idee, în aşa fel îneît pentru
ei aceasta reprezenta o
valoare reală, respectiv o
valoare de viaţă mai mare
decît realitatea lucrurilor
individuale. De aceea lor le
era pur şi simplu
imposibil să accepte
presupunerea că ceea ce
în ochii lor avea cel mai
mare preţ şi cea mai
mare însemnătate nu
exista şi în chip real. Ei
deţineau dovada cea mai
izbitoare a eficienţei
punctului lor de vedere în
faptul că îşi orientau
manifest viaţa, gîndirea şi
simţirea pe direcţia lui.
Faţă de extraordinara
eficientă a ideii, care este
tocmai o realitate,
invizibilitatea ei nu îi aducea
nici un prejudiciu. Ei aveau o
noţiune ideală şi nu
senzualistică a realităţii.
54. Un adversar al lui Anselm,
contemporan cu el, anume Gaunilo,
obiecta deja că
reprezentarea frecventă a
unei insule fericite şi
perfecte (un fel de ţară a
feacilor) nu demonstra în
chip necesar şi existenţa
reală a acesteia. Obiecţie,
evident rezonabilă. Astfel de
obiecţii şi altele similare au
fost adesea ridicate în cursul
secolelor, ceea ce însă nu a
împiedicat argumentul
ontologic să fiinţeze pînă în
vremea din urmă,
reprezentat fiind în veacul al
XlX-lea de Hegel, Fichte şi
Lotze. Astfel de contradicţii
nu sînt de atribuit unei lipse
considerabile de logică sau
unei şi mai mari orbiri, de o
parte ori de alta. A proceda
astfel ar fi absurd. Mai
degrabă este vorba de
diferenţe psihologice
profunde care se cer
identificate şi reţinute.
Presupunerea că ar exista
doar o singură psihologie, sau
doar un singur principiu
psihologic fundamental,
reprezintă o insuportabilă
tiranie exercitată de
prejudecăţile
pseudoştiinţifice privitoare la
insul normal. Se vorbeşte
întruna de om şi de
„psihologia” lui, dar aceasta
este întotdeauna redusă la
formula „nu e nimic altceva
decît”. Tot aşa se vorbeşte
mereu de realitate, ca şi cum ar
exista una singură.
Realitate este ceea ce
acţionează asupra
sufletului omenesc, şi nu
ceea ce unii oameni
presupun că acţionează şi
ceea ce ei generalizează în
chip tendenţios. Oricît de
ştiinţific s-ar proceda în
astfel de cazuri, nu
trebuie uitat că ştiinţa nu
este „summa” vieţii şi că ea
nu reprezintă decît una
din atitudinile psihologice
posibile, decît una din
numeroasele forme de gîndire
umană.
50 TIPURI
PSIHOLO
GICE
55.Argumentul ontologic nu este
un argum ent şi nu este o
dovadă, ci constatarea
psihologică a faptului că există
o clasă
de oameni pentru care o
anumită idee are eficienţă şi
realitate,
o realitate care atinge, ca să
spun aşa, limita lumii
perceptibile.
Senzualistul se prevalează de
certitudinea „realităţii ” sale,
după
cum omul ideii stăruie asupra
propriei realităţi psihologice.
Psi
hologia trebuie să se descurce
cu existenţa acestor două (sau
a tologic nu are în sine nimic de a
mai multor) tipuri, trebuie să
evite, în orice condiţii, să
conceapă
unul din tipuri drept o
neînţelegere venind din partea
celuilalt
şi nu trebuie niciodată să
încerce în mod serios să
reducă un tip
la altul, ca şi cum orice
entitate diferită nu ar fi decît
funcţie de
un ce cunoscut. Ceea ce nu vrea
să însemne suspendarea prin
cipiului ştiinţific,
incontestabil, potrivit căruia
„principia expli-
candi praeter necessitatem non sunt
multiplicanda.”* Căci nece
sitatea unei multitudini de principii
psihologice explicative
există. Abstracţie făcînd de
cele spuse aici în favoarea
acestei
ipoteze, s-ar cuveni să se
lămurească orice prin faptul,
vrednic
de a fi remarcat, că, în ciuda
lichidării aparent definitive a
ar
gumentului ontologic de către
Kant, nu puţini au fost filozofii
postkantieni care l-au preluat
PROBLEMA 51
TIPURILOR ÎN
ISTORIA DE IDEI
din nou. Iar astăzi sîntem tot
atît
de departe, sau chiar mult mai
departe, de a înţelege
perechile
de contrarii — idealism-
realism, spiritualism-
materialism,in
clusiv problemele secundare —-,
decît a fost Evul Mediu timpu
riu, care cel puţin dispunea
de o concepţie unitară despre
lume.
56.în favoarea dovezii
ontologice nu există nici
un argument
logic care să corespundă
intelectului modern.
Argumentul on
face cu logica, el este, în forma
în care ni 1-a lăsat
Anselm în istorie, o
realitate psihologică,
ulterior intelectualizat sau
raţionalizat, ceea ce,
fireşte, fărăpe-
titio principiisau fără alte
sofisme nu s-ar fi putut
înfăptui. Dar
tocmai în aceasta se
vădeşte valabilitatea de
nezdruncinat a ar
gum entului, în faptul că el
există, şi că unconsensus
gentium
îl probează ca pe o
realitate general admisă.
De luat în calcul
este realitatea, şi nu
sofismul argumentării ei,
întrucît eroarea
argumentului ontologic influenţă importantă
vine din aceea că el asupra filozofiei Evului
urmăreşte o demonstraţie Mediu timpuriu, distingea
logică acolo unde este entia rationalia, intellectualia,
vorba de cu mult mai sensibi-lia, simpliciter existentia
mult decît atîta; anume, (entităţi raţionale,
de o realitate psihologică intelectuale, perceptibile,
a cărei apariţie şi efi- pur şi simplu existînde).
cienţă sînt atît de Toma din Aquino numeşte
copleşitor de evidente, „res”, „quod est in anima”
încît nu mai au nevoie de nici („ceea ce e în suflet”), dar şi
un fel de argumentare. „quod est extra animam”
Consensus gentium („ceea ce este în afara
dovedeşte că Anselm sufletului”). Această re-
avea dreptate atunci cînd marcabilă apropiere lasă
constata că Dumnezeu să se întrevadă, în
este, pentru că este gîndit. concepţia proprie acelor
Aici e un adevăr evident, vremuri, urmele
ba chiar nimic altceva concreteţei („realităţii”)
decît o propoziţie de primitive a gîn-dului. Din
identitate. Demonstraţia perspectiva acestei stări
„logică” este inutilă şi în de spirit se înţelege uşor
plus este fatală, în şi psihologia
măsura în care Anselm argumentului ontologic.
ţine să demonstreze Ipostazierea ideii nu
realitatea concretă a ideii reprezenta deloc un pas
sale de Dumnezeu. El esenţial înainte, ci era pur
afirmă: „Existit ergo şi simplu un ecou al
procul dubio aliquid, quo senzorialităţii primitive a
maius cogitari non valet, et gîndului. Argumentul
in intellectu, et in re”25 (Există contrar al lui Gaunilo nu
deci, fără îndoială, ceva, este din punct de vedere
dincolo de care nu poate fi psihologic suficient, prin
gîndit nimic mai mare, nici în faptul că şi ideea unei
intelect, nici în lucru insule fericite apare
[concreteţe, „realitate”]). frecvent, aşa cum
Noţiunea de „res” se afla dovedeşte consensus
situată în viziunea gentium, ea fiind însă, cert,
scolasticii la aceeaşi mai puţin eficientă decît
înălţime ca noţiunea de ideea de Dumnezeu,
gînd. Astfel, Dionisie căreia îi revine, drept
Areopagitul, ale cărui urmare, o „valoare de
scrieri au exercitat o realitate” mai înaltă.

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt 25 Loc.

multiplicabile” (n. t.). cit., p.
109.
52 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
57.Toţi cei care au preluat
ulterior argumentul ontologic
au
căzut, cel puţin în principiu, în
eroarea lui Anselm. Argumen
tarea lui Kant26 ar trebui
socotită definitivă. Ne vom
referi de
aceea, pe scurt, la ea. După
Kant, „conceptul unei fiinţe
absolut
necesare este un concept pur
al raţiunii, adică o simplă idee
a identităţii) şi că, în
cărei realitate obiectivă nu e
nici pe departe dovedită prin
faptul
că raţiunea are nevoie de ea.”
58.Dar „necesitatea
necondiţionată a judecăţilor
nu este o
necesitate absolută a
lucrurilor. Căci necesitatea
absolută a ju
decăţii este doar o
necesitate condiţionată a
lucrului sau a pre
dicatului în judecată. ”
59.Puţin mai înainte, Kant
menţionase ca exemplu
de jude
cată necesară faptul că un
triunghi are trei unghiuri. La
această
propoziţie se referă atunci
cînd continuă: „Judecata
precedentă
nu afirma că trei unghiuri
sînt absolut necesare, ci că,
dacă este
dată condiţia că un triunghi
există (este dat), atunci în
mod ne
cesar există (în el) şi trei
unghiuri. Cu toate acestea,
necesitatea
logică a dovedit o atît de
mare putere de iluzie,
încît după ce
ne-am format despre un lucru un
concept a priori astfel încît,
după părerea noastră,
existenţa să fie cuprinsă
PROBLEMA 53
TIPURILOR ÎN
ISTORIA DE IDEI
în sfera lui, de
aici s-a crezut că se poate
conchide cu certitudine că,
deoarece
existenţa este atribuită în
mod necesar obiectului
acestui con
cept, adică în condiţia că
eu pun acest obiect ca dat
(ca existînd),
atunci şi existenţa lui
este pusă în mod necesar
(după regula
consecinţă, această fiinţă
este ea însăşi ab
solut necesară, fiindcă
existenţa ei este gîndită în
acelaşi timp
într-un concept arbitrar
admis şi cu condiţia că eu
pun obiectul
lui.” Puterea iluziei, la care
Kant face aluzie aici, nu e nimic
altceva decîtputerea primitivă,
magică a cuvîntului,proprie
în
chip tainic şi noţiunii. A fost
necesară o lungă evoluţie
pînă ce
oamenii au înţeles temeinic
căjlatus voci,cuvîntul, nu
înseamnă
şi nu produce de fiecare
dată realitate. Dar faptul
că anum ite
26 Kant, Kritik der reinen Vernunft.
[Pentru citatele care urmează din
această lucrare v. ediţia
românească Critica raţiunii pure.
Traducere de Nicolae Bagdasar şi
Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, pp. 475, 476-477
- n. t.]
minţi şi-au dat seama de acest contradicţie cînd aţi strecurat în
lucru nu a fost nici pe departe în conceptul unui lucru pe care aţi
măsură să stîrpească din toate voit să-1 gîndiţi numai în ce
capetele ideea superstiţioasă de priveşte posibilitatea lui, conceptul
forţă inerentă noţiunii formulate. existenţei lui, indiferent sub ce
Evident, este în această super- nume ascuns. Dacă vă îngăduim
stiţie „instinctivă” ceva care nu acest lucru, voi aţi cîştigat în
vrea să fie stîrpit, pentru că pre- aparenţă, dar în realitate n-aţi
zintă o legitimitate existenţială, spus nimic; căci voi aţi comis o
căreia însă pînă acum nu i s-a simplă tautologie.”27
acordat suficientă atenţie.
60. „A fi nu este, evident, un
Paralogismul (concluzia eronată)
predicat real, adică un concept
se introduce în acelaşi fel în
despre ceva care s-ar putea
argumentul ontologic, adică printr-
adăuga conceptului unui lucru. Ci
o iluzie, explicată de Kant după
este numai poziţia unui lucru sau
cum urmează: el vorbeşte mai
a unor anumite determinări în
întîi despre afirmaţia privitoare la
sine. în folosirea logică, acest verb
„subiecte absolut necesare”, de al
este numai copula unei judecăţi.
căror concept este intim legat
Judecata: Dumnezeu este atotputernic
conceptul de existenţă pur şi
conţine două concepte care îşi au
simplu şi care deci nu pot fi
obiectele lor. Dumnezeu şi
suprimate fără contradicţie in-
atotputernicia; micul cuvînt este nu e
ternă. Acest concept ar fi acela al
vreun predicat în plus, ci numai ceea ce
„fiinţei infinit reale”. „Această
pune predicatul în relaţie cu
fiinţă, spuneţi voi, are toată
subiectul. Dacă însă iau subiectul
realitatea şi voi sînteţi îndreptăţiţi
(Dumnezeu) cu toate predicatele
să admiteţi ca posibilă o astfel de
lui (dintre care face parte şi
fiinţă [...]. însă în realitatea totală
atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este
este cuprinsă şi existenţa, deci
sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou
existenţa este inclusă în conceptul
predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci
de posibil. Iar dacă acest lucru
pun numai subiectul în sine cu toate
este suprimat, este suprimată şi
predicatele lui, şi anume obiec-
posibilitatea internă a lucrului,
ceea ce este contradictoriu. 27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed
Răspund: voi aţi şi comis o cit., p. 478 - n. t.}
54 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
tul, în relaţie cuconceptulm eu.
Am bele trebuie să conţină exact
acelaşi lucru, şi de aceea la conceptul
care exprimă numai po sibilitatea nu
se poate adăuga nimic mai mult prin
faptul că eu gîndesc obiectul lui ca
absolut dat (prin expresia: el este). Şi
astfel, realul nuconţine nim ic m ai m ult
decît sim plul posibil. O sută de
taleri reali nu conţin nimic m ai m ult
decît o sută de taleri posibili. ”
61.„Dar la averea mea, o sută de
taleri reali înseamnă mai
mult decît simplul concept
despre o sută de taleri (adică a
po
sibilităţii lor).
”
62.„Oricare ar fi deci conţinutul
şi sfera conceptului nostru
despre un obiect, totuşi
trebuie să ieşim din el
pentru a-i atribui
existenţa. La obiectele
simţurilor se realizează
aceasta prin le
gătura cu vreuna din
pe rcepţiile m ele după le gi
em pirice , dar
pe ntru obie ctele gîndirii
pure nu există absolut nici
un m ijloc
de a c un oaşte e xiste nţa
lor, d eoare ce e a a r tre bui
cunosc ută
completa priori;însă conştiinţa
noastră despre orice
existenţă
(fie ne m ijlocit prin
pe rcepţie , fie prin
raţionam ente care leagă
ceva cu perce pţia)
ap arţine cu to tul u nităţii
expe rie nţei; şi o
existenţă în afara acestui
cîmp nu poate fi declarată,
desigur, în
m od absolut ca im posibilă,
ea însă este o supoziţie pe
care nu
o putem justifica prin nimic.”
28
PROBLEMA 55
TIPURILOR tN
ISTORIA DE IDEI
Kant mi s-a părut
necesară, tocmai
deoarece găsim aici cea
mai
pură distincţie între
esse in intellectuşi esse in
re. Hegel i-a
reproşat lui Kant că
noţiunea de Dumnezeu
nu poate fi compa
rată cu o sută de taleri
imaginari. Dar, după cum
spune pe bună
dreptate Kant, logica face
abstracţie de orice
conţinut, căci alt
m interi, dacă ar
pre vala un conţinut
oarecare , e a ar înce ta
să
m ai fie logică. între
variantele sau-sau ale
unei alternative, adică
din punctul de vedere al
logicii, ca întotdeauna,nu
e xistă o a
treia posibilitate. Dar între
„intellectus”şi „res” există
şi „ani
m a”, iar acest „esse in
anim a” face întreaga
argumentare onto
logică inutilă. Kant însuşi
a întreprins înKritik der
praktischen
Vernunftîncercarea
generoasă de a-1 onora
prin reflecţie filozo
fică pe „esse in anim”.a
El îl introduce acolo pe
Dumnezeu ca
28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed
cit., pp. 480, 481 - n. t.]

63.Această lungă
rememorare a analizei
fundamentale a lui
postulat al raţiunii practice, care
rezultădin respectul cunoscuta priori
„pentru legea morală ca mobil
necesar, vizînd bunul suprem şi ca
premisă decurgînd de aici a realităţii
obiective aaceleiaşi” .29
64. „Esse in anim a”este o stare
de fapt psihologică, în le
gătură cu care se cere doar
precizat dacă apare o dată, de m ai
m ulte ori sau în chip universal în
psihologia um ană. Starea de
fapt num ită D um nezeu şi form ulată
drept „bunul suprem ” sem
nifică, aşa cum indică şi term enii,
valoarea sufletească cea m ai
înaltă sau, cu alte cuvinte,
reprezentarea căreia i se conferă
sau
îi re vine efectiv im portanţa cea
m ai m are şi generală în raport
cu determ inarea acţiunii şi gîndirii
noastre. în lim bajul psiholo
giei analitice, noţiunea de
Dum nezeu coincide cu acel
com plex
de reprezentări care,
corespunzător de finiţiei de m ai
sus, con
centrează în sine cea m ai m are
cantitate de libido (energie psi
hică). D re pt urm are , noţiunea de
D um ne ze u a sufletului ar fi
efectiv diferită în funcţie de individ,
ceea ce corespunde, de alt
fel, experienţei. D um ne zeu nu este
nici m ăcar în idee o fiinţă
stabilă, cu atît m at puţin în
realitate. Căci cea m ai înaltă
valoare
activă a sufletului um an e ste,
după cum se ştie , foarte diferit
localizată. Există unii, uv 6 8eoq f]
KoiW ra , al căror D um nezeu
este pîntecul{Epistola Sf. Apostol Pavel
către Filipeni,3, 19),
banul, ştiinţa, puterea, sexualitatea
etc. Psihologia individului se
deplasează, cel puţin in ce priveşte
trăsăturile ei fundam entale,
în funcţie de localizarea bunului
suprem , în aşa fel îneît o „teo
rie psihologică”, întem eiată exclusiv
pe un instinct fundam ental
oarecare, de exem plu, pe lăcom ia
de putere sau pe sexualitate,
aplicată unui individ de altă
orientare nu va putea niciodată ex
plica adecvat decît trăsături de
im portanţă secundară.
c) încercarea de unificare a
lui Abelard
65. N u este lipsit de inte res să
se e xam in eze felul în c are
scolastica a înce rcat să
stingă controve rsa
unive rsaliilor şi să
cree ze un echilibru între
opoziţiile tipologice,
de spărţite prin
tertium non datur.Această
înce rcare de echilibrare este
opera
lui Abe lard, a acelui bărbat
nefericit care, ars de iubire
pentru
29 Kritik der praktischen Vernunft, I,
II, III, p. 159.
56 TIPURI PROBLEMA 57
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC ISTORIA DE IDEI
E

Heloîse, a trebuit să-şi plătească chaos?”31

pasiunea cu pierderea virilităţii.
66. De la nominalism, Abelard
Cine cunoaşte viaţa lui Abelard
preia adevărul potrivit căruia
ştie în ce măsură propriul său
universaliile sînt „cuvinte”, în
suflet adăpostea acele perechi de
sensul de convenţii spirituale
contrarii a căror reconciliere
exprimate prin limbă; preia
filozofică îi stătea atît de mult la
mai departe adevărul după
inimă. Remusat30 îl caracterizează pe
care un lucru nu este în
Abelard drept un eclectic care,
realitate nimic general, ci
deşi a criticat şi a respins toate
întotdeauna ceva particular,
teoriile formulate pe seama
iar substanţa nu e niciodată
universaliilor, a preluat totuşi „din
universală, ci individuală.
ele tot ceea ce era adevărat şi
30Charles de Remusat, Atâlard.
rezistent”. Scrierile lui Abelard sînt,
31Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-
în segmentul în care se referă la
adevăr de admis acest
universalii, greu accesibile şi
ansamblu vast şi
confuze, căci autorul lor cîntăreşte
incoerent de doctrine în
continuu toate argumentele şi
mintea unui singur om, şi să
toate aspectele; şi tocmai faptul
fie oare filozofia lui Abe
că nu a dat întî-ietate nici unui
lard acest haos?” — n. t.\
punct de vedere declarat, ci a
încercat să înţeleagă şi să împace
contrariile, a făcut ca nici discipolii
săi să nu îl înţeleagă corect. Unii
l-au interpretat ca fiind
nominalist, alţii ca fiind realist.
Această neînţelegere este
caracteristică, deoarece e mult
mai uşor să gîndeşti corespunzător
cu un anume tip, rămînînd logic şi
consecvent în interiorul lui, decît
să gîndeşti corespunzător ambelor
tipuri, în absenţa unei poziţii
intermediare.
Atît curentul nominalist, cît şi
curentul realist conduc, fiecare în
parte, la rigoare, claritate şi unitate.
încercarea de a cîn-tări şi echilibra
opoziţiile duce însă la confuzie şi
la o concluzie care în raport cu
sensul tipurilor este
nesatisfăcătoarc, deoarece nu
poate mulţumi pe deplin nici pe
unul, nici pe celălalt. Remusat a
extras din scrierile lui Abelard o
întreagă serie de afirmaţii
contradictorii în legătură cu
subiectul de faţă. El exclamă:
„Faut-il admettre, en effet, ce
vaste et incoherent ensemble de
doctrines dans la tete d’un seul homme,
et la philosophie d’Abelard est-elle le
De la realism, împrumută
adevărul după care
„genurile” şi „speciile” sînt
îmbinări de factori individuali
şi de lucruri individuale, în
temeiul asemănărilor lor
incontestabile. Punctul de
vedere mediator este pentru el
conceptualismul, care se cuvine
înţeles ca o funcţie ce
conferă inteligibilitate
obiectelor individual per-
cepute, care le clasifică pe
acestea în baza asemănării
dintre ele în genuri şi specii
şi care le aduce astfel de la
multitudinea lor absolută la
o relativă unitate. Pe cît de
indubitabile sînt multi-
tudinea şi varietatea
lucrurilor individuale, pe
atîta este şi existenţa
similitudinilor care face
posibilă reunirea lor în
concept. Pentru acela care,
67. Deşi Evul Mediu ştia să
psihologic vorbind, este
precumpănitor axat pe
perceperea asemănării
dintre lucruri, noţiunea
colectivă este, ca să spun
aşa, dată, adică se impune
expres, cu evidenţa de
nedezminţit a percepţiei
senzoriale. Aceluia însă care
este psihologic orientat pe
perceperea mai cu seamă a
diferenţei dintre lucruri,
asemănarea acestora nu îi
este intuitiv dată, ci doar di-
versitatea lor care i se
impune cu aceeaşi evidenţă
cu care i se impune celuilalt
asemănarea. S-ar zice că
empatia (Einfuhlung) cu obiectul
este acel proces psihologic care
pune într-o lumină deosebit
de puternică tocmai
deosebirea dintre un obiect
şi altul, iar abstragerea din obiect
este acel proces destinat în mod
special să treacă peste
deosebirea reală dintre
obiectele individuale, în
favoarea asemănării
generale dintre ele, care
este temelia însăşi a ideii.
Empatia şi abstragerea
reunite dau acea funcţie
care stă la baza noţiunii de
conceptualism. Acesta se
sprijină pe funcţia
psihologică, singura
posibilitate reală de anulare
a divergenţei dintre
nominalism şi realism şi de
readucere a lor într-o
singură matcă.
spună cuvinte mari despre
suflet, nu dispunea de nici
un fel de psihologie, aceasta
fiind, în genere, una din cele
mai noi ştiinţe. Dacă ar fi
existat pe atunci psihologia,
Abelard ar fi ridicat pe „esse in
anima” la rangul unei formule
mediatoare. Ceea ce
Remusat a înţeles perfect:
„Dans la logique pure, Ies
universaux ne sont que Ies termes
d’un lan-gage de convention. Dans
la physique, qui est pour lui plus
transcendante qu’experimentale,
qui est sa veritable ontologie, Ies
genres et Ies especes se fondent sur
la maniere dont Ies etres

58 TIPURI
PSIHOLOGICE
sont reellement produits et constitues.
Enfin, entre la logique pure et la
physique, ii y a un milieu et comme une
science mi-toyenne, qu’on peut appeler
une psychologie, ou Abelard re-cherche
comment s’engendrent nos concepts,
et retrace toute cette genealogie
intellectuelle des etres, tableau ou
symbole de leur hierarchie et de leur
existence reelle.”32
68. Chiar dacă şi-au lepădat
haina scolastică şi au
apărut într-o nouă
travestire, universalia ante
rem şi post rem au rămas
obiect de controversă
pentru toate secolele care
au urmat. în esenţă era
vorba de aceeaşi veche
problemă. De-a lungul
timpului, încercările de
soluţionare a ci au făcut
să se aplece balanţa cînd
de partea realismului,
cînd de cea a
nominalismului.
Scientismul veacului al
XlX-lea a împins din nou
problema în direcţia
nominalistă, după ce
filozofia de la începutul
aceluiaşi veac dăduse în
cel mai înalt grad
satisfacţie realismului.
Dar opoziţiile nu mai sînt
acum atît de acuzate ca
pe vremea lui Abelard.
Dispunem de o psihologie,
de o ştiinţă mediatoare,
capabilă să îmbine în
mod unic ideea şi
obiectul, fără a Ic forţa în
nici un fel. Această
posibilitate ţine de esenţa
psihologiei, dar nimeni nu
poate să afirme că pînă
acum psihologia şi-ar fi
îndeplinit această
misiune. în acest sens,
trebuie să dăm dreptate
afirmaţiei lui Remusat
după care: „Abelard a donc
triomphe; car, malgre Ies graves
restrictions qu’une critique
clairvoyante decouvre dans le
nominalisme ou le
conceptualisme qu’on lui
impute, son esprit est bien
l’esprit moderne â son origine.
II l’annonce, ii le devance, ii le
promet. La lumiere qui blanchit
au matin l’horizon est deja celle
de l’astre encore invisible qui
doit eclairer le monde.”33
32Loc. cit., t. II, p. 112. [„în
logica pură universaliile
nu sînt decît termenii
unui limbaj convenţional.
în fizică — pentru el, mai
degrabă transcendentă
decît experimentală —,
adevărata lui ontologie,
genurile şi speciile se
înteme
iază pe felul în care
flintele sînt într-adevăr
produse şi constituite. în
fine, între
logica pură şi fizică, există
un punct la jumătatea
drumului şi oarecum o
ştiinţă
mediană, care poate fi
numită psihologie, şi în
care Abelard cercetează
felul în
care iau naştere
conceptele noastre şi
trasează toată această
genealogie intelec
tuală a fiinţelor, tablou
sau simbol al ierarhiei şi al
existenţei IOT reale” — n. t.)
33Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin
urmare, Abelard a
triumfat; căci în ciuda
gravelor restricţii pe care
critica lucidă le descoperă
în nominalismul sau con-
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 59
ISTORIA DE IDEI
69. Pentru acela care trece cu
vederea existenţa tipurilor psi
hologice, iar prin aceasta, faptul că
adevărul unuia dintre tipuri
reprezintă eroarea celuilalt,
strădania lui Abelard nu înseam nă
m ai m ult decît o arguţie scolastică
în plus. Dar dacă recunoaş
tem existenţa ambelor tipuri,
încercarea lui Abelard capătă pen
tru noi o im portanţă considerabilă.
Abelard caută punctul de ve
dere intermediar însermo, prin care
înţelege nu atît „discursul ”,
cît propoziţia form ată, alcătu ită în
vederea u nui sens an um e,
deci o definiţie care uzează, în
scopul fixării sensului ei, de mai
m ulte cuvinte. El nu vorbeşte
despre verbum , căci în acce pţia
nominalismului acesta nu este decît vox,
flatus voci.Or, marea
prestaţie psihologică a
nom inalismului antic, ca şi a celui
me
dieval, tocm ai în aceasta rez idă, în faptul
de a fi dezarticu lat
tem einic identitatea prim itivă,
m agică sau mistică dintre cuvînt
şi realitatea obiectivă, prea tem einic
pentru tipul um an care îşi
are rădăcinile nu în obiecte, ci în
abstragerea ideii despre obiec
te. Abelard era un sp irit prea larg spre a
fi putut trece cu vederea
valoarea nominalismului. Oricum, pentru el,
cuvîntul eravox,
în schim b, propoziţia, în lim b ajul lui
sermo, însem na cu m ult
m ai m ult, căci aduce a cu sine un
sens constituit, descria ele
m entele com un e, ideale, gînd ite, p ercepute
prin gîn dire ale
obiectelor. însermo, şi num ai acolo, trăia
universalul. Din acest
m otiv uşor de înţeles, Abelard a fost
socotit şi nom inalist, evi
dent, pe nedrept, căci pentru el,
universalul avea o realitate m ai
m are decît cuvîntul.
70. E xprim area conceptualism ului îl
va fi costat scump pe
Abelard, căci doctrina se agregase
în m od necesar din contra
dicţii. Un epitaf la adresa lui, păstrat
într-un manuscris din Ox
ford, ne dă, cred, o idee perfectă
despre caracterul paradoxal al
învăţăturii sale:
Hic docuit voces cum
rebus significare, Et
docuit voces res
significando notare;
ceptualismul ce i se impută,
spiritul său este tocmai spiritul
modern la obîrşia sa. El îl
anunţă, îl anticipează, îl
făgăduieşte. Lumina care
albeşte orizontul în zori este
deja aceea a astrului încă
invizibil care trebuie să
lumineze lumea” - n. t.\
 34 Acesta ne-a învăţat că,
TIPURI PSIHOLOGICE doar împreună cu lucrurile,
Errores generum correxit, ita cuvintele au sens; Şi ne-a
specierum. Hic genus et species in învăţat că semnificînd,
sola voce locavit, Et genus et cuvintele desemnează
species sermones esse notavit. lucruri; A corectat erorile de
gen, la fel pe cele de specie.
Sic animal nullumque animal Acesta a aşezat genul şi
genus esse probatur, Sic et homo et specia într-un singur cuvînt
nullus homo species vocitatur. 34 Şi a observat că gen şi
71. Opoziţia abia dacă se specie sînt un fel de a spune
poate sintetiza altminteri decît Aşa se dovedeşte că fiinţă
prin paradox, în măsura în care şi nici o fiinţă constituie un
se tinde către o expresie care gen Aşa şi om şi nici un om
să se sprijine, în principiu, pe se numeşte specie.
unul din cele două puncte de
vedere, în cazul de faţă pe
punctul de vedere intelectual.
Nu trebuie să uităm că
diferenţa fundamentală dintre
nominalism şi realism este nu
doar de natură logică
intelectuală, ci şi psihologică,
aceasta din urmă reductibilă în
cele din urmă la o deosebire ti-
pică de atitudine psihologică,
atit faţă de obiect, cit şi faţă
de idee. Acela a cărui atitudine
este ideală va sesiza totul şi va
reacţiona la tot din unghiul de
vedere al ideii. Acela care este
însă orientat pe direcţia
obiectului va sesiza şi va
reacţiona din unghiul de vedere
al senzaţiilor sale. Abstracţia îl
interesează abia în al doilea
rînd, motiv pentru care tot
ceea ce trebuie să fie gîndit pe
marginea obiectelor i se pare mai
puţin important, şi invers,
celuilalt. Insul branşat pe obiect
este, fireşte, nominalist —
„numele e vorbă goală şi fum”
—, în măsura în care nu s-a
deprins încă să-şi compenseze
atitudinea orientată pe direcţia
obiectului. El se transformă, dacă
are abilitatea necesară, într-un
logician riguros care nu îşi află
perechea în exactitate,
metodă şi ariditate. Cel orientat
ideal este, fireşte, logic, motiv
pentru care, de fapt, el nu poate
înţelege şi aprecia manualul de
logică. Dezvoltarea compensatorie
transformă acest tip, aşa cum
am vă-
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 61 cu
ISTORIA DE IDEI sine însuşi şi cu lumea
din jur. Şi pentru că,de
zut în cazul lui Tertullian, într-un
fapt, despre
om al sentimentului, ale cărui
această problemăeste
simţiri rămîn însă în orbita ideilor
vorba, conflictul nici nu poate fi
sale. Cel transformat prin
rezolvat
compensare în logicianrămîne însă
printr-o discuţie
cu lumea sa de idei în orbita
argumentată nominalist
obiectelor.
sau realist. Este nevoie
72. Cu aceste observaţii de soluţia unui al treilea
ajungem la partea slabă a gîndirii
lui punct de vedere
Abelard. Soluţia sa este unilaterală.
Dacă în cazul opoziţiei din mediator. Luiesse in
tre nominalism şi realism ar fi intellectu îi lipseşte
vorba doar de o confruntare lo-
gico-intelectuală, arunci s-ar putea realitatea palpabilului,
pune întrebarea de ce în final lui esse in re îi lip
nu ar fi posibilă şi o altă formulare
în afară de cea paradoxală. seşte spiritul. Ideea şi
Pentru că este vorba însă de o
opoziţie psihologică, atunci orice lucrul se întîlnesc însă
formulare unilaterală, logic- în psihicul omului,
intelectuală trebuie să se sfirşească
în paradox. „Sic et homo et nullus homo care ţine cumpăna între
species vocitatur.” Ex
presia logic intelectuală este ele. Ce este în definitiv
absolut incapabilă, fie şi casermo, ideea, dacă psi
să ne ofere acea formulă mediană
capabilă să dea seama, în mod hicul nu îi mijloceşte o
egal, de esenţa celor două poziţii valoare vie? Şi ce este
psihologice opuse, căci ea vine
în întregime din direcţia abstractă lucrul obiectiv,
şi ignoră cu desăvîrşire rea
litatea concretă. dacă psihicul îi retrage
73. Orice formulare logic- forţa ce condiţionează
intelectuală — oricît de impresia senzo-
perfectă
— deposedează impresia
pe care o lasă obiectul de
vivacitatea
şi imediatitatea ce îi sînt
proprii. Ea trebuie să
procedeze astfel,
spre a se putea constitui ca
atare. Dar în felul acesta se
pierde
tocmai ceea ce, pentru punctul
de vedere extravertit, este esen
ţial, anume raportarea la
obiectul real. Nu există de
aceea nici
o posibilitate de a găsi în
direcţia uneia sau a alteia
dintre ati
tudini o formulă
unificatoare, întrucîtva
mulţumitoare. Şi totuşi
omul nu poate — chiar
dacă spiritul său poate —
să stăruie în
acest conflict care nu este doaro
problemă de filozofie
îndepăr
tată, ci una a
raporturilor repetate,
de zi cu zi, ale omului
62 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 63
PSIHOL ÎN ISTORIA DE IDEI
OGICE

rială? Ce este realitatea, dacă ea fantezie în vederea

nu există în noi înşine, dacă nu formulării expresiei
esse in animal Realitatea vie nu este unificatoare. Dar în imperiul
dată în chip exclusiv nici prin ştiinţei, fantezia este tabu, la
atitudinea obiectivă, reală a fel şi sentimentul. Dacă vom
lucrurilor, nici prin formula ideii, ci identifica însă natura
doar prin îmbinarea amîndurora în procesul psihologică a opoziţiei funda-
psihologic viu, prin esse in anima. Doar mentale, psihologia se va
prin activitatea vitală, particulară vedea silită să recunoască
a psihicului, percepţia senzorială nu doar punctul de vedere al
atinge acea adîncime a impresiei, sentimentului, ci şi pe acela
iar ideea acea forţă eficientă care al fanteziei mediatoare. Aici
sînt, amîndouă, părţi componente însă intervine marea
indispensabile ale unei realităţi vii. dificultate: în cea mai mare
Această activitate proprie măsură fantezia este un
psihicului, care nu se poate produs al inconştientului. Ea
explica nici ca reacţie reflexă la cuprinde, fireşte,
stimuli senzoriali, nici ca organ componente conştiente, dar
executiv al ideilor eterne, este, ca este în esenţă involuntară şi
orice proces vital, un act creator se opune, de fapt, ca o
neîntrerupt. Nu pot denumi prezenţă străină,
această activitate altminteri decît conţinutului conştiin-
prin termenul de fantezie. Fantezia
este tot atît de mult sentiment pe cît este
gînd, tot atît de mult intuiţie pe cît
este senzaţie. Nu există nici o
funcţie a psihicului care să nu se
lege indistinct prin ea de celelalte
funcţii psihice. Ea ne apare cînd
drept ceva primordial, cînd drept
produsul ultim şi cel mai cutezător
al sintezei tuturor facultăţilor. De
aceea fantezia îmi pare a fi
expresia cea mai limpede a
activităţii psihice. Ea este înainte
de toate activitatea creatoare din
care izvorăsc răspunsurile la toate
întrebările rezolvabile, ea este
mama tuturor posibilităţilor în care
sînt viu îmbinate, asemenea tuturor
contrariilor psihologice, lumea
dinăuntru şi cea din afară.
Fantezia a fost şi este întotdeauna
puntea de legătură între
revendicările ireconciliabile ale
obiectului şi ale subiectului, ale
extraversiei şi ale introversiei. Doar în
fantezie sînt reunite ambele mecanisme.
74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă
la cunoaşterea deosebirii
psihologice dintre cele două
puncte de vedere, el ar fi
trebuit să se refere la
 ţei. Aceste calităţi, fantezia ale fanteziei sale
le are în comun cu visul, inconştiente. Formele
care însă este într-o măsură izvorîte din inconştientul
şi mai mare involuntar şi acestuia sînt declarate
straniu. general valabile şi înlocuiesc
astfel fanteziile individuale ale
75. Raportul omului cu fantezia
altora. Evanghelia după Matei
este în bună parte
ne-a păstrat un fragment
determinat de raportul său
privind acest proces din
cu inconştientul în genere.
viaţa lui Cristos: în relatarea
La rîndu-i, această din urmă
ispitirii, vedem cum ideea
relaţie este determinată de
de regalitate se ridică din
spiritul vremii. După gradul
inconştientul lui Cristos sub forma
de predominanţă a
vedeniei diavolului care îi oferă
raţionalismului, individul va
puterea peste împărăţiile
fi mai mult sau mai puţin
lumii. Dacă Cristos ar fi
înclinat să se lase în voia
înţeles greşit, concretistic,
inconştientului şi a produ-
această fantezie,
selor acestuia. Creştinismul
interpretînd-o în sens
manifestă tendinţa certă, de
propriu, am fi avut un nebun
altfel ca orice formă închisă
în plus pe lume. Dar el şi-a
de religie, de a reprima pe
respins concretismul fanteziei
cît posibil inconştientul
şi şi-a făcut intrarea în lume
individului şi de a-i paraliza
ca un rege peste împărăţiile
astfel fantezia. în locul lor,
cerului. Nu a fost un paranoic,
el oferă viziuni simbolice cu
cum de altfel s-a văzut din
relief solid, destinate să
chiar succesul său. Opiniile
înlocuiască total
exprimate ocazional în acest
inconştientul individului.
sens din direcţie psihiatrică
Reprezentările simbolice ale
nu sînt decît ridicole palavre
tuturor religiilor sînt figurări
raţionaliste, străine de
de procese inconştiente în
înţelegerea unor astfel de
forme tipice, general
fenomene din istoria
obligatorii. învăţătura
omenirii. Forma sub care
religioasă oferă informaţii
Cristos a înfăţişat lumii
aşa zicînd definitive despre
conţinutul inconştientului
„lucrurile” ultime, despre spaţiul
său a fost preluată şi
situat dincolo de conştiinţa
declarată universal
umană. De cîte ori avem po-
obligatorie. Toate fanteziile
sibilitatea să urmărim
individuale şi-au pierdut
apariţia unei religii,
astfel valabilitatea şi
observăm că figurile
valoarea, devenind chiar
doctrinei îi apar chiar
obiect de persecuţie, aşa
întemeietorului ei drept
cum o dovedesc destinul
revelaţii, deci concretizări
mişcării gnostice, ca şi acela
64 TIPURI PROBLEMA 65
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC ISTORIA DE IDEI
E
al ereticilor de mai tîrziu. întocmai cîteva pasaje din această
spune şi profetul Ieremia (23: 16, carte greu accesibilă. Ele
25-28)35: arată limpede felul
sistematic în care
„Aşa zice Domnul Savaot: «Nu
inconştientul a fost înăbuşit
ascultaţi de cuvintele proorocilor,
şi devalorizat:
care vă profeţesc, că vă înşală,
35Citatele provin din Biblia sau
povestindu-vă închipuirile inimii lor
Sf. Scriptură. [Tipărită cu
[subl. lui C.G. Jung] şi nimic din cele
aprobarea
ale Domnului.»”
Sfintului Sinod, Bucureşti,
„Am auzit ce zic prooroci care 1968. La aceeaşi ediţie
profeţesc minciuni în numele Meu. trimit şi celelalte citate bi
Ei zic: «Am visat, am văzut în blice din cuprinsul lucrării
vis.»” de faţă, cu excepţia
acelor cazuri în care ara
„Pînă cînd proorocii aceştia vor
repro
spune minciuni şi vor vesti
dus — şi menţionat ca
înşelătoria inimii lor?”
atare — versiunea lui
„Cred ei cu visele lor, pe care şi le Vasile Radu şi Gala
povestesc unul altuia, să facă uitat Galaction
poporului Meu, numele Meu, aşa (1938), mai apropiată
cum au uitat părinţii lor numele Meu episodic de varianta
pentru Baal?” germană a lui Luther,
respectiv la
„Proorocul care a văzut vis, tină, utilizată de Jung - n. t.\
povestească-1 ca vis, iar cel ce are 36Life of St. Antony in The Book
cuvîntul Meu să spună cuvîntul of Paradise by Palladius,
Meu adevărat. Ce legătură poate fi Hieronymus
între pleavă şi grăuntele de grîu etc. Editor, E.A. Wallis
curat, zice Domnul?” Budge.
76. Tot aşa, vedem cum în Evul
Mediu, episcopii se străduiau
cu zel să stîrpească efectele
inconştientului individual al
călugărilor. Informaţii
deosebit de preţioase ne
oferă în această privinţă
arhiepiscopul Atanasie36 din
Alexandria în biografia Sfîn-tului
Anton. Aici el descrie, spre a
fi de învăţătură călugărilor
săi, apariţiile şi vedeniile,
primejdiile sufletului, care îl
asaltează pe cel care se
roagă şi posteşte în
singurătate. El îi învaţă cît de
abil se travesteşte diavolul
pentru a-i prinde pe sfinţi în
capcană. Diavolul este,
fireşte, glasul propriului
inconştient al anahoretului
care se revoltă împotriva
reprimării violente a naturii
individuale. Citez mai jos
77.„Există răstimpuri în care dacă un frate cu
nu vedem pe nimeni şi mintea simplă crede
totuşi astfel de lucruri şi simte
auzim zgomotul înlăuntrul său că
lucrărilor diavoleşti, şi într-adevăr el aşa a
e ca şi cum cineva ar făcut, cum i-a spus Cel
cînta un cîntec cu glas Rău, şi dacă ci nu
tare, şi în alte are habar de viclenia
răstimpuri e ca şi cum demonului, atunci duhul lui
am se va tulbura,
auzi cuvintele Sfintei va deznădăjdui şi va
Scripturi, ca şi cum o suferi o cădere. Iubiţii
fiinţă vie i-ar repeta mei, nu trebuie să
cuvintele, şi sînt ne înspăimînte toate
întocmai acelea pe care acestea, dar să ne
le-am auzi, dacă cineva temem atunci cînd dia
ar citi din carte (din volii încep să
Biblie). Şi s-a întîmplat vorbească mai mult
chiar ca ei (diavolii) despre lucruri
să ne smulgă de la adevărate şi
rugăciunea de seară şi să-i mustram apoi
să ne împingă să ne necruţător [...]. De
sculăm. Şi ne amăgesc aceea, să ne păzim, ca
infăţişîndu-ni-se cu să
chipuri asemănătoare nu ne plecăm urechile
călugărilor sau acelora la vorbele lor, chiar
care jelesc (adică dacă vorbele pe care
pustnicilor). Şi se apro le spun sînt vorbe
pie de noi, ca şi cum ar adevărate. Căci ar fi o
veni de departe, şi ruşine pentru noi să
încep să spună cu ne fie învăţători aceia
vinte potrivite a scădea care s-au ridicat
înţelegerea celor slabi împotriva lui
de înger: «Este Dumnezeu.
acuma o lege asupra Să ne îmbrăcăm, fraţi ai
întregii făpturi ca să mei, în platoşa dreptăţii
iubim pustiirea, dar şi să ne aco
noi n-am fost în stare, perim cu coiful
prin voinţa lui mîntuirii, iar în clipa
Dumnezeu, să intrăm luptei să slobozim din
în cu
casele noastre, cînd am getul credinţei, ca
ajuns la ele, şi să dintr-un arc întins,
facem ceea ce e săgeţi duhovniceşti.
drept.» Iar dacă nu Căci
izbutesc să-şi impună ei (diavolii) nu sînt
astfel voinţa, renunţă nimic, şi chiar dacă ar fi
la această înşelăciune ceva, puterea lor
şi se slujesc de alta, nu ar avea nimic într-
zicînd: «Cum poţi tu însa care i-ar îngădui să
să trăieşti? Căci ai se împotrivească
păcătuit şi ai săvîrşit în forţei crucii.”
multe privinţe ne 78.Anton povesteşte:
dreptăţi. Crezi că duhul „Odată mi-a apărut
nu mi-a dezvăluit ce-ai un diavol avînd o
făcut, sau crezi purtare cu deosebire
că nu ştiu că ai făcut trufaşă şi fără ruşine,
asta şi asta?» De aceea, şi mi-a apărut în faţă
66 TIPURI PROBLEM A TIPURILOR 67
PSIHOL ÎN ISTORIA DE IDEI
OGICE
cu larma tumultuoasă a unei că dacă nu le-aş fi strigat că
mulţimi de norod şi a cutezat să- eu sînt duşmanul, s-ar fi
mi spună: «Eu şi tocmai eu sînt omorît de tot între ei. De
puterea lui Dumnezeu; eu şi tocmai aceea, n-am nici un loc
eu sînt domnul lumilor.” Şi mi-a spus unde aş putea să stau, nici
mai departe: «Ce voieşti ca să-ţi sabie lucitoare şi nici măcar
dau? Cere şi vei primi!» Atunci oameni care să-mi fie cu
am suflat asupra lui şi l-am adevărat supuşi, căci cei
respins în numele lui Cristos [...]. care mă slujesc mă dispre-
în altă împrejurare, cînd posteam, ţuiesc de tot şi, apoi, trebuie
mi-a apărut Vicleanul, sub chipul să-i leg în lanţuri căci ei nu
unui frate care aducea pîine şi a ţin la mine, socotind că e
început să-mi dea sfaturi, zicînd: drept să se poarte aşa, şi
«Ridică-te şi po-toleşte-ţi inima cu sînt gata în tot ceasul să
pîine şi apă şi odihneşte-te un pic fugă de la mine, folosindu-se
după truda ta nemăsurată, doar de orice împrejurare.
eşti om şi oricît de sus ai fi, nu Creştinii au umplut toată
eşti inveş-mîntat decît cu trup lumea şi, iată, pînă şi
muritor şi ar trebui să te temi de pustiul e plin de
boli şi de mîhnire.» l-am ascultat mînăstirile şi lăcaşurile
vorbele, mi-am păstrat liniştea şi lor. Să se păzească,
m-am ferit să-i răspund. Am atunci cînd îngrămădesc
îngenuncheat în linişte şi rugîndu- blesteme asupra mea.» La
mă m-am căit, zicînd: «O, care i-am răspuns, lăudînd
Doamne, sfirşeşte cu ci, cum te-ai îndurarea Domnului
obişnuit să faci dintotdeauna.» Şi nostru: «Cum se face că
de cum am spus aceste vorbe, s-a tu, care în toate celelalte
isprăvit cu el, s-a mistuit ca împrejurări ai minţit, spui
pulberea şi a ieşit pe uşa mea ca acum adevărul? Şi cum se
fumul.
79. Şi odată, într-o noapte,
Satana s-a apropiat de casa
mea şi a bătut la uşă, iar cu
am ieşit să văd cine bate şi
mi-am ridicat ochii şi am
văzut un bărbat deosebit de
mare şi de puternic la
înfăţişare, care mi-a spus:
«Sînt Satana.» Atunci, i-am
zis: «Ce cauţi?» A răspuns,
zicîndu-mi: «De ce mă
ponegresc călugării şi
pustnicii şi ceilalţi creştini, şi
de ce îngrămădesc
necontenit blesteme asupra
mea?» Mi-am luat capul în
mîini, minunat de sminteala
lui şi i-am zis: «De ce îi
chinuieşti?» La care răspun-
se, zicînd: «Nu eu sînt cel
ce-i chinuie, ci ei se chinuie
singuri, căci mi s-a întîmplat
să văd într-o împrejurare
oarecare, petrecută aievea,
 face că spui acum adevărul, sentimentului, cît şi
deşi te-ai obişnuit să minţi? pe cel al fanteziei. Tocm ai de
Este adevărat că atunci cînd a aceea sînt ştiinţe. Care
venit Cristos pe lume, ai fost este însă
aruncat în străfundurilecele mai situaţia psihologiei? în
adinei şi că rădăcinile greşelii măsura în care se consideră
tale au fost stîrpite din ştiinţă, tre
păm înt?»Cînd Satana a auzit buie să facă şi ea acelaşi
pomenindu-se nu m ele lui Cristos, lucru. Dar va putea
s-a făcut nevăzut şi vorbele psihologia să dea
lui s-au isprăvit.” seamă în aceste condiţii de
obiectul ei? Fiecare ştiinţă
80.Aceste pasaje arată felul în
caută, in
care inconştientul individului
cele din urm ă, să-şi
a fost repudiat cu ajutorul
form uleze şi să-şi exprim e
credinţei general împărtăşite,
m ateria în abs
cu toate
tracţii, deci şi psihologia ar
că el spunea în m od
putea şi poate să traducă
transparent adevărul. Faptul
în abstracţii
că a fost re
intelectuale procesele
pudiat îşi are cauzele sale
legate de sentim ent, de
speciale înistoria gîndirii. Nu ne
senzaţie şi de fan
inte tezie. Această tratare
rese ază s ă le lăm urim pe
asigură dreptul punctului
ace ste a aici. N e m ulţum im
de vedere inte
doar c u
lectual abst ract, nu însă şi pe
obse rvaţia că inconştientul a
acela al celorlalte puncte
fost reprim at. Această
de vedere
reprim are
psihologicposibile.
constă — psihologic vorbind —
Acestea din urm ă pot fi
în retragerea libidoului, a ener
doar m enţionateîn
giei psihice. Libidoul astfel
cadrul unei psihologii
recuperata slujit la construirea
ştiinţifice, dar ele nu pot
şi
apărea caprin
de zvoltare a atitud in ii
cipii autonom e, proprii
conştie nte pe baza căreia s -
unei ştiinţe. Ştiinţaeste în
a p lăm ădit
toate împre
treptat o nouă concepţie
jurările o chestiunea
despre viaţă. Avantajele
intelectului, iaracestuia îi sînt
neîndoielnice
subordonate
care au decurs de aici au
celelalte funcţii
întărit, evident, această
psihologice ca obiecte.
atitudine. Aşa
Intelectuleste suveranul
dar nu este de m irare că
dom eniului ştiinţific.
psihologia noastră se
Alta e însă situaţia în
caracte rize ază
condiţiile în care
precumpănitor printr-o
ştiinţa îşi găseşte o
atitudine de respingere a
aplicare practică.
inconştientului.
Intelectul, pînă de
81.N u este doar de înţeles, ci
curînd
este şi absolut necesar
rege, devine acum
faptul
sim plu m ijloc auxiliar,
că ştiinţele exclud atît
instrum ent ştiinţific
punctul de vedere al
68 TIPURI PROBLEM A 69
PSIHOLOG TIPURILOR ÎN ISTORIA
ICE DE IDEI

rafinat, ce-i drept, totuşi doar o mare greşeală să i se

unealtă, nu scop în sine, ci simplă atribuie ştiinţei din acest
condiţie. Intelectul, şi o dată cu el motiv un scop în sine, care
ştiinţa, se află aici în slujba puterii să o împiedice să
şi a intenţiei creatoare. Este şi funcţioneze ca simplu
aceasta „psihologie”, nu însă instrument. Dacă
ştiinţă; este o psihologie în sensul pătrundem însă cu intelectul
mai larg al cuvîntului, o activitate şi cu ştiinţa lui în viaţa
psihologică de natură creatoare, în reală, ne dăm de îndată
cadrul căreia primatul îi revine seama că sîntem închişi în
fanteziei productive. în loc să se limite care ne zăvorăsc
vorbească de fantezie productivă, accesul la alte domenii ale
s-ar putea tot atît de bine spune vieţii, la fel de importante.
că într-o psihologie practică de Sîntem de aceea obligaţi să
acest gen, viaţa însăşi preia rolul interpretăm universalitatea
conducător; căci, pe de-o parte, idealului nostru ca pe o
fantezia care concepe şi creează limitare şi să ne căutăm un
este cea care se slujeşte de spiritus rector în măsură să
ştiinţă ca de un mijloc; pe de altă ofere, faţă de revendicările
parte însă, nenumărate sînt unei vieţi depline, o mai
exigenţele realităţii exterioare mare garanţie de
care stimulează activitatea universalitate psihologică
fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop decît oferă intelectul. Cînd
în sine este, fireşte, un ideal înalt, Faust exclamă „sentimentul
dar înfăptuirea lui consecventă este totul”, el se opune
produce atîtea scopuri în sine cîte intelectului, afirmînd cealaltă
ştiinţe şi arte există; ceea ce duce latură opusă acestuia, dar
la o mare diferenţiere şi nicidecum acea to-
specializare a funcţiilor luate de
fiecare dată în considerare, dar,
consecutiv, şi la îndepărtarea lor de
lume şi de viaţă şi, în plus, la
acumularea de domenii speciale
care îşi pierd treptat orice
legătură unele cu celelalte. Se
pun astfel bazele unei sărăciri şi
goliri nu doar la nivelul domeniului
special, ci şi la acela al psihicului
celui care s-a specializat prin
diferenţiere progresivă sau a
regresat.
82. Ştiinţa trebuie să-şi
dovedească însă valoarea
vitală prin aptitudinea de a fi
nu numai stăpînă, ci şi
slujitoare. Ea nu se
dezonorează nicidecum
astfel. Deşi ştiinţa ne-a
mijlocit cunoaşterea
dizarmoniilor şi tulburărilor
psihicului şi deşi intelectul
care stă la baza ei merită
toată preţuirea noastră, ar fi
 talitate a vieţii, deci a
propriului psihic, capabilă să
unească simţirea şi gîndirea
într-un al treilea ce superior.
Acest al treilea ce mai înalt
poate fi, aşa cum am
sugerat deja, atît un ţel
practic, cît şi fantezia care
zămisleşte totul. Acest ţel al
totalităţii nu poate fi
recunoscut nici de ştiinţă,
care îşi este propriul ţel, şi
nici de simţire, căreia îi
lipseşte viziunea gîndirii.
Ştiinţa şi simţirea trebuie să-
şi slujească reciproc de
mijloc auxiliar, dar contrastul
dintre ele este atît de mare,
îneît avem nevoie de o
punte de legătură. Aceasta
ne este dată de fantezia
creatoare, care nu e nici
ştiinţă, nici simţire, căci e
maica amîndurora — mai
mult chiar, ea poartă la sîn
pruncul, ţelul care uneşte
contrariile.
83. Dacă psihologia rămîne doar
o ştiinţă, nu mai ajungem la
viaţă, ci slujim scopul în sine
al ştiinţei. Ea ne conduce,
desigur, la cunoaşterea
faptelor, dar se opune
oricărui alt scop, afară de
acela care îi este propriu.
Intelectul rămîne captivul lui
însuşi, atîta timp cît nu îşi
jertfeşte de bunăvoie
primatul şi nu recunoaşte
demnitatea altor scopuri. El
se teme să facă pasul
capabil să-1 ducă dincolo de
sine şi se teme să-şi nege
propria valabilitate
universală, căci orice
altceva afară de sine nu este
pentru el decît fantezie. Dar ce
lucru grandios a existat
vreodată care să nu fi fost
mai înainte fantezist? Şi iată
cum intelectul, anchilozat în
calitate de scop al ştiinţei,
ajunge să-şi suprime izvorul
de viaţă. Pentru el, fantezia
nu e decît dorinţa proiectată
în vis, prin care ştiinţa îşi
exprimă orice formă de
subestimare, care îi este atît
plăcută, cît şi necesară. Ca
scop în sine, ştiinţa este
indispensabilă atîta vreme
cît în joc e propria ei dezvoltare,
ceea ce încetează să mai fie
valabil, devenind un rău, de
îndată ce este vorba de viaţa
însăşi care trebuie
dezvoltată. Iată de ce
reprimarea fanteziei în
cadrul culturii creştine a fost
o necesitate istorică, după
cum tot o necesitate istorică
a fost reprimarea ei, din alt
unghi de vedere, în epoca
noastră, a ştiinţelor naturii.
Nu trebuie uitat nici că
fantezia creatoare poate
degenera, dacă nu i se pun
hotare ferme, proliferînd în mod
funest. Dar aceste hotare nu pot
fi niciodată constituite de limitele
artificiale puse de intelect sau
de sentimentul raţional, ci
ele sînt date de necesitate şi
de realitatea incontestabilă.
Obiectivele diferă în funcţie
de epoca istorică şi abia
ulterior se poate recunoaşte
cu certitudine
70 TIPURI PROBLEMA 71
PSIHOLO TIPURILOR lN
GICE ISTORIA DE IDEI

ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu instinctului, scopul ei fiind

ar fi trebuit să fie. Prezentul este descrierea procesului prin
dominat de fiecare dată de care eul se diferenţiază de
conflictul dintre convingeri, căci instinctul colectiv. Animozitatea
„războiul este părintele tuturor caracteristică ce există între
lucrurilor”37. Doar istoria decide. reprezentanţii celor două
Adevărul nu este veşnic, el este puncte de vedere vine din
un program. Cu cît este „mai faptul că în mod consecvent
etern”, cu atît un adevăr este mai acestea îşi semnifică
lipsit de viaţă şi de valoare, căci reciproc devalorizarea şi
fiind evident, el nu ne mai spune discreditarea. Atîta timp cît
nimic. deosebirea dintre psihologia
instinctului şi psihologia
84. Felul în care psihologia, în
eului nu este recunoscută,
calitate de ştiinţă, evaluează
fiecare din ele îşi consideră,
fantezia ne este demonstrat de
firesc, propria teorie ca
cunoscutele opinii ale lui Freud şi
general valabilă. Ceea ce nu
Adler. Interpretarea lui Freud
vrea să însemne că, de pildă,
reduce fantezia la procesele
psihologia instinctului nu ar
instinctive elementare
putea construi şi o teorie a
cărora le atribuie rol cauzal.
proceselor eului. Ea poate
Concepţia lui Adler, în
face acest lucru,
schimb, o reduce la intenţiile
finale elementare ale eului.
Prima este o psihologie a
instinctului, ultima o psihologic a
eului. Instinctul este un fenomen
biologic impersonal. O psihologie
bazată pe el va neglija,
fireşte, eul, „căci eul îşi
datorează existenţa
principium-u\u\ individuationis,
diferenţierii individuale care,
din cauza caracterului său
sporadic, nu este un feno-
men biologic general. Deşi
forţe biologice instinctive
generale fac posibilă
formarea personalităţii, nu e
mai puţin adevărat că
tocmai individualul diferă
esenţialmentc de instinctul
general, fiind chiar în strictă
opoziţie cu acesta, tot aşa
după cum individul ca
personalitate se deosebeşte
întotdeauna de colectivitate.
Esenţa psihologiei eului stă
tocmai în această deosebire.
Orice psihologic a eului
trebuie să excludă şi să
ignore tocmai elementul
colectiv din psihologia
 dar într-un fel care celui ce se
ocupă de psihologia eului îi
apare ca negativul propriei
sale teorii. De unde faptul
că „pulsiunile* eului”, chiar
dacă apar ocazional la
Freud, au o prezenţă în ge-
nere palidă. La Adler,
dimpotrivă, sexualitatea
apare aproape ca un vehicul
care slujeşte într-un fel ori în
altul intenţiilor elementare
de putere. Principiul lui Adler
constă în garantarea forţei
personale, care se
suprapune pulsiunii. La
Freud, pulsiunea este aceea
care îşi supune eul, în aşa
fel îneît eul se înfăţişează
doar ca o funcţie a pulsiunii.
85. La ambii autori se manifestă
tendinţa ştiinţifică de a re-
duce totul la propriul
principiu şi apoi de a
deduce iarăşi totul din
acesta. Atare operaţie se
aplică deosebit de uşor
fanteziilor, prin faptul că ele
nu se adaptează la realitate
precum funcţiile conştiinţei
care au caracter orientat
obiectiv, ci sînt pur şi simplu
conforme cu pulsiunea şi cu
eul. Cel care le va privi din
unghiul pulsiunii va găsi uşor
în ele „satisfacerea dorinţei”,
„dorinţa infantilă”,
37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die
Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, 88,
frag. 53.
„sexualitatea refulată”, cel
care le va examina din unghiul
eului va descoperi la fel de
uşor intenţiile elementare
privind garantarea şi
diferenţierea eului, căci
fanteziile sînt produse
mediatoare între cu şi
pulsiunea generală.
Corespunzător, ele cuprind
elemente aparţinînd
ambelor părţi. Interpretarea
exclusiv dintr-o direcţie sau
din alta este întotdeauna un
act silnic şi arbitrar, prin
faptul că se suprimă astfel
cînd un caracter, cînd altul.
în mare însă, iese totuşi şi
pe această cale la iveală un
adevăr demonstrabil, parţial,
ce-i drept, care nu poate
pretinde valabilitate
generală. Valabilitatea lui nu
trece dincolo de întinderea
principiului lui. în domeniul celuilalt
principiu, ea încetează să mai fie
operantă. Psihologia lui
Freud este caracterizată de
noţiunea centrală de refulare
a dorinţelor incompatibile.
O-mul apare ca un fasciscol
de dorinţe care sînt doar
parţial adaptabile obiectului.
Tulburările sale nevrotice
constau în aceea că
influenţa mediului, educaţia
şi condiţiile obiective
împiedică
* Spre deosebire de instinct (v. mai sus),
pulsiune echivalează accepţia în care
Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi
la care Jung se referă aici şi în
paragrafele următoare (n. t.).
 extravertită, ultima, inschimb,
II TIPURI introvertită. Teoria extravertită
este valabilă pentrutipul
PSIHOLOGICO extravertit,cea introvertită pentru
parţial cheltuirea pulsiunilor. De tipul introvertit. în măsura încare
la tată şi de la mamă provin pe tipul pur este un produs cu totul
de-o parte influenţele unilateral al dezvoltării,el nu are
moralmente agravante, pe de în mod necesar nici o contrapondere.
alta legăturile infantile care Hipertrofiereaunei funcţii înseamnă
compromit ulterior existenţa. refularea celeilalte. Refularea nu
Dispoziţia pul-s ionalâ iniţială este este anulată nici prin
ceva definitiv dat, care suferă psihanaliză, căci metoda
modificări supărătoare datorate aplicată este condiţionalăde
mai cu scamă influenţelor fiecare dată de teoriapropriului tip,
obiectelor; de aceea s-ar zice respectiv, extravertitulîşi va
că mijlocul terapeutic necesar reduce, corespunzător cu
stă în cheltuireape cit posibil teoria sa, fanteziile izvorite
mai netulburată a pulsiunilor pe din inconştient la conţinutul
scama unor obiecte convenabil lor pulsional, introvertitul le
alese. Invers, psihologia lui Adlcr este va reduce la intenţiilesale de
caracterizată de noţiunea putere. Cîştigul obţinutprin astfel
centrală de superioritate a eului. de analize
Omul apare în primul rînd ca un punct
al cului care sub nici un motiv nuarc
voie, nu trebuie să fie inferior
obiectului. în timp ce la Frcud
dorinţa de a avea un obiect,
legătura cu obiectul şi modurile
imposibile în raport de obiect ale
unor dorinţe joacă un rol im -
portant, la Adle r totul se
orientează in funcţie de
superioritatea subiectului.
Refularea pulsiunii faţă de
obiect la Freud a devenit la
Adler protejarea subiectului.
Mijlocul terapeutic este la el
suspendarea protejării
izolatoare, la Freud suspendarea
refulării care face obiectul inaccesibil.
X6. Schema fundamentală
este de aceea la Freud
sexualitatea care exprimă relaţia
cea mai puternică dintre subiect
şi obiect; la Adler, în schimb,
este/orfo subiectului care
protejează in modul cel mai eficient
împotriva obiectelor, conferind
subiectului o izolare intangibilă,
capabilă să suspende orice
relaţie. Freudar dori să
garanteze curgerea netulburatâ
a pulsiunilor cătreobiectele lor,
Adler insă ar dori să străpungă
vraja duşmănoasă a obiectelor şi
să scape cui de sufocarea în
propria-i platoşă.Prima opinie ar
fi deci escnţialmente
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 73 în principal din această
ISTORIA DE IDEI particularitate
a funcţiei nerecunoscute,
revine de fiecare dată
situată la bază.
preponderenţei prealabil
88.Din aceste motive, pentru
existente. Acestmod de
oricine care şi-a făcut din
analiză întăreşte, prin
adap
urmare, doar tipul dat, fără
tarea la realitate un
să contribuie la înţelegerea
principiu fundamental,
sau medierea între tipuri.
imaginaţia este in
Dimpotrivă,prăpastia dintre
utilă şi condamnabilă. Se
ele, atît cea exterioară, cît şi
ştie, oricum, că orice idee
cea interioară, selărgeşte şi
pozitivă şi
mai mult. în plus, se produce
orice act creator îşi au
şi o disociere interioarăprin
izvorul în imaginaţie şi
faptul că parcelele celeilalte
pornesc din ceea
funcţii care apar în fanteziile
ce sîntem obişnuiţi să
inconştiente (vise etc.) sînt
numim fantezie infantilă.
depreciate de fiecare dată şi
Nu doar artistul,
refulate din nou. De aceea, un
ci orice ins creator
anume critic avea întrucîtva dreptate
datorează fanteziei tot
afirmînd că teoria lui Freud
ceea ce este grandios
este nevrotică, abstracţie
în viaţa lui. Principiul
făcînd de faptul că fiind
dinamic al fanteziei este
răuvoitor, termenul
ludicul, propriu
urmăreşte exclusiv sustrage -
şi copilului, şi care, ca
rea de la obligaţia unei
atare, pare să fie
examinări serioase a
incompatibil cu princi
problemelor ridicate. Punctul
piul muncii serioase. Dar
de vedere al lui Freud, ca şi
fără acest joc cu fanteziile
acela al lui Adler,este
nici o operă
unilateral şi caracterizează
38 Spun „semiotic” în opoziţie cu
un singur tip.
„simbolic”. Ceea ce Freud
87.Ambele teorii resping numeşte simboluri nu sînt altceva
principiul imaginaţiei, în decît semne pentru procesele instinctive
măsura elementare. Simbolul este însă cea
în care reduc fanteziile şi le mai potrivită expresie pentru o
tratează doar ca expresii stare de fapt ce nu poate fi
semioti afirmată altminteri decît printr-
ce38, în realitate, fanteziile o analogie mai mult sau mai
înseamnă mai mult decît puţin apropiată.
atît: ele sînt
totodată şi reprezentantele
celuilalt mecanism,
respectiv în cazul
introvertitului, extraversia
refulată, în cazul
extravertitului, in-
troversia refulată. Funcţia
refulată este însă
inconştientă,dez
voltată de aceea
embrionar şi arhaic. în
această stare ea este
incompatibilă cu nivelul cel
mai înalt al funcţiei
conştiente. In
acceptabilul fanteziei vine
74 TIPURI PRO BLEM A TIPURILOR 75
PSIHO L ÎN ISTORIA DE IDEI
OGICE
fecundă nu a apărut vreodată. conceptualismul său
Datorăm imens jocului imaginaţiei. paradoxal, rcnunţînd la
Este de aceea o dovadă de miopie fapta
a trata fanteziile depreciator din creatoare, dacă forţa
pricina caracterului lor aventuros sau de şoc a pasiunii nu i-
inacceptabil. Nu trebuie uitat că ar fi fost distrusă de
tocmai în imaginaţia omului un destin tragic. Spre
poate sălăşlui tot ceea ce a se verifica această
acesta are mai preţios. Spun impresie, să se com
poate, căci, pe de altă parte, pare ceea ce au izbutit
fanteziile sînt şi lipsite de să facă din aceeaşi
valoare, în virtutea faptului problemă a concep
că, în ca litate de materie tualismului minţi
brută, ele nu posedă strălucite precum
însuşirea de a fi valorifi cate . Schiller sau, în
Pentru a pune în evidenţă gîndirea chi
valoarea ce le este proprie, neză, Lao Zi şi Zhuang
fan teziile trebuie dezvoltate. Zi.
5. Controversa
89. Rămînc deschisă
euharistică dintre
întrebarea dacă opoziţia
Luther şi Zwingli
dintre cele două
91. Dintre opoziţiile care au
puncte de vedere va
frămîntat ulterior spiritele,
putea fi vreodată
se cuvin amintite
suspendată în mod sa
protestantismul şi mişcarea
tisfăcător. Cu toate că
Reformei. Acest fenomen în
încercarea lui Abelard are
sine este atît de complex, îneît,
o extraordinară
spre a deveni obiect de
importanţă în ce
examinare analitică, el ar
priveşte sensul ei,
trebui mai înainte
practic ea nu a avut
descompus în diferite
urmări
procese psihologice
şi nu a putut stimula nici
individuale, ceea ce însă
un fel de funcţie
îmi depăşeşte
psihologică media
posibilităţile. Mă voi
toare, în afară de
mulţumi deci să mă refer
conceptualism sau
la un singur punct din
sermonism, care pare să
acea mare controversă a
fie
spiritelor, respectiv la con-
o reeditare intelectuală
unilaterală a vechii idei de
logos. Logo
sul ca mediator a avut
faţă de sermo avantajul
de a fi răspuns,
în linie umană, şi
aşteptărilor
nonintclectuale.
90. Nu mă pot sustrage
impresiei că mintea
strălucită a lui
Abelard, care a înţeles
marele sic el non, nu s-
ar fi mulţumit
nicicînd cu
troversa euharistică dintre consubstanţialităţi,
Luther şi Zwingli. Doctrina prezentă în chip real.
transsub-stanţializării a Ubicvitatca, pretinsă de
fost sancţionată de sinodul această supoziţie, a
de la Lateran, din 1215, şi trupului lui Cristos, care
s-a constituit de atunci creează dificultăţi
încoace într-o tradiţie deosebite înţelegerii
religioasă puternică în umane, a fost înlocuită cu
care Luther însuşi a noţiunea de voliprezenţă,
crescut. Ideea potrivit scmnificînd faptul că
căreia ceremonia şi Dumnezeu este prezent
desfăşurarea ei concretă oriunde vrea să fie
asumă semnificaţia unei prezent. Indiferent la
mîntuiri obiective aceste dificultăţi, Luther a
contrazice în chip absolut ţinut neclintit la trăirea
Evanghelia, mişcarea nemijlocită a impresiei
evanghelică îndreptîndu- senzoriale, preferind să
se tocmai împotriva înlăture, cu explicaţii
instituţiilor catolice. Cu toate absurde şi
acestea, Luther nu s-a putut nesatisfăcătoare, toate
elibera de impresia senzorială scrupulele raţiunii
nemijlocită a consumării umane.
pîinii şi vinului. El nu
92. Se poate imagina cu greu că
vedea în acestea doar un
doar forţa tradiţiei 1-a deter-
simplu semn, pentru el
minat pe Luther să ţină la
realitatea senzorială şi
această dogmă, căci tocmai
trăirea ei nemijlocită erau
el a făcut dovada că poate
o necesitate religioasă
să arunce peste bord formele
indispensabilă. De aceea
tradiţionale de credinţă.
el afirma că trupul şi
Nu greşim, cred,
sîngele lui Cristos sînt re-
presupunînd că tocmai
almente prezente în
contactul cu „realul” şi cu
euharistie. însemnătatea
substanţialul euharistiei a
religioasă a trăirii
avut pentru Luther o
nemijlocite a obiectului
importanţă afectivă mai
era pentru el atît de
mare decît principiul
mare, îneît pînă şi
evanghelic, potrivit căruia
imaginaţia îi era fascinată
cuvîntul singur, iar nu
de concretismul prezenţei
ceremonialul, este
substanţiale a trupului
purtător de har. în felul
sfînt. Toate încercările
acesta, la Luther, deşi
sale de interpretare se
cuvîntul avea o
află de aceea sub semnul
semnificaţie mîntuitoare,
acestei realităţi, anume a
consumarea euharistiei
faptului că trupul lui
era, şi ea, mijlocitoare de
Cristos este prezent, ce-i
har. Cum am spus, avem
drept, doar „aspaţial”.
aici doar aparent-a face
Substanţa trupului sfînt,
cu o concesie în favoarea
alături de substanţa pîinii
instituţiilor Bisericii
şi a vinului, este conside-
catolice, în fapt însă cu
rată, în temeiul doctrinei
recu-
aşa-zisei
76 TIPUR I
PSIH O LO G
IC E

noaşte
rea, a
condiţi l
onată l
de u
psiholo i
gia lui L
Luther, u
a t
realită h
ţii e
afec- r
tive, ,
întem Z
eiată w
în i
trăirea n
senzor g
ială l
nemijl i
ocită. a
93.î
r
n
e
p
o
r
p
e
o
z
z
e
i
n
ţ
t
i
a
e
t
c
c
o
u
n
c
p
e
u
p
n
ţ
c
i
t
a
u
l
p
d
u
e
r
s
v
i
e
m
d
b
e
o
r
l
e
i
c i
ă ş
. i
E a

v s
o î
r n
b g
a e
l
î u
n i
l
c u
a i
z C
u r
l i
l s
u t
i o
d s
e .
A
c c
o e
n s
t
s p
u u
m n
a c
r t
e d
a e

„ v
s e
p d
i e
r r
i e
t
u s
a e
l
ă s
” p
a r
i
t j
r i
u n
p ă
u
l p
u e
 d
r e
a a
ţ n
i u
u l
n e
e z
a
ş p
i r
p i
e n
c
c i
o p
n i
c u
e l
p e
e v
r a
e n
a g
h
î e
n l
i
i c
d ş
e i
e d
e
a
c a
e
r e
e v
m i
o t
n a
i
e t
i. o
E t
l o
a d
r a
e t
a ă
v
a o
n r
t i
a c
j e
u
l i
p
o o
t i
e a
z
ă s
ă
a
b m
s e
u n
r ţ
d i
ă n
. ă
A ,
c a
e n
a u
s m
t e
ă
r
c e
o a
n l
c i
e t
p a
ţ t
i e
e a

n i
u m

a p
c r
c e
e s
p i
t e
ă i
s
c e
e n
e z
a o
r
c i
e a
l
L e
u
t ş
h i
e v
r a
v l
o n
a e
r a
e
a ş
i
e v
i i
a n
f u
e l
c e
t r
i a
v u
ă ,
. ş
Z i
w l
i a
n
g e
l l
i ,
a c
d o
m n
i s
n u
i m
s a
t t
r e
a
l
ş a
i
e f
l e
î l
m c
p a
ă
r l
t a
ă
ş L
a u
n t
i h
a e
, r
i ,
a d
r a
p r
î c
i o
n t
c v
e a
p l
ţ o
i a
a r
e
l a
u
i s
n e
u n
z
c a
u ţ
p i
r e
i i
n ş
d i
e v
a a
l
n o
i a
c r
i e
o a

f a
o f
r e
m c
u t
l i
ă v
ă
c
a p
r r
e o

s p
ă r
i
r i
e o
d b
e i
a e
c
a t
d u
e l
c u
v i
a .
L e
u
t ş
h i
e d
r e
a
o p
f r
e i
r n
i c
t i
p p
e i
n u
t l
r e
u v
a a
c n
e g
a h
s e
t l
a i
o c
f ,
o c
r e
m e
u a
l
ă c
, e
d
a p
r e
e n
a t
r
s u
-
a p
u
l n
o c
v t
i u
t l
d d
e e

r v
a e
ţ d
i e
u r
n
e r
e
a n
l t
s ,
e c
n ă
z c
a i
ţ l
i a
e
i r
ş î
i n
a d
l u
s -
e i
n ,
t i
i d
m e
e c
n a
t ,
u „
l p
u r
i i
e n
s c
t i
e p
i
p u
e l
”
b ,
u s
n e
ă i
n
d t
r e
e
p r
t e
a s
t e
e a
z
i ă
n
d t
i o
f t
e a
t ţ
î ă
t ,
d a
e m
b
p e
u l
ţ e
i
n p
u
d n
e c
t
s e
e
n d
z e
a
ţ v
i e
a d
e
p r
r e
o
d s
u e
s
ă e
x
d c
e l
u
o d
b .
i 94.P
e e
c n
t t
. r
î u
n
c
u o
l n
t c
i e
m p
ă ţ
i
i a
n
s e
t x
a t
n r
a
v p
e u
r n
t c
i t
t u
ă l
, d
f e
o
r v
m e
u d
l e
a r
r e
e
a a
l
l i
u d
i e
L i
u i
t ,
h c
e e
r a
r
e a

p l
r u
e i
z Z
i w
n i
t n
ă g
l
u i
n .
D
a e
v ş
a i
n f
t o
a r
j m
; u
p l
e a
n
t l
r u
u i
Z o
w a
i r
n o
g
l c
i o
n n
u c
e
s p
i ţ
l i
u e
i
e î
ş n
t
e p
l
n a
i n
c u
i l
s i
e d
n e
t i
i i
m ,
e e
n a
t
u r
l e
, z
n e
i r
c v
i ă
s ,
e s
n -
z a
a r
ţ z
i i
a c
, e
o ,
f s
e p
r a
i ţ
n i
d u

d ş
i v
a e
c r
ţ t
i i
u t
n n
i u
i
o s
b e
i
e m
c u
t l
u ţ
l u
u m
i e
. ş
S t
e e

p s
a ă
r
e a
i
î b
n ă
s
ă u
n
c
ă s
p
p a
u ţ
n i
c u
t
u d
l e
d
e m
a
v
e n
d e
e v
r r
e ă
,
e c
x i
t e
r l
a p
r ţ
e i
t e
i i
n ,
d t
e o
t
ş a
i ş
o a

f d
o u
r p
m ă
u
l c
a u
r m
e
, f
î o
n r
m
c u
a l
r a
e r
e
i a
d
e i
e d
a e
i
s i
ă r
e
u c
r l
m a
e m
z ă
e
v p
a o
s
l t
o e
r
i r
i i
s t
e a
n t
z e
a a
 nt
s ic
e e
n şi
t m
i e
m di
e ev
n al
t e,
u cu
l co
u nş
i tii
ş nţ
i a
a că
n
s u
e a
n m
z fă
a cu
ţ t
i d
e e-
i cî
. t
95.înc să
he ri
i di
aic c
i o
ac pr
est o
ca bl
pit e
ol m
de ă.
sp C
re o
pri m
nc p
ipi et
ul e
tip nţ
uri a
lor m
în e
ist a
o es
ri te
a c
gî u
n to
di tu
rii l
a in
su ul
fi ui
ci o
e id
nt e
ă e
sp d
re es
a pr
p e
ut ex
e is
a te
tr nţ
at a
a d
ex e
h os
a e
us bi
ti ril
v or
ac di
e nt
as re
tă p
ch u
es nc
ti te
u le
n d
e e
co v
m e
pli d
ca er
tă e
şi ti
în pi
ti ce
ns ,
ă. at
D u
ac nc
ă i
a co
m ns
iz i
b d
ut er
it că
să in
d te
a nţ
u ia
cit m
it e
or a
s- ar
a e
re în
ali sa
za rci
t na
p ce
e lor
d ca
e re
pl di
in sp
. un
In de
ut m
il ai
să m
a ult
d e
a c
u u
g n
că oş
ni ti
ci nţ
un e
ul d
di ec
n ît
su m
bi in
ec e
tel în
e ac
ati es
ns t
e d
ai o
ci m
nu e
a ni
fo u.
st
tra
tat
în
m
od
co
m
pl
et.
La
so
at
ar
e
lu
cr
 D io
ESP ar
RE ă
IDEI şi
LE fu
LUI nc
SCH ţi
ILL a
ER va
ÎN lo
PR O ri
BLE c
MA in
T IP fe
UR I ri
LO o
R ar
1. ă
96.Atî
Sc t
ris cî
or t
ile a
d m
es p
pr ut
e ut
e să
d -
uc m
aţ i
ia d
es a
te u
tic se
ă a
a m
o a
m cu
ul m
ui ijl
a) o
ac
D el
es e
pr li
e m
fu it
nc at
ţi e
a d
va e
lo ca
ri re
c di
su sp
p u
er n,
s- tr
ar e
zi at
ce it
că u
Fri di
ed ni
ric le
h ti
Sc pi
hil ce
ler şi
est să
e of
ac er
ela e
car o
ea d
în es
ce cr
rc ip
at ţi
p e
e e
nt x
ru h
pr a
i u
m s
a ti
d v
at ă
ă şi
să d
fa et
că ali
o at
di ă
st a
in lo
cţ r.
ie T
e e
x nt
pl at
ici iv
tă a
şi i
d m
e p
a or
n ta
v nt
er ă
g d
ur e
ă a
în pr
ez h
e et
nt is
a c
fu h
nc e
ţi Er
i zi
le e
în h
di u
sc n
uţ g
ie d
şi e
to s
to M
d en
at sc
ă he
p n1
os .
ib L
ili u
ta cr
te ar
a e
co a
nc es
ili te
er al
ii că
lo tu
r it
a ă
p di
ar nt
e r-
în o
st se
u ri
di e
ul d
pu e
bli sc
ca ri
t so
în ri,
17 ad
95 res
, ate
O de
b Sc
er hil
di ler
e pri
ă nc
st ip
 elu p
i os
de ib
Ho ili
lst ta
ein te
- a
Au so
gu lu
ste ţi
nb o
ur n
g. ăr
97.Pr ii
of ps
u ih
nz ol
i o
m gi
e ce
a a
id co
eil nf
or lic
, tu
p lui
ăt m
ru ă
n d
d et
er er
e m
a in
ps ă
ih să
ol în
o fă
gi ţiş
că ez
a p
m e
at la
er rg
iei şi
şi să
or ev
iz a
o lu
nt ez
ul id
la eil
rg e
în di
ce n
pr st
iv ud
eş iul
te lui
Sc e
hil v
ler e
, d
ca er
re e,
pr m
ob er
ab it
il ul
nu lu
a i
be S
ne c
fic hi
iat ll
pî er
n n
ă u
ac es
u te
m ,
d d
e u
o p
tr ă
at c
ar u
e m
în se
tr- v
u a
n v
co e
nt d
e e
xt a
ca m
ac ai
el jo
a s,
d cî
e tu
fa şi
ţă d
. e
Di p
n uţ
u in
n n
g eî
hi ns
ul e
n m
os n
tr at
u ;
d d
o D
ar e
el m
es er
te su
ac l
el m
a e
ca u
re n
n u
e v
of a
er fi
ă pr
p e
u a
nc uş
te or
d ,
e că
ve ci
d m
er i
e s-
el ar
a p
b ut
or e
at a
e, în
p tî
e m
ca pl
re a
ps să
ih in
o te
lo rp
gi re
a te
a z
bi id
a ei
ac le
u lu
m i
în S
ce c
p hi
e ll
să er
le d
o e
n o
or m
ez a
e. ni
er ca
ă în
d p
es as
pr aj
e el
ca e
re es
ar e
fi nţ
p ia
os le
ib să
il ci
să te
se z
af în
ir se
m şi
e cu
că vi
n nt
u el
co e
re a
sp ut
u or
n u
d lui
e ,
cu va
ce fi
e to
a tu
ce şi
a i
vr m
ut p
el os
să ibi
sp l
u să
n m
ă. ă
C re
ăc fe
i, r
d la
eş id
i eil
m e
ă lui
vo fă
i ră
st a
ră le
d in
ui -
1 ţi
a
A C
ut ot
or ta
ul ,
a 1
fo 8
lo 2
si 6,
t vo
e i.
di 18
.
78 TIPURI DESPRE IDEILE 79
PSIHOL LUI
OGICE SCHILLER

terpreta într-un anumit fel. La obiectelor. Raportul cu ideile poate

aceasta mă vor obliga, pe de o fi de natură mai mult
parte, împrejurarea amintită, pe afectivă sau mai mult
de alta, faptul ce nu poate fi cerebrală, după cum
ignorat că Schiller însuşi aparţine individul aparţine tipului
unui anumit tip şi, ca atare, este simţirii, respectiv tipului
constrîns, chiar împotriva voinţei gîndirii. Aici aş vrea să-1 rog
sale, să ofere o descriere dintr-un pe cititorul care a fost poate
singur unghi de vedere. determinat de publicaţii
anterioare să echivaleze
98. Caracterul limitat al
simţirea cu extravertirea şi
concepţiei şi cunoaşterii
gîndirea cu introvertirea să
noastre nu apare nicăieri
parcurgă definiţiile pe care
mai limpede ca în
le-am formulat în ultimul
descrierile psihologice, unde
capitol al cărţii de faţă. Acolo
este aproape imposibil să
am deosebit doua clase
trasăm o altă imagine decît
generale de oameni,
aceea ale cărei trăsături
alcătuind tipurile introvertite
fundamentale se află deja
şi tipurile extravertite;
întipărite în propriul nostru
împărţirea în tipuri
suflet. Deduc, pe baza a
funcţionale, precum tipul
nenumărate date, că modul
gîndirii, al simţirii, al
de a fi al lui Schiller
senzaţiei, al intuiţiei
aparţine tipului introvertit,
instituie un fel de subclase.
în vreme ce acela al lui
De aceea un introvertit
Goethe — lăsînd la o parte
poate aparţine tipului gîndirii
intuiţia lui covîrşitoare — în-
sau tipului simţirii, căci atît
clină către tipul extravertit.
cel care gîndeşte, cît şi cel
Vom găsi de altfel propria
care simte pot să stea sub
imagine a lui Schiller în
primatul ideilor, după cum,
descrierea pe care el o dă
iarăşi, ambii pot sta sub
tipului idealist. Din cauza
primatul obiectului.
acestei dependenţe,
formularea sa are inevitabil
limite, de care trebuie să
ţinem seama, dacă vrem să
îl înţelegem pe deplin. Ele se
află la originea faptului că
una dintre funcţii este
reprezentată mai cuprinzător
de el decît cealaltă care,
dezvoltată fiind într-o mai
mică măsură la tipul
introvertit, are anumite tră-
sături inferioare. în atare
situaţie vom critica şi corecta
expunerea autorului. Este de
la sine înţeles că aceste
limitări l-au făcut pe Schiller
să uzeze de o terminologie
improprie aplicării ei ge-
nerale. Ca introvertit, Schiller
întreţine raporturi mai bune
cu lumea ideilor decît cu aceea a
 99. Or, dacă îl socotesc pe
Schiller, ţinînd seama de modul
său de a fi şi de contrastul
caracteristic pe care îl formează
cu Goethe, un introvertit,
întrebarea care se pune este cărei
subclase îi aparţine el. Răspunsul
nu este uşor de dat. Fără îndoială,
momentul intuiţiei joacă la el un
rol însemnat, motiv pentru care,
dacă e să-1 considerăm exclusiv
ca poet, l-am putea repartiza tipului
intuitiv. în scrisorile despre
educaţia estetică, el ne apare însă
ca gînditor. Dar nu numai din ele,
ci şi din repetatele sale mărturisiri,
ştim cît de puternic era la el
elementul reflexiv. Corespunzător,
trebuie să deplasăm
intuiţionalismul lui către zona
gîndirii, în aşa fel încît, abordîndu-
1 din unghiul de vedere al
psihologiei tipului gînditorului
introvertit, să-1 putem înţelege
mai bine. Se va vedea în
continuare — în suficientă
măsură, sper — că această
interpretare coincide cu realitatea,
prin aceea că există nu puţine
pasaje în scrierile lui Schiller care
pledează în chip evident în
favoarea ei. L-aş ruga de aceea
pe cititor să nu piardă din vedere
faptul că, la baza consideraţiilor
mele, stă ipoteza pe care tocmai
am schiţat-o. Ea mi se pare
necesară deoarece Schiller
tratează problema în discuţie în
temeiul propriei sale experienţe
interioare. Formularea extrem de
generală în care el o îmbracă ar
putea să pară un abuz sau o
generalizare pripită, deoarece un
individ aparţinînd altui tip
psihologic ar fi putut să o exprime
cu totul altfel. Dar ea nu este nici
abuz, nici generalizare pripită,
căci pentru o întreagă clasă de
oameni, problema funcţiilor
separate se pune în aceiaşi
termeni ca şi pentru Schiller. Dacă
subliniez deci uneori în
consideraţiile ce urmează
unilateralitatea şi subiectivismul
lui Schiller, este nu pentru a ştirbi
cu ceva valoarea şi importanţa
problemei ridicate de el, ci pentru
a face loc şi altor formulări. Critica
pe care i-am făcut-o episodic are de
aceea mai mult semnificaţia unei
transcripţii într-un mod de
exprimare ce goleşte formularea
lui Schiller de determinarea ei
subiectivă. Oricum, consideraţiile
mele se alătură atît de strîns celor
ale lui Schiller, încît ele vor avea
mult mai puţin în vedere problema
generală a introversiei şi a extra-
versiei, care ne-a preocupat în
exclusivitate în primul capitol, şi
mai mult conflictul caracteristic al tipului
gînditorului introvertit.
80 TIPURI dată cu sfera la care ne-am
limitat activitatea, ne-am
PSIHOLOGICE găsit şi un
100. Schiller este preocupat, stăpîn în noi înşine, care
în primul rînd, de problema cau - obişnuieşte nu o dată să
zei şi a originii separării nim icească,
celor două funcţii. în mod prin reprimare, celelalte
fericit, el stabileşte drept aptitudini. în vreme ce aici
cauză fundamentală imaginaţia
diferenţierea indivizilor. luxuriantă stîrpeşte
„Cultura însăşi a fost aceea plantaţiile laborios
care a făcut această rană cultivate ale intelectului,
um anităţii m oderne. ”2 dincolo, spiritul de
Chiar şi această singură abstracţie mistuie focul la
propoziţie arată care ar fi trebuit
înţelegerealargă a lui să se încălzească inim a şi
Schiller pentru problema să se aprindă fantezia. ”3
noastră. Destrămarea coo - 103.Şi m ai departe: „Dacă
perării armonioase a forţelor societatea face din funcţie
sufleteşti în viaţa instinctivă m ăsura
este ca o rană a lui omului, dacă la unul din
Am fortas, căci concetăţenii săi apreciază
diferenţierea unei funcţii doar memo
dintr-un m ănunchi de ria, la altul doar intelectul
funcţii aduce după sine o ordonator, iar la un al treilea
de zvoltare copleşitoare a doar
acesteia şi neglijarea, iscusinţa mecanică; dacă
degenerarea acelora. aici, nepăsătoare faţă de
iot. „Nu tăgăduim ”, scrie caracter, re
Schiller, „avantajele pe care nea - clam ă doar c un oş tinţe,
mul omenesc de astăzi, considerat dinc olo, în sc him b, trece
în unitatea sa şi aşezat pe cîntarul cu vede re a,
raţiunii, le poate avea faţă de cel
mai bun neam dinlum ea veche; dar
el trebuie să înceapă întrecerea
în rînduri strîn- se şi întregul să se
măsoare cu întregul. Care dintre
moderni vaieşi din front să lupte,
om cu om , disputînd vreunui
atenian gloria um anităţii? De
unde acest raport păgubitor al
indivizilor faţăde avantajul deplin al
speciei?”
102.Vina înfrîngerii modernilor
Schiller o atribuie culturii,
adică diferenţierii funcţiilor.
Mai întîi, el arată felul în
care in
telectul intuitiv şi intelectul
speculativ s-au despărţi t,
limitîndu-se,
unul la sfera artei, celălalt
la aceea a erudiţiei, iar
dom eniile lor
de aplicaţie şi-au zăvorit
reciproc, cu gelozie,
intrările. „Şi o
 DESPRE IDEILE LUI 81
SCHILLER
unui spirit ordonat şi unei
conduite conforme cu legea,
cea mai teribilă întunecare a
minţii, dacă ţine ca aceste
capacităţi izolate să fie
dezvoltate cu o intensitate
invers proporţională cu
extensia îngăduită subiectului,
atunci de ce trebuie să ne mire
că celelalte însuşiri ale
sufletului sînt nesocotite spre a
se oferi toată îngrijirea aceleia
singure care onorează şi
răsplăteşte?”4
104. în aceste idei ale lui
Schiller sînt cuprinse multe
lucruri importante. Este de
înţeles că, în condiţiile
unei cunoaşteri im-
perfecte a Antichităţii
greceşti, epoca lui
Schiller îl evalua pe grec
după dimensiunea
grandioasă a operelor
transmise prin tradiţie,
supraevaluîndu-le astfel
nemăsurat, căci,
deosebită, frumuseţea
grecească îşi datora
existenţa mai cu seamă
contrastului cu mediul din
care izvorîse. Avantajul
grecului consta în aceea că el
era mai puţin diferenţiat
decît omul epocii
moderne, în ipoteza în
care socotim aceasta un
avantaj; căci şi
dezavantajele unei
asemenea condiţii s-ar
cuveni să fie cel puţin tot
atît de vizibile.
Diferenţierea funcţiilor s-
a produs în mod cert nu
din viclenie, ci, ca mai
2Ober die ăsthetische Erziehung des Me
3Loc. cit.
pretutindeni în natură,
din necesitate. Dacă unul
din aceşti admiratori tîrzii
ai cerului grecesc şi ai
fericirii arcadice ar fi
venit întîmplător pe lume
ca hilot în Atica, el ar fi
văzut, cert, cu alţi ochi,
frumuseţile Greciei. Dacă
însă în condiţiile
primitoare ale veacului al
V-lea a. Chr., individul avea
posibilităţi mai mari de a-
şi dezvolta multilateral
calităţile şi facultăţile,
aceasta era cu putinţă
numai pentru că mii de
semeni ai săi erau cu atît
mai estropiaţi şi limitaţi
de împrejurări mizerabile,
în exemplare izolate se
atingea într-adevăr
nivelul unei culturi
individuale înalte, dar o
cultură colectivă era
străină de lumea antică.
Această cucerire i-a fost
rezervată creştinismului.
De aici faptul că
modernii, ca masă, nu
numai că se puteau mă-
sura cu grecii, dar îi şi
depăşeau de departe pe
aceştia, în orice privinţă
legată de cultura
colectivă. în schimb,
Schiller are perfectă
dreptate atunci cînd
susţine că la noi cultura
individuală nu a ţinut
pasul cu cea colectivă;
decalaj care nu s-a
recuperat nici în cursul celor
o sută douăzeci de ani
care s-au scurs de la
redactarea lucrării lui
Schiller, ci dimpotrivă:
dacă nu am fi pă-
chen, Scrisoarea a 6-a.
82 TIPU RI DESPRE IDEILE 83
PSIHOL LUI
OG ICE SCHILLER
truns tot mai adînc în interiorul culturii in
colective, spre pagubacelei individuale, ferioare. Prin ca est proce s
nu ar fi fost nevoie de reacţii psihologic a luat treptat
violente ca ace l ea personificate de spiritul naşte re o
De
unui Stirner sau al unui Nietzsche. cultură colectivă, care garanta
aceea, cuvintele lui Schiller îşi individului, într-o măsură
păstrează şi astăzi, în între gim e, incom
valabilitatea. parabil mai mare decît
Antichitatea, „drepturile
105.După cum A ntichitatea a
omului” , dar ca
favorizat dezvoltarea indivi
re, în schim b, ave a
duală la nivelul unei clase
dezavantajul de a se
superioare, oprimînd o
întem eia pe o cultură
majoritate for
subiectivă de sclavi, adică pe
mată din oameni de rînd (hiloţi,
transferarea în psihologie a
sclavi), tot astfel epoca creştină
sclavi-
care i-a urm at a realizat
zării majorităţii, practicate de
condiţia unei culturi
Antichitate; astfel, nivelul
colective, transfe-
culturii
rind cît mai mult posibil acelaşi
colective a fost ridicat, cel al
proces în individ (ridicîndu-1 la
culturii individuale însă,
treapta subiectivă, după cum
coborît.
obişnuim să spunem ).
După cum sclavizarea m asei
Proclam înd
a reprezentat o rană deschisă
sufletul nepieritor, dogm a
pen
creştină afirm a valoarea
tru lum ea antică, tot astfel
individului,
sclavia funcţiilor valoric
drept urm are, m ajoritatea
inferioare
valoric inferioară a poporului
este o rană pe rm anent
nu m ai
sînge rîndă în sufletul om ului
putea fi sacrificată libertăţii
m odern.
unei m ajorităţi valoric
106.„U nilateralitate a în
superioare,
e xercitare a forţe lor îl
ci s-a ales soluţia de a se
d uc e, ce-i
acorda întiietate funcţiei valoric
drept, pe individ, inevitabil
supe
la eroare, dar duce specia la
rioare în individ, în detrimentul
adevăr”,
funcţiilor valoric inferioare. Im
spune Schiller5. Privilegierea
portanţa principală a revenit
funcţiei valoric superioare
astfel unei funcţii valoric
slujeşte
superioa
re în defavoarea tuturor
celorlalte funcţii. în
consecinţă, form a
socială exterioară a culturii
antice a fost psihologic
transferată
în subiect, proces prin care s-
a interiorizat o stare care în
Anti
chitate fusese exterioară, şi
anume o funcţie dom inantă,
privilegia
tă, dezvoltată şi diferenţiată pe
seama unei majorităţi valoric
în principal societăţii, dar instrumentul; căci atîta
este în paguba timp cît el durează,
individualităţii. Această sîntem abia pe drumul
pagubă merge atît de care duce la ea.”6
departe, încît marile
107. Deci, potrivit acestei
organisme ale culturii
opinii, condiţia actuală a
noastre de astăzi tind
antagonismului forţelor nu ar
către distrugerea totală a
fi încă o condiţie a culturii, ci
individului, prin aceea că se
abia drumul către cultură.
sprijină în întregime pe
Părerile sînt de altfel
utilizarea maşinală a
împărţite aici; unii văd în
diferitelor funcţii
cultură tocmai condiţia
privilegiate ale omului.
culturii colective, în vreme
Nu oamenii contează, ci
ce alţii îi atribuie acestei
unica lor funcţie
condiţii doar sensul de
diferenţiată. Omul se
civilizaţie şi pretind culturii
înfăţişează în cultura
să stimuleze dezvoltarea
colectivă nu ca atare, ci
individuală. Schiller se înşală
el este reprezentat doar
de altfel, alăturîndu-se
de o singură funcţie, ba
exclusiv celui de al doilea
chiar se identifică în chip
punct de vedere şi opunînd
exclusiv cu ea, şi neagă
cultura noastră colectivă
apartenenţa la sine a
culturii individuale greceşti,
celorlalte funcţii valoric
căci el trece cu vederea
inferioare. Individul
caracterul lacunar al
modern decade astfel la
civilizaţiei antice care pune
nivelul unei simple
sub semnul întrebării
funcţii, fiindcă tocmai
valabilitatea nelimitată a
această funcţie
culturii de atunci. De fapt,
reprezintă o valoare
completă nu este nici o
colectivă şi conferă de
cultură, atîta vreme cît
aceea, doar ea, o
înclină fie într-o parte, fie în
posibilitate de viaţă.
alta; astfel, ori idealul ei este
Schiller îşi dă prea bine
extravertit şi valoarea
seama că o diferenţiere a
principală e asumată de
funcţiei nici nu ar fi putut
obiect şi de relaţia cu el; ori
să se producă altminteri:
idealul este introvertit şi
„Nu exista un alt mijloc de
importanţa principală o deţin
a dezvolta aptitudinile
individul sau subiectul şi
variate ale omului, decît de a
relaţiile sale cu ideea. Sub
le pune să se confrunte
prima formă, cultura este de
unele cu celelalte. Acest
natură colectivă, sub cea de a
antagonism al forţelor
doua, de natură individuală.
este marele instrument al
Se poate, astfel, înţelege de
culturii, dar este doar
ce tocmai sub
 societate, dar, ca
84 TIPURI PSIHOLOGICE individualitate, înclină de
influenţa mediului creştin, al partea funcţiilor sale
cărui principiu este iubirea neevoluate, valoric
creştină (iar prin asociere inferioare, comportîndu-
contrastivă, şi replica acesteia: se pur şi simplu barbar, în
afirmarea individualităţii), a luat vreme ce în primul caz
naştere o cultură colectivă în izbuteşte să se iluzioneze,
care individul era ameninţat să ignorîndu-şi barbaria
dispară, căci valorile efectiv existentă. în mod
individuale sînt subevaluate sigur, această
încă din principiu. De unde şi unilateralitate faţă de
acea nostalgie specială, în societate a prezentat şi
epoca clasicismului german, avantaje ce nu se cuvin
după Antichitate, devenită un subestimate; s-au obţinut
simbol al culturii individuale, unele cîştiguri care
supraevaluată de cele mai altminteri nu ar fi putut să
multe ori şi idealizată adesea fie realizate, aşa cum
nemăsurat tocmai din acest excelent remarcă Schiller:
motiv. S-au făcut, de altfel, nu „Numai astfel, numai prin
puţine încercări de a imita şi faptul că ne adunăm într-
retrăi spiritul grecesc, încercări un singur focar întreaga
care astăzi ne par cam lipsite de energie a spiritului şi ne
gust, care se cuvin totuşi preţuite concentrăm întreaga
ca anticipînd cultura fiinţă într-o singură forţă,
individuală. în cei o sută izbutim să înaripăm
douăzeci de ani care s-au această singură forţă şi
scurs de la elaborarea să o conducem mult
studiului lui Schiller, condiţiile dincolo de limitele pe
culturii individuale nu au care natura pare să i le fi
devenit mai bune, ci mai rele, aşezat.”7
prin faptul că interesul individului
s-a absorbit într-o măsură şi mai
mare în preocupările colective
şi că fiecare dispune de mai
puţin răgaz pentru dezvoltarea
propriei culturi; de aceea avem
astăzi o cultură colectivă
foarte dezvoltată, depăşind, în
ce priveşte organizarea, tot ceea
ce i-a premers, dar păgubind într-o
măsură crescîndă cultura
individuală.
108. Există astăzi o
prăpastie adîncă între
ceea ce este şi cum se
înfăţişează un ins, adică
între ceea ce el reprezintă
ca individ şi ceea ce
reprezintă ca fiinţă
colectivă. Dezvoltată este
funcţia, nu şi
individualitatea sa.
Perfect fiind, el se
identifică funcţiei
colective; în caz contrar,
este preţuit ca funcţie în
 DESPRE IDEILE LUI 85 mai ridicată, ci, poate,
SCHILLER doar valoarea colectivă,
şi anume în măsura în
109. Dar această
care această funcţie a
dezvoltare unilaterală va
izbutit să atingă nivelul de
duce şi trebuie să ducă la
dezvoltare al unei valori
o reacţie, căci, reprimate,
colective. Dar, cum am spus,
funcţiile valoric inferioare
printre funcţiile neglijate se
nu pot fi la nesfîrşit
pot foarte bine afla valori
excluse de la trăire şi
individuale mult mai
dezvoltare. Va veni un
înalte, de importanţă
moment în care
secundară pentru viaţa
„sciziunea interioară a
colectivă, dar de mare
omului va trebui să fie
preţ pentru viaţa
din nou suprimată”,
individuală, valori vitale
pentru a se da o şansă de
care pot conferi existenţei
viaţă elementelor încă
individului o intensitate şi
nedezvoltate. Am sugerat
o frumuseţe pe care
deja că diferenţierea în
acesta le aşteaptă
dezvoltarea culturii
zadarnic din partea
creează în ultimă instanţă
funcţiei sale colective.
o disociere între funcţiile
Funcţia diferenţiată îi
fundamentale ale vieţii
creează posibilitatea
psihice, depăşind într-o
existenţei colective, nu şi
oarecare măsură
satisfacţia şi bucuria de
diferenţierea însuşirilor şi
viaţă pe care le poate
intrînd în domeniul
conferi doar dezvoltarea
atitudinii psihologice în
valorilor individuale.
genere care guvernează
Absenţa lor este de aceea
modul de utilizare a
o lipsă, adesea profund
acestora. Cultura produce
resimţită, iar distanţarea
aici o diferenţiere a acelei
de ele o sciziune inte-
funcţii care beneficiază de
rioară pe care, împreună
o capacitate de dezvoltare
cu Schiller, am putea-o
înnăscută. Astfel, la unii
compara cu o rană
facultatea de gîndire, la
dureroasă.
alţii simţirea au în mod
special acces la o
dezvoltare mai largă şi de
aceea, sub presiunea
revendicării culturii, insul
se va ocupa într-o măsură
mai mare de dezvoltarea
acelei facultăţi a cărei
dispoziţie îi este în chip
natural deosebit de
favorabilă, respectiv aptă
a fi perfecţionată.
Perfectibilitatea nu
înseamnă că funcţia
aspiră a priori la aptitudini
speciale, ci că presupune —
am fi tentaţi să adăugăm:
dimpotrivă — o anume
delicateţe, labilitate şi
plasticitate, motiv pentru
care nu este întotdeauna
de căutat şi de găsit în ea
valoarea individuală cea
86 TIPURI DESPRE 87
PSIHOLO IDEILE LUI
GICE SCHILLER

no. „Oricît de mult va fi cîştigat elibereze şi funcţiile

totalitatea lumii din această reprimate, lîncezind în
cultivare separată a forţelor sclavie, şi să producă astfel
umane, nu se poate contesta o restaurare a unei vieţi
faptul că indivizii pe care ea îi armonioase. Această idee 1-
afectează suferă sub povara a tulburat şi pe Wagner în
blestemului acestei finalităţi a Parsifal; el i-a conferit
lumii. Prin exerciţii de gimnastică expresie simbolică în motivul
se formează, e drept, corpuri restituirii lăncii pierdute şi al
atletice, dar frumuseţea se tămăduirii rănii. Ceea ce
dezvoltă numai prin jocul liber şi Wagner a încercat să
egal al membrelor. Tot astfel, exprime în artă prin expresie
încordarea feluritelor puteri ale simbolică, Schiller s-a
minţii poate produce oameni străduit să clarifice prin
extraordinari, dar numai reflecţie filozofică. Fără să o
temperatura lor egală, pe aceia spună explicit, dar implicit
fericiţi şi perfecţi. Şi în ce raport îndeajuns de limpede,
ne-am afla faţă de vîrsta trecută problema care îl preocupă
şi viitoare a lumii, dacă este reîntoarcerea la modul
desăvîrşirea naturii umane ar şi concepţia de viaţă proprii
face necesară o asemenea jertfă? Antichităţii. Rezultă
Am fi atunci argaţii omenirii, am nemijlocit de aici că
face pentru ea milenii la rînd Loc. cit. Sublinierile în text îmi
muncă de sclavi şi am întipări în aparţin. (Nota lui Jung.)
natura noastră mutilată semnele
umilitoare ale acestei supuneri,
pentru ca generaţiile viitoare să-şi
îngrijească în fericită trîndăvie
sănătatea morală şi să-şi dezvolte
statura liberă a umanităţii lor! Să
fie destinul omului acela de a uita
de sine în favoarea unui anume
scop? Să poată, prin ţelurile ei,
natura să ne răpească desăvîrşirea
pe care raţiunea ne-o prescrie în
numele propriei finalităţi? Prin
urmare, trebuie să fie greşită
ideea după care dezvoltarea unor
forţe izolate implică în mod
necesar sacrificarea totalităţii lor;
şi chiar dacă legea naturii ar tinde atît
de mult spre acest sacrificiu, ar trebui
să ne stea in putere a reface,
printr-o artă mai înaltă, totalitatea
naturii noastre, distrusă de ar/ă.”8
111. Este neîndoielnic că
Schiller a trăit foarte adînc
acest conflict în viaţa sa
personală şi tocmai din acest
antagonism a izvorît
aspiraţia lui către unitate sau
uniformitate, capabilă să
soluţia creştină a problemei este
trecută de el cu vederea sau
ignorată în mod intenţionat. în
orice caz, spiritul lui este aţintit
mai degrabă asupra frumuseţii
antice decît asupra doctrinei creş-
tine a salvării, deşi scopul
acesteia, ca şi al strădaniilor sale,
este mîntuirea de rău. După cum
spune Iulian Apostatul în discursul
despre regele Helios9, inima
omului „este bîntuită de tumultul
luptei”, ceea ce caracterizează
exemplar nu doar propria fiinţă, ci
şi întreaga epocă în care el a trăit,
acea epocă de sfîşie-re interioară,
proprie Antichităţii tîrzii, care s-a
manifestat printr-o confuzie fără
precedent în minţile şi în inimile
oamenilor, din care făgăduia să-i
scoată, mîntuindu-i, învăţătura
creştină. Ceea ce oferea
creştinismul însă nu era, oricum, o
soluţie (Losung), ci o salvare
(Erlosung), o desprindere (Loslosung) a
funcţiei valoroase de celelalte
funcţii, care pe atunci voiau la fel
de imperios să participe la putere.
Creştinismul a imprimat o
anumită direcţie, excluzîndu-le pe
toate celelalte. Această îm-
prejurare a contribuit probabil
esenţial la faptul că Schiller a
ignorat posibilitatea mîntuirii
oferită de creştinism.
112. Relaţia apropiată a
Antichităţii cu natura
părea, în
schimb, să făgăduiască acea
posibilitate pe care
creştinismul nu
o acorda. „Natura ne
trasează în creaţia ei fizică
drumul pe care
îl avem de parcurs în lumea
morală. Ea nu se înalţă pînă
la plăs
muirea nobilă a omului fizic
decît după ce lupta forţelor
elemen
tare din organismele
inferioare s-a potolit. Tot
astfel, dezacordul
elementelor din fiinţa etică a
omului, conflictul instinctelor
oar
be trebuie să se stingă, iar
antagonismul grosolan să
înceteze
pentru ca să se poată risca
favorizarea diversităţii. Pe
de altă
parte, mai înainte ca diversitatea
din natura umană să poată fi
supusă unităţii idealului,
trebuie să se asigure
autonomia carac
terului, iar slugărnicia faţă
de forme străine, despotice,
să cede
ze locul unei libertăţi
convenabile.”10
113. Deci nu prin desprinderea
sau prin eliberarea de funcţia
valoric inferioară, ci prin
luarea ei în considerare, prin
confrun-
9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani
Imp. Opera omnia, Lipsiae, 1696.
10 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea
a 7-a.
88 TIPURI DESPRE 89
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor parte, aduşi la dis
împăca, în chip natural, contrariile. perare de o tutelă pedantă,
Schiller simte însă că acceptarea ne prăvălim în anarhia
funcţiilor valoric inferioare poate sălbatică a
să ducă la un „conflict de instincte stării naturale. Uzurparea va
oarbe”, după cum, invers, unitatea invoca slăbiciunea naturii
idealului ar putea să restabilească umane,
primatul funcţiei valoric insurecţia se va reclama de
superioare în raport cu funcţiile la demnitatea ei, pînă cînd
valoric inferioare şi astfel să marea
restaureze vechea stare de fapt. stăpînitoare a tuturor
Dar funcţiile valoric inferioare nu lucrurilor omeneşti, forţa
se opun funcţiei valoric oarbă, va inter
superioare, în esenţa lor profundă, veni şi va decide soarta
ci potrivit cu forma lor din conflictului zadarnic dintre
momentul dat. Iniţial ele au fost principii,
nesocotite şi refulate, deoarece precum decide şi soarta
erau un obstacol în calea ţelurilor unui vulgar pugilat.”11
omului de cultură. Acestea 115.Revoluţia franceză în plină
constau în interese unilaterale şi desfăşurare în acei ani a
nu sînt echivalente cu desăvîrşirea con
individualităţii umane. Desăvîrşire ferit frazelor lui Schiller un context
pentru care indispensabile ar fi pe cît de viu, pe atît de sîn-
tocmai aceste funcţii
nerecunoscute ce nu se opun în
esenţa lor ţelului avut în vedere.
Atîta timp însă cît ţelul cultural nu
coincide cu idealul desăvîrşirii fiinţei
umane, aceste funcţii sînt supuse
unei subevaluări şi unei relative
reprimări. Acceptarea funcţiilor
reprimate echivalează în interior
cu un război civil, cu dezlănţuirea
opoziţiilor ţinute pînă atunci sub
control şi, în final, cu suspendarea
„autonomiei caracterului”. Autonomia
poate fi înfăptuită doar prin
aplanarea acestui conflict, ceea ce
fără o tratare despotică a forţelor
beligerante pare imposibil. Dar în
felul acesta s-ar compromite
libertatea, fără de care construirea
unei personalităţi morale pare cu
neputinţă. Or, a acorda libertate
înseamnă a cădea în plasa
conflictului dintre instincte.
114.„Speriaţi de libertatea care,
în primele ei încercări, se
manifestă întotdeauna
duşmănos, ne aruncăm pe
de-o parte în
braţele unei servituti
comode, iar, pe de altă
geros; începută sub semnul natură, ne cheamă, acum, cu
filozofiei şi al raţiunii, într-un glas puternic şi stăruitor,
mare avînt idealist, ea s-a încheiat înapoi, la sînul ei; — care e
în haosul lacom de sînge, din care pricina pentru care încă mai
a ţişnit geniul despotic al lui sîntem barbari?”12
Napoleon. Zeiţa raţiunii şi-a
116. Simţim în aceste
dovedit neputinţa în faţa
cuvinte ale lui Schiller
violenţei bestiei dezlănţuite.
proximitatea luminismului
Simţind inferioritatea raţiunii
francez şi a
şi a adevărului, Schiller
intelectualismului fabulos al
pretinde ca adevărul însuşi
Revoluţiei. „Veacul este
să devină o forţă. „Dacă pînă
luminat” — ce supraevaluare a
acum el şi-a probat atît de
intelectului! „Duhul cercetării
puţin forţa victorioasă este nu
libere a risipit conceptele
din cauza intelectului pe care nu a
iluzorii” — ce raţionalism! Ne
ştiut să îl dezvăluie, ci din
vin desluşit în minte
cauza inimii care i s-a zăvorit
cuvintele
şi a instinctului care nu a
Proctofantasmistului: „Şi
lucrat pentru el. Căci de
dispăreţi! Doar ne-am
unde această domnie
iluminat.”* Pe de-o parte,
universală a prejudecăţilor şi
supraevaluarea importanţei
această întunecare a min-
şi a eficienţei raţiunii era în
ţilor, în ciuda luminii pe care
spiritul vremii, uitîndu-se cu
filozofia şi experienţa au
totul că raţiunea, dacă ar fi
aprins-o? Veacul este luminat,
posedat într-adevăr o astfel
ceea ce vrea să însemne că
de forţă, ar fi avut destule
s-au găsit şi s-au făcut
ocazii să o pună în valoare;
publice cunoştinţele care ar
pe de altă parte, trebuie
fi cel puţin suficiente să ne
avut în vedere că nu toate
îmbunătăţească principiile
minţile cu autoritate gîndeau
practice; duhul cercetării
pe atunci aşa şi că deci acest
libere a risipit conceptele
elan al intelectualismului
iluzorii care vreme
raţionalist se întemeiază,
îndelungată au blocat calea
fără îndoială, şi pe dezvolta-
către adevăr şi au scormonit
rea subiectivă deosebit de
pămîntul pe care fanatismul
viguroasă a lui Schiller. Se
şi impostura şi-au înălţat
cuvine să
tronul; raţiunea s-a curăţat
12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a.
de iluziile simţurilor şi de o
sofistică înşelătoare, iar • Goethe, Faust, ed cit., p. 163
filozofia însăşi, care ne (;i. t.).
înstrăinase mai înainte de
90 TIPURI DESPRE IDEILE 91
PSIHOLOG LUI SCHILLER
ICE

ţinem seama şi de faptul că, la el, observat adesea, de faptul

intelectul predomină nu asupra că ea încetează să mai fie la
intuiţiei poetice, ci asupra dispoziţia conştientului,
capacităţii de simţire. Lui Schiller amesteeîndu-se inconştient,
însuşi i se părea că în el s-ar da o din proprie iniţiativă, cu alte
bătălie între imaginaţie şi funcţii, beneficiind adică de o
abstracţie, adică între intuiţie şi anume autonomie şi
intelect. Iată ce îi scria lui Goethe13: comportîndu-se dinamic, fără
„Aceasta este ceea ce mi-a dat, selectivitate diferenţiată, ca
mai cu seamă în tinereţe, un aer un impetus sau ca o simplă
stîngaci, atît în cîmpul intensificare, şi tră-gînd după
speculaţiei, cît şi în acela al artei sine sau constrîngînd funcţia
poetice; căci de obicei mă zorea conştientă, diferenţiată, în
poetul, cînd trebuia să filozofez, şi aşa fel îneît aceasta este fie
spiritul filozofic, cînd voiam să împinsă dincolo de limitele
compun poezie. Şi azi mi se pe care şi le-a fixat pe baza
întîmplă adesea ca imaginaţia să- propriei intenţii şi hotăriri,
mi tulbure abstracţiile, iar fie oprită pe loc, înainte de a
raţiunea rece, poezia.” ajunge la ţintă şi atrasă pe o
cale lăturalnică, fie — în fine
117. Admiraţia
— este situată în opoziţie cu
extraordinară a lui Schiller
cealaltă funcţie conştientă,
pentru spiritul lui Goethe,
conflict ce rămîne nerezolvat
modalitatea sa aproape
atîta timp cît forţa pertur-
feminină de a intra în
batoare a instinctului,
rezonanţă cu intuiţia
inconştient adăugată, nu se
prietenului său, frecvent
diferenţiază
reflectate în corespondenţă,
vin tocmai din perceperea
pătrunzătoare a acestui 13 La 31 august 1794.
conflict pe care, faţă de
natura aproape perfect
sintetică a lui Goethe, el îl
va resimţi de două ori
dureros. Acest conflict îşi
datorează existenţa
împrejurării psihologice după
care energia simţirii este
distribuită, în egală măsură,
intelectului şi imaginaţiei
creatoare. Schiller pare să-şi
fi dat seama de această
circumstanţă; în aceeaşi
scrisoare către Goethe, el
observa că după ce începuse
„să-şi cunoască şi să-şi
utilizeze” forţele morale,
destinate să aşeze cu-
venitele hotare imaginaţiei şi
intelectului, o boală fizică
ameninţa să le submineze. O
funcţie insuficient dezvoltată
este caracterizată, cum s-a
în sine şi nu este astfel supusă
unei dispoziţii conştiente precise.
Foarte probabil nu greşim
presupunînd că întrebarea: „care
e pricina pentru care încă mai
sîntem barbari?” nu este
întemeiată doar în spiritul acelor
vremuri, ci şi în psihologia
subiectivă a lui Schiller. El caută,
ca şi epoca sa, rădăcinile răului
pe o pistă falsă, căci barbaria nu
stă în eficacitatea slabă a raţiunii
sau a adevărului, ci în faptul că se
aşteaptă o asemenea eficacitate
din partea lor sau chiar că se
atribuie raţiunii o astfel de
eficacitate prin supraevaluarea
superstiţioasă a „adevărului”.
Barbaria rezidă în unilateralitate
şi în nemăsură, în genere în
proporţie defectuoasă.
118. Tocmai exemplul
impresionant al Revoluţiei
franceze, care pe atunci
atinsese punctul culminant
al terorii, 1-a făcut pe
Schiller să vadă cît de
departe se întindea de fapt
puterea zeiţei raţiunii şi în ce
măsură bestia lipsită de
raţiune din om triumfa, în
mod sigur şi evenimentele
acelor zile au fost cele care
au impus cu precădere
atenţiei lui Schiller această
problemă. Se întîmplă
adesea ca o chestiune în
fond personală şi aparent su-
biectivă să se ridice deodată
la nivelul unei probleme
generale, interesînd întreaga
societate, atunci cînd ea se
confruntă cu evenimente
exterioare, a căror
psihologie cuprinde aceleaşi
elemente ca şi conflictul
personal. Problema
personală capătă astfel o
demnitate de care fusese
lipsită înainte, prin faptul că
neunirea cu sine însuşi este
întotdeauna cumva jenantă
şi înjositoare, ge-nerînd o
situaţie interioară şi
exterioară umilitoare,
asemenea unui stat
dezonorat de războaie civile.
De aceea, presupunînd că nu
suferim de o excesivă
supraevaluare, ne sfiim să
ne facem publice conflictele
pur personale. Dacă însă
izbutim să descoperim şi să
înţelegem legătura dintre
problema noastră personală
şi marile evenimente
contemporane, atunci
această coincidenţă
înseamnă un fel de salvare
din singurătatea condiţiei
pur personale, iar problema
subiectivă se dilată,
devenind o chestiune ge-
nerală a societăţii noastre.
Ceea ce nu reprezintă un
cîştig neînsemnat în perspectiva
unei soluţii posibile. Căci în
vreme ce problema
personală are la dispoziţie
doar acele energii precare
ale interesului conştient
pentru propria persoană,
forţele instinctuale colective
vin să se îmbine cu
interesele eului şi astfel
apare
92 TIPURI DESPRE 93
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
o nouă situaţie care oferă noi priveşte
posibilităţi de rezolvare. Ceea ce n- şi el în urmă, în orice caz nu
ar fi putut să facă niciodată forţa spre omul natural al lui
personală a voinţei sau acurajului Rousseau
poate să facă forţa instinctuală 14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil
colectivă; ea transportă individul nu este decît o unitate fracţionară
dincolo de obstacolele pe care cu care ţine de numitor şi a cărei
energia sa personalănu le-ar fi valoare stă în raportul său cu
putut niciodată birui. întregul care este corpul social.
Instituţiile sociale bune sînt acelea
119.Putem presupune astfel că
care ştiu cel mai bine să denatureze
impresiile legate de eveni
omul, să-i retragă existenţa
mentele contemporane i-au dat lui
absolută spre a-i da una relativă şi
Schiller curajul de a încerca
a transplanta eul în unitatea
să găsească o soluţie de
comună.” „Cel care vrea să
împăcare a conflictului
păstreze în ordinea civilă
dintre individ
prioritatea sentimentelor naturii
şi funcţia socială. Acest
nu ştie ce vrea. Mereu în
dezacord a fost adînc
contradicţie cu sine însuşi, mereu
resimţit şi de
şovăitor între propriile-i înclinaţii
Rousseau, constituindu-se chiar în
şi propriile-i îndatoriri, el nu va fi
punctul de pornire al scrierii
niciodată nici om, nici cetăţean;
Emile ou de l’e’ducation.Găsim
nu va fi bun nici pentru sine, nici
acolo cîteva pasaje importante
pentru ceilalţi” - n. t.]
pentru problema noastră:
„L’homme civil n’est qu’une unite • „Totul e bun aşa cum
fractionnaire qui tient au iese din mîinile Autorului
denominateur, et dont la valeur est lucrurilor, totul degene-
dans son rapport avec l’entier, qui rează în mîinile omului”
est le corps social. Les bon- (n. t.).
nes institutions sociales sont celles qui
savent le mieux denatu-
rer l’homme, lui oter son existence
absolue pour lui en donner
une relative, et transporter le moi
dans l’unite commune.”
120.„Celui qui dans l’ordre civil veut
conserver la primaute
des sentiments de la nature ne sait ce
qu’il veut. Toujours en
contradiction avec lui-meme, toujours
flottant entre ses pen-
chants et ses devoirs, ii ne sera
jamais ni homme, ni citoyen; ii
ne sera bon ni pour lui, ni pour les
autres.”14
121.Rousseau îşi începe cartea cu
faimoasa frază: „Tout est
bien, sortant des mains de l’Auteur
des choses; tout degenere
entre les mains de l’homme.”*
Această frază este
caracteristică
pentru Rousseau ca şi pentru
întreaga sa epocă. Schiller
— şi aici se află o deosebire
esenţială între ei —, ci spre omul
care trăia sub „cerul grecesc”.
Comună însă le este amîndurora
orientarea retrospectivă şi, legată
indisolubil de ea, idealizarea şi
supraevaluarea trecutului. în faţa
frumuseţii antice, Schiller uită de
grecul real al vieţii de fiece zi, iar
Rousseau se avîntă afirmînd:
„l’homme naturel est tout pour lui; ii est
l’unite nu-merique, l’entier absolu”* şi
trece cu vederea faptul că omul
natural e eminamente colectiv,
adică tot atît de mult în sine, cît şi
în celălalt şi orice în afară de o
alcătuire unitară. Rousseau afirmă
în altă parte: „Nous tenons â tout,
nous nous accrochons â tout; les
temps, les lieux, les hommes, les choses,
tout ce qui est, tout ce qui sera, importe â
chacun de nous: notre individu n’est plus
que la moindre pârtie de nous-memes.
Chacun s’etend, pour ainsi dire, sur la
terre entiere, et devient sensible sur toute
cette grande surface [...] Est-ce la nature
qui porte ainsi les hommes si loin d’eux-
memes?”15
122. Rousseau se înşală: el
crede că această stare e de
dată recentă. Nu! Recentă
este doar conştientizarea ei;
ea a existat dintotdeauna şi
cu cît coborîm către
începuturi, cu atît existenţa
ei este mai evidentă. Căci
ceea ce descrie Rousseau
nu este nimic altceva decît acea
mentalitate a primitivului pe care
Levy-Bruhl (loc. cit.) a
desemnat-o perfect prin
noţiunea de „participation
mystique”. Condiţia
individualităţii reprimate nu
este o cucerire recentă, ci
reziduul acelui timp arhaic în
care nu exista nici un fel de
individualitate. Prin urmare,
nu e vorba de o reprimare
de dată recentă a
individualităţii, ci doar de
conştientizarea şi
perceperea forţei
copleşitoare a elementului
colectiv. Această forţă este
evident proiectată asupra
instituţiilor statale şi
clericale, ca şi cum nu
oricine ar fi găsit mijloace şi
căi
• „Omul natural e totul
pentru el; e unitatea
numerică, întregul
absolut” (n. t.).
15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65.
[„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot;
timpurile, locurile, oamenii,
lucrurile, tot ceea ce este, tot ceea
ce va fi contează pentru fiecare
dintre noi; individualitatea noastră
nu mai e decît partea cea mai
mică din noi înşine. Fiecare se
întinde, ca să spun aşa, pe întreg
pămîntul şi totul devine sensibil pe
această mare suprafaţă ... Oare
natura este aceea care îi duce
astfel pe oameni atît de departe
de ei înşişi?” — n. t.]
 generale către păgî-nism, care
^4 TIPURI s-a manifestat din ce în ce mai
mult o dată cu Renaşterea.
PSIHOLOGICE
de a se eschiva eventual de la aplicarea 123. Sigur este că
comandamentelor morale! Aceste orientarea regresivă are
instituţii nu posedă nicidecum şi o anumită influenţă
atotputernicia care li se atribuie asupra alegerii mijloacelor
şi pentru care sînt din cînd în de educare a omului.
cînd combătute de tot felul de Această dispoziţie a
nou-veniţi; acea forţă represivă spiritului se sprijină pe o
se află în inconştientul nostru, imagine înşelătoare a tre-
şi anume în mentalitatea cutului. Am putea să
colectivă a barbarului ce trecem peste ea, dacă
continuă să dăinuie. Psihicul identificarea conflictului
colectiv urăşte în oarecare dintre tipuri şi
măsură orice dezvoltare mecanismele tipice nu
individuală, dacă aceasta nu ne-ar constrînge să
slujeşte nemijlocit ţelurile căutăm elementul capabil
colectivităţii. Astfel, să le restabilească
diferenţierea uneia dintre unitatea. Este ceea ce îl
funcţii, de care am vorbit mai preocupa şi pe Schiller,
sus, constituie într-adevăr după cum vom vedea în
dezvoltarea unei valori continuare. Principala lui
individuale, dar încă atît de idee în această privinţă
subordonată colectivităţii, în- reiese din pasajele urmă-
cît, cum am văzut, individul 16 Aluzii analoage apar
însuşi ajunge să fie păgubit. deja în misterele greceşti.
Din cauză că nu au cunoscut
condiţiile mai vechi ale
psihologiei umane, atît Schiller,
cit şi Rousseau au căzut
victime unor judecăţi eronate
cu privire la valorile trecutului.
Urmarea este că ei au pornit de
la imaginea înşelătoare a unui
tip uman desăvîrşit care ar fi
existat în trecut şi care,
ulterior, s-ar fi prăbuşit cumva
de pe soclul său. Orientarea
spre trecut este o rămăşiţă a
gîndirii antice; se ştie că
întreaga mentalitate antică şi
barbară presupunea existenţa
unei vîrste de aur, paradisiace,
care ar fi precedat timpurile
rele de astăzi. Abia marea
faptă socială, de ordinul istoriei
ideilor, a creştinismului a fost
aceea care a oferit omului o
speranţă de viitor, făgăduindu-i
înfăptuirea idealurilor sale în
vremurile ce aveau să vină.16
Accentuarea mai puternică a
acestei orientări spre trecut în
dezvoltarea mai nouă a
spiritului se leagă probabil de
fenomenul acelei regresii
 DESPRE IDEILE LUI 95 estetică de grad înalt şi de
SCHILLER mare universalitate merge mînă
în mînă cu libertatea politică şi
toare şi care de fapt rezumă
cu virtutea burgheză, că
afirmaţiile de mai sus: „O
moravurile frumoase fac pere-
divinitate binefăcătoare să
che cu bunele moravuri, iar
smulgă la timp pruncul de la
polisarea comportării cu
sînul maicii sale, să îl hrănească
adevărul ei.”’»
cu laptele unei vîrste mai bune
şi să îl lase să crească pînă la 124. Corespunzător unei
maturitate sub îndepărtatul cer bine cunoscute
grecesc. Odată ajuns la vîrsta experienţe, incontestabilă
bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub atît în particular, cît şi în
chip străin, în veacul său; dar nu general, eroii timpurilor
spre a-1 bucura cu înfăţişarea primitive nu vor fi dus un
sa, ci cumplit, ca fiul lui mod de viaţă cu
Agamemnon, spre a-1 curăţa.”17 deosebire moral, ceea ce
Imitarea modelului grecesc nu putea 17Ober die ăsthetische
fi mai limpede exprimată. în Erziehung des Menschen,
această formulare strînsă se Scrisoarea a 9-a.
întrevede însă şi o limitare care 18Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.
îl obligă mai apoi pe Schiller la o
substanţială lărgire de
perspectivă; el continuă:
„Substanţa el şi-o va lua, ce-i
drept, din prezent, dar forma o
va împrumuta de la un timp mai nobil,
ba chiar de dincolo de timp, de Ia
unitatea absolută,
nestrămutată a fiinţei sale.”
Schiller simţea probabil limpede
că trebuia să se întoarcă şi mai
mult în trecut, în timpul arhaic
al eroilor divini, în care oamenii
erau semizei. Motiv pentru care
afirmă în continuare: „Aici, din
eterul pur al naturii sale
demonice, ţîşneşte izvorul
frumuseţii, necontaminate de
stricăciunea seminţiilor şi a
timpurilor care se rostogolesc,
adînc sub el, în tulburi viitori.” Aici
apare imaginea frumoasă dar
iluzorie a unei vîrste de aur, în
care oamenii mai erau încă zei
şi se desfătau privind
frumuseţea eternă. Dar tot aici
poetul îl depăşeşte pe
gînditorul Schiller. Cîteva pagini
mai jos, gînditorul cîştigă din
nou teren. „într-adevăr”, spune
Schiller, „trebuie să ne pună pe
gînduri faptul că, aproape în
fiecare epocă istorică în care
înfloresc artele şi guvernează
gustul, omenirea este decăzută
şi nu se poate găsi nici măcar
exemplul unui singur popor care
să probeze că o cultură
96 TIPURI DESPRE 97
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
de altfel nu afirmă nici un mit Urmărindu-şi mai departe
grecesc sau de aiurea. Căci subiectul, el ajunge chiar
toată frumuseţea de atunci s-a să constru
putut bucura de propria-i iască, cu toată claritatea
existenţă nu mai pentru că în dorită, reversul
acele vremuri nu erau nici frumuseţii: „Dacă ţinem
lege penală şi nici poliţie de seama doar de ceea ce
moravuri. Recunoscînd acest ne învaţă experienţele
adevăr psihologic, că de pînă acum de
frumuseţea vie îşi întinde spre influenţa exercitată
strălucirea de aur doar de frumuseţe, nu ne prea
înălţîndu-se deasupra unei simţim îndem
realităţi pline de întuneric, de naţi să ne dezvoltăm
chin şi de urîţenie, Schiller îşi sentimente care sînt atît
subminează, de fapt, propriul de primejdioase
proiect; el îşi propu sese să pentru adevărata
arate că ceea ce este cultură a omului; ci, cu
despărţit se poate reuni prin riscul barba riei şi al
con templarea, consumarea şi durităţii, este mai bine
crearea frumosului. să ne lipsim de forţa
Frumuseţea tre buia să devină înduioşătoare a fru
un mediator, destinat să museţii, decît să fim
restabilească unitatea expuşi, în ciuda tuturor
originară a fiinţei umane. Dar avantajelor rafină
orice experienţă se rii, influenţelor ei
împotriveşte acestei idei, moleşitoare. ”20
arătînd că frumuseţea, ca să 127. Conflictul dintre poet şi
existe, are neapărată nevoie de gînditor s-ar putea
propriul ei contrariu. aplana în si
tuaţia în care gînditorul nu ar
125. Acum, gînditorul este acela
interpreta literal, ci simbolic cu
care, la fel ca poetul mai
vintele poetului, aşa cum
înainte, se află alături de
de altfel se şi cuvine să se
Schiller: el nu are încredere în
procedeze
frumu
19Loc. cit.
seţe, considerînd chiar, pe
20Loc. cit.
baza experienţei, că nu
este imposibil
ca ea să exercite o
influenţă nefavorabilă:
„Oriunde ne îndrep
tăm privirea în lumea
trecutului, observăm că
libertatea şi gustul
se evită reciproc şi că.
frumuseţea îşi întemeiază
stăpînirea doar
pe prăbuşirea virtuţilor
eroice.” 19
126. Pe această constatare,
mijlocită de experienţă,
cu greu
se poate întemeia
revendicarea adresată de
Schiller frumuseţii.
cu limbajul poetic. Să se fi înţeles
oare Schiller pe sine însuşi greşit?
S-ar zice că da, altminteri el nu şi-
ar fi putut contraar-gumenta într-o
asemenea măsură propriile poziţii.
Poetul vorbeşte de un izvor de
pură frumuseţe, situat dincolo de
toate timpurile şi seminţiile şi
ţîşnind în sufletul fiecărui om. El
nici nu se referă la omul
Antichităţii greceşti, ci la vechiul
păgîn din sufletul nostru, la
parcela de natură etern nealterată
şi de frumuseţe naturală care
sălăşluieşte, inconştient dar viu,
în noi şi a cărei strălucire ne
transfigurează fiinţele vremurilor
primitive şi ne face să cădem în
eroarea de a crede că oamenii de
atunci ar fi posedat ceea ce noi
căutăm. Este omul arhaic, repudiat
de conştiinţa noastră orientată
colectiv, care ne apare atît de urît
şi de inacceptabil şi care este
totuşi purtătorul acelei frumuseţi
pe care o căutăm zadarnic în altă
parte. Despre acesta vorbeşte
poetul Schiller, iar pe acesta
gînditorul Schiller îl interpretează
greşit ca model grecesc. Ceea ce
însă, în ciuda strădaniei sale, gîn-
ditorul nu poate deduce logic din piesele-
martor care îi stau la dispoziţie, îi este
făgăduit de poet în limbaj
simbolic.
128. Din toate cele spuse
pînă acum rezultă din plin că
orice încercare, înfăptuită în
zilele noastre, de echilibrare
a fiinţei umane unilateral
diferenţiate, trebuie să
conteze pe acceptarea
serioasă a funcţiei valoric
inferioare, căci
nediferenţiate. Nici o
încercare de mediere nu va
izbuti, dacă nu va declanşa
energiile funcţiilor valoric
inferioare şi nu le va
conduce apoi pe acestea la
diferenţiere. Acest proces
poate avea loc doar în acord
cu legile energeticii, adică
trebuie să fie creată o
diferenţă de nivel capabilă
să ofere energiilor latente
posibilitatea de a se
manifesta. Ar fi o încercare
lipsită de perspectivă,
întreprinsă deja de repetate
ori şi eşuată de tot atîtea
ori, aceea de a converti nemij-
locit o funcţie valoric
inferioară într-o funcţie
valoric superioară. Tot atît
de bine am putea încerca să
creăm un perpetuum mobile. Nici
o formă de energie valoric
inferioară nu poate fi pur şi
simplu convertită într-una
valoric superioară, decît
dacă o sursă de valoare
superioară conlucrează
concomitent la acest proces,
adică transformarea nu
poate avea loc decît pe
seama funcţiei superioare,
fără însă ca valoarea iniţială
a formei de energie
superioară să poată fi
vreodată atinsă de formele
valoric
98 TIPURI DESPRE 99
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
inferioare, ba nici chiar de funcţia va cuceri niciodată ade-
valoric superioară, ci echilibrarea vărul.”22 Rezistenţa
se va face, va trebui să se facă la subiectivă împotriva căii
o temperatură medie. Concluzia care, potrivit experienţei,
inevitabilă este însă că acela care este inevitabil descendentă
se identifică cu funcţia sa îl determină pe Schiller să
diferenţiată se instalează într-o constrîngă intelectul logic să
condiţie cu adevărat echilibrată, slujească sentimentului,
dar inferioară în raport cu obligîndu-1 astfel să producă
valoarea iniţială aparentă. Orice o formulă capabilă totuşi să
educaţie a omului care tinde către determine realizarea
unitatea şi armonia fiinţei trebuie intenţiei iniţiale, deşi
să se confrunte cu această imposibilitatea acestei
realitate. Este concluzia pe care operaţii a fost îndeajuns
Schiller o formulează în felul său demonstrată. Un tur de
propriu; el se împotriveşte să-şi forţă asemănător
asume însă consecinţele ce întreprinde şi Rousseau,
decurg de aici, cu riscul chiar de a atunci cînd, presupunînd că
trebui să renunţe la frumuseţe. dependenţa de natură, spre
deosebire de dependenţa de
129. După ce gînditorul şi-
oameni, nu produce vicii,
a formulat concluzia
ajunge la următoarea
necruţătoare, poetul ia din nou
concluzie: „Si Ies lois des
cuvîntul: „Dar poate nu
nations pouvaient
experienţa este scaunul de
21Loc. cit.
judecată în faţa căruia se
22Loc. cit.
poate decide o problemă ca
aceasta şi, înainte de a
acorda credit mărturiei ei,
ar trebui să fie în afară de
orice îndoială că este aceeaşi
frumuseţe de care vorbim şi
împotriva căreia depun
mărturie acele exemple.”21 Se
vede de aici că Schiller
încearcă să se aşeze
deasupra experienţei, cu
alte cuvinte: să confere
frumuseţii o calitate care nu
îi revine potrivit experienţei.
El crede că „frumuseţea ar
trebui să se adeverească
drept o condiţie necesară a
omenirii”, prin urmare drept
o categorie necesară,
constringătoare; de aceea el
vorbeşte şi despre o noţiune
pur raţională de frumuseţe,
precum şi despre o „cale
transcendentală” care ne
îndepărtează de „cercul
fenomenelor şi de prezentul
viu al lucrurilor”. „Cine nu
cutează să se ridice
deasupra realităţii, acela nu
avoir, comme celles de la nature, une
inflexibilite que jamais
aucune force hum aine
ne peut vaincre, la dependance des hom mes-
redeviendrait alors celle des choses; ou reunirait
dans la republique tous Ies avantages de l’etat
naturel â ceux de l’etat
civil; on joindrait â la
liberte qui m aintient l’hom m e exem pt de
vice, la m oralite qui l’eleve â la vertu.”
13 0 .în te m e in du -sep e a c e a s tă
re f le c ţie , e l n e s f ă tu ie ş te :
„Maintenez l’enfant dans la seule
dependance des choses, vous
aurez sui vi l’ordre de la nature dans
le progres de son educa-
tion.” „II ne faut point contraindre un
enfant de rester quand ii
veut aller, ni d’aller quand ii veut
rester en place. Q uand la vo-
lonte des enfants n’est point gâtee par
notre faute, ils ne veulent
rien inutilem ent.” 23
131.N en o ro c ire a es te că „ Ie s
lois d es n atio ns ” nu co in cid
niciodată şi în nici o
îm prejurare cu legile naturii,
într-atît ncît
î care îl înalţă la virtute.” „Menţineţi
condiţia civiliza tă s ă fie
totod ată şi cond iţia
n aturală. O astfel
de concordanţă ar putea fi în
genere gîndită doar ca un
com pro
m is în care nici una din cele
două condiţii nu s-ar realiza
la cota
idealului propriu, ci s-ar situa
considerabil sub nivelul acestuia.
C in e în să va vre a s ă ating ă
ide alul uneia sau alteia
d in tre con
diţii va trebui să urm eze
sfatul form ulat chiar de
Rousseau: „11
faut opter entre faire un hom m e
ou un citoyen; car on ne peut
faire â la foi l’un et l’autre.”*
132.î n noi există am bele
necesităţi: natură şi
cultură. N oi nu
putem să fim doar noi
înşine, ci trebuie să ne
raportăm şi la
ceilalţi. T rebuie să existe
un drum care să nu fie
un sim plu com -
23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş.
urm. [„Dacă legile naţiunilor ar
putea avea, ca şi cele ale naturii, o
inflexibilitate pe care nici o forţă
omenească să nu o poată
vreodată înfrînge, dependenţa de
oameni s-ar reduce la dependenţa
de lucruri; în republică s-ar aduna
arunci toate avantajele stării
naturale şi ale statului civil; s-ar
îmbina libertatea care-l menţine
pe om lipsit de vicii şi moralitatea
copilul doar în dependenţa lucru-
rilor şi veţi urma porunca naturii în
progresul educaţiei lui.” „Un copil nu
trebuie constrins să rămînă pe loc,
cînd vrea să plece; nici să plece,
cînd vrea să stea pe loc. Atunci
cînd voinţa copiilor nu este viciată
de erorile noastre, ei nu vor nimic în
mod inutil” — n. t.]
• „Trebuie să optezi
între a face un om
şi a face un
cetăţean; căci nu-i
poţi face şi pe unul
şi pe celălalt” (n. r.).
100 TIPURI DESPRE 101
PSIHOLO G IDEILE LUI
ICE SCHILLER

promis, ci şi o stare sau un proces Schiller, ci se cuvine să le

în măsură să corespundă fiinţei vii, înţelegem ca pe nişte simboluri
ceva de genul a ceea ce spune profetul: o care, potrivit înclinaţiei sale
„semita et via sancta”, o „via directa ita ut filozofice, apar înveşmîntate în
stulti non errent per eam.”24 Sînt deci haina conceptelor filozofice. în
înclinat să-i dau dreptate şi acest sens „calea transcen-
poetului Schiller care, în acest caz, dentală” pe care se pregăteşte
1-a tratat cam brutal pe gînditor, Schiller să se angajeze nu trebuie
căci există nu doar adevăruri înţeleasă ca un raţionament de
raţionale, ci şi iraţionale. Iar ceea ordinul teoriei critice a cunoaşte-
ce pare imposibil pe calea rii, ci mai degrabă simbolic, ca
intelectului se adevereşte, adesea, acea cale pe care omul păşeşte
pe calea iraţionalului. într-adevăr, ori de cîte ori are de a face cu o
cele mai mari transformări prin piedică pe care nu o poate birui
care a trecut omenirea nu s-au
24 Isaia, 35, 8: „[...] cale
înfăptuit pe calea unui calcul
curată şi cale sflntă [...] cei
intelectual, ci pe căi ignorate sau
risipiţi vor merge pe dînsa şi
socotite absurde de către
nu se vor rătăci”.
contemporani şi cărora abia mult
mai tîrziu li s-a dezvăluit
necesitatea intrinsecă. De cele
mai multe ori însă ele nici nu sînt
înţelese, căci legile cele mai im-
portante ale dezvoltării noastre
spirituale continuă să fie pentru
noi o enigmă.
133. Oricum, nu sînt prea
înclinat să acord o valoare
specială gestului filozofic al
poetului, căci intelectul pus în
slujba poetului este un instrument
înşelător. Ceea ce intelectul a fost
în măsură să presteze a prestat
deja, dezvăluind contradicţia
dintre dorinţă şi experienţă. Este
de aceea zadarnic să ceri gîndirii
filozofice să soluţioneze acest
conflict. Iar dacă, în cele din
urmă, am putea găsi o soluţie, n-
am depăşi din acest motiv
obstacolul, căci problema nu e de
a concepe sau de a găsi un adevăr
raţional, ci de a descoperi o cale
acceptabilă pentru viaţa
raţională. Nu au lipsit niciodată
propuneri şi doctrine înţelepte.
Dacă numai despre aceasta ar fi
fost vorba, încă din timpurile lui
Pita-gora omenirea ar fi avut cea
mai frumoasă ocazie de a atinge
toate culmile. De aceea nu trebuie
să luăm ad litteram propunerile lui
prin raţiune, cu o sarcină pe care nu
o poate rezolva. Dar pentru a găsi
această cale şi a se putea angaja
pe ea, el trebuie să zăbo vească m ai
întîi vrem e îndelungată în faţa
direcţiilor contrare în care s-a
bifurcat drum ul parcurs de el pînă
atunci. Curgerea vie ţii sale este
zăgăzuită prin obstaculare.
Oriunde se produce ostază a
libidoului, contrariile unite mai înainte, în
curgerea neîntreruptă a vieţii, se
scindează şi se despart în calitate de
adversari dornici de luptă. Ele se
epuizează apoi într-o bătălie mai
lungă, imprevizibilă ca durată şi ca
rezultat, iar din energia pe care ele o
pierd ia naştere cel de al treilea
element, care estetocm ai începutul
noului drum .
134.Corespunzător acestei reguli,
Schiller întreprinde o cer
cetare adîncită a contrariilor
active. Indiferent de
obstacolul de
care ne lovim — cu condiţia ca
el să fie foarte dificil — dez
binarea dintre intenţia noastră
şi obiectele care se împotrivesc
se transform ă rapid într-un
conflict interior. Căci dacă m ă
stră
duiesc să supun voinţei m ele
obiectul care se îm potriveşte,
în
treaga mea fiinţă intră treptat
în relaţie cu el, şi anum e
corespun
zător puterii libidoului care a
pus stăpînire pe el şi care
trage,
ca să spun aşa, în obiect o
parte din fiinţa mea. în felul
acesta
are loc identificarea unor
părţi din personalitatea m ea
cu fiinţa
obiectului. Conflictul este astfel
mutat în propriul meu suflet.
Această „introiecţie ”a
conflictului cu obiectul îmi
creează un
dezacord interior, provocînd o
neputinţă faţă de obiect şi stîr-
nind astfel afecte care sînt
întotdeauna sim ptom ul unei
dezbinări
interioare. A fecte le m ă
determ ină însă să m ă percep
pe m ine
însum i şi să-m i îndrept
ate nţia — dacă nu sînt orb —
asupra
mea şi să urmăresc în mine
însumi jocul opoziţiilor.
135.Pe această cale se
angajează Schiller: el nu
descoperă
conflictul ca fiind între stat
şi individ, ci îl concepe, la
începutul
celei de a 11-a scrisori, ca
dualitate a „persoanei şi a
stării” ,
respectiv eul şi condiţia
variabilă a afectanţei sale
(Affiziertseiri).
în vrem e ce eul are o
relativă constanţă,
relaţionarea (afectanţa)
sa este schim bătoare. Prin
urm are, Schiller vrea să
ajungă la ră
dăcina c on flictului. într-
ad evăr, p e de -o p arte
este vorba de
funcţia conştientă a eului,
pe de alta, de relaţionarea
colectivă.
Am bele dete rm inări
aparţin psihologiei um ane.
D ar diferitele
102 TIPUR I DESPRE 103
PSIH O LOG IDEILE LUI
IC E SCHILLER

tipuri văd de fiecare dată în altă care îi este dată prin intermediul
lumină aceste realităţi funda- naturii sale raţionale.”25 Atitudinea
mentale. Pentru introvertit, ideea abstractivă, autoconservatoare,
eului constituie, fără îndoială, este evidentă; ea devine chiar
elementul continuu şi dominanta îndreptarul suprem. Fiecare trăire
conştiinţei, la polul opus situîndu- trebuie să fie de îndată înălţată la
se relaţionarea sau afectanţa. rang de experienţă, iar din suma
Pentru extravertit, în schimb, experienţelor trebuie să rezulte
accentul cade mai degrabă pe pe loc o lege pentru toate
continuitatea relaţiei cu obiectul timpurile viitoare; cealaltă
şi mai puţin pe ideea de eu. condiţie, prin care se interzice
Pentru el, problema s-ar pune transformarea trăirii în
deci altfel. Trebuie să ţinem experienţă, pentru ca astfel să nu
seama de acest punct de vedere apară legi stînjeni-toare pentru
atunci cînd urmărim în continuare viitor, este la fel de omenească.
reflecţiile lui Schiller. Aşa, Ceea ce corespunde
bunăoară, el gîndeşte ca
25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea
extravertit cînd declară că
a 11-a.
persoana se revelează „în eul
etern statornic şi numai în el”.
Extravertitul, în schimb, ar spune
că persoana se revelează doar în
re-laţionalitatea ei, în funcţia
relaţiei ei cu obiectul. „Persoană”
este doar în cazul introvertitului exclusiv
eul; în cel al extravertitului, persoana
se află în afectanţa sa, nu în eul
afectat. Eul extravertitului zace
cumva sub afectanţa sa, adică sub
relaţia lui. Extravertitul se găseşte
pe sine însuşi în variabil, în
schimbător, introvertitul în statornic.
Eul nu este nimic de genul „etern sta-
tornic”, cu atît mai puţin în cazul
extravertitului care îi acordă o
atenţie neînsemnată.
Introvertitul, în schimb,
beneficiază din plin de eu şi se
teme din acest motiv de orice fel
de schimbare care ar putea să-1
atingă. Afectanţa poate fi ceva
de-a dreptul penibil, dar extravertitul
nu ar vrea nicicum să se lipsească
de ea. Următorul pasaj ne
îngăduie să-1 recunoaştem de
asemenea pe introvertit: „Să
rămînă constant el însuşi în
mijlocul tuturor schimbărilor, să
transforme toate percepţiile în
experienţe, să le reducă deci la
unitatea cunoaşterii şi să facă din
fiecare mod al său de
manifestare în timp o lege pentru
toate timpurile, iată prescripţia
pe deplin faptului că Schiller îl poate imuabil. Aceste puncte de
gîndi pe Dumnezeu nu ca devenind,ci vedere au valabilitate, aşa
ca fiinţînd în eternitate,de unde şi cum aş vrea să observ aici
recunoaşterea,cu intuiţie sigură, a anticipînd,
„asem ănării cu Dum nezeu ”a doar pentru psihologia
condiţiei ideale introvertite: conştientă a tipurilor. în cazul
„înfăţişat în desăvîrşirea sa, om ul inconşti
ar fi deci unitatea statornică ce e n tu lu i, ra portul s e sc h im bă.
rămîne pururi aceeaşi în apele S-ar zic e c ă S c hille r a avut
schimbării.” „Dispoziţia către în
dumnezeire omul o poartă această privinţă unele intuiţii:
incontestabil în îns ăşi personalitatea în cazul în care conştiinţa lui
sa.” cre
de în Dum nezeu fiinţînd
136.Această conce pţie despre
im uabil, calea către divinitate
fiinţa lui D um nezeu este in
este pen
comparabilă cu dogma creştină
tru el deschisă de sim ţuri,
a devenirii umane a lui Dumne
deci de afe ctanţa, de
zeu şi cu acele concepţii
schim bător, de
neoplatonice sim ilare despre
procesul viu. Acesta este însă
m am a zei
pentru el o funcţie de
lor şi despre fiul ei, care
importanţă
coboară în calitate de
secundară, iar în m ăsura în
demiurg în fluxul
care se identifică cu eul şi îl
devenirii.26 Concepţia lui
abstrage
Schiller arată însă cărei
pe el din ceea ce e
funcţii îi atri
schim bător, atitudinea sa
buie el valoare suprem ă,
conştientă devine,
respectiv valoare de
şi ea, în întregim e abstractă,
divinitate: ideii de
în vrem e ce afe ctanţa,
statornicie a eului. El acordă
re laţia cu
cea m ai m are im portanţă
obiectul, este lăsată, în mod
eului care
necesar, mai mult pe seama
se abstrage din afectanţa şi,
incon
ca orice introvertit,
ştientului. Din această stare
diferenţiază cel
de fapt rezultă consecinţe
mai mult această idee.
notabile.
Dumnezeu, valoarea supremă,
137.Atitudinea conştient
reprezintă
abstractizantă care,
pentru el abstracţia şi
potrivit cu idea
conservarea eului. Pentru
lul ei, face din fiecaretrăire o
e xtravertit, în
experienţă, iar din
schimb, Dumnezeu este trăirea
experienţe o
obiectului, absorb i rea în realita
lege, duce la o anume
te, de unde şi faptul că lui îi
limitare şi sărăcire,
e ste m ai sim patic un
caracteristice intro-
D um nezeu
26 Cf. discursul lui Iulian despre
devenit om, decît un legislator etern
mama zeilor.
104 TIPURI DESPRE 105
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
venitului. Schiller le-a simţit guvernat peste o împărăţie, eu
limpede în relaţiile sale cu doar peste o familie ceva mai
Goethe, căci el a perceput natura numeroasă de concepte pe care
mai extravertită a lui Goethe ca tare mult aş dori să o lărgesc,
opu-nîndu-i-se în chip obiectiv.27 transformînd-o într-o lume mi-
Goethe afirmă semnificativ despre că.”30
sine însuşi: „Eu sînt în calitate de
138. Lăsînd deoparte
ins contemplativ un realist
anumite complexe de
incarnat, în aşa fel încît în
inferioritate caracteristice
legătură cu toate lucrurile care
introvertitului şi socotind
mi se înfăţişează nu sînt în stare
faptul că „lumea vastă de
să-mi doresc nici mai multe, nici
idei” este mai puţin
mai puţine, şi nu fac nici o
guvernată de extravertit, ci
diferenţă între obiecte decît aceea
mai degrabă el
că unele mă interesează, iar altele
27Scrisoare către Goethe, din 5
nu.”28 Despre influenţa lui Schiller
ianuarie 1798.
asupra sa, Goethe afirmă în mod
28Scrisoare către Schiller, din
caracteristic: „Dacă v-am slujit
27 aprilie 1798.
drept reprezentant al unor
29Scrisoare către Schiller, din 6
obiecte, dumneavoastră, în
ianuarie 1798.
schimb, m-aţi îndreptat de la
30Scrisoare către Goethe, din 31
observarea prea severă a
august 1794.
lucrurilor exterioare şi a
raporturilor dintre ele către mine
însumi, m-aţi învăţat să privesc cu
mai multă echitate
multilateralitatea omului lăuntric”
etc.29 La rîndu-i, Schiller a descoperit în
Goethe o completare, repetat
subliniată, sau o desăvîrşire a
propriei fiinţe, şi a simţit diferenţa
între ei doi, pe care a caracterizat-
o astfel: „Nu aşteptaţi de la mine
o mare bogăţie materială de idei;
este ceea ce eu găsesc la
dumneavoastră. Nevoia şi
aspiraţia mea este să fac mult
din puţin, iar dacă ar fi să
cunoaşteţi mai îndeaproape
sărăcia mea în ceea ce se
cheamă cunoştinţe dobîndite,
veţi fi probabil de acord că în
unele privinţe lucrul acesta mi-a
şi izbutit. Cercul meu de idei fiind mai
mic, îl parcurg tocmai de aceea mai
repede şi mai des, şi pot tocmai
de aceea să-mi folosesc mai bine
bunurile şi să produc, prin formă,
varietatea care îi lipseşte
conţinutului. Dumneavoastră vă
străduiţi să vă simplificaţi lumea
vastă de idei, eu caut varietate
pentru micile mele posesiuni.
Dumneavoastră aveţi de
însuşi îi este supus ei, prezentarea lui sa cu
Schiller ne oferă o ima
gine exactă a tată, dar
obiectul este dezvol
acelei sărăcii care obişnuie şte să lum ea sa de idei este
se dezvolte caurmare a unei senzorială,
atitudini esenţialmente concretă şi personală.
abstractizante. 140.Simţirea senzorială sau,
mai bine zis, simţirea aflată
139.O altă consecinţă ce rezultă
sub
din această atitudine a con
condiţia senzorialităţii este
ştiinţei, care se va dovedi
colectivă,adică ea creează
importantă pe parcursul
o relaţio-
desfăşurării
nare sau afectanţa care îl
cercetării noastre, este
transpun pe om , totodată,
îm prejurarea că inconştientul
în starea de
de zvoltă
„participare mistică ”, deci în
într-un astfel de caz o atitudine
condiţia unei identităţi
compensatorie. Cu cît abstrac
parţiale cu
tizare a conştientă lim itează
obiectul perceput. Această
m ai m ult relaţia cu obiectul
identitate se manifestă în
prin
dependenţa
abundenţa de „e xperienţe ”
forţată de obiectul
şi de „legi” pe care le
perceput şi ea duce din
creează, cu
nou, pe cale a unui
atît apare m ai m ult în
circulus vitiosus,la o
inconştient o dorinţă de
intensificare a
obiect care se
abstracţiunii, destinată
m anifestă, finalm ente, în
anu
conştiinţă cao fixaţie
m e să suprim e relaţia
senzorială obse
supărăto are şi
dantă pe obiect.în locul unei
constrîngerea rezultată.
relaţii afective cu obiectul
Schiller a recunoscut
absent,
această particularitate a
respectiv refulat prin
sim ţirii senzoriale:
abstractizare, avem aici a
„Atîta tim p cît el
face cu o relaţie
[introvertitul] doar sim te,
senzorială. De aceea, după
doar doreşte şi acţio
Schiller, sim ţurileşi nu
nează din sim plă lăcom ie,
sentimentele
el nu e nimic altceva decît
sînt acelea care duc, fapt
/u/we.”31
semnificativ, la divinitate. Eul
D ar de vrem e ce
său se
introvertitul nu poate să
slujeşte de gîndire, dar
abstractize ze la ne-
afectanţa, sentim entele sale
s firşit spre a sc ăpa de
se slujesc de
a fe ctanţa, el se ve de în
senzorialitate. După Schiller
ce le d in urm ă
deci conflictul se desfăşoară
obligat să m odeleze
între
e xteriorul. „Spre a nu fi
spiritualitate ca gîndire şi
doar lum e, spune
senzorialitate ca se ntim e nt
31 Ober die ăsthetische
sau ca
Erziehung des Menschen, Scrisoarea a
afec tanţa. La extra ve rtit,
11-a.
luc rurile s ta u inve rs: re la ţia
106 TIPURI DESPRE 107
PSIHOLO IDEILE LUI
GICE SCHILLER

Schiller32, el trebuie să confere mele” (27 aprilie 1798).

formă materiei, să exteriorizeze Ceea ce înseamnă că atunci
tot ceea ce e interior şi să dea cînd extravertitul gîndeşte,
formă la tot ceea ce e exterior. lucrurile se petrec la fel de
Ambele sarcini, gîndite în autocrat ca atunci cînd in-
desăvîrşirea lor supremă, conduc trovertitul acţionează în
înapoi la noţiunea de divinitate afară33. Această formulă
de la care am pornit.” poate deci pretinde
valabilitate acolo unde este
141. Acest context este
atinsă o condiţie aproape
semnificativ. Presupunînd că
perfectă, şi anume, în cazul
obiectul simţit senzorial este un
introvertitului, cînd se
om, va accepta oare acesta o atare
ajunge la o lume de
procedură? Cu alte cuvinte,
concepte atît de bogată, de
se va lăsa el modelat ca şi
elastică şi de expresivă,
cum cel aflat în relaţie cu el
încît obiectul nu mai e
ar fi creatorul său? A se juca
constrîns să intre într-un
de-a Dumnezeu în mic este
pat al lui Procust; iar în
doar vocaţia omului, dar în
cazul extravertitului, cînd
definitiv şi lucrurile neînsu-
se ajunge la o cunoaştere şi
fleţite au un drept divin
la
asupra propriei lor existenţe,
32Loc. cit.
iar lumea nu mai era de mult
33Vreau să subliniez faptul câ
un haos în clipa în care
toate observaţiile despre
primele maimuţe
extravertit şi in
antropomorfe au început să
trovertit pe care le-ara făcut
ascută pietre. Ar fi
în acest capitol sînt valabile
problematic dacă fiecare
numai pentru tipurile
introvertit şi-ar exterioriza
discutate aici, respectiv
lumea limitată de concepte
pentru tipul simţirii intuitive,
şi ar voi să modeleze lumea
extravertite, reprezentat
exterioară după ea, ceea
de Goethe şi pentru tipul
ce, de fapt, se şi întîmplă în
gîndirii intuitive, introvertite,
fiecare zi, dar omul suferă —
reprezentat de Schiller.
şi pe bună dreptate — de
această asemănare cu
Dumnezeu. Pentru
extravertit, formula ar suna:
„A interioriza tot ceea ce e
exterior şi a da formă la tot
ceea ce e interior.” După cum
am văzut mai sus, această
reacţie i-a fost provocată lui
Goethe de Schiller. în atare
ordine de idei, Goethe ne
oferă o admirabilă paralelă;
el îi scrie lui Schiller: „în schimb,
eu sînt în orice fel de activitate
aproape — aş zice — un
perfect idealist: nu mă
interesează defel obiectele,
ci pretind ca totul să se
potrivească reprezentărilor
 o luare în considerare atît de ca lu m e a m a te ria lă s ă
deplină a obiectului, încît din ca p e te o
acesta nu m ai p o ate s ă ap a ră form ă convenabilă şi care ar
n ici o d efo rm are carica tu ra lă transform a totodată
în clip a în ca re g în dim afectanţa, sen-
îm p re ună cu el. V ed em d eci zorialitatea, dintr-o stare
că Schiller îşi bze a ază pasivă într-una activă, situată
form u la p e to t ce ea ce poate la înăl
fi m ai nobil, ad re sînd as tfel ţim ea lum ii sale de idei. Pe
dezvoltării psihologice a undeva, om ul trebuie pus în
individului pretenţii aproape relaţie,
exorbitante — presupunînd că trebuie cum vasupus, a ltm interi
îşi reprezintă, în toate el a r fi cu ad e vă ra t
elem entele alcătui toare, sensul as em en ea
propriei sale form ule. lui D um nezeu. C az în care
Schiller ar fi obliga t s ă ad m ită
142.O ricu m , u n lu cru es te cla r, ş i
vio
a nu m e fap tu l că fo rm u la
lentarea obiectului şi să
e interior şi
„a exterioriza tot ceea ce
acorde drept nelim itat de
a da formă la tot ce e
existenţă func
exterior” constituie idealul
ţiei arhaice valoric inferioare.
atitudinii conştiente a
Aşa a procedat m ai tîrziu, cel
introvertitului.
pu
E a s e în tem eia z ă, p e d e- o
ţin teoretic, N ietzsch e. A ta re
p a rte , p e pre s u p u n ere a că
pres upun ere în să nu este
e x is tă o
vala bilă
dim ensiune ideală a lum ii
pentru Schiller, întrucît, din
interioare de concepte, a
cîte ştiu, el nu s-a exprim at
principiului
explicit
fo rm a l, iar, p e d e altă p a rte ,
niciod a tă în ace as tă p riv in ţă .
p e o ca pa cita te id ea lă d e
F orm u la lu i a re m ai d eg rab ă
u tiliza re
un
a principiului senzorial care, în acest
caracter total naiv şi idealist
caz, nu m ai apare ca afec-
care se acordă bine cu spiritul
tanţă, ci ca o potentă activă.
vre
Atîta tim p cît om ul este
m ii sale, neafectată de
„senzorial”,
neîncrederea adîncă în fiinţa
el nu e „nim ic decît lum e”, pentru „a
um ană şi în
nu fi doar lum e, el trebuie
ad ev ăru l um an , p recu m a
să confere form ă m ateriei ”.
fos t ep o ca criticis m u lu i
Avem aici a face cu răsturnarea
ps ih o log ic,
principiului senzorial pasiv.
inau gu rată ulterior de
Totuşi cum poate să aibă loc o
Nietzs ch e .
ast
143.F o rm u la lui S ch ille r s -a r
fel d e ră sturnare? T ocm ai
pu te a în fă p tu i do ar prin ap li
aceasta e prob le m a. E greu
carea unui punct de vedereîn forţă,
de adm is
lipsit de scrupule, nepăsător
că om ul poate să confere
la d re ptatea ş i e chitatea fa ţă
lum ii sale concep tuale acea
de o biect, de zinteresat d e
extraordi
prop ria
n a ră d im en s iu n e c a re a r fac e
108 TIPURI DESPRE 109
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
competenţă. Numai într-un astfel de jos. Lăuntric, Nietzsche era
caz, pe care Schiller, în mod sigur, nu mult mai aproape de ea,
1-a avut în vedere, funcţia valoric convins fiind că ne
inferioară ar putea participa la îndreptăm către o epocă de
viaţă. Iată cum elementele mari bătălii. De aceea, în
arhaice, naive şi inconştiente, calitate de unic discipol
învăluite încă în strălucirea autentic al lui
cuvintelor mari şi a gesturilor Schopenhauer, el a smuls
frumoase, au izbutit să se impună vălul naivităţii şi ne-a revelat
şi să ne ajute să creăm „cultura” în Za-rathustra ceva din ceea
pe care o avem astăzi, dar în ce era sortit să fie cuprinsul
legătură cu esenţa căreia viu al unor vremuri viitoare.
omenirea este acum parţial
dezbinată. Instinctul arhaic al
puterii, ascuns pînă atunci în
spatele gesturilor culturale, s-a
ridicat în zilele noastre la
suprafaţă şi a demonstrat, fără
putinţă de tăgadă, că „sîntem
mai departe barbari”. Nu trebuie
să uităm că aşa cum, datorită
punctului ei de vedere înalt şi
absolut, atitudinea conştientă se
poate mîndri cu o anumită
asemănare cu divinitatea, tot
astfel se poate dezvolta şi o
atitudine inconştientă a cărei
asemănare cu divinitatea este
orientată în jos, respectiv către o
divinitate arhaică, de natură
senzuală şi violentă. Enan-
tiodromia lui Heraclit este
preocupată de venirea unui timp
în care şi acest deus absconditus va
ieşi la suprafaţă şi îl va nimici pe
dumnezeul idealurilor noastre. S-
ar zice că la finele veacului al
XVIII-lea oamenii nu îşi dădeau
bine seama de ceea ce se
petrecea la Paris, stăruind într-o
atitudine estetică, exaltată sau
ludică, fără îndoială spre a se
preface că nu văd abisurile fiinţei
„Dar cumplit e jos, acolo
Omul să nu-i încerce pe zei,
Să nu poftească nicicînd a
privi Ce-acoperă ei,
milostivi, cu noapte şi
groază. ” (Schiller,
Scufundătorul)
144. Pe vremea lui Schiller
nu sosise încă momentul
confruntării cu lumea de
 b) Despre instinctele caracter reactiv, de
fundamentale afectanţă, tră
sătură semnificativă
145. în Scrisoarea a 12-a,
pentru introvertit. Un
Schiller se confruntă cu
extravertit ar scoate
problema
în relief mai întîi
celor două instincte
caracterul dorinţei.
fundamentale cărora le
Mai departe, caracteristic
consacră o descriere
e faptul că acest
completă. Instinctul
instinct reclamă
„senzorial ” se ocupă de
schimbare. Ideea
„aşezarea omului
pretinde imu
în limitele timpului şi de
abilitate şi eternitate.
transformarea lui în
Cel care se află sub
materie ”. El re
primatul ideii aspiră
clamă „schimbarea
la statornicie, de unde
pentru ca timpul să aibă
şi faptul că tot ceea ce
un conţinut. Aceas
tinde spre schim
tă stare a timpului doar
bare se află de partea
plin se numeşte
opusă, în cazul lui
senzaţie. ”3 * „Omul nu
Schiller, de partea
este în această stare decît
sen
o unitate de mărimi, un
timentului şi a
moment plin
senzaţiei, care, potrivit
al timpului — sau mai
regulii, sînt contopite
degrabă nu este el, căci
ca
personalitatea îi
fiind insuficient
este anulată atîta vreme
dezvoltate. Schiller nu
cit îl stăpîneşte senzaţia
distinge îndeajuns între
iar timpul îl
sentiment şi senzaţie,
tîrăşte după sine.” „Prin
după cum reiese din
legături indestructibile,
următorul pasaj:
el (instinctul)
„Sentimentul poate
încătuşează spiritul care
doar să spună:
aspiră să se înalţe
aceasta e adevărat
dincolo de lumea
pentru
simţurilor şi cheamă
acest subiect în acest
abstracţia, din foarte
moment, iar în alt
liberele ei peregrinări
moment, poate să
prin infinit, înapoi în hotarele
apară
prezentului.” 35
un alt subiect şi să ia
146. Este absolut caracteristic
înapoi afirmaţia
pentru psihologia lui Schiller
senzaţiei mome ntane”
faptul că el consideră
(loc. cit.).
„senzaţie ”, şi nu,
147. Acest citat arată că,
bunăoară, dorinţă
pentru Schiller,
senzo
senzaţie şi sentiment
rială activă,
coincid şi în uzul limbii.
manifestarea acestui
Se vede că el
instinct. Ceea ce
evaluează şi
dovedeşte că
diferenţiază
pentru el,
34Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
senzorialitatea are
35Loc. cit.
110 TIPURI DESPRE 111
PSIHOLOG IDEILE LUI
ICE SCHILLER

insuficient sentimentul de aspect constituie fiinţa lui

senzaţie. Simţirea diferenţiată propriu-zisă şi că el este cu
poate constata şi valori generale, nu adevărat el însuşi, atunci
doar cazuistice. Dar este adevărat cînd este afectat de obiect;
că senzaţia afectivă a tipului de ceea ce putem înţelege,
gîndire introvertită este, din dacă avem în vedere că
cauza caracterului ei pasiv şi pentru el relaţia cu obiectul
reactiv, de natură doar cazuistică, este funcţia diferenţiată de
deoarece ea nu se poate mare valoare, căreia i se
niciodată ridica, dincolo de cazul opun, în aceeaşi măsură în
particular care a produs-o, la care sînt indispensabile
compararea abstractă a tuturor introvertitului, gîndirea abs-
cazurilor, operaţie ce revine tractă şi simţirea. Gîndirea
pentru tipul gîndirii introvertite tipului simţirii extravertite
funcţiei gîndirii, şi nu funcţiei este tot atît de afectată de
simţirii. Contrariul se produce la prejudecata senzorialităţii
tipul simţirii introvertite, la care pe cît este şi simţirea tipului
sentimentul dobîndeşte caracter gîndirii introvertite. Pentru
abstract şi general şi el poate de amîndoi, ea este „limitare”
aceea identifica valori generale şi extremă la materialitate şi
durabile. cazuistică. Şi trăirea
obiectului
148. Din descrierea lui
36Adică „extravertit”.
Schiller mai rezultă că
37Adică „introvertit”.
senzaţia afectivă (prin care
denumesc tocmai amestecul
caracteristic de sentiment şi
senzaţie în cazul tipului
gîndirii introvertite) este
acea funcţie cu care eul nu
se consideră identic. Ea
asumă caracterul unei
împotriviri, al unui ce străin, care
„anulează” personalitatea, o
tîrăşte după sine, care îl
situează pe om în afara sa, îl
înstrăinează de el însuşi. De
aceea Schiller o compară cu
afectul care îl face pe om „să-
şi iasă din sine”36. Revenirea la
luciditate „este numită la fel
de corect a intra în sine31, adică
a se întoarce în propriul eu,
a-şi restaura persoana”. De
aici rezultă fără echivoc că,
pentru Schiller, senzaţia
afectivă nu pare să aparţină
persoanei, ci este mai mult
sau mai puţin o împrejurare
auxiliară supărătoare, căreia
ocazional „i se opune
biruitor o voinţă fermă”, în
ce-1 priveşte pe extravertit,
s-ar zice că tocmai acest
cunoaşte „foarte libere peregrinări T re
prin infinit”, nu doar abstrac
ţia, ca la b uie să ne întrebăm însă:
Schiller. o are se nsul şi valoarea
p ersonalităţii
149.E xcluzînd senzorialitatea de la
stau într-adevăr num ai în
conceptul şi dom eniul
statornicie? N u tot la fel sînt
persoanei, Schiller poate să
şi trans
afirme că persoana este
fo rm are a , de ve n ire a ,
„unitatea
e vo lu ţia? N u re p re zintă e le
absolută şi indivizibilă ” care „nu
v alori ch ia r
poate fi niciodată în contra
a
m ai înalte decît sim pla „sfidare”
d icţie cu sine însăşi ”. A ceastă
s chim bă rii? 40
u nita te e ste un deziderat al
151.„ Acolo deci unde dom ină
inte
instinctul form ei şi obiectul
lectului care ar dori să-şi
pur lucrează în noi, se
m enţină subiectul într-o ideală
produce o m axim ă dilatare a
integri
fiinţei, acolo
ta te , m o tiv p e n tru c a re , în
dispar toate limitele, acolo omul s-a
c a lita te d e fu n c ţie
ridicat de la o unitate de
s u p e rio a ră , e l
m ărim i, la c a re îl m ărg in e a
exclude funcţia senzorialităţii
s im ţu l s ă răc ă c io s, la o
care îi apare inferioară.
u n ita te d e
R ezultatul
ide i ca re cu p rin d e în s in e
este o m utilare a fiinţei um ane,
între g u l im p e riu a l
cauză şi origine a demersului
fe n om en e lo r.”
întreprins de Schiller.
„Noi nu m ai sîntem indivizi, ci
150.D eoarece sentim entul are pentru
specie; judecata tuturor spiritelor
Schiller calitatea sen
e ste exprim a tă prin judecata
zaţiei afective, fiind drept
n oa stră , aleg erea tuturor
urmare de natură doar
inim ilor
cazuistică, eva
e ste rep re ze ntată prin fa pta
luarea m axim ă, veritabilă
n oa stră”.
valoare eternă, este, fireşte,
152.E în afară de discu ţie că
acordată
g în dire a introve rtitului as piră
g îndului m od elator, nu m it d e
către acest hyperion, păcat
:
S ch ille r „ in stin ctul fo rm e3 8i”
num ai că unitatea de idei este
„ D a r in clip a în c a re g în d u l
idealul
d e c la ră : a ş a e s teel, de cide de-
38„Instinctul formei” se suprapune
a
la Schiller cu „forţa de
p u ru ri ş i în ve ci,iar
gîndire”, cf.
va la b ilitatea en u nţu lu i s ă u
Scrisoarea a 13-a.
e ste g aran tată
39Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
de personalitateaînsăşi, care
40Mai departe, Schiller însuşi
sfidează orice schim bare. ”3 9
critică acest punct.
112 TIPURI DESPRE 113
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
unei clase de oameni limitate ca o bucată de natură, anume
număr. Gîndirea este doar o acea energie instinctivă,
funcţie care, în condiţii de deplină neîmblînzită, care sperie
dezvoltare şi de supunere ex- tipul diferenţiat, atunci cînd
clusivă la propriile ei legi, ridică, „din întîmplare” se
firesc, pretenţii la generalitate. De manifestă, nu în funcţia
aceea doar o parte a lumii poate ideală, unde este lăudată şi
fi sesizată prin gîndire, o altă parte venerată ca entuziasm divin,
doar prin sentiment, o alta doar ci în funcţia valoric
prin senzaţie etc. De aceea există inferioară, aşa cum afirmă
şi diferite funcţii psihice, căci desluşit Schiller: „Dar
sistemul psihic poate fi înţeles transformarea va tîri după
biologic doar ca sistem de ea individualitatea şi nevoia
adaptare, aşa cum există probabil ta din clipa de faţă şi va face
ochi pentru că există lumină. cîndva, din ceea ce doreşti
Oricum, gîndirea nu poate avea acum înflăcărat, obiectul tău
decît importanţa unei treimi sau a de dezgust.”41
unei pătrimi, deşi în propria sferă itfel pe oameni atît de departe de
ea este valabilă în exclusivitate,
tot aşa după cum vederea este • „Natura este oare aceea
funcţia exclusiv valabilă pentru care ei înşişi?” (n. t.)
receptarea vibraţiilor luminoase 41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a.
iar auzul pentru aceea a
vibraţiilor sonore. Cel care aşază
„unitatea ideilor” prea sus şi îşi
simte senzaţia afectivă ca pe un
pol opus al personalităţii sale
poate fi asemuit cu un om care
are, ce-i drept, ochi buni, dar este
complet surd şi inestetic.
153. „Nu mai sîntem indivizi, ci
specie”; fireşte, dacă ne
identificăm cu gîndirea, în
genere cu o singură funcţie
în exclusivitate, atunci
sîntem fiinţe colective, de
valoare generală, dar cu
desăvîrşire străine de noi
înşine. Exceptînd acest sfert
de psihic, celelalte trei sferturi se
află în umbră, refulate şi
subapreciate. „Est-ce la
nature qui porte ainsi Ies
hommes si loin d’eux-
memes?”* — este o întrebare pe
care ne-o putem pune aici
împreună cu Rousseau. Nu
în primul rînd natura, ci
propria noastră psihologie
supraevaluează în chip
barbar una din funcţii,
lăsîndu-se tîrîtă de ea.
Acest impetus este oricum
154.Indiferent dacă ceea ce e
neîmblînzit, fără măsură şi dis
proporţionat se m anifestă
sub form a senzorialităţii — in
abiec-
tissimo loco— sau sub form a
supraevaluării şi zeificării
func
ţie i e xtrem d ifere nţiate ,
avem în e se nţă de -a fac e cu
ace laşi
lucru, anume cubarbarie.Fapt care
scapă însă observaţiei atîta
timp cît sîntem hipnotizaţi de
obiectulfaptei şi trecem cu vede
rea pe cum-u\ acţiunii.
155.A fi identici cu o funcţie
diferenţiată înseam nă a fi
co
lectivi, oricum însă nu
colectiv identicica primitivii, ci
colectiv
adaptaţi:„judecata
tuturor spiritelor se
exprim ă prin judecata
noastră”, doar în situaţia în
care noi gîndim şi vorbim
exact aşa
cum o aşteaptă de la noi
cei a căror gîndire este
diferenţiată şi
adaptată în aceeaşi
m ăsură ca şi a noastră. Şi
„opţiunea tuturor
inim ilor este reprezentată
de fapta noastră ” , în
m ăsura în care
noi gîndim şi acţionăm
aşa cum doresc toţi să
gîndim şi să ac
ţion ăm . T oţi cre d c ă cel
m ai b un lucru şi ce l m ai
vre dnic d e
năzuinţă este de a ajunge
pe cît mai mult posibil la o
identificare
cu funcţia dife renţiată,
căci ace asta aduce cele
m ai evide nte
avantaje sociale; lat urile m ai
puţin dezvoltate ale
om ului însă,
care alcătuiesc uneori o
bună parte din
individualitatea sa, pro
duc cele m ai m ari
dezavantaje . „De îndată
ce se afirm ă”, scrie
Schiller, „un antagonism
iniţial, prin urm are
necesar, între cele
două instincte, nu există,
fireşte, alt m ijloc de a
păstra unitatea
om ului decît acela de a
supune necondiţionat
instinctul senzo
rial instinctului raţional.
D in aceasta însă poate să
rezulte doar
m onotonie, şi nu arm onie,
om ul răm înînd m ai
departe veşnic
divizat.”42 „Deoarece este
greu să ne păstrăm
fidelitatea faţă de
principii în condiţii de
vivacitate a
sentim entului, recurgem
la
calea m ai com odăde a
pune caracte rul la
adăpost prin îm pie
trirea sentimentelor;căci,
fireşte, este infinit mai uşor
a fi lăsaţi
în pace de un adversar
dezarm at decît a stăpîni
un duşm an cu
rajos şi robust. în această
operaţie constă în bună
m ăsură ceea
ce se cheamă a forma un
om; şi anume, în sensul bun
al cuvîntu-
lui, respectiv în accepţia
om ului nu doar exterior, ci
şi interior.
Un om astfel form at va fi,
evident, apărat de
pericolul de a de
ve ni o natură grosolană şi
de a apărea ca atare, el
va fi însă,
42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a
13-a.
114 TIPURI PSIHOLOGICE
totodată, înarm at cu principii
îm potriva tuturor senzaţiilor
naturii şi va fi tot atît de puţin
accesibil um anităţii din afară cît şi
celei dinăuntru. ”4 3
156.î i este şi lui Schiller cunoscut
faptul că cele două funcţii,
gîndirea şi afectanţa
(senzaţia afectivă), se pot
substitui reciproc
(ce ea ce s e în tîm plă, cum
a m v ăzut, atun ci cîn d una
d in fu ncţii
este preferată). „El poate
să pună intensitatea
reclam ată de forţa
a ctivă p e se a m a fo rţe i
p as iv e (a fectan ţa ), să
im piete ze a su p ra
in s tin c tu lu i fo rm e i p rin
in s tin c tu l m a te rie i ş i s ă
tra n s fo rm e
fa c u lta te a re c e p to a re în
fa c u lta te d e te rm in a n tă . E l
p o a te s ă
repartizezeforţei active
(gîndirii pozitive) extensia
care se cu
vine forţei pasive, să
im pieteze asupra
instinctului m ateriei prin
instinctul hranei şi să
substituie facultăţii
recepto are facultatea
determ inantă. în prim ul caz
el nu va fi niciodată el
însuşi, în al
d oilea caz el n u v a fi
n icio da tă a ltce va decît e l
îns uş i.” 4 4
157.în acest pasaj sînt cuprinse
multe din ideile pe care le-am
expu s m ai sus . D acă
fo rţa gînd irii pozitive s e
scurge către sen
zaţia afectivă, ceea ce ar
coincide cu o răsturnare a
tipului intro
vertit, atunci calităţile
senzaţiei afective
nediferenţiate, arhaice,
de vin p redom ina nte,
ad ică indiv id ul ca de
în tr-o fo rm ă extrem ă
de raportare, într-o
identificare cu obiectul
sim ţit. A ceastă stare
corespunde unei aşa-
num ite extraversii valoric
inferioare,adică
u n ei e xtrav ersii care îl
d es p rind e p e o m , ca să
s pu n aş a, to ta l
d e e ul s ău ş i îl a b so a rb e
în leg ă tu ri şi id en tită ţi
colective , d e
n atură arh aică . E l nu
m ai es te atun ci „e l
îns uş i” , ci es te s im plă
raportare, identic cu
obiectul său şi de aceea
fără reazem . Intro
vertitu l sim te instinctiv
o m a xim ă rezistenţă
îm po triv a ace stei
s tă ri, cee a ce în s ă n u îl
îm p ie d ică s ă ca dă ,
a de s ea inco n ştien t,
în ea . O a stfel d e s ta re
n u e ste în nici u n caz de
con fu n d at cu
extraversia unui tip
extravertit, deşi
introvertitul este
întotdeau
na înclinat să facă o
atare confuzie şi să
m anifeste pentru aceas
tă extrav ersie ace laşi
d is preţ pe care îl
n utre şte, de fapt, m e re u
pentru propria sa relaţie. 45
Invers, cel de al doilea caz
reprezintă
43Loc. cit.
44Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.
45Aş vrea să observ aici,
spre evitarea unor
confuzii, că acest
dispreţ nu
se referă, de regulă, la
obiect, ci la relaţia cu
el.
 DESPRE IDEILE LUI 115
SCHILLER
descrierea pură a tip ului gînd irii
intro ve rtite care s e cond am nă la
sterilitate suprim îndu-şi senzaţia
afectivă valoric inferioară, adică se
situează într-o stare în care „el
este tot atît de puţina cces ib il
um a nită ţii d in afară cît şi cele i
din ăuntru”.
158.E ste limpede că Schiller are
aici mereu în vedere tipul
introvertit. Extravertitul al
cărui eu se află nu în gîndire,
ci în
relaţia afectivă cu obiectul
se găseşte pe sine tocm ai prin
obiect,
în vrem e ce in trov ertitul
s e p ie rd e p rin e l. C în d
in tro verte ş te ,
extravertitul stabileşte însă
o raportare valoric
inferioară la idei
colective, o identificare cu
o gîndire colectivă de
natură arhaică,
concretă, pe care am pu tea-o
numi reprezentare senzorială.
în
această funcţie valoric
inferioară, extravertitul se
pierde pe sine,
după cum introvertitul se
pierde în extraversia sa;
drept urm are,
e xtrav ertitu l are a ce e aş i
a ve rs iu n e, ace ea şi s p aim ă
s au ace la şi
dispreţ pentru introversie ca
şi introvertitul pentru
extraversie.
159.S chiller resimte opoziţia
între cele două m ecanism e,
în
cazul său dintre senzaţie şi
gîndire sau, după cum spune
el în
suşi, dintre „m aterie şi
form ă”, dintre „pasivitate şi
activitate”
(afectanţa şi îgndire46) ca fiind
de neîm păcat.„Distanţa
dintre
senzaţie şi gîndire ” este
„infinită” şi ea nu poate fi de
„absolut
nim ic m ediată ”. Cele două
„stări se opun reciproc şi ele
nu pot
niciodată să se
contopească. ” 4 7 D ar aceste
două instincte vor să
existe, iar ca „energii” , aşa
cum le concepe Schiller
într-un m od
foa rte m o de rn, ele tin d
către „re la xa re ” 4 8 ş i au
ne vo ie d e e a .
„Instinctul m ateriei, ca şi
instinctul form ei îşi iau în
serios exi
genţele, pentru că în ce
priveşte cunoaşterea, unul se
referă la
realitatea,celălalt lanecesitatea
lucrurilor.”49 „Relaxarea in
stinctului senzorial nu
trebuie să fie nicicum
efectul unei nepu
tinţe fizice sau al unei
apatii a senzaţiei care
m erită întotdeauna
doar dispreţ; ea trebuie să fie
un act al libertăţii, activitate
o a
persoanei, care, prin
intensitatea ei m orală, o
m oderează pe cea
senzuală. [...] Sim ţurile pot
să piardă doar în favoarea
spiritu-
46în opoziţie cu gîndirea
reactivă, tratată mai sus.
47Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a
18-a.
48Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
49Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
116 care, în primul rînd, reprimă şi
TIPURI PSIHOLOGICE absoarbe funcţiile valoric
lui.”50 Rezultă de aici că spiritul inferioare. Ceea ce ar fi ca un
poate să piardă doar în favoa- fel de revoltă a sclavilor
rea simţurilor. Schiller nu o împotriva idealului eroic care
spune direct, dar o are în ne obligă să le sacrificăm pe
vedere, atunci cînd afirmă: toate celelalte uneia singure.
„Acea relaxare a instinctului Dacă se renunţă la acest
formei nu trebuie să fie efectul principiu care, după cum se
nici al unei neputinţe a ştie, a fost dezvoltat într-o
spiritului şi nici al unei măsură deosebit de mare de
indolenţe a forţei de gîndire şi creştinism, în vederea
de voinţă, care ar înjosi spiritualizării omului, iar apoi a
omenirea. Ea trebuie să aibă fost foarte eficient utilizat
drept izvor lăudabil abundenţa pentru reducerea acestuia la
senzaţiilor; senzorialitatea materialitate, se eliberează,
însăşi trebuie să-şi afirme cu desigur, funcţiile valoric
forţă victorioasă domeniul şi să inferioare care pretind, pe
se opună violenţei pe care drept
spiritul, prin activitatea lui 50Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.
cotropitoare, ar dori bucuros 51Loc. cit.
să i-o impună.”51
160. Aceste cuvinte exprimă
recunoaşterea egalităţii dintre
drepturile „senzorialităţii” şi cele
ale spiritualităţii. Schiller acordă
deci senzaţiei dreptul la proprie
existenţă. Vedem totodată în
acest pasaj o aluzie la o idee
mai profundă, anume la ideea
unei „acţiuni reciproce” a celor
două instincte, a unei
comunităţi de interese sau simbioze,
cum am spune noi într-un spirit mai
modern, în care produsul de
descompunere al unei activităţi
ar fi substanţa nutritivă a
celeilalte. Schiller afirma că
„acţiunea reciprocă a celor
două instincte constă în faptul
că eficienţa unuia întemeiază şi
totodată limitează eficienţa
celuilalt şi că fiecare din ele
ajunge la cea mai înaltă
manifestare de sine prin calitatea
celuilalt de a fi activ”.
Corespunzător acestei idei,
opoziţia lor nu s-ar cuveni
suprimată ci, dimpotrivă,
considerată utilă şi
stimulatoare pentru viaţă,
trebuind să fie păstrată şi
susţinută. Această pretenţie se
îndreaptă împotriva
predominanţei unei funcţii
diferenţiate şi socialmente
valoroase, căci ea este aceea
 DESPRE IDEILE LUI mai înaltă, aproape
SCHILLER 117 mistică. Contrariile se pot
practic împăca doar prin
sau pe nedrept, aceeaşi
compromis, sau pe cale
recunoaştere ca şi aceea care îi
iraţională, atunci cînd între
revine funcţiei diferenţiate. Prin
ele apare un novum, care pe
aceasta se manifestă desluşit,
de-o parte este diferit de
în cazul gîndirii introvertite,
fiecare din ele, pe de altă
opoziţia totală între
parte, este totuşi apt să
senzorialitate şi spiritualitate.
le absoarbă în egală
Opoziţia totală duce, aşa cum
măsură energiile, ca
spune şi Schiller, la o limitare
expresie a amîn-durora şi
reciprocă, ceea ce echivalează
a nici unuia. Acest lucru nu
psihologic cu o abolire a
poate fi conceput, ci doar creat
principiului puterii, respectiv cu
de viaţă. Această din
renunţarea la valabilitatea ge-
urmă privinţă o are într-
nerală prin intermediul unei
adevăr în vedere Schiller,
funcţii colective, diferenţiată şi
aşa cum rezultă din
general adaptată.
următoarea frază: „Dacă
161. Rezultă de aici, ar exista situaţii în care el
fără doar şi poate, (omul) ar face
individualismul, respectiv concomitent această du-
necesitatea unei blă experienţă, respectiv
recunoaşteri a ar avea conştiinţa
individualităţii, a recu- libertăţii şi totodată
noaşterii omului, aşa cum sentimentul existenţei
este el. Dar să vedem cum sale, în care s-ar simţi
încearcă Schiller să materie şi concomitent ar
rezolve problema! „Acest învăţa să se cunoască pe
raport reciproc al celor sine ca spirit, ar beneficia
două instincte este doar în aceste cazuri, şi
o sarcină a raţiunii, pe absolut numai în ele, de
care omul este în stare s- o intuiţie deplină a
o rezolve numai 52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.
împlinindu-şi existenţa.
Este în sensul cel mai
propriu al cuvîntului
ideea umanităţii sale,
deci un infinit de care, în
cursul timpului, el se poate
tot mai mult apropia, fără
a izbuti să-1 atingă
vreodată.”52 Se vede de
aici că Schiller este
unilateral condiţionat de
tipul său, altminteri nu i-
ar fi venit ideea să
considere acţiunea
reciprocă a celor două
instincte drept o „sarcină
a raţiunii”, căci pe cale
raţională contrariile nu
pot fi împăcate — tertium
non datur —, de aceea se şi
numesc contrarii. Doar
dacă prin raţiune Schiller
nu înţelege altceva de-cît
ratio, bunăoară o facultate
118 TIPURI DESPRE 119
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
propriei sale umanităţi, iar obiectul creează atît sim boluri, cît şi o
care i-ar procura-o i-ar sluji
de sim bol altă funcţie care înţelege
al m enirii sale împlinite.”
53 sim bo
lurile. Căci aceasta din urm ă
162.Dacă omul ar fi deci în stare
nu este inclusă în creaţ ia
să-şi trăiască simultan am
simbo
bele forţe sau instincte ,
lului, ci este, dim potrivă, o
adică să sim tă gîndind şi să
funcţie pentru sine care ar
gîndească
putea fi
simţind, ar lua naştere în el,
numită gîndire sau înţelegere
din trăirea lui (ceea ce Schiller
simbolică. Esenţa simbolului
nu
con
m eşte obiect), unsimbol care
stă în aceea că el nu
ar exprim a m enirea lui
reprezintă un conţinut pe de-
realizată,
a-ntregul in
adică drum ul în lungul căruia
teligibil, ci sugerează doar
se îm pacă D a cu N u. înainte
intuitiv sensul pozit iv al
de
acestuia.
a ne apropia de psihologia
Cre area unui sim bol nu este
acestei idei, să vedem cum
un proces raţional căci
consideră
acesta nu
Schiller esenţa şi apariţia
ar putea să producă o
acestui simbol: „Obiectul
im agine cu un conţinut în
instinctului
esenţă incog
sen zorial [... ] es num e şte
noscibil, înţelegerea
viaţă în acce pţia cea m ai
sim bolului pretinde o
larg ă; o
anum ită intuiţie care
noţiune care semnifică
să recunoască aproxim ativ
întreaga existenţă materială şi
înţelesul sim bolului creat şi
orice pre
să-1 în
zenţă nem ijlocită în sim ţuri.
corporeze conştiinţei.
Obiectul instinctului form ei
163.Această funcţie, socotită de
[. .. ] se
Schiller un al treilea instinct
num eşte form ă (Gestalt)[...],
şi num ită de elinstinct
o noţiune care cuprinde toate
ludic, nu este
ca
asem ănătoare nici uneia
lităţile formale ale lucrurilor şi
din cele două funcţii, dar se
toate relaţiile acestora cu
află între ele şi satisface
forţele
exigenţele
gîndirii.” Obiectul funcţiei
am belor ese nţe,
m ediatoare se num eşte, după
presupunînd anum e (ceea ce
Schil
Schiller nu m en-
ler, „formă vie ”, care ar fi
53Loc. cit.
tocmai simbolul unificator al
54Loc. cit..
contra
riilor, „o noţiune care
desemnează toate calităţile
estetice ale ef
nom ene lor şi, într-un cuvînt,
ceea ce se num eşte într-un
se ns
foarte larg frum useţe ”54.
Sim bolul presupune însă o
funcţie care
ţionează) că senzaţia şi gîndirea
ar fi funcţiile serioase. Dar nu puţini
sînt aceia la care nici senzaţia, nici
gîndirea nu sînt pe de-a-ntregul
serioase; la aceştia, nu jocul, ci
seriozitatea ar trebui să fie la mijloc.
Cu toate că Schiller neagă în altă
parte55 existenţa unui al treilea
instinct fundamental, cu rol
mediator, admitem totuşi că deşi
concluzia lui este întrucîtva
defectuoasă, intuiţia lui este cu
atît mai corectă. Căci, într-adevăr,
între contrarii se află ceva care în
cazul tipului pur diferenţiat este
invizibil. La introvertit, el constă în
ceea ce am numit senzaţie afec-
tivă. Din cauza refulării relative,
funcţia valoric inferioară este doar
în parte ataşată de conştient, în
parte se leagă de inconştient.
Funcţia diferenţiată este adaptată
cît mai mult posibil realităţii
exterioare, ea este de fapt o
funcţie a realului şi de aceea din ea
se exclude, pe cît posibil, elementul
fantastic. Acesta este asociat cu
funcţiile valoric inferioare, în
acelaşi fel reprimate. De aceea,
senzaţia introvertitului, de obicei
afectivă, este intens colorată de
fantezie inconştientă. Cel de-al
treilea element în care se
întîlnesc contrariile este activitatea
fanteziei, pe de o parte creatoare, pe
de alta receptoare. Această
funcţie este numită de Schiller
instinct ludic, expresie care cuprinde mai
mult decît spune. Schiller exclamă:
„Căci spre a spune o dată
desluşit, omul se joacă doar
atunci cînd este om în deplina
accepţie a cuvîntului, şi este pe
de-a-ntregul om doar atunci cînd
se joacă.” Obiectul instinctului
ludic este pentru el frumuseţea.
„Omul trebuie doar să se joace cu
frumuseţea şi el trebuie să se
joace doar cu frumuseţea.”56
164. Schiller era de fapt
conştient de ceea ce ar
putea să însemne situarea
„instinctului ludic” pe locul cel
mai de sus. Cum am văzut,
suspendarea refulării
produce un şoc al
contrariilor şi o nivelare care
se sfîrşeşte cu o depreciere
a valorilor pînă atunci
superioare. Manifestarea laturii
barbare a europeanului este o
catastrofă culturală, în
accepţia noastră de astăzi;
căci cine poate garanta că
un om de această speţă,
dacă va începe să se joace,
îşi va propune tocmai să
creeze o atmosferă estetică
şi să con-
55Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
56Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
120 condiţia barbariei. De aceea
TIPURI PSIHOLOGICE trebuie să stabilim odată unde
se situează el în fiinţa sa cea
sume frumuseţe autentică? Ar
mai intimă. A priori omul este
fi o anticipare cu totul nejustifi-
atît senzaţie, cît şi gîndire, şi
cată. Mai degrabă ne putem
este în opoziţie cu sine însuşi;
aştepta pentru început la cu
de unde şi faptul că, prins la
totul altceva de la degradarea
mijloc, el este înlăuntrul său o
necesară a prestaţiei culturale.
fiinţă care participă la ambele
Schiller afirmă pe bună
instincte, putînd fi totuşi
dreptate: „La primele sale
deosebit de ele, în aşa fel încît
încercări, instinctul estetic al
trebuie să sufere instinctele
jocului abia de va putea fi
sau, eventual, să se încline în
recunoscut, căci instinctul
faţa lor, sau poate chiar să le
senzorial cu capriciile sale
folosească, dar numai deo-
bizare şi cu poftele sale aprige
sebindu-se de ele ca de forţe
se interpune neîntrerupt. De
ale naturii cărora le este
aceea observăm că ceea ce e
supus, însă cu care nu se
nou şi uluitor, multicolor,
socoteşte identic. Schiller
aventuros şi bizar, violent şi
declară în această
sălbatic ia mai întîi în stăpînire
gustul rudimentar şi de nimic 57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
nu fuge mai mult ca de
simplitate şi de linişte.”57
Conchidem de aici că Schiller
era conştient de primejdia
acestei transformări. De unde şi
faptul că el nu se putea
mulţumi cu soluţia găsită, ci
simţea în chip viu nevoia de a
oferi omului pentru umanitatea
sa o temelie mai sigură decît
aceea incertă a atitudinii ludic
estetice. Aşa se şi cuvine să fie.
Căci opoziţia dintre cele două
funcţii sau grupuri de funcţii
este atît de mare şi de gravă,
încît jocul abia dacă ar putea să
ţină în cumpănă greutatea şi
gravitatea acestui conflict.
Similia similibus curantur — este
nevoie de un al treilea element care
cel puţin să le echivaleze pe
celelalte două în privinţa
seriozităţii. în cazul atitudinii
ludice trebuie să dispară orice
urmă de seriozitate, ca să apară
posibilitatea unei absolute
determinări. Instinctul se
complace în a se lăsa
ademenit cînd de senzaţie, cînd
de gîndire, cînd de jocul cu
obiectele, cînd de acela cu
gîndurile. Oricum, el nu se va
juca doar cu frumuseţea, căci
pentru asta, omul ar trebui să
nu mai fie barbar, ci deja educat
estetic; problema este de a şti
cum ar putea să iasă din
 DESPRE IDEILE LUI depăşită, nu are nici o
SCHILLER 121 importanţă pentru scopul
pe care-1 urmărim.
privinţă: „Această sălăşluire în
Synesius spune despre
om a celor două instincte fun-
acest spirit: „Spiritus
damentale nu contrazice de altfel în nici
phantasticus inter aeterna et
un chip unitatea absolută a
temporalia medius est, quo et
spiritului, atîta timp cît îl
plurimum vivimus.”60 Spiritus
distingem pe acesta de ele. Ce-
phantasticus este acela care
i drept, cele două instincte
uneşte în sine contrariile
există şi acţionează în el; dar el
şi de aceea el coboară în
însuşi nu este nici materie, nici
natura instinctuală pînă
formă, nici senzorialitate, nici
la animalic, unde devine
raţiune.”58
instinct şi stimulează
165. Mi se pare că pofte demonice: „Vindicat
Schiller sugerează aici enim sibi spiritus hic aliquid
ceva foarte important, velut proprium, tanquam ex
anume posibilitatea de a vicinis quibusdam ab extremis
distinge un nucleu individual, utrisque, et quae tam longe
care poate fi cînd disiuncta sunt, occurrunt in una
subiectul, cînd obiectul natura. Atqui essentiae phantas-
funcţiilor opuse, dar care 58Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.
rămîne întotdeauna 59Citez după traducerea
distinct de ele. Distincţia latină a lui Marsilius
însăşi este o judecată, Ficinus de la 1497.
atît intelectuală, cît şi 60„Spiritul fanteziei, prin a
morală. La unul, ea se cărui activitate trăim cel
înfăptuieşte prin gîndire, mai mult, ocupă
la altul prin simţire. Dacă loc intermediar între etern
ea nu izbuteşte sau pur şi şi vremelnic.”
simplu nu este afectată,
urmarea va fi disoluţia
individului în perechi de
contrarii, prin
identificarea lui cu ele. O
altă consecinţă va fi
dezbinarea de sine însuşi
sau decizia arbitrară în fa-
voarea unei laturi ori a
alteia şi refularea brutală
a celei opuse. E vorba
aici de o foarte veche
observaţie care, după cîte
ştiu, a fost din punct de
vedere psihologic cel mai
interesant formulată de
către Synesius, episcopul
creştin din Ptolemais şi
elev al Hy-patiei. în cartea
De somniis59, el atribuie
practic noţiunii de spi-ritus
phantasticus acelaşi loc în
psihologie pe care Schiller îl
atribuie instinctului ludic,
iar eu fanteziei creatoare,
doar că el nu se exprimă
psihologic, ci metaforic, ceea
ce, ca orice formulare
122 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
ticae latitudinem natura per multas rerum
sortes extendit, des-cendit utique usque ad
animalia, quibus non adest ulterius in-
tellectus. Atque est animalis ipsius ratio,
multaque per phantas-ticam hanc
essentiam sapit animal [...] Tota genera
daemonum ex eiusmodi vita suam
sortiuntur essentiam. lila enim ex toto suo
esse imaginaria sunt, et iis quae fiunt
intus, imaginata.”61
166. Din punct de vedere
psihologic, demonii nu sînt altceva
decît interferenţe ale
inconştientului, adică
irumperi de natură spontană
ale unor complexe
inconştiente în continuitatea
fluxului conştient.
Complexele sînt comparabile
cu demonii care ne tulbură
capricios gîndirea şi
acţiunea. De aici, faptul că
Antichitatea şi Evul Mediu
considerau tulburările
nevrotice grave drept cazuri
de posesiune. Dacă deci
individul se aşază consec-
vent de o anumită parte,
inconştientul se va aşeza de
cealaltă parte şi se va
revolta; este ceea ce i-a
izbit probabil cel mai mult
pe filozofii creştini sau
neoplatonicieni, în măsura
în care ci reprezentau
punctul de vedere al unei
spiritualizări exclusive.
Deosebit de preţioasă este
referinţa la natura
imaginară a demonilor.
După cum am arătat mai
sus, tocmai elementul
fantastic este asociat în
inconştient cu funcţiile
refulate. Prin faptul că
individul (cum putem spune,
pe scurt, în loc de nucleu
individual) nu se deosebeşte
de contrarii, el se contopeşte
cu ele şi ajunge să fie
lăuntric sfîşiat, adică în el
apare o dezbinare chi-
nuitoare. Synesius ne spune
DESPRE 123
IDEILE LUI
SCHILLER
în această ordine de idei:
„Proinde spiritus hic
animalis, quem beati
spiritualcm quoque animam
vocaverunt, fit deus et
daemon omniformis -et
idolum. In hoc etiam anima
poenas exhibet.”62
61„Acest spirit are ceva în el
care ii este propriu, ca şi
cum elemente din
zone apropiate şi din cele
două extreme, şi anume
elemente foarte
îndepărtate,
s-ar uni într-o singură
natură. De altfel, natura a
întins peste multe feluri de
lucruri această amploare a
esenţei fanteziei, coborînd-o
chiar pînă la animale
care nu mai au intelect. De
altfel, ea este raţiunea
animalului însuşi, iar ani
malul ştie multe lucruri prin
această esenţă fantastică
[...] Toate genurile de
demoni îşi capătă esenţa
dintr-o viaţă de acest fel.
Căci ei sînt imaginari în
întreaga lor fiinţă şi sînt
imaginaţi de cei în care ei
apar.”
62„Şi în consecinţă acest
spirit animal pe care
preafericiţii l-au numit su
flet spiritual devine
dumnezeu şi demon
multiform şi idol. în el
sufletul suferă
chinuri.”
 167. Participînd la instincte,
spiritul se face „dumnezeu şi de
mon multiform” . Această idee
stranie devine de îndată inteligi
bilă, dacă ne amintim că, în sine,
senzaţia şi gîndirea sînt funcţii
colective în care individu l (spiritul, la
Schiller) s-a destrămat
prin indistincţie. El devine astfel
o fiinţă colectivă, adică ase
mănătoare cu Dumnezeu,
deoarece Dumnezeu este o
reprezen
tare colectivă a fiinţei
universale. „în această stare ”,
spune
Synesius, „sufletul suferă ch inuri”.
Mîntuirea vine prin diferen
ţiere, prin aceea că spiritul, odată
devenit „humidus et crassus ”*,
cade în adînc, adică se implică în
obiect; dimpotrivă, transfigu
rat prin suferinţă, el se înalţă din
nou, „uscat şi fierbinte ”, deo-
sebindu-se tocma i prin calitatea
ignică de constituţia umedă a
locului său de şedere subteran.
168. în mod firesc se pune
acum întrebarea: care este forţa
prin care indivizibilul, adică
individualul, ar fi în măsură să se
apere de instinctele
separatoare? La faptul că acest
lucru s-ar
putea realiza pe calea
instinctului ludic nu se mai
gîndeşte nici
Schiller aici, căci în acest caz e
vorba de ceva serios, de o forţă
importantă, capabilă să-1 separe
eficient pe individ de contrarii.
Pe de-o parte valoarea supremă,
idealul cel mai înalt, îşi lansea
ză chemarea, pe de altă parte
este ispita celei mai intense
plăce
ri. „Odată dezvoltate, cele două
instincte fundamentale aspiră ”,
spune Schiller, „în mod necesar
şi potrivit naturii lor, la obţine
rea satisfacţiei; dar tocmai
pentru că ambele sînt necesare
şi am
bele aspiră la obiecte opuse,
această dublă necesitate se
anulea
ză, iar voinţa afirmă o libertate
deplină între ele. Voinţa este
deci aceea care se comportă ca
o forţă în raport cu cele două
instincte [...], dar n ici unul din ele nu
poate prin el însuşi să se
comporte ca o forţă faţă de
celălalt. [...] în om nu există o
forţă
mai mare decît propria sa
voinţă, şi libertatea sa interioară
nu
poate fi suprimată decît de ceea
ce îl suprimă şi pe el însuşi,
adică de moarte sau de orice fel
de pierdere a conştiinţei. ” 63
• „Umed şi grosolan” («. t.). 63
Loc. cit., Scrisoarea a 19-a.
124 TIPURI
PSIHOLOG
ICE
169. Este adevărat că,
logic vorbind, contrariile se
anulează, dai practic, nu este
aşa: instinctele se opun
reciproc în mod activ şi
provoacă un conflict, mai
întîi irezolvabil. Voinţa ar
putea, cc-i drept, să decidă,
dar numai atunci cînd se
anticipează acea slare la care
urmează să se ajungă.
Problema modului în care
omul iese din barbarie nu
este încă rezolvată şi nu
este încă instalată acea
condiţie care, singură, ar
putea conferi voinţei di-
recţia capabilă să satisfacă
şi să împace ambele
instincte. Semnul condiţiei
barbariei este tocmai acela
că voinţa este determinată
unilateral de o singură
funcţie, căci voinţa trebuie
să aibă totuşi un conţinut,
un scop. Şi cum ar putea fi
altfel decît printr-un proces
psihic anterior în care o
judecată intelectuală ori
afectivă, sau un apetit
senzual, să confere voinţei
conţinut şi scop. Cedînd
apetitului senzual, ca motiv
voluntar, acţionăm
corespunzător cu un singur
instinct şi împotriva
judecăţii noastre raţionale.
Invers, lăsînd judecata
raţională să stingă conflictul,
nici cea mai echitabilă
repartizare a interesului nu
va putea dccît să se sprijine
tot pe judecata raţională şi
să cedeze celuilalt instinct
prerogativele asupra
scnzorialităţii. Atita timp cit
voinţa va fi obligată să-şi
extragă conţinutul fie dintr-un
instinct, fie din altul, ca va fi
determinată într-o măsură
mai marc cînd de unul, cînd
de celălalt. Spre a putea
aplana într-adevăr conflictul,
DESPRE 125
IDEILE LUI
SCHILLER
voinţa ar trebui să se
întemeieze pe o condiţie
mediană sau pe un proces
intermediar cu un conţinut
echidistant faţă de cele
două laturi. Acest conţinut
ar trebui să fie, după
definiţia lui Schillcr, de
natură simbolică, deoarece
numai simbolul poate
asuma o poziţie mediatoare
între contrarii. Realitatea
presupusă de unul dintre in-
stincte este alta dccît aceea
presupusă de celălalt
instinct. Realităţile celor
două instincte îşi sînt reciproc
ireale sau aparente. Or,
simbolului îi revine acest
caracter dublu de real şi
ireal. Dacă n-ar fi decit real,
el nu ar mai fi simbol, ci
fenomen real, lipsit de orice
simbolism. Simbolic poate fi doar
ceea ce cuprinde în sine un anume
lucru şi contrariul său. Dacă
ar fi ireal, el n-ar fi decît
imaginaţie goală, lipsită de
orice referinţă reală şi, prin
urmare, nu ar mai fi simbol.
170. Funcţiile raţionale sînt,
potrivit naturii lor, incapabile
să creeze simboluri, căci
ele produc doar
raţionalitate, care este
univoc determinată şi nu proporţie a vieţii. (Şi
cuprinde concomitent şi anume în măsura în care
contrariul ei. Tot astfel, instinctul nu întîlneşte
funcţiile senzorialităţii nu situaţii la care nu este
sînt în stare să creeze adaptat. Intr-un astfel de
simboluri, căci şi ele sînt caz apar stagnare, afect,
determinate univoc de confuzie şi panică.)
către obiect şi se conţin
ni. Ar fi deci lipsit de
doar pe sine. Ar trebui
perspectivă dacă ne-am
deci, pentru a găsi acea
adresa conştiinţei pentru a
temelie imparţială a
decide în conflictul dintre
voinţei, să ne adresăm
instincte. O decizie conştientă ar fi
altei instanţe, în care
un simplu act arbitrar şi nu ar
contrariile să nu fie net
putea să confere voinţei
separate, ci să se afle
niciodată acel conţinut
încă în unirea lor
simbolic care, singur, este în
primitivă. Evident, acesta
măsură să mijlocească pe cale
nu este cazul conştiinţei.
iraţională o opoziţie logică.
Căci conştiinţa este în
Pentru aceasta trebuie să
esenţa ei discriminare,
mergem mai adînc, să
distincţie între eu şi non-
atingem acele temelii ale
eu, între subiect şi
conştiinţei care mai păstrează
obiect, între da şi nu etc.
încă instinctualitatea primi-
Distincţiei conştiente i se
tivă, anume în inconştient,
datorează de altfel
acolo unde toate funcţiile
separarea perechilor de
psihice se varsă,
contrarii, căci singură
nediferenţiate, în activitatea
conştiinţa poate deosebi
primitivă fundamentală a psi-
ceea ce e potrivit de ceea
hicului. Lipsa de
ce e nepotrivit sau lipsit
distincţivitate din inconştient
de valoare. Ea singură
provine mai întîi din legătura
poate declara că o
aproape nemijlocită a tuturor
funcţie anume este
centrilor cerebrali şi, în al
valoroasă iar alta lipsită
doilea rînd, din valoarea
de valoare şi îi poate de
energetică relativ slabă a
aceea conferi uneia forţa
elementelor inconştiente.64 Că
voinţei şi reprima celeilalte
acestea posedă relativ puţină
pretenţiile. Acolo însă
energie re-
unde lipseşte conştiinţa,
unde instinctualita-tea 64 H. Nunberg, „Ober korperliche
domină inconştient, nu Begleiterscheinungen assoziativer Vor-
există nici o reflecţie, nici gănge”, în: Jung, Diagnostische
un fel de pro et contra, nici o Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş.
dezbinare, ci simple evenimente, urm.
instinc-tualitate ordonată,
126 TIPURI
PSIHOL
OGICE
zultă din faptul că, dacă un
element inconştient este
accentuat mai puternic, el
încetează să mai fie
subliminal, ridicîndu-se peste
pragul conştiinţei, şi anume
datorită unei energii
particulare ce îi este proprie.
El devine atunci „idee subită”,
„reprezentare liberă” (Herbart).
Valorile energetice puternice
ale conţinuturi-lor conştiinţei
acţionează ca o iluminare
intensă care permite
recunoaşterea desluşită a
deosebirilor dintre ele şi
exclude confuziile. Invers, în
inconştient, elementele cele
mai eterogene se substituie
reciproc, în măsura în care
posedă o analogie fie şi vagă,
tocmai datorită clarităţii lor
reduse, a valorii lor energetice
mici. Chiar percepţii
eterogene se contopesc,
precum se vede în cazul
„fotismelor” (Bleuler), al „audiţiei
colorate”. Limba însăşi conţine
nu puţine astfel de contopiri
inconştiente, aşa cum am
arătat de exemplu pentru
sunete, lumină şi stări
afective.65
172. Inconştientul ar fi
acea instanţă psihică în care
tot ceea ce este separat şi
opus în conştiinţă se
contopeşte în grupări şi forme
care, odată ridicate la lumina
conştiinţei, manifestă o na-
tură în care intră elemente
componente atît ale unei
părţi, cît şi ale celeilalte şi
care, fără să aparţină nici
uncia din ele, revendică o
poziţie intermediară
autonomă Această poziţie
intermediară îi conferă, în
raport de conştiinţă, va!c?.re şi
nonvaloare; nonvaloare, în
măsura în care în grupările ei
nimic desluşit nu poate fi
direct perceput, motiv
DESPRE 127
IDEILE LUI
SCHILLER
pentru care conştiinţa se
simte stînjenită şi nu ştie ce
are de făcut cu ele; valoare
însă, în măsura în care
tocmai indistinctibilitatea îi
conferă acel caracter sim-
bolic ce revine de drept
conţinutului unei voinţe
mediatoare. în afară de
voinţă, în întregime
dependentă de conţinutul
său, omul mai dispune de un
mijloc auxiliar, anume de
inconştient, acea matrice a
fanteziei creatoare, capabilă
în orice clipă să plăsmu-
iască, pe calea procesului
natural al activităţii psihice
elementare, simbolurile care pot
sluji la determinarea voinţei
mediatoare. Spun „pot”, căci
simbolul nu vine să ocupe eo
ipso golul, ci rămîne în
inconştient, atîta timp cît
valorile energetice ale con-
ţinuturilor conştiinţei
depăşesc valoarea sa. în
condiţii normale,
65 WandTungen und Symbole
der Libido, pp. 155 ş. urm.
(reeditare: Sym->le der
Wandlung în: Gesammelte
Werke, V).
 este întotdeauna aşa, iar în nu intre contrarii, ci doar
condiţii anormale e vorba de în privinţa
o răsturnare a distribuirii sinelui, adică energia
valorilor, in care disponibilă este retrasă in
inconştientului îi revine un sine, cu alte cu
rol mai mare decît vinte, este introvertită.
conştiinţei. în atare situaţie, Introvcrtirca semnifică doar
simbolul iese la suprafaţa faptul că,
conştiinţei, fără iasă a fi reţinut de către sine,
receptat de voinţa conştien- Iibidoului îi este interzisă
tă şi de funcţiile executive participarea la
conştiente, căci datorită lupta contrariilor.
răsturnării valorilor, funcţiile Deoarece drumul către
devin subliminale. Devenit exterior ii este barat,
superliminal, inconştientul libidoul se îndreaptă,
provoacă o stare fireşte, către gindirc,
anormală, o tulburare riscînd să intre din
mentală. nou în conflict. Ţine de
actul distingerii şi al
173.în condiţii normale,
introvertirii faptul
simbolului inconştient
că libidoul disponibil este
trebuie să i
retras nu numai din
se aducă energie pe cale
obiectul exterior,
artificială pentru ca el să-şi
ci şi din obiectul interior,
sporească
adică din gîndirc. în felul
valoarea şi să se apropie
acesta, el
astfel de conştiinţă. Lucrul
devine lipsit de obiect, nu se
acesta se
mai raportează la nimic din
produce — şi aici ne
ceea
alăturăm ideii de
ce ar putea să fie
distincţie sugerată de
conţinut conştient şi se
Schillcr — prin deosebirea
scufundă în incon
sinelui de contrarii. Deosebirea
ştient, unde ia automat in
echi
primire materialul disponibil
valează cu o retragere a
al fan
Iibidoului din ambele părţi, în
teziei pe care îl împinge in sus.
măsura
174.Expresia „formă vie”,
în care libidoul este disponibil.
prin care Schillcr
Investit în instincte, libidoul este
desemnează
doar în parte disponibil,
simbolul, este fericit aleasă,
exact pe măsura forţei
deoarece materialul
voinţei ce repre
fanteziei care
zintă acea masă de
este ridicat la suprafaţă
energic de care cui
închide în el imagini ale
dispune în mod liber. în
dezvoltării psi
acest caz, şinele este scopul
hologice a individului în
posibil al voinţei. Yl\ este cu atît
stările sale succesive, un fel de
mai accesibil cu cft
semn
conflictul stopează mai
anticipativ sau de descriere a
energic dezvoltarea.
drumului de urmat între contrarii.
Voinţa decide în acest caz
128 TIPURI DESPRE 129
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
Chiar dacă activitatea gîndire; el trebuie să facă
discriminatorie a conştiinţei nu un pas înapoi, căci numai
înţelege adesea mare lucru din cînd o determinare este
aceste imagini, intuiţiile au totuşi anulată, poate intra în
o forţă vie care poate acţiona scenă determinarea
determinant asupra voinţei. contrară. El trebuie deci [...]
Determinarea voinţei se exercită pe moment să fie liber de
în ambele direcţii, ceea ce, după orice determinare şi să
oarecare timp, întăreşte din nou parcurgă o stare de pură
contrariile. Conflictul reînnoit duce determinabilitate. Trebuie,
însă în mod necesar la procesul pe prin urmare, să se întoarcă
care l-am descris, permiţînd de într-un anumit fel la acea
fiecare dată un nou pas înainte. stare negativă a purei
Am numit această funcţie de indeterminări, în care
mediere a contrariilor funcţie 66 Subliniez faptul că prezint
transcendentă; prin ea nu înţeleg aici această funcţie doar in
nimic misterios, ci doar o funcţie principiu. Alte contribuţii la
de elemente conştiente şi in- această problemă foarte
conştiente sau, ca în matematică, complexă, în legătură cu care o
o funcţie comună de mărimi reale importanţă fundamentală o are
şi imaginare.66 modul de receptare a materialelor
inconştiente în conştiinţă, se
175. în afară de voinţă —
găsesc în lucrările mele Die
a cărei importanţă nu
Beziehungen zwischen dem Ich und dem
intenţionez să o micşorez —
Vnbewufiten. Ober die Psychologie des
noi dispunem şi de fantezie
Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII),
creatoare, ca funcţie
Psychologie und Alchemie (Gesammelte
instinctuală şi iraţională,
Werke, XII), Die transzendente Funktion
singura care poate să
(Gesammelte Werke, VIII).
confere voinţei un conţinut
capabil să împace
contrariile. Schiller a
conceput fantezia ca izvor
de simboluri şi a denumit-o
„instinct ludic”, neputînd,
prin urmare, să se mai
folosească de ea pentru
motivarea voinţei. Spre a
ajunge la conţinutul voinţei,
el recurge la raţiune care îl
duce astfel doar la una din
laturi. Dar se apropie
uimitor de mult de problema
noastră, atunci cînd afirmă:
„Acea forţă a senzaţiei
trebuie să fie deci nimicită
înainte ca legea” — respectiv
voinţa raţională — „să poată
fi înălţată în locul ei. Deci, nu
este de ajuns să se înceapă
ceva ce încă n-a mai fost; în
primul rînd, trebuie să
înceteze ceva care a fost.
Omul nu poate să treacă
direct de la senzaţie la
se afla înainte ca ceva anume să lase
o impresie asupra simţuri lor sale.
Acea stare era însă com plet lipsită
de conţinut, iar acumproblem a care se
pune este aceea de a îmbina o
indeterm inareegală şi o egal de
nelim itată determ inare cu cel m ai
m are conţinut posibil, căci din
această stare trebuie să rezulte
nemijlocitceva pozitiv.
D ete rm inarea prin se nzaţie trebuie
deci să fiepăstrată pentru ca omul
să nu piardă realitatea; totodată, ea
trebuie să fie anulată în măsura în
care este limitare, deoarece trebuie
să aibă loc o determ inabilitate
nelim itată.” 67
176.Acest pasaj dificil poate fi
uşor înţeles în baza celor spu
se mai sus, respectiv gîndindu-ne
la faptul că Schiller este per
m ane nt înclinat s ă c aute
solu ţia la nivelul voinţei
ra ţionale .
Acest m om ent trebuia pus în
paranteză. D upă care toate
afir
m aţiile lui devin clare. Pasul
înapoi este distincţia între
instinc
tele contrarii, desprinderea
libidoului de obiectele
interioare şi
exterioare şi retragerea lui din
ele. Schiller are aici mai întîi în
vedere obiectul senzorial,
căci el urm ăreşte m ereu să
fie de par
tea gîndirii raţionale care i se
pare indispensabilă entru
p deter
m inarea voinţei. Totuşi i se
im pune necesitatea anulării
oricărei
determ inări, ceea ce im plică
desprinderea de obiectul
interior,
de idee; altm interi, nu s-ar
putea ajunge la o lipsă totală
de con
ţinut şi de determinare, deci la
acea stare iniţială a inconştien
tului in care nici o conştiinţă
discrim inatorie nu opune
subiectul
şi obiectul. Schiller se referă
evident la ceea ce s-ar putea
num i
introvertire în inconştient.
177.„D eterm inabilitate
nelim itată” înseam nă
e vident ceva
asemănător stării din
inconştient în care totul
acţionează nedis-
crim inatoriu asupra totului.
Această stare vidă a
conştiinţei tre
buie să fie „îm binată cu cel
m ai m are conţinut posibil ”.
Acest
conţinut, replică la conştiinţa
vidă, nu poate fi decît
conţinutul
inconştient, căci un altul nu
există. Se exprim ă astfel
unirea dintre
inconştient şi conştient, iar
„din această stare trebuie să
rezulte
ceva pozitiv”. Acest „pozitiv” este
pentru noideterminarea sim
bolică a voinţei.Pentru Schiller
este o „stare intermedi ară” din
care rezultă unirea senzaţiei
cu gîndirea. El o num eşte
„stare de
67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a
20-a.
130 TIPURI DESPRE 131
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
spirit intermediară” în care ca obiectul determinat să fie
senzorialitatea şi raţiunea sînt con- doar al uneia dintre ele.
comitent active, dar tocmai de Rezultatul atingerii „stării de
aceea îşi anulează reciproc forţa spirit intermediară” este,
determinantă şi produc prin după Schiller, faptul că omul
opunere o negaţie. are „de acum încolo
posibilitatea de la natură să
178. Anularea contrariilor
facă din sine ceea ce voieşte
produce un gol pe care îl numim
— faptul că i s-a restituit în
inconştient. Această stare
întregime libertatea de a fi
este accesibilă oricărei
ceea ce trebuie să fie” (loc.
determinări, tocmai pentru
cit.). Deoarece demersul lui
că nu e determinată de
Schiller este precumpănitor
contrarii. Schiller o numeşte
intelectual şi raţional, el cade
stare „estetică” (Ioc. cit.). E
victimă propriului său mod
ciudat că el trece cu vederea
de a judeca. Ceea ce se
faptul că, în ea,
vede şi din alegerea expresiei
senzorialitatea şi raţiunea nu
„estetic”. Dacă ar fi cunoscut
pot fi concomitent „active”,
literatura indiană, şi-ar fi dat
căci, cum spune Schiller
seama că „imaginea
însuşi, ele se suspendă prin
originară” care îi răsărise în
negare reciprocă. Dar
minte avea o cu totul altă
pentru că ceva trebuie să fie
semnificaţie decît una
activ iar Schiller nu are la
„estetică”. Intuiţia lui a găsit
dispoziţie altă funcţie, el
modelul inconştient care
crede că active trebuie să fie
zace dintotdeauna
tocmai perechile de
68 După cum spune Schiller, pe
contrarii. Activitatea
bună dreptate, în starea estetică
acestora există într-adevăr,
omul este nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-
dar conştiinţa fiind „vidă”, ea
a).
trebuie în mod necesar să se
desfăşoare în inconştient.68
Or, lui Schiller îi lipseşte
acest concept, motiv pentru
care aici el se contrazice.
Funcţia estetică mediană ar
echivala deci cu ceea ce noi
am socotit a fi activitatea
producătoare de simboluri a
fanteziei creatoare. Schiller
defineşte „constituţia
estetică” drept relaţia unui
lucru „cu totalitatea
feluritelor noastre forţe
(facultăţi ale sufletului), fără
ca el să fie pentru vreuna
din acestea un obiect
determinat”, în locul unei astfel
de definiţii vagi, Schiller ar fi
făcut mai bine să revină
asupra noţiunii sale de
simbol, căci aceasta posedă
calitatea de a se referi la
toate funcţiile psihice, fără
în spiritul nostru, dar 1-a interpretat dintre sine
ca fiind estetic, deşi el însuşi îi (Atm an) şi esenţa lum ii (adică
subliniase m ai înainte caracterul relaţiile subiectului cu
sim bolic. Im aginea originară la care obiectul),
m ă refer este acea plăsm uire în aşa fel îneît se recunoaşte
ideatică particulară a Orien tului care s- identitatea dintre Ătman-ul
a concentrat, înIndia, în învăţătura interior
despre Brahman- Ătm an, iar în China şi cel exterior. Noţiunea de
şi-a găsit reprezentantul filozofic în Brahm an este doar cu puţin
persoana lui Lao-Zi. diferită
de n oţiu ne a de A tm an , prin
179.Concepţia indiană
faptul c ă în Brahm annu este
propovăduieşte eliberarea de
cu
contrarii
prinsă explicit noţiunea de
prin care se înţeleg toate stările
sine, ci doar o stare generală,
afective şi toate legăturile emo
im po
ţionale privind obiectul.
sibil de definit m ai precis, în
Eliberarea urm ează după
care interiorul şi exteriorul
retragerea li-
sînt
bidoului din toate
contopite.
conţinuturile, ceea ce
180.O noţiune într-un anum e
produce o introve rtire
sens paralelă cutapas este
com pletă. Ace st proce s
yo
psihologic este de sem nat, în
ga, prin care se cuvine
m od sem
înţeles m ai puţin o stare
nificativ, prin e xpresia tapas,
de m editaţie şi
tradusă cel m ai potrivit prin
mai mult o tehnică
au-
conştientă de acces la
toincubaţie. Ea de scrie
condiţiatapas. Yoga
excele nt starea de m editaţie
este o metodă prin care
interioară
libidoul este „retras ”
fără conţinut în care libidoul,
programat şi eli
ca o căldură de incubator,
berat astfel de legăturile
este
întreţinute cu contrariile.
condus către propriul sine.
Scopul urm ă
Prin retragere a totală a
rit de tapas şi de yoga stă în
oricărui in
producerea unei stări
teres pentru obiect, apare în
interm ediare
interior, în m od ne cesar, un
din care să ia naştere
echi
elem entul creator şi
valent al realităţii obiective,
eliberator. Pentru in
respectiv o identitate deplină
divid, succesul psihologic
dintre
constă în a ajunge la
interior şi e xterior, care, din
Brahm an, la „lu
punct de vedere tehnic,
m ina suprem ă ” sau ănanda
poate fi
(desfătare). Acesta este
desem nată printat twam asi
scopul ultim
(acesta eşti tu). Din
al exerciţiului soteriologic.
contopirea si
Acelaşi proces e ste însă
nelui cu relaţiile lui cu
gîndit şi
obiectul re zultă ide ntitatea
132 TIPURI DESPRE 133
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
cosmogonic: din Brahman-Atman 181. în noţiunea de
ca temelie cosmică izvorăşte Brahman este cuprinsă şi
întreaga creaţie. Mitul cosmogonic noţiunea de rita (calea
este, ca orice mit, o proiecţie de dreaptă), de ordine
procese inconştiente. Existenţa universală. în Brahman, ca
acestui mit dovedeşte că în esenţă creatoare şi temelie a
inconştientul practicantului-ta/ww lumii, lucrurile sînt pe calea
au loc procese creatoare care cea dreaptă, căci în Brahman
trebuie înţelese ca reajustări în ele sînt veşnic topite şi
raport cu obiectul. Schiller afirmă: veşnic recreate; din
„De îndată ce într-un om se face Brahman rezultă orice
lumină, nici în afara lui nu mai este dezvoltare ce urmează
noapte; de îndată ce se face calea ordonată. Noţiunea de
linişte în el, şi furtuna din univers rita ne duce la aceea de dao din
se potoleşte, iar forţele naturii gîndirea lui Lao Zi. Dao este
învrăjbite îşi află pacea între „drumul drept”, guvernarea potrivit
hotare statornice. Nu este de legii, o cale ce trece prin
aceea de mirare că străvechile mijlocul contrariilor, liberă de
poeme vorbesc despre acest mare ele şi totuşi unindu-le
eveniment dinlăuntrul omului ca 69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a.
de o revoluţie în lumea din
afară...”69 Prin yoga, relaţiile cu
obiectul sînt introvertite şi
deposedate de valoare, ele sînt
cufundate în inconştient, unde
pot intra, cum am arătat mai sus,
în noi asocieri cu conţinuturile
inconştiente şi de unde, după
încheierea exerciţiului tapas, pot
reapărea, astfel transformate, din
nou în obiect. Prin schimbarea
relaţiei cu obiectul, acesta
primeşte o nouă faţă. El este ca
recreat, de aceea mitul cosmogonic este
un simbol excelent pentru a semnifica
rezultatul exerciţiului tapas. în
orientarea, ca să spunem aşa,
exclusiv introvertită a exerciţiilor
religioase indiene, readaptarea la
obiect nu are de altfel nici o
importanţă, ea subzistind ca mit
cosmogonic explicativ,
inconştient proiectat, care nu
ajunge practic să fie remodelat. în
această privinţă atitudinea
religioasă indiană este diametral
opusă celei occidental creştine,
prin faptul că principiul creştin al
iubirii este extravertit şi are
neapărată trebuinţă de obiectul
exterior. Primul principiu
dobîndeşte bogăţia cunoaşterii,
cel de al doilea, plinătatea
lucrărilor.
în sine. Sensul vieţii este de a urm a s înt ne
această cale de mijloc şi dea evita cesare transm isii directe.
drum urile ocolite prin contrarii. Lui O bservăm aceeaşi analogie şi
Lao Zi îi lipseşte m om entul extatic; în cazul
acesta este înlocuit de o claritate lu i E ckh art, în p arte şi în
filozoficăsuperioară, de o a cela al lu i K a nt, a le căro r
înţelepciune intelectuală şi intuitivă, id e i sînt
netulburatăde ceţuri m istice şi care uim itor de asem ănătoare cu
reprezintă cel m ai înalt grad de ideile Upanisadelor,fără ca ei să
superioritate spirituală accesibilă; fi
fiind consecu tiv lipsită în asemneae suferit direct sau indirect nici
m ăsură de orice element haotic, ea se cea m ai m ică înrîurire a
află la o distanţăastronom ică de tot acestora.
ceea ce este dezordine în lum ea A celaşi lucru se petrece cu
reală. E a îm blînzeşte tot ceea ce e m iturile şi sim bolurile care pot
sălbatic, dar fără a-1 purificatrans-
şi apă
forma în ceva mai înalt. re a ca p rod u s e au to h ton e în
to a te c olţu rile lum ii ş i po t fi,
182. S-ar pu tea obiecta că
cu
an alog ia în tre te oriile lui
toate acestea, identice,
Schiller
deoarece sînt plăsm uite de
ş i ac e s te ide i a p a ren t
acelaşi incon
în d e p ă rtate e s te fo rţa tă . S e
ştient um an de pretutindeni,
cu vin e în s ă
ale cărui conţinuturi sînt infinit
avut în vedere faptul că, puţin
m ai
tim p după Schiller, tocm ai
puţin diferite unele faţă de
aceste
celelalte decît sînt rasele şi
idei s-au im pus energic
indivizii.
geniului lui Schopenhauer şi s-
183. Consider necesar să
au îm bi
fac o paralelă între ideile lui
nat intim cu spiritul occidental
Schiller
germ anic, de unde nu au
ş i ce le a le O rie n tu lui p e n tru a
dispărut
le e lib e ra p e p rim e le d e
nici a stăzi. D up ă p ărerea
h a in a
m e a, nu co ntea ză că
p rea s trim tă a e stetism ului 7 1.
trad ucere a la tină
E s te tis m u l nu es te în m ă s ură
a U panisadelorde către Anquetil
să
du Perron70 i-a fost accesibi lă
70Oupnek’hat (id est, Secretam
lui Schopenhauer, în vrem e ce
tegendum), 1801-1802.
Schiller nu face nici o referire
71Folosesc cuvîntul „estetism” ca
explicită la inform aţiile, ce-i
expresie abreviată pentru
drept, sărăcăcioase în această
„concepţie
pri
estetică de viaţă”. Deci nu
vin ţă d in e p oca lui.
am în vedere acel estetism,
E xp erie nţa p ra ctică m i-a
de nuanţă peiorativă,
d ov ed it d e s ufi
referitor la actul estetic sau la
cie nte o ri că p en tru a se
sensiblerie, pe care l-am putea numi
p ro d uce as tfe l de leg ă tu ri n u
„esteticism”.
134 „frumuseţe” etc. ar fi avut pentru
TIPURI PSIHOLOGICE Schiller acelaşi sens ca pentru
rezolve sarcina eminamente noi. Nu exagerez, în mod sigur,
gravă şi dificilă a educaţiei dacă spun că pentru el
omului, tocmai prin faptul că „frumuseţea” era un ideal religios.
pleacă de la premisa care, de fapt, ar Schiller a avut cultul frumuseţii.
trebui să-i fie concluzie, anume Ceea ce el numeşte „dispoziţie
aptitudinea de a iubi frumosul. estetică” s-ar putea tot atît de bine
El nu adînceşte problema chema „evlavie religioasă”.
pentru că evită să ia în Fără a spune ceva în acest
considerare răul, urîtul şi sens şi fără a considera în chip
dificilul, tinzînd mereu către explicit că problema sa
desfătare, fie şi către una centrală e de ordin religios, el a
nobilă. De aceea estetismul ajuns totuşi pe cale intuitivă la
este lipsit de orice forţă de problema religioasă, ce-i drept
motivaţie etică, fiind în esenţa la aceea a primitivului, pe care
sa doar un hedonism rafinat. a dezvoltat-o pe larg în studiile
Schiller se străduieşte, e drept, sale, fără însă a o epuiza.
să introducă o motivaţie 185. Este curios că în
morală, neapărat necesară, dar cursul reflecţiilor sale,
nu reuşeşte să convingă, problema „instinctului ludic”
deoarece atitudinea estetică îl trece pe al doilea plan, în
pune în imposibilitatea de a favoarea noţiunii de
vedea consecinţele ce decurg.
din recunoaşterea celeilalte
laturi a naturii umane.
Conflictul care rezultă îi
produce omului o astfel de
confuzie şi de suferinţă, incit
contemplînd frumosul, el
ajunge în cel mai bun caz să îşi
refuleze contrariile, fără să se
elibereze de ele, ceea ce duce
la refacerea condiţiei de la
început. Pentru a-1 ajuta pe om
să depăşească acest conflict, e
necesară o altă atitudine decît
estetică, ceea ce se vede
tocmai din paralela cu ideile
Orientului. Filozofia religioasă
indiană a înţeles această
problemă în toată profunzimea
ei şi a arătat care sînt
categoriile de mijloace necesare
pentru rezolvarea conflictului. Este
nevoie de un efort moral suprem,
de o abnegaţie supremă, de o
gravitate religioasă supremă,
într-un cuvînt de sfinţenie. După
cum se ştie, deşi a recunoscut
importanţa esteticii,
Schopenhauer a insistat mai cu
seamă asupra acestei laturi a
problemei.
i»4. Oricum însă, nu trebuie
să ne facem iluzii asupra faptu-
lui că expresiile „estetic”,
 DESPRE IDEILE LUI în seama intelectului, ci a instinctului
SCHILLER 135 ludic pus în mişcare de
constrîngerea interioară.
dispoziţie estetică ce pare să
Spiritul creator se joacă
capete o importanţă aproape
împreună cu obiectele pe care
mistică. Cred că lucrul acesta
le iubeşte. De aceea orice
nu este întîmplător, ci are o
activi-
cauză precisă. Adesea, cele mai
bune şi mai profunde idei dintr- 72 Cf. Schiller, Ober die
o operă oarecare se refuză cu notwendigen Grenzen beim Gebrauch
îndărătnicie unei înţelegeri şi schoner Formen, Cotta, 1826, voi.
formulări limpezi, chiar dacă ici- 18, p. 195. „Pentru faptul că în
colo, ele sînt sugerate şi deci, s- cazul omului este-ticeşte rafinat
ar zice, sînt apte a fi clar fantezia se orientează după
sintetizate. Mi se pare că o reguli pînă şi în jocurile ei libere
astfel de dificultate ar exista şi şi că simţul nu se complace în
aici. Schiller însuşi a alăturat desfătare fără acordul raţiunii,
noţiunii de „dispoziţie estetică”, se cere lesne raţiunii
stare creatoare intermediară, contraserviciul de a se orienta
idei care pun fără dificultate în în gravitatea legilor ei după
lumină profunzimea şi interesele fanteziei şi de a nu
gravitatea acestui concept. Pe ordona voinţei fără acordul
de altă parte, el a văzut tot atît instinctelor senzoriale.”
de limpede în „instinctul ludic”
activitatea intermediară pe
care o căuta. Nu se poate nega
faptul că aceste două poziţii se
opun întrucîtva, căci jocul şi
gravitatea se împacă anevoie.
Gravitatea izvorăşte dintr-o
constrîngere interioară
profundă, căreia jocul ti este
expresia exterioară, orientarea
către conştiinţă. Să fim bine
înţeleşi, e vorba nu de o voinţă
ludică, ci de o trebuinţă ludică,
de o activitate ludică a fanteziei,
datorată unei constrîngeri
lăuntrice, fără coerciţii
exercitate de împrejurări sau de
voinţă. Este un joc grav.12 Şi totuşi,
joc — văzut din afară, din
unghiul conştiinţei, deci din
punctul de vedere al judecăţii
colective. Dar este un joc din
constrîngere interioară. Aceasta
este calitatea ambiguă proprie
oricărei creaţii. Dacă jocul se
desfăşoară în sine însuşi, fără a
produce ceva durabil şi viu,
atunci el e doar joc, altminteri
însă e vorba de muncă
creatoare. Dintr-o mişcare
ludică de factori ale căror
raporturi nu sînt fixate iniţial
iau naştere grupări pe care un
intelect critic, dotat cu simţul
observaţiei, le poate ulterior
evalua. Producerea noului cade nu
136 TIPURI DESPRE 137
PSIHO IDEILE LUI
LOGIC SCHILLER
E
tate creatoare a cărei posibilitate nici o conştiinţă veritabilă.
rămîne ascunsă mulţimii poate fi Drept urmare, putem numi
uşor interpretată ca o joacă. această stare „inconştientă”,
Există, cu siguranţă, foarte puţini deşi posibilitatea conştiinţei
creatori cărora nu li se poate există de fiecare dată. Este
aduce învinuirea că se joacă. Ori- aşadar vorba de un
cum, în ce îl priveşte pe insul „abaissement du niveau
genial care a fost Schiller, ne mental” (Janet) de natură
simţim îndemnaţi să considerăm artificială, de unde şi
valabile aceste puncte de vedere. asemănarea cu yoga şi cu
Deşi el însuşi, aspirînd să treacă stările de „engourdissement”
dincolo de omul de excepţie şi de hipnotic. După cîte ştiu,
modul acestuia de a fi, a dorit să Schiller nu s-a pronunţat
ajungă la omul în genere spre a-i niciodată în legătură cu felul
acorda şi lui acea parte de în care îşi reprezenta, de
avantaje şi de mîntuire pe care fapt, tehnica — spre a folosi
creatorul, fie şi din motive de acest cuvînt — de producere
constrîngere interioară foarte a dispoziţiei estetice.
puternică, nu le poate, oricum, Exemplul cu Juno Ludovisi pe
evita. Posibilitatea de a extinde care îl dă în treacăt în
acest punct de vedere la scrisorile sale73 ne arată că
educarea omului nu este însă de starea de „evlavie estetică”
la bun început garantată, cel este o dăruire totală către
puţin nu pare să fie. obiectul contemplaţiei şi o
trăire em-
186. Pentru a decide în
73 Vber die ăsthetische
această chestiune, trebuie
Eniehung des Menschen,
să căutăm, ca întotdeauna în
Scrisoarea a 15-a.
astfel de cazuri, mărturii în
istoria spiritului uman. în
acest scop este necesar să
ne reamintim baza de la
care am pornit în tratarea
acestei probleme: am văzut
că Schiller pretinde
detaşarea de contrarii pînă
la obţinerea unei stări de vid
total a conştiinţei, în care
nici senzaţii, nici
sentimente, nici gîn-duri,
nici intenţii să nu joace nici
un rol. Această stare dorită
este deci una a conştiinţei
nediferenţiate sau a unei
conştiinţe în care toate
conţinuturile şi-au pierdut
diferenţele prin depotenţia-
lizarea valorilor lor
energetice. Or, o conştiinţă
veritabilă este posibilă doar
acolo unde valorile produc o
diferenţiere a con-
ţinuturilor. Unde aceasta
lipseşte, nu poate exista
patetică în el. Această stare nu este
însă caracterizată de o lipsăde
conţinut ş i d e determ in are.
E xem plul d e m a i s us, invocat şica
alte pasaje, arată însă că, oricum ,
Schiller avea în vedere ide-ea de
„evlavie”74. Ne situăm , astfel, din nou
în dom eniul feno m enelor religioase;
totodată ni se deschide posibilitatea
afectivăde a extinde atare puncte de
Starea de
vedere la om ul în general.
evla vie religioasă este un fenom en
colectiv, in depend ent d e
înzestrarea individuală.
187.D ar m ai există ş i a lte
po sibilită ţi. A m v ăzut m a i sus
că
vidu l de con ştiinţă, resp ectiv
starea in conş tientă, es te
prov ocat
de o cufundare în inconştient a
libidoului. în inconştient se află
deja conţinuturi relativ
accentuate, respectiv com plexe
de remi
niscenţe din trecutul individual,
mai ales com plexul parental ca
re este, în genere, identic cu
com plexul copilăriei. Prin
evlavie,
ad ică p rin cufu ndarea
libidoului în in conş tien t,
co m p le xu l co
pilăriei este reactivat, sînt
reînsufleţite mai ales relaţiile cu
pă
rinţii. Fanteziile izvorite din
această reactivare prilejuiesc apa
riţia divinită ţilo r paterne şi
m aterne, ca şi tre zirea
ra po rturilor
re ligioa se filiale faţă de
D um nezeu şi a se ntim entelo r
in fa ntile
corespunzătoare. în m od
sem nificativ, sim bolurile
părinţilor sînt
conş tientizate , fapt explicat
de F reud prin refularea im agoului
p are ntal d e că tre re zisten ţe
le g ate d e in ces t. Sînt d e
a cord cu
această explicaţie, dar cred că
ea este incom pletă, căci trece
cu
ve de rease n s u l e xtra ord in a r a l
a c es te i s u bs titu ţii s im b olic e .
Sim bolizarea în im agine a
divinităţii sem nifică un progres
uriaş
faţă de concretism şi de
senzorialitatea rem iniscenţei,
prin faptul
că a ccep tînd „s im bo lu ” ca
l
s im b ol rea l, re gre sia se
tra ns fo rm ă
în prog re sie, în tim p ce ea a r
răm îne ca atare, dacă aş a-
nu m itu l
sim bol ar fi definitiv declarat doar
ca sem n a l pă rinţilo r a de
văraţi, pierzîndu-şi astfel
caracterul autonom 75 .
188.A cceptînd realitatea simbolului,
omenirea a ajuns la zeii
ei, adică larealitatea ideii,
care face din om stăpînul
păm întului.
Evlavia este, cum o concepe
pe bună dreptate Schiller, o
m işca
re reg res ivă a lib id o u lu i
că tre o rig in e , o cu fu n da re
în izvo ru l
74Loc. cit. „Prin faptul că
dumnezeul feminin ne
imploră adoraţia.”
75Am explicat pe larg acest punct
de vedere în lucrarea
Wandlungen und
Symbole der Ubido (reeditare:
Symbole der Wandlung, în
Gesammelte Werke, V).
1 T DESP 1
3 I RE 3
8 P IDEIL 9
U E LUI
R SCHIL
I LER
P
S
I
H
O
L
O
G
I
C
E

începutului. De aici se viaţa i se aprinde ca o

ridică simbolul ca o
imagine a mişcării
progresive incipiente care
reprezintă o sinteză a
tuturor factorilor
inconştienţi, „forma vie”,
cum numeşte Schiller
simbolul, o imagine a lui
Dumnezeu, cum arată
istoria. Nu este de aceea
întîmplător că autorul
nostru a ales drept
paradigmă tocmai o
imagine a divinităţii, pe
Juno Ludovisi. Goethe
lasă să apară din
trepiedul mumelor
imaginile zeieşti ale lui
Paris şi Elenei, pe de o
parte, cuplul parental întinerit,
pe de alta, simbolului unui pro-
ces intim de unire pe
care Faust şi-1 doreşte
pătimaş ca pe o supremă
reconciliere lăuntrică, aşa
cum apare limpede din
scena următoare şi cum
rezultă tot atît de
limpede din desfăşurarea
celei de a doua părţi. Din
chiar exemplul lui Faust,
se vede că viziunea
simbolului trimite la
continuarea drumului
vieţii şi că atrage libidoul
189.
către un ţel încă
rezultă din starea de
depărtat, dar care
„evlavie” este, pe de altă parte,
acţionează necontenit
unul din acele fenomene
asupra lui, în aşa fel îneît
flacără şi se avîntă fără
oprire către ţeluri situate
în depărtare. De aici,
valoarea şi sensul
simbolului religios. Am în
vedere, fireşte, nu
simboluri încremenite
dogmatic, moarte, ci
simboluri care se ridică
din inconştientul creator
al omului viu. Importanţa
uriaşă a unor astfel de
simboluri poate fi negată
doar de acela care
consideră că istoria
universală începe cu ziua
de astăzi. N-ar trebui să
vorbim despre
importanţa simbolurilor,
din păcate însă sîntem
nevoiţi să o facem, căci
spiritul epocii noastre îşi
închipuie că se află chiar
deasupra propriei sale
psihologii. Punctul acesta de
vedere, igienico-moral, se
interesează întotdeauna
dacă un lucru anume este
nociv sau util, corect sau
incorect. O psihologie
adevărată nici nu se
interesează de aşa ceva;
ei îi ajunge să ştie cum
sînt lucrurile în sine.
Simbolizarea care
religioase colective care nu
au nici o legătură cu
înzestrarea personală.
Putem deci accepta şi în
această privinţă posibilitatea
unei extinderi a punctelor de
vedere discutate la omul în
general. Cred că am arătat
în felul acesta cel puţin
posibilitatea teoretică de
aplicare a ideilor lui Schiller
la psihologia umană
generală. Din raţiuni de
completitudine şi claritate,
ţin să mai adaug aici că
problema relaţiilor dintre
conştiinţă şi modul
conştient de viaţă, pe de-o
parte,
şi simbol, de cealaltă parte,
mă preocupă de multă
vreme. Am ajuns la
concluzia că nu trebuie să
atribuim simbolului o
valoare prea mică în
virtutea tocmai a
importanţei sale
considerabile ca
reprezentant al
inconştientului. Ştim din
experienţa de zi cu zi în
tratarea bolilor nervoase cît
de eminentă este
importanţa practică a
interferenţelor inconştiente.
Cu cît disociaţia, adică de-
părtarea atitudinii
conştiente faţă de
conţinuturile individuale şi
colective ale inconştientului,
este mai mare, cu atît acesta
intensifică sau stăvileşte în
mod nociv conţinuturile
conştiinţei. Din raţiuni
practice nu trebuie deci să
se atribuie simbolului o va-
loare neglijabilă. Dacă i se
atribuie însă o valoare
oarecare, indiferent dacă e
mică sau mare, el capătă
prin însuşi acest fapt
importanţa unui motiv
conştient, respectiv el este
perceput ca atare, iar
libidoul pe care îl conţine
are prilejul să se dezvolte la
nivelul modului de viaţă
conştient. Se obţine astfel,
după părerea mea, un
avantaj practic substanţial:
anume, colaborarea
inconştientului, contopirea
lui cu activitatea psihică
conştientă şi eliminarea
astfel a influenţelor lui
perturbatoare. Această
funcţie comună, relaţia cu
simbolul, am desemnat-o
prin funcţie transcendentă.
Nu pot în cadrul de faţă să-
mi propun lămurirea
exhaustivă a acestei
probleme. Altminteri ar
trebui să înfăţişez toate
acele materiale care rezultă
din activitatea inconştientă.
Fanteziile descrise în literatura de
specialitate nu dau nici o idee cu
privire la creaţiile simbolice
despre care e vorba aici.
Există, in schimb, în
literatura beletristică, nu
puţine exemple de astfel de
fantezii, care însă nu au fost
observate şi înfăţişate în
toată „puritatea” lor, ci au fost
intens prelucrate „estetic”. Dintre
aceste exemple, ţin să
menţionez în mod special
cele două lucrări ale lui
Meyrink, Der Golem şi Das griine
Gesicht. Rezerv acestei
probleme o cercetare
ulterioară.
190. Cu explicaţiile de mai
sus despre starea
intermediară am depăşit în
bună măsură ideile lui
Schiller de la care am pornit. Cu
toate că el a sesizat cu
acuitate şi profunzime
contradicţiile naturii umane,
nu a depăşit, în ce priveşte
încercarea de a găsi o
soluţie, faza de început.
Impresia mea este că
termenul de „dispoziţie
estetică” poartă oarecare
răspundere pentru această
situaţie. într-adevăr, Schiller
consideră că „dispoziţia
estetică”
140 TIPURI DESPRE 141
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
este totuna cu frumosul care transpune oricărei forme de rezistenţă, dar
sufletul în ea.76 Proce-dînd astfel, el nu ni-1 şi face, corespunzător, mai
doar confundă cauza cu efectul, insensibil, deposedîndu-ne de re-
ci şi atribuie condiţiei ceptivitate şi sporindu-nerîn egală
„nedeterminării”, contrar propriei măsură, autonomia. De aceea,
lui definiţii, o determinare atît într-un caz, cît şi în celălalt,
univocă, identificînd-o cu ajungem în mod necesar la
frumosul. Funcţia intermediară epuizare [... j în schimb, dacă ne
devine astfel ineficientă, de dăruim desfătării produse de
vreme ce, în calitate de frumu- frumuseţea adevărată, devenim
seţe, ea nedreptăţeşte urîţenia într-o astfel de clipă în egală
care are şi ea un cuvînt de spus. măsură stăpîni atît pe forţele
Schiller defineşte „constituţia noastre pasive, cît şi pe cele
estetică” a unui lucru drept cali- active şi ne îndreptăm cu aceeaşi
tatea acestuia de a se raporta la uşurinţă către lucrurile grave şi
„totalitatea diferitelor noastre către joc, către odihnă şi către
forţe”. în consecinţă, „frumosul” şi mişcare, către cedare şi către
„esteticul” nu coincid, căci rezistenţă, către gîndire abstractă
diferitele noastre forţe sînt şi şi către intuiţie.”77
esteticeşte diferite, sînt frumoase
şi urîtc, şi doar un idealist şi 76Ober die ăsthetische
optimist incorigibil şi-ar putea Erziehung des Menschen,
imagina că „totalitatea” naturii Scrisoarea a 21-a.
umane este absolut „frumoasă”. 77Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
Pentru a fi drepţi, trebuie să
convenim că ea este o realitate cu
părţi luminoase şi părţi
întunecate. Suma tuturor culorilor
este cenuşiul, suprafeţe
luminoase pe fond întunecat,
suprafeţe întunecate pe fond
luminos.
191. Această
incompletitudine şi
insuficienţă conceptuală ex-
plică şi împrejurarea că
modul în care se poate
produce starea intermediară
rămîne complet neelucidat.
Există nenumărate pasaje
din care rezultă fără echivoc
că „desfătarea produsă de
frumuseţe” provoacă starea
intermediară. Astfel,
Schiller afirmă:
„Ceea ce ne măguleşte simţurile
în senzaţia imediată ne deschide
sufletul sensibil şi mobil oricărei
impresii, făcîndu-ne însă în
aceeaşi măsură mai puţin apţi de
efort. Ceea ce ne încordează
forţele de gîndire şi le invită să-şi
constituie noţiuni abstracte ne
întăreşte spiritul în vederea
192.Această descriere se opune
vehement consideraţiilor de
m ai sus pivind „condiţia
este tică”, în care om ul e socotit a
fi
„nul”, nedete rm inat, în vrem e
ce aici el apare în cel m ai
înalt
grad determ inat de
frum useţe („lăsat pradă ”). ei
Este inutil să
continuăm examinarea acestei
probleme la Schiller. El a atins
o tim purile şi popoarele o
lim ită, proprie atît lui, cît şi
epocii în care a trăit, pe care
i-a
fost cu neputinţă să o
depăşească, deoarece s-a
lovit pretutindeni
de „om ul cel m ai urît ”,
invizibil, a că rui descoperire
avea să fie
rezervată vremurilor noastre şi
lui Nietzsche.
193.Schiller voia să transform e
fiinţa senzorială într-o
fiinţă
estetică. Trebuie să
schimbăm natura omului
senzorial, spunea
el, trebuie „să supunem
formei” viaţa fizică, omul
trebuie să-şi
îm plineasc ă „de stinu l fizic
[...] potrivit le gilor
frum u se ţii”,
„om ul trebuie să-şi
înceapă viaţa m orală în
cîm pul indiferent al
celei fizice”, el trebuie să-
şi „înceapă libertatea
raţiunii încă din
.
interiorul limitelor sale senzoriale
înclinaţiilor sale, el trebuie
să le im pună lege a voinţei
sale [...], trebuie să înve ţe
a rîvni
într-un chip mai nobil.”78 !
194.Acest „trebuie”de care
vorbeşte autorul nostru
este bine
cunoscuta „obligaţie
morală”, invocată ori de
cîte ori nu mai
există nici o altă soluţie.
Şi aici ne lovim de
lim ite inevitabile.
Ar fi nedrept să
aşteptăm ca un singur
spirit, oricît de m are, să
rezolve această
problemă gigantică, o
problemă pe care doar
pot rezolva, şi nici
acestea conştient, ic
doar în virtutea destinului
lor.
195.Grandoarea ideilor lui
Schiller constă în
observaţia psi
hologică şi în sesizare a
intuitivă a celor
observate. A ş vrea să
m ă m ai re fe r aic i la
un ele din ide ile s ale
care m erită în m od
special să fie
subliniate. A m văzut
m ai sus că starea
interm e
diară este caracterizată
de producerea unuice
„pozitiv”, anume
a sim bolului.Sim bolul
re une şte în natura lui
contrariile; aşa,
bunăoară, şi opoziţia
re al/ireal, prin faptul
că el e ste, pe de o
parte, o realitate
psihologică(din cauza
eficacităţiisale), dar pe
de alta, nu corespunde
nici unei realităţi fizice.
El este realitate
şi totuşiaparenţă.
Schiller subliniază
limpede această împreju-
78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-
a.
142 TIPURI DESPRE 143
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
rare79, pentru a face apoi o apologie a ava n ta ja a d evă rul. S chille r s pu n e:
aparenţei,im portantă dintoate punctele „A ce s t dre pt u m a den suve
de vedere. ranitate este exersat de el (de om )aîn rta
ap aren ţe i,şi cu cît el
196. „ în tre s tu p id ita te a
distin ge m a i s trict cee a ce es te a l
m a x im ă ş i in te le c tu l c e l m a i
m eu d e ceea ce e ste al tă u, cu
în a lt
c ît s e p a ră m a i a te n t e s e n ţa d e
există o anum ită afinitate, în
fo rm ă ş i c u c ît ş tie s ă c o n fe re
sensul că am îndouă caută
aces te ia m ai m ultă au to nom ie, cu
doar rea
atît m ai m u lt nu va lă rg i do ar
lul şi că sînt, am îndouă, cu
im periul frum useţii, ci va păstra
totul insensibile la sim pla
neatinse înseşi graniţele adevă
aparenţă.
ru lu i; c ăc i el n u p o a te s ă p u rifice
Prim a este sm u ls ă din liniştea
ap a re n ţa d e re alita te fă ră a
ei doar d e prezenţa
elib era, totod ată, realitatea de
n em ijlocită a
ap aren ţă”.8 1 „A n ăzui către apa
u nu i o b ie ct în s im ţu ri, în
re nţa autonom ă pretin de o m a i
v re m e c e a d ou a n u îş i a flă
m are cap acitate de abstracţie, o
lin iş te a
m ai m are libertate a inim ii şi o m ai
d ec ît p rin rea d u c e re a
m are energie a voinţei decît
c on ce p te lo r e i la fa p te ş i la
e x p erie n ţe ; 79Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
într-un cu vînt, p ro stia nu se 80Loc. cit., Scrisoarea a 26-a.
p oa te ridica de as upra 81Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
realităţii, ia r
in te lec tu l nu se po ate s itu a
su b ad e văr. în m ă su ra d eci în
care
trebuinţa de realitate şi
ataşam entul la realitate sînt
doar urm ări
ale lipsei, indiferenţa la
realitate şi interesul pentru
aparenţă sînt
o ve ritabilă lărgire a o m enirii
şi u n pas hotărît sp re
cultu ră ”. 8 0
197. V o rb in d m ai sus de valoarea
a co rd ată sim bolu lu i, m -am
referit la avantajul practic de care
dispune evaluarea inconştien
tului: excludem perturbarea
inconştientă a funcţiilor conştiente,
p rin a cee a că, lu în d s im b o lu l în
ca lcul, ţine m s ea m a d e la bu n
încep ut d e in co nştien t. N erealiza t,
incon ştie ntul lu crea ză , d up ă
c u m s e ş tie , p e n tru a ră s p în di
p e s te to a te o a p a re n ţă falsă el :
apare întotdeauna în obiecte, căci orice
inconştient se proiectea
z ă. D a că p u te m d ec i s ă s e s iză m c a
a ta re in co n ş tien tu l, a tu n c i
d es prin dem d e pe obiecte aparen ţa
falsă, ceea ce n u p oa te d ecît
îi trebuie omului ca să se limiteze la Spre deosebire de distincţia pe care
realitate, iar el va trebui să o o facem noi între tipuri,
depăşească pe aceasta din urmă împărţirea în naiv şi sentimental
pentru a ajunge la cea dintîi.”82 a lui Schiller nu se ocupă de
mentalitatea individuală a
2. Tratatul despre poezia naivă
poetului, ci de caracterul activităţii
şi sentimentală
sale creatoare, respectiv al
198. O vreme mi s-a părut că
produsului ei. Acelaşi poet poate fi
împărţirea poeţilor în naivi şi
într-o poezie sentimental, în alta
sentimentali, pe care o face Schiller83, are
însă, naiv. Homer este, ce-i drept,
la bază criterii care coincid cu
în general naiv, dar cîţi dintre mo-
punctele de vedere expuse aici.
derni nu sînt predominant
După o matură chibzuinţă am
sentimentali? Schiller şi-a dat
ajuns la concluzia că lucrurile nu
probabil seama de această
stau aşa. Definiţia lui Schiller este
dificultate şi de aceea a afirmat că
simplă: poetul naiv este natură,
poetul este determinat de epoca sa, în
cel sentimental caută natura.
calitate nu de individ, ci de poet. De
Această formulă simplă este
altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii
seducătoare în măsura în care
poeţi vor aparţine, în funcţie de
stabileşte două moduri diferite de
caracterele epocii în care trăiesc
relaţie cu obiectul. Ar fi de aceea
sau în funcţie de împrejurările
la îndemînă să facem următoarele
întîmplătoare care exercită o
consideraţii: acela care caută sau
influenţă asupra formării lor
rîvneşte natura ca obiect nu o
generale şi asupra stării lor de
are; el ar fi deci introvertit, şi
spirit momentane, fie
invers, acela care este el însuşi
natură, deci se află într-o relaţie 82Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
intimă cu obiectul, ar fi extravertit. 83Schiller, Ober naive und
O astfel de interpretare, cumva sentimentalische Dichtung, Cotta,
forţată, ar avea prea puţin de a 1826, voi.
face cu punctul de vedere al lui Schiller. 18, p. 205.
 1 TIP DESPRE 1
4 URI IDEILE 4
4 PSIH LUI 5
OLO SCHILL
GIC ER
E

celor naivi, fie celor sentimentali.”84 Geniul naiv depinde în

E vorba deci, şi pentru întregime de „experienţă”,
Schiller, nu de tipuri de lumea care îl „atinge nemijlo-
fundamentale, ci mai cit”. El „are nevoie de un
degrabă de anumite ajutor din afară”87. Pentru poetul
caracteristici sau calităţi ale naiv, „natura comună” a
operelor individuale. Se vede mediului său poate „deveni
în consecinţă limpede că un primejdioasă”, căci
poet introvertit poate „receptivitatea atîrnă
ocazional compune într-un întotdeauna mai mult sau
mod atît naiv, cît şi mai puţin de impresia
sentimental. Prin urmare, exterioară şi doar
identitatea dintre naiv şi mobilitatea neîntreruptă a
extravertit, pe de-o parte, capacităţii productive, care
dintre sentimental şi nu este de aşteptat din
introvertit, de cealaltă partea naturii umane, ar putea
parte, cade de îndată ce împiedica materia să
este vorba de tipuri. Altceva exercite uneori o violenţă
însă este atunci cînd în oarbă asupra receptivităţii.
discuţie sînt mecanismele tipice. De fiecare dată cînd se va
produce aşa ceva,
sentimentul poetic se va
a) Atitudinea naivă transforma în sentiment co-
199. Voi înfăţişa mai întîi 84Loc. cit., p. 236.
definiţiile pe care Schiller le- 85Loc. cit., p. 248.
a dat acestei atitudini. S-a 86Loc. cit., nota de la p. 250.
vorbit deja de faptul că 87Loc. cit., pp. 303 ş. urm.
naivul este „natură”. El
„urmează simpla natură şi
senzaţie şi se limitează doar
la imitarea realităţii”85. Ne
„bucurăm în cazul
reprezentărilor naive de
prezenţa vie a obiectului în
imaginaţia noastră.”86
„Poezia naivă este o
favoare a naturii. O lovitură
norocoasă; cînd reuşeşte nu
are nevoie de nici un fel de
corectură şi nu e capabilă
de nici una atunci cînd dă
greş.” „Prin natura sa, geniul
trebuie să facă totul, prin
libertatea sa, el poate să
facă puţin, şi îşi va împlini
ideea doar dacă natura va
acţiona în el potrivit unei
necesităţi interioare.” Poezia
naivă „este copilul vieţii şi
tot ea este aceea care
conduce înapoi la viaţă”.
mun.”88 „Geniul naiv lasă natura să
acţioneze nelimitat în el.”89 Se
vede din aceste definiţii mai ales
dependenţa naivului de obiect.
Relaţia sa cu obiectul are un
caracter obligatoriu, prin aceea
că el introiectează obiectul, adică
se identifică inconştient cu el sau
este a priori identic cu el. Levy-Bruhl
(loc. cit.) numeşte această relaţie cu
obiectul „participation mystique”.
Identitatea se stabileşte
întotdeauna între obiect şi un
conţinut inconştient. Se mai poate
spune că: identitatea apare prin
proiectarea unei asociaţii
analogice inconştiente în obiect. O
astfel de identitate are
întotdeauna caracter
constringător, căci e vorba de o
anume cantitate de libido care, ca
orice cantitate de libido acţio-nînd
din inconştient, are în raport cu
conştientul un caracter
constringător, adică nu este
disponibilă pentru conştiinţă.
Insul cu atitudine naivă este de
aceea în mare măsură
determinat de obiect, obiectul
acţionează, ca să spun aşa,
autonom în el, se împlineşte pe
sine în el, prin aceea că naivul se
contopeşte cu obiectul. El
împrumută astfel funcţia sa
expresivă obiectului pe care îl
reprezintă pe această cale, dar
nu activ sau intenţionat, ci îl
reprezintă în el însuşi. Naivul în
sine este natură, natura creează
în el produsul. El lasă natura să
acţioneze fără oprelişti în el.
Primatul revine obiectului. în
acest sens, atitudinea naivă este
extravertită.
b) Atitudinea
sentimentală
200. Am amintit mai sus
de faptul că sentimentalul
caută natura. El „reflectează
asupra impresiei pe care
obiectele o fac asupra lui, iar
emoţia în care se cufundă şi
ne cufundă se întemeiază
doar pe acea reflecţie.
Obiectul este raportat aici
la o idee şi doar pe această
relaţie se sprijină forţa lui
poetică.”90 Sentimentalul „are
necontenit a face cu două
reprezentări şi senzaţii
aflate în conflict, cu
realitatea ca limită şi cu
ideea lui ca infinit, iar
sentimentul amestecat pe care îl
produce va atesta
88Loc. cit, pp. 307 ş. urm.
89Loc. cit., p. 314.
90Loc. cit., p. 249.
146 TIPURI DESPRE 147
PSIHOL IDEILE LUI
OGICE SCHILLER
mereu această sursă dublă. ”91 necondiţionat, ci un material
„Dispoziţia sentimentală este re - pe care îl tra
zultatul năzuinţei de a restabili tează potrivit cu propriile
după conţinut, şi încondiţii de sale conţinuturi. El se
reflecţie, senzaţia naivă.”92 „Poezia situează astfel
sentimentală este naşterea deasupra obiectului,
abstracţiunii.”93 „Din cauza întreţinînd totuşi o relaţ ie cu
strădaniei de a îndepărta de la ea el, dar nu o
(de la natura umană) toate relaţie de receptivitate, căci
barierele, geniul sentimental este el conferă obiectului valoare
expus primejdiei de a anula cu totul sau ca
natura umană şi nu numai de a seridica litate în mod arbitrar.
— ceea ce poate şi trebuie să facă Atitudinea sa este deci
— deasupra oricăreirealităţi introvertită.
determinate şi limitate, pînă la 202.Caracterizînd drept
posibilitatea absolută —deci de a introvertită şi, respectiv,
idealiza —, ci şi de a trece dincolo extravertită
de posibilitate —deci de a exalta.” cele două atitudini ale lui
„Geniul sentimental părăseşte Schiller, nui-am epuizat
realitatea pentru a se ridica la acestuia idei
nivelul ideilor şi a-şi domina materia le. Ambele noastre
în activitate liberă şi spontană. ”94 mecanisme nu sînt decît
fenomene funda
201.Este uşor de văzut că, spre
mentale de natură destul
deosebire de naiv, sentimen
de generală care
talul este caracterizat de o
sugerează doar vag
atitudine reflexivă şi
91Loc. cit., p. 250.
abstractizantă.
92Loc. cit., nota de la p. 301.
El „reflectează” pe seama 93Loc. cit., p. 303.
obiectului, „retrăgîndu-se ” din 94Loc. cit., p. 314.
obiect.
El este a priori separatde obiect
cînd începe să producă; nu
obiectul lucrează în el, ci el
însuşi lucrează. Dar nu în
sine în
suşi lucrează, ci dincolo de
obiect. El este diferit de
obiect, nu
este identic cu el, şi caută
să-şi stabilească relaţia cu
el, să-şi
„domine materia”. Această
separare a sa de obiect
produce im
presia de dualitate, subliniată
de Schiller, căci sentimentalul
îşi
trage substanţa din două
surse, din obiect, respectiv
din perce
perea lui, şi din sine însuşi.
Impresia exterioară a
obiectului nu
este pentru el unce
specificul. Pentru înţelegerea
naivului şi a sentimentalului tre-
buie să facem apel la alte două
principii, anume la senzaţie şi la
intuiţie. Vom vorbi mai amănunţit
despre aceste funcţii în cursul
cercetării noastre. Aici aş vrea
doar să amintesc că naivul este
caracterizat de predominanţa
elementului senzorial, senti-
mentalul de aceea a elementului
intuitiv. Senzaţia leagă de obiect,
ea atrage chiar subiectul în obiect, de unde
„primejdia” pentru naiv de a se
absorbi în obiect. Intuiţia, ca
percepţie a propriilor procese
inconştiente, se abstrage din
obiect, se ridică deasupra
obiectului şi caută de aceea
întotdeauna să domine materia şi
să-i dea formă potrivit cu puncte
de vedere subiective sau chiar să
o violenteze fără să-şi dea
seama. „Primejdia” care îl
ameninţă pe sentimental rezidă în
desprinderea totală de realitate şi
în cufundarea în fantezia ce
izvorăşte din inconştient
(„exaltare”!).
c) Idealistul şi realistul
203. în acelaşi tratat, Schiller
ajunge să stabilească existenţa a
două tipuri psihologice. El afirmă:
„Aceasta mă conduce să constat
într-un veac atît de cultivat un
foarte straniu antagonism
psihologic între oameni: un
antagonism care, fiind radical şi
în-temeindu-se pe forma
interioară a sufletului, provoacă o
separare mai gravă decît aceea
produsă de un conflict întîmplător
de interese care ar răpi artistului
şi poetului orice speranţă de a plă-
cea sau de a emoţiona unanim,
ceea ce intră doar în obligaţiile
lor; care îl împiedică pe filozof,
chiar dacă acesta îşi dă toată
silinţa, să convingă întreaga
lume, ceea ce este de fapt rostul
oricărei filozofii; care, în fine, nu
va îngădui niciodată omului în
viaţa practică să-şi vadă unanim
aprobat modul de a acţiona: pe
scurt, un antagonism responsabil
de aceea că nici o operă a
spiritului şi nici o faptă a inimii nu
poate face hotărît fericirea unei
clase anume, fără a-şi atrage prin
însăşi această împrejurare
condamnarea alteia. Acest
antagonism este, fără îndoială, tot
atît de vechi ca şi începutul
culturii şi nu va putea fi lesne
suprimat decît o dată cu sfîrşitul ei,
decît doar în cazul cîtorva rari su-
biecţi care din fericire au existat
dintotdeauna şi vor exista mereu;
dar, deşi printre efectele
antagonismului se numără şi
acela
148
TIPURI PSIHOLOGICE
de a zădărnici orice încercare de
a-1 suprima, pentru că nici una
din tabere nu poate fi
determinată să recunoască o
lipsă de partea sa şi o realitate
de partea cealaltă, există totuşi
un cîştig substanţial în a urmări
această separare atît de
importantă pînă la ultimele ei
izvoare şi de a reduce astfel
punctul esenţial al conflictului
cel puţin la o formulă mai
simplă.”95
204.Din acest pasaj se vede
inechivoc că, examinînd
meca
nismele antagonice,
Schiller ajunge să
stabilească două tipuri
psihologice care în
concepţia sa deţin
semnificaţia pe care eu
am atribuit-o tipului
introvertit şi celui
extravertit. în ce priveşte
relaţia dintre tipurile
stabilite de mine, pot
confirma cuvînt cu
cuvînt afirmaţiile lui
Schiller în legătură cu
tipurile sale. în con
cordanţă cu cele de mai
sus, Schiller ajunge de la
mecanism la
tip, „separînd atît de
caracterul naiv, cît şi de
caracterul senti
mental, ceea ce ele au poetic”96.
Pentru a înfăptui această
ope
raţie trebuie să retragem
din ele ceea ce este
genial, creator, du
pă care pentru naiv
rămîn doar aservirea
faţă de obiect şi
autonomia lui în subiect, iar
pentru sentimental,
superioritatea
faţă de obiect,
manifestată în aprecierea
şi tratarea mai mult sau
mai puţin arbitrară a
obiectului. Schiller
declară: „Din punct de
vedere teoretic, din
caracterul naiv nu mai
rămîne altceva decît
un spirit de observaţie
lucid şi un ataşament
puternic faţă de
mărturia uniformă a
simţurilor; din punct de
vedere practic, o
supunere resemnată în
faţa necesităţii naturii [...]
Din caracterul
sentimental nu rămîne
altceva (în linie teoretică)
decît un spirit
speculativ neliniştit care
ajunge pînă la
necondiţionat în toate
actele de cunoaştere, iar
în linie practică, un
rigorism moral care
ajunge pînă la
necondiţionat în toate
actele de voinţă. Cel care
aparţine primei clase
poate fi numit realist, cel
care aparţine ce
leilalte, idealist.”91
205.în continuare, explicaţiile
lui Schiller în legătură cu
ti
purile sale se referă
exclusiv la fenomenele
cunoscute ale atitu
dinii realiste şi, respectiv,
idealiste şi, prin urmare,
nu interesea
ză cercetarea noastră.
95Loc. cit., pp. 329 ş. urm.
96Loc. cit., p. 331.
97Loc. cit.
 opreşte pentru Nietzsche
III în Grecia. El resimte
Grecia şi ca pe un spaţiu
APOLINICUL ŞI
de mijloc între Răsărit şi
DIONISIACUL
Apus. Aici se întîl-neşte
206. Problema trăită şi cu Schiller — dar cît de
parţial elaborată de diferită este concepţia
Schiller a fost re luată lui despre caracterul
într-un mod nou şi grecesc! El vede fondul
original de Nietzsche în întunecat pe care este
lucrarea Die Geburt der pictată lumea de aur,
Tragodie 1 din 1871. senină, a Olimpului.
Această scriere de „Pentru a putea trăi,
tinereţe se raportează, grecii au trebuit să
ce-i drept, nu la Schiller, creeze, împinşi de cea
ci mai degrabă la Scho- mai imperioasă
penhauer şi la Goethe. necesita te, aceşti zei. ”
Cel puţin aparent, ea are „Grecul cunoştea şi
însă în comun cu Schiller resimţea spaimele şi
estetismul şi credinţa în ororile
greci, cu Schopenhauer 1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1,
pesimismul şi motivul 1899.
mîntuirii, şi multe puncte
de contact cu Faust al lui
Goethe. în ce ne
priveşte, dintre toate
aceste ra portări, cea mai
importantă este, fireşte,
aceea la Schiller. Nu
putem trece însă pe
lîngă Schopenhauer fără
a remarca măsura
importantă în care el a
dezvoltat ideile orientale
tratate de Schil ler sub
forma unor palide
scheme. Dacă facem
abstracţie de pe simismul
lui Schopenhauer, izvorît
din opoziţia faţă de
bucuria creştină a
credinţei şi certitudinea
mîntuirii, doctrina
salvării este la el
esenţialmente budistă.
El s-a situat de partea
Orientu lui. Evident, aici
este o contrareacţie la
atmosfera noastră occi -
dentală. După cum se
ştie, această reacţie
subzistă nu în mică
măsură şi astăzi în
cadrul unor mişcări
variate, îndreptate mai
mult sau mai puţin total
către India. Această
orientare către Orient se
150 TIPU RI APO LIN IC U L 151
PSIH O LCX ŞI
ÎICE D IO N ISIAC U L

existenţei; nî genere, spre a putea r orul va fi în măsură — chiar

trăi, el a trebuit să le opună e fără a fi parcurs
acestora naşterea de vis, p scrierea lui Nietzsche — să-şi
strălucitoare a olimpicnilor. ” Acea r formeze singur un punct de
neîncredere uriaşă în faţa puterilor e ve
titanice ale naturii, acea Moira z dere şi să judece totodată
tronînd fără milă peste orice e opinia mea in ce o
cunoaştere, acelvultur al lui Prome- n priveşte.
tcu, prietenul oamenilor, acea neînfricare a t 208.„Vom fi ciştigat mult pentru
înţeleptului Oedip,acel blestem al ă ştiinţa esteticiiîn clipa in
neamului atrizilor care îl constrîngepe m care vom fi ajuns nu doar la
Orestc la matricid ( . . . ) au fost mereu na înţelegerea logica, ci şila
şi reînnoit biruite de greci, saucel tu certitu
puţin învăluite şi retrase priviriicu ra dinea nemijlocită a
ajutorul acelei lumiartistice intermediare lo punctului de vedere potrivit
a olimpicnilor.”2 „Seninătatea” r. căruia dezvol-
grecilor, cerul rizind al Eladei ca o în
iluzie lucind pe fundaluri ac 2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.
întunecate — iată cunoaşterea es
rezervată modernilor; un t
argument importantîmpotriva sc
estetismului moral! Nietzsche o
adoptă astfel un punctde vedere p,
substanţial diferit de acela al lui v
Schillcr. Ceea ce am presupus în oi
cazul lui Schillcr, anume faptul că da
Bric/e iiber dicâstlietische Erzielmngse m
află in slujba unei cauze proprii, ai
devine în cazul scrierii lui Nietzsche o jo
certitudine — cartea este„profund s
generală”. Şi in vreme ce Schillcr o
începe şovăitor să picteze lumini se
şi umbre în culori palide şi, ri
climinînd toateascunzişurile şi c
abisurile naturii umane, să de
înţeleagă opoziţia din propriul ci
suflet ca fiind aceea dintre „nai v” ta
şi „sentimental”, concepţia lui te
Nietzsche este mai profundă şi cu
desenează un contrast care pe aj
una din laturile lui nu este cu u
nimic mai prejos dccîtfrumuseţea t
strălucitoare a viziunii lui Schillcr, o
iar pe cealaltălatură găseşte r
sunete infinit mai întunecate care ul
intensifică, ce-i drept, puterea c
luminii, dar lasă, totodată, să se ă
presimtă dincolode ele un r
întuneric şi mai adine. o
r
207.Nietzsche numeşte perechea a
sa fundamentală de contra ci
rii: apolinic-dionisiac.Să ti
încercăm mai intîi să ne t
 tarea în ei, de Apollo şi de Dio-
1
contin nysos, legăm recunoaşterea
uare a faptului că în lumea greacă
artei există,
este în funcţie de origine şi de
legată scopuri, o enormă opoziţie,
de între arta
duplici plastică, apolinică, şi arta
tatea lipsită de imagini a muzicii
apolinic- ca artă a
dionisiac lui Dionysos: cele două
: în instincte atît de diferite
acelaşi merg în paralel,
fel în în conflict deschis cel mai
care adesea, imboldindu-se
gener reciproc în ve
area derea unor noi naşteri,
depind mereu mai robuste, spre a
e de perpetua prin
dualit ele lupta acelor opoziţii pe
atea care cuvîntul comun «artă»
sexelo doar apa
r în rent o anulează; pînă cînd,
condiţi în cele din urmă, printr-un
ile act meta
unei fizic miraculos al «voinţei»
lupte elenice, ele aparîmperecheate,
contin şi în
ue şi această împerechere
ale zămislesc opera de artă,
unei dionisiacă şi apo
împăc linică deopotrivă, a tragediei
ări in- atice.”3
terven 210.Spre a caracteriza mai
ind îndeaproape aceste două
doar instincte,
period Nietzsche compară stările
ic.” psihologice specifice
produse de ele
209.„
cu acelea alevisului şi ale
D
beţiei. Instinctul apolinic
e
produce sta
c
rea comparabilăvisului,
el
instinctul dionisiac pe cea
e
comparabilă
d
beţiei. Prin „vis”, Nietzsche
o
înţelege, cum spune el
u
însuşi, mai
ă
cu seamă „viziunea
di
interioară”, „aparenţa
vi
frumoasă a lucrurilor
ni
onirice”. Apollo „stăpîneşte
t
aparenţa frumoasă a
ă
lumii interioa
ţi
re a fanteziei”, el este
al
„zeul tuturor forţelor
e
plastice”. Este mă
a
sură, număr, limitare şi
rt
stăpînire a tot ceea ce
este sălbatic şi
neîmblînzit”. „Ai vrea( .. . ) să-
1 desemnezi pe Apollo
prin su
perba imagine divină a
principium-ului
individuationis.”4 Dio
nisiacul este, în schimb,
eliberarea instinctului fără
limite, iz
bucnirea neînfrînateidynamis a
naturii animale şi divine,
de
u apare în corul dionisiac
n ca satyr, zeu în
d partea de sus, ţap în cea
e de jos.5 Este groaza
f provocată de sfărî-
a marea principiului
p individuaţiei şi totodată
t „extazul plin de de
ul licii” pentru că el s-a
c sfărîmat. Dionisiacul este
ă din acest motiv
o 3Loc. cit, pp. 19 ş. urm.
m 4Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
ul 5Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152 TIPURI APOLINICUL 153
PSIHOL ŞI
OGICE DIONISIAC
UL
comparabil cu beţia care dizolvă lăsau pradă acelui respingător
individualul în instincte şi con- amestec de voluptate şi
ţinuturi colective, o explozie a cruzime.”8
eului închis sub influenţa lumii.
211. Nietzsche consideră
De aceea în dionisiac aflăm omul
reconcilierea dintre Apollo delfic şi
în faţa omului, „chiar şi natura
Dionysos un simbol al reconcilierii
alienată, ostilă sau subjugată
acestor contraste în inima grecului
celebrează din nou sărbătoarea
civilizat. El uită însă de propria
împăcării cu fiul ei pierdut,
formulă compensatoare, potrivit
omul”6. Fiecare se simte „una” cu
căreia zeii din Olimp îşi datorează
aproapele său („nu doar unit,
lumina întunericului din sufletul
împăcat, contopit”). Individualitatea
grec; în consecinţă, împăcarea
sa trebuie să fie de aceea
lui Apollo cu
complet abolită. „Omul nu mai
este artist, el a devenit operă de 6Loc. cit., p. 24.
artă: forţa artistică a întregii 7Loc. cit., pp. 24 ş. urm.
naturi [...] se revelează aici sub 8Loc. cit., p. 27.
fiorul beţiei.”7 Altfel spus, acea
dynamis creatoare, libidoul sub
forma instinctului, ia în stăpînire
individul ca pe un obiect şi îl
foloseşte ca pe un instrument sau
ca pe o expresie. Dacă ar fi să
concepem fiinţa naturală ca „ope-
ră de artă”, atunci, în stare
dionisiacă, omul devine operă de
artă naturală; în măsura în care
fiinţa naturală tocmai nu este
operă de artă în accepţia în care
obişnuim să înţelegem noi „opera
de artă”, ea nu este decît simplă
natură neîmblînzită, torent
sălbatic în orice privinţă, nici
măcar animal limitat la sine şi la
fiinţa lui. Din raţiuni de claritate
şi din motive legate de discuţia
care va urma, mă simt obligat să
subliniez acest punct pe care
Nietz-sche, din anumite motive, a
omis să-1 scoată în evidenţă,
ascun-zînd astfel problema sub
un văl estetic înşelător, pe care
însă, fără voia lui, 1-a ridicat din
cînd în cînd. Aşa, de pildă, atunci
cînd se referă la orgiile
dionisiace: „Aproape
pretutindeni, în miezul acestor
sărbători se afla o desfrînare
sexuală tumultuoasă ale cărei
valuri se revărsau peste fiecare
familie şi peste legile ei
venerabile; tocmai bestiile cele
mai sălbatice ale naturii erau aici
descătuşate pînă într-atît încît se
Dionysos ar fi o aparenţă
frumoasă, un deziderat provocat
de mizeria resimţită de jumătatea
civilizată a grecului în luptă cu
latura barbară care în stare
dionisiacă îşi croia nestînjenită
drum. între religia unui popor şi
modul său de viaţă real există
întotdeauna o relaţie
compensatoare, altminteri religia
nu ar avea nici un sens practic.
Regula se confirmă începînd cu
moralitatea înaltă a religiei
perşilor pe de-o parte, şi cu
ambiguitatea morală a
obiceiurilor lor, faimoasă încă din
Antichitate, pe de altă parte, şi
pînă în epoca noastră „creştină”,
în care religia iubirii a asistat cea mai
întinsă baie de sînge din istoria
universală. De aceea putem
conchide, în temeiul tocmai al
simbolului reconcilierii delfice, că
există un conflict cu deosebire
vehement în fiinţa greacă. Ceea
ce ar putea explica dorinţa de
mîntuire care a conferit misterelor
acea importanţă imensă în viaţa
poporului grec pe care au trecut-o
pe de-a-ntregul cu vederea
eleniştii exaltaţi de odinioară. Se
obişnuia să se atribuie în mod
naiv grecilor doar ceea ce ne
lipsea nouă.
212. în starea dionisiacă,
grecul nu devenea nicicum
operă de artă, ci era inundat
de propria fiinţă barbară,
deposedat de personalitate,
desfăcut în componentele
sale colective şi făcut una
cu inconştientul colectiv
(prin renunţarea la ţelurile
individuale), una cu „geniul
speciei”, al naturii chiar.
Pentru cel care atinge
condiţia de înfrînare
apolinică, această stare de
beţie care îl făcea pe om să-
şi uite cu totul de sine şi de
umanitatea sa, devenind o
simplă fiinţă instinctuală, va
fi fost ceva demn de dispreţ,
motiv pentru care între cele
două instincte trebuia, neîn-
doielnic, să izbucnească mai
întîi o luptă aprigă. Să se
pună în libertate instinctele
omului civilizat! Cel care se
exaltă în faţa culturii îşi
închipuie că din ea izvorăşte
doar frumuseţe. Această
eroare se bazează pe o lipsă
de cunoaştere psihologică
profundă. Forţele
instinctuale acumulate în
insul civilizat sînt extrem de
distrugătoare şi cu mult mai
primejdioase decît
instinctele primitivului care
îşi trăieşte continuu şi în
măsură modestă instinctele
negative. De aceea nici un
război din trecutul istoric nu
poate rivaliza, în amploarea
ororii, cu războiul naţiunilor
civilizate. Nici la greci nu va
fi fost altminteri. Tocmai
pentru că au trăit v»u
senzaţia de groază, ei au
izbutit să împace treptat
dionisiacul
154 TIPURI APOLINICUL 155
PSIHO ŞI
LOGIC DIONISIAC
E UL
cu apolinicul „printr-un act metafizic ochelarii moderni prin care
miraculos”, cum spune Nietzsche tainele psihologice ale
chiar de la început. Trebuie să cultului dionisiac sînt văzute
reţinem această afirmaţie, ca şi într-o lumină în care anticii în
cealaltă, după care opoziţia în mod sigur nu le vedeau şi
chestiune „nu este suprimată nu le trăiau. Atît în cazul lui
decît aparent de termenul comun Nietzsche, cît şi în acela al
«artă»”. Trebuie să ne amintim de lui Schiller, punctul de
aceste propoziţii deoarece vedere religios a fost
Nietzsche, asemenea lui Schiller, complet ignorat şi înlocuit
are tendinţa evidentă de a atribui cu reflecţia estetică. în mod
artei un rol mediator şi mîntuitor. cert, aceste lucruri posedă
Şi astfel, problema se înfundă în o latură estetică ce nu trebuie
estetic — urîtul este de asemenea nicidecum neglijată.9 Dacă
„frumos”; abominabilul, răul chiar însă creştinismul medie-
strălucesc, jinduite, în lucirea 9 Estetismul poate, fireşte,
înşelătoare a frumosului estetic. înlocui funcţiile religioase. Dar cîte
Natura de artist a lui Schiller, ca şi nu sînt lucrurile care pot face
aceea a lui Nietzsche, revendică acelaşi lucru? Cîte surogate de
prin sine şi pentru posibilităţile religie absentă nu am cunoscut?
proprii de creaţie şi de expresie un Chiar dacă estetismul este un
sens mîntuitor. foarte nobil surogat, el nu e totuşi
altceva decît un înlocuitor pentru un ce
213. Iată de ce Nietzsche
veritabil care lipseşte.
uită cu totul de faptul că
„Convertirea” tîrzie a lui Nietzsche
lupta dintre Apollo şi
la Dionysos arată de altfel cel mai
Dionysos şi împăcarea lor
bine că surogatul estetic nu a
finală nu era pentru greci o
ţinut piept timpului.
problemă estetică, ci una
religioasă. Sărbătorile
dionisiace ale satyrilor erau,
potrivit oricărei analogii, un
fel de sărbători totemice,
însoţite de identificări
totemice cu strămoşii mitici
sau direct cu animalul totem.
Cultul lui Dionysos a avut în multe
locuri o coloratură mitic
speculativă şi a exercitat în
orice caz o influenţă
religioasă foarte puternică.
Faptul că tragedia a luat
naştere din ceremonia
religioasă primitivă
semnifică tot atît cît
legătura dintre teatrul
nostru modern şi misterele
medievale, precum şi
fundamentul exclusiv
religios al acestora, şi nu
îngăduie de aceea ca
problema să fie judecată
doar în aspectul ei estetic.
Estetismul reprezintă
val este interpretat doar estetic,
caracterul său real se falsifică şi
se superficializează tot atît de
mult ca atunci cînd este abordat
exclusiv istoric. O înţelegere
autentică nu poate avea loc decît
pe un fond identic, căci nimeni nu
va susţine că înţelege esenţa
unui pod de cale ferată, simţindu-
1 estetic. Tot astfel, a concepe
lupta dintre Apollo şi Dionysos ca
pe o chestiune legată de instincte
artistice contrarii înseamnă a
transfera problema, nemotivat
din punct de vedere istoric şi
material, în domeniul estetic, a o
supune unei examinări parţiale
care nu va da niciodată seamă de
conţinutul ei real.
214. Această deplasare
are în mod sigur mobilul şi
scopul ei psihologic.
Avantajul procedurii nu este
greu de descifrat: exa-
minarea estetică transformă
pe loc problema într-o
imagine pe care
contemplatorul o
examinează comod,
admirîndu-i atît frumuseţea
cît şi urîţenia, situat fiind la
o depărtare sigură de orice
simpatie şi participare,
mulţumindu-se să retrăiască
doar senzitiv pasiunea din
10Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und
imagine. Atitudinea estetică
ne fereşte de participare, de
amestecul personal pe care
îl presupune înţelegerea
religioasă a problemei.
11Nietzsche, Versuch einer
Acelaşi avantaj e garantat
de modul istoric de
examinare, la a cărui critică
Nietzsche însuşi a adus o
serie de contribuţii dintre
cele mai preţioase.10
Posibilitatea de a aborda doar
estetic o astfel de problemă
— „o problemă cu coarne”,
cum o numeşte el — este
fără îndoială ispititoare, căci
înţelegerea religioasă,
singura adecvată în acest
caz, presupune o trăire
prezentă sau trecută, de
care omul modern este
rareori în stare. Dionysos
pare să se fi răzbunat pe
Nietzsche; a se vedea Versuch
einer Selbstkritik, din anul
1886, care prefaţează Die
Geburt der Tragodie: „Da, ce
este dionisiac? — în această
carte se oferă un răspuns—
aici vorbeşte un «ştiutor»,
iniţiatul şi apostolul
dumnezeului său”11. Ceea ce
Nietzsche nu era cînd a scris Die
Geburt der Tragodie absorbit
fiind de estetică; dionisiac
însă a devenit abia scriind
Zarathustra şi acel paragraf
memorabil care încheie
Versuch einer Selbstkritik:
„înălţaţi-vă inimile, fraţi ai
mei, sus, mai sus! Şi nu
uitaţi de picioarele voas-
Nachteil der Historie Jur das Leben.
Partea a doua din
Vnzeitgemăfien
Betrachtungen.
Selbstkritik, p. 6.
156 TIPURI APOLINICUL 157
PSIHO ŞI
LOGIC DIONISIA
E CUL
tre! Ridicaţi-vă şi picioarele, voi, ceva ce
buni dansatori, şi mai binechiar: se formează din sine fără
staţi şi în cap!”12 participarea raţiunii şi a
intenţiei con
215.Profunzimea deosebită cu
ştiente; el rezultă, devine, ca
care Nietzsche a înţeles pro
fenomen de creştere al
blema, în ciuda certitudinilor sale
naturii crea
estetice, era atît de aproape
toare, născut nu din
de realitate încît experienţa
subtilităţile spiritului uman,
dionisiacă pe care o va face
ci din aştep
ulterior
tarea nostalgică, din credinţă
pare aproape o consecinţă
şi speranţă.
inevitabilă. Atacul împotriva
216.Să lăsăm deocamdată
lui So-
această problemă
crate, întreprins înDie Geburt der
deoparte, de
Tragodie, se adresează raţio
oarece în cursul expunerii
nalistului, insensibil la
noastre vom avea prilejul
orgiasticul dionisiac. Acest
să revenim
afect cores
mai amănunţit asupra ei,
punde erorii analoage pe
şi să cercetăm mai
care o săvîrşeşte
îndeaproape noţiu
contemplaţia estetică:
nile de apolinic şi dionisiac.
ea îşi ţine problema la
Să examinăm mai întîi
distanţă. în ciuda concepţiei
dionisiacul.
sale esteti
Prezentarea lui Nietzsche
ce, Nietzsche a intuit încă de
lasă limpede să se vadă
atunci soluţia reală, scriind
că el are de
că opo
astă dată în vedere o
ziţia va fi anulată nu de artă,
desfăşurare, o revărsare
ci de un „act metafizic
în sus şi în afară,
miraculos
o diastolă, cum spune
al voinţei elene”. El pune
Goethe, o mişcare ce
„voinţa” între ghilimele, ceea ce
îmbrăţişează uni
ne
versul, cum o descrie Schiller
face să credem , ţinînd
în oda An die Freude
seama de influenţa
(Către
puternică pe care
Bucurie):
Schopenhauer o exercita
„îmbrăţişaţi-vă, voi
asupra lui, că avem în
milioane Un sărut al lumii
vedere noţiunea
întregi ”, şi mai departe:
metafizică de voinţă.
„Metafizică” are, pentru noi, 12 Loc. cit., p. 14.
semnificaţia
psihologică de „inconştient ”.
Dacă în formula lui
Nietzsche îl
înlocuim pe „metafizic”cu
„inconştient”, atunci soluţia
proble
mei ar fi un „act miraculos”
inconştient. Un „miracol ” este
ira
ţional, deci actul este un
fenomen iraţional inconştient,
 „La sinul naturii troversie.
220.Pînă aici analogia cu
Fiinţele toate sorb bucurie;
mecanismele noastre
Toţi cei buni, toţi cei răi
este desigur
Merg pe urmele-i de roze.
în afara oricărei îndoieli.
Sărutări ne-a dat şi poame,
Dacă ne vom mulţumi
Un prieten pin’ la moarte devotat;
însă doar cu ea,
Viermelui plăcerea i-a fost
nu vom putea da întru
dată,
totul seama de
Iar cherubul stă în faţa
noţiunile lui Nietzsche.
Domnului. ”
221.Pe parcursul
217.Aceasta este o expansiune
cercetării de faţă
dionisiacă. Un torent de pu
vedem că starea de
ternică simţire universală care
intro-
izbucneşte irezistibil şi
versie, în măsura în
ameţeşte
care devine un
simţurile ca un foarte tare vin.
habitus, aduce
Este o beţie în cel mai înalt
întotdeauna
sens.
cu sine şi o
218.La această stare, elementul
diferenţiere a relaţiei
psihologic al senzaţiei, sen
cu lumea ideilor, în
zorială sau afectivă, participă
vreme ce
într-o măsură foarte mare.
extraversia devenită
Este
obişnuinţă aduce cu
vorba de o extraversie de
sine o diferenţiere a
sentimente, legate indistinct
relaţiei cu lumea
de ele
obiectului. în
mentul senzaţie, motiv
conceptele lui
pentru care le numim
Nietzsche nu ve
senzaţii afective.
dem nimic dintr-o
Există de aceea mai
astfel de diferenţiere.
degrabă afecte care
Sentimentul dionisiac
izbucnesc în această
are caracterul
stare, prin urmare ceva
absolut arhaic al
instinctiv care exercită o
senzaţiei afective. El
coerciţie oarbă
nu este deci
ce se exprimă în afectarea
pur şi simplu
sferei corporale.
diferenţiat de
219.Apolinicul, în schimb, este o
instinctual spre a
percepere de imagini inte
putea deveni acel
rioare ale frumuseţii, ale
element mobil care,
măsurii şi ale
în cazul tipului
sentimentelor în proporţii
extravertit, ascultă
temperate. Compara ţia cu
de reco
visul arată limpede
mandările raţiunii şi
caracterul stării
se lasă în voia
apolinice: este starea
acesteia ca un
introspecţiei, a
instrument
contemplaţiei întoarse
docil. Tot aşa,
către
conceptul de
interior, către lumea de
introversie al lui
vis a ideilor eterne, deci o
Nietzsche nu în-
stare de in-
 158 TIPU A 159
RI P
PSIH O
OLO L
GICE I
N
I
C
U
L

Ş
I
D
I
O
N
I
S
I
A
C
U
L

treţine nici un fel de acestora potrivit cu esenţa

relaţie distinctă cu gîndirii inte
ideile care, odată lectuale. Astfel iau naştere
eliberate de intuiţia ideile. în cazul unui om
determ inată orientat pre
senzorial sau cum pănitor pe sentim ent are
produsă creator, să loc un proces asem ănător:
poată deveni forme im agi
abstracte şi pure. nile sînt sim ţite profund şi
Apolinicul este o apare o idee afectivă care
percepţieinterioară, poate să
o intuiţie a lum ii coincidă în esenţa ei cu
ideilor. Com paraţia ideea produsă de gînd.
cu visul arată Ideile sînt de
desluşit că Nietzsche aceea tot atît de mult gînduri
gîndea această stare, cît şi sentimente, de exemplu
pe de-o parte, ca sim - ideea
plă intuiţie, pe de de patrie, de libertate, de
alta, ca sim plă Dumnezeu, de nemurire etc.
im agine. Principiul
am belor elaborări este
222.Aceste caracteristici au ceva
raţional şi logic. Există însă
particular pe care nu ne pu
şi un alt
tem îngădui să-1 atribuim
punct de vedere potrivit căruia
noţiunii noastre de atitudine
elaborarea logic raţională nu
introver
este
tită sau extravertită. în cazul
valabilă. Acest punct de vedere
unui om orientat
este cel estetic.în introversie el
precum pănitor pe
întîrzie asupracontemplării
reflecţie, starea apolinică de
ideilor, dezvoltă intuiţia şi
contemplare a imaginilor
contem
interioare
plarea interioară; în
produce o elaborare a
extraversie, el întîrzie asupra
senzaţiei şi
dezvoltă sim ţurile, instinctul,
afectanţa. Pentru acest punct
de
vedere, gîndirea nu este în
nici un caz principiul
percepţiei in
terioare a ideilor şi nici
sentim entul; pentru el,
gîndirea şi sim
ţirea sînt sim ple derivate ale
contem plaţiei interioare sau
ale
senzaţiei sim ţurilor.
223.Noţiunile lui Nietzsche ne
conduc, prin urmare, la un
al
treilea şi, respectiv, al
patrulea tip psihologic pe
care le-am pu
tea denumi estetice prin
raportare la tipurile
raţionale (al gîndirii
şi al simţirii). Sînttipul
intuiţiei şi tipul senzaţiei.
Aceste două
tipuri au comun cu tipurile
raţionale momentul
introversiei şi al
extraversiei, fără însă a
diferenţia,ca în tipul gîndirii,
percepe
rea şi contem plarea
im aginilor interioare de
gîndire şi, precum
tipul simţirii, conţinutul
afectiv al imaginilor
interioare de sen
tim ent, în schim b,
intuitivul ridică
perceperea inconştientă
la
rangul unei funcţii
diferenţiate prin care se
produce şi adaptarea
sa la lume. El se
adaptează cu ajutorul unor
directive inconştien-
te pe care le receptează graţie unei
percepţii deosebit de fine şi de
ascuţite şi interpretării unor mişcări
pe jumătate conştiente.Cum arată
o astfel de funcţie este greu de
descris, din cauzacaracterului ei
iraţional şi, ca să spun aşa,
inconştient. Ar puteafi comparată
cu daimonion-ullui Socrate; cu
deosebirea însă că atitudinea
neobişnuit raţionalistă a lui Socrate
refula funcţia in t uitivă, în aşa fel
încît ea trebuia să se impună într-o
formă concret halucinatorie, deoarece nu
conştiinţă.
avea acces psihologic direct la
224.Tipul senzaţiei este în orice
privinţă o răsturnare a celui
intuitiv. El se bazează exclusiv
pe elementul senzaţiei simţuri
lor. Psihologia lui se
orientează după instinct şi
după senzaţie.
El se referă de aceea la
excitaţia reală.
225.Faptul că Nietzsche subliniază
tocmai funcţia psihologi
că a intuiţiei pe de-o parte, pe
aceea a senzaţiei şi a
instinctului
de cealaltă parte, este
caracteristic pentru propria sa
psihologie.
El aparţine, desigur, tipului
intuitiv cu înclinare spre
introversie.
în favoarea încadrării în
categoria intuitivilor
pledează modul
predom inant intuitiv artistic
al producţiei sale, pentru
care cu
deosebire sem nificativă este
tocm ai scriereaDie Geburt der
Tragodie şi, în m ai m are
m ăsură, p rincip ala sa operă,
Also
sprach Zarathustra.Pentru latura
sa introvertit intelectuală de
finitorii sînt scrierile aforistice
care, în ciuda coloraturii lor in
tens afective, atestă un
intelectualism eminamente
critic, de fac
tura celui francez din veacul
al XVIII-lea. în favoarea
tipului
său intuitiv pledează în
general lipsa de lim itare şi
de unitate
raţională. Ţinînd seam a de
această stare de fapt nu ne
uim eşte
situarea, inconştientă, a
propriei psihologii în prim-
planul scrie
rilor de început, ceea ce
corespunde atitudinii intuitive
care per
cepe mai degrabă exteriorul
prin interior, uneori chiar în
paguba
realităţii. Cu ajutorul acestei
atitudini, el a dobîndit şi o
cunoaş
tere profundă a calităţilor
dionisiace ale propriului
inconştient
ale cărui form e prim itive au
atins, atît cît ştim , suprafaţa
con
ştiinţei abia o dată cu
izbucnirea bolii, după ce m ai
înainte se
trădaseră la nivelul operei
prin num eroasele aluzii erotice.
Din
punct de vedere psihologic, este de
aceea extrem de regretabil
că scrierile, deosebit de
semnificative, descoperite la
Torino, du
pă declanşarea bolii, au fost
distruse din scrupul moral şi
estetic.
IV predomină aplecarea
spre reflecţie, în
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
vreme ce pornirea
STUDIUL OMULUI
spre
1. Generalităţi despre activitate este mai
tipurile lui Jorda slabă. între aceste
226.Urmărind cronologic două extreme există
lucrările preliminare ne
legate de pro numărate nuanţe. E
blema tipurilor suficient să arătăm
psihologice, ajung acum însă că mai există şi un
la un opuscul mai ciu al treilea tip [...], la
dat, a cărui cunoaştere care forţa de reflecţie
o datorez preţioasei mele şi forţa de acţiune
colaboratoare îşi ţin mai mult sau
Dr Constance E. Long din mai puţin cumpăna.
Londra. E vorba de într-o clasă interme
Character As diară, pot fi grupate şi
Seen In Body and acele caractere la care
Parentage1 a lui Furneaux există o pornire
Jordan. către excentricitate
227.în cele 126 de pagini sau la care domină
ale cărţuliei sale, alte posibile tendinţe
Jordan descrie anormale în paguba
în principal două tipuri proceselor emoţionale şi
caracteriologice a căror nonemoţionale.”2
definiţie ne in
teresează din multe
privinţe deşi,
anticipînd, putem
spune că au
torul ia doar pe
jumătate în
considerare tipurile
noastre, iar în
ce priveşte cealaltă
jumătate, el adoptă
punctul de vedere al ti
pului intuitiv şi
senzorial pe care îl
amestecă apoi cu
celălalt
punct de vedere. Dau
mai întîi cuvîntul
autorului, spre a-şi for
mula definiţia
introductivă. El afirmă:
„Există două caractere
fundamental diferite,
două tipuri caracteriale
distincte (şi un al
treilea, intermediar):
unul la care tendinţa
către activitate este
puternică, iar tendinţa
către reflecţie slabă, şi
un altul, la care
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 161 tipul mai puţin „pasionat” ca
STUDIUL OMULUI fiind întotdeauna şi „activ”,
iar pe celălalt ca
228. Reiese limpede din
„inactiv”. Socotesc
această definiţie că Jordan
nefericită această
opune reflecţiei, gîndirii,
confuzie, căci există
activitatea, fapta. E de
naturi extrem de
înţeles că un observator
pătimaşe şi profunde
superficial al fiinţei umane
care sînt totodată
este izbit mai întîi de
energice şi active, şi
contrastul dintre
invers, naturi mai puţin
caracterul reflexiv şi cel
pasionate şi superficiale
activ şi de aceea dispus
pe care nu le
să definească opoziţia
caracterizează acţiunea şi
cercetată şi din acest
nici măcar vreo formă
punct de vedere. Dar
oarecare inferioară de
chiar şi simpla reflecţie
activitate. După părerea
pe seama faptului că în
mea, concepţia sa
mod necesar caracterul
altminteri valoroasă ar fi
activ nu rezultă doar din
cîşti-gat în claritate dacă
impulsuri, ci că el poate
el ar fi renunţat — ca
să provină şi din gîndire,
reprezentînd un cu totul alt
arată că este util să se
punct de vedere — la
definească opoziţia
determinarea
observată şi din această
caracteriologică, în sine
perspectivă. Jordan însuşi
importantă, a activităţii
ajunge la asemenea
şi a inactivităţii. Se va
concluzii, introducînd în
vedea din cele ce
consideraţiile sale un alt
urmează că Jordan îl
element deosebit de valoros
descrie prin tipul „less
pentru noi, anume sentimentul3.
impassioned and more
Astfel, el constată că tipul
active” pe extravertit, iar prin
activ e mai puţin
tipul „more impassioned and
pasionat, în vreme ce
less active” pe cel
temperamentul reflexiv
introvertit. Ambele pot fi
se caracterizează tocmai
active sau inactive fără a-
prin pasionalitate. De
şi pierde caracteristicile
aceea Jordan îşi numeşte
tipologice, motiv pentru
tipurile „the less
care consider că
impassioned” şi „the more
elementului activitate nu
impassioned”. Elementul
trebuie să i se confere un
pe care îl trecuse cu
rol determinant principal,
vederea în definiţia
ca determinant de
introductivă este ridicat
importanţă secundară el
deci ulterior la rangul de
joacă oricum un rol
termen constant.
oarecare, de vreme ce
Deosebirea faţă de
potrivit cu felul său de a
concepţia noastră stă în
fi, extravertitul pare de
faptul că Jordan consideră
regulă mult mai mobil,

1Ediţia a M-a, Londra, 3 Loc. cit., p. 6.

1896.
2Loc. cit., p. 5.
162 TIPURI PROBLEM A TIPURILOR 163
PSIHOLOG ÎN STUDIUL OM ULUI
ICE

mai viu, mai activ decît presupunem în cazul său

introvertitul. Această calitate primatul gîndirii. Invers,
depinde în întregime de faza în extravertitul prezintă în chip
care individul se află momentan în natural foarte multe reacţii
raport de lumea exterioară. Un care fac uşor să se
introvertit într-o fază extravertită presupună o predominare a
apare activ, un extravertit într-o sentimentului. Aceste
fază introvertită apare pasiv. presupuneri sînt însă
Activitatea însăşi ca trăsătură iluzorii, căci extravertitul
principală de caracter poate fi poate foarte bine aparţine
uneori introvertită, adică tipului gîndire, iar
orientîndu-se către interior şi introvertitul tipului simţire.
desfăşurînd o activitate Jordan descrie în general
intelectuală şi afectivă vie, în doar pe introvertit şi pe
timp ce afară domneşte o linişte extravertit. Acolo însă unde
profundă; alteori, ea poate fi intră în detalii, descrierea sa
extravertită, apărînd sub forma lasă loc la neînţelegeri, prin
acţiunii mobile, vii, în vreme ce în faptul că el amestecă
spatele ei se ascunde un gînd fix, trăsăturile diferitelor tipuri
imuabil sau un sentiment tot la fel. funcţionale care, din cauza
unei insuficiente prelucrări a
229. înainte de a examina
materialului, nu sînt net
mai îndeaproape explicaţiile
distinse unele de celelalte. în
lui Jordan, ţin să mai
linii mari însă, imaginea
subliniez din raţiuni de
atitudinii introvertite este
claritate conceptuală o
inechivoc conturată în aşa
împrejurare care, ncluată în
fel încît caracterul celor două
seamă, ar putea da naştere
atitudini fundamentale este pe
la confuzii. Am menţionat la
deplin recognoscibil.
început că în publicaţii
anterioare identificasem pe
introvertit cu tipul gîndire, iar pe
extravertit cu tipul simţire. M-am
lămurit abia mai tîrziu, după
cum am arătat, că
introversia şi extraversia ca
atitudini fundamentale
generale trebuie deosebite
de tipurile funcţionale.
Aceste două atitudini sînt
foarte uşor de recunoscut, în
vreme ce pentru a identifica
tipurile funcţionale e deja
necesară o experienţă vastă.
Uneori este deosebit de
anevoios a decide care
funcţie este predominantă.
Induce în eroare faptul că
introvertitul — ca urmare a
atitudinii sale abstractive —
lasă în mod firesc impresia
unui ins reflexiv şi superior.
Sîntem de aceea înclinaţi să
230.Caracterizarea tipurilor pe
baza afectivităţii îmi pare a
fi lucrul cel mai important în
scrierea lui Jordan. Am văzut
deja
că reflexivitatea şi
superioritatea fiinţei
introvertitului sînt com
pensate la nivelul
inconştientului de o viaţă
instinctuală şi sen
zitivă arhaică. S-ar putea
spune şi că individul este
introvertit
pentru că trebuie să se ridice
de la un caracter arhaic-
impulsiv
pînă la înălţimea dătătoare
de siguranţă a abstracţiei,
spre a pu
tea să stăpînească de acolo
afectele rebele în mişcare
sălbatică.
Ceea ce şi este valabil în
multe cazuri. Invers, s-ar
putea susţine
că viaţa afectivă cu rădăcini
mai puţin adînci a extravertitului
se pretează mai uşor la
diferenţiere şi la îmblînzire,
decît gîndi-
rea şi simţirea arhaică şi
inconştientă, fantazarea care
poate avea
o influenţă periculoasă
asupra personalităţii sale.
Extravertitul
caută de aceea să trăiască
întotdeauna cît mai agitat şi
mai intens
cu putinţă pentru a evita să
se oprească la sine însuşi şi la
gîndu-
rile şi sentimentele sale rele.
în temeiul acestor observaţii
uşor
de făcut, se explică un pasaj
ce poate părea altminteri
paradoxal
în care Jordan (p. 6) afirmă că
în cazul temperamentalului
„less
impassioned” (extravertit)
domină intelectul care
participă neo
bişnuit de mult la modelarea
vieţii, în timp ce în cazul
tempe
ramentului reflexiv, tocmai
afectele sînt acelea care
revendică
o importanţă sporită.
231.S-ar zice la prima vedere că
această idee îmi contrazice
afirmaţia după care tipul „less
impassioned” ar corespunde ti
pului meu extravertit. Văzute
însă mai îndeaproape,
lucrurile nu
stau aşa, căci caracterul
reflexiv încearcă să
stăpînească afectele
rebele, dar el este în realitate
influenţat de pasiune într-o
măsură
mai mare decît acela care îşi
ia ca îndreptar conştient în
viaţă
dorinţele orientate către
obiect. Acesta, respectiv
extravertitul,
se străduie să reuşească
întotdeauna astfel, dar îşi dă
în curînd
seama că sentimentele şi
gîndurile subiective sînt
acelea care îi
ies în cale, perturbîndu-1. El
este influenţat de lumea sa
psihică
interioară într-o măsură mai
mare decît îşi închipuie. Ceea
ce el
însuşi nu poate să vadă, în
schimb observatorilor atenţi
din jur
nu le scapă, este
intenţionalitatea personală a
străduinţelor sale.
De aceea ca regulă de bază
el trebuie să-şi pună
necontenit în
trebarea: „Ce vreau de fapt?
Care este intenţia mea
ascunsă?”
 1 TIP PROBLEM A 1
6 URI TIPURILOR ÎN 6
4 PSIH STUDIUL 5
OLO OM ULUI
GIC
E

Celălalt, introvertitul, cu consideră pe introvertit din

intenţiile sale conştiente, unghiul afectului ca
elaborate, nu vede niciodată pasionat, iar pe extravertit
ceea ce anturajul său percepe din acelaşi unghi ca mai
cit se poate de limpede, faptul puţin pasionat sau chiar ca
că intenţiile sale slujesc în intelectual, putem desemna ca
cele din urmă unor instincte intuitiv modul său particular
puternice, dar lipsite de de cunoaştere. Am arătat
obiect şi de scop, şi sînt deja că Jordan amestecă
influenţate în mare măsură punctul de vedere raţional
de acestea. Cel care îl cu cel estetic. Dacă îl
observă şi îl judecă pe caracterizează pe introvertit
extravertit este înclinat să-i ca fiind pătimaş, pe
considere simţirea şi extravertit însă ca fiind
gîndirea scoase la vedere intelectual, este pentru că el
drept un văl subţire ce vede ambele tipuri din
acoperă doar incomplet o unghiul inconştientului, adică
intenţie rece şi ingenioasă. el le percepe prin
Cel care încearcă să-1 inconştientul său. El observă
înţeleagă pe introvertit şi recunoaşte intuitiv, ceea ce
ajunge uşor la concluzia că se petrece probabil întotdeauna în
el ţine cu greu în frîu, prin cazul celui care posedă o
sofisme aparente, o pasiune cunoaştere practică a
violentă. oamenilor. Oricît de corectă
şi de profundă poate fi
232. Ambele judecăţi sînt
ocazional o astfel de inter-
juste şi false deopotrivă.
pretare, ea suferă totuşi de
False atunci cînd punctul de
o limitare esenţială: anume,
vedere conştient, conştiinţa
ea trece cu vederea realitatea
în genere, este puternică şi
efectivă a ceea ce observă,
capabilă să reziste
judecă numai prin prisma
inconştientului; juste, atunci
propriei imagini inconştiente
cînd un punct de vedere
şi nu prin aceea a fe-
conştient slab se află în faţa
nomenului real. Această
unui inconştient puternic şi
eroare de judecată este
trebuie eventual să-i cedeze
proprie în genere intuiţiei,
acestuia. într-o astfel de
motiv pentru care raţiunea
situaţie, izbucneşte ceea ce
întreţine cu ea o relaţie
se află în fundal; într-un caz,
intenţia egoistă, în celălalt
caz, pasiunea neînfrinată,
afectul elementar care nu ţine
seama de nimic. Aceste
reflecţii ne permit să
identificăm modul de
observaţie al lui Jordan: el
este evident orientat spre
afectivitatea elementului observat,
de unde nomenclatura „less
emoţional” şi „more
impassioned”. Dacă deci el îl
 tensionată şi nu îi acordă decît
în silă drept de existenţă,
deşi în anume cazuri este
obligată să se convingă de
exactitatea ei obiectivă.
Formulările lui Jordan coincid
astfel în mare cu realitatea,
dar nu cu realitatea aşa cum
o înţeleg tipurile raţionale, ci
cu aceea inconştientă a lor.
Atare împrejurări sînt de
natură a crea mai mult ca orice
confuzie în aprecierea fenomenelor
observate şi a îngreuna
înţelegerea cu privire la ele.
în această chestiune deci, să
nu se poarte dispute pe
seama nomenclaturii, ci să
se reţină exclusiv faptul că
în fenomenele observate
există diferenţe care se
opun. Deşi eu, potrivit felului
meu de a fi, mă exprim cu
totul altfel decît Jordan,
clasificările noastre cu privire
la fenomenele observate
coincid (cu unele excepţii).
233. înainte de a trece la
discutarea tipizării
materialului lui Jordan, aş
vrea să revin pe scurt la cel
de al treilea tip, „inter-
mediate”, postulat de el. După
cum am văzut, Jordan
integrează aici, pe de-o
parte, categoria celor
echilibraţi, pe de alta, a celor
neechilibraţi. Nu este inutil a
reaminti în acest loc de
clasificarea şcolii
valentiniene: de insul hilic,
subordonat celui psihic şi,
respectiv, pneumatic. Omul
hilic corespunde, potrivit
definiţiei sale, tipului
senzorial, adică acelui ins
ale cărui determinări do-
minante sînt date în şi prin
simţuri, în şi prin percepţia
senzorială. Tipul senzorial
nu are gîndire şi nici simţire
diferenţiată, în schimb
senzorialitatea îi este bine
dezvoltată. Este acesta,
după cum se ştie, şi cazul
primitivului. Senzorialitatea
instinctivă a primitivului îşi
găseşte replica în
spontaneitatea psihicului
său. Spiritualul, gîndurile i
se înfăţişează ca apariţii, ca
să spun aşa. Nu el este
acela care le face sau le
elaborează — în acest scop
îi lipsesc aptitudinile —, ci
ele se fac singure şi îl năpă-
desc, îi apar chiar sub formă
de halucinaţii. Această
mentalitate poate fi numită
intuitivă, căci intuiţia este
percepţie instinctivă a unui
conţinut psihic emergent. în
timp ce, de regulă, funcţia
psihologică principală a
primitivului este
senzorialitatea, funcţia
compensatoare mai puţin
aparentă este intuiţia. Pe o
treaptă de civilizaţie mai
înaltă, pe care unii au
diferenţiat mai mult sau mai
puţin gîndirea, alţii simţirea,
există, şi nu puţini, care au
dezvoltat într-o măsură mai
mare intuiţia, pe care o
utilizează ca funcţie
esenţialmente
determinantă. De aici
rezultă tipul in-
166 TIPURI PROBLEM A 167
PSIHOLOG TIPURILOR ÎN
ICE STUDIUL OM ULUI

tuitiv. Cred din acest motiv că grupa branşată

intermediară a lui Jordanpoate fi pe sentiment ajunge încet la
contopită cu tipul senzorial şi cu maturitate. Cu vîrsta,
tipul intuitiv. farmecul ca
racterului îi sporeşte. Ea sete
2. Prezentare specială şi critica
„sympathetic”, adică simte şi
tipurilor lui Jordan
tră
234. în ce priveşte manifestarea
ieşte împreună cu ceilalţi.
generală a celor două tipuri,
[...] Caracterele feminine
Jordan (p. 17) subliniază faptul că
cele mai
tipul mai puţin emotiv pre
rele aparţin acestui tip. Ele
zintă mult mai multe personalităţi
sînt cele mai crude mame
proeminente sau marcante.
vitrege.
Această afirmaţie vine din aceea
Pot fi, ce-i drept, mame şi
că Jordan identifică tipul activ
soţii foarte afectuoase, dar
cu acela mai puţin emotiv, ceea ce
pasiunile
este, după părerea mea, inad
şi afectele lor sînt atît de
misibil. Exceptînd această eroare,
puternice încît le întunecă
rămîne evident corectă obser
raţiunea.
vaţia lui după care cel care este
Iubesc dar şi urăsc prea
mai puţin emotiv, sau extraver
mult. Gelozia le poate
titul, cum am spune noi, se face mai
transform a în
remarcat prin purtarea lui
fiare. Urîndu-şi copiii vitregi,
decît emotivul sau introvertitul.
îi pot tortura, fizic, de
moarte.
a) Femeia introvertită (The 236.Acolo unde nu domină
More Impassioned Woman) răul, moralitatea însăşi
este un
235.Jordan vorbeşte mai întîi de sentiment profundcare merge
caracterul femeii introver pe drumul său propriu,
tite. Amintesc rezumativ autonom,
punctele principale ale nu întotdeauna adaptabil
descrierii sale: opiniilor convenţionale. Pe
comportament liniştit, acest drum
caracter nu prea uşo r descifrabil,
ocazio
nal critic, chiar sarcastic;
dacă uneori proasta
dispoziţie se ma
nifestă prea apăsat, ea nu
este totuşi nici capricioasă,
nici agi
tată, nici certăreaţă, nici
„censorious” (termen care ar
trebui
tradus prin „cenzorial”), nici
cîrtitoare. Răspîndeşte linişte
în ju
rul ei, consolează şi vindecă
fără să-şi dea seama. Sub
această
aparenţă somnolează însă
afecte şi pasiuni. Natura ei
ea nu se angajează din Judecata îi este blîndă şi
spirit de imitaţie sau de tolerantă. Cînd citeşte,
supunere şi nici într-un încearcă să sesizeze ideile
caz din dorinţa de a fi cele mai intime şi
răsplătită, aici sau în sentimentul cel mai adînc
lumea de dincolo. Ea îşi al cărţii; motiv pentru
dezvoltă calităţile şi care maltratează cartea
defectele doar în cu sublinieri şi observaţii
intimitate; aici îşi arată marginale şi o reciteşte.4
bogăţia inimii, grijile şi
237. în această descriere
bucuriile, dar şi pasiunile
se recunoaşte uşor
şi erorile, precum
caracterul introvertit.
neîmpăcare, îndărătnicie,
Descrierea este însă într-un
mînie, gelozie sau chiar
anumit sens unilaterală, căci
desfrîu. Este supusă
are în vedere precumpănitor
influenţei momentului şi
latura sentimentului şi nu
puţin înclinată să se
adînceşte tocmai acel
gîndească la bunăstarea
element caracteristic căruia
celor absenţi. Poate să
eu îi acord o valoare
uite uşor de ceilalţi, cum
specială, respectiv viaţa
poate să uite de timp.
interioară conştientă. Jordan
Cînd se comportă afectat,
aminteşte că femeia
poza ei nu se bazează pe
introvertită este
imitaţie, ci vădeşte o
„contemplativă”, fără a intra
schimbare de atitudine şi
însă în detalii. Cred însă că
de limbaj,
descripţia lui îmi confirmă
corespunzătoare
afirmaţiile de mai sus
gîndurilor şi sentimentelor
despre modul său de
schimbate. Din punct de
observaţie; el se opreşte
vedere social, rămîne în
mai ales asupra
cele mai felurite medii cît
comportamentului exterior
mai egală cu sine însăşi.
constelat de sentimente şi
în viaţa casnică şi socială
asupra manifestărilor
nu are pretenţii mari şi
pasiunii, fără a intra în
este uşor de mulţumit.
esenţa conştiinţei acestui
Formulează spontan
tip. De aceea el nu are în
judecăţi, aprobînd sau
vedere faptul că viaţa
elogiind. Ştie să
interioară joacă un rol
liniştească şi să
decisiv pentru psihologia
încurajeze. Posedă
conştientă a acestui tip. De
compasiune pentru toate
ce, de pildă, femeia
făpturile slabe, bipede
introvertită citeşte atent?
sau patrupede. „Ea se
Deoarece îi place mai
înalţă spre ceea ce e
înainte de toate să
superior şi se apleacă
înţeleagă şi să sesizeze
spre ceea ce e inferior,
gîndurile.
este soră şi tovarăşă de
joacă a întregii naturi.”
4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
168 TIPURI PROBLEM A TIPURILOR 169
PSIHOLOG lN STUDIUL OM ULUI
ICE

De ce este calmă şi liniştitoare? propria-i lege, un proces care se

Deoarece îşi păstrează pentru sine împlineşte pe sine. însuşirile
sentimentele şi le activează în pozitive ale femeii introvertite vin
gînduri în loc să-i împovăreze pe din faptul că gîndirea ei, tolerantă
ceilalţi cu ele. Moralitatea ei şi binevoitoare, izbuteşte să
neconvenţională se sprijină pe influenţeze şi să atragă o parte a
reflecţii profunde şi pe vieţii instinctuale, fără însă a o
sentimente convingătoare. putea cuprinde şi remo-dela
Farmecul caracterului ei liniştit şi integral. Femeia introvertită este
raţional se întemeiază nu numai mult mai puţin conştientă de
pe o atitudine calmă, ci şi pe afectivitatea ei decît de gîndurile
faptul că se poate vorbi cu ea şi sentimentele raţionale care o
rezonabil şi coerent şi că este în animă. Este incapabilă să-şi
stare să onoreze argumentele cuprindă întreaga afectivitate,
partenerului ei. Ea nu îl întrerupe dar are opinii utilizabile. în raport
pe acesta cu ieşiri impulsive, ci îi cu conţinuturile spirituale,
însoţeşte opiniile de propriile ei afectivitatea îi este mai puţin
gînduri şi sentimente care rămîn mobilă, posedă o anume vîscozi-
cu toate acestea valabile şi nu se tate, o considerabilă inerţie, fiind
dau bătute în faţa unor de aceea greu de schimbat;
contraargumente. 238. Acestei femeia introvertită este
ordini solide şi frumos structurate perseverentă, de unde constanţa
a conţinutu-rilor sufleteşti şi mo-
conştiente li se opune o viaţă
afectivă haotică şi pasionată, de
care femeia introvertită este, cel
puţin în aspectul ei personal,
foarte adesea conştientă şi de
care se teme pentru că o
cunoaşte. Ea reflectează la sine
însăşi şi are de aceea în afară o
atitudine egală, putînd cunoaşte şi
admite o serie de lucruri fără a le
acoperi de elogii sau de reproşuri.
Deoarece viaţa afectivă îi
blochează aceste însuşiri, ea îşi
repudiază, pe cît posibil,
instinctele şi afectele, fără însă a
le domina. Pe cît de logică şi de
solid construită îi este conştiinţa,
pe atît de elementar, de confuz şi
de nestăpînit îi este afectul. îi
lipseşte acestuia nota propriu-zis
umană, fiind disproporţionat,
iraţional, un fenomen natural care
străpunge ordinea umană. El nu
are nici un gînd ascuns şi nici un
fel de intenţie, putînd fi în
anumite condiţii absolut
destructiv, un torent sălbatic care
nu urmăreşte, dar nici nu evită
distrugerea, fără scrupule şi
necesar, ascultînd doar de
dul ei egal de a fi de care nu este b) Femeia extravertită
conştientă, de unde şi îndă rătnicia, (The Less Impassioned
iar uneori incapacitatea de a se
lăsa rezonabil influenţată în lucruri
Woman)
legate de afectivitate. 240.Trecem acum la descrie rea a
ceea ce Jordan numeşte
239. Aceste reflecţii pot explica „less impassioned woman”.
de ce judecarea femeii intro Trebuie şi aici să elimin tot
vertite exclusiv din unghiul de ceea ce
vedere al afectivităţii este incom el a amestecat in puncto activitate,
pletă şi nedreaptă, atît într-o amestec care nu face decît
accepţie pozitivă, cît şi într-una să tulbure identificarea
negativă. Dacă Jordan consideră că caracterului tipic. De aceea,
cele mai negative caractere atunci cînd
feminine se află printre autorul vorbeşte de o
introvertite, faptul acesta vine, anumită rapiditate a
cred eu, extravertitei, nu tre
din aceea că el pune un accent buie să înţelegem prin
prea mare pe afectivitate, ca şi aceasta elementul energic,
cum numai pasiunea ar fi mama activ, ci doar
răului. Copiii pot fi chinuiţi de mobilitatea proceselor active.
moarte şi altminteri decît fizic. Şi, 241.Despre femeia
invers, acea deosebită bogăţie extravertită, Jordan
de iubire a femeilor introvertite nu este afirmă că este carac
întotdeauna propria lor terizată de o anume
avuţie, ci ele sînt adesea mai rapiditate şi de un anume
degrabă posedate de ea pînă în oportunism, mai
clipa în care, profitînd de o degrabă decît de
împrejurare favorabilă, vor statornicie şi
manifes consecvenţă. Viaţa ei
ta brusc, spre uimirea este de re
partenerului lor, o neaşteptată gulă plină de nenumărate
răceală. mărunţişuri. Ea îl
Viaţa afectivă a introvertitului depăşeşte chiar pe
este în genere latura lui slabă, Lordul Beaconsfield care
aceea pe care nu se poate neapărat declara că lucrurile
conta. El se iluzionează sin neînsemnate nu
gur în această privinţă, iar alţii se sînt prea neînsemnate, iar cele
iluzionează şi se deziluzionea însemnate nu sînt prea însemna
ză în legătură cu el, dacă îi iau în te. Se interesează — la
calcul doar afectivitatea. Spi fel cum a făcut bunica ei
ritul îi este mai sigur, căci este mai şi cum vor
adaptat. Natura afectivităţii
sale este prea nedomolită.
1 T PROBLEM A 1
7 I TIPURILOR lN 7
0 P STUDIUL 1
U OM ULUI
R
I
P
S
I
H
O
L
O
G
I
C
E

face şi nepoţii ei — de sînt la ea mai degrabă

înrăutăţirea generală a depline decît puternice.
oamenilor şi a lucrurilor. Nu are convingeri propriu-
Este convinsă că nimic zise, dar nici presimţiri
nu izbuteşte fără rele. Nu crede, ci acceptă;
intervenţia ei. Adesea e nu e necredincioasă, ci nu
foarte utilă în mişcări ştie ce să creadă. Nu
sociale. Risipă de energie cercetează şi nu se
în treburi casnice, care îndoieşte. în lucruri
sînt pentru multe dintre importante se lasă în voia
ele scopul exclusiv al autorităţii, în cele
vieţii. Adesea, lipsită de mărunte trage concluzii
idei, de pasiuni, de calm pripite. în propria ei lume
şi de greşeli. Dezvoltarea mică toate sînt aşa cum
afectivă i se încheie nu trebuie să fie, în
timpuriu. La optsprezece lumea mare, toate sînt în
ani este tot atît de ordine. Se opune
înţeleaptă ca la patruzeci instinctiv la transpunerea
şi opt. Orizontul ei spi- concluziilor raţionale în
ritual nu e nici adînc, nici practică.
larg, dar este limpede de
242. Acasă arată un cu totul alt
la bun început, înzestrată,
caracter decît în societate.
ajunge în posturi de
Căsătorii încheie în bună parte din
conducere. în societate
vanitate, din plăcerea schimbării,
manifestă sentimente de
din supunerea faţă de tradiţie, din
bunăvoinţă, e generoasă,
dorinţa de a-şi întemeia viaţa pe o
ospitalieră cu oricine.
„bază solidă” sau de a obţine o
Judecă pe oricine, uitînd
sferă de influenţă mai mare. Dacă
că şi ea însăşi va fi
bărbatul ei aparţine tipului
judecată. Este caritabilă.
„impassioned”, el îşi iubeşte
Nu are pasiuni puternice.
copiii mai mult decît o iubeşte pe
Iubirea este pentru ea o
ea. în cercul ei domestic se
chestiune de preferinţă,
petrec tot felul de lucruri
ura — doar aversiune,
neplăcute. Aici se lansează în
gelozia — doar vanitate
învinuiri lipsite de sens. Imposibil
rănită. Entuziasmul ei nu
de prevăzut „cînd va ieşi soare-
durează. Gustă
le”. Nu se observă pe sine şi nu
frumuseţea poeziei, mai
se critică. Dacă i se reproşează
puţin patosul acesteia.
faptul că îi judecă şi îi mustră
Credinţa sau necredinţa
continuu pe cei din jur, este ui-
mită, se simte jignită şi declară
că nu vrea decît binele, „dar că
există oameni care nu ştiu ce
este bine pentru ei”. Modul în care
ar vrea să facă bine familiei ei
este cu totul diferit de felul în
care ţine să-i ajute pe ceilalţi.
Gospodăria trebuie să arate întot-
deauna astfel încît să poată fi
văzută de oricine. Societatea tre -
buie să fie sprijinită şi stimulată.
Asupra claselor de sus vrea să facă
impresie, pe cele de jos să le ţină
sub ordine. Propria-i casăîi este
iarnă, societatea — vară.
Transformarea începe în clipaîn
care primeşte vizite.
243.Nici un fel de înclinare către
asceză — respectabilitatea
ei nu i-o cere. Iubire de
schimbare, de mişcare, de
recreare. E
în stare să înceapă ziua la
biserică şi să o încheie la o
operă
comică. Relaţiile sociale
constituie pentru ea o
delectare. în ele
îşi află totul, munca şi
fericirea. Crede în societate
şi societatea
crede în ea. Sentimentele ei
sînt prea puţin influenţate de
pre
judecăţi; din obişnuinţă se
comportă „respectabil ”. Imită
cu plă
cere şi alege în acest scop
cele mai bune modele, fără
să-şi dea
însă seama. Cărţile pe care
le citeşte trebuie să conţină
viaţă şi
personaje în acţiune. 5
244.Acest bine cunoscut tip feminin,
numit de Jordan „less
impassioned”, este fără
îndoială extravertit, ceea ce
se vede din
întregul comportament, denumit
extravertit tocmai din pricina
felului său de manifestare.
Modul de a judeca
neîntrerupt, fără
suportul unei reflecţii reale,
nu este altceva decît
extravertirea
unei impresii fugitive care nu are
nimic de a face cu un gînd
adevărat. îmi amintesc de un
aforism plin de spirit pe care
l-am
citit undeva. „A gîndi e atît de
greu încît cei mai mulţi
judecă”
A reflecta cere mai cu
seamă timp, motiv pentru
care cel care
reflectează nu mai are
prilejul să-şi exprime
neîntrerupt judeca
ta. Incoerenţa şi
inconsecvenţa judecăţii,
dependenţa ei de tra
diţie şi de autoritate arată
lipsa unei reflecţii autonome,
tot aşa,
lipsa de autocritică şi de
autonomie a opiniei probează
o func
ţionare defectuoasă a
judecăţii. Lipsa vieţii
spirituale interioare
se manifestă mult mai
desluşit la acest tip decît
prezenţa ei la
tipul introvertit din
descripţia de mai sus.
Potrivit acestei de
scripţii, am fi înclinaţi să
conchidem că afectivit atea are
un cu
sur tot atît de mare sau şi
mai mare, fiind vădit
superficială,
plată, aproape inautentică,
fiindcă intenţia care i se
asociază în
totdeauna sau care poate fi
descoperită în spatele ei face
ca ten-
5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.
172 TIPURI PROBLEM A TIPURILOR 173
PSIHOLOG lN STUDIUL OM ULUI
ICE

dinţa afectivă să fie aproape critic. Impresia puţin

lipsită de orice valoare. Cred încă îmbucurătoare pe care o produce
că autorul subestimează lucrurile asupra spectatorului perceperea
în acest caz, tot aşa cum le motivelor egoiste, rău disimulate,
supraestimase în cazul face să se uite prea lesne
precedent. în ciuda faptului că realitatea şi utilitatea adaptată a
ocazional i se recunosc calităţi aspiraţiilor manifestate. Dacă nu
pozitive, tipul este totuşi în ar exista aspecte diferenţiate, ar
ansamblu minimalizat. dispărea din viaţă tot ceea ce este
uşor, neangajant, moderat,
245. Funcţionează aici, cred, o
inofensiv, superficial. Ne-am sufoca într-
anume prejudecată a autorului. E
un patos neîntrerupt sau în abisul
suficient de cele mai multe ori să
pasiunii refulate. Dacă funcţia
facem experienţe neplăcute cu
socială a introvertitului este
unul sau mai mulţi reprezentanţi
percepută în principal de individ,
ai unui tip sau ai altuia, spre a
extravertitul stimulează viaţa
pierde mai apoi interesul pentru
societăţii care are, şi ea, drept la
toate cazurile asemănătoare. Nu
existenţă. Extraver-tirea de aceea
trebuie uitat că după cum bunul-
este necesară, pentru că aruncă în
simţ al femeii introvertite se
primul rînd o punte către celălalt.
bazează pe adaptarea exactă a
conţinuturi lor ei spirituale la
gîndirea general valabilă,
afectivitatea femeii extravertite
posedă o anume mobilitate şi
profunzime scăzută datorită
adaptării ei la viaţa generală a
societăţii umane. E vorba în
acest caz de o afectivitate
socialmente diferenţiată a cărei
valabilitate generală nu poate fi
contestată şi care se detaşează
avantajos chiar de caracterul
greoi, tenace şi pasionat al
afectului introvertit. Afectivitatea
diferenţiată a suprimat haoticul
din patos, devenind o funcţie de
adaptare disponibilă, în paguba,
în orice caz, a vieţii spirituale
interioare care străluceşte prin
absenţă. Ea există însă nu mai
puţin în inconştient, într-o formă
corespunzătoare pasiunii
introvertite, anume într-o stare de
nedezvoltare, caracterizată de
infantilism şi arhaism. Spiritul
nedezvoltat din inconştient
conferă tendinţei afective
conţinuturi şi motive secrete care
lasă o impresie defavorabilă
observatorului dotat cu spirit
critic, dar care trec nebăgate în
seamă de către cel fără spirit
 246. Exprimarea afectului
acţionează după cum se ştie suges
tiv, în vreme ce sp iritualul îşi po ate
d esfăşu ra e ficienţa doar
m ed iat, în urm a u ne i tran sp uneri
p enibile. Afectele ne ce sare
funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc
adînci, altminteri stîrnesc
p asiuni la ce ilalţi. Pasiunea însă
tulb ură viaţa şi prosperitatea
societăţii. Tot aşa, nici spiritul
diferenţiat şi adaptat al introver
titului nu este adînc, ci mai degrabă
extensiv, nu tulbură şi nu
incită, ci acţionează rezonabil şi calm.
D ar după cum introver
titul devine supărător prin vehem enţa
pasiunii sale, extravertit ul
devine incitant prin gîndurile şi
sentim entele sale sem iconştien-
te pe care, incoerent şi fără legătură,
le aplică adesea sem enilor
săi sub form a unor judecăţi
necruţătoare lipsite de tact. Reunind
toate judecăţile de acest fel şi
încercînd să construi m sintetic pe
b aza lor o psih olog ie, ajungem m ai
întîi la o concepţie funda
m entală absolut anim alică nicidecum
m ai prejos, în ce priveşte
sălb ăticia dezolantă, brutalitate a şi
prostia, decît afectivitatea
crim inală a introvertitului. Nu pot de-
aceea să fiu de acord cu
afirm aţia lui Jordan potrivit căreia
caracterele cele mai rele se
află printre naturile pasionate
introvertite. Printre cele extraver
tite există tot atîta rău tate şi tot atit
de tem einică. Acolo unde
pasiunea introvertită se exprim ă prin
fapte brutale, trivialitatea
gîndirii şi sim ţirii extravertite
inconştiente săvîrşeşte infam ii la
adresa sufletului victimei. Nu ştiu ce
este mai rău. Dezavantajul
în prim ul caz vine din aceea că fapta
este vizibilă, în vreme ce
m entalitatea trivială în ult im ul caz se
ascunde în spatele unui
văl de com portam ent acceptabil. Aş
vrea să subliniez solicitu
dinea socială a acestui tip,
participarea lui activă la bunăstarea
sem enilor săi, ca şi tend inţa m arcată
de a face altora bucurii.
Această calitate, introver titul o are de
cele mai multe ori doar
în fantezie.
247. Afectele diferenţiate au m ai
departe avantajul graţiei, al
form ei frumoase. Ele răspîndesc o
atm osferă estetică binefăcă
toare. Există uim itor de m ulţi
extravertiţi care se îndeletnicesc
cu artele (d e ce le m ai m u lte ori cu
m uzica), nu atît pentru că
sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji
societatea. Chiar şi m ania
de a critica n u are în totdeauna
caracter ne plăcut sau lipsit de
valoare. Foarte adesea se limitează la
o tendinţă educativă adap-
174 TIPURI
PSIHOLOG
ICE
tată care produce efecte benefice.
Tot la fel, judecata nu este
întotdeauna rău intenţionată, ci mai
degrabă contribuie la reprim area
extravaganţelor şi a
excrescenţelor păgubitoare care
nu sînt defel favorabile vieţii şi
bunăstării societăţii. Ar fi, în ge
- binefacere se interesează
nere, nejustificat să se afirme că
unul din tipuri este în anume
privinţă superior celuilalt. Tipurile
se completează reciproc şi
diferenţa dintre ele dă măsura
tensiunii de care atît individul, cît
şi societatea au nevoie pentru a
subzista.
c) Bărbatul extravertit
(The Less Impassioned Man)
248.Despre bărbatul extravertit,
Jordan afirmă: imprevizibil
şi indecis în atitudine,
înclinare către dispoziţie
capricioasă, agi
taţie, nemulţumire şi
criticism, judecă orice şi pe
toate la un loc
în mod depreciator şi este
întotdeauna mulţumit de
sine. Deşi
judecata îi este adesea falsă
iar proiectele îi eşuează, are
nemă
surată încredere în ele. Aşa
cum spune Sydney Smith
despre un
celebru om politic din timpul
său: era gata în fiece clipă să
preia
comanda flotei din Canalul
Mînecii sau să amputeze un
picior.
Bărbatul extravertit are o
formulă precisă pentru tot ce i
se în-
tîmplă: fie că lucrul nu este
adevărat, fie că este
cunoscut de
multă vreme. Pe
firmamentul său nu este loc
pentru doi sori.
Dacă însă mai apare unul,
atunci el însuşi se consideră
PROBLEM A TIPURILOR 175
ÎN STUDIUL OM ULUI
martir.
249.Este precoce. îi place să
administreze, iar în
societate
este adesea extrem de
util. Dacă funcţionează
într-o comisie de
de alegerea spălătoresei
şi, în egală
măsură, de aceea a
preşedintelui. Se
dăruieşte cu toate forţele
societăţii, căreia i se
înfăţişează ca înzestrat cu
încredere în sine
şi perseverenţă. Este
dispus întotdeauna să
facă experienţe, căci
experienţele îl ajută.
Preferă să fie preşedintele
cunoscut al unei
comisii alcătuite din trei
membri decît
binefăcătorul necunoscut
al unui întreg popor.
înzestrarea mai mică nu-i
micşorează defel
importanţa. E activ? Crede
că e energic. E palavragiu?
Crede
că are talent oratoric.
250.Se întîmplă rareori să
producă idei noi sau să
deschidă
drumuri noi, dar e
întotdeauna gata să
urmeze, să înţeleagă, să
aplice şi să execute.
Este înclinat să
împărtăşească
convingerile
religioase şi politice
existente şi unanim
acceptate. în anumite
împrejurări e dispus totuşi să-şi organizează şi
admire cutezanţa ideilor eretice.Nu negociază abil cu adversarii.
rareori însă idealul său este atît Are întotdeauna proiecte şi
de înalt şi de puternic încît nimic vădeşte
nu îl poate împiedica să-şi o senzaţională hărnicie. De
formeze o concepţie largă şi cîte ori este posibil,
corectă despre viaţă. societatea tre
Caracteristicile vieţii sale sînt de buie impresionată în chip
cele mai multe ori moralitatea, plăcut sau, cînd nu este
veracitatea şi principiile ideale, dar posibil, cel
uneori plăcerea de a obţine efecte puţin uimită, sau dacă nici
imediate îi creează dificultăţi. aşa ceva nu merge, atunci
măcar spe
251.Dacă, aflîndu-se întîmplător
riată sau zguduită. El este un
într-o adunare publică, nu
salvator de profesie; şi nu îi
va avea nimic de făcut,
este
respectiv de propus, de
neplăcut să fie recunoscut ca
apărat, de soli
atare. Prin noi înşine, noi nu
citat sau de contrazis, atunci
putem
se va scula în picioare şi va
face nimic bun — dar putem
cere
crede în el, visa despre el,
cel puţin să se închidă o
mulţumi
fereastră, ca să nu fie curent,
Domnului pentru că ni 1-a
sau mai
dat şi îl putem ruga să ne
degrabă să se deschidă una,
vorbească.
ca să intre mai mult aer.
252.E nefericit în odihnă şi nu
Căci el
ştie să se odihnească aşa
are deopotrivă nevoie de aer
cum
şi de atenţia celorlalţi. E
trebuie. După o zi plină de
întotdea
muncă, trebuie să petreacă o
una înclinat să facă ceea ce
seară
nimeni nu i-a cerut, convins
incitantă la teatru, la concert,
fiind
în biserică, în bazar, la club sau
că oamenii îl văd aşa cum
la toate împreună. Dacă a
vrea el să fie văzut, anume
lipsit la o adunare, o va
ca pe
tulbura cel
cineva care nu doarme,
puţin printr-o telegramă
reflectînd la binele semenilor
ostentativă de scuze.6
săi. Şi-i
253.Şi această descriere ne
îndatorează pe ceilalţi şi
îngăduie să recunoaştem
drept urmare nu rămîne
tipul.
nerăsplătit.
Dar aproape mai mult
Este capabil să emoţioneze
decît în cazul descripţiei
prin discursul său, fără a fi el
femeii extraver
însuşi
tite, apare şi aici, în ciuda
emoţionat. Descoperă
unor observaţii favorabile,
repede dorinţele şi opiniile
elementele
celorlalţi.
Atrage atenţia asupra
primejdiilor ce ameninţă, 6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
176 TIPURI PROBLEM A TIPURILOR 177
PSIHOLOG ÎN STUDIUL OM ULUI
ICE

unei devalorizări caricaturizante. adaptarea la atitudinea

Ceea ce se explică în parte prin extravertită. Pentru a da
faptul că această metodă seama de ea, trebuie
descriptivă nu poate să dea eliminată orice reflecţie în
seama în genere de caracterul ce o priveşte, tot aşa după
extravertit, căci este imposibil să cum şi extravertitul se
se pună în lumină, prin mijloace adaptează corect
intelectuale, valoarea specifică a introvertitului doar dacă
extravertitului; ceea ce în cazul este în stare să ia ca atare
introvertitului este cu mult mai conţinuturile spirituale ale
uşor, deoarece raţionalitatea şi acestuia, făcînd abstracţie
motivaţia conştientă a acestui tip de posibila lor aplicare
se pot exprima prin mijloace practică. Analiza intelectuală
intelectuale, la fel ca şi realitatea nu poate face altceva de-cît
pasiunii sale şi a faptelor ce să atribuie extravertitului tot
decurg din ea. La extravertit, în felul de gînduri ascunse, cola-
schimb, accentul principal cade pe terale, de intenţii şi altele
relaţia cu obiectul. Doar viaţa de acelaşi gen, care în
însăşi pare să dea extravertitului realitate nu există, afară
dreptul pe care nu i-1 poate doar de reflexul palid al unor
conferi critica intelectuală. Doar aspecte ascunse în
viaţa îi pune în evidenţă şi re- inconştient. Este într-adevăr
cunoaşte valoarea. Se poate aşa: extravertitul, dacă nu
constata, ce-i drept, că are nimic de spus, cere să se
extravertitul este socialmente util, închidă sau să se deschidă
că îşi poate dobîndi mari merite în fereastra. Or, cine observă
ce priveşte progresul societăţii acest lucru? Cine este izbit
umane etc. Dar analiza de el? Doar acela care în-
mijloacelor şi a motivaţiei sale va cearcă să-şi dea seama de
da întotdeauna un rezultat motivele şi intenţiile posibile
negativ, căci valoarea principală a ale unui
extravertitului nu se află în el
însuşi, ci în relaţiile reciproce pe
care le întreţine cu obiectul.
254. Critica intelectuală nu
poate să nu procedeze
analitic şi să nu facă deplină
lumină în cazul observat prin
referire la motivaţiile şi
intenţiile acestuia. Pentru
psihologia extravertitului
rezultă însă o imagine de-a
dreptul deformată, iar cine
îşi imaginează a fi găsit, pe
baza unei astfel de
descrieri, atitudinea
potrivită pe care trebuie să
o ia faţă de un extravertit,
constată cu uimire că
personalitatea reală desfide
descripţia. O interpretare
atît de unilaterală împiedică
astfel de act, deci acela care
reflectează, analizează,
reconstruieşte, în timp ce
pentru toţi ceilalţi acest
zgomot mărunt se pierde în
larma generală a vieţii, fără
ca ei să găsească prilejul
de a vedea în el un lucru
sau altul. Or, psihologia
extravertitului se manifestă
tocmai în acest fel: ea ţine
de evenimentele vieţii
omeneşti curente şi nu
semnifică nici mai mult, nici
mai puţin. Doar acela care
reflectează vede mai
departe şi vede greşit — în
ce priveşte viaţa —, dar
vede corect în ce priveşte
aspectul ideilor ascunse în
inconştient. El nu vede omul
pozitiv, ci doar umbra lui. Iar
umbra justifică o judecată în
defavoarea omului pozitiv
conştient. Cred că ar fi bine,
spre a înlesni înţelegerea,
să separăm pe om de
umbra lui, de inconştient,
altminteri discuţia riscă o
confuzie conceptuală fără
pereche. Percepem la altul
multe lucruri ce nu ţin de
psihologia sa conştientă, ci
vin din inconştient, şi ne
lăsăm induşi în eroarea de a-
i atribui, ca unui eu
conştient, calitatea
observată. Viaţa şi destinul
procedează întocmai, dar
psihologul care, pe de o
parte, ţinteşte la cunoaşterea
structurii psihicului, pe de alta,
la realizarea unei înţelegeri
mai bune între oameni, nu
ar trebui să procedeze tot
la fel, ci să-1 separe net pe
omul conştient de cel
inconştient, căci claritatea şi
înţelegerea nu se obţin
niciodată prin reducerea la
aspectele de fundal, la lumini
auxiliare şi sferturi de ton, ci
prin asimilarea punctelor de
vedere conştiente.
d) Bărbatul introvertit
255. Despre caracterul
bărbatului introvertit (The
More Im-passioned And
Reflective Man), Jordan
afirmă: plăcerile sale nu se
schimbă de la oră la oră,
iubirea sa de plăcere este de
natură genuină, el nu caută
plăcerea din simplă agitaţie.
Dacă ocupă o funcţie
publică, aceasta este în
virtutea unei aptitudini
anume sau a unei idei pe
care doreşte să o realizeze.
O dată ce şi-a încheiat
munca, se retrage bucuros;
ştie să-i aprecieze pe ceilalţi
şi preferă să vadă un lucru
prosperînd în mîna altuia
de-cît ruinîndu-se într-a sa
proprie. El supraevaluează
uşor meritele colaboratorilor
săi. Nu insultă şi nu poate
căpăta vreodată de-
prinderea de a insulta. Se
dezvoltă încet, este
şovăitor, nu aparţine
conducătorilor de religii, nu
posedă niciodată atîta
siguranţă
178 TIPURI PROBLEMA 179
PSIHOLOG TIPURILOR ÎN
ICE STUDIUL OMULUI

de sine încît să ştie cu exactitate imposibilitate de a şti sau de

ce este o greşeală pentru carear a-şi imagina cum apare el
trebui să-şi ardă semenul pe rug. tipului
Deşi nu e lipsit de curaj, nu are atîta extravertit, decît doar dacă l-
încredere în adevărul său infailibil ar determina pe acesta să-i
încît să se lase ucispentru el. înzestrat spună
cu aptitudini importante, este împins în dinainte, cu riscul de a
prim-plan de cei în mijlocul cărora trebui mai apoi să-1
trăieşte, în timp ce tipul ex t ravertit provoace la duel.
se pune singur în vedetă. 7 Căci după cum extravertitul
nu este înclinat să accepte
256.Este semnificativ faptul că la
descrie
capitolul bărbatului intro
rea de mai sus ca o imagine
vertit de care este vorba aici, autorul
binevoitoare şi exactă a
nu spune efectiv nimic mai
caracterului
mult decît ceea ce rezultă
său, tot astfel nici introvertitul
din extrasul pe care l-am
nu este dispus să accepte
prezentat.
carac
Lipseşte mai ales descrierea
terizarea pe care i-o face un
pasiunii, pentru care tipul
observator şi critic
este de
extravertit. Şi
numit „impassioned”. Se cuvine,
care ar fi, şi ea, la fel de
fireşte, să fim prudenţi în ipo
devalorizantă. Căci, după
teze diagnosticante, dar acest
cum introver
caz pare să invite la
titul încearcă să-1 înţeleagă
presupunerea
pe extravertit şi nimereşte cu
după care capitolul despre
totul
bărbatul introvertit este atît
alături, tot astfel
de lacu
extravertitul încearcă să
nar din motive subiective.
înţeleagă viaţa inte
După descrierea pe cît de
rioară spirituală a celuilalt din
minuţioasă,
unghiul de vedere al vieţii
pe atît de nedreaptă a
exte
tipului extravertit, ne-am fi
rioare şi nimereşte tot atît de
aşteptat ca şi
mult pe alături. Introvertitul
prezentarea tipului
face
introvertit să fie la fel de
întotdeauna greşeala de a voi
temeinică. De ce
să deducă acţiunea din
nu este aşa?
psihologia
257.Să presupunem că Jordan
însuşi a fost un introvertit; în
acest caz este de înţeles că 7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.
el nu a ţinut să ofere o
descriere
asemănătoare aceleia pe
care a făcut-o, cu
necruţătoare ascu
ţime, tipului opus. Nu aş
spune că din lipsă de
obiectivitate, ci
din lipsa de cunoaştere a
propriei umbre. Introvertitul
este în
subiectivă a extravertitului,
extravertitul însă nu poate înţelege
viaţa spirituală interioară decît ca o
consecinţă a unor împre j urări
exterioare. O suită de idei
abstracte a căror relaţie cu
obiectul nu este vizibilă probabil
că îi apare extravertitului caun
fel de himeră. Şi, într-adevăr,
fanteziile introvertite nu sînt
adesea decît aşa ceva. Oricum,
despre bărbatul introvertit ar fi
multe de spus şi i s-ar putea trasa
un contur la fel de nefavorabil ca
şi acela care se desp rinde din
capitolul despre insul extraver
tit al lui
Jordan.
258.Importantă mi se pare
observaţia lui Jordan potrivit
căre
ia plăcerea introvertitului este
de „natură genuină”. Pare a fi în
genere o particularitate a
sentimentului introvertit
faptul că el
este genuin, că este,
deoarece există din el însuşi,
deoarece îşi
trage rădăcinile din natura
profundă a omului, deoarece
se înalţă
cumva din sine însuşi ca
propriul său scop; nu se află în
slujba
nici unui alt scop, nu se
împrumută nici unuia şi se
mulţumeşte
să se realizeze pe sine. Acest
lucru ţine de spontaneitatea
feno
menului arhaic şi natural
care nu s-a înclinat încă în
faţa in
tenţiilor civilizaţiei. Pe drept
sau pe nedrept, oricum fără a
ţine
seama de drept sau de nedrept, de
oportunitate sau de inopor
tunitate, starea afectivă se
manifestă, impunîndu-se
subiectului,
chiar împotriva voinţei şi a
aşteptărilor acestuia. Nu este
nimic
în ea care să ducă la
concluzia că există motivaţii
gîndite.
259.Nu mă voi referi aici şi la
alte capitole dincartea lui
Jordan. El citează drept
exemplu personalităţi
istorice, prilej cu
care iese la iveală o sumă
de puncte de vedere
eronate care se
bazează pe greşeala mai
sus amintită, pe care o
face autorul in-
troducînd criteriul
activului şi pe acela al
pasivului şi ameste-
cîndu-le cu celelalte. El
ajunge astfel să conchidă
nu o dată că
o personalitate activă
poate fi atribuită şi tipului
lipsit de pasiu
ne, şi invers, că o natură
pasionată ar trebui să fie
mereu pasivă.
Interpretarea mea încearcă
să evite această eroare,
eliminînd cu
totul punctul de vedere al
activităţii.
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN extravertită pe care
LITERATURĂ Cari Spitteler, însă
Prometeu şi Epimeteu reprezentarea
poetică a întrupat-o
1. Preliminarii la tipizarea lui
în două figuri
Spitteler
autonome cu
260.Lui Jordan îi revine însă
destine tipice.
meritul de a fi oferit pentru
263.Este de
prima oară (după ştiinţa
netăgăduit că
mea!) o descriere
Prometeu
caracterială relativ
prezintă
exactă a tipurilor
trăsăturile de
emoţionale.
caracter
261.Dacă pe lîngă
introvertite. El
subiectele oferite
oferă imaginea
poetului de
unui introvertit
complicaţiile
fidel su
vieţii active, problema
fletului şi lumii
tipurilor nu ar juca, şi
sale interioare. îşi
ea, un rol impor
exprimă exact
tant, am avea aproape
caracterul în
dovada inexistenţei ei.
cuvintele pe care
Or, am văzut cum
le adresează
ea 1-a pasionat în egală
îngerului1: „Nu mi se
măsură atît pe poetul,
cuvine mie
cît şi pe gînditorul
să judec faţa
Schiller. în capitolul de
sufletului meu,
faţă ne vom ocupa de o
căci, iată, el îmi
creaţie poetică,
este domn şi
bazată aproape exclusiv
dum
pe motivul tipurilor. Am
nezeu, în bucurie
în vedere lu
şi în suferinţă, şi
crarea lui Cari Spitteler,
tot ceea ce simt
Prometheus und Epimetheus
de el îmi
{Prometeu
este dăruit.”
şi Epimeteu), apărută
1 Cari Spitteler,
prima dată în 1881.
Prometheus und
262.Nu aş vrea
Epimetheus, Jena,
nicidecum să declar
1911, p. 9.
de la început că
Prome
teu îl reprezintă pe
acela care gîndeşte
anticipativ, pe
introvertit,
iar Epimeteu pe cel care
acţionează şi
gîndeşte succesiv, pe
ex
travertit. E vorba în
cazul acestui
conflict între cele
două per
sonaje în primul rind
de lupta care se dă
în acelaşi individ,
între
linia de dezvoltare
introvertită şi cea
 PROBLEMA TIPURILOR 181 tendinţei sale de a se
ÎN LITERATURĂ adapta la realitate.
Corespunzător, îngerul
264.„Şi de aceea voi să-mpart
îi spune lui Prometeu:
cu el şi slava mea, iar de
266.„Şi, iată, de nu te vei
va
putea elibera de a
fi nevoie, prea-bine, mă
sufletului tău
voi lipsi de ea.”
nedreaptă fire, ţi se
265.Prometeu se dăruieşte
va spulbera răsplata
astfel bunului-plac al
mare a multor ani,
sufletului
şi
său, adică funcţiei de
fericirea inimii şi
relaţie cu lumea
toate roadele
interioară. De aceea şi
spiritului tău cu
sufletul are un caracter
felurite chipuri” ;
tainic, metafizic, din
iar în alt loc:
pricina relaţiei cu
„Respins vei fi în ziua
inconştientul.
slavei, căci sufletu-ţi
Prometeu îi conferă
de
semnificaţie absolută
nici un dumnezeu nu
de
ştie, şi nici o lege n-
domn şi de
o cinsteşte şi nici în
conducător, în acelaşi
cer, nici pe pămînt
mod necondiţionat în
nimic nu are sfînt a
care
lui trufie.”3
Epimeteu se lasă în voia
267.Deoarece Prometeu
lumii. Prometeu îşi
se află exclusiv de
jertfeşte eul indi
partea sufletului,
vidual sufletului,
toate tendinţele de
relaţiei cu inconştientul
adaptare la lumea
ca lăcaş matricial de
exterioară sînt
imagini şi semnificaţii,
refulate şi
şi îşi pierde astfel
cad în inconştient.
centrul, lăsînd să-i
Ca urmare, atunci
scape, în calitate de
cînd sînt percepute,
contrapondere, persona 2,
ele
relaţia cu obiectul
apar detaşate de
exterior. Dăruindu-se
propria personalitate
sufletului său, Prometeu
şi sînt de aceea
se situează în
proiectate.
afara oricărei legături
Se naşte astfel o
cu lumea
anume contradicţie
înconjurătoare şi
prin faptul că şi
pierde pe
sufletul,
această cale corectivul
de partea căruia s-a
indispensabil al
situat Prometeu şi
realităţii exterioare.
pe care el îl
Pier
absoarbe
derea este însă
integral în
incompatibilă cu
conştiinţă, apare
esenţa acestei lumi. De
proiectat. Fiind o
aceea
funcţie de relaţie,
lui Prometeu îi apare
ca persona, sufletul
un înger, evident un
este constituit
reprezentant al stă-
cumva din două
pînirii universului; traducînd
părţi: una îi
în limbaj psihologic, îngerul
2Jung, Die Beziehungen
este
zwischen dem Ich und
imaginea proiectată a
 dem Unbewufiten 1 T P B
(Gesam- 8 I R L
melte Werke, VII). 2 E
3Spitteler, loc. cit.., p. 9. M
A
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N

L
I
T
E
R
A
T
U
R
Ă
1 8 3 un grad mai complet
mare de diferite în
realitate decît esenţa lor.
aparţine a noastră
lucrurile Ar fi însă o
individului, psihologică
lumii pretenţie
cealaltă . Din exterioare. cu totul
obiectului motive Mărturia nejustificat
relaţiei, în legate de istoriei de ă, dacă am
acest caz experienţă idei a vrea să
inconştient trebuie umanităţii supraordo
ului. însă să pledează năm una
înclinăm — spun că, în în favoarea din
dacă nu raport cu ambelor realităţi
sîntem activitatea realităţi. celeilalte.
adepţi ai conştiinţei Cercetarea Teozofia şi
filozofiei lui noastre, aprofundat spiritualis
Hartmann conţinuturi ăa mul
— să le psihicului reprezintă
atribuim inconştient uman pu- abuzuri de
inconştient ului ne, putere tot
ului doar revendică, indiscutabi atît de
existenţa datorită l, în lumină mari ca şi
relativă a tenacităţii faptul că materialis
unui factor şi ambele mul. Se
psihologic. persistenţ realităţi cuvine deci
Din raţiuni ei lor, tot exercită să ne
gnoseologi atîta asupra limităm la
ce nu realitate activităţii sfera
sîntem în pe cit o au conştiente capacităţii
situaţia de şi lucrurile o influenţă noastre
a face nici reale ale la fel de psihologice
un fel de lumii din intensă, în . Din cauza
afirmaţie afară, aşa fel realităţii
valabilă cu chiar dacă încît din lor
privire la o atare punct de specifice,
realitate pretenţii vedere conţinu-
obiectivă a apar cu psihologic turile
fenomenul totul şi din spirituale
ui neverosimi motive pur pot fi
psihologic le unei empirice, denumite
complex mentalităţi avem obiecte în
pe care îl îndreptate dreptul de virtutea
numim precum- a trata aceluiaşi
inconştient pănitor conţinuturi drept care
, tot astfel spre le ne permite
după cum exterior. inconştient să
nu sîntem Nu trebuie ului ca denumim
în măsură uitat că au fiind tot obiecte
să facem existat atît de reale lucrurile
nici o dintotdeau ca şi exterioare.
afirmaţie na lucrurile După cum
valabilă numeroşi lumii persona ca
despre oameni exterioare, relaţie este
esenţa pentru chiar dacă întotdeaun
lucrurilor care cele două a
reale conţinuturi realităţi se determinat
situate le contrazic ă şi de
dincolo de inconştient şi par a fi obiectul
capacitate ului au avut
exterior, ceput ca atare. are, că
motiv El îi apare lui celui propr
pentru Prometeu ca care se iul
care ea un ce aban mit,
este totalmente di- done dacă
ancorată ferit de eul ază se
tot atît de său cu îndre
mult în el individual. totul aptă
ca şi în Dacă un lumii spre
subiect, în om se exteri interi
acelaşi fel poate în oare, or,
şi sufletul, întregime tot trebu
ca relaţie dărui lumii astfel ie
cu obiectul exterioare, şi să-şi
interior, înseamnă aceas visez
este că pentru el ta din e
reprezenta lumea urmă, viaţa
t de continuă să împre exteri
acesta; fie un ună oară,
motiv obiect cu aşa-
pentru distinct de exige zis
care el însuşi; nţele reală.
sufletul tot astfel ei, Iată
este se vorbe cum
întotdeaun comportă şte se
a cumva şi lumea indire adres
distinct de inconştient ct ează
subiect, ăa celui Sufletu
fiind şi per- imaginilor, care l lui
ca un se Promet
obiect lasă eu:
diferit de în 269.„S
subiect, voia înt
atunci cînd suflet un
omul se ului, du
lasă cu căci mn
totul în nime eze
voia ei. ni nu u
poate al
268.După nel
scăpa
cum egi
de
lume uiri
cele
a i ce
două
incon te
realit
ştient con
ăţi.
ă a duc
Dacă
imagi e
se
nilor pe
îndre
mitol căi
aptă
ogice lăt
doar
vorbe ur
către
şte aln
exteri
indire ice
or,
ct, şi
insul
prin ne
trebui
trăirea bă
e să-
lucruril tut
şi
or e.
trăias
exterio
 Tu eu pe pr
îns ref cti ap
ă uz v er
nu ă Pr so
ai re o nal
as ga m ,
cul tul et col
tat of eu ec
şi eri , tiv
to t ar ,
at de eo se
e în na ve
du ge tur de
pă r, ă lic
vo ad pu ări
r ică r nd
bel re u pri
e spi m n
m ng an el.
ele e ă, In
ţi ad suf co
s- ap let nş
au tar ul tie
îm ea est nt
pli la e ul,
nit co de co
, şi nd m nsi
din iţii oni de
pri le c, rat
cin da de ca
a te, oa fu
m pe re nd
ea ntr ce al
ţi- u obi ul
au că, ect ist
ră în ul ori
pit sc int c
a hi eri al
nu m or psi
m b, de hic
e i ca ul
lui se re ui,
tă ce est co
u re e nţi
sla s leg ne
vă u at în
şi fle ca for
a tul rel m
vie , în aţi ă
ţii ti e, co
fer m adi nc
ici p că en
re. ce inc tra
”4 su on tă
270.Pr bie şti înt
o ct en re
m ul, tul ag
et res su a
ser le ca în
ie ca m co
de re oti nţi
en ar ve nu
gr at lo tur
a ă gic ile
m m e inc
e od şi on
ca ul ca şti
re cel im en
din m ag te
ti ai ini ale
m fre de o
pu cv fel m
ri en ul u
im t ac lui
e şi elo m
m m ra od
ori ai ca er
ale int re n.
au en ap Es
de siv ar te
ter în fie de
mi ca ide ci
na re nti de
t psi c, înţ
str hic fie el
uc ul fo es
tur u art fa
a m e pt
psi an as ul
hic a e că
ă fu m în
de nc ăn co
ast ţio ăt nţi
ăzi na or, nu
. t la tur
En în to ile
gr m at in
a ed e co
m ie. po nş
ele En po tie
nu gr ar nt
sîn a ele e
t m şi ap
alt el ca ar
ce e re tră
va fu po să
de nc t fi tur
cît ţio uş i
ur na or sa
m le re u
e se cu el
fu înf no e
nc ăţi sc m
ţi şe ut en
o az e te
na ă şi ab
sol tur 184 TI PR 1
ut i P O 8
an 5
im Loc.cit.,
ali pp. 24 ş. de acele celălalt îl
ce
ală urm. figuri întîmpină
sublime personifica
care l-au rea
însoţit pe demonică a
om inconştient
dintotdeau ului care
na pe incorporea
parcursul ză
existenţei totalitatea,
sale. E extrema
vorba de o contradicţi
întreagă e şi ambi-
lume de guitate a
imagini a imaginilor
cărei lumii.
nemărginir Acestea
e nu stă cu sînt
nimic mai fenomene
prejos faţă limită care
de aceea a depăşesc
lucrurilor măsura
reale. normală şi
După cum, de aceea
celui care media
se lasă cu normală
totul în ignoră
voia lumii aceste
exterioare enigme
aceasta i pline de
se cruzime.
înfăţişează Ele nu
sub chipul există
unei făpturi pentru ea.
apropiate, Doar puţini
iubite, prin sînt aceia
care el — care ajung
în cazul în la
care marginea
destinul lumii, acolo
său îl va de unde
împinge să începe
se imaginea
abandoneze reflectată a
integral ei. Pentru
obiectului insul care
personal — se situează
va face la mijloc,
experienţa sufletul nu
ambiguităţi are
i lumii şi a caracter
propriei nici dubios,
fiinţe, tot nici
astfel pe demonic, ci
uman, tot iar miten nt
aşa după pleoa t ul
cum nici pele îi corpu pe
felul de a fi seînte l său ntr
al iau galbe ua
semenilor neînc n cre
săi nu i-a etat pătat. a,
apărut şi îi ”5 gî
vreodată clipea 272.Li nd
îndoielnic. u nia in
Doar înfri vie d
abandonul gurat ţii an
total în faţa . Şi pe tic
uneia sau dinco ca ip
alteia dintre lo de re ati
lumi naşte genel şi- v,
ambiguitat e moi o un
ea şi ale vii
sufletului. fine ge to
Intuiţia lui ceva Pr r
Spitteler a pînde o în
sesizat a, m de
acea amen et pă
imagine a inţa, eu rt
sufletului se est at.
la care o furişa e 273.C
natură aseme de u
candidă ar nea ci tot
fi putut cel focului in ul
mult să ce în di altf
viseze. ascun s el
s cu es
271.Citim te
străb ta
la el: Ep
ate bil
„Şi în im
cu un
vrem et
viclen a
e ce eu
ie int
el se :
casa ro
zbăte el
şi ve
a re
aseme rtit
astfel cu
nea ă.
în no
tigrulu El
impe aş
i care jer
tuozit undui te
tfe
atea că
eşte şte
zelulu pe nă
pr
i său, zui
sub ez
o tufişu nţ
en
tresăr a
ri iar tul
ire din sa
şi
ciuda se
frun rel
tă zişuril în
aţi
juca dr
e a
în întun ea
sa
jurul pt
ecate cu
gurii fulger ă
pr
şi pe că
ă e
chipul inter tre
ze
ei*,
lu da ieşte-mi o bună
m că- conştiinţă stare
e ţi să mă- vigur
şi pla nveţe oasă.
că ce, «Heit» şi Şi
tre dă «Keit»* şi se-
ce ru- orice lucru ntoar
ea • E drept.” se
ce vo Epimeteu deci
e rb nu poate cu
val a rezista pas
ab de ispitei de a- sigur,
il pe şi împlini străb
pe rs propriul ătînd
ntr on destin şi de valea,
u aj a se supune pe
lu ul punctului de drum
m Su vedere „lipsit neoco
e. fle de suflet”. lit
De t; Această asem
ace în legătură cu enea
ea ge lumea este celui
el rm de îndată care
spu an răsplătită: nu se
ne ă teme
274.„Şi,
îng su de
iată,
eru bs nime
lui: ridieî
ta ni, cu
„D ndu-
nti privir
ar se,
vul ea
acu Epim
e desch
m eteu
fe isă
eu şi-a
mi ca cel
jin simţit
ni însufl
dui statur
n eţit
esc a mai
(n.t de
spr înaltă
.). amint
e şi
5 irea
ad curaj
Lo propri
e ul
c. ei
vă mai
cit. fapte
r dîrz
, p. drept
şi, şi
25. e.”6
iat întrea
275.D
ă, ga
up
suf făptu
ă
let ră îi
cu
ul era
m
m unită
sp
eu şi
un
se între
e
afl a
Pr
ă- ga
o
n fiinţă
m
mî îi era
et
na sănăt
eu
ta oasă,
,
şi respir
el
înd o
şi- ce . ă
a ac El „si
„vî ea a m
nd s de ula
ut ta ve tio
suf s-a nit n
let ori un da
ul en ex ns
lib tat tra le
er du ve ca
pe pă rti ra
ntr obi t, c
u ect du ter
«H ul pă e”
eit ext ce (P
» eri m aul
şi or, ai ha
«K Epi în n)
eit me ai ap
»”. te nt ar
Şi- u e e
a s-a tră nu
pie ab ise rar
rd sor ani eo
ut bit de ri.
suf în zil Ev
let do e olu
ul rin în ţia
în ţel sin lui
fav e gu căt
oa şi răt re
re aşt at un
a ep e, ex
fr tăr ca tra
a ile fals ve
tel lu ext rtit
ui mii rav au
să , erti te
u. ma t, nti
El i imi c
a întî tîn re
m i du pr
ers ap -şi ezi
pe ar fra nt
ur en tel ă
m t e de
ele în int ac
ex av ro ee
tra an ve a
ve taj rtit un
rtir ul .O pr
ii să at og
sal u ar res
e co e în
şi nsi inv dir
de de olu ecţ
oa ra nt ia
re bil ar „a
de d r
vă e o î
rul r n
ui” e i s
şi x c
m i e s
eri g ă
tă e f
re n e a
co ţ l d
m e u
pe l d c
ns e e ă
a
ca t r î
re i e n
îi r l
es a a s
te - ţ l
ac i u
or n e j
da i i
tă. c c r
276 e u e
.în a
t a o
i l b s
m e i u
p e f
s c l
c u - e
e f t
l t u
P e u l
r t l u
o u i
m l e
e u x c
t i t e
e e l
u s r e
ă i
e u o m
s r a
t s i
e ă ş
i c
î s r
m t e u
p a s d
i b t e
e i e
d l j
i e c e
c a o r
a s n t
t c s f
ă t e
, e i t
e e
E î c m
p l t e
i u -
m a l
e m i
t e e a
e n x t
u i t ă
n e
e ţ r p
s ă i e
t o
e p r „
e . n
m o
a e A ţ
i x c i
t e u
î r a n
n a s i
t v t l
î e ă e
i r
t p c
e i r o
f t o r
i t e
c d e c
i e c t
e ţ e
n a i ”
t e ,
s
a e c t
p o r
ă p n a
r i s n
a e t s
t r ă m
d i
d e î s
e n e
c
p u c p
r o r
i t n i
- o ş n
t t
m u i t
e l i r
j n a
d î ţ d
i n a i
a ţ
o î i
c b n e
, ţ i
i ş
d i i c
e u
c d -
i e k s
e e
p c i a
e a t m
r , ă
a e
c c d
e o u i
l p n
i a
t n j a
e i u d
z a t j
a o e
u p r c
r u u t
- l i
d • R v
e e c e
f ă ,
n e r
e r o s
d i r u
i n a b
s ţ s
p ă s t
r î a
e p n n
ţ o t t
u s i
i i d v
t b e e
i r l
a l i e
l ă v
a a
î l t b
n a e s
ţ t
e s î r
l u n a
e f c
p i g t
c x e e
i e r
u l m c
n e a o
i n r
i - ă e
h , s
v e p
i i m u
e t a n
z e
ă a d
t r a e
o v
a p u c
- u t u
r t v
e e î i
a n n
( t
d f v e
e i e
n d d
u d e e
m e r
i c e t
n i i
d — p
o
s ş d
t a i i
ă l s
r u n o
i z u c
, i i
e î a
c n t
a l i
l a u v
i l :
t i t
ă d i h
ţ e m e
i e u i
, a l t

c d r ş
o e i i
n n
d r d k
i e e
ţ g — i
i u t
i l u
ă n s
e , î
t e n
c d v t
) e e
. n c
o t o
P r u n
a d a s
s i l t
a n i
j e j t
u . o u
l c e
D n
ţ n 186 TI PRO
U
i ă P R B
i t L
a E
c t M
u e A
v
î ( T
n n I
t . P
u U
l f R
u . I
i ) L
. O
H 6 R
e Î
i L N
t o
e c L
r . I
k T
e c E
i i R
t t A
. T
— , U
R
v p Ă
o p
i .
o
ş 1
i 0
e
, ş
.
s
e u
n r
i m
.
187 lipsa de în- Dară
doială în să
blică se i-o impune
propria prinzi
slujeşte la lui
„faptă curaj,
fel ca Epimeteu îi
dreaptă” şi căci,
judecătorul leagă însă
conştiinţa iată,
de codul acestuia ochii
împăcată o
penal. în într-atît,
care îl unsoa
felul acesta, incit îl face
definesc ne re am
lui Epimeteu să-şi
îngăduie aici,
i se fixează trăiască
să în
acea limită orb mitul,
recunoaşte orice
care îl avînd
m uşor su
împiedică perpetuu
caracterul ferinţ
să se sentimentu
descris de ă
abandonez l că
Jordan. A se încer
e procedeaz
compara vizita cată
obiectului ă bine,
lui Epimeteu şi
în aceeaşi căci este
la Prometeu care
măsură în mereu în
bolnav, cind mirac
care acord cu
regele ulos
Prometeu aşteptările
Epimeteu tămă
se generale şi
vrea să-şi duieş
abandonea este mereu
vindece te de
ză încununat
fratele în arşiţă
sufletului. de succes,
suferinţă: şi
Conştiinţa împlinind
„Şi după ce frigur
substituită dorinţele
au săvîrşit i
sufletului îi tuturor.
toate deop
interzice Aşa se
acestea, otrivă
acest doreşte să
regele , şi
lucru. fie regele,
înainta, deci
întorcînd şi aşa îl
sprijinindu- spre
spatele reprezintă
se pe doi uşura
lumii Epimeteu
prieteni, re, ca
oamenilor pînă la
unul de-a şi
şi conştiin- sfîrşitul său
dreapta, spre
ţei ei lipsit de
celălalt de- pede
codificate, glorie,
a stînga, psire,
Prometeu însoţit fiind
salută şi tu
cade pradă pînă atunci
rosti aceste poţi
sufletului, de
cuvinte, s-o
stăpînului aplauzele
însoţite de folos
crud, şi mulţimii ce
gînduri eşti.»
bunului- îl fac să-şi
bine 278.Şi
plac simtă spa-
intenţionat vo
aparent al tele
e: rbi
acestuia, puternic.
nd
plătind cu încrederea 277.«Din
as
nesfirşită de sine, inimă
tfe
suferinţă lipsa îmi
l,
faptul de a spiritului pare
lu
fi nesocotit autocritic, rău
ă
lumea. credinţa de
o
Limitarea nestrămuta tine,
ve
înţeleaptă tă în Prom
rg
pe care o valoarea eteu,
ea
conştiinţă lui obştesc iubite
,
ireproşabilă acceptată, frate!
de înt lip 280.Şi
ea oa să, ro
le rs că sti
gă e ci nd
un ca nu ac
so pu ţi- est
ar l. e e
ea Re de vo
str ge fol rb
îns le os e,
şi at a di
cu un so n
mi ci rţii hai
şc gl tal nă
ări as e sc
sol ul de oa
e şi- pî se
m 1 nă o
ne sc - ogl
îi hi ac in
înt m u dă
ins bă m şi
e , a to
tot să înv at
ul, str ăţ e
pr ig ăt luc
ec e ur rur
au se ă. ile
t. po » di
Da rni ntr
ră şi -
Pr să un
o pr înc
m ezi ep
et că, ut
eu apr îi
, ins de
de de slu
cu zel: şi
m 279.«D şi
si e de
mţ m ve
i ai ni
mi m li
ro ar m
sul e bu
şi pe t
pri de şi
vi ap gr
un să e
so tu şel
ar cu ile
ea ad lui
, ev to
cu ăr at
sil at e
ă du le
îşi ci şti
u.” S a n
7 o s o
281 c e r
.Ac i d
e e , a
a t s
s y i t
t t o
ă m n
u m -
s s u
c t s i
e t s
n b h
ă e b e
e d
i p ,
l l a
u e s i
s a t t
t s o
r e n m
e d i u
a s s
z i h t
ă f e
d b
p p ; e
e o
r s i p
f s f e
e i s
c b i t
t l t e
e r
c ; w e
u i d
v i l
i f l a
n n
t i n d
e t e
l i s
e w t h
i h o
l l e c
u l r k
i e
n b d
J o e ”
o t .
r p 8

d b l
a e e î
n a n
: p s t
l e î
e d l
„
n
i u u
m u
n a s
î p e
n o a
m r f
s e o
c b l
e o î o
n g n s
a a e
t p ş
c u t
i î b e
t ş l
a i i d
t c e
ă f
a d a
u c e c
n e c e
î a
c c t s
l u t
i n s ă
m o p
a s r p
t c i o
u - z
a t ă
p ă j
r i p
o d n e
a e i n
p m t t
e n r
i d u
a t e
s a a
e t d
m e o f
ă a i a
n c
ă p s e
t r c
o i l i
r n a m
. v p
a i r
î c . e
n e s
e E i
O a p e
r i .
i c m
e ă e D
n t e
t n e
b i C
i z c ă
n a e c
e r l i
f e
a a p t
c . u o
e ţ t
r I i u
e a n l
, r
î s
s d n e
e a f
c r r
c ă i e
u c d
v n o u
i i ş c
n c a e
i t
p l
e a c a
c u
l e a
o s i
c t m p
e a r
l a g o
e i d
g n n u
a u e c
t a e
e p
r p i
a i r m
d n o p
m d p r
o , r e
n i s
e c e i
s e i e
- l .
ă s
t l a O
a a l
r l e l
e t o
a j c
t o u
ş r s ţ
i e n i
- i u
m c n
o b i e
r u i
a i . a
l e m
e m i l
r e t t
i n a
c i t s
a : e u
n c
ă a c c
c ă e
n e s
e i ş
a t c
s i a
p c u
u a . p
n r r
e e A e
d s
c ş i t
ă t c a
i ă ţ
î u , i
n a
c a
A e p r
m v a e
e a - a
r l
i ş r ă
c i e .
a n
a ţ E
a c a x
u e t
i a r
s a r a
u e -
c c
c a u v
e r n e
s e e r
o t
d s r i
o e i t
u u
ă p t l
r o
f e t d
e f e
l a a
u c t a
r î c
i c t e
u s
d d t
e a e
b f
o i m e
a l u l
 s î n
l - i ă
u o ,
c u
r s n o
e t i b
a r m ţ
z ă i
ă p p n
u e e
p n m
r g P
e ă r u
c o n
u ş m
m i e o
p t m
ă a e
n b u c
i u a
t z ş r
o e i e
r a
z p î
c ă e n
u
î E a
a n p f
p i a
a a m r
r c e ă
e e t
n s e e
ţ t u s
a t
. s î e
c n
I o t E
n p r p
t - i
r d o m
o e e
- s t
m i e
v u n u
e n g
r c u ş
t a r i
i ă
t s î
u a p n
l . e ă
r u
v D - n
r a t
e c s r
a ă o u
a
P p e l
r r a
o o l
m c s u
e a i
t ş .
e i 2. G
u o
, f C e
i o t
c e m h
e c p e
e a a 282. Nu
a r r este lipsit
e a de interes
c j să se
e s i compare
ă e acest mod
f de a-1
a î î concepe
c n n pe
e c t Prometeu
e r cu
c r e descripţia
a c pe care i-o
e P face
a r acestuia
m s o Goethe.
b ă m Cred că
e e am
l a t suficiente
e t e motive să
r u presupun
t a l că Goethe
e g aparţine
n ă l mai
d u degrabă
i e i tipului
n u extravertit
ţ l S decît celui
e p introvertit
d i că-
s e t
t 7Loc. cit.,
ă f
e pp.
i
l 120
s n
e ş.
e i
r urm.
t
8Jordan,
i i
ş loc.
r v
i cit., p.
i
31:
t d
a „Dac
e e
c ă
e este
r p
l posib
e a
a il,
c r
socie
i t
a tatea
trebu dacă
ie să nu
fie poate
satis fi nici
făcut sa
ă; tisfăc
dacă ută,
nu nici
poat uimit
e fi ă,
satisf trebu
ăcută ie să
, fie
trebu iritat
ie ă şi
uimit zgud
ă; uită.”
188 că eu vorbesc Vorbea o
TIPURI PSIHOLOGICE zeitate, Iar cind ziceam că
mia i-1 atribui pe Spitteler. O zei vorbesc Eu însumi doar
dovadă completă în sprijinul vorbeam. Asta-i cu tine şi
acestei presupuneri ar putea s- cu mine, Iţi aparţine din
o aducă doar cercetarea şi străfund Iubirea-mi pentru
analiza întinsă şi atentă a totdeauna!” Şi mai departe:
biografiei lui Goethe. Ipoteza „Aşa cum dulcele amurg
mea se sprijină pe o sumă de
impresii pe care nu le iau în
discuţie ca fiind insuficient de
probante.
283. Nu este nevoie ca
atitudinea introvertită să
coincidă în mod necesar
cu figura lui Prometeu,
respectiv figura
tradiţională a acestuia
poate fi şi altminteri
interpretată. De pildă, o
versiune diferită oferă
Platon în Protagoras, unde cel
care distribuie forţele vieţii
făpturilor tocmai
plămădite din lut şi foc de
către zei nu este
Prometeu, ci Epimeteu.
Aici, ca şi în mit,
Prometeu este în principal
(în acord tocmai cu gustul
antic) cel iscusit în vi-
clenie şi inventivitate. La
Goethe, găsim două
versiuni. în fragmentul
dramatic din 1773, Prometeu
este înfruntătorul,
creatorul şi plămăditorul
sigur pe sine, asemenea
zeilor şi dispreţuindu-i pe
zei. Sufletul său este
Minerva, fiica lui Zeus.
Raportul dintre Prometeu
şi Minerva prezintă multe
asemănări cu acela
dintre Prometeu şi Suflet
la Spitteler. Astfel,
Prometeu se adresează
Minervei:
„De la-nceput cuvîntul tău
Mi-a fost a cerului lumină!
De parcă sufletu-mi cu sine-
ar fi vorbit Şi sieşi s-ar fi
dezvăluit, Şi armonii
congeniale în el din sine-ar fi
vibrat: Iată ce-au fost
vorbele tale. Aşa că eu nu
eram eu, Şi cind gîndeam
 PROBLEMA TIPURILOR IN creator. La Goethe, Pro-
LITERATURA 189 meteu e activ, în primul
Al soarelui ce-apune rînd în direcţie creatoare,
Se înfiripă înspre slăvi înfruntîndu-i pe zei în
Din Caucazu-n neguri, temeiul tocmai al propriei
Cu linişte învăluindu-mi puteri de creaţie:
sufletul, „Cine m-a ajutat împotriva trufiei
Păstrîndu-mi-o vie şi-n Titanilor? Cine m-a scăpat de
clipe de restrişte, la moarte, De la robie?
Aşa sporitu-mi-au
9 Goethe, Prometheusjragment.
puterile,
[Traducere de Mihai Isbâşescu,
Sorbind din ceru-ţi aer,
în Goethe,
cîte-o gură.”9
Opere, 2. Teatru 1, Editura
284. Şi la Goethe,
Univers, Bucureşti, 1986, pp.
Prometeu depinde de
197-198 (n. t.)].
sufletul său. Privinţă în
care asemănarea cu 10Spitteler, toc. cit., p. 25.
Prometeul lui Spitteler 11Loc. cit., p. 28.
este considerabilă. Aşa,
de pildă, acesta se
adresează Sufletului: „Şi
dacă mi le-au răpit pe
toate, rămîn peste
măsură de bogat atîta
timp cît tu îmi mai rămîi şi
mă numeşti «amicul
meu» cu gura-ţi dulce şi
laşi să cadă asupra mea
privirea chipului tău
mîndru şi plin de har.”10 în
ciuda asemănării dintre
cele două figuri şi a
relaţiilor lor cu sufletul,
există între ele şi o
substanţială deosebire:
Prometeul lui Goethe este
un creator, un plăsmuitor
ale cărui figuri de argilă
sînt însufleţite de
Minerva. La Spitteler, el
nu este creator, este pasiv,
doar sufletul îi este creator, dar
activitatea sa zămislitoare
rămîne ascunsă şi
misterioasă. La plecare,
Sufletul îi spune lui
Prometeu: „Şi-acuma eu
de tine mă despart, căci,
iată, o lucrare mare mă
adastă, cerînd uriaşă
trudă şi spre a o înfăptui
de multă grabă e
nevoie.”11 S-ar zice că la
Spitteler sufletul asumă
fapta creatoare
prometeică, în vreme ce
Prometeu însuşi suferă
doar chinul sufletului
190 TIPURI PSIHOLOGICE astfel de caz, sufletul, adică
Nu tu personificarea inconştientului,
săvirşit-ai tre
toate,
Inimă sfînt 1 buie să fie cu deosebire activ,
arzătoare?”
2 pe cale de a pregăti o operă
285. în acest fragment care
Epimeteu este palid deocamdată este însă
caracterizat; cu invizibilă. în afară de pasajul
totul inferior lui Prometeu, el citat mai
este avocatul sentimentului există la Spitteler o descriere
colec completă a acestui proces de
tiv care nu vede în slujirea echi
sufletului decît un fel de valenţă scontabil. Anume în
„îndărătni Pandorazwischenspiel (Interludiul
cie”. El îi vorbeşte lui Pandora).
Prometeu după cum
urmează:
„Eşti singur doar!
Te îndîrjeşti plăcerea s-o
ignori,
Cînd zeii, tu,
Ai tăi şi lumea, cerul, toţi
Din plin se simt a fi un tot.”13
286. Indicaţiile din acest
fragment dramatic sînt prea
spora
dice pentru a putea să
identificăm pe baza lor
caracterul lui Epi
meteu. în schimb, trăsăturile pe
care Goethe i le conferă lui Pro
meteu prezintă o diferenţă
tipică faţă de acelea ale
personajului
omolog al lui Spitteler. La
Goethe, Prometeu plăsmuieşte
şi ac
ţionează în lumea exterioară,
aşază în spaţiu figuri modelate
de
el şi însufleţite de sufletul său,
umple lumea de zămislirile pu
terii sale creatoare, fiind
totodată învăţătorul şi
educatorul oa
menilor. La Spitteler, tot ce îl
priveşte pe Prometeu merge în
interior, se absoarbe în
întunecimea adîncului
sufletesc, tot aşa
după cum el însuşi se resoarbe
din lume, exilîndu-se din chiar
patria sa restrînsă, spre a
deveni cumva şi mai invizibil.
Potrivit
principiului compensator al
psihologiei noastre analitice, într-
un
 PROBLEMA TIPURILOR 191 reprezentare a ceea ce se
ÎN LITERATURĂ petrece în inconştient, în
timpul suferinţelor lui Pro-
287. Pandora, această
meteu. Dispărînd din lume
enigmatică figură a
şi distrugînd ultima punte
mitului prometeic, este
ce îl leagă de ea,
aici fiica zeilor; cu
Prometeu se cufundă în
excepţia unei singure
adîncul sinelui propriu, îşi
relaţii foarte profunde, ea
este sieşi unică
este absolut
vecinătate, unic obiect. El
independentă de
ajunge astfel „asemenea
Prometeu. Această ver-
lui Dumnezeu”, căci potrivit
siune se sprijină pe istoria
definiţiei, Dumnezeu este
mitului, în care femeia
fiinţa care odihneşte
intrată în relaţie cu
pretutindeni în sine şi îşi
Prometeu este fie
este, în virtutea omniprezenţei
Pandora, fie Atena.
sale, întotdeauna şi
Prometeul mitic este legat
oriunde, propriul obiect.
sufleteşte de Pandora sau
Evident, Prometeu nu se
Atena, precum la Goethe.
simte nicidecum
Spitteler însă operează o
asemenea lui Dumnezeu,
remarcabilă scindare,
ci doar extrem de
sugerată — ce-i drept — şi
nefericit. După scena în
de mitul istoric, în care
care Epimeteu vine şi
Prometeu-Pandora s-a
scuipă şi el pe mizeria lui
contaminat de analogia
Prometeu, acţiunea se
Hefaistos-Atena. Goethe
strămută în spaţiul de
privilegiază versiunea
dincolo, fireşte în
Prometeu-Atena. La
momentul în care toate
Spitteler, în schimb,
relaţiile cu lumea ale lui
Prometeu este sustras
Prometeu fuseseră
sferei divine şi primeşte
refulate pînă la anulare.
un suflet propriu.
Acestea sînt momentele
Divinitatea sa şi relaţia
în care, potrivit
mitică arhetipală cu
experienţei noastre,
Pandora se păstrează ca o
conţinuturile in-
contrapartidă cosmică în
conştientului au cele mai
spaţiul celest şi
mari şanse de a dobîndi
acţionează pe cont
autonomie şi vivacitate
propriu. Lucrurile care se
pînă într-acolo îneît să
petrec în lumea de dincolo
domine conştiinţa14. Starea
sînt acelea care se
lui Prometeu se
desfăşoară în spaţiul de
oglindeşte în inconştient
dincolo de conştiinţa
după cum urmează: „Şi
noastră, adică în
în zorii aceleiaşi zile
inconştient. Astfel incit
întunecate, pe o pajişte
Interludiul Pandora este o
tăcută şi pustie, de

12 Goethe, op. cit. [De fapt, Bucureşti, (1964), p. 87 — n. t.\.

aceste versuri figurează în oda
13 Goethe, loc. cit., p. 213.
Prometheus
(probabil din 1774), care urma
să deschidă ultima parte a
poemului dramatic
mai sus citat. Versiunea
româna ii aparţine Măriei
Banuş. Goethe, Poezii şi
poeme. Editura Tineretului,
 14 Cf. Jung, Der Inhalt der [Gesammelte Werke, V]), DU
Psychose (Gesammelte Werke, III), Beziehungen zwischen dem Ich und
Wandlun-gen und Symbole der Libido dem Unbewufiten (Gesam melte Werke,
(reeditare: Symbole der Wandlung VII).
192 TIPURI PROBLEMA 193
PSIHO TIPURILOR tN
LOGIC LITERATURĂ
E
deasupra tuturor lumilor, umbla şi Dumne
Dumnezeu, creatorul a toată zeul său merge „în cerc ” în
viaţa, parcurgînd cercul blestemat, jurul centrului lumii, istovindu-se
potrivit cu firea stranie a bo
l ii sale asemenea lui Prometeu
tainice şi rele. care este pe cale de a se
stinge. Ceea ce
288.Căci din pricina bolii nu
vrea să însemne că
putea desăvîrşi ocolul, nu îi
libidoul său a trecut în
era
inconştient, unde ur
dată tihna pe cărarea tălpilor
mează să pregătească un
sale, ci trebuia în veci, cu
substitut, căci libidoul este
acelaşi
o energie
pas, în fiecare zi şi an de an,
care nu dispare fără urmă,
să dea înconjur pajiştii tăcute,
ci produce întotdeauna un
cu
echivalent.
mersul greoi şi capul plecat,
Echivalentul este Pandora
cu fruntea încreţită şi chipul
şi ceea ce ea îi aduce
schi
părintelui său:
monosit, cu ochiul înceţoşat,
anume un giuvaer
privind fără răgaz spre
încîntător pe care vrea să
mijlocul
îl ofere oamenilor
cercului.
pentru a le domoli
289.Şi în vreme ce îşi împlinea şi
suferinţele.
azi ca-n fiecare zi destinul
291.Traducînd acest proces în
nemilos iar de mîhnire îşi
sfera umană a lui
pleca mai tare capul şi îşi tîra
Prometeu,
de obo
vom spune că: în vreme ce
seală mai mult pasul, iar de
acesta, aflat sub condiţia
vegherea rea a nopţii, izvorul
„asemănării
vieţii
cu divinitatea”, suferă,
secat părea să-i fie, iată, se ivi
Sufletul lui pregăteşte o
din noapte şi din revărsat de
lucrare hărăzită
zori
alinării suferinţelor
Pandora, mezina lui,
omenirii. Sufletul lui
apropiindu-se cu pas şovăitor
Prometeu năzuieşte
şi cuviincios
astfel să ajungă la
de locul sfint, şi se-aşeză
oameni. Cu toate acestea,
apoi smerit de-o parte, dînd
lucrarea pe care el
cu privi
o plănuieşte şi o
rea, sfielnică, bineţe şi
înfăptuieşte nu este
întrebînd cu a gurii tăcere
întocmai cu aceea a Pan-
plină de cinsti
15 Spkteler, loc. cit., p. 107.
re.”15
290.Este fără doar şi poate
evident că Dumnezeu
suferă de
boala lui Prometeu. Căci
după cum acesta îşi
revarsă întreaga
pasiune, întregul libido
asupra sufletului, asupra
lumii lăuntrice,
consacrîndu-se integral
slujirii sufletului, tot astfel
dorei. Giuvaerul Pandorei este o
imagine inconştientă în oglindăcare
reprezintă simbolic adevărata
lucrare a sufletului lui Prom eteu. Din
text reiese limpede că e vorba de un
dumnezeu-mîn-tuitor, de o reînnoire
a soarelui.16 Această nostalgie se
exprimă în boala divinităţii, care
tînjeşte după renaştere şi de aceea
întreaga sa forţă vitală se scurge
înapoi în centrul sinelui său, adică în
adîncul inconştientului din care
viaţa se naşte din nou. De aceea şi
apariţia giuvaerului în lume este
descrisă într-un fel ca
r e aminteşte
de imaginile naşterii lui Buddha din
Lalita-vistara:Pandora aşază
giuvaerul sub un nuc, tot aşa cum
Maya naşte pruncul su b smochin.
292.„Sub copac, în umbra miezului de
noapte, ardea pojar
şi scînteia şi scapără fără
oprire, iar pe bolta întunecată,
aseme
nea luceafărului dimineţii,
străluceau pînă departe
fulgerele dia
mantine.
293.Chiar şi albinele şi fluturii
plutind în dans peste
grădina
în floare alergau sprepruncul
minunat, jucîndu-se şi
zbenguin-
du-se în jurul lui [...], iar din
văzduhuri, în grea cădere,
se lăsau
ciocîrliile în jos, lacome
să slăvească noua faţă
mai frumoasă
a soarelui şi privind de
aproape strălucirea dalbă a
razelor, ini
ma li se oprea [...]. Iar pe
deasupra tuturor domnea
părinteşte
şi blînd copacul ales cu
coroana uriaşă, cu haina
grea şi verde,
ocrotind cu mîinile-i
regale faţa pruncilor săi.
294.Şi toate acele ramuri
multe se aplecau iubitor şi
se înco
voiau spre pămînt, ca şi
cum ar fi vrut să
stăvilească printr-un
gard privirile străine pentru
ca, geloase, numai ele să
se bucure
de farmecul nemeritatului
dar, şi toate miile de
frunze delicat
însufleţite tremurau şi
vibrau de plăcere, şopteau
de emoţie bu
curoasă, închipuind în
acorduri susurate un dulce
cor de glasuri
pure: «Cine ar fi ştiut ce se
odihneşte sub acoperişul
umil, cine
ar fi bănuit ce giuvaer se
află în mijlocul nostru.» ”17
295.Cînd pentru Maya a bătut
ora naşterii, ea a adus
copilul
pe lume sub smochinul
Plaksa ce îşi apleca
crengile protector
16Referitor la motivul
giuvaerului şi al
renaşterii, vezi Wandlungen
und
Symbole der Libido (reeditare:
Symbole der Wandlung
[Gesammelte Werke,
V]) şi Psychologie
undAlchemie (Gesammelte
Werke, XII).
17Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş.
urm.
194 TIPURI PROBLEMA 195
PSIHO TIPURILOR lN
LOGIC LITERATURA
E
pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat 298.Dumnezeul reînnoit
emană în lume o lumină imensă, semnifică o atitudine
strălucitoare, natura şi zeii iau parte reînnoită, adi
la naşterea lui. Iarcînd păşeşte pe că posibilitatea unei noi
pămînt, un lotus mare creşte sub intensificări a vieţii, o
tălpile sale şidin el, Bodhisattva, în redobîndire a ei,
picioare, contemplă lumea. De aici căci, din punct de vedere
formula tibetană de rugăciune: om psihologic, Dumnezeu
mani padme hum = oh, despre înseamnă în
giuvaerul din lotus! Clipa renaşterii totdeauna valoarea
îl află pe Bodhisattva subcopacul supremă, cantitatea
ales Bodhi, unde el se transformă maximă de libido, acti
în Buddha, iluminatul. Această vitatea psihologică vitală
renaştere sau reînnoire este optimă. în consecinţă,
însoţită, ca şi naşterea,de aceeaşi pentru Spitteler,
lumină strălucitoare şi de aceleaşi atitudinea prometeică şi
miracole ale naturiişi apariţii cea epimeteică se
divine. dovedesc a fi insufi
ciente. Cele două
2%. în imperiul lui Epimeteu însă,
tendinţe se disociază, cea
unde nu stăpîneşte decîtconştiinţa,
epimeteică esteîn
nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit
18Loc. cit., p. 160. Spitteler
se pierde. Furiospe mărginirea lui,
reprezintă faimoasa
îngerul îl mustră: „Şi oare nu ţi-a
conştiinţă a lui Epimeteu
fost ţie un suflet hărăzit, de vreme
ca pe un mic animal. Ea
ce asemeni dobitoacelor ai fost atît
corespunde de altfel instinctului
de necioplit şi fără minte să te
animalic al oportu
ascunzi de divinitatea minunatăV™
nităţii.
297.Se vede că giuvaerul 19Loc. cit., pp. 132 ş. urm.
Pandorei este oreînnoire a lui
Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar
toate acestea se petrec în sfe
ra divină, adică în
inconştient. Presimţirile
evenimentului, care
se preling în conştiinţă, nu
sînt sesizate de elementele
epimetei-
ce, dominate de raporturile cu
lumea. Spitte ler reprezintă pe
larg
această idee în paragrafele
următoare19, în care vedem
cum lu
mea, deci conştiinţa, cu
atitudinea ei iraţională,
îndreptată către
obiectele exterioare, este
incapabilă să aprecieze corect
valoarea
şi semnificaţia giuvaerului.
Din această pricină, el se
pierde pen
tru totdeauna.
armonie cu starea dată a lumii,
cea prometeică, în schimb, nu este
— motiv pentru care trebuie să
lucreze în favoarea reînnoirii
lumii. Ea creează astfel o nouă
atitudine faţă de lume (giuvaerul
dăruit lumii), fără însă a găsi ecou
la Epimeteu. Cu toate acestea,
recunoaştem fără dificultate că
darul Pandorei este o încercare de
rezolvare simbolică a problemei,
semnalată deja cu prilejul
discutării scrisorilor lui Schiller: e
vorba de problema unirii funcţiei
diferenţiate cu cea nediferenţiată.
299. înainte de a merge mai
departe în elucidarea acestei
chestiuni, să ne reîntoarcem
la Prometeul lui Goethe.
După cum am văzut, există
deosebiri clare între
Prometeul creator al lui
Goethe şi acela suferind al
lui Spitteler. O altă distincţie
importantă este relaţia cu
Pandora. La Spitteler,
Pandora este un duplicat al
sufletului lui Prometeu, care
aparţine sferei divine; la
Goethe, în schimb, ea este
în întregime creatura şi fiica
titanului, deci dependentă în
chip absolut de el. Deja
relaţia lui cu Miner-va face
din Prometeu un substitut al
lui Vulcan, iar faptul că
Pandora este creaţia lui şi
nu a zeilor arată că el este
un demiurg, sustras sferei umane.
De aceea Prometeu spune:
„Şi cînd gîndeam că eu
vorbesc, Vorbea o zeitate, Iar
cînd ziceam că zei vorbesc, Eu
însumi doar vorbeam.”
300. La Spitteler, în schimb,
Prometeu e lipsit de orice
caracter divin, chiar sufletul
său nu e decît un demon
neoficial, divinitatea este
pusă pentru sine, separată
de uman. în schimb,
versiunea lui Goethe este
antică pentru că subliniază
caracterul divin al titanului. în
Pandora lui Goethe avem din
fericire a face cu o piesă care
ne oferă o caracterizare mai
completă a lui Epimeteu
decît fragmentul discutat
pînă acum. Iată cum se pre-
zintă el aici:
„Ziua-mi de noapte nu se mai alege
Şi-mi duc a numelui nefericire:
Căci Epimetheus m-au numit
zămislitorii, «Cel ce gîndeşte-
apoi», cel ce-ntîmplarea
196 TIPURI PSIHOLOGICE primăverile-şi scot.
Grăbită-o Cunoscînd-o, am prins-o, şi
retrăieşte-n gînd asta-a fost tot! Precum
trudind Pentru-al
posibilului tulbure negura cetii, sminteala s-a
imperiu. Atîta
trudă i-a fost dus: M-a atras spre pămînt
tînărului dată — şi spre ceruri, în sus. Tu
încît, nerăbdător,
pornit în viaţă cuvinte s-o lauzi să cauţi ai
Necugetat, am vrea,
înhăţat prezent
doar, Noilor griji
adăugind20noi
chinuri. ”
301. Prin aceste
cuvinte, Epimeteu îşi
caracterizează fiinţa: el
reflectează la trecut şi nu
se mai poate desprinde
de Pandora pe care
(potrivit legendei antice)
o luase de soţie, adică el
nu se mai poate izbăvi de
amintirea ei; ea însăşi îl
părăsise demult, lăsîndu-i-
o în loc pe fiica ei
Epimeleia, Grija, şi luînd-o
cu sine pe Elpore,
Speranţa. Aici Epimeteu
este înfăţişat atît de clar
încît putem recunoaşte
funcţia psihologică pe
care o reprezintă, în
vreme ce Prometeu este
şi în Pandora acelaşi
creator şi plăs-muitor
care se trezeşte în zorii
fiecărei zile mînat de
acelaşi imbold neostoit de
a zămisli şi a acţiona
asupra lumii, Epimeteu,
chinuit de griji, de temeri
şi de gînduri apăsătoare,
se lasă în voia fanteziilor,
a viselor şi a amintirilor
sale. Pandora apare ca o
creatură a lui Hefaistos,
respinsă de Prometeu,
dar aleasă drept soţie de
Epimeteu. Despre ea,
acesta spune:
„De la astfel de comoară-i
bun şi chinul.”
302. Pandora este
pentru el un giuvaer de
preţ, supremul bun chiar:
„Dar pe veci a mea e ea,
cea minunată! Fericirii gustat-
am preaplinul bogat! Stăpînind
frumuseţea, de ea m-am
legat: S-a ivit cum alai
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN a sufletului, ea îi re-
LITERATURĂ 197 prezintă sufletul: de aici,
puterea ei dumnezeiască,
S-o înalţi; ea demult in
superioritatea de
inalturi umbla. De-i asemui
nezdruncinat. Oriunde
ce-i bun, lingă ea pare
sînt repartizate astfel de
prost; De vorbeşte,
atribute unor personaje
dreptatea a ei vezi c-a fost.
anume se poate cu
împotrivă de-i stai, vezi că-
siguranţă conchide că
ndată te-a-nfrint De eziţi
acestea sînt purtătoare
să-i slujeşti, îi cazi rob, la
de simboluri, respectiv
pămînt. Pentru bun şi
imaginile sînt conţinuturi
frumos are-ndată răspuns.
proiectate ale
Să nu te făleşti: te-
inconştientului. Căci
mblînzeşte de-ajuns. Dacă ea
acestea din urmă
iţi e ţinta, porţi aripi la pas.
acţionează cu acea
Dacă-ţi iese din cale, pe loc
supraforţă descrisă mai
ai rămas. De-ai in faţă
sus şi, în special, în acel
oprelişti, te-nalţă cu ea: Şi
mod caracterizat de
averea şi mintea-nţeleaptă
Goethe excelent prin
ţi-ai da! Se pogoară în
versul:
lume cu chipuri o mie — Pe
„De-ai în faţă oprelişte, te-
ape pluteşte, mergînd pe
nalţă cu ea.”
cîmpie; După sacre măsuri
străluceşte, vibrează. 304. Aceste cuvinte
Conţinutul dă formei descriu exemplar
nobleţe de rază — îi dă ei intensificarea afectivă
şi-şi dă sieşi supremă particulară a anumitor
putere. Astfel fost-a în conţinuturi conştiente
cale-mi: copil şi muiere. ”21 asociate unor conţinuturi
inconştiente analoage.
303. După cum reiese
Intensificarea are în ea
limpede din aceste
ceva de-monic-
versuri, Pandora are
constrîngător, are deci
pentru Epimeteu
un efect „divin” sau
semnificaţia unei imagini
„diabolic”.

20 Ooethe, Pandora. [Traducere de Grete 21 Pandora, [Loc. cil., pp.

Tartler, în Goethe, Opere, 3. Teatru, II. 420-421 — n. t.]
Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp.
400-401 - n. t.)
198 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
305.Am spus că, în fragm entul
dram atic al lui Goethe, Pro-
meteu este extravertit. îl
regăsim tot aşa şi înPandora,cu
deo
sebirea că aici îi lipseşte
relaţia cu sufletul, cu
perenitatea in
conştientă, în locul lui,
Epimeteu este acela care, ca
introvertit,
se îndreaptă spre interior. El
se adînceşte în reflecţii,
evocă
am intiri din m orm întul
trecutului, „gîndeşte ”. Este cu
totul di
ferit de personajul om olog al
lui Spitteler. Putem de aceea
să
spunem că aici (înPandora lui
Goethe) s-a produs ceea ce
am
sugerat mai sus, respectiv
asum area de către Prom eteu
a atitu
dinii extravertite, active, iar de
către Epimeteu acelei introver
tite, meditative.
306.Acest Prometeu este deci în
formă extravertită Prome-
teul introvertit al lui Spitteler. în
Pandora,el creează în
scopuri
colective; într-un munte şi-a
instalat o veritabilă
întreprindere
care fabrică articole de
utilitate pentru toată lumea.
El este de
aceea separat de lum ea
sa interioară, de care
legat răm îne, de
această dată, Epimeteu,
legat de gîndirea şi simţirea
secundară
şi pur reactivă a
extravertitului, căreia îi
revin toate caracterele
funcţiei mai puţin
diferenţiate. De aici şi
faptul că Epimeteu este
la bunul-plac al Pandorei
PROBLEMA 199
TIPURILOR ÎN
LITERATURA
care îi este în toate
privinţele superioară.
Psihologic, aceasta
înseamnă că funcţia
epim eteică inconştientă
a extravertitului, şi
anum e tocm ai acea
reprezentare fantastă,
meditativă şi ruminătoare,
este întărită de intervenţia
sufletului.
Dacă.sufletul se află în
legătură cu funcţia m ai
puţin diferen
ţiată, putem conchide că
funcţia valoric superioară,
respectiv di
ferenţiată, este prea
colectivă, adică se află în
slujba conştiinţei
colective2 2 şi nu în aceea a
libertăţii. Ori de cîte ori
apare o
astfel de situaţie — şi
apare foarte des — funcţia
mai puţin dez
voltată, adică „cealaltă
parte”, este întărită de o
egocentricitate
patologică, ceea ce vrea
să spună că extravertitul
îşi umple tim
p ul lib er cu m ed itaţii
m ela ncolice sau
ipoh on drice, da că n u
chiar cu fantezii isterice sau cu alte
simptome23; introvertitul,
22„Heit” şi „Keit” la Spitteler.
23în locul lor poate apărea,
compensator, o
sociabilitate sporită, un
comerţ
social intens în a cărui
variaţie febrilă se caută
uitarea.
 în schimb, se luptă cu luţia lui Spitteler pe care am
sentimentele de părăsit-o spre a ne cupa o de
inferioritate care îl co
- figura
pleşesc fără voia lui şi îi lui Prometeu la Goethe.
tulbură nu mai puţin 308.Asemenea dumnezeului său,
starea de spirit.24 Prometcul lui Spitteler se
îndepărtează de lume, de
307.Prometeu dinPandoranu mai
periferie, fixîndu-şi privirea
corespunde aceluia al lui
spre inte
Spilteler. El este simplă
rior, spre centru, spre acel „pasaj
aspiraţie colectivă către
îngust” al Renaşterii. Această
activitate, sem-
concentrare sau introvertirc conduce
nificînd — prin unilateralitate
treptat libidoul în incon
— o refulare a eroticii. Fiul său
ştient. Activitatea
Phileros25 este pasiune erotică
conţinuturilor inconştiente
pură; căci în calitate de fiu al
este astfel fortifi
tatălui său, el trebuie —
cată; sufletul începe să
precum adesea copiii — să
„lucreze” şi creează o operă
recupereze
care încear
prin constrîngere
că să treacă din inconştient
inconştientă ceea ce părinţii
în conştient. Conştiinţa
săi nu au putut
posedă două
trăi. Fiica lui Epimeteu,
atitudini: una prom eteică, ce
nechibzuită, gîndind abia
abstrage din lume libidoul şi
succesiv fap
îl in-
tei, este sem nificativ
troverteşte, fără să dea
Epim eleia= Grija. Phileros o
nimic; cealaltă, epimeteică,
iubeşte pe
ce dă necon
Epim eleia, fiica Pandorei, şi
tenit, lipsită de suflet şi
astfel, vina lui Prom eteu eda
călăuzită de exigenţele
fi
obiectului exte
respins-o pe aceasta este
rior. Semnificaţia psihologică
răscum părată. Totodată,
a gestului prin care Pandora
Prom eteu şi
oferă
Epim eteu seunc.se prin aceea
lumii darul ei este aceea că
că rîvna prim ului se
un produs inconştient, de
dovedeşte a
mare va
fi erotism nem ărturisit, iar
loare, se află pe punctul de a
perpetua întoarcere în urm ă
atinge conştiinţa extravertită,
a celui
adică
de al doilea. îngrijorare
de a intra în relaţie cu lumea
raţională care ar vrea să
reală. Deşi latura prometeică,
stăvilească ac
adică
tivitatea productivă al u i
maladivă a
Prometeu şi să o limiteze la
proporţii 24 Compensator, poate să apară
rezonabile. Această încercare in această situaţie o creşte
de rezolvare a lui Goethe, jvităţii consacrate muncii, slujind
izvo- de asemenea refulării.
rînd s-ar zice dintr-o
25 Phileros = acela pe care îl
psihologie extravertită, ne
iubeşte Eros.
readuce la so
260 TIPURI PROBLEMA 261
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURĂ
E
slujeşte în acest caz de oglindă individuală re
erotică. într-o zi, boşimanul se fulată. O astfel de refulare
întoarce supărat acasă de la poate oferi cel mult
pescuit, căci nu prinsese nimic. Ca cantitatea de li
de obicei, copilul îi vine bucuros în bido necesară activării
întîmpinare. Tatăl însă punemîna pe engramei arhaice. Engrama
el şi-1 strînge pe loc de gît. Fireşte, însă cores
apoi îl plînge cuaceeaşi punde unui mod funcţional
buimăceală cu care îl ucisese. ereditar care îşi datorează
existenţa
450.Acest caz arată desluşit
nu unei refulări sexuale
identitatea dintre obiect şi
seculare, ci faptului în sine al
afec
diferenţie
tul corespunzător. Este
rii instinctelor. Diferenţierea
limpede că o astfel de
instinctelor însă a fost şi este
mentalitate împie
o mă
dică orice organizare superior
sură biologică necesară, care
protectoare a hoardei. Ea este
nu este specifică doar speciei
un
uma
factor nefavorabil reproducerii
ne, ci se manifestă şi în
şi înmulţirii speciei şi trebuie
atrofia sexuală a albinelor
de
lucrătoare.
aceea, în cazul unei specii cu
Am dedus provenienţa
vitalitate puternică, refulată şi
simbolului, în cazul de faţă a
re-
simbolului
modelată. Izvorît din acest
recipientului, din reprezentări
scop şi slujindu-i, simbolul
arhaice. După cum la baza
retrage
acestui
obiectului o anumită
simbol se află reprezentarea
cantitate de libido,
originară a uterului, tot astfel
devalorizîndu-1 relativ
putem
şi conferind subiectului o
presupune o origine
supravaloare. Această
analoagă şi în legătură cu
supravaloare se
simbolul turnului.
referă însă la inconştientul
Acesta ar putea aparţine
subiectului. Acesta este situat
seriei simbolurilor falice, atît
astfel
de abun
între o determinantă
or.
dent citate de istoria simboluril
exterioară şi una inferioară,
Faptul că tocmai în clipa în
ceea ce îi oferă
care trebuie să îşi refuleze
posibilitatea alegerii şi o
fantezia erotică, la vederea
relativă libertate.
patului
451.Simbolul provine întotdeauna
ademenitor, lui Hermas i se impune
din reziduuri arhaice, din
un simbol falie, corespun
engrame aparţinînd istorici
zător probabil erecţiei, nu
tribale, despre a căror origine
este de mirare. Am văzut că
şi ve
şi alte
chime se poate specula mult, dar
despre care nu se poate stabili
nimic precis. Ar fi şi cu totul
fals să se deducă simbolurile
din
izvoare personale, de
exemplu din sexualitatea
atribute simbolice ale Bisericii-fecioare
au o evidentă origine erotică,
confirmată de însăşi provenienţa
lor din Cîntarea Cîntărilor, iar, pe
deasupra de interpretarea
explicită în acelaşi sens pe care o
furnizează Părinţii Bisericii.
Simbolul turnului din Litania
loretană are aceeaşi origine şi se
sprijină, probabil din acest motiv,
pe un fundament analog. Atributul
„de fildeş” al turnului este
neîndoielnic de natură erotică,
prin faptul că se referă la culoarea
şi netezimea pielii („pieptul lui e
scut de fildeş”137). Dar şi turnul ne
apare în raporturi al căror
caracter erotic este limpede formulat în
Cîntarea Cîntărilor, 8, 10. „Zid sînt
eu acum şi sînii mei sînt turnuri.”
Este evident vorba de relieful
sinilor, deci de consistenţa lor
plină şi fermă, la fel ca în versul 5,
15: „Stîlpi de marmoră sînt
picioarele lui.” Tot astfel şi în
versurile 7, 5: „Gitul tău e stîlp
de fildeş” şi „Nasul tău este ca
turnul din Liban”, prin care se înţeleg
zvelteţea şi caracterul impunător.
Aceste atribute corespund
senzaţiilor tactile şi organice care
sînt situate în obiectiv. După cum
o stare de spirit sumbră vede totul
cenuşiu, iar una voioasă, totul
luminos şi colorat, tot astfel
tactilul se află sub influenţa
senzaţiilor sexuale subiective, în
acest caz a senzaţiei de erecţie,
ale cărei calităţi sînt transferate
asupra obiectului. Psihologia
erotică a Cintării Cîntărilor
utilizează pentru obiect, în
vederea sporirii valorii sale,
imaginile trezite în subiect.
Psihologia Bisericii foloseşte însă
aceleaşi imagini spre a orienta
libidoul asupra obiectului figurat;
psihologia lui Hermas face mai întîi din
imaginea inconştient trezită în el un
scop în sine, destinat să
încorporeze acea idee de
deosebită importanţă pentru
mentalitatea de atunci, anume
stabilizarea şi organizarea
concepţiei despre lume şi a
atitudinii creştine recent cîştigate.
b) Relativitatea noţiunii de
Dumnezeu la Meistcr
Eckhart
452. Procesul parcurs de
Hermas reprezintă în mic ceea ce
s-a petrecut în mare în psihologia
Evului Mediu timpuriu: redes-
coperirea femeii şi crearea
simbolului feminin al Graalului. Hermas
a văzut-o pe Rhoda în altă
lumină, dar masa de libido pusă
137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.
264 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
456. Ajungem astfel la
sarcina propriu-zisă a
acestui capitol, anume la
lămurirea relativităţii
simbolului. Prin relativitatea lui
Dumnezeu înţeleg opinia
după care Dumnezeu nu
este „absolut”, adică
desprins de subiectul uman
şi dincolo de toate condiţiile
omeneşti, ci este în anume
sens dependent de
subiectul uman, între
Dumnezeu şi om
funcţionînd o relaţie
reciprocă şi inevitabilă, în
aşa fel incit omul poate fi
înţeles ca o funcţie a lui
Dumnezeu, iar acesta ca o
funcţie a omului. Pentru
psihologia noastră analitică,
ştiinţă pe care trebuie să o
concepem empiric,
imaginea lui Dumnezeu
este expresia simbolică a
unei stări psihice sau a unei
funcţii, caracterizată prin
aceea că este neapărat
superioară voinţei
conştiente a subiectului,
puţind de aceea impune
sau face posibile fapte şi
prestaţii inaccesibile
efortului conştient. Acest
impuls extrem de puternic
— în măsura în care funcţia
lui Dumnezeu se manifestă
în acţiune — sau această
inspiraţie ce depăşeşte
intelectul conştient provin
de la o stază a energiei în
inconştient. Prin această
acumulare libidi-nalâ sînt
însufleţite imagini pe care
inconştientul colectiv le po-
sedă ca posibilităţi latente,
printre care imagoul lui
Dumnezeu, acea amprentă
care din timpuri imemoriale
este expresia colectivă a
influenţelor celor mai
puternice şi mai
necondiţionate exercitate
asupra conştiinţei de
PROBLEMA 265
TIPURILOR IN
LITERATURĂ
concentrările inconştiente
ale li-bidoului. Pentru
psihologia noastră, obligată
ca ştiinţă să se limiteze, în
interiorul graniţelor trasate
cunoaşterii noastre, la do-
meniul empiric, Dumnezeu
nu este nici măcar relativ, ci
este o funcţie a
inconştientului, anume
manifestarea unei mase
libidi-nale scindate care a
activat imagoul divin. Pentru
concepţia metafizică,
Dumnezeu este fireşte
absolut, adică existînd pentru
sine. Ea traduce astfel şi o
desprindere totală de
inconştient, ceea ce
psihologic înseamnă că nu
sîntem conştienţi de fptul că
acţiunea divină izvorăşte
dinlăuntrul nostru. în
schimb, concepţia despre
relativitatea lui Dumnezeu
înseamnă că o parte impor-
tantă a proceselor
inconştiente este cel puţin
vag recunoscută ca fiind
alcătuită din conţinuturi
psihologice. Această opinie
poate apărea, fireşte, acolo
unde se acordă sufletului o
atenţie mai marc decit
obişnuit, ceea ce produce o
retragere a conţinuturilor
inconştientului din
proiecţiile lor în obiecte, şi o
dotare a lor cu
 anume doză de o evaluare subiectivă
conştientizare, care le face inconştientă a acestor
să apară ca ţinînd de subiect obiecte. în fapt, este vorba
şi de aceea ca subiectiv deci de libidoul care se
condiţionate. Este acesta găseşte în inconştientul
cazul misticilor. subiectului şi care poate fi
perceput în obiect, pentru
457. Nu trebuie să
că orice inconştient activat
înţelegem însă de aici că am
apare proiectat.
avea de-a face cu o primă
Relativitatea lui Dumnezeu
apariţie a ideii de
care se manifestă în mistica
relativitate a lui Dumnezeu.
medievală este, prin urmare,
La primitivi există în mod
o reîntoarcere la stările pri-
natural şi în principiu o
mitive. Reprezentările
relativitate a lui Dumnezeu,
orientale înrudite ale
prin aceea că pe o treaptă
Ătman-ului individual şi
inferioară se admite
supraindividual nu sint
pretutindeni o viziune a lui
regresiuni la condiţia
Dumnezeu de natură pur
primitivă, ci o dezvoltare
dinamică, adică Dumnezeu
constantă, corespunzătoare
este o forţă divină, forţă a
esenţei Orientului, cu
sănătăţii, a sufletelor, a
punctul de pornire în
medicinei, a bogăţiei, a
primitivitate şi cu păstrarea
căpeteniei etc. care poate fi
principiilor desluşit
captată prin anumite tehnici
manifestate încă de atunci.
şi utilizată pentru
Reîntoarcerea la primitivi-
producerea lucrurilor ne-
tate nu ne uimeşte în
cesare vieţii şi sănătăţii
măsura în care orice formă
oamenilor, ocazional şi
de religie cu adevărat vie
pentru obţinerea de efecte
organizează cultic sau etic
magice ostile. Primitivul
una sau alta din tendinţele
simte această forţă ca
primitive ce fac să se
situată atît înăuntru cît şi în
reverse spre ea tocmai
afara lui, adică atît ca forţă
forţele instinctuale, cauză a
vitală proprie, cît şi ca
desăvîrşirii fiinţei umane în
„medicină”, în amuleta pe
procesul religios.138 Această
care o poartă, ori ca
reîntoarcere la primitivitate
influenţă emanînd de la
sau legătura neîn-
căpetenia sa. Aceasta este
138 Exemplele sînt aici foarte
prima reprezentare atestată
numeroase. Am indicat cîteva în Wandlun-
a unei forţe spirituale care
gen und Symbole der Libido (reeditare:
pătrunde şi umple totul.
Symbole der Wandlung [Gesammelte
Psihologic, forţa fetişului
Werke, V]).
sau prestigiul vraciului este
266 TIPURI PROBLEMA 267
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURA
E
treruptă cu ea, precum în India, 459.„Căci omul este cu adevărat
reprezintă contactul cu pămîntul Dumnezeu, iar Dumnezeu
matern, sursă a oricărei forţe. este cu adevărat om. ”140
Pentru concepţiile prea raţionalsau 460.„în schimb, acela pentru care
prea etic diferenţiate, aceste forţe Dumnezeu nu este un ast
instinctuale sînt de natură fel de bun lăuntric trebuie să
„impură”. Dar izvoarele vieţii sînt şi-1 aducă pe Dumnezeu de
atît limpezi, cit şi tulburi. Motiv afară,
pentru care o prea mare „puritate ” de aici şi de-acolo — de
este lipsită de viaţă.Orice reînnoire unde îl caută în chip
a vieţii trece prin zone tulburi şi neîndestulător
înaintează spreclaritate. Cu cît prin anumite lucrări, prin
clarificarea şi diferenţierea sînt oameni sau locuri: dar
mai mari, cu atîtmai mică este tocmai aşa nu
intensitatea vitală, tocmai din îl are şi atunci lesne vine ceva
cauza eliminării substanţelor care care îl tulbură. Şi anume îl tul
tulbură. Ceea ce marele rela t ivist bură nu doar tovărăşia rea, ci
care a fost Meister Eckhart a înţeles şi cea bună, nu doar strada, ci
prea bine cînd a spus: „De aceea şi
Dumnezeu rabdă de bunăvoie 139F. Pfeifer, Deutsche Mysriker,
stricăciunea păcatelor şi a răbdat-o 1857, voi. II, p. 557.
adesea şi a dat-o cel mai adesea 140Von den Hindernissen an wahrer
tocmai acelora pe care i-a ales să Geistlichkeit. in H. Buettner,
înfăptuiască lucruri mari. lată: cine Meister
a fost mai iubit de Domnulnostru şi Eckharts Schriften und Predigten,
mai apropiat de El decît au fost 1909, voi. II, p. 185.
apostolii? Nu e nici unul care să
nu fi căzut, toţi au păcătuit de
moarte. Ceea ce El a dovedit
adesea în Noul şi Vechiul
Lcgămînt prin aceia caremai apoi
i-au fost cei mai iubiţi; şi astăzi
rareori se mai audeca oameni care nu
s-au rătăcit cumva mai înainte să
ajungă să înfăptuiască lucruri
mari.”139
458.Pe de-o parte, datorită
pătrunderii sale psihologice,
pe
de alta datorită altitudinii
simţirii şi gîndirii sale
religioase, Mei
ster Eckhart este cel mai
strălucit reprezentant al
orientării cri
tice din sînul Bisericii
sfîrşitului de veac XIII. Iată
de ce voi da
mai jos o serie de citate din
reflecţiile sale care îi pun în
lumină
concepţia relativistă despre
Dumnezeu:
 biserica, nu doar vorbele şi apară în rolul lui Dumnezeu,
lucrările rele, ci aşijderea adică al unei mărimi absolut
cele bune. Căci piedica este determinante. De aceea el
în el: în el Dumnezeu nu a adaugă că pentru un astfel
devenit încă lume. de om, Dumnezeu nu a
Altminteri, s-ar simţi în tot devenit încă lume,
locul şi în preajma tuturor deoarece lumea îi ţine loc
oamenilor bine şi apărat: l- de Dumnezeu. Dacă l-ar
ar avea pururi pe poseda în sine însuşi, atunci
Dumnezeu” etc.141 l-ar avea pe Dumnezeu
(tocmai această valoare)
461. Acest pasaj este de un
întotdeauna ca obiect, ca
deosebit interes psihologic: el ne
lume, şi atunci Dumnezeu i-
dezvăluie o parcelă din
ar deveni lume. în acelaşi
concepţia primitivă mai sus
text, Eckhart afirmă: „Cine
schiţată despre Dumnezeu.
este într-o stare dreaptă de
„A-l aduce pe Dumnezeu de
spirit se simte bine
afară” este analog părerii după
pretutindeni şi în preajma
care tondi142 poate fi procurat
tuturor oamenilor; cine este
de afară. Este posibil ca la
într-o stare nedreaptă de
Eckhart să fie vorba de o
spirit, acela se simte rău
figură retorică, de o figură
pretutindeni şi în preajma
care însă lasă să transpară
tuturor. Un suflet drept îl are pe
sensul originar. Oricum,
Dumnezeu la sine.”143 Cel care
este limpede că prin
posedă această valoare se
Dumnezeu el înţelege aici o
simte pretutindeni bine, el
valoare psihologică. Fapt
nu depinde de obiecte,
atestat de propoziţia după
adică nu are nevoie de
care acela care şi-1 aduce
nimic şi nu speră să obţină
pe Dumnezeu de afară este
de la obiect ceea ce îi
tulburat de obiecte. Cine î!
lipseşte. Rezultă de aici că
are pe Dumnezeu în afară îl
la
arc în mod necesar proiectat
141Geistliche Unterweisung, 4. H.
în obiect, iar obiectul do-bîndeşte
Buettner, loc. cir., voi. II, p. 8.
astfel o supravaloare. în
142Conceptul de libido la
acest caz, obiectul exercită
populaţia Batak, in J.
o influenţă nemăsurată
Wameck, Die Religion
asupra subiectului,
der Batak. Tondi este numele
menţinîndu-1 într-o anumită
forţei magice în jurul căreia
dependenţă servilă.
se roteşte, ca să spun
Eckhart are probabil în
aşa, totul.
vedere această bine
143H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6
cunoscută legătură cu
ş. urm.
obiectul, care face ca lumea să
268 TIPURI PROBLEMA 269
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURĂ
E
Eckhart, Deumnezeu este o stare autonomie
psihică, mai exact spus, ostare în interiorul limitelor
psihodinamică. conştiinţei, căci altminteri
nu i-ar fi venit
462.„în al doilea rînd, prin
nimănui ideea de a
împărăţia lui Dumnezeu
atribui sufletului o esenţă
înţele
autonomă, ca şi
gem sufletul. Căci sufletul este
cum ar fi un lucru obiectiv
alcătuit asemenea
perceptibil. El trebuie să
Dumnezeirii.
fie un con
Prin urmare, tot ce s-a spus aici
ţinut avînd spontaneitate
despre împărăţia lui
şi, consecutiv, o stare
Dumnezeu,
parţial incon
in măsura în care
ştientă ca orice complex
Dumnezeu însuşi este
autonom. Primitivul arc,
această împărăţie, se
de regulă, du
poate în adevăr spune şi
pă cum se ştie, mai multe
despre suflet. Totul s-a făcut
suflete, adică mai multe
prin el,
complexe cu
continuă Sfîntul Ioan.Despre
un grad înalt de
suflet este vorba căci
autonomie, în aşa fel
sufletul este
îneît ele i se impun ca
Totul. El este totul prin faptul
fiinţe separate (la fel ca în
că este o imagine a lui
cazul unor persoane
Dumnezeu.
suferind de boli
Ca atare, ci este însă şi
mintale!). Pe o treaptă
împărăţia lui Dumnezeu [...]
superioară numărul
în aseme
sufletelor se micşo
nea măsură este Dumnezeu
rează într-atît îneît pe cea
în suflet, spune un maestru,
mai înaltă treaptă
îneît în
culturală atinsă, su
treaga sa fiinţă-Dumnezeu
fletul se dizolvă cu totul în
se sprijină pe suflet. Atunci
conştiinţa tuturor
cînd
proceselor psihice,
Dumnezeu este în suflet este
continuînd să existe doar
o stare mai înaltă decît
ca punct final al acestora.
atunci cînd
Această ab
sufletul este în Dumnezeu:
sorbţie a sufletului este nu
faptul că el este în Dumnezeu
doar un semn al culturii
nu îl
occidentale,
face încă preafericit, îl face
ci şi al celei orientale. în
însă faptul că Dumnezeu
budism, totul se topeşte în
este în el.
conştiinţă,
Fiţi încredinţaţi: Dumnezeu
chiar Samskâras, forţele
este el însuşi preafericit în
plăsmuitoare inconştiente,
su-
nu sînt achi
463.Sufletul, această noţiune
ziţionate şi transformate
cu sensuri şi interpretări
decît prin autodezvoltare
mul
religioasă.
tiple, corespunde —
144 Vom Gottesreich. H. Buettner,
considerată din punct de
loc. cit., voi. II, p. 195.
vedere istoric —
unui conţinut care trebuie
să beneficieze de o anume
Acestei dezvoltări istorice
generale a noţiunii de suflet i se
opune concepţia psihologiei
analitice potrivit căreia noţiunea
de suflet nu se acoperă cu
totalitatea funcţiilor psihice. Noi
definim sufletul, pe de-o parte, ca
relaţie cu inconştientul, pe de
alta, şi ca o personificare a
conţinuturilor inconştiente. Din
punctul de vedere al culturii este
regretabil că mai există încă
personificări ale unor conţinuturi
inconştiente, după cum din
unghiul de vedere al unei
conştiinţe cultivate şi diferenţiate
este regretabil că mai există
conţinuturi inconştiente.
Deoarece însă psihologia
analitică se ocupă de omul real şi
nu de omul cum ar trebui să fie
potrivit unor anumite opinii,
rezultă că acele fenomene care îi
determină deja pe primitivi să
vorbească de „suflete” continuă
să se producă, tot aşa după cum
există nenumărate persoane
aparţinînd unor popoare
europene de cultură care cred în
fantome. Chiar dacă noi elaborăm
doctrina „unităţii eului”, după care
nu pot exista complexe autonome,
natura se dezinteresează cu totul
de atare abstracţiuni.
464. Aşa cum l-am definit,
Dumnezeu este un conţinut
inconştient, o personificare,
în măsura în care este gîndit
personal; el este o imagine
145 Trebuie să evităm a
sau expresie, în măsura în
înţelege greşit recunoaşterea
care este gîndit doar — sau
unei proiecţii drept
în principal — dinamic; deci
în esenţă, el este asemenea
sufletului, atunci cînd
acesta e gîndit ca
personificare a unui
conţinut inconştient.
Concepţia lui Meister
Eckhart este de aceea pur
psihologică. Atîta timp cît —
după cum spune el — su-
fletul este doar în
Dumnezeu, el nu trăieşte
starea de beatitudine. Dacă
înţelegem prin „beatitudine”
o stare vitală deosebit de
sănătoasă şi de potenţată,
atunci ea nu există, după
Eckhart, atîta timp cît dynamis,
libidoul ca Dumnezeu, se ascunde
în obiecte. Căci atîta timp cît
valoarea principală, sau
Dumnezeu, după Eckhart, nu
se află în suflet, forţa este în
exterior, deci în obiecte.
Dumnezeu, adică valoarea
principală, trebuie să se
retragă din obiecte şi să
ajungă în suflet; fapt ce
coincide cu „o stare mai înaltă”,
iar pentru Dumnezeu
semnifică „beatitudine”. Din
punct de vedere psihologic,
aceasta înseamnă că: dacă
libidoului ca Dumnezeu,
adică supravalori
proiectate, i se recunoaşte
natura proiectată145, iar prin
această recunoaştere
obiectele îşi pierd din
270 TIPURI PROBLEMA 271
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURĂ
E
importanţă, atunci Dumnezeu totul. Această stare
este considerat ca ţinînd de indi- seamănă foarte bine, pe de-o
vid şi astfel apare un sentiment parte, cu aceea a copilului, pe de
vital mai înalt, adică o nouă alta, cu aceea a primitivului,
declivitate. Dumnezeu, adică influenţat de asemenea în
intensitatea vitală cea mai înaltă, mare măsură de
se află atunci în suflet, în inconştient. S-ar putea
inconştient. Ceea ce nu trebuie spune, în mod convingător,
înţeles în sensul că Dumnezeu ar că restabilirea stării pa-
fi cu totul inconştient şi că ideea radisiace de odinioară este
însăşi de Dumnezeu ar scăpa cauza acestei beatitudini.
conştiinţei. Ci mai degrabă că va- Rămîne de lămurit motivul
loarea principală se află pentru care această stare
altundeva situată, respectiv iniţială este atît de de-
înăuntru, nu în afară. Nu obiectele simplu proces intelectual.
sînt atunci factorii autonomi, ci Recunoaşterea intelectuală
Dumnezeu a devenit un complex dizolvă o proiecţie doar
psihologic autonom. Un complex atunci cînd aceasta este
autonom este însă întotdeauna oricum deja gata pregătită
doar în parte conştient, căci el se pentru a fi dizolvată. A scoa-
asociază doar condiţionat eului, te prin judecată intelectuală
adică niciodată în aşa fel îneît eul şi prin voinţă libidoul dintr-o
să îl poată cuprinde integral, proiecţie care nu este deja
împrejurare în care nu ar mai fi pregătită pentru aşa ceva
autonom. este cu neputinţă.
465. De aceea din acest moment 146 William Blake, misticul englez,
determinant nu mai este obiectul spunea în 77i<- Marriage of Heaven and
supravalorizat, ci Heli. „Energy is eternal delight.”
inconştientul. Din [Energia este desfătare eternă —
inconştient vin influenţele n. t.\. The Writings of William Blake,
determinante, adică le ştim Londra, 1925, voi. I, p. 182.
şi le simţim că vin din in-
conştient, ceea ce face să
apară „o unitate a fiinţei”
(Eckhart), o relaţie dintre
conştient şi inconştient în
care ponderea incon-
ştientului este dominantă.
Trebuie să ne punem acum
întrebarea de unde vine
această beatitudine sau
voluptate a vieţii146 (ânan-da,
cum numesc indienii starea
de Brahman). în această
stare, valoarea mai înaltă se
află pe partea
inconştientului. Există deci o
declivitate în conştient,
ceea ce înseamnă că
inconştientul apare ca
mărime determinantă, în
vreme ce eul conştiinţei
reale dispare aproape cu
lectabilă. Acest sentiment de
beatitudine însufleţeşte toate mo-
mentele caracterizate de
sentimentul unei vieţi debordante,
deci toate momentele sau stările
în care stazele se curmă fără împo-
trivire, în care nu este necesar a face un
lucru sau altul spre a găsi un drum
sau a obţine un efect anume.
Există situaţii şi stări de spirit în care
totul „merge de la sine”, unde nu este
necesar a crea cine ştie ce condiţii
care să promită bucurie sau
plăcere. Semnul de neuitat al
acestei bucurii care, nepăsătoare
la lumea din afară, ţîşneşte din
interior înflăcărînd totul, este
vîrsta copilăriei. „Inocenţa” este
de aceea un simbol al condiţiei
interioare particulare sub care apare
„beatitudinea”. A fi ca un copil
înseamnă a poseda o rezervă de
libido, capabilă încă să se reverse.
Libidoul copilului curge în lucruri
şi copilul cucereşte astfel lumea,
iar treptat se şi pierde pe sine în
contact cu lumea, potrivit
limbajului religios, căci lucrurile
cîştigă cu timpul în valoare. Apoi
vine dependenţa de lucruri. De
aici rezultă necesitatea jertfei,
adică retragerea libidoului,
tăierea legăturilor. Doctrina
intuitivă a sistemului religios
încearcă astfel să adune din nou
energie, ea însăşi reprezintă prin
simbolurile ei acest proces de
acumulare. Supravaloarea
obiectului produce în raport de
subvaloarea subiectului o
declivitate inversă, motiv pentru
care libidoul ar curge înapoi către
subiect, dacă nu l-ar opri forţele
conştiinţei. E firesc să regăsim la
primitivi practici religioase, căci
aceştia îşi pot fără dificultate
urma instinctul, cînd intr-o
direcţie, cînd în alta. Prin practicile
religioase ei îşi procură din nou
forţa magică necesară sau îşi aduc
înapoi sufletul pierdut peste
noapte.
466. Punctul de reper al
marilor religii „nu este din
această lume”; este dată
astfel direcţia de mişcare a
libidoului către interiorul
subiectului, adică spre
inconştient. Retragerea
generală şi introvertirea
libidoului produc acolo o
concentrare libidinală,
simbolizată printr-un „obiect
preţios”, în parabole, prin
„perla preţioasă”, prin
„comoara din ogor”. Această din
urmă comparaţie e folosită şi
de Eckhart care o
interpretează astfel: „«îm-
părăţia cerurilor e ca o
comoară ascunsă într-un
ogor», spune Cristos. Acest
ogor e sufletul — în care stă
ascunsă comoara împărăţiei
lui Dumnezeu. De aceea
Dumnezeu e preafericit în
272 TIPURI PROBLEMA 273
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURA
E
suflet, aşijderea orice făptură.”147 între subiectul conştient şi
Această interpretare coincide cu adîncurile inconştientului,
aprecierile noastre psihologice. inaccesibile subiectului. Forţa
Sufletul este personificarea (Dumnezeu) determinantă, acţio-
inconştientului. în inconştient se nînd din aceste adîncuri este
află comoara, adică libidoul modelată de suflet, adică acesta
scufundat sau absorbit în creează simboluri şi imagini, el
introversie. Masa libidinală este însuşi nefiind decît imagine. Prin
numită „împărăţia lui Dumnezeu”. imagini, sufletul transferă
Ea semnifică unitatea sau unirea conştiinţei forţele inconştientului.
cu Dumnezeu, viaţa în împărăţia El este astfel recipient şi
lui, adică într-o stare în care o transportator, organ de percepţie
masă preponderentă de libido pentru conţinuturi inconştiente.
zace în inconştient şi determină Ceea ce percepe el sînt
de acolo viaţa conştientă. Libidoul simbolurile. Acestea sînt însă
concentrat în inconştient vine energii plăsmuite, forţe, adică idei
dinspre obiect, dinspre lumea a determinan-
cărei preponderenţă anterioară o
147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p.
determinase. Pe atunci,
195.
Dumnezeu era „în afară”, acum
acţionează din „interior”, este
comoara ascunsă, interpretată ca
„împărăţie a lui Dumnezeu”. Ceea
ce exprimă evident faptul că
libidoul acumulat în suflet
reprezintă o relaţie cu Dumnezeu
(împărăţia lui Dumnezeu).
Ajungînd la concluzia că sufletul
este împărăţia lui Dumnezeu,
Mcister Eckhart îl concepe ca pe o
relaţie cu Dumnezeu, iar pe
Dumnezeu drept forţa care
lucrează în el şi care este
percepută de el. Eckhart mai
numeşte sufletul şi imaginea lui
Dumnezeu. Concepţiile etimologice
şi istorice ale sufletului lasă
limpede să se vadă că el este
înţeles ca un conţinut care ţine pe
de-o parte de subiect, pe de alta
de lumea spiritelor, adică de
inconştient. De aceea sufletul are
întotdeauna în el ceva pămîntesc
şi ceva de duh. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru forţa magică,
forţa divină, în concepţiile
primitivului; în schimb, formele
superioare de cultură îl separă net
pe Dumnezeu de om, pentru ca
în cele din urmă să îl ridice pe
culmile celei mai pure idealităţi.
Sufletul nu îşi pierde niciodată
poziţia intermediară. El trebuie de
aceea abordat ca o funcţie situată
te care posedă o mare valoare, (sufletul) sesizează
deopotrivă spirituală şi afectivă. conţinuturile
Dacă, aşa cum spune Eckhart, inconştientului şi, în
sufletul este în Dumnezeu, el încă calitate de
nu a atins starea de beatitudine, cu alte funcţie creatoare, dă
cuvinte, atunci cîndaceastă funcţie de naştere, în formă
percepţie este inundată în simbolică, la dynamis}*®
întregime de dyna-mis, nu se produce o Ceea ce zămisleşte
stare de fericire. în schimb, atunci cînd sufletul sînt, din punct de
Dumnezeu este în suflet, deci cînd vedere psihologic,
sufletul ca vas înţelege in- imagini pe care raţiunea
conştientul şi se configurează pe le consideră lipsite de
sine ca imagine şi ca simbolale valoare. Ele şi
acestuia, atunci se produce o stare de fericire. sînt lipsite de valoare în
Vedem de aicică starea de fericire sensul că nu se pot
este o stare creatoare. valorifica eficient
şi nemijlocit în lumea
467.Şi astfel, Meister Eckhart
obiectivă. Prima lor
rosteşte aceste cuvinte
posibilitate de utili
frumoa
zare este cea artistică, în
se: „Atunci cînd sînt întrebat:
măsura în care subiectul
«De ce ne rugăm, de ce
dispune de o
postim,
capacitate de exprimare în
de ce facem toate lucrările
domeniul artei.150 O a doua
bune, de ce sîntem botezaţi,
modali
de ce
tate de utilizare o
[...] Dumnezeu s-a făcut
constituie speculaţia
om?», răspund: «Pentru ca
filozofică151, o a treia
Dumnezeu
este cea cvasireligioasă care
să se nască în suflet şi
duce la erezii şi la
sufletul, la rîndu-i, în
întemeierea de
Dumnezeu. Natura
secte; o a patra
dinăuntru a oricărei seminţe
posibilitate este utilizarea
semnifică griul şi orice metal
forţei cuprinse în ima-
sem
148Von Jer Erfullung. H. Buettner,
nifică aurul şi orice naştere,
Iov. cit., voi. I, p. 1.
o/nu/.’”148
149După Eckhart sufletul
468.Eckhart exprimă clar ideea
este atit ceea ce înţelege,
de dependenţă a lui
cit şi ceea ce este
Dumne
înţeles. Buettner, loc. cit.,
zeu de suflet şi totodată
voi. 1, p. 186.
faptul că sufletul este
150Iată cîteva exemple
locul de naştere
literare: ETA. Hoffmann,
al lui Dumnezeu. Potrivit
Meyrink, Barlach (Der
consideraţiilor noastre de
rore Tag), iar pe o treaptă
mai sus,
mai înaltă: Spitteler,
această din urmă idee este
Goethe (Faust), Wagner.
uşor de înţeles. Funcţia de
151Nietzsche în Zarathustra.
percepţie
274 TIPURI PROBLEMA 275
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURĂ
E
gini pentru orişice formă de completează reciproc, căci
excese. Ultimele două utilizări şi- reducerea la instinct con-
au găsit în mod deosebit de duce la realitate, la o
limpede expresia în direcţia supraevaluare a realităţii şi
encratică (ascetică) şi antitactică astfel la necesitatea
(anarhistă) a gnosticii. sacrificiului. Metoda
sintetică dezvoltă fanteziile
469. Conştientizarea
simbolice care rezultă din
imaginilor are indirect
libidoul introvertit prin
importanţă şi pentru
sacrificiu. Pe baza acestei
adaptarea la realitate, în
dezvoltări apare o nouă
măsura în care relaţia cu
atitudine faţă de lume, care
lumea reală înconjurătoare
din cauza diferenţei ei
este eliberată de adaosurile
asigură o nouă declivitate.
fantastice. Valoarea
Am denumit această trecere
principală a imaginilor stă
către noua atitudine funcţie
însă în fericirea şi
transcendentă}^- în
bunăstarea subiectivă,
atitudinea reînnoită reapare,
independent de condiţiile
în calitate de prestaţie
exterioare favorabile sau
pozitivă, libidoul scufundat
nefavorabile. Adaptarea
mai înainte în inconştient.
este desigur un ideal. Dar
Ea corespunde unei
ea nu este întotdeauna cu
adevărate întoarceri la o
putinţă, căci există
nouă viaţă. Este simbolul
împrejurări în care singura
naşterii lui Dumnezeu. Şi
adaptare posibilă este
invers. Cînd libidoul se retrage
suferinţa resemnată.
din obiectul exterior şi se
Această formă de adaptare
cufundă în inconştient,
pasivă este mijlocită şi
atunci „sufletul se naşte în
înlesnită de dezvoltarea
152 Cf. mai jos paragraful
imaginilor fanteziei. Spun
corespunzător din capitolul
„dezvoltare”, deoarece fanteziile nu
Definiţii cu studiul meu Die
sînt la început decît materie
transzendente Funktion în Geist und Werk
primă de valoare îndoielnică.
(volumul omagial închinat lui Daniel
Motiv pentru care ele
Brody [Gesammelte Werke, Vili)).
trebuie supuse unui
tratament care să le ducă la
achiziţionarea acelei forme
capabile să Ic facă să
evolueze la maximum. Acest
tratament este o chestiune
de tehnică pe care nu pot
să o dezvolt în acest context.
Pot doar să amintesc, din
raţiuni de claritate, că există
două modalităţi de tratare,
respectiv metoda reductivă
şi metoda sintetică. Prima
metodă reduce totul la
instinctele primitive, ultima
dezvoltă din materialul dat
un proces de diferenţiere a
personalităţii. Metoda
reductivă şi cea sintetică se
Dumnezeu”. Această condiţie însă dificultăţi atunci cînd este
nu e aceea a fericirii (cum observă vorba să ieşim din limbajul
just Eckhart), deoarece e vorba, în figurat al ştiinţei noastre
raport cu viaţa zilnică, de un act pentru a atinge nivelul
negativ, de o coborîre către deus figurat al altor ştiinţe.
absconditus ale cărui calităţi sînt foarte Respectul faţă de marile
diferite de acelea ale Dumnezeului care taine ale naturii, pe care
străluceşte în plină zi.153 limba religioasă se străduie
să le exprime în simboluri
470. Eckhart vorbeşte
sacralizate de timp, de
despre naşterea lui
valoare semnificativă şi de
Dumnezeu ca despre un
frumuseţe, nu este cu nimic
proces frecvent repetabil.
micşorat de faptul că
într-adevăr, procesul la care
psihologia se extinde şi la
ne referim aici este de
aceste domenii, pînă acum
natură psihologică;
închise ştiinţei. Noi
inconştient, el se repetă
împingem simbolurile ceva
aproape neîntrerupt şi doar
mai înapoi şi scoatem la
marile sale oscilaţii ne sînt
lumina zilei o parcelă a
relativ conştiente. Prin
domeniului lor, fără a cădea
noţiunile de sistolă şi
însă în eroarea de a crede că
diastolă Goethe a intuit
am făcut altceva decît să
corect fenomenul. Este
producem un nou simbol pentru
probabil vorba de un ritm al
ceea ce a fost din toate
vieţii, de vibraţiile forţelor
timpurile o enigmă. Ştiinţa
vitale care sînt de regulă
noastră este şi ea o limbă
inconştiente. Aceasta ar
de imagini, dar este mai
putea fi şi motivul pentru
adaptată vieţii practice decît
care terminologia existentă
vechea ipoteză mitologică
este aici precumpănitor
ce se exprima în
religioasă sau mitologică,
reprezentări concrete şi nu,
deoarece astfel de expresii
ca noi, în noţiuni.
şi formule se referă în primul
153 Eckhart spune: „De aceea
rînd la fapte psihologice
mă întorc din nou către mine
inconştiente şi nu la fazele
însumi, acolo aflu cel mai adînc
lunii sau la alte fenomene
lăcaş, mai adînc decît iadul însuşi;
planetare, cum pretinde
căci şi de acolo mă mînă
adesea explicaţia ştiinţifică a
nenorocirea mea: nu pot să scap
miturilor. Deoarece avem
de mine! Aici înăuntru vreau să
precumpănitor de-a face cu
stau şi aici vreau să rămîn! Von dem
procese inconştiente, ne
Zcrne der Seele und von ihrer rechten
lovim de cele mai mari
Stâne. Beutt-ner, loc. cit., voi. I, p. 180.
276
TIPURI PSIHOLOGICE
471.Sufletul, spune Eckhart, „1-
a făcut pe «Dumnezeu»
abia
prin fiinţa lui ca creatură, în
aşa fel încît Dumnezeu nua
existat
înainte ca sufletul să fie
ceva creat. în urmă cu o
vreme am
spus: «Eu sînt o cauză a
faptului că Dumnezeu este
Dumnezeu!»
Dumnezeu se are pe sine de la
suflet: faptul de a fi Dumnezeu,
îl are de la sine însuşi. ”154
472.„Dar şi Dumnezeu devine
şi trece.”155
473.„Deoarece toate
făpturile îl exprimă,
Dumnezeu devine.
Cînd mai zăboveam încă
în adîncul şi la temelia
Dumnezeirii,
în torentul şi în izvorul
ei, nimeni nu mă
întreba încotro voiam
să ajung sau ce
făceam: nu era nimeni
acolo care m-ar fi putut
întreba. Abia după ce
m-am revărsat, toate
făpturile l-au vestit
pe Dumnezeu [...] Şi de
ce nu vorbesc ele de
Dumnezeire? —
Tot ceea ce e în Dumnezeire e
Unul şi despre el nu se
poate vorbi
nimic! Doar Dumnezeu face
ceva; Dumnezeirea nu face
nimic,
nu are nimic de făcut
[...] şi nici nu a căutat
vreodată să facă.
Dumnezeu şi
Dumnezeirea se
deosebesc precum a
face şi a nu
face! Cînd mă reîntorc
acasă în Dumnezeu, nu
mai plăsmuiesc
nimic în mine şi atunci
această străpungere a
mea e cu mult mai
plină de splendoare
decît prima mea ieşire.
Căci eu — acel Unul
— ridic toate făpturile din
propriul lor simţămînt
într-al meu,
în aşa fel încît să
devină şi ele Unul în
minei Cînd mă întorc în
adîncul şi la temelia
Dumnezeirii, în torentul
şi izvorul ei, nu
mă întreabă nimeni de
unde vin sau unde am
fost: nimeni nu
mi-a simţit lipsa. Iată
ce înseamnă:
«Dumnezeu trece».”156
474. După cum rezultă din
aceste citate, Eckhart
deosebeşte
între Dumnezeu şi Dumnezeire,
Dumnezeirea fiind totul care nu
se ştie şi nu se posedă pe sine,
în vreme ce Dumnezeu apare ca
o funcţie a sufletului,după cum
sufletul apare ca o funcţie a
Dumnezeirii. Aceasta pare să fie
forţa demiurgică universală; în
termeni psihologici: instinctul
zămislitor, creator, care nu se
ştie
şi nu se are pe sine, comparabil
cu voinţa în concepţia lui Scho-
154Vom Schaue» Gottes und von
Seligkeit. Beuttncr, loc. cit.,
voi. I,
p. 198.
155Von des Geistes Ausgang und
Heimkehr. Buettner, loc. cit.,
voi. I,
p. 147.
156Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148.
 PROBLEMA TIPURILOR tN suflet. Acest act
LITERATURA 277 echivalează cu conştiinţa
deosebirii de o dyna-mis
penhauer. Dumnezeu însă
inconştientă, o separare
apare ca izvorît din
a eului ca subiect de
Dumnezeire şi din suflet.
Dumnezeu (adică de o
Sufletul ca făptură îl „exprimă”.
dynamis inconştientă) ca
Dumnezeu este, în măsura în
obiect. Astfel, Dumnezeu
care sufletul se deosebeşte de
„devine”. Atunci cînd
inconştient şi în măsura în care
separaţia este
percepe forţele şi conţinuturile
suspendată din nou prin
inconştientului, şi Dumnezeu
„străpungere”, adică prin
trece, de îndată ce sufletul se
„tăierea” eului de lume şi
scufundă in „torentul şi izvorul”
prin identificarea eului cu
forţei inconştiente. Astfel,
acea dynamis activă din
Eckhart afirmă în altă parte:
inconştient, Dumnezeu ca
„Cînd am ieşit din Dumnezeu,
obiect dispare, devenind
toate lucrurile au spus: «Există
subiectul care nu se mai
un Dumnezeu!» Iată, ceea ce
deosebeşte de eu; cu alte
nu mă poate face preafericit,
cuvinte, eul ca produs
căci în atare privinţă eu mă
relativ tîrziu diferenţiat
exprim ca făptură. Dar în
este din nou unit cu
străpungere, pentru că vreau
relaţia universală,
să stau liber în voinţa lui
dinamică şi mistică
Dumnezeu şi liber şi de această
(„partici-pation mystique” a
voinţă a lui Dumnezeu şi de
primitivilor). Aceasta este
toate lucrările sale şi de
cufundarea în „to-
Dumnezeu însuşi — acolo sînt
mai mult decît toate făpturile, 157 Von der Armut am Geiste. Buettner,
acolo nu sînt nici Dumnezeu, loc. cit., voi. I, pp. 176 ş. urm.
nici făptură: sînt ceea ce am
fost şi ceea ce am să rămîn,
acum şi de-a pururi! Acolo mi se
dă un brînci care mă ridică
deasupra tuturor îngerilor. Prin
el ajung atît de bogat încît
Dumnezeu, potrivit cu ceea ce
este el ca Dumnezeu şi potrivit
cu lucrările sale dumnezeieşti,
nu îmi mai este destul: căci în
această străpungere, simt ceea
ce eu şi Dumnezeu sîntem
împreună. Acolo sînt ce am fost,
nici nu cresc, nici nu scad, căci
acolo sînt o nemişcare care
pune toate lucrurile în mişcare.
Aici Dumnezeu nu mai găseşte
nici un lăcaş în om, căci aici
omul a cîştigat din nou, prin
sărăcia lui, ceea ce a fost de-a
pururi şi va rămîne în veci. Aici
Dumnezeu este absorbit în
spirit.”157
475. „Ieşirea” semnifică
o conştientizare a
conţinutului inconştient şi
a forţei inconştiente sub
forma unei idei izvorîte din
278 TIPURI PROBLEMA 279
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC LITERATURĂ
E
rentul şi în izvorul ei ”. şi într-o limbă în multe
Nenumăratele analogii cu privinţe greu
reprezentările Orientului sînt vădite. inteligibilă a izbutit
Persoane mai autorizate decît mine Silesius să ne comunice
le-au pus în evidenţă în cadrul unor în strofe scurte,
studii amănunţite. Existenţa aces tui mişcătoare şi profunde,
paralelism, fără influenţă directă, care înfăţişează aceeaşi
demonstrează însă că Eck hart idee de relativi
gîndeşte din adîncul spiritului tate a lui Dumnezeu pe
colectiv, comun atît Orientu lui cît şi care o întîlnim şi la
Occidentului. Baza comună, de care Meister Eckhart.
nu poate fi făcută răspunzătoare o Versurile sale vorbesc de la
istorie comună, este substratul sine:
predispoziţiei primitive a spiritului şi „Eu ştiu că fără mine
noţiunea sa energetică de Dumnezeu nu poate nici o clipă
Dumnezeu, în care, activă,dynamis să trăiască, Dacă eu pier, e
nu a încremenit încă în cristalul ideii nevoit şi El să piară.
abstracte de Dumnezeu. Această
Un vierme Dumnezeu nu-1
reîntoarcere la natura originară,
poate face fără mine; De nu ii
această regresie în forme religioase
îngrijesc cu El, acesta piere.
către condiţiile psihice ale trecutului
îndepărtat este comună tuturor 158 Spencer und Gillen, The
religiilor vii în sensul cel mai adînc Northern Tribes of Central Australia.
al termenului, începînd cu
identificările regresivedin ceremoniile
158 şi pînă
totemice ale negrilor australieni
la extazele misticilor creştini ai
vremii şi culturii noastre. Prin această
reîntoarcere este reconstituită o
stare iniţială: improbabilitatca
identităţii cu Dumnezeu care,
reprezentînd o trăire foarte impre -
sionantă, produce o nouă
declivitate; lumea este recreată,
căci atitudinea omului faţă de
obiect s-a modificat.
476.Este o datorie a conştiinţei
morale istorice, ca în acest
context, în care vorbim de
relativitatea simbolului lui
Dumne
zeu, să reamintim de acel
bărbat solitar printre
contemporanii
săi, al cărui destin tragic a
făcut ca propria sa viziune să
rămînă
neînţeleasă. E vorba de
Angelus Silesius.
477.Ceea ce Meister Eckhart s-
a străduit să exprime
printr-o
marc încordare a gîndului
 Eu sint ca El la fel de mare, El e atît
de mic precum sînt eu: El nu poate
să fie peste mine, eu nu pot fi sub
El!
în mine Dumnezeu e focul,
478.
iar eu lumină sint in El, Nu oare
împreună adine de tot uniţi
sintem?
La mine el ţine mai mult ca la
Sine, eu ţin la El mai mult ca la
mine, îi dăruiesc atît cît El îmi
dăruieşte din Sine!
Dumnezeu mi-e Dumnezeu şi
om: eu ii sint Lui om şi
Dumnezeu, Eu setea i-o
potolesc, El mă scapă de nevoi.
Dumnezeu se mlădie după
noi, El ne este ceea ce voim;
Vai de noi, dacă nu sîntem
ceea ce trebuie să fim.
Dumnezeu este ce este; eu sint
ce sînt;
Dar dacă-1 cunoşti pe
Unul, ne cunoşti pe
mine şi pe El.
Eu nu sînt în afara Lui, El nu e
în afara mea.
Eu sînt strălucirea şi
Lumina Lui, iar El,
podoaba mea.
Eu sint viaţa în fiu, tatăl
sădeşte şi hrăneşte,
Roadă, ce creşte din
mine, e Dumnezeu, e
Duhul Sfînt.
Eu sînt pruncul şi fiul Lui,
El iarăşi îmi este prunc:
Cum de se poate ca
amindoi să fim doi?
Eu însumi trebuie să fiu
soare, să vopsesc
Cu razele-mi marea fără
culoare a Diunnezeirii
întregi.”
Ar fi ridicol să
presupunem că astfel de
gînduri îndrăzneţe,
precum acelea ale lui
Meister Eckhart, nu sînt
decît pure născociri ale
unor speculaţii
conştiente. Ele sînt
întotdeauna fenomene
istorice semnificative,
purtate de curenţii
subterani ai psihicului
colectiv. Alte mii de
persoane, anonime, se
află în spatele lor, cu
gînduri şi sentimente
asemănătoare, situate
sub pragul conştiinţei,
gata să deschidă porţile
unei noi epoci. în
cutezanţa acestor
gînduri glăsuieşte lipsa
de grijă şi siguranţa de
nezdruncinat a spiritului
inconştient care va duce,
cu consecvenţa unei legi
naturale, la o reînnoire şi
transformare spirituală. O
dată cu Reforma,
curentul a atins
suprafaţa vieţii cotidiene.
Reforma a înlăturat în
mare măsură Biserica,
mediatoare a salvării, şi a
restabilit relaţia personală
cu Dumnezeu. în felul aces-
280 TIPURI PROBLEMA 281
PSIHO TIPURILOR IN
LOGIC LITERATURĂ
E
ta s-a depăşit punctul culminant salvator care însă nu ajunge
al maximei obiectivări a ideii de la omenire pentru că
Dumnezeu. De acum încolo, aceasa nu îl înţelege.
noţiunea de Dumnezeu se va Schimbarea în bine se
subiectiviza din ce în ce mai mult. produce abia prin
Risipirea în secte reprezintă intervenţia tendinţei
consecinţa logică a acestui proces prometeice care, prin
de subiectivizare. Urmarea inteligenţă şi înţelegere,
extremă este individualismul care readuce la luciditate un
reprezintă o nouă formă de număr mic, apoi mare de
„izolare” şi a cărui primejdie o oameni. Fireşte, această
constituie cufundarea în acea dynamis operă nu îşi poate avea
inconştientă. Cultul „bestiei rădăcinile decît în
blonde” emană de la această experienţa intimă a
dezvoltare, ca şi multe altele ce creatorului ei. Dar dacă nu
ne particularizează epoca. De ar fi fost vorba decît de
îndată însă ce se produce elaborarea poetică a unei
cufundarea în instinct, se ridică experienţe pur individuale,
întotdeauna, de cealaltă parte, ei i-ar lipsi în bună măsură
rezistenţa împotriva informului pur, a universalitatea şi
haoticului sălăşluind în simpla perenitatea. Ea posedă însă
dynamis, nevoia de formă şi lege. valoare generală tocmai
Cufundîndu-se în torent, sufletul pentru că reprezintă şi
trebuie să creeze şi simbolul care tratează nu doar probleme
conţine, reţine şi exprimă forţa. intime, ci în principal
Acest proces propriu psihicului problemele colective ale
colectiv este simţit sau intuit de epocii noastre, trăite în mod
acei poeţi şi artişti care creează personal. Totuşi ea s-a lovit
în principal pe baza percepţiilor la apariţie de indiferenţa
inconştientului sau a contemporanilor, căci
conţinuturilor inconştiente şi al aceştia sînt întotdeauna în
căror orizont spiritual este su- marea lor majoritate chemaţi
ficient de larg pentru ca ei să să menţină şi să elogieze
înţeleagă, cel puţin sub aspect prezentul imediat
exterior, problemele principale ale
timpului lor.
479. Eposul lui Spitteler
Prometeu şi Epimeteu începe
într-un astfel de punct de
răscruce psihologică: el
descrie prăbuşirea pe-
rechilor de contrarii care
mai înainte fuseseră unite.
Prometeu, plăsmuitorul de
imagini, slujitorul sufletului, dispare
din cercul oamenilor;
societatea umană însăşi
cade pradă lui Behemoth,
adică urmărilor contrarii,
destructive ale unui ideal
depăşit. La timpul cuvenit,
Pandora (sufletul) creează în
inconştient giuvaerul
 şi să ducă astfel la acel
rezultat fatal, a cărui
complicaţie spiritulcreator a
presimţit-o şi a încercat deja
sâ-i afle dezlegarea.
5. Natura simbolului unificator la
Spitteler
480.Trebuie să găsim acum un
răspuns la întrebarea impor
tantă care este natura
giuvaerului, simbol al vieţii
reînnoite, în
care poetul vede un
aducător de bucurie şi un
m întuitor. Am
adunat deja o serie de dovezi
care atestă natura „divină ”,
„dum
nezeirea” giuvaerului. S-a văzut
limpede că simbolul cuprinde
posibilitatea unor noi
declanşări energetice, în
vederea anume a
eliberării libidoului
inconştient blocat. Simbolul
semnifică întot
deauna faptul că această
formă cuprinde o nouă
manifestare a
vieţii, o modalitate de
salvare din ceea ce este
constringere şi
silă de viaţă. Eliberat din
inconştient prin simbol,
libidoul re
prezintă o divinitate întinerită
sau în genere o nouă
divinitate,
tot aşa cum, de pildă, Jahvc a
înfăptuit prin creştinism
trecerea
către figura părintelui iubitor
şi în genere către o morală
mai
înaltă şi mai spiritualizată.
Motivul reînnoirii divinităţii 159
este
general răspîndit şi poate fi
deci presupus cunoscut.
Referitor la
forţa mîntuitoare a
giuvaerului, Pandora spune:
481.„Ci, iată, am auzit cîndva
despre un neam de oameni
bogat în suferinţe şi vrednic
de îndurare, de aceea am
născocit
un dar prin care de tu îmi vei
îngădui, eu aş putea să le
alin sau
să le-astîmpăr durerile lor
multe.”160 Frunzele copacului care
protejează naşterea cîntă:
„Căci aici este prezenţa şi
aici e feri
cirea şi aici e îndurarea. ”161
482.Mesajul „copilului minune”, al
noului simbol, este iubi
rea şi bucuria, deci o stare de
natură paradisiacă. Acest
mesaj
este o paralelă la naşterea lui
Cristos, în vreme ce salutul adresat
de zeiţa soarelui162 şi miracolul
naşterii care face ca oameni
aflaţi la depărtare să fie
chiar în acea clipă „buni ” şi
să fie bi-
159Ci. Jung, Wandlungen und Symbole
der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammehe Werke,
V]).
160Spitteler, Promerheus und
Epimetheus, Jena, 1911, p. 108.
161Loc. cit., p. 127.
162Loc. cit., p. 132.
282 oferit şi să hulească. Nu este
TIPURI PSIHOLOGICE greu să recunoaştem în
necuvîntaţi163 constituie atribute începutul imnului intonat de
ale naşterii lui Buddha. Din preoţi cîntecul protestant:
„binecuvântarea divină” aş vrea „Vino, vino, duh al vieţii,
să subliniez doar acest pasaj Dumnezeu adevărat!
semnificativ: faptul „că fiecare Forţa ta nu-i in zadar
om îşi revede imaginile pe care Ea ne umple ne-ncetat:
cîndva, copil fiind, le-a privit în
strălucirea visătoare şi plină de 163Loc. cir., p. 129.
culoare a viitorului.”164 Ni se 164Loc. cit., p. 128.
spune astfel limpede că 165Berlin, 1919, pp. 30 ş.
fanteziile copilăriei se pot urm.
realiza, cu alte cuvinte, că 166Spitteler, loc. cit., p. 138.
acele imagini nu pier, ci reapar
la omul adult, trebuind să se
împlinească. Bătrînul Kule, din
Der tote Tagi65 al lui Barlach
rosteşte aceste cuvinte:
„Noaptea, cînd stau culcat şi
pernele întunericului mă
apasă, se înghesuie uneori în
jurul meu lumină sunătoare,
pe care ochii mei o văd şi
urechile mele o aud. Şi atunci,
în jurul culcuşului meu se rinduiesc
icoanele frumoase ale unui viitor mai
bun. încremenite încă, dar de o
superbă frumuseţe, adormite
încă — dar ce) care le-ar trezi
ar zămisli lumii un nou chip.
Acela care ar putea să o facă
[...] ar fi un erou. Dar ce inimi ar
putea atunci să bată! Cu totul
alte inimi, bătînd cu totul altfel
decît o fac acum.” (Despre
imagini:) „Nu stau în nici un
soare şi nu sînt niciunde de soare
luminate. Dar ele vor şi trebuie
să iasă din noapte odată.
Aceasta ar fi arta de a le aduce la soare,
atunci ar trăi.” Şi Epimeteu îşi
doreşte imaginea, giuvaerul,
el spune în convorbirea despre
statuia lui Heracles (a eroului!): „lată
al imaginii înţeles, cu pricepere
ea ne arată că singura noastră
slavă stă în a trăi şi a prinde
prilejul de a cîştiga giuvaerul
care se coace deasupra capului
nostru. ^ Atunci cînd, refuzat de
Epimeteu, giuvaerul este adus
preoţilor, aceştia cîntă tocmai în
felul în care Epimeteu tînjise
după el. „O, vino, o, Doamne,
cu îndurarea ta”, pentru ca
imediat apoi să respingă
giuvaerul ceresc ce le fusese
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN
LITERATURĂ 283
Duh, lumină, străluciri
Vor fi-n bezna inimii. Duh
de forţă şi putere Tu eşti
sigur duhul meu,
îmboldeşte-n noi lucrarea-
ţi” etc.
483.Acest imn se află într-
un paralelism perfect cu
conside
raţiile de mai sus.
Faptul că preoţii care îl
intonează resping
noul spirit al vieţii, noul
simbol, corespunde
întru totul esenţei
raţionaliste a
creaturilor epimeteice.
Raţiunea caută
întotdeauna
soluţia pe căi raţionale,
consecvente, logice, şi
arc dreptate în
toate situaţiile şi
chestiunile de
importanţă medie. în
cele mari
şi decisive însă, ea nu
face faţă. Raţiunea este
incapabilă să cre
eze imaginea, simbolul,
care e de natură
iraţională. Atunci cînd
drumul raţional se
înfundă — şi el se
înfundă întotdeauna
după
o vreme — soluţia
apare din direcţia din
care nu este aşteptată
(„Ce poate veni bun
din Nazaret?”). Această
lege psihologică
este, de pildă, temelia
profeţiilor mesianice.
Profeţiile însele sînt
proiecţii ale
inconştientului care
presimte evenimentele
viitoare.
Deoarece soluţia e
iraţională, apariţia
Mîntuitorului este legată
de o condiţie
imposibilă, adică
iraţională, deci de
graviditatea
Fecioarei.167 Această
profeţie este, ca multe
altele, ambiguă, de
pildă: „Macbeth nu va
cădea în puterea nici
unui duşman atîta
timp cît pădurea din
Birnam nu se va ridica
să vină vrăjmaş
împotriva castelului din
Dunsinan.”
484.Naşterea
Mîntuitorului, adică
apariţia simbolului,
are loc
acolo unde nu este
aşteptată, anume
acolo unde o soluţie
este
cel mai puţin
probabilă. Astfel Isaia
spune (53, 1-3):
„Cine va
crede ceea ce noi
am auzit şi braţul
Domnului cui i se
va
descoperi?
485.Crescut-a înaintea
Lui ca o odraslă, şi ca
o rădăcină în
pămînt uscat; nu
avea nici chip, nici
frumuseţe, ca să ne
uităm
la El, şi nici o
înfăţişare ca să ne fie
drag.
486.Dispreţuit era şi cel
din urmă dintre
oameni; om al du
rerilor şi cunoscător
al suferinţei, unul
înaintea căruia să-ţi
aco
peri faţa, dispreţuit şi
nebăgat în seamă.”
167 Isaia, 7, 14.
284 TIPURI PSIHOLOGICE
487. Mîntuirea apare nu doar
acolo unde nu este aşteptată, ci
şi sub o înfăţişare, aşa cum se
vede din acest pasaj, care
pentru
judecata epimeteică nu are
nimic vrednic de preţuire.
Descriind
respingerea simbolului,
Spitteler nu s-a sprijinit
conştient pe
modelul biblic, altminteri lucrul
acesta s-ar observa în formulă
rile sale. Mai degrabă el s-a
adăpat din aceleaşi adîncuri
din
care atît profeţii, cît şi creatorii
şi-au extras simbolurile mîntui-
toare.
488.Apariţia Mîntuitomlui
semnifică unirea
contrariilor:
„Atunci lupul va locui
laolaltă cu mielul şi
leopardul se va culca
lîngă căprioară; şi viţelul
şi puiul de leu vor mînca
împreună şi
un copil îi va paşte.
489.Juninca se va duce la
păscut împreună cu
ursoaica şi
puii lor vor sălăşlui la un
loc, iar leul ca şi boul va
mînca paie;
490.Pruncul de ţîţă se va
juca lîngă culcuşul
viperei şi în
vizuina şarpelui
otrăvitor copilul abia
înţărcat îşi va întinde
mîna.”168
491.Natura simbolului mîntuitor
este aceea a unui copil169,
cu alte cuvinte, naivitatea sau
lipsa de premise a atitudinii
apar
ţine simbolului şi
funcţiei sale. Această
atitudine „copilăroasă”
aduce eo ipso cu sine
faptul că în locul
îndărătniciei şi al in
tenţiei raţionale apare
alt principiu conducător
a cărui „dumne
zeire” echivalează cu
„puterea superioară.”
Principiul director
este de natură
iraţională, motiv pentru
care apare sub haina
mi
racolului. Această
corelaţie este foarte
frumos exprimată de
Isa-
ia (9, 5): „Căci prunc s-
a născut nouă, un Fiu
s-a dat nouă, a
Cărui stăpînire e pe
umărul Lui şi se cheamă
numele Lui: înger
de mare sfat, Sfetnic
minunat, Dumnezeu tare,
biruitor, Domn
al păcii, Părinte al
veacului ce va să fie.”
492.Aceste determinări
redau calităţile
esenţiale, pe care le-
am
stabilit mai sus, ale
simbolului mîntuitor.
Criteriul efectului „di
vin” îl constituie forţa
irezistibilă a
impulsului
inconştient. Eroul
este întotdeauna
figura înzestrată cu
forţă magică, ce
face im-
 PROBLEMA TIPURILOR IN stinge în funcţia diferenţiată. 171

LITERATURĂ 285 Acest motiv revine în ideea de

â7TOKaTâoxaoiq Jtâvrcov, din Noul
posibilul posibil. Simbolul este
Testament, de restituire172 care este o
drumul de mijloc de-a lungul că -
formă înaltă, evoluată a ideii
ruia se unesc contrariile într-o
universal răspînditc a mitului
nouă mişcare, un curs de apă
eroului, potrivit căruia, ieşind din
care răspîndeşte fertilitate după
pîntecul balenei, eroulîşi scoate
o lungă perioadă de secetă.
afară părinţii şi îi scoate pe toţi
Tensiunea de dinaintea găsirii
cei pe care monstrulîi înghiţise
soluţiei este comparată cu
mai înainte. Este ceea ce
graviditatea:
Frobenius numeşte „fu-rişarea
493.„Ca femeia însărcinată şi obştească afară”.173 Corelaţia cu
gata să nască prunc, care mitul eroului este păstrată şi de
se Isaia, două versete mai jos (27,
zvîrcoleşte şi strigă în 1): „în ziua aceea Domnul se va
durerea ei, aşa am fost noi, năpusti cu sabia Sa grea, mare
Doamne, cu şi puternică, asupra
toţii în faţa Ta! Leviatanului, a şarpelui
494.Zămislit-am, dureri de încolăcit, şi va omorî balaurul cel
facere am avut şi am din Nil.”
născut vint!
497. O dată cu naşterea
Mîntuire ţării noi n-am dat
simbolului, regresia în
[... ]
inconştient a libidoului
495.Morţii Tăi vor trăi şi
încetează. Regresia se
trupurile lor vor învia!”170
transformă în progresie,
4%. în actul mîntuirii se
staza devine flux. Astfel,
însufleţeşte ceea ce era
forţa de atracţie a cauzei
neînsufleţit, mort; din punct de
prime este zdrobită. De
vedere psihologic aceasta
aceea spune Kule: „Şi
înseamnă că: acele funcţii
atunci, în culcuşul meu, se
înţelenite, sterile, dezafectate,
rîn-duiesc icoanele
refulate, dispreţuite, sub-evoluate
frumoase ale unui viitor
etc. izbucnesc deodată şi încep
mai bun. încremenite
să vieţuiască. Tocmaifuncţia
încă, dar de o superbă
inferioară este aceea care
frumuseţe, adormite încă
continuă viaţa, pe cale de a se
— dar cel care

168Isaia, 11, 6-8. 170 Isaia, 26, 17-19.

169„Copilul minune”, la Spitteler. Cf. 171Cf. explicaţiile de mai
Kerenyi şi Jung, Einfuhrung in das sus la Scrisorile lui
Wesen der Mythologie [Gesammelte Schillcr.
Werke, IX/Partea I]. 172 Epistola Sf.
Apostol Pavel către
Romani, 8, 19.
173 Frobenius, Das
Zeitalter des Sonnengottes,
1904.
286 TIPURI PROBLEMA 287
PSIHO TIPURILOR IN
LOGIC LITERATURĂ
E
le-ar trezi ar zămisli lumii un nou inconştient ar fi
chip. Acela care ar putea să o facă ar o primejdie pentru viaţa
fi un erou: conştientă. Or, lucrurile stau
astfel: cu
Mama: Un eroism cu jale şi nevoi!
174Barlach, Der tote Tag, pp. 30 ş.
Kule: Poate că cineva ar putea
urm.
totuşi!
175Vezi Wandlungen und Symbole
Mama: Acela ar trebui mai înainte
der Libido (reeditare: Symbole der
să-şi îngroape mama.”1’1*
Wandlung [Gesammelte Werke, V].
498.Am ilustrat abundent cu alt prilej Sugrumării Leviatanului îi
motivul „mamei zme- corespunde la
oaice”, astfel incit pot să nu Spitteler biruinţa asupra lui
mai revin aici asupra lui.1 75 Apa Behemoth.
riţia noii vieţi şi a noii • Traducere de Ştefan Aug.
fertilităţi, acolo unde nu era Doinaş şi Virgil
nim ic de Nemoianu: J. Chr. Fr. Hol-
aşteptat, este descrisă şi în derlin, Imnuri şi ode,
Isaia, 35, 5-8: „Atunci vor Edit. Minerva, 1977,
deschide Bucureşti, p. 312 (n. t).
ochii celor orbi şi urechile
celor surzi vor auzi;
499.Atunci va sări şchiopul ca
cerbul şi limpede va fi limba
gîngavilor; că izvoare de apă
vor curge în pustiu şi pîraie în
păm înt însetat.
500.Păm întul cel fără de apă se
va preface în bălţi şi ţinutul
cel însetat va fi izvor de apă.
Acolo va fi veselia păsărilor,
iarbă,
trestie şi bălţi.
soi. Acolo va fi cale curată şi cale
sjîntă se va chem aşi nu va trece
pe acolo nimeni necurat şi nici nu va
fi acolo cale întinată. Chiar şi cei
fără de minte vor merge pe dînsa
şi nu se vorrătăci.”
502. Sim bolul m întuitor
este o cale, un drum pe care
viaţa
poate înainta, fără chin şi
fără constrîngere.
Holderlin spune înPatmos:„Aproape
Şi greu de înşfăcat e Zeul. Dar
unde-i primejdie, sporeşte Şi
mintuirea.”*
503. Sună ca şi cînd
apropierea zeului ar
reprezenta o prim ej
die, ca şi cînd deci
concentrarea de libido din
cît o masă de libidou investeşte, sau
mai bine spus se investeşte,mai
mult în inconştient, cu atît creşte
influenţa, posibilitatea deacţiune a
inconştientului; ceea ce înseamnă
că toate posibilităţilefuncţionale
respinse, uzate, depăşite, pierdute
cu totul în cursul unor întregi
generaţii se însufleţesc şi încep să
exercite o influenţă creseîndă
asupra conştiinţei, împotriva
rezistenţei adeseadeznădăjduite a
judecăţii raţionale. Salvarea o
aduce simbolulcare poate închide
şi uni în sine conştientul şi
inconştientul. în vreme ce libidoul
de care dispune conştiinţa se
epuizează treptat în funcţia
diferenţiată şi se reconstituie din
ce în ce mai greu şi într-un timp
din ce în ce mai lung, şi în vreme
ce simptomele neunirii cu sine se
îndesesc, primejdia unei inundaţii
şi a unei distrugeri provocate de
conţinuturile inconştiente creşte
concomitent cu creşterea simbolului
destinat să rezolve conflictul. Or,
simbolul este foarte intim legat de
ceea ce e ameninţător şi pri - 506.8, 3-4: „Atunci m-am apropiat
mejdios, în aşa fel îneît el fie poate
fi confundat cu acesta, fie apariţia
sa cheamă răul şi distrugerea.
Oricum, salvarea se leagă intim de
distrugere şi pustiire. Dacă vechiul
nu ar fi pregătit sădispară, nimic
nou nu ar apărea, iar vechiul nu
ar putea şi nu ar avea de ce să fie
stîrpit, atîta timp cît nu i-ar bloca
noului în mod păgubitor calea.
Această corelaţie psihologică
firească apare la Isaia, 7, 14 ş.
urm. Acolo se spune că o fecioară
va naşte un fiu pe care îl va numi
Emanuel. Or, Emanuel înseamnă
„Dumnezeu cu noi”,adică unirea,
garantată de simbolul mîntui tor,
cu dynamis latentă din inconştient.
Ce înseamnă mai întîiaceastă
unire se poate vedea din
versetele imediat următoare:
5<M. „Că înainte ca fiul acesta să
ştie să dea la o parte răulşi să
aleagă binele, pămîntul de care îţi
este teamă, din pricinacelor doi regi,
va fi pustiit.”
505.8.1.: „Şi a zis Domnul către
mine: «Ia o carte mare şi
scrie deasupra ei cu slove
omeneşti: Mahcr-Şalal-Haş-
Baz»
(grabnic-pradă-apropiat-jaf) ”
de proorocită şi a luat în
pîntece şi a născut un fiu. Şi a
zis Domnul către mine: «Pune-
i
numele Maher-Şalal-Haş-Baz.»
288 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
507.Căci înainte ca băiatul să
zică: «tată şi m am ă!», toată
bogăţia Damascului şi prada
Samariei vor fi duse înaintea
rege
lui Asiriei.”
508.8, 6-7: „«Fiindcă poporul
acesta a nesocotit apele Si-
loahului, care curg lin [...]».”
509.Iată acum că D om nul va
aduce pe ste ei apele cele
m ari
şi frumoase ale Eufratului:
pe regele Asiriei şi toată
strălucirea
lui. Ele vor trece peste
toate zăgazurile şi vor da
afară pe ste
malurile lui.”
510.8 , 8: „Şi se va revărsa
în Iuda, şi se va um fla,
şi îl va
îneca pînă ce va ajunge
la gît şi cu revărsările lui
întinse va
acoperi întinsul ţării, o
Em anuile!” *
511.Am arătat deja în
cartea meaWandlungen
und Symbo-
lei7 e că naşterea
divinităţii este
am eninţatăde balaur,
de inun
daţii, d e
prunc uc id ere . C ee a
ce psihologic
înse am nă c ă ac ea
dynamislatentă poate
irumpe şi inunda
conştiinţa. O astfel de
primejdie Isaia o vede
figurată în regele
străin care domneşte
peste un regat ostil şi
puternic. Pentru Isaia
această problemă
nu este, evident,
psihologică, ci
concretă, fiind
totalm ente pro
iectată. La Spittcler,
în schim b, problem a
este deja
PROBLEMA 289
TIPURILOR ÎN
LITERATURĂ
psihologică,
desprinsă de obiectul
concret, dar
cxprim îndu-sc în
form e foarte
apropiate de acelea
ale lui Isaia, deşi de
un îm prum ut
conştient
abia dacă poate fi
vorba. Naşterea
salvatorului
echivalează cu o
mare catastrofă, prin
faptul că irumpe o
viaţă puternică acolo
unde nu se bănuia
existenţa vreunei
vieţi, a vreunei forţe
sau a
vreunei posibilităţi de
dezvoltare. Noua
viaţă izvorăşte din in
co nş tie nt, ad ic ă d in
ace a parte a
psih iculu i, voit sau
ne vo it,
ignorată şi
considerată, de
aceea, de toţi
raţionaliştii ca
inexis
tentă. Din această
zonă negîndită şi
repudiată apare
totuşi supli
m entul de forţă nouă
— reînnoirea vieţii.
Dar ce înseam nă
acest
negîndit şi repudiat?
Este vorba de toate
conţinuturile psihice
refulate din pricina
incom patibilităţii lor
cu valorile
conştiente,
deci urîtul, im oralul,
incorectul,
inoportunul,
inutilizabilul etc,
adică tot ceea ce s-a
înfăţişat astfel
individului în cauză.
 Prim ej care reapar aceste lucruri, de
dia stă în faptul că strălucirea lor nouă şi minunată, îneît
om ul poate fi atît de să uite sau să arunce peste bord
transportat de forţa toate valorile anterioare.
Ceea ce
cu înainte era dispreţuit poate fi
• Ed. Galaction (n. t ) . ridicat acum la rangul de principiu
176 Reeditare: Symbole der suprem, iar ceea ce înainte era
Wandlung (Gesammelte Werke, V). adevăr poate deveni eroare. Această
răsturnare de valori echivalează cu
distrugerea valorilor vitale acceptate
pînă atunci, ca pustiirea prin
inundaţie a unei ţări.
512.Astfel, la Spittcler darul
ceresc al Pandorei aduce
ţării
şi oamenilor nenorocire. După
cum în legenda clasică din
cutia
Pandorei ţîşnesc bolile care
inundă şi devastează ţara, tot
astfel
giuvaerul este cauza unei
nenorociri asemănătoare.
Pentru a în
ţelege acest lucru, trebuie să
vedem care este natura
sim bolului.
Primii care găsesc giuvaerul
sînt ţăranii, după cum păstorii
sînt
prim ii care îl salută pe
salvator. Ţinîndu-1 în m ină, ei
îl exam i
nează răsucindu-1 într-o
parte şi în alta „pînă cînd, în
cele din
urm ă, răm aseră cu totul
năuciţi în faţa apariţiei
străine, ne cu
viincioase şi fără de lege. ” 177
Cînd îl duc la rege, iar regele în
cearcă să-1 supună
Conştiinţei* spre exam inare,
pentru ca ea să-1
aprobe sau să-1 respingă,
aceasta sare speriată de pe
dulap pe
păm înt şi se ascunde sub
patul „im posibilei
presupuneri”. Ca un
crab care fuge „holbîndu-şi
otrăvitor foarfecele şi
zbîrlindu-şi-lc
v ră jm aş [...|, a şa prive a
C onştiinţa de su b pa t şi,
iată, c u cit
Epimeteu apropia imaginea, cu
atît cealaltă se retrăgea cu
ges
turi de respingere. Şi
ghemuindu-se deci acolo, tăcea
şi nu sco
tea nici un cuvînt şi nici un
sunet, oricît se ruga regele
de ca şi
o implora şio incinta cu felurite
vorbe.”178
513.Evident că noul sim bol nu
îi este sim patic
Conştiinţei,
motiv pentru care regele îi
sfătuieşte pe ţărani să ducă
giuvaerul
preoţilor. „De cum zări
chipul im aginii, Hiphil-
Hophal (m arele
preot) de groază şi de
scîrbă fu curpins şi,
încrucişîndu-şi bra
ţele ocrotitor deasupra
frunţii, strigă:
514.«Departe de mine cu
această batjocură, căci
ceva potriv-
nic divinităţiisălăşluieşte
în ea şi inima îi c carnală,
iar neobră
zarea i se citeşte-n
ochi.»”179
177 Spitteler, loc. cir., p. 133.
• E vorba de Gewissen, conştiinţă
morală (n. t.).
178Loc. cit., p. 142.
179Loc. cit., p. 142.
290 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
515.După care ţăranii duc
giuvaerul la Academie.
învăţătorii
înaltei şcoli sînt de părere că
imaginii îi lipsesc „sentimentul
şi
sufletul”, iar „pe deasupra,
gravitatea şi mai cu seamă
ideea că
lăuzitoare.”180
516.Bijutierul, n
î fine, scoate
giuvaerul fals, tăiat dintr-
o şi prin „anticreştin
materie ordinară. La tîrg,
unde ţăranii vor să scape de
imagine,
apare poliţia. Apărătorii
dreptăţii exclamă la
vederea imaginii:
„Sălăşluieşte oare o inim ă
în trupul vostru ş-aveţi voi
oare o
conştiinţă în suflet, de
cutezaţi să înfăţişaţi privirii
tuturor aceas
tă neobrăzată şi lascivă
goliciune?
517.Şi-acum grăbiţi-vă să
dispăreţi! Şi vai de voi,
dacă din
întîmplare ne veţi întina cu
asemenea privelişte pruncii
curaţi şi
dalbele neveste.”181
518.Simbolul este caracterizat
de poet drept străin,
necuviin
cios şi fără de lege,
potrivnic simţului moral,
contrazieîndu-nc
atît sentim entul şi
reprezentarea sufletului,
cit şi noţiunea de
Dumnezeu; el vorbeşte
senzualităţii, e lipsit de
ruşine şi capabil
să pericliteze în m arc
m ăsură m orala publică
prin stim ularea
fanteziilor sexuale. Aceste
atribute definesc prin
urmare o fiinţă
care se află în
contradicţie în prim ul rînd
PROBLEMA 291
TIPURILOR IN
LITERATURĂ
cu valorile noastre
morale, în al doilea rînd cu
judecata noastră de
valoare estetică,
deoarece ei îi lipsesc valorile
superioare ale sufletului, iar ab
senţa „ideii călăuzitoare ”
sugerează o iraţionalitate
a conţinutu
lui său de idei. Verdictul
„potrivnic divinităţii ” poate
fi tradus
”, căci
această istorie nu este
localizată nici
în Antichitatea
îndepărtată, nici în China.
Prin urmare, potrivit
tuturor atributelor sale,
simbolul este un
reprezentant al funcţiei
valoric inferioare, deci al
conţinuturilor psihice
ncrecunoscute.
Im aginea înfăţişează
probabil — deşi nicăieri
acest lucru nu se
spune — nuditatea unei
form e om eneşti, o „form ă
vie”.
519.Această formă exprimă
libertatea deplină şi
totodată da
toria de a fi ceea ce eşti;
în consecinţă, ea
sem nifică cea m ai
înaltă modalitate de
frumuseţe estetică şi
morală, dar frumuseţe
naturală nu ideală, artificial
confecţionată, ea semnifică
indivi-
 dul, aşa cum ar putea el
să fie. O astfel de
imagine, oferită privirii
omului aşa cum este el
în momentul de faţă, nu
va face decît să
declanşeze în el ceea ce
este aţipit şi ceea ce nu a
trăit încă. Dacă
întîmplarea ar face ca el
să fie pe jumătate
civilizat şi pe jumătate
încă barbar, atunci
priveliştea acelui simbol
ar trezi întreaga barbarie
din el. Ura omului se
concentrează întotdeauna
asupra a ceea ce îi
conştientizează propriile
defecte. Astfel, destinul
giuvaerului este pecetluit
din însăşi clipa apariţiei
sale în lume. Păstorul
tăcut care 1-a găsit primul
este aproape omorît în
bătaie de către ţăranii
cuprinşi de furie, după
care ei aruncă giuvaerul
în stradă. Simbolul
salvatorului şi-a încheiat
astfel cariera scurtă dar
tipică. Legătura cu ideea
creştină a patimilor este
evidentă. Natura
salvatoare a giuvaerului
se exprimă şi prin faptul
că el apare doar o dată la
o mie de ani; este un
eveniment rar această
„înflorire a comorii” şi
apariţie a unui mîntuitor, a
unui Saoshyant, a unui Buddha.
520. Sfirşitul carierei
Loc. cit., p. 144. Loc.
cit., p. 147.
giuvaerului este misterios; el
cade în mîna unui evreu
rătăcitor: „Nu era un ovrei
din această lume, şi străin
peste orice măsură îi era
portul.”182 Acest evreu deosebit
nu poate fi decît Ahasver
care nu îl recunoaşte pe
adevăratul Mîntuitor şi care
aici fură, ca să spun aşa,
imaginea Salvatorului.
Legenda lui Ahasver este o
legendă creştină tîrzie,
atestată nu mai devreme de
secolul al XVlI-lea.183 Ea
izvorăşte psihologic dintr-o
masă libidinală şi dintr-o
parte a personalităţii
nevalorificată în atitudinea
creştină faţă de viaţă şi lume
şi care este de aceea
refulată. Pentru această
parte refulată a persona-
lităţii, evreii au slujit
întotdeauna de simbol, de
aici demenţa persecuţiilor
lor în Evul Mediu. Ideea de
crimă rituală cuprinde în
formă accentuată ideea de
respingere a Mîntuitorului,
căci aşchia din ochiul
propriu este văzută ca bîrnă
în acela al aproapelui. Ideea
de crimă rituală joacă un
rol şi la Spitteler, prin aceea că
evreul fură copilul-minune
dăruit de cer. Avem a face
aici cu proiecţia mitică a
percepţiei inconştiente a
faptului că acţiunea de
mîntuire este mereu
zădărnicită de prezenţa în
in-
182Loc. cit., p. 163.
183E. Koenig, Ahasver, 1907.
292 TIPURI PROBLEM A 293
PSIHOLOG TIPURILOR ÎN
ICE LITERATURĂ

conştient a unui element nemîntuit. simboluri animaliere brute,

Acest element nemîntuit, nedomesticit, ele desemnează forţele
necultivat sau barbar care nu înrudite psihologic ale naturii
poate fi lăsat liber, ci doar ţinut în umane.185 De aceea, Jahve spune:
lanţ, este proiectat asupra acelora „Ia priveşte ipopotamul* pe
care nu au acceptat creştinismul; care l-am făcut ca şi pe tine
în fapt ceva din noi înşine s-a [...]
refuzat domesticirii creştine. 184Spitteler, loc. cit., p. 179.
Există o percepere inconştientă a 185Cf. Wmtdlungen und Symbole der
acestui element răzvrătit, a cărui Libido, p. 58 (reeditare: Symbole
existenţă am vrea să o negăm; de der Wandlung [Gesammelte Werke,
aici, proiectarea. Neliniştea este o V], şi R. Schacrf, Die Gestalt
expresie concretă a lipsei de mîn- des Satans
tuire. Elementul nemîntuit atrage im Alten Testament, în: Jung,
pe loc noua lumină, energia noului Symbolik der Geistes, 1984.
simbol. Pe această cale se exprimă • Este vorba de hippopotamus
sub altă formă ceea ce noi am amphibius în care exegeza 1-a
sugerat deja mai sus, vorbind de identificat pe Behemoth.
acţiunea simbolului asupra Versiunile româneşti au
psihicului în general: simbolul optat pentru forma
stimulează toate conţinuturile comună a numelui (n. f.).
refulate şi nerecunoscute, ca de
pildă în cazul „păzitorilor pieţei”;
tot aşa, în cazul lui Hiphil-Hophal
care, potrivit rezistenţei sale
inconştiente la propria religie,
accentuează şi întăreşte
antidivinitatea şi carnalitatea
noului simbol. Afectul respingerii
corespunde masei de libido
refulate. Crima rituală se înfăptu-
ieşte o dată cu transformarea
darului ceresc curat in fantasma-
goria apăsătoare, născocită de
aceste minţi. Apariţia simbolului
nu rămîne totuşi fără efect.
Neacceptal în forma lui pură, el
este absorbit de forţele arhaice şi
nediferenţiate, proces la care
contribuie estetica şi moralitatea
conştientă. în acest punct începe
enantiodromia, transformarea
valorii de pînă acum în nonvaloa-
re, a binelui în rău.
521. împărăţia celor buni,
al cărei rege este Epimeteu,
s-a aflat dintotdeauna în
duşmănie cu împărăţia lui
Behemoth. Be-hemoth şi
Leviatan1*4 sînt în Cartea lui Iov cei
doi monştri ai lui Dumnezeu,
expresie simbolică a puterii
şi a forţei acestuia. Ca

522.Vezi, puterea lui e în foalele lui
şi vîrtoşia lui e în muş
chii de pe pîntece. Coada lui e
dîrză ca lemnul de cedru,
vinele
186 [...]
pulpelor lui sînt numai noduri
El este fruntea alcătuirilor
lui Dumnezeu.”187
523.Să citim cu atenţie:
această forţă este „fruntea
alcătuiri
lor lui Dumnezeu”, adică a
lui Jahve, a Dumnezeului
evreu care
în Noul Testamentrepudiază
această formă. Aici, el nu
va mai
fi un Dumnezeu al naturii.
Ceea ce psihologic
înseamnă că la
tura instinctuală, grosolană,
a libidoului acumulat în
inconştient
este menţinută în
atitudinea creştină
constant în jos; astfel este
refulată o jumătate de
Dumnezeu, respectiv este
înscrisă în con
tul vinovăţiei omului şi
repartizată, în ultimă
instanţă, domeniu
lui diavolului. Cînd forţa
inconştientă începe apoi
să se ridice
către suprafaţă şi să
curgă, cînd „alcătuirile lui
Dumnezeu” în
cep să se manifeste,
atunci Dumnezeu apare
sub chipul lui Be
hemoth.188 S-ar putea tot
atît de bine spune că
Dumnezeu se
înfăţişează sub chipul
diavolului. Aceste evaluări
morale sînt în
să iluzii optice: forţa vieţii
se află dincolo de
judecata morală.
Meistcr Eckhart ne învaţă:
„Dacă spun deci că
Dumnezeu e bun:
nu este adevărat,eu sînt
bun, Dumnezeu nu este bun!
Merg
chiar mai departe: eu sînt
mai bun decît Dumnezeu!
Căci doar
ceea ce este bun se poate
face mai bun şi doar ceea
ce este mai
bun se poate face cel mai
bun. Dumnezeu nu este
bun, de aceea
el nu se poate face mai
bun şi, drept urmare, nici
cel mai bun;
departe de Dumnezeu se
află aceste trei
determinări, «bun» ,
«mai bun», «cel mai
bun»; el se află deasupra
tuturor acesto-
.”189
ra
524. Efectul următor al
simbolului mîntuitor rezultă din
unirea
perechilor de contrarii: astfel se
uneşte împărăţia ideală a lui
Epimeteu cu împărăţia lui
Behemoth; cu alte cuvinte,
conştiinţa
morală intră într-o alianţă
primejdioasă cu conţinuturile
incon-
186Vulgata vorbeşte chiar de
faptul că: „nervi testiculonim
eius perplexi
sunt” (vinele testiculelor sînt
răsucite). La Spitteler, fiica lui
Behemoth este,
semnificativ, Astarte.
187Cartea lui Iov, 40, 15 ş. urm.
[Citat după ed. Galaction, n.
t.]
188Flournay, Une Mvstique Moderne,
„Aichives de psychologie”, voi.
XV, 1915.
189Von der Erneuerung am Geiste,
Buettner, loc. cit., voi. I, p. 165.
294 TIPURI PROBLEMA 295
PSIHOL TIPURILOR ÎN
OGICE LITERATURĂ
ştiente şi cu libidoul corespunzător devorator.190 Pasărea, ca locuitor
care le este identic. Lui Epi-meteu îi al imperiului luminos al
sînt încredinţaţi copiii divini, văzduhului, este un simbol al
anume acele bunuri supreme ale ghidului conştient sau chiar al
umanităţii fără de care omul nu idealului (aripi!) şi al Duhului
este altceva decît animal. Prin Sfint.
unirea cu propriul contrar
525. Prăbuşirea definitivă
inconştient apare pericolul
a binelui este împiedicată de
pustiirii, al devastării sau al
intervenţia lui Promcteu. El îl
inundării, adică valorile conştiinţei
eliberează pe ultimul dintre
s-ar putea pierde în contact cu
copiii divini, pe Mesia, din
valorile energetice ale inconştien-
puterea vrăjmaşilor săi.
tului. Dacă acea imagine a
Mesia devine moştenitorul
frumuseţii şi moralităţii naturale
împărăţiei lui Dumnezeu, în
ar fi acceptată şi păstrată şi dacă
timp ce Prometcu şi
nu ar sluji, în virtutea inocentei
Epimeteu, personificările
sale naturaleţi, de stimulent
contrariilor separate, se
impurităţii apăsătoare din adîncul
retrag uniţi în „valea lor de-
culturii noastre „morale”, atunci copiii
acasă”. Amîndoi sînt liberi de
divini, în ciuda alianţei cu
exerciţiul puterii, Epimeteu
Behemoth, nu ar fi primejduiţi, ci
pentru a fi fost constrîns, Prometeu
Epimetcu ar putea deosebi în
pentru a nu-1 fi
orice clipă valoarea de
190 Atestări din belşug, în:
nonvaloare. Dar deoarece
Wandlungen und Symbole der Libido
simbolul este inacceptabil pentru
(reeditare Symbole der Wandlung
limitarea, pentru diferenţierea
[Gesammelte Werke, V]).
raţiona-listă şi totodată pentru
infirmitatea noastră, orice criteriu
de măsurare a valorii şi nonvalorii
lipseşte. Dacă unirea perechilor
de contrarii se produce totuşi,
apare pericolul inundării şi al di-
strugerii, şi anume, în mod
caracteristic, prin faptul că
tendinţele contrarii, periculoase
sînt introduse prin contrabandă,
respectiv sub paravanul
„noţiunilor corecte”. Se poate
raţionaliza şi este-tiza chiar şi
ceea ce este rău şi nociv. Astfel,
copiii divini sînt, unul după altul,
predaţi lui Behemoth, cu alte cuvinte
valorile conştiente sînt schimbate
pe instinctualitatca şi neghiobia
pură. Tendinţele inconştiente,
brutale şi barbare de mai înainte
înghit valorile conştiente, de aici
faptul că Behemoth şi Leviatan ar-
borează drept simbol al
principiului lor o balenă nevăzută,
în vreme ce simbolul
corespunzător al imperiului
epimeteic este pasărea. Balena,
ca locuitor al mării, este în genere
simbolul inconştientului
dorit niciodată. Formulată în să fie raţional preluate instinctele
termeni psihologici, ideea este că arhaice stimulate prin acest
atît introversia, cît şi extraversia proces şi să fie integrate în
încetează să domine ca linie formele intuitive tradiţionale.
diriguitoare, unilaterală,
526. W. Blake, misticul
disocierea psihicului fiind astfel
englez, afirmă: „Există două
stopată, în locul ei apare o nouă
clase de oameni: fecunzii1 ^ şi
funcţie, reprezentată simbolic
devoratorii^ Religia este
printr-un copil, numit Mesia, care
năzuinţa de a Ic uni.”193 Cu
doarme îndelung. Mesia e mijlocitorul,
aceste cuvinte ale lui Blake
simbolul unei noi atitudini în care
care sintetizează într-un mod
contrariile sînt unite. El este un
atît de simplu ideile
copil, un băieţel asemenea
fundamentale ale lui
prototipului antic puer aeternus, care
Spitteler şi propriile mele
sugerează, prin tinereţea sa,
consideraţii, aş vrea să
renaşterea şi revenirea a ceea ce
închei acest capitol. Dacă i-
fusese pierdut {apokatastasis). Ceea ce
am acordat o neobişnuită
adusese Pandora sub formă de
întindere este, ca şi în cazul
imagine pe pămînt, ceea ce fusese
interpretării Scrisorilor lui
respins de oameni şi le pricinuise
Schiller, pentru a da seama
nenorocire se împlineşte în Mesia.
de bogăţia de idei şi de
Acest ansamblu simbolic
sugestii pe care Spitteler ni
corespunde unei experienţe
le oferă în Prometeu şi
frecvente din practica psihologiei
Epimeteu. M-am limitat pe cît
analitice: cînd un simbol apare în
posibil la esenţial, lăsind
vis şi este respins din motivele expuse
deliberat deoparte o scrie
pe larg mai sus, el provoacă o
întreagă de probleme pe
contrareacţie ce corespunde
care un examen complet al
invaziei lui Behemoth. Din acest
acestei lucrări ar trebui să
conflict rezultă o simplificare a
o ia în considerare.
personalităţii, o reducere la
191The prolific = fecundul, cel ce
trăsăturile fundamentale
naşte din sine însuşi.
individuale, existente de la
192The de\r>uring = cel care
începutul vieţii, care garantează
devorează, absoarbe în sine.
legătura dintre personalitatea
19* Religion is an endeavourto
matură şi izvoarele de energie ale
reconcile the rwo!” Poeticul Works, 1906,
copilăriei. După cum arată
voi. I, p. 269, cf. The Marhage of Heaven
Spitteler, primejdia mare în cazul
and Hell, in The Writings of Wiiliam
acestei treceri constă în
Blake, Londra, 1925, p. 190.
posibilitatea ca în locul simbolului
 VI PROBLEMA TIPURILOR ÎN aşa cum vom vedea m ai
PSIHOPATOLOGIE jos.
528.Prin „funcţie secundară ”,
527.Am ajuns acum la
Gross înţelege un proces
încercarea întreprinsă de
celu
un psihiatru
lar cerebral care
de a scoate în evidenţă
urmează „funcţiei
două tipuri din varietatea
primare”. Aceasta corespun
năucitoare a
de activităţii propriu-
aşa-numitelorcomplexe de
zise a celu lei, respectiv
inferioritate psilwpatice.Această
producerii unui
grupă neobişnuit de
proces psihic pozitiv, să
întinsă reuneşte toate
spunem, producerii
stările psihopatice de
unei reprezentări.
graniţă, care nu mai
Activitatea corespunde unui
aparţin psihozelor propriu-
proces energetic, probabil
zise, deci toate
de-
nevrozele şi toate stările
1 O prezentare reelaborată,
degenerative, precum
dar în esenţă neschimbată, a
com plexele
tipurilor, oferă Gross în cartea
psihice de inferioritate:
Oberpsychopathische
intelectuală, morală,
Minderwertigkeiten, 1909, pp. 27 ş.
afectivă şi de altă
urm.
natură. Această încercare
i se datorează lui Otto
Gross, care a
publicat un studiu teoretic sub
titlul Die zerebrale
Sekundărfunk-
tion (1902), ale cărui
ipoteze fundam entale l-au
determ inat să
postuleze existenţa a
două tipuri psihologice. 1

Deşi m aterialul
em piric cercetat de el este
desprins din dom eniul
com plexelor
psihice de inferioritate,
nimic nu îm piedică
transpunerea con
cluziilor lucrării la
dom eniul psihologiei
norm ale, căci dez
echilibrele psihice îi oferă
cercetătorului prilejul
deosebit de
favorabil de a sesiza cu o
lim pezim e extraordinară
anum ite fe
nomene care în interiorul
graniţelor norm ale răm în
adesea indi
stincte. Starea anorm ală
are nu o dată efect de
luptă. Gross în
suşi îşi extinde concluziile,
în capitolul final, la alte
dom enii,
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN 297 torează tocm ai acestei
PSIHOPATOLOGIE restituiri anevoioase.
Ipoteza lui Gross
clanşării unei tensiuni chimice,
are de aceea o mare doză de
adică unei descompuneri chimi ce.
verosimilitate. E firesc să
Acestei descărcări acute,
ne punem
num ită de Gross funcţie
întrebarea dacă nu există
prim ară, îi urmează funcţia
indivizi sau chiar tipuri la
secundară, adică o restituire, o
care perioa
reconstituire prin nutriţie.
da de restituire, funcţia
Această funcţie va pretinde un
secundară, să dureze m ai
tim p mai lung saumai scurt în raport
m ult decît la
cu intensitatea energiei cheltuite care i-a
alţii şi dacă, pe baza
prem ers, în tot acest răstimp
acestui fapt, nu s-ar putea
celula se află într-o stare
eventual deduce
modificatăfaţă de perioada
anum e particularităţi
anterioară, într-o stare de
psihologice.
excitaţie care nu poaterămîne
530.într-un interval de tim p
fără efect asupra desfăşurării în
dat, o funcţie secundară
continuare a procesului psihic.
scurtă
Astfel, proceseintens marcate,
influenţează mult mai
bogate în afectesemnific ă probabil o
puţine asociaţii consecutive
cheltuială specială de energie şi
decît una lun-
de aici o perioadă de restituire
2Jung, Diagnostische
sau o funcţie secundară
Untersuchungen (Gesammelte
prelungite. Gross consideră că
Werke, II).
efectul funcţiei secundare
3Eberschweiler, „Untersuchungen
asupra procesului psihic
iiber die sprachliche
reprezintă o influenţă specifică,
Komponente der
dem onstrabilă, exercitată
Assoziation1*. Allgemeine
asupra desfăşurării ulterioare a
Zeitschrift fir Psycluatrie, 1908.
asociaţiei, şi anum e în sensul
unei limitări aselecţiei asociative
la „tema” reprezentată de funcţia
primară, la aşa-numita
„reprezentare principală ”. într-
adevăr, şi cu am putut să mă
refer, ceva mai tîrziu, în cuprinsul
propriilor mele lucrări
experimentale — ca şi mai mulţi
dintre elevii mei, in investigaţii
asemănătoare —\afenomenede
perseverare2-, frecvent atestate,după
reprezentări intens marcate.
Elevul meu Ebcrschwciler a
dem onstrat acelaşi fenom en
într-o cercetare lingvistică
privind asonantele şi
aglutinările.3
529.Ştim pe baza experienţei
patologice cit de des apar
per-
severaţiile tocmai în cazul
leziunilor cerebrale grave,
precum
apoplexii, tum ori,
degenerări atrofice sau de
alt fel. Ele se da
2 TIP
9 URI
8 PSIH
OLO
GIC
E
gă. în primul caz, funcţia
primară poate să apară mult
mai frecvent.
Particularitatea imaginii
psihologice a acestui caz o
constituie disponibilitatea ei,
rapid şi necontenit reînnoită,
pentru acţiune şi reacţiune,
deci un fel de tendinţă către
distragere, o pornire către
superficialitate a legăturilor,
o lipsă de relaţii mai adînci,
mai strînse, o anume
incoerenţă, în loc de legături
semnificative, în unitatea de
timp se bulucesc numeroase
teme noi, dintre care nici
una nu este adîncită, astfel
incit la acelaşi nivel apar
fapte eterogene, de valoare
diferită, dînd impresia de
„nivelare a reprezentărilor”
(Wernicke). Această
succesiune rapidă de funcţii
primare exclude eo ipso
trăirea valorilor afective a
reprezentărilor, de aici faptul
că afectivitatea nu poate fi
altfel decît superficială. Dar
şi că adaptările şi
schimbările rapide de
atitudine devin posibile.
Procesul de gîndire propriu-
zis, sau altfel spus
abstracţia, suferă, fireşte,
din pricina scurtimii funcţiei
secundare, căci ea pretinde
ca mai multe reprezentări
iniţiale şi efectele lor să aibă
o durată mai întinsă, deci
pretinde o funcţie secundară
mai lungă. Fără de care nu
poate avea loc nici o adîn-
cire a abstracţiei unei
reprezentări sau a unui grup
de reprezentări. Restaurarea
rapidă a funcţiei primare
determină o reactivitate mai
mare, oricum nu în sens intensiv
ci extensiv, de unde o înţelegere
promptă a prezentului
PRO BLEM A 2
TIPUR ILO R ÎN 9
PSIH O PA TO lX Xil 9
E
imediat, dar numai pe latura
sa de suprafaţă şi nu în
semnificaţia de adîncime.
De aici şi impresia unei lipse de
spirit critic sau, după
împrejurări, impresia unei
lipse de prejudecăţi ori de
prevenire şi de înţelegere,
uneori chiar de
incomprehensibilă
indelicateţe, lipsită de tact
sau chiar violenţă.
Alunecarea prea rapidă pe
deasupra semnificaţiilor mai
adînci lasă şi ca impresia
unei anumite orbiri faţă de
toate lucrurile care nu se
află la suprafaţa imediată.
Reactivitatea rapidă apare şi
sub forma prezenţei de
spirit, a îndrăznelii, a
cutezanţei ce îşi au
rădăcinile în lipsa de
atitudine critică în faţa
primejdiei şi în incapacitatea
de a o sesiza. Rapiditatea
acţiunii creează iluzia
gestului hotărît, în fond
este vorba mai mult de un
impuls orb. Incursiunea într-
un domeniu străin apare ca
de la sine înţeleasă şi este
înlesnită de necunoaşterea
valorii afective a
reprezentării, a acţiunii şi a
eficienţei ei asupra se-
menului nostru.
531.Prin reînnoirea rapida a
disponibilităţii, prelucrarea
per
cepţiilor şi a experienţelor
este tulburată, in aşa fel incit
mem o
ria este de regulă
considerabil afectată, căci de
cele mai multe
ori pot fi uşor reproduse
doar acele asociaţii care au
intrat in
foarte m ulte com binaţii.
Conţinuturi relativ izolate
dispar in
scurt tim p, de aceea este
infinit m ai greu de
m em orizat un şir
de cuvinte fără sens
(incoerente) decito poezie.
Capacitatea de
a se înflăcăra rapid,
entuziasmul grabnic stins ca
şi anumite ca
renţe de gust sînt
caracteristici care apar în
virtutea succesiunii
prea iuţi de conţinuturi
eterogene şi a ncrcalizării
valorilor lor
afective mult prea diferite. Gindirca
are caracter reprezentativ,
deci este m ai m ult un m od
de rep rezentare şi
su ccesiu ne d e
conţinuturi dccît o
succesiune de abstracţiuni şi
de sinteze.
532.în descrierea acestui tip cu
funcţie secundară scurtă am
urm ării in esenţă
consideraţiile lui G ross, la
care am adăugat
cîlcva transcripţii în registru
norm al. Gross num eşte acest
tip
„inferioritate cu .conştiinţă
superficială” Dacă estompăm
aces
tuia pînă la norm al
trăsăturile îngroşate,
obţinem o im agine de
şte
ansamblu in care cititorul recunoa
fără dificultate tipul „less
em oţional” al lui Jordan. deci pe
extravertit.Prin urmare, lui
Gross îi revine meritul, nu mic, de
a fi formulat pentru prima
oară o ipoteză unitară şi
sim plă privind originea
acestui tip.
533. Tipul opus este numit de
Gross: „inferioritate cu con
ştiinţa îngustă”. Funcţia
secundară a acestui tip este
deosebit de
intensă şi de prelungită. Prin
prelungirea ei, asociaţia
consecu
tivă este influenţată într-o
măsură mai marc decit in
cazul lipu
lui am intii m ai sus. H la
indem înă să presupunem , şi
in acest
caz, existenţa unei funcţii
prim are accentuate, deci o
activitate
celulara mai bogată şi mai
completă decit lae x t r a v e r t i t .
L’rnu-
rca firească ari\ prelungirea
şi intensificarea funcţiei
secundare.
Persistenţa funcţiei
secundare provoacă o
prelungire a efectului
reprezentării iniţiale. Apare
astfel ceea ce Gross num eşte
„efect
contracliv”, respectiv o
selecţie special orientată (in
sensul re
prezentării iniţiale) a
asociaţiilor consecutive. De
aici, o reali
zare sau adîncirc
cuprinzătoare a „tem ei ”.
Reprezentarea arc
efect persistent, im presia
este profundă O consecinţă
nefavora-
300 TIPURI PROBLEMA 301
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC PSIHOPATOLOGIE
E
bilă este limitarea la un domeniu întreaga viaţă a individului
mai restrîns, în paguba varietăţii să i se supună. întreaga
şi a bogăţiei de gîndire. Totuşi mentalitate este altfel
sinteza este bine susţinută, orientată, punctul de vedere
elementele de asamblare se „sminteşte”. O astfel de
rămînînd îndeajuns de mult timp teorie privitoare la apariţia
constelate pentru ca abstracţia lor unei idei paranoice ar putea
să devină posibilă. De altfel, explica şi faptul că în anume
restrîngerea la o singură temă stări incipiente aceasta din
provoacă o îmbogăţire a asociaţii- urmă ar putea fi corectată
lor corespunzătoare şi o corelare prin proceduri psihotera-
interioară solidă, o coeziune a 4 In alt loc {Oberpsycliopathisclie
unui complex de reprezentări; Mmderwertigkeiteii, p. 41), Gross
totodată însă acest complex se face, pe bună dreptate, distincţie
închide în faţa oricărui element între „ideea valoric superioară” şi
străin şi intră pe această cale aşa-numitul „complex hipertrofiat
într-o izolare asociativă, fenomen valoric”. Acesta din urmă este
numit de Gross (printr-un termen caracteristic nu doar pentru acest
împrumutat de la Wcrnicke) tip ci şi pentru celălalt.
„sejuncţie”. Urmare a sejunc-ţiei „Complexul conflictului” are, în
complexelor este acumularea de genere, în virtutea coloraturii sale
grupuri (sau complexe) de afective, o valoare considerabilă
reprezentări necorelate sau lax independent de tipul la care apare.
corelate între ele. în exterior,
această stare se manifestă sub
forma unei personalităţi dezar-
monice sau, cum spune Gross,
„sejunctive”.
534. Complexele izolate
coexistă mai întîi unele lîngă
altele fără a se influenţa
între ele; nu se întrepătrund
pentru a se compensa şi
corecta reciproc. închise
sever şi logic în sine, ele sînt
lipsite de influenţa
corectivă a unor complexe
altfel orientate. Se poate
lesne întîmpla ca un
complex foarte puternic şi
de aceea cu deosebire închis
şi neinflucnţabil să se ridice
pînă la „ideea superioară
valoric”, adică pînă la o
dominantă care sfidează ori-
ce critică şi se bucură de o
deplină autonomie,
devenind mărime
atotdominatoare sau „spleen”4. în
cazuri patologice, ea devine
obsesie sau idee paranoică,
adică o mărime absolut de
neclintit care constrînge
peutice corespunzătoare, anume
prin corelarea ei cu alte com p lexe de
reprezentări capabile să o lărgească
şi deci să o corect eze.5 Operează
evident şi o anum e prudenţă,
chiar anxietatefaţă de asocierea
com plexelor separate. Lucrurile
trebuie să rămînă net distincte,
punţile dintre complexe sînt pe cît
posibil tăiate prin formularea
riguroasă şi rigidă a conţinutului
complexului. Gross numeşte
această tendinţă „anxietate de
asociaţie”6. Coeziunea interioară
severă a unui astfel de complex
îngreunează orice încercare de
influenţare din afară. O astfel de
încercare are şansă de reuşită doar
atunci cînd izbuteşte să lege fie pre -
misele fie concluzia complexului de
un alt complex tot atît de sever şi
de logic închegat, precum sînt
acestea legate intre el e.
535.Acumularea de complexe
insuficient legate determină,
fireşte, o izolare puternică de
influenţele venite din afară şi,
aşa
cum am spune noi, o stază
puternică a libidoului în
interior. De
aceea descoperim cu
regularitate în astfel de situaţii
o concen
trare extraordinară pe procese
interioare, în funcţie de felul
de
a fi al om ului: pe senzaţii, în
cazul celui orientat pe
direcţia
acestora, pe procesele
spirituale în cazul celui
orientat intelec
tual. Personalitatea apare
frînată, absorbită sau
distrată, „cufun
dată în gînduri”, unilaterală
din punct de vedere
intelectual sau
ipohondră. Oricum , se
m anifestă o participare
redusă la viaţa
exterioară şi o înclinare
evidentă către mizantropie şi
singurăta
te, compensată adesea de o
mare iubire pentruanimale sau
plante.
536.în schim b, procesele
interioare sînt cu atît m ai
vii, de
oarece, din cînd în cînd,
com plexe pînă atunci
deloc sau puţin
legate „se ciocnesc”brusc,
provocînd o funcţie primară
intensă
care declanşează o funcţie
secundară lungă;aceasta, la
rîndu-i,
am algam ează două
com plexe. S-ar putea
crede că în acest fel
toate com plexele ajung să
se ciocnească între ele şi
să producă
o unitate şi o coeziune
generală a conţinuturilor
psihice. Această
consecinţă salutară s-ar
produce, fireşte, odar în
cazul în care
5Cf. P. Bjerre, „Zur
Radikalbehandlung der
chronischen Paranoia”. Jahr-
buck fiir psychoanalytisdie
Forschungen, voi. 111, pp.
795 ş. urm.
6Gross, loc. cit., p. 40.
302 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
schimbarea din viaţa exterioară s-
ar putea opri. Deoarece însăaşa
ceva e cu neputinţă, apar
necontenit excitaţii noi care produc
funcţii secundare ce intersectează
şi tulbură liniile interioare.
Corespunzător, acest tip manifestă
tendinţa de a ţine la distanţă
excitaţiile exterioare, de a evita
schimbarea, de a menţine pe cit
posibil constant fluxul vieţii, pînă
cînd izbuteşte să înfăptuiască
toate amalgamările interioare. Un
bolnav va manifesta desluşit
această tendinţă, retrăgîndu-se cît
mai mult din toate şi încereîndsă
ducă o viaţă de pustnic. Doar
cazurile uşoare se vor putea
vindeca pe această cale. în toate
celelalte situaţii grave, singura
soluţie este de a se micşora
intensitatea funcţiei primare —
ceea ce constituie, de altfel, un
capitol aparte la care ne-am referit
în treacăt, atunci cînd am discutat
Scrisorile lui Schiller.
537.Este absolut limpedecă
fenomene afectivecu totul par
ticulare caracterizea ză acest tip.
După cum am văzut, el reali
zează asociaţii ce ţin de
reprezentarea iniţială. El
asociază ma
siv, în măsura în care nu e
vorba de materiale aparţinînd
altor
complexe, tot ceea ce se
leagă de o temă anume. Dacă
o exci
taţie atinge un astfel de
material, respectiv un complex, ea
de
clanşează fie o reacţie
puternică, o explozie
afectivă, fie nu de
clanşează nimic, atunci cînd
complexul este atît de închis
îneît
nu permite penetrarea. în
cazul în care stimulul se
realizează,
el declanşează toate valorile
afective; are loc o reacţie
PROBLEMA 303
TIPURILOR iN
PSIHOPATOLOGIE
afectivă
puternică, cu efect prelungit,
care de cele mai multe ori nu
este
observat din afară, dar care
pătrunde cu atît mai adînc în
inte
rior. Ecourile efectului umplu
individul, împiedicîndu-1, atîta
timp cît se menţin, să
primească noi excitaţii. O
acumulare de
excitaţii e insuportabilă,
motiv pentru care apar
reacţii violente
de apărare. în cazul unei
acumulări puternice de
complexe se
instalează o atitudine
cronică de apărare, care se
poate intensi
fica pînă la a atinge pragul
neîncrederii, iar în situaţii
patologice
chiar pînă la delirul de
persecuţie.
538.Exploziile bruşte alternînd
cu stări de mutism şi cu
reac
ţii de apărare pot conferi
personalităţii un aspect
bizar, care face
ca indivizii în cauză să
devină o enigmă pentru
cei din jur. Re
ceptivitatea lor scăzută,
datorată solicitării
interioare, le blo
chează prezenţa de spirit
şi vivacitatea. Se creează
adesea situaţii
penibile în care individul
nu ştie cum să se
descurce şi care re-
prezintă pentru el un
motiv în plus pentru a se
retrage din societate.
Explozii ocazionale
generează tulburări în
relaţiile cu ceilalţi, iar jena
şi perplexitatea care le
urmează împiedică re-
stabilirea lor. Caracterul
greoi al adaptării duce la
o serie de experienţe
negative care
declanşează inevitabil un
sentiment de inferioritate,
dacă nu chiar de
amărăciune care se
îndreaptă apoi împotriva
autorilor reali sau
presupuşi ai nenorocirii.
Viaţa afectivă interioară
este foarte intensă, iar
nenumăratele afecte în
ecou desfăşoară o gamă
extrem de fin nuanţată de
sunete şi de percepţii,
deci o senzitivitate
emoţională deosebită
care se traduce în afară în
sfială şi teamă faţă de
stimulii afectivi sau faţă
de orice situaţie capabilă
să îi producă.
Susceptibilitatea se în-
dreaptă împotriva stărilor
emoţionale din jur.
Schimbări bruşte de
opinie, afirmaţii
emoţionale, influenţe de
natură sentimentală şi
altele de acelaşi fel sînt
de la bun început
respinse, şi anume din
teama faţă de propriile
7Loc. cit., p. 37.
emoţii care ar putea
8Die zerebrale Sekundârfunktion, pp.
declanşa o impresie
58 ş. urm.
persistentă, imposibil de
dominat. în temeiul
acestei sen-zitivităţi
apare fără dificultate cu
timpul o anume
melancolie iz-vorită din
sentimentul de a fi exclus
din viaţă. în altă parte7,
Gross afirmă că tristeţea
este o caracteristică
esenţială a acestui tip. Tot
acolo el subliniază faptul
că realizarea valorii
afective duce lesne la o
supraestimare afectivă,
la o „luare prea-în-se-
rios”. Accentuarea
puternică a proceselor
interioare şi a emoţio-
nalului în acest portret
ne permite să-1
recunoaştem uşor în el
pe introvertit. Descrierea
lui Gross este mult mai
completă decît aceea pe care
Jordan o face tipului
„impassioned”, care însă în
liniile sale principale coincide, s-
ar zice, cu tipul descris de Gross.
539. în capitolul al V-lea
al lucrării Die zerebrale
Sekundăr-funklion, Gross
observă că, in interiorul
limitelor normale, cele
două tipuri de inferioritate
descrise de el prezintă
diferenţe de
individualitate fiziologică.
Conştiinţa superficial-
lărgită şi conştiinţa
îngustat-aprofundată sînt,
prin urmare, diferenţe de
caracter8. Tipul conştiinţei
lărgite este, după Gross,
precumpănitor
306 TIPURI PROBLEMA 307
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC PSIHOPATOLOGIE
E
le-am formulat mai sus, cînd am pe care Gross îl are aici evident în
prezentat punctul de vedere vedere nu arată în afară, pe cît
nominalist şi realist, precum şi posibil, nici un fel de sentimente,
fazele premergătoare ale acestora ci opinii logic corecte şi un
în şcoala platonică, megarică şi comportament corect, nu pentru
cinică. Urmărind concepţiile lui că ar avea o aversiune înnăscută
Gross se vede clar în ce constă faţă de afişarea sentimentelor şi
deosebirea de punct de vedere: pentru că s-ar teme să provoace
omul cu funcţie secundară scurtă prin incorectitudine excitaţii
are pe unitatea de timp supărătoare, respectiv afectele
numeroase funcţii primare lax semenilor săi. El se
legate între ele, universalia sînt doar
11Gross, Die zerebrale
nomina, lipsite de realitate. în schimb,
Sekundcirfunktion, p. 63.
pentru omul cu funcţie secundară
12Loc. cit., p. 64.
lungă, pe primul plan se află
1J Loc. cit., p. 65.
întotdeauna stările lăuntrice,
abstracţiile, ideile sau universalia;
acestea sînt pentru el adevărata
realitate la care trebuie să raporteze
toate fenomenele individuale. El
este de aceea, în mod firesc,
realist (în sensul scolasticii).
Deoarece introvertitul privilegiază
întotdeauna reflecţia pe seama
lumii exterioare în paguba
perceperii acesteia, el este înclinat spre
relativism.11 El resimte armonia mediului
înconjurător ca fiind cu deosebire
plăcută12; ea corespunde impulsului
său interior către armonizarea
propriilor complexe izolate. El
evită orice „comportare
necontrolată” din teama de iritări
supărătoare. (Cu excepţia
exploziilor afective!) în societate nu
este prevenitor, absorbit fiind de procesele
sale interioare. Predominarea
puternică a propriilor idei îl
împiedică să preia idei şi idealuri
străine. Prelucrarea lăuntrică
intensă a complexelor
reprezentării conferă acestora
caracter eminamente individual.
„Viaţa afectivă este adesea
socialmente inutilizabilă, dar este
întotdeauna individuală.”13
542. Trebuie să supunem unei
critici minuţioase această afir-
maţie a autorului, căci ea conţine
o problemă care, după experienţa
mea, a dat necontenit ocazia la
cele mai mari neînţelegeri legate
de tipuri. Intelectualul introvertit
teme de afecte neplăcute pentru
că atribuie altora senzitivitatea sa
şi pentru că este întotdeauna
tulburat de rapiditatea şi nesta-
tornicia extravertitului. El îşi
refulează sentimentul, care
ocazional se poate intensifica pînă
la pasiune şi pe care din acest
motiv îl percepe desluşit. Emoţiile
care îl chinuie îi sînt prea bine cu-
noscute. El le compară cu
sentimentele pe care i le arată
ceilalţi, fireşte, în special tipurile
sentimentului extravertit şi îşi
închipuia că „sentimentele” sale
sînt altfel decît ale celorlalţi
oameni. El ajunge să creadă că
„sentimentele” sale (mai exact,
emoţiile sale) ar fi unice, adică
individuale. Este natural ca ele să
fie diferite de sentimentele tipului
simţirii extravertite, căci acestea
sînt un instrument diferenţiat de
adaptare şi de aceea lipsite de
„pasiunea autentică” ce
caracterizează sentimentele
interioare ale tipului de gîndire
introvertit. Pasiunea ca un ce pulsional are
în sine prea puţin caracter
individual, ca poate fi comună
tuturor oamenilor. Doar ceea ce e
diferenţiat poate fi individual,
lată de ce, în marile afecte, se
şterge imediat diferenţa dintre
tipuri în favoarea unui „preaomenesc”
general. în realitate, tipul simţirii
extravertite revendică, după
părerea mea, în primul rînd, in-
dividualitatea sentimentului, căci
sentimentele sale sînt diferen-
ţiate; el cade însă pradă aceleiaşi
iluzii şi în ce priveşte propria
gîndire. El are idei care îl chinuie.
Le compară cu acelea pe care le
exprimă mediul său înconjurător,
în primul rînd, tipurile gin-dirii
introvertite. El descoperă că ideile
sale corespund prea puţin ideilor
celorlalţi şi le consideră pe ale
sale individuale, iar pe sine se
socoteşte probabil un gînditor
original sau îşi refulează ideile pe
motiv că nimeni nu gindeşte ca el.
în realitate însă sînt idei pe care le
are toată lumea, dar care rareori
sînt exprimate cu glas tare. După
părerea mea, observaţia de mai
sus a lui Gross izvorăşte dintr-o
iluzie subiectivă care este
totodată o regulă generală.
543. „Forţa contractivă
accentuată permite [...]
cufundarea în lucruri lipsite de orice
interes vital imediat.”14 Cu aceasta,
Gross atinge o trăsătură
esenţială a mentalităţii
introvertite: introvertitul
manifestă înclinaţia de a
dezvolta ideea în sine,
independent
14 Loc. cit., p. 65.
308 de ceea
TIPURI PSIHOLOGICE ce e ideal, profund,
de realitatea exterioară. Ceea ce sim bolic. Prin sim plitate
e un avantaj şi o primejdie tot - către arm onie —
odată. E un mare avantaj acela de iată arta culturii înalte.
”15
a putea să dezvolţi abstract o 545.Era evident, în 1902, cînd
idee, dincolo de orice Gross scria aceste cuvinte.
senzorialitate. Primejdia însă stă Dar astăzi? Dacă c îngăduit
în faptul că succesiunea de idei în genere a exprima o
se îndepărtează astfel de orice părere în
aplicaţie practică, diminuîndu-şi această privinţă, atunci ar
proporţional valoarea vitală. trebui să spunem : probabil
Introvertitul este întotdeauna că avem
cumva ameninţat de nevoie de am îndouă, de
eventualitatea de a se abate prea civilizaţie şi de cultură,
mult de la viaţă şi de a privi prea scurtarea func
mult lucrurile subaspectul lor ţiei secundare la unii,
sim bolic. Şi această trăsătură lungirea ei la alţii. Căci una
este subliniată, deGross. Nici nu merge fără
extravertitul nu stă mai bine, doar cealaltă şi — trebuie să
că pentru el lucrurile sînt recunoaştem că, din
diferite. El are capacitatea de a- păcate — amîndouă
şi scurta într-atîtfuncţia lipsesc om enirii de astăzi.
secundară, incit să trăiască doar Unuia îi lipseşte ceea ce
funcţii primare po z itive, adică să altul posedă
nu se lege de nimic, ci să zboare din belşug — iată o
deasupra realităţii ca într-un fel de formulare prudentă pe
beţie, fără să mai vadă şi să mai care o adoptăm. Căci
înţeleagă lucrurile, ci doar să le 15 Loc. cit., pp. 68 ş. urm.
utilizeze ca stim ulenţi. Această
însuşire esteun mare avantaj,
căci te ajută să ieşi din situaţii
dificile („Eşti pierdut, de crezi în
primejdie” — Nietzsche); este un mare
dezavantaj însă, deoarece se
încheie cu o catastrofă care duce
adesea la un haos aproape inextricabil.
544.Gross consideră că tipul
extravertit produce geniile
„ci
vilizatoare”, iar cel introvertit
pe aşa-numitele genii
„culturale”.
Primele se raportează la
„realizarea practică ”, ultimele
la „con
ceperea abstractivă ” . La
sfîrşit, Gross îşi exprim ă
convingerea
că epoca noastră are
nevoie mai cu seam ă de
conştiinţa îngus-
tat-aprofundată în opoziţie cu
vremurile trecute care au
posedat
o conştiinţă mai largă şi mai
superficială. „Ne bucurăm
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOPATOLOGIE 309
pălăvrăgeala continuă despre
progres a devenit suspectă şi nu
mai poate fi credibilă.
546. Aş vrea să observ
în încheiere că opiniile lui
Gross se
acoperă în largă m ăsură
cu ale mele. Chiar şi
term inologia mea
• extraversie şi introversie —
se justifică în raport cu
ideile
lui Gross. Mai rămîne să
examinăm critic ipoteza
fundamentală
a lui Gross referitoare la
noţiunea de funcţie
secundară.
547. Ipotezele fiziologice
sau „organice” privind procesele
psihologice sînt întotdeauna
suspecte. în vremea în care
cerce
tarea creierului repurtase marile
ei succese, fabricarea de ipoteze
fiziologice pentru procese
psihologice devenise — se
ştie — un
fel de manie; printre
acestea, ipoteza după care
prelungirile ce
lulare se contractă în
som n — nici nu era din
cele mai absurde
• a fost luată în serios şi supusă
discuţiei „ştiinţifice”. S-a vor
bit pe bună dreptate de o
adevărată „m itologic
cerebrală”. Nu
consider însă nici într-un caz
ipoteza lui Gross drept „m it
cere
bral”, pentru aşa ceva ea
deţine o valoare operaţională
mult prea
mare. Ea este o excelentă
ipoteză de lucru, ceea ce s-a
recunos
cut repetat din diverse
direcţii. Ideea funcţiei
secundare este pe
cît de sim plă, pe atît de
genială. Acest concept
sim plu perm ite
să se ducă la o form ulă
satisfăcătoare un num ăr
foarte m are de
fenom ene sufleteşti
com plexe, respectiv
fenom ene a căror na
tură diferită ar fi făcut
im posibilă sim pla lor
reducere şi clasi
ficare pe baza altor ipoteze.
548. e
în cazul unei ipotez
atît de fericite eşti tentat
să îi supra
evaluezi întinderea şi
aplicabilitatea. Ceea ce se
întîmplă şi aici,
deşi întinderea ei este din
păcate limitată. Facem
abstracţie de
faptul că ipoteza nu e
decît un postulat, căci
nim eni nu a văzut
vreodată funcţia
secundară a celulei
cerebrale şi nim eni nu ar
putea să dovedească dacă
şi de ce funcţia secundară
arc, în prin
cipiu, din punct de vedere
calitativ, acelaşi efect
asupra asocia
ţiilor consecutive ca şi
funcţia prim ară, care,
potrivit definiţiei
ei, este cu totul deosebită
de funcţia secundară.
După părerea
mea, există o altă
împrejurare care atîrnă
greu în balanţă: habi-
tusul atitudinii psihologice
se poate schim ba la unul
şi acelaşi
individ într-un interval
scurt de tim p. Dacă
funcţia secundară
310 TIPURI PROBLEMA 311
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC PSIHOPATOL(XÎIE
E
are caracter fiziologic sau organic, ea ar putea să fie tot atît de
trebuie să i se recunoască o bine întemeiată pe
durată mai mult sau mai puţin intensitatea funcţiei
stabilă. Nu este de aşteptat ca primare, căci durata funcţiei
durata funcţiei secundare să se secundare este evident
schimbe deodată, căci niciodată dependentă de intensitatea
un caracter fiziologic sau organic cheltuirii energiei, de
nu se transformă brusc, cu performanţa celulei. S-ar
excepţia cazurilor patologice. putea obiecta că durata
După cum am subliniat în funcţiei secundare depinde
repetate rînduri, introversia şi de viteza restituirii şi că
extraversia nu sînt caractere, ci există indivizi la care
mecanisme care pot fi după plac nutriţia cerebrală se
introduse şi scoase din circuit. De produce prompt în raport cu
predominanţa lor obişnuită depind alţii, dezavantajaţi din acest
caracterele corespunzătoare. punct de vedere. în acest
Predilecţia se sprijină, fireşte, pe o caz, creierul extravertitului
anume dispoziţie înnăscută, dar ar trebui să posede o
aceasta nu este întotdeauna absolut capacitate de restituire
hotărîtoare. Am observat adesea 16 Loc. cit., p. 12. Cf. şi Gross,
că influenţele mediului sînt Ober psychopathische
aproape tot atît de importante. Am Mindenvertigkeiten, 30 şi 37.
cunoscut chiar cazul cuiva care, avînd un
comportament clar extravertit, dar
trăind în preajma unui
introvertit, şi-a schimbat atitudinea
devenind introvertit în clipa în care a intrat
într-o relaţie apropiată cu o
personalitate net extravertită. Am
constatat adesea că anumite
influenţe personale transformă
total şi rapid durata funcţiei
secundare, chiar şi atunci cînd e
vorba de tipuri ferm conturate, şi
că starea iniţială se restabileşte
de îndată ce influenţa străină
încetează să se mai exercite.
549. Mi se pare că, potrivit
acestor observaţii, ar trebui
să se acorde mai mult
interes naturii funcţiei
primare. Gross însuşi
subliniază prelungirea
specială, după reprezentări
intens afective, a funcţiei
secundare16 şi o situează pe
aceasta într-un raport de
dependenţă faţă de funcţia
primară. în fapt, nu există
nici un motiv plauzibil
pentru care tipologia ar
trebui să fie întemeiată pe
durata funcţiei secundare,
superioară aceleia a primară slabă şi de o funcţie
introvertitului. Pentru atare secundară scurtă.
presupunere, foarte improbabilă,
550. Tensiunea psihică
lipseşte însă orice dovadă. Ceea
generală depinde, la rîndu-i
ce ştim în privinţa cauzelor reale
(abstracţie făcînd de raţiuni
ale funcţiei secundare prelungite
fiziologice, precum starea de
se limitează la faptul că,
odihnă ctc). de factori
abstracţie făcînd de stările
extrem de complecşi,
patologice, prelungirea ei este
precum dispoziţie, atenţie,
determinată de intensitatea
aşteptare etc, adică judecăţi
specială a funcţiei primare. Deci
de valoare care, la rîndul lor, sînt
problema propriu-zisă rezidă în
rezultatele tuturor
funcţia primară şi se
proceselor psihice
condensează în întrebarea de
premergătoare. înţeleg evi-
unde vine faptul că, de regulă, la
dent prin aceasta nu doar
unul funcţia primară este
judecăţi logice, ci şi judecăţi
intensă, în vreme ce la altul este
ale sentimentului, în
slabă? Dacă reducem prin urmare
limbajul nostru tehnic,
problema la funcţia primară, este
numim tensiune generală,
necesar să explicăm de unde
din punct de vedere energetic,
vine diferenţa de intensitate şi
libido, iar din punctul de vedere al
rapiditatea reală a transformării
psihologiei conştiinţei,
intensităţii acestei funcţii.
valoare. Procesul intensiv este
Consider că este vorba aici de un
„investit libidinal”, sau este o
fenomen energetic dependent de
manifestare a libidoului, cu alte
atitudinea generală. Intensitatea
cuvinte, este un curent de
funcţiei primare parc a depinde în
energie de înaltă tensiune.
primul rînd de gradul de
El este şi o valoare
tensiune a disponibilităţii. Dacă
psihologică, de unde faptul că
există un grad înalt de tensiune
înlănţuirile asociative
psihică, atunci şi funcţia primară
rezultate din el sînt
este deosebit de intensă şi arc
considerate valoroase, în
consecinţe corespunzătoare. Dacă
opoziţie cu acelea care apar
tensiunea scade o dată cu
ca urmare a unui efect
creşterea oboselii, atunci apar
contractiv mai neînsemnat
distragerea, superficialitatea
şi pe care le socotim fără de
asocierii, în fine fuga ideilor, deci
valoare sau superficiale.
o stare caracterizată de o funcţie
312 TIPURI PSIHOLOGICE tînd din toate stările
551.Atitudinea tensionată este psihice premergătoare.
absolut caracteristică Ea poate fi desem
intro nată prin dispoziţie,
vertitului, în timp ce atitudinea atenţie, tonus afectiv,
relaxată îl trădează17, cu aşteptare etc. Intro-
unele versia este
excepţii, pe extravertit. caracterizată de o
Excepţiile sînt însă tensiune generală, de
numeroase chiar şi o funcţie
la acelaşi individ. Dacă i se primară intensivă şi de
oferă unui introvertit mediul o funcţie secundară
armo corespunzător de
nios care îi convine, el se lungă. Extraversia este
va relaxa pină la caracterizată de o
extraversia totală, relaxare generală, de
aşa îneît ai putea crede că o funcţie primară slabă
te afli în faţa unui şi de o funcţie
extravertit. Dacă secundară
însă extrovertitul este corespunzător
plasat într-o încăpere de scurtă.
întunecată şi liniştită
unde toate complexele
refulate încep să-1 roadă,
el va intra într-o
stare de tensiune în care
va înregistra pînă la extrem
chiar şi cel
mai slab stimul. Tot astfel
pot să acţioneze şi
situaţiile schim
bătoare ale vieţii şi să
transforme pe loc tipul,
fără a modifica
însă durabil atitudinea
predilectă, ceea ce
înseamnă că, în ciuda
unei extraversii ocazionale,
introvertitul rămîne, ca şi
extraver
titul, ceea ce a fost mai înainte.
552.în concluzie: funcţia
primară îmi pare a fi mai
impor
tantă decît funcţia
secundară. Intensitatea
funcţiei primare re
prezintă factorul
hotărîtor. Ea depinde
de tensiunea psihică
ge
nerală, adică de
cantitatea acumulată
de libido disponibil.
Această acumulare
depinde de o stare de
fapt complexă, rezul-
VII
PROBLEMA ATITUDINILOR
TIPICE ÎN ESTETICĂ
553. E de la sine înţeles că
toate domeniile spiritului uman
care se ocupă direct sau
indirect de psihologic îşi aduc
contribuţia la chestiunea care
ne preocupă aici. După ce am
ascultat glasul filozofului, al
poetului, al medicului, al
cunoscătorului de oameni, să
dăm acum cuvîntul
esteticianului. în esenţa ei,
estetica este psihologie
aplicată şi ea se ocupă nu doar
de substanţa estetică a
lucrurilor, ci şi — poate într-o
măsură chiar mai mare — de
problema psihologică a
atitudinii estetice. Un fenomen
fundamental precum opoziţia
dintre introversie şi extraversic
nu putea să scape multă
vreme atenţiei esteticianului,
căci modul în care arta şi
frumosul sînt resimţite şi
contemplate este atît de diferit
17 Această tensiune, respectiv
relaxare, poate fi ocazional
identificată şi în tonusul
musculaturii. De regulă, ea se
exprimă prin muşchii feţei.
de la un individ la altul, îneît
acest contrast nu putea să nu
trezească interes. Exceptînd
numeroase particularităţi indivi-
duale mai mult sau mai puţin
unice ale atitudinii, există două
forme fundamentale opuse, numite de
Worringer empatie (Ein-fiihlung) şi
abstracţie (Abstraktion)1.
Definiţia pe care el o dă
empatiei se sprijină, în
principal, pe teoria lui Lipps. La
Lipps, empatia este
„obiectivarea de sine într-un
obiect distinct de eu, indiferent
dacă ceea ce s-a obiectivat
merită sau nu numele de
sentiment.” „Percepînd un
obiect, siml ca şi cum ar veni
din el sau ar zăcea în el, ca fiind
de perceput, un impuls către un
mod determinat de comportament
interior. Acesta parc dat de el, co-
municat mie de el.”2 Jodl oferă
următoarea explicaţie: „Aparen-
ţa sensibilă creată de artist nu
este doar prilejul de a ne
reaminti,
1Wilhelm Worringer, Abstraktion
und Einjiililung, 1911.
2Lipps, Leitfaden der Psychologie,
ed. a Ii-a, 1906, pp. 193
ş.
 314 TIPURI PROBLEMA 315
PSI ATITUDIN
HO ILOR
LO TIPICE
GIC
E
pe baza legilor asociaţiei, de estetică în cursul empatiei
trăiri înrudite; ci prin faptul că ea după cum urmează: „Plăcerea
se subordonează legilor generale estetică este plăcere de sine
ale externalizării3 şi ne apare ca un ce obiectivată.”6 Corespunzător,
situat în afara noastră, ne calc frumoasă doar acea formă
proiectăm în ea procesele în care poţi să te transpui.
lăuntrice pe care ea le reproduce Lipps spune: „Doar în
în noi şi îi conferim astfel însu- 3Prin extemalizare, JodI
fleţire estetică — termen care ar înţelege localizarea
fi de preferat aceluia de «cm- percepţiei senzoriale în
patie», pentru că în cazul acestei spaţiu. Auzim sunetele nu in
introiecţii a propriilor stări in- ureche şi vedem culorile nu in
terioare în imagine este vorba nu doar de ochi, ci în obiectul
sentimente, ci de procese lăuntrice localizat în spaţiu. JodI,
de orice fel.”4 Lehrbuch der Psyclwlogie, ed. a
IlI-a, 1908, voi. II,
554. Wundt situează empatia
p. 247.
printre procesele elementare de
4Loc. cir., I, p. 436.
asimilaţie? Empatia este deci
5Wundt, Grwtdzuge der
un fel de proces de percepţie,
physiologischen Psycliologie, cd. a
caracterizat de transferul afectiv al V-a, 1903,
unui conţinui psihic esenţial în voi. III, p. 191.
obiect; acesta este astfel 6Worringer, loc. cit., p. 4.
asimilat subiectului şi este atît
de legat de el, îneît subiectul
se simte, ca să spun aşa, în
obiect. Aceasta este posibil
atunci cînd conţinutul proiectat
este legat într-o măsură mai
mare de subiect dccît de
obiect. Cu toate acestea, su-
biectul nu se simte ca proiectat în
obiect, ci obiectul introiectat îi apare
ca însufleţit şi vorbind din sine
îasuşi. Proiecţia — se cuvine
precizat — este in sine şi de
regulă un eveniment in-
conştient care nu se află sub
control conştient. în schimb,
este posibilă imitarea
conştientă a proiecţiei printr-o
propoziţie condiţională, ca de
pildă: „Dacă aţi fi tatăl meu”,
împrejurare care face posibilă
situaţia empatetică. De regulă,
proiecţia transferă conţinuturi
inconştiente în obiect, motiv
pentru care empatia este
denumită în psihologia
analitică şi transfer (Freud). Empa-
tia este deci o extraversie.
Worringer defineşte trăirea
măsura în care există empatie,
formele sînt frumoase. Frumu seţea
lor este trăirea m ea ideală, liberă
în ele.” 7 Forma în carenu te poţi
transpune esteurîtă. în felul acesta
sînt fixate şi limitele teoriei
empatiei, căci există opere de artă
care, după cum subliniază
Worringer, nu corespund creaţiei
artistice a atitudiniiempatetice.
555. Este anume vorba de
formele de artă orientale şi
exotice.
O lungă tradiţie a făcut ca la noi,
occidentalii, „frumosul şi ade
vărul natural” să fie criteriul
frumosului artistic; el este şi acela
al artei greco-rom ane şi al artei
occidentale în general (excep-
tînd unele stiluri din Evul Mediu).
Atitudinea noastră generală
faţă de artă a fost dintotdeauna
em patetică şi putem socoti fru
mos doar acel lucru asupra căruia
ne putem exersa em patia. Da
că form a artistică a obiectului
este contrară vieţii, este adică
anorganică sau abstractă, nu
putem să ne transpunem viaţa în
ea. („Ceea ce percep empatetic
este viaţă în mod cu totul gene
ral” — Lipps.) Ne putem transpune
doar în forme organice, ade
vărate potrivit cu natura şi dotate
cu voinţă vitală. Şi totuşi exis
tă o altă form ă de artă, principial
alta, un stil opus vieţii, care
neagă voinţa vitală, se deosebeşte
de viaţă şi revendicăcu toate
acestea frum useţe. Acolo unde
creaţia de artă produce form e
contrare vieţii, anorganice,
abstracte, nu m ai poate fi vorba de
o voinţă artistică izvorîtă dintr-o
nevoie de em patie, ci mai de
grabă de o nevoie nem ijlocit opusă
em patiei, deci de o tendinţă
de oprim are a vieţii. „Polul opus al
nevoii de em patie ne pare
a fi im pulsul către abstracţiune.
”8
556. în legătura cu
psihologia impulsului către
abstracţiune
W orringer spune: „Care sînt
prem isele psihice ale
im pulsului
către abstracţiune? Avem a
le căuta în sentim entul
cosm ic al
acelor popoare, în atitudinea
lor psihică faţă de univers. în
vre
me ce impulsul către empatie
are drept condiţie fericită o
relaţie
panteistă de intim itate dintre
om şi fenom enele lumii
înconju
rătoare, im pulsul către
abstracţiune este urm area
unei m ari ne
linişti a om ului datorată
fenom enelor lumii exterioare
şi cores-
7Lipps, Ăsthetik, p. 247.
8Worringer, loc. cit., p. 16.
316 TIPURI PROBLEMA 317
PSIHO ATITUDINIL
LOGIC OR TIPICE
E
punde din punct de vedere este deci centripetală, adică
religios unei nuanţe intens trans- producătoare de introvertire.
cendentale a tuturor Noţiunea de abstracţiune a
reprezentărilor. Considerăm lui Worringer corespunde
această stare drept o uriaşă astfel atitudinii introvertite. E
agorafobie spirituală. Cînd Tibul semnificativ faptul că el
spune: „primum in mundo fecit desemnează prin spaimă sau
deus timorem”9, putem să ne gîndim timiditate influenţa
că acelaşi sentiment de spaimă exercitată de obiect. Cel
stă la baza creaţiei artistice.10 care abstractizează s-ar
comporta prin urmare faţă de
557. într-adevăr, empatia
obiect ca şi cum acesta ar
presupune o disponibilitate,
poseda însuşirea de a crea
o încredere a subiectului
spaimă, respectiv ar avea un
faţă de obiect. Empatia este
efect păgubitor sau
o mişcare disponibilă ce vine
primejdios de care ar trebui
în întîmpinare, o mişcare ce
să se apere. Această
transferă conţinutul
însuşire aparent apriorică a
subiectiv în obiect şi
obiectului este şi ea, fără
provoacă astfel o asimilare
îndoială, o proiecţie,
subiectivă, cauză a unei
respectiv un transfer, dar
bune înţelegeri, reale sau
unul de natură negativă.
simulate, între subiect şi
Trebuie să presupunem deci
obiect. Un obiect pasiv
că actului de abstracţie îi
poate să fie într-adevăr
premerge un act inconştient
asimilat subiectiv fără ca să
de proiecţie, în care
fie cu nimic modificate
conţinuturi negativ accentuate
calităţile sale veritabile. Prin
sînt transferate asupra obiectului.
transfer, ele sînt doar voalate,
9 Primul lucru creat de Dumnezeu a
eventual chiar violentate.
fost frica. 10 Worringer, loc. rit.,
Empatia poate crea
pp. 16 ş. urm.
asemănări şi comunităţi
aparente care nu există în
sine. Se poate înţelege de
aceea lesne că trebuie să
existe şi un alt gen de raport
estetic cu obiectul, anume o
atitudine care nu vine în
întîmpinarea acestuia, ci mai
degrabă tinde să se
îndepărteze de el şi să se
pună la adăpost de influenţa
lui, declanşind in subiect o
activitate psihică destinată
să o paralizeze. Empatia
presupune că obiectul este
cumva vid şi că ea îl poate
umple cu propria-i viaţă.
Abstracţiunea, în schimb,
presupune că obiectul este
cumva viu şi activ şi
încearcă de aceea să se
sustragă influenţei sale.
Atitudinea abstractizantă
558.Cum empatia, asemenea
abstracţiei, este un act conşti
ent, iar acestuia îi premerge o
proiecţie inconştientă, ne
putem
întreba dacă un act
inconştient nu premerge
empatiei. Deoarece
esenţa empatiei este
proiecţia de conţinuturi
subiective, actul in
conştient care îi premerge
trebuie să fie contrariul ei,
anume o
blocare a eficienţei obiectului.
Obiectul este cumva golit,
lipsit
de activitate proprie şi
transformat într-un recipient
apt să pri
mească astfel conţinuturile
subiective ale individului
care prac
tică empatia. Acesta încearcă
să-şi proiecteze viaţa în obiect
şi
să o experimenteze în el,
este de aceea necesar ca
autonomia
obiectului ca şi diferenţa lui
faţă de subiect să nu fieprea
mari.
Prin actul inconştient care
premerge empatiei, puterea
obiectului
este depotenţializată sau
supracompensată, prin
aceea că subiec
tul se supraordoncază
inconştient şi rapid
obiectului. Supraordo-
narea poate avea loc doar
inconştient printr-o întărire a
semni
ficaţiei subiectului. Ceea
ce poate fi efectul unei
fantezii
inconştiente care fie
devalorizează şi slăbeşte
imediat obiectul,
fie înalţă subiectul şi îl
supraordonează obiectului.
559.Abia astfel apare acea declivitate
de care arc nevoie em
patia pentru a transfera
conţinuturile subiective
asupra obiectu
lui. Cel care
abstractizează se află
într-o lume teribil de însu
fleţită care încearcă să-1
strivească cu atotputernicia
ei; de aceea
el se retrage în sine spre a
descoperi formula salvatoare,
potri
vită a-i spori valoarea
subiectivă astfel îneît el să
poată cel puţin
face faţă influenţei
obiectului. în schimb, cel
care întreţine un
raport empatetic cu
obiectul trăieşte într-o lume
care are nevoie
de sentimentul său
subiectiv pentru a avea
viaţă şi suflet. Plin
de încredere, el
împrumută lumii
însufleţire, în vreme ce
indi
vidul care abstractizează
se retrage neîncrezător
din faţa demo
nilor obiectelor şi îşi înalţă
din construcţii abstracte o
lume opu
să, protectoare.
560. Amintindu-ne de ceea ce am spus în
capitolul precedent,
vom recunoaşte fără dificultate în
empatie mecanismul extraversiei,
şi în abstracţiune pe acela al
introversiei. „Starea de nelinişte
interioară a omului provocată de
fenomenele lumii exterioare ”
nu e nimic altceva decit teama de
excitaţii a introvertitului, care
din pricina sensibilităţii şi a realizării
sale mai profunde are o
318 TIPURI PSIHOLOGICE altfel decît
spaimă efectivă în faţa schimbării occidentalului care
prea rapide şi prea puternicea îşi însufleţeşte
excitaţiilor. Abstracţiunile sale au obiectul prin em-
drept scop exclusiv să cap t eze, patie. Pentru oriental,
în limitele legităţii, iregularitatea obiectul este a priori viu
şi schimbarea, graţie unei şi dominator,
noţiuni generale. E de la sine motiv pentru care el
înţeles că această procedură, în se retrage din faţa
esenţă magică, este din plin lui şi îşi abstrage
dezvoltată de primitivi, ale căror impre
semne geometrice posedă o siile. O imagine
valoare mai degrabă magică perfectă a atitudinii
decit estetică. orientale ne este
oferită de
561.Worringer spune pe bună
Buddha in Predica
dreptate: „Chinuite de
focului, în care se
ansam
spune: „Totul c în
blul confuz şi de jocul
flăcări.
schimbător al fenomenelor
Ochiul şi toate
vieţii exte
simţurile sînt în
rioare, astfel de popoare
flăcări, aprinse de
erau stăpînite de o imensă
focul iubirii,
nevoie de
de focul urii, de focul
linişte. Fericirea pe care o
seducţiei, naşterea,
căutau în artă nu rezida în
bătrîncţca şi
faptul de
moartea,
a se cufunda în lucrurile lumii
durerea şi jalea,
exterioare, de a se delecta cu sine
supărarea, suferinţa
însuşi în ele, ci în faptul
şi deznădejdea îl
de a scoate fiecare lucru
aprind.
aparţinînd
Lumea întreagă e în
lumii exterioare din
flăcări; lumea
condiţia sa arbitrară şi
întreagă e învăluită
aparent întîmplătoa-
de fum,
re, de a-1 înveşnici prin
lumea întreagă e
apropierea de forme
mistuită de foc;
abstracte şi de a
lumea întreagă se
descoperi astfel un punct
cutremură.”
neclintit în fuga
564.Această privelişte
fenomenelor.””
înspăimîntătoare
562.„Aceste forme
şi plină de
abstracte, legice sînt
suferinţă
deci singurele şi cele
a lumii determină
mai înalte în care omul
atitudinea
se poate odihni faţă cu
abstractizantă a
imensa confuzie
budistului; printr-o
pe care o oferă
11Loc. cit., p. 18.
imaginea lumii.”12
12Loc. cit., p. 21.
563.După cum spune
Worringer, tocmai
formele de artă şi
religiile orientale sînt
acelea care atestă o
atitudine abstractivă
faţă de lume.
Orientalului lumea
trebuie să-i apară în
genere
 PROBLEMA 319 pentru că el nu 1-a diferenţiat
ATITUDINILOR TIPICE ca funcţie subiectivă
disponibilă.
impresie asemănătoare a ajuns
şi Buddha, potrivit legendei, să- 565. Abstracţiunea
şi împlinească destinul. apare de aceea ca o
Vivifierea dinamică a obiectului funcţie care combate
ca fundament al abstracţiunii „participarea mistică”
este perfect exprimată de primordială. Ea separă de
limbajul simbolic al lui Buddha. obiect pentru a distruge
Această vivifiere nu se sprijină înlănţuirea de el. Ea duce
pe empatie, ci corespunde unei pe de-o parte la crearea
proiecţii apriorice inconştiente, de forme artistice, pe de
unei proiecţii existînd, de fapt, alta la cunoaşterea
de la bun început. Expresia obiectului. Tot astfel şi
„proiecţie” apare chiar ca funcţia empatiei este un
inadecvată pentru a desemna organ al creaţiei artistice,
corect fenomenul. Proiecţia cit şi al cunoaşterii. Dar ca
este un act care se desfăşoară, are loc pe o cu totul altă
şi nu starea existentă de la bază decît abstracţiunea.
început, despre care e vorba După cum aceasta este
aici. După părerea mea, întemeiată în semnificaţia
aceasta din urmă poate fi mai şi puterea magică a
bine exprimată de noţiunea lui obiectului, tot astfel
Levy-Bruhl, „participation mystique” empatia este întemeiată
care denumeşte raportul în semnificaţia magică a
primordial al primitivului cu subiectului care pune
obiectul său. Obiectele stăpînire pe obiect graţie
primitivului sînt vivifi-cate unei identificări mistice.
dinamic, sînt încărcate de După cum primitivul este,
materie sau forţă energizantă pe de-o
(nu întotdeauna însufleţită, aşa
cum presupune ipoteza
animistă!) şi au de aceea un efect
psihic direct asupra omului,
care se explică prin faptul că
omul este din punct de vedere
dinamic identic cu obiectul său.
De aceea, în anumite limbi
primitive, obiectele de uz
curent aparţin genului animat
(sufixul condiţiei animate). Tot
astfel, pentru atitudinea
abstractizantă obiectul este o
priori vi-vificat şi activ; el nu are
nevoie de empatie, dimpotrivă,
el influenţează atît de puternic
îneît constrînge la introvertirc.
Investirea libidinală
inconştientă, puternică, a
obiectului vine de la
participarea sa mistică la
inconştientul individului cu
atitudine introvertită. Ceea ce
reiese clar din cuvintele lui
Buddha: focul casnic este identic cu
focul libidoului subiectului, cu
pasiunea lui arzătoare care însă
îi apare acestuia ca obiect
320 TIPURI PROBLEMA 321
PSIHO ATITUDINIL
LOGIC OR TIPICE
E
parte, influenţat magic de forţa deoarece obiectul, dată fiind lipsa
fetişului, tot astfel el este, pe de lui de viaţă, este neprimejdios.
altă parte, vrăjitorul şi Această caracterizare este, fireşte,
acumulatorul de forţă magică ce schematică şi ea nu îşi propune să
conferă „încărcătură” fetişului (cf. exprime întreaga esenţă a
în acest sens ritul churinga al austra- atitudinii extravertite sau
lienilor13). Depotenţializarea introvertite, ci doar să sublinieze
inconştientă a obiectului care prc- unele nuanţe care însă oricum nu
merge actului empatetic este de sînt lipsite de o deosebită
asemenea o stare de durată a importanţă.
unei accentuări scăzute a
566. După cum prin
obiectului. în schimb, la tipul
empatie individul se
empatetic, conţinuturile
savurează, fără să îşi dea
inconştiente sînt identice cu
seama, pe sine în obiect, tot
obiectul şi îl fac pe acesta să
astfel cel care abstractizează
apară lipsit de viaţă şi
13Spenccr şi Gillen, The Northern
neînsufleţit14, motiv pentru care
Tribes uf Central Australia, 1904.
empatia este necesară
14Deoarece conţinuturile
cunoaşterii esenţei obiectului. S-
inconştiente ale tipului
ar putea vorbi în acest caz de o
empatetic sînt, şi ele, i
permanentă abstracţiune incon-
lative.
ştientă, care prezintă obiectul ca
neînsufleţit. Căci abstracţia are
întotdeauna acest efect: ca distruge
activitatea proprie a obiectului, în
măsura în care se află într-un
raport magic cu sufletul
subiectului. De aceea tipul
abstracţiv foloseşte conştient
abstracţiunea spre a se apăra de
influenţa magică a obiectului. Din
condiţia ncînsufleţirii apriorice a
obiectelor rezultă şi o relaţie de
încredere pe care tipul empatetic
o stabileşte cu lumea; nu există
nimic care l-ar putea oprima pe
acesta sau influenţa în chip ostil,
fiindcă doar el conferă obiectului
viaţă şi suflet, cu toate că pentru
conştiinţa lui lucrurile se prezintă
exact pe dos. în schimb, pentru
cel care abstractizează, lumea
este plină de obiecte puternic
eficiente şi de aceea
primejdioase, motiv pentru care
el se teme şi este conştient de
neputinţa lui şi se retrage din
faţa unei prea mari atingeri cu
lumea, spre a crea acele idei şi
formule prin care speră să deţină
supremaţia. Psihologia sa este
din acest motiv aceea a oprimatului, în
vreme ce lipul empatetic are faţă de
obiect o siguranţă apriorică,
reflectînd la impresia pe care i-o
face obiectul se contemplă, fără
să ştie, pe sine însuşi. Căci ceea
ce transpune individul prin empatie
în subiect este chiar propria-i
fiinţă, adică propriul său conţinut
inconştient, iar ceea ce gîndeşte
individul care abstractizează
despre impresia produsă de
obiect sînt propriile lui sen-
timente care i-au apărut în obiect.
Este de aceea limpede că pentru
o înţelegere reală a obiectului
sînt necesare ambele funcţii, de
asemenea pentru creaţia de artă
autentică. Cele două funcţii sînt
de altfel tot timpul prezente în
individ, doar că, de cele mai
multe ori, inegal diferenţiate.
Worringcr consideră că rădăcina
comună a acestor două forme
fundamentale de trăire estetică
stă în impulsul către ieşirea din
sine15 {Selbstentăuficrung). în ca-
zul abstracţiunii, omul tinde „prin
contemplarea necesarului şi a
inevitabilului să fie eliberat de
întîmplătorul condiţiei umane şi
de arbitrarul aparent al existenţei
organice generale”. Faţă de
abundenţa tulburătoare şi
impresionantă a obiectelor vii,
omul îşi creează o abstracţiune,
adică o imagine abstractă
generală în care impresiile sînt
exorcizate într-o formă
reglementară. Această imagine
posedă semnificaţia magică a
unei protecţii faţă de schimbarea
haotică a evenimentelor trăite.
Cufundîndu-se în imagine, omul
se pierde astfel în ea, incit
adevărul său abstract se situează
în cele din urmă deasupra
realităţii vieţii, pe care o reprimă
în genere fiindcă i-ar putea
tulbura desfătarea cu frumuseţea
abstractă. El se ridică astfel la
nivelul abstracţiunii, se identifică
cu valabilitatea eternă a imaginii
sale şi încremeneşte în ea,
transformînd-o într-o formulă
eliberatoare. în felul acesta el
iese din sine şi îşi transferă viaţa
propriei abstracţiuni, în care se
cristalizează cumva.
567. Proiectîndu-şi
activitatea şi viaţa în obiect,
tipul empatetic se transportă
şi pe sine în el, în măsura în
care conţinutul proiectat
reprezintă o parte
componentă esenţială a
subiectului. El devine
obiect, se identifică cu
acesta şi se îndepărtează
de sine. Obiectivizîndu-se, el
se de-subiectivizează.
Worringcr spune: „Proiectînd
această voinţă activă în alt
obiect, noi sîntem în celălalt
obiect. Sîntem eliberaţi de
şinele nostru individual, atîta
15 Loc. cit., p. 26.
322 TIPURI PROBLEMA 323
PSIHO ATITUDINIL
LOGIC OR TIPICE
E
timp cit ne absorbim cu impulsul mijlocindu-i ieşirea din sine.
nostru vital lăuntric într-un obiect După cum arată experienţa
exterior, într-o formă exterioară. psihologică curentă, există
Ne simţim individualitatea curgînd foarte numeroase persoane
cumva între limite ferme în raport care se identifică total cu
de diferenţierea nelimitată a funcţia lor orientată (cu
conştiinţei individuale. în atare funcţia „valoroasă”) — între
obiectivare de sine stă ieşirea din alţii şi tipurile pe care
sine. Această afirmare a trebuinţei tocmai le-am descris aici.
noastre individuale de activitate Identificarea cu funcţia
reprezintă totodată o limitare a 16Loc. cit., p. 27.
posibilităţilor ei nelimitabile, o 17Fr. Th. Vischer oferă în
negare a diferenţierilor ei romanul Auch Einer o
ireconciliabile. Ne instalăm cu descriere perfectă a
impulsul nostru lăuntric către obiectelor dotate cu viaţă.
activitate în limitele acestei 18Ci. în legătură cu gîndirea
obiectivări.”16 După cum pentru orientată: Jung, Wandlungen
cel care abstractizează, imaginea und Symbole
abstractă reprezintă un cadru, un der Libido, pp. 7 ş. urm.
zid de protecţie împotriva (reeditare: Symbole der
efectelor distrugătoare ale Wandlung [Gesammelte Wer-
obiectelor17 inconştient dotate cu ke, V|).
viaţă, pentru tipul empatetic,
transferul asupra obiectului asigură
protecţia împotriva disoluţiei prin
factori lăuntrici subiectivi care
constau în posibilităţile
nemărginite ale fanteziei şi în
impulsurile corespunzătoare către
activitate. După cum, potrivit lui
Adler, nevroticul introvertit se agaţă
de o „linie de conduită fictivă”, tot
astfel nevroticul extravertit se
agaţă de obiectul transferului său.
Introvertitul îşi abstractizează
„linia de conduită” din
experienţele sale bune şi rele
legate de obiect şi se
încredinţează formulei ca unui
mijloc de apărare faţă de po-
sibilităţile nemărginite ale vieţii.
568. Empatie şi
abstracţiune, extraversie şi
introversie sînt mecanisme
de adaptare şi de protecţie.
în măsura în care fac
posibilă adaptarea, ele îl
feresc pe om de primejdiile
exterioare, în măsura în care
sini funcţii orientate1*, ele îl
eliberează pe om de
instinctualul întîmplător, ba
chiar îl feresc de el,
orientatăare avantajul incontestabil de a schim b a trăit multe sute de
timă la aşteptările
permite o adaptare op mii de ani în stare de
şi revendicările colective şi în plus barbarie, mo
evitarea, prin ieşirea din sine, a durile funcţionale arhaice sînt
funcţiilor inferioare, nediferenţiate în el virtualmente
şi neorientate. „Lipsirea de sine” este din extraordinar de
lităţii sociale o
punctul de vedere al mora vii şi uşor de activat. Dacă
virtute specială. Pe de altă parte anum e funcţii sînt
însă, identificarea cu funcţia dezintegrate prin
orientată prezintă un mare retragerea libidou lui, bazele lor
dezavantaj, acela aldegenerării arhaice se activează în incon
individului. ştient.
570.Această stare sem nifică o
569.Omul este fără îndoială
disociere a personalităţii prin
capabil de o me c anizare de largi
aceea că funcţiile arhaice nu
proporţii, dar nu atît totuşi îneît
au relaţii directe cu conştiinţa,
să renunţe cu totul şi fără pa
deci
gubă la sine. Cu cît se
nu există punţi între
identifică mai mult cu o funcţie
conştient şi inconştient. Cu
anume,
cît ieşirea din
cu atît o investeşte libidinal
sine merge mai departe, cu
mai mult şi cu atît mai mult
atît avansează şi arhaizarea
retrage
funcţiilor
libidoul din alte funcţii.
inconştiente. în felul acesta
Acestea sînt capabile să
creşte şi semnificaţia
suporte un timp
inconştientu
mai îndelungat retragerea unei mase
lui. Acesta începe apoi să
importante de libido; dar
tulbure sim ptom atic funcţia
la un moment dat, ele
orientată
reacţionează totuşi.
şi astfel se instalează acel
Rctrăgîndu-li-se libi
circulus vitiosuscaracteristic pe
doul, ele ajung treptat sub
care
pragul conştiinţei, legătura lor
îl întîlnim în cazul atîtor
aso
nevroze: om ul încearcă să
ciativă cu conştiinţa se
compenseze
relaxează şi ele se scufundă
influenţele inconştiente care
astfel, încetul
îl tulbură prin prestaţii
cu încetul, în inconştient. Ceea
deosebite
ce echivalează cu o dezvoltare
ale funcţiei orientate, cursă
regresivă, anume cu o
care se continuă eventual
reîntoarcere a funcţiei relativ
pînă la
dezvoltate
prăbuşirea nervoasă.
la un stadiu infantil, în cele din
Posibilitatea ieşirii din ne si
urmă arhaic. Dar cum omul nu
prin identifica
a tră it d ecît relativ puţine
re cu funcţia orientată se
m ilen ii în sta re d e
sprijină nu doar pe limitarea
civilizaţie, în
unilaterală
324
TIPU RI PSIHO LO GIC E
la o singură funcţie, ci şi pe
VIII
faptul că esenţa funcţiei
orientate este un principiu care
pretinde ieşirea din sine. Astfel,
orice funcţie orientată pretinde
excluderea severă a tot ceea
ce nu i se potriveşte. Gîndirea
exclude toate afectele
supărătoare, după cum
afectele exclud toate gîndurile
supărătoare. Fără refularea
restului, funcţia orientată nu se
poate realiza. în schimb, auto-
reglarea organismului viu
pretinde firesc armonizarea
fiinţei umane; iată de ce este
necesar să se ţină seama de
funcţiile mai puţin avantajate
ca fiind o necesitate vitală şi o
sarcină inevitabilă a educaţiei
neamului omenesc.
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
FILOZOFIA MODERNĂ
1. Tipurile lui James
571.Şi îh noua filozofie
pragmatică s-a descoperit
existenţa
a două tipuri, şi anume de
către William James. El
afirmă: „Isto
ria filozofiei este în bună
măsură o ciocnire de
temperamente
umane (dispoziţii
caracterologice).”1
„Indiferent care îi este
temperamentul, un filozof de
meserie va încerca întotdeauna,
atunci cînd va filozofa, să
gîndească realitatea
temperamentului
propriu. Cu toate acestea,
temperamentul său
constituie o pre
judecată cu mult mai
puternică decît oricare din
premisele sale
mai obiective.
Temperamentul conferă
greutate argumentaţiei
sale într-o direcţie ori în
alta, ducînd, după
împrejurări, la o con
cepţie de viaţă mai
sentimentală sau mai
indiferentă, tot atît de
bine ca un fapt real sau un
principiu. Filozoful se încrede
în
temperamentul propriu. El
îşi doreşte o lume care să
se potri
vească cu temperamentul
său şi crede de aceea în
orice repre
zentare a lumii care i se
potriveşte. Simte că
oamenii posedînd
alt temperament nu sînt
corect acordaţi la
caracterul real al lumii
şi îi consideră, de fapt,
incompetenţi şi filozofi
slabi, oricît l-ar
depăşi în abilitate
dialectică. Dar în discuţiile însemnată dintre
publice, el nu poa premisele noastre nu este
te revendica doar din niciodată amintită.”2
raţiuni de temperament 572.James trece apoi la
autoritate şi dis caracterizarea celor
tincţie specială. De aici, o două tempera
anume lipsă de seriozitate mente: după cum în
în discuţia domeniul moravurilor şi
filozofică: cea mai al obiceiurilor de
1W.W. James, Pragmatism. A New Namefor Some Old Ways ofTMnking,
Londra, 1911, p. 6.
2Loc. cit., pp. 7 ş. urm.
326 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 327
PSIHO lN FILOZOFIA
LOGIC MODERNĂ
E
viaţă se disting indivizi două mentalităţi. în cele ce
convenţionali şi indivizi cu urmează vom avea prilejul să
atitudine nonconformistă, în cercetăm mai îndeaproape aceste
politică: oameni cu convingeri caracterizări. Este interesantă
autoritare şi anarhişti, în părerea lui James despre
beletristică: academişti şi realişti, prejudecăţile pe care cele două
în artă: clasici şi romantici, tot tipuri le nutresc unul faţă de
astfel în filozofie, crede James, celălalt. „Ele se desconsideră
există două tipuri, anume reciproc. Opoziţia lor tipică a jucat
„raţionalistul” şi „empiristul”. un anume rol în filozofia tuturor
Raţionalistul este „adoratorul timpurilor, tot
principiilor abstracte şi veşnice”.
Empiristul este „iubitorul de fapte reale
în toată varietatea lor
neşlefuită”3. Deşi nimeni nu se
poate lipsi nici de realităţi, nici de
principii, din asumarea lor rezultă
totuşi puncte de vedere absolut
diferite, după cum accentul este
deplasat într-o direcţie sau alta.
Pentru James „raţionalismul” este
sinonim cu „intelectualismul”, iar
„empirismul” cu „senzualismul”. Cu
toate că această asimilare nu re-
zistă, ne vom rezerva pentru mai
tîrziu critica ei, continuînd să
expunem mai întîi ideile lui
James. După opinia acestuia, de
intelectualism se leagă o tendinţă
idealistă şi optimistă, în vreme ce
empirismul înclină către
materialism şi către un optimism
doar condiţionat şi incert.
Raţionalismul (intelectualismul)
este întotdeauna monist. El
începe cu întregul şi cu
universalul şi uneşte lucrurile.
Empirismul, în schimb, începe cu
partea şi face din întreg o colecţie.
El s-ar putea numi pluralist.
Raţionalistul este un om al
sentimentului, empiristul este o
fiinţă îndărătnică. Cel dintîi
înclină în mod firesc să creadă că
voinţa este liberă, cel din urmă
înclină către fatalism.
Raţionalistul este uşor dogmatic
în constatările sale, empiristul, în
schimb, este sceptic.4 James îl
denumeşte pe raţionalist „tender-
minded” (cu spirit delicat), iar pe
empirist „tough-minded” (cu spirit
tenace). El încearcă să caracterizeze
astfel natura particulară a celor
astfel şi astăzi. Filozoful detip nominalismul principiului
«tough-minded» îl consideră pecel extraversiei. Fără îndoială că
de tip «tender-minded» sentimental, în şi con
schimb acesta îl socoteşte pe primul troversa universal iilor ţine în
lipsit de fineţe, necioplit sau brutal. primul rînd de acele opoziţii
Fiecare îl consideră pe celălalt isto
inferior.”5 rice de temperamente din
filozofie la care face aluzie
573. James aşază pe
James. Pe
următoarele două coloane
baza acestor corelaţii e la
calităţile celor
îndemînă să ne gîndim în
două tipuri:
Tender-minded: Tough-minded: cazul tipului
raţionalist empirist „tender-minded” la introvertit, în
(urmează principii) (urmează
realităţi) cel al tipului „tough-minded”
intelectualist senzualist la extravertit. Rămîne să
idealist materialist
optimist pesimist cercetăm mai îndeaproape
religios ireligios
indeterminist determinist, fatalist dacă aceste
monist pluralist aprecieri sînt sau nu
dogmatic sceptic
justificate.
574. Această punere în
575. După ştiinţa mea —
paralel atinge unele
fireşte limitată —, scrierile
probleme pe care
lui
le-am întîlnit deja în capitolul
James nu conţin definiţii sau
despre nominalism şi
descrieri mai amănunţite ale
realism. Ti
celor
pul „tender-minded”are
două tipuri, deşi el se referă
anumite trăsături comune cu
de mai multe ori la ele,
realistul,
desem-
iar tipul „tough-minded”cu
nîndu-le şi prin „thin”, respectiv
nominalistul. După cum am
„thick”. Flournoy6 îl explică
expli
pe „thin” prin „mince, tenu, maigre,
cat mai sus, realismul
chetif, iar pe „thick” prin
corespunde principiului
. într-
„epais, solide, massif, cossu”
introversiei, iar
un rind, James foloseşte pen-

3Loc. cit., p. 9. 5Loc. cit., pp. 12 ş. urm.

4Loc. cit., pp. 6Th. Floumoy, La philosophie de W.
10 ş. ur James, 1911, p. 32.
 328 TIPURI
PSI
HO
LO
GIC
E
tru „tender-minded” expresia „soft-
headed”, deci ad Htteram, „cu capul
moale”. „Soft”, ca şi „tender”,
semnifică moale, delicat blînd, lin,
uşor (abia perceptibil), deci ceva
slab, scăzut, dispunind de o forţă
redusă, spre deosebire de „thick”
şi „tough” care desemnează
calităţi rezistente, solide, greu
transformabilc, amintind de
natura substanţei. Flournoy
explică după cum urmează
ambele moduri de gîndire: „Cest
Topposition entre la facon de penser
abstractionniste — c’est-â-dire purement
lo-gique et dialectique, si chere aux
philosophes, mais qui n’inspire â James
aucune confiance et qui lui paraît fragile,
creusc, «chetive», parce que trop sevree du
contact des choses particu-licres — et la
facon de penser concrete, laquclle se
nourrit de faits d’experience ct ne quitte
jamais la rcgion terre â tcrre, mais solide,
des ecailles de tortucs ou autres donnees
positives.”7 Din acest comentariu nu
trebuie însă să tragem concluzia
că James privilegiază în chip
unilateral gîndirea concretă. El
preţuieşte ambele puncte de
vedere: „Facts are good of course
— give us lots of facts. Principles are
good — give us plenty of prin-ciples.”8
Un fapt este — se zice — nu doar
aşa cum este în sine, ci şi aşa
cum îl privim.
576. Desemnînd gindirea
concretă prin „thick” sau
„tough”, James dovedeşte că
pentru el ea are ceva
substanţial, rezistent, în
vreme ce gîndirea abstractă
îi pare slabă, subţire, palidă,
poate chiar, dacă e să ne
alăturăm interpretării lui
Flournoy, maladivă şi
debilă. O astfel de
interpretare este fireşte
posibilă doar legind aprioric
substanţialitatea de
realitatea concretă, ceea ce
este, după cum am spus, o
PROBLEMA 329
TIPURILOR ÎN
FILOZOFIA
MODERNĂ
chestiune de temperament.
Dacă gîn-ditorul „empiric”
atribuie gîndirii sale
concrete o substanţialitate
rezistentă, din punct de
vedere abstract aceasta este
o autoilu-
7Flournoy, loc. cil.: „Este vorba de
opoziţia dintre modul de a
gindi ab-
stracţionist — adică pur logic
şi dialectic, atît de îndrăgit
de filozofi, dar care
lui James nu-i inspiră nici un
fel de încredere, părîndu-i
fragil, găunos, «firav»,
căci lipsit de contactul cu
lucrurile particulare — şi
modul de a gîndi concret,
care se hrăneşte din fapte
ale experienţei şi nu
părăseşte niciodată
regiunile
comune, dar solide,
carapace de ţestoase sau
alte date pozitive.”
8James, loc. cit., p. 13:
[„Faptele sînt bune,
desigur — daţi-ne
cantităţi de
fapte. Principiile sînt
bune — daţi-ne belşug de
principii” — n. f.]
 zionare, căci substanţialitatea
— „duritatea” — revine
realităţii exterioare şi nu
gîndirii „empirice ”. Aceasta
din urmă se dove d eşte
chiar cu deosebire slabă şi
debilă, neştiind să se afirme
în raport cu faptele
exterioare, depinzînd
necontenit de datele sen - lumea de reprezentări a
zoriale, alergînd după ele şi
neputînd să se ridice mai
sus de activitatea care
doar clasifică sau
reprezintă. Din punctul de
vedere al gîndirii deci,
gîndirea concretă este
extrem de debilă şi lipsită
de autonomie, căci nu are
soliditate în sine, ci in
faptele exterioare care o
depăşesc în valoare
determinantă. Această
gîndire este caracterizată
de o serie de reprezentări
legate senzorialşi puse în
m işcare m ai puţin de o
activitate de gindire
lăuntrică şi mai mult de
schimbarea percepţiilor
senzoriale. O suită de
reprezentări concrete,
determ inată de percepţii
senzoriale nueste tocmai ceea
ce temperamentul abstract ar numi
gîndire, ciceea ce el ar
considera cel m ult a fi o
apercepţie pasivă.
577.Temperamentul, care preferă
gîndirea concretă şi îi con
feră acesteia substanţialitate,
este de aceea caracterizat
de pre
dominanţa reprezentării
senzorial determinate asupra
activităţii
aperceptive care izvorăşte
dintr-un act voliţional
subiectiv şi
urmăreşte să ordoneze
reprezentările mijlocite senzorial
potrivit
cu intenţiile uneiidei, adică,
mai pe scurt: acestui
tem peram ent
îi pasă m ai m ult de obiect;
obiectul este perceput
em patetic, el
se comportă cvasiautonom în
subiectu
lui şi atrage astfel după sine
concepţia. Acest
tem peram ent ex-
traverteşte deci. Gîndirea
extravertitului este
concretistă. Solidi
tatea lui nu se află în el, ci
întrucîtva în afara lui, în
faptele
percepute de el em patetic,
de unde şi calificarea de
„tough” a
lui James. Oricine sesituează de
partea gîndirii concrete,
oricine
preferă adică reprezentările
faptelor va vedea în abstracţie
ceva
slab şi debil, căci o va măsura
după soliditatea faptului
concret,
senzorial dat. Pentru cel care
se situează însă de partea
abstrac
ţiei, hotărîtoare este nu
reprezentarea senzorială, ci
ideea ab
stractă.
578.După opinia curentă, ideea
nu e nimic altceva decît ab
stracţia unei serii de
experienţe. Spiritul uman
este imaginat ca
o tabula rasainiţială care se
acoperă m ai întîi de
percepţia şi
experienţa lumii şi a vieţii.
Din acest punct de vedere,
care este
330 TIPURI experienţele activ,
PSIHOLOGICE dinăuntru în afară, şi
obligă la anumite
acela al scientismului
concluzii sau judecăţi.
nostru empiric, în cel
Aceste ordonări se
mai larg sens, ideea nu
desfăşoară nu întîm-
este altceva decît o
plător sau arbitrar, ci
abstracţie
răspund unor condiţii
epifenomenală, extrasă
sever preformate care
a posteriori din
nu sînt conţinuturi de
experienţe, de aceea
concepţii mijlocite de
mai slabă şi mai palidă
experienţă, ci
decît acestea. Ştim
reprezintă condiţiile a
însă că spiritul nu
priori ale
poate fi tabula rasa, căci
conceptualizării înseşi.
critica principiilor
Ele sînt idei ante reni,
noastre de judecată ne
condiţii formale, linii
arată că anumite
fundamentale, trasate
categorii ale gîndirii ne
aprioric, care atribuie
sînt date aprioric,
materiei experienţei o
adică înaintea oricărei
anume formă, în aşa fel
experienţe şi apar
îneît pot fi gîndite, aşa
simultan cu primul act
cum le-a interpretat şi
de gîndire,
Platon, ca imagini, într-o
constituindu-se în
oarecare măsură ca
chiar condiţiile
scheme sau ca
preformate ale
posibilităţi funcţionale
acestuia. Ceea ce a
înnăscute, care însă
demonstrat însă Kant
exclud alte posibilităţi
pentru gîndirea logică
sau cel puţin le limi-
este valabil într-o
tează. De aici şi faptul
măsură şi mai mare
că pînă şi cea mai
pentru psihic. Psihicul nu
liberă activitate spi-
este la început tabula rasa,
rituală, fantezia, nu
cum nu este nici spiritul
poate să vagabondeze
(domeniul gîndirii). Evident
în nemărginire (chiar
lipsesc conţinuturile
dacă poetul poate să
concrete, dar
simtă altfel), ci rămîne
virtualităţile
legată de posibilităţi
conţinutului sînt
preformate, de arhetipuri sau
aprioric date prin
imagini originare. Basmele
dispoziţia funcţională,
celor mai îndepărtate
ereditară şi preformată
popoare dezvăluie,
a priori. Psihicul nu este
prin asemănarea
altceva decît rezultatul
motivelor lor, această
modurilor de
legătură cu anumite
funcţionare ale
arhetipuri. Chiar
creierului seriei de
imaginile care stau la
strămoşi, un precipitat
baza teoriilor ştiinţifice
al încercărilor de
atestă atare limitare,
adaptare şi al
de exemplu eterul,
experienţelor seriei
energia, transformările
filogcnctice. Creierul
şi constanţa lor, teoria
sau sistemul funcţional
atomului, afinitatea etc.
nou apărut este deci
un instrument vechi,
destinat unor scopuri
precise, care nu apercepe
doar pasiv, ci ordonează
 PROBLEMA TIPURILOR 331 empiristul poa
ÎN FILOZOFIA MODERNA te să-şi structureze şi să-şi
form eze m ateria
579. După cum în
experienţei, dar el
spiritul celui care gîndeşte
o form ează potrivit noţiunii
concret precum
sale concrete, la rîndu-i
păneşte şi orientează
m odelată
reprezentarea dată
de experienţe anterioare.
senzorial, tot astfel în 580. Ce l care abstrage, în
spiritul celui care gîndeşte sch im b, dă fo rm ă po trivit cu un
model inconştient şi cunoaşte abia
abstract predom ină a posteriori,din fenomenul
im aginea origi modelat de el,ideea după care a format.
Potrivit psihologiei sale
nară fără conţinut şi deci şi aplicînd m ăsura propriului său
modus procedendiprocesului
nereprezentabilă. Ea spiritual al abstractizatorului, empiristul este
rămîne relativ in întotdeauna încli
nat să presupună că cel care
activă, atîta tim p cît abstractizează m odelează arbitrar
materia experienţei după anum e
obiectul este perceput ipoteze palide, slabe şi insufi
empatetic şi este ri ciente.
Premisa propriu-zisă, ideea sau
dicat la rangul de factor im aginea originară, este lafel de
determ inant al gîndirii. necunoscută celui care
abstractizează ca şi em piristului
Dacă obiectul teoria pe care, ulterior, el o va
elabora pe baza experienţei, după
nu este perceput un num ăr oarecare de
empatetic şi nu domină experim entări.
procesul spiritual, ener 581. După cum am
gia care i se refuză se arătat într-un capitol
întoarce în subiect. în mod anterior, unul ob
conştient, su servă obiectul individual şi
biectul este perceput se interesează de
em patetic şi astfel com portam entul
im aginile preform ate, individual al acestuia, altul
aţipite în el, sînt trezite la observă m ai cu seam ă
viaţă; drept urmare ele relaţiile de
apar ca factori
activi în procesul spiritual,
oricum însă sub o formă
nereprezen
tabilă, cum va ca regizori
nevăzuţi, acţionînd din
culise. Deoa
rece sînt doar posibilităţi
funcţionale activate,
im aginile nu au
conţinut, sînt
nereprezentabile şi tind
către realizare. Ele atrag
m ateria experienţei în
form a lor şi nu reprezintă
faptele, ci se
reprezintă pe ele însele în
fapte. Ele se îm bracă în
fapte, ca să
spun aşa. Ele nu sînt un
punct de plecare cunoscut,
precum datul
em piric în gîndirea
concretă, ci devin
accesibile abia o dată cu
modelarea inconştientă a
materiei experienţei. Şi
332 un fel de teorie specializată
care in psihiatrie bunăoară apare
TIPURI PSIHOLOGICE sub forma cunoscutei „mitologii
analogie dintre obiecte şi se cerebrale”; ea încearcă să explice
situează deasupra faptului un domeniu mai larg al expe-
individual, căci pentru el rienţei prin principii care sînt
legătura, unitatea în risipire a excelente pentru lămurirea
diversităţii, este mai plăcută şi unor complexe limitate de
mai liniştitoare. Pentru primul fapte, dar sînt cu totul
însă relaţia de asemănare este insuficiente pentru oricare altă
ceva de-a dreptul supărător şi utilizare. Şi invers: gîndirea
penibil, împie-dicîndu-1 chiar, abstractă, care îmbrăţişează un
după împrejurări, să ia act de fapt individual doar din pricina
originalitatea obiectului. Cu cit asemănării sale cu altul,
percepe obiectul mai empatetic, cu atît elaborează o ipoteză
îi recunoaşte mai mult universală, care reprezintă mai
originalitatea şi cu atît mai mult mult sau mai puţin pur ideea,
relaţia de asemănare cu un alt dar care are tot atît de mult
obiect îşi pierde pentru el orice sau tot atît de puţin de-a face cu
realitate. Dacă izbuteşte însă esenţa faptului concret pe cît
să perceapă empatetic şi are şi mitul, în forma lor
celălalt obiect, atunci el este în extremă, ambele moduri de
stare să simtă şi să înţeleagă gîndire produc mitologie, unul
asemănarea celor două obiecte se exprimă concret prin celule,
într-o măsură mult mai mare decît atomi, vibraţii, celălalt
acela care le observă doar din
afară. Din cauza faptului că
percepe empatetic întîi un
obiect, apoi altul, ceea ce
necesită timp, cel care gîn-
deşte concret ajunge doar
foarte încet să identifice
similitudinile care le leagă,
motiv pentru care gîndirea lui
are un aspect vîseos. Empatia
în schimb îi este fluidă. Cel
care abstractizează sesizează
rapid asemănarea, înlocuieşte
obiectele individuale prin ca-
racteristici generale şi
modelează această materie a
experienţei prin propria
activitate de gîndire, care însă
este tot atît de puternic
influenţată de imaginea
originară „fantomatică”, pe cît
este gîndirea concretă de
obiect. Cu cît influenţa
obiectului asupra gîndirii este
mai mare, cu atît el îşi
întipăreşte trăsăturile mai adînc
în imaginea gîndirii. Cu cît
obiectul acţionează mai puţin
în spirit, cu atît mai energic îşi
pune ideea apriorică pecetea
pe experienţă. Importanţa
supradimensionată a obiectului
empiric creează apoi în ştiinţă
 PROBLEM A TIPURILOR lN atît de m ult pe cît ar face-
FILOZOFIA M ODERNĂ
3 33 o absenţa
punctelor de vedere empirice.
prin idei „eterne”. Empirismul extrem
583.Sînt de aceea de părere
are cel puţin avantajul de a
că termenii lui James
reprezenta cît mai fidel posibil
„tender-
faptele. Ideologismul extrem are
minded” şi „tough-
însă avantajul de a reflecta
minded” sînt doar în parte
formele apriorice, ideile sau ima -
intuitivi, în reali
ginile originare. Rezultatele
tate ei trădează o
teoretice ale celui dinţii nu
anume prejudecată.
depăşesc materia experienţei,
Sper să fi reieşit totuşi
rezultatele practice ale celui din
limpede din explicaţiile
urmă se lim itează la
de mai sus că cercetarea
reprezentarea ideii psihologice.
tipologică a
582.Spiritul ştiinţific lui James are în vedere
contemporan, avînd aceleaşi tipuri pe care
orientarea unilate eu lc-am desemnat
rală a empirismului concret, prin termenii de
este incapabil să aprecieze introvertit şi, respectiv,
valoarea de extravertit.
descrierii de idei, căci 2. Perechile de contrarii
pentru el faptele sînt mai caracteristice ale tipurilor lui James
importante decît
a) Prima pereche de
cunoaşterea formelor
contrarii citată de
primordiale prin care
James ca trăsătură
intelectul uman le
caracteristică
înţelege. Orientarea pe
distinctivă este
direcţia concretismului
raţionalismul versus
este, după cum
empirismul.
se ştie, o cucerire relativ
584. După cum va fi
nouă, datînd din epoca
observat cititorul, m-
luminismului.
am pronunţat mai sus în
Urmările acestei
legătură cu această
dezvoltări sînt uimitoare,
opoziţie pe care am
dar ele au dus la o
formulat-o în termenii
acumulare atît de imensă
ideologism/empirism.
de material empiric îneît
Am evitat expresia
în timp s-a
„raţionalism”,
ajuns mai degrabă la
confuzie decît la claritate.
Urmarea inevi
tabilă va fi separatismul
ştiinţific şi deci o mitologie
a specialis
tului, care semnifică
moartea universalităţii.
Precumpănirea em
pirismului nu reprezintă
însă doar oprimarea
gîndirii active, ci
şi un pericol pentru
elaborarea teoretică în
interiorul unei disci
pline. Absenţa unor puncte
de vedere generale
favorizează apa
riţia teoriilor m itice tot
334 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 335
PSIHOL ÎN FILOZOFIA
OGICE MODERNĂ
deoarece gîndirea concretă, psihice capabile să formeze
empirică este tot atît de noţiuni prin activitate noetică.
„raţională” ca şi gîndirea activă, Exact cu sensul de atitudine
ideologică. Raţiunea guvernează concepe şi Jerusalem12 raţiunea,
ambele forme. Şi, în plus, nu respectiv ca pe o dispoziţie a voinţei
există doar un raţionalism logic, ci care ne conferă aptitudinea de a
şi un raţionalism al afectivităţii, ne utiliza intelectul atunci cînd
căci raţionalismul este o atitudine trebuie să luăm o decizie şi să ne
psihologică generală orientată pe stăpînim pasiunile.
raţionalitatea gîndirii şi a sen-
9 Baldwin, Handbook of Psychology,
timentului. Concepînd astfel
1, p. 312.
„raţionalismul” mă situez
conştient în opoziţie cu 10Herbart, Psychologie als Wissenschaft, §
interpretarea istorico-filozofică ce 117.
foloseşte termenul „raţionalist” cu 11Schopenhauer, Die Welt als Wille und
sensul de „ideologic”, respectiv Vorstellung, I, § 8.
înţelege prin raţionalism primatul 12Jerusalem, Lehrbuch der Psychologie, p.
ideii. în cadrul filozofiilor mai noi, 195.
ra-tio şi-a pierdut caracterul pur
ideal, desemnînd o facultate, un
instinct, o voinţă, ba chiar un
afect sau o metodă. Oricum, exa-
minată din punct de vedere
psihologic, ea este o anume atitudine
călăuzită, cum spune Lipps, de
„sentimentul obiectivitătii”. La
Baldwin9 ea este „principiul constitutiv,
reglator al spiritului”. Herbart declară
raţiunea „facultatea de a
chibzui”10. Schopen-hauer afirmă că
raţiunea are doar o singură funcţie,
anume aceea de „a forma
noţiuni; pe baza ei se explică
uşor şi de la sine toate acele
fenomene mai sus citate, care
deosebesc viaţa omului de aceea a
animalului, iar la aplicarea sau
nonaplicarca acelei funcţii se referă
absolut tot ceea ce pretutindeni
şi întotdeauna s-a numit raţional
sau ne raţional”11. „Fenomenele mai
sus citate” se referă la anumite
manifestări ale raţiunii, pe care
Scho-penhauer le-a alăturat spre
exemplificare, precum „stăpînirea
afectelor şi a pasiunilor,
capacitatea de a trage concluzii şi
formula principii”, „acţiunea
coincidentă a mai multor indivizi”,
„civilizaţia, statul, apoi ştiinţa,
conservarea de experienţe tim-
purii” etc. Considerînd că raţiunea
asumă funcţia de a constitui
noţiuni, Schopenhauer îi conferă
totodată caracterul acelei atitudini
 585. Raţiunea este deci
capacitatea de a fi raţional, este
acea dispoziţie care face posibile
gîndirea, simţirea şi acţiunea con-
form cu valori obiective. Din
unghiul de vedere al empirismu-
lui, aceste valori „obiective” decurg
din experienţă; din unghiul de
vedere al ideologismului, ele
rezultă dintr-un act de evaluare
al raţiunii, ceea ce, după Kant, ar
fi „aptitudinea” de a „judeca şi
acţiona potrivit principiilor”. Căci
raţiunea este la Kant izvorul ideii,
iar aceasta este o „noţiune
raţională” al cărei „obiect nu
poate fi nicicum aflat în
experienţă” şi care conţine „imagi-
nea originară a utilizării
intelectului ca principiu reglator avînd
drept scop coerenţa curentă a
utilizării empirice a intelectului
nostru”13. Această concepţie este
pur introvertită. Ei i se opune
concepţia empirică a lui Wundt
după care raţiunea aparţine
funcţiilor intelectuale complexe
care, împreună cu „etapele lor
premergătoare, ce le furnizează
substratele senzoriale indispensabile, sînt
concentrate într-o expresie
generală”. „Este limpede că
această noţiune a «intelectivului»
nu e decît o rămăşiţă a psi-
hologiei aptitudinale care suferă
mai mult decît vechile concepte
ca memoria, raţiunea, fantezia
etc, de amestecul cu puncte de
vedere logice, exterioare
psihologiei, şi că ea devine cu atît
mai nedeterminată şi totodată
mai arbitrară cu cit conţinuturile
psihice pe care le cuprinde sînt mai variate
[...] Dacă pentru punctul de
vedere al psihologiei ştiinţifice nu
există nici memorie, nici raţiune şi
nici fantezie, ci doar anumite procese
psihice elementare şi corelaţiile
dintre ele care în virtutea unei discri-
minări arbitrare sînt concentrate
sub aceste denumiri, atunci cu
atît mai puţin există «inteligenţă»
sau «funcţiuni intelectuale», ca
noţiune unitară corespunzînd
unor stări de fapte precis deli-
mitate. Cu toate acestea,
continuă să existe unele cazuri în
care este necesar să se utilizeze,
într-un sens modificat de unghiul
de vedere psihologic, acele
noţiuni din vechiul arsenal al
psihologiei aptitudinilor. Anume
atunci cînd apar fenomene
complexe, alcătuite din elemente
foarte diverse care din pricina
regularităţii legăturii lor, dar mai
ales din raţiuni practice, se cer
luate în considerare sau cînd
conştiinţa individuală ne
orientează
13 Kant, Logik, 1904, pp. 140 ş.
336 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 337
PSIHO ÎN FILOZOFIA
LOGIC MODERNĂ
E
într-un anume fel aptitudinile sau formarea ori, întotdeauna accentuat, el este
în fine, cînd regularitatea legăturii lor cum va în acţiune şi obligă la
provoacă analiza unor atare cunoaşteri şi concluzii
dispoziţii spirituale complexe. în raţionale
toate aceste cazuri cercetarea com plicate, iar acestea
psihologică are evident obligaţia de pretind existenţa unor
a nu rămîne la noţiunile generale noţiuni generale
astfel formate, ci pe cit posibil de a le care însă nu slujesc decît
reduce pe acestea lafactorii lor simpli.”
14 reunirii sub un term en
colectiv a anu
586.Această concepţie este pur
m itor grupe de fenom ene.
extravertită. Am subliniat pa
Evident, noţiunea generală
sajele cu deosebire
nu este
caracteristice. în vreme ce
decît o mărim e secundară
pentru punctul de
care nu există în afara lim bii.
vedere introvertit „noţiunile
în m ă
generale” precum raţiune,
sura în care ştiinţa socoteşte
intelect
că doar realităţile date prin
etc. sînt „facultăţ i”, adică
simţuri,
sim ple funcţii fundam entale
doar „factorul elementar”există
care re
cu adevărat, ea nu poate
zum ă în sens univoc
recu
procesele psihice dirijate de
noaşte drept de existenţă
ele, pentru
separată raţiunii, fanteziei
punctul de vedere
etc.
extravertit, empiric, ele nu
587.Dar dacă, precum în cazul
sînt dccît noţiuni
introvertitului, gîndirea
secundare, derivate,
adop
complicaţii ale proceselor
tă o atitudine de apercepţie
elementare, asu
activă, atunci raţiunea,
pra cărora cade accentul
intelectul,
valoric. Potrivit cu acest
fantezia etc. au valoarea
punct de ve
unei funcţii fund a mentale, a
dere, astfel de noţiuni nu pot
unei fa
fi evitate, dar în principiu,
cultăţi, respectiv a unui „a
ele ar
putea” şi „a face” venind din
trebui întotdeauna „reduse la
interior,
factorii lor simpli”. E de la sine
14 Wundt, Grundzuge der
înţeles că punctul de vedere
physiologischen Psychologie, ed. a V-a,
empiric nu poate gîndi decît
voi. IV, pp. 582 ş. urm. (Sublinierile
rcduc-
în text îmi aparţin.)
tiv faţă de noţiunile generale,
căci pentru el, acestea sînt
deduc
tibile doar din experienţă. El
nu cunoaşte „concepte
raţionale”,
idei a priori, deoarece gîndirea
sa este orientată pasiv şi
aper
ceptiv în direcţia experienţei
determ inate senzorial. Ca
urm are
a acestei atitudini, obiectul este
deoarece pentru acest punct de vedere,
accentul valoric se sprijină pe noţiune
şi nu pe procesele elementare
coincidente cu ea şi pe care ea le
rezumă. Această gîndire este prin
ea însăşi sintetică. Ea ordonează,
potrivit cu schema noţiunii şi
utilizează materia experienţei spre
a-şi realiza ideile. Noţiunea este
activă, şi anume în virtutea forţei
sale interioare proprii care
transformă materia experienţei.
Extravertitul presupune că izvorul
acestei forţe stă, pe de o parte, în
arbitrarul pus, pe de alta, în
generalizarea pripită de
experienţe limitate. Introvertitul,
care nu este conştient de
psihologia gîndirii sale şi care a
adoptat poate ca linie de conduită
empirismul la modă, nu se poate
apăra de această învinuire, ce nu
este altceva decît o proiecţie a
psihologiei extravertite. Tipul
gîndirii active nu îşi extrage
energia activităţii de gîndire nici
dintr-un arbitrar oarecare, nici din
experienţă, ci din idee, adică din
forma funcţională nenăscută,
activată prin propria sa atitudine
introvertită. El nu este conştient
de această origine deoarece din
cauza lipsei apriorice de conţinut
a ideii, el nu o poate recunoaşte
pe aceasta dccît a posteriori, sub
forma pe care o ia materia
experienţei prelucrată de gîndire.
Pentru extravertit însă, obiectul şi
procesul elementar sînt importante şi
indispensabile, deoarece,
inconştient, el proiectează ideca
în obiect şi nu se poate ridica la
concept, deci la idee, decît adu-
nînd şi comparînd empiric. Aceste
două direcţii de gîndire sînt uimitor
de opuse: una construieşte materia cu
ajutorul ideii sale inconştiente şi
ajunge pe această cale la
experienţă; cealaltă se lasă
condusă de către materie, care
conţine proiecţia inconştientă a
ideii, şi ajunge abia pe această
cale la idee. Există un ce iritant în
această opoziţie; de fapt din ea
decurg cele mai aprinse şi mai
sterile discuţii ştiinţifice.
588. Sper că aceste
explicaţii arată destul de
limpede că, după părerea
mea, raţiunea şi ridicarea ei
unilaterală la rangul de prin-
cipiu, deci raţionalismul, ţin
atît de empirism cît şi de
ideolo-gism. în loc de
ideologism, aş putea să
folosesc şi termenul de
„idealism”. Dar acestuia i se opune
„materialismul” şi, drept ur-
mare, nu aş putea să opun
pe „ideologic” lui „materialist”,
căci materialistul poate fi,
după cum se vede din istoria
filozofiei, tot atît de bine un
ideolog, anume atunci cînd nu este
empirist, ci gîndeşte activ,
pornind de la ideea
generală a materiei.
338 TIPURI
PSIHOLOG
ICE
b) A doua pereche de contrarii
identificată de James
este intelectualism versus
senzualism (senzaţionalism).
589. Senzualismul
caracterizează esenţa
empirismului ex
trem. El afirmă că experienţa
simţurilor este sursă unică şi ex
clusivă de cunoaştere. Atitudinea
senzualistă se orientează către
obiectul dat de simţuri, deci către
exterior. Evident, James are
în vedere un senzualism
intelectual şi nu unul estetic,
motiv
pentru care „intelectualismul” nu i se
opune, s-ar zice, întru to
tul. Din punct de vedere psihologic,
intelectualismul este carac
terizat de o atitudine în care
intelectul, deci cunoaşterea
concep
tuală, deţine principala valoare
determinantă. O atare atitudine
o poate avea şi senzualistul,
anume atunci cînd îşi ocupă gîndi-
rea cu noţiuni concrete, izvorînd,
toate, din experienţa senzo
rială. De aceea şi empiristul poate
fi intelectual. în filozofie, in
telectualismul este asimilat în
mod promiscuu raţionalismulu
de aceea idcologismul ar trebui, la rîndu-i,
considerat opusul
senzualismului, în măsura în care
acesta din urmă este în esenţă
un empirism extrem.
c) Cea de a treia pereche de contrarii a
lui James este
idealism versus materialism.
590. S-ar fi putut
presupune şi în cazul
senzualismului că Ja
mes nu înţelege prin
acest concept doar un
empirism accentuat,
deci un senzualism
intelectual, ci că el
desemnează prin „sensa-
tionalistic” probabil şi
ceea ce corespunde
PRO BLEM A TIPUR ILO R 339
ÎN FILO ZO FIA
M O DERN Ă
propriu-zis senzaţiei,
dincolo de orice intelect.
Cînd spun „ceea ce
corespunde sen
zaţiei”, am în vedere
senzualitatea propriu-zisă,
dar nu în ac
cepţia vulgară devoluptos,
ci în aceea de atitudine
psihologică
în care mărimea care
orientează şi determină
este mai puţin
obiectul perceput
empatetic, cit mai
degrabă simplul fapt al
ex
citaţiei şi senzaţiei
simţurilor. Această
atitudine poate fi socotită
reflexivă, căci întreaga
mentalitate depinde de
senzaţia simţuri
lor şi culminează în ea.
Obiectul nu este nici
cunoscut abstract,
nici perceput empatetic, ci
acţionează prin forma sa
naturală de
existenţă, iar subiectul se
orientează exclusiv către
senzaţiile
i, simţurilor provocate de
contactul cu obiectul.
Această atitudine
 ar corespunde unei
mentalităţi primitive.
Contrariul ei este atitudinea
intuitivă, caracterizată de
o înţelegere de natură
senzitivă, nici intelectuală,
nici afectivă, ci participînd
în amestec indistinct de
ambele deodată.
Conţinutul psihic apare în
intuiţie tot aşa cum apare
obiectul senzorial în
percepţie, deci aproape
ca o iluzie sau ca o
halucinaţie.
591. Faptul că James
numeşte tipul „tough-minded ”
atît „sen-
sationalistic”, cît şi „materialistic”
(şi ulterior „irreligious ”) mă
face să mă îndoiesc că
clasificarea lui are în vedere, ca
şi mine,
aceeaşi opoziţie tipologică. Prin
materialism se înţelege de obi
cei atitudinea care se
orientează către valori
„materiale”, deci
un fel de senzualism moral.
Caracterizarea lui James ar oferi
aşadar un tablou nefavorabil
dacă am lua aceste expresii în
ac
cepţia lor comună. Ceea ce
evident nu ar corespunde
intenţiei
sale. Citatele de mai sus ne
arată tocmai că el intenţiona să
evite
o astfel de eroare. Probabil că
nu greşim presupunînd că
James
avea în vedere în principal
semnificaţia filozofică a
expresiilor
în cauză. în acest caz,
materialismul ar fi acea
atitudine care se
orientează către valori
materiale, dar nu „senzuale ” , ci
faptice,
prin acestea înţelegîndu-se ceva
exterior, material, ca să spunem
aşa. Opusul materialismului
fiind „idealismul” cu sensul filozo
fic de punere în valoare aideii. Nu
poate fi vorba aici de un
idealism moral, căci atunci ar
trebui să presupunem, contrar
in
tenţiei lui James, că prin
materialism s-ar înţelege un
senzualism
moral. Admiţînd deci că prin
materialism el înţelege acea atitu
dine care pune accentul
principal pe realitate, ajungem
să des
coperim şi în acest atribut o
particularitate extravertită,
ceea ce
face ca îndoielile noastre
iniţiale să se spulbere. Am
văzut deja
că idealismul filozofic
corespunde ideologismului
introvertit.
Un idealism moral nu ar fi însă
defel caracteristic pentru intro
vertit, căci şi materialistul
poate fi din punct de vedere
moral
un idealist.
d) Cea de a patra pereche de contrarii
este optimism versus pesimism.
592. Am mari în doieli că
această cunoscută
opoziţie după ca
re se deosebesc
temperamentele umane
este aplicabilă tipurilor
340 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 341
PSIHO ÎN FILOZOFIA
LOGIC MODERNĂ
E

lui James. Este, de pildă, senzualism, materialism, ireligios.

empirismul lui Darwin pesimist? La aceeaşi împrejurare trimite şi
Evident, da, pentru cine are o acel pasaj din Pragmatism în care
concepţie ideologică despre lume James compară aversiunea
şi vede celălalt tip uman prin reciprocă dintre tipuri cu
ochelarii unei proiecţii afective in- întîlnirea dintre turiştii bostonieni
conştiente. Sau este, oare, şi populaţia din Cripple Creek1-„.
gînditorul Schopenhauer, a cărui Comparaţia, puţin măgulitoare
concepţie de viaţă e pur ideologică pentru tipul opus, lasă să se
(la fel ca ideologismul pur al întrevadă o aversiune afectivă
Upanişadelor), un optimist? Kant căreia nici măcar o voinţă
însuşi, un tip introvertit pur, se puternică de dreptate nu îi poate
află dincolo de optimism şi face faţă. Acest mic
pesimism, la fel ca marii empi-
15 James, Pragmatism, p. 13.
rişti. Iată de ce mi se pare că
Locuitorii din Boston sînt cunoscuţi
această opoziţie nu are nimic a face
pentru estetismul lor „spiritualizat”.
nici cu tipurile lui James. După cum
Cripple Creek este un bine cunoscut district
există introvertiţi optimişti, există
minier din Colorado. Nu e greu de
şi extravertiţi optimişti şi
imaginat contrastul!
viceversa. Este foarte posibil ca
lui James să-i fi scăpat această
eroare din cauza proiecţiei
subiective mai sus amintite.
Concepţia de viaţă materialistă,
empiristă sau pozitivistă este
pentru ideolog lipsită de orice
speranţă. Pentru el ea este
pesimistă. în schimb, pentru cel
care crede în zeul „materie”, concepţia
materialistă este optimistă.
Aceasta taie nervul vital al
ideologismului, a cărui forţă
principală, constînd in apercepţie
activă şi în realizarea imaginilor
primordiale este astfel paralizată.
De aceea pentru punctul de
vedere ideologic, o atare
concepţie pare pesimistă, căci ea
îi răpeşte orice speranţă de a mai
vedea vreodată ideea eternă rea-
lizată în fenomen. O lume de
fapte reale înseamnă pentru el
exilare şi absenţă perpetuă a
patriei. Faptul că James aşază
materialismul în paralel cu
pesimismul ar putea sugera că el
personal este de partea ideologismului
— presupunere ce ar putea fi, fără
dificultate, întărită de multe alte
date din viaţa filozofului. Această
împrejurare ar putea lămuri şi de
ce „tough-min-ded” a primit
epitete uşor suspecte, precum
„document humain” îmi pare a fi o
dovadă preţioasă a faptului că
există o deosebire iritantă
între cele două tipuri. Ar
putea să pară meschin faptul
că pun accentul tocmai pe
astfel de incompatibilităţi
afective. Dar nenumărate
experienţe m-au convins că
asemenea sentimente reţinute
în adîncul conştiinţei pot
influenţa nefavorabil pînă şi
raţionamentul cel mai frumos,
împiedicînd înţelegerea. E uşor
de imaginat că şi populaţia din
Cripple Creek priveşte într-un
anume fel pe turistul bostonian.
e) Cea de a cincea pereche de contrarii
este religiozitate versus
ireligiozitate.
593. Valabilitatea
acestei opoziţii pentru
psihologia tipurilor
elaborată de James atîrnă
în mod esenţial de
definiţia pe care el o dă
religiozităţii. Concepînd
esenţa religiozităţii
integral din punct de
vedere ideologic ca o
atitudine în care ideea
religioasă joacă un rol
dominant (în opoziţie cu
sentimentul), el are evi-
dent dreptate să
considere tipul „tough-
minded” şi ireligios. Dar
James gîndeşte prea
departe şi prea uman ca
să nu vadă că atitudinea
religioasă poate fi
determinată şi de
sentimentul religios. Doar
afirmă chiar el: „Veneraţia
pe care o avem faţă de
realităţi nu a neutralizat
religiozitatea din noi. Dar
această veneraţie este ea
însăşi asa-zicind
religioasă. Atitudinea
noastră ştiinţifică este
evlavioasă (our scientific
temper is devout).”16 Lipsa
de veneraţie faţă de. ideile
„eterne” este înlocuită de
empirist prin-tr-o aşa-zisă
credinţă religioasă în
faptul real. A-ţi orienta
atitudinea pe ideea de
Dumnezeu ori pe ideea de
materie sau a ridica
faptele reale la rang de
factori determinanţi ai
acestei atitudini este din
punct de vedere
psihologic acelaşi lucru. în
măsura în care atare orientare
se desfăşoară doar
necondiţionat, ea merită
epitetul „religios”. Dintr-un
punct de vedere mai înalt
însă, faptul real este
vrednic să fie factor
necondiţionat tot atît de
mult cît şi ideea, cît şi
imaginea primordială pe
care ciocnirea dintre om
şi condiţiile sale
interioare, pe de-o parte,
şi faptele dure ale
realităţii exterioare, pe de
alta, a creat-o timp de
miriade de ani. Dăruirea
necondiţionată către
faptele reale nu poate fi
nicicînd
16 Loc. cit., p. 15.
342 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 343
PSIHOL ÎN FILOZOFIA
OGICE MODERNĂ
socotită, din punct de vedere orientată de către obiectul per
psihologic, ireligioasă. Tipul
„tough- ceput em patetic, ea este cum va
minded” dispune tocm ai de religia determ inatăde faptul exterior,
lui em pirică, dupăcum tipul „tender- cu sentim entul necesităţii unei
minded” posedă o religie acţiuni decurgînd dintr-o cauză.
ideologizantă. Ori cum, e un dat al E firesc ca acestei atitudini să i se
epocii culturale contemporane faptul im pună psihologic impresia
că ştiinţaeste dominată de obiect, de raporturi cauzale irevocabile.
iar religia de subiect, respectiv de Identificarea proceselor psihice
ideo-logism, căci ideea acţionînd lăuntrice cu desfăşurarea faptelor
din ea însăşi a trebuit să se refu - exterioare este dată din pricină
gieze undeva, după ce în ştiinţă i-a că în actul em patetic îi revine
cedat obiectului locul. Dacă religia obiectului, în mod inconştient, o
este înţeleasă în acest mod, ca un parte considerabilă din propria
fenomen cultural con temporan, activitate, din propria viaţă a su
atunci James are dreptate să-1 fel asim ilat
biectului. Acesta este ast
considere pe empirist ireligios, dar obiectului, deşi cel care
numai în acest caz. De vreme ce
filozofii nu sîntneapărat o clasă de
oameni aparte, tipurile lor se vor
regăsi mult dincolo de domeniul
insului care filozofează, anume în
întreaga umanitate, poate chiar pînă
acolo pînă unde se întinde umanita -
tea cultivată în genere. Fie şi
num ai din acest motiv, nu ar fi
permis să se considere ireligioasă o
jumătate din umanitatea cul tivată.
Ştim din psihologia primitivului că
funcţia religioasă faceparte din
psihic şi este întotdeauna şi
pretutindeni prezentă, ori-cît ar fi de
nediferenţiată.
594. Dacă acceptăm ideea
că Jam es nu se opreşte la
limitarea
indicată mai sus a noţiunii de
„religie”, atunci trebuie să
con
venim că este din nou vorba
în cazul său de o deviaţie
afectivă
care, după cum am văzut, se
produce m ult prea uşor.
0 Cea de a şasea pereche de
contrarii esteindeterminismversus
determinism.
595. Această opoziţie este
interesantă din punct de vedere
psihologic. E de la sine înţeles
faptul că em pirism ul gîndeşte
cauzal, acceptînd axiom atic
legătura necesară dintre cauză şi
efect. Atitudinea em pirică este
percepe empatetic crede că el
asimilează obiectul. Dacă se pune
însă un accent puternic pe obiect,
atunci acesta capătă o impor-
tanţă care influenţează, la rîndu-
i, subiectul, constrîngîndu-1 la o
disimulare de sine. Psihologia
umană este, după cum se ştie,
cameleonică, experienţă pe care
psihologul o face zi de zi.
Oriunde precumpăneşte obiectul,
subiectul se asimilează naturii
obiectului. Aşa, de pildă,
identificarea cu obiectul iubit
joacă în terapia analitică un rol nu
mic. Psihologia primitivilor ne
oferă o mulţime de exemple de
disimilare în favoarea obiectului,
de pildă, asimilarea animalului
totemic şi a duhurilor strămoşilor.
Stigmatizarea sfinţilor din Evul
Mediu şi pînă astăzi aparţine
aceleiaşi categorii. în imitatio
Cliristi, disimilarea este ridicată
chiar la rangul de principiu.
5%. Ţinînd seama de această
incontestabilă predispoziţie a
psihicului uman pentru disimilare,
acceptarea de către subiect a
legăturilor cauzale obiective este
uşor de înţeles. Cum am spus,
psihicul are astfel impresia că
principiul cauzal este singurul va-
labil. Ca să se poată apăra de
atotputernicia acestei impresii, el
are nevoie de întregul eşafodaj al
teoriei cunoaşterii. Lucrurile sînt
complicate de faptul că, prin întreaga
ei esenţă, atitudinea empirică ne
împiedică să credem în libertatea
interioară. Căci ne lipseşte orice
dovadă, orice posibilitate de a o
dovedi. Ce poate într-adevăr
spune acel sentiment palid,
nelămurit, de libertate faţă cu
masa strivitoare de dovezi obiective de
semn contrar? Determinismul empiristului
este de aceea inevitabil, presupunînd
că el îl gîndeşte într-adevăr şi nu
preferă — precum se întîmplă
adesea — să posede două sertare,
unul pentru ştiinţă, iar celălalt
pentru religia transmisă de
părinţi şi de societate.
597. După cum am văzut,
esenţa ideologismului stă în acti-
varea inconştientă a ideii.
Această activare se poate sprijini
pe o aversiune ulterioară,
dobîndită în viaţă împotriva
empatiei, dar ea poate fi şi
înnăscută, ca o atitudine apriorică
creată şi favorizată de natură. (în
experienţa mea practică m-am
întîlnit în mai multe rînduri cu
astfel de cazuri.) în această din
urmă împrejurare, ideea este
aprioric activă, fără ca, din cauza
lipsei ei de conţinut şi de
reprezentabilitate, să fie însă şi
conştientă, în calitate de dat
interior, predominant, dar
nereprezentabil, ea

J44 TIPURI PSIHOLOGICE
este supraordonată realităţilor
„obiective”, exterioare şi
conferă cel puţin subiectului
sentimentul independenţei şi al
libertăţii ce îi sînt proprii,
subiectul simţindu-se
independent şi liber faţă de
obiect în virtutea asimilării
lăuntrice a ideii.
autonomie faţă de obiect. Se
împotriveşte oricărei
dependenţe de acesta, îi
respinge influenţa, ba simte
uneori chiar spaimă faţă de el.
Cu atît mai mult depinde de
idee, care îl apără de
dependenţa exterioară,
conferindu-i sentimentul
libertăţii interioare, dar şi o
marcată psihologie a puterii.

Dacă ideea este factorul g) Cea de a şaptea opoziţie

orientativ principal, ea îşi este monism versus pluralism.
asimilează subiectul tot aşa 599. Se înţelege,
cum subiectul încearcă, potrivit celor afirmate
modelînd materia experienţei, mai sus, că atitudinea
să-şi asimileze ideea. Are prin orientată de idee tinde
urmare loc, exact ca în cazul către monism. Fie că
atitudinii centrate pe obiect — vezi mai este dedusă prin
sus —, o disi-milare a subiectului abstracţie din
de el însuşi, dar în sens invers, reprezentări şi noţiuni
respectiv în favoarea ideii. concrete, fie că există
Imaginea primordială moştenită a
este o mărime supraordonată 17 Cf. postulatele lui
tuturor schimbărilor Kant despre Dumnezeu,
fenomenale; ea supravieţuieşte fericire şi nemurire.
tuturor timpurilor şi se află
deasupra oricărei experienţe
individuale. De aici, energia
remarcabilă a ideii. Activată, ea
transferă subiectului un
sentiment pronunţat de forţă,
asimilîn-du-şi subiectul prin
intermediul empatiei interioare
inconştiente. De unde faptul că
în subiect ia naştere un
sentiment de forţă, de
autonomie, de libertate şi de
veşnicie.17 Cînd subiectul simte
activitatea liberă a ideii sale
înălţate deasupra datului real, i
se impune firesc ideea de
libertate. Dacă ideologismul
său este pur, el trebuie să
ajungă chiar la indeterminism.
59». Opoziţia discutată aici
caracterizează în bună măsură
tipurile noastre. Extravertitul
este definit de aspiraţia către
obiect, de identificarea
empatetică cu el şi de
dependenţa voită de el.
Extravertitul este influenţat de
obiect în aceeaşi măsură în
care aspiră să-1 asimileze.
Introvertitul, în schimb, este
caracterizat de o aparentă
 PROBLEMA TIPURILOR 345 rice, căci ea vrea în primul rînd
ÎN FILOZOFIA MODERNĂ să dea cuvîntul obiectului şi
experienţei, nesocotind ideile
priori ca formă inconştientă, ideea
generale. Scepticismul este în
are întotdeauna caracter ie rarhic,
acest sens chiar o condiţie
în primul caz, ea este punctul cel
prealabilă necesară oricărui
mai înalt al edificiului care
empi
încheie şi îmbrăţişează tot ceea
rism.
ce se află sub el; în cel din urmă
caz, ea este legislatorul 602. Şi această pereche
inconştient care reglează posibi - de opoziţii confirmă
lităţile şi necesităţile gîndirii. în asemănarea
ambele împrejurări, ideea po sedă esenţială dintre tipurile lui
însuşiri dominatoare. Deşi James şi tipurile mele.
există un număr mare de idei, 3. Privire critică asupra
una dintre ele deţine pentru un concepţiei lui James
timp mai scurt sau mai lung în- 603. Dacă e să critic
tîietatea şi constelează monarhic concepţia lui James, voi
majoritatea elementelor psihi ce. sublinia în prim ul rînd faptul
Tot atît de limpede este şi că ea tratează aproape
situaţia inversă, anume că atitu - exclusiv calităţile de gîn-
dinea care se orientează către
obiecte înclină întotdeauna
către un număr mare de principii
(pluralism), căci varietatea
calităţilor obiectelor impune un
număr mare de noţiuni şi
principii, fărăde care o
explicaţie nu se poate adapta
esenţei obiectului.
600. Tendinţa monistă
aparţine atitudinii
introvertite, tendinţa
pluralistă celei
extravertite.
h) Cea de a opta opoziţie
este dogmatism versus
scepticism.
601. Este uşor de văzut şi în
acest caz că dogmatismul
ascultă
în primul rînd de atitudinea
branşată pe idee, deşi
realizarea in
conştientă a ideii nu esteeo ipso
dogmatism. Oricum, felul în
care o idee inconştientă se
realizează, ca să spun aşa prin
con-
strîngere, lasă asupra celui din
afară impresia că cel care gîn-
deşte potrivit ideilor pleacă de
la o dogmă în ale cărei limite
rigide este comprimată materia
experienţei. Atitudinea orientată
către obiect pare evident
sceptică în raport cu toate ideile
aprio
346 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 347
PSIHO ÎN FILOZOFIA
LOGIC MODERNĂ
E
dire ale tipurilor. De altfel, de la o deja Evul Mediu timpuriu. Opoziţia
lucrare filozofică nici nu ne-am fi de atunci era: nominalism versus
putut aştepta la altceva. Dar realism, iar Abelard a fost acela
această unilateralitate de- care a încercat să acorde
terminată de cadru oferă uşor contrariile în sermonism sau
prilej de confuzie. Căci nu este conceptualism. Dar cum gîndirea
greu a demonstra că o calitate ori de atunci ignora cu totul punctul
alta sau chiar mai multe dintre de vedere psihologic, soluţia lui s-a
ele aparţin şi tipului opus. Există, dovedit a fi în chip unilateral logic-
de pildă, empirişti dogmatici, intelectualistă. James e mai
religioşi, idealişti, intelectual işti profund, el concepe psihologic
şi raţionalişti, după cum există opoziţia şi încearcă în mod
ideologi materialişti, pesimişti, corespunzător să găsească o
determinişti şi ireligioşi. Chiar soluţie pragmatică. Oricum, nu
dacă se poate invoca faptul că trebuie să ne facem iluzii în ce
aceste expresii desemnează stări priveşte valoarea acestei soluţii:
complexe de lucruri, în care intră
18 Cf. F.C.S. Schiller, Humanism,
în joc o mare varietate de nuanţe,
1906.
confuzia persistă. Expresiile lui
James luate separat sînt prea
lungi şi oferă doar în totalitatea
lor o imagine aproximativă a
opoziţiei tipice, fără însă a o
reduce pe aceasta la o formulă
simplă. în general, tipurile lui
James reprezintă o completare
valoroasă a imaginii tipurilor pe
care am dedus-o din celelalte
surse. Lui James îi revine meritul
incontestabil de a fi arătat pentru
prima dată, cu minuţie,
importanţa extraordinară a tem-
peramentelor pentru constituirea
gîndirii filozofice. Concepţia sa
pragmatică urmăreşte să
suspende opoziţiile dintre
concepţiile filozofice, determinate
de deosebiri temperamentale.
După cum se ştie, pragmatismul
este un curent de gîndire foarte
răs-pîndit, cu originea în filozofia
engleză18, care recunoaşte „ade-
vărului” o valoare limitată la
utilitatea şi eficienţa sa practică,
eventual fără a lua în considerare
caracterul contestabil al unui
punct de vedere sau al altuia.
Este semnificativ faptul că James
îşi începe expunerea concepţiei
sale filozofice tocmai cu opoziţia
tipurilor, fundamentînd astfel
necesitatea unei viziuni prag-
matice. Se repetă în felul acesta
spectacolul pe care ni 1-a oferit
pragmatismul nu este decît un expedient care
poate pretinde val abilitate atîta timp
cît, în afară de posibilităţile de
cunoaşteretemperamental
nuanţate ale intelectului, nu există
alte surse capabile să adauge noi
elemente la instituirea concepţiei
filozofic e.
6(M. Bergson s-a referit oricum la
intuiţie şi la posibilitatea unei „metode
intuitive”. Dar, după cum se ştie, el
a răm as lasimpla referinţă.Lipseşte
dovada metodei, care nici nu poate fi
lesne
adusă, deşi Bergson invocă
noţiunile de „elan vital ” şi de
„duree creatrice ” ca rezultate ale
intuiţiei. Exceptînd viziunea
intuitivă fundam entală, care se
justifică psihologic prin faptul că
ea era deja curentă în Antichitate,
în special în neoplatonism ca o
combinaţie intuitivă, metoda lui
Bergson este intelectualistă şi nu
intuitivă.
605.Sursa intuitivă a fost folosită
într-o măsură incomparabil
mai mare de către Nietzsche
care, elaborîndu-şi concepţia
filo
zofică, s-a eliberat astfel de
sim plul intelect, chiar dacă
sub o
form ă şi într-o măsură care a
făcut ca intuiţionism ul lui să
de
păşească mult limitele unei
viziuni filozofice asupra lumii şi
să
conducă la un act artistic în
bună parte inaccesibil criticii
filo
zofice. Mă refer evident la
Zarathustraşi nu la culegerile
de
aforisme filozofice care ca atare sînt
în primul rînd criticabile
din punct de vedere filozofic, şi
anume precumpănitor în virtu
tea metodei lor intelectualiste.
Dacă se poate în genere vorbi
de
o „metodă intuitivă ” , atunci
Zarathustralui Nietzsche oferă,
du
pă părerea m ea, cel m ai bun
exem plu şi totodată dovada
con
cludentă că problem ele pot fi
concepute într-un m od
noninte-
lectualist şi totuşi filozofic.
Ca precursori ai
intuiţionism ului
nietzscheean ar trebui, cred, cita ţi
Schopenhauer şi Hegel, pri
mul în legătură cuintuiţia
afectivă care îi influenţează
decisiv
concepţia filozofică, ultim ul
în legătură cu intuiţiaideală
care
stă la baza sistem ului său. La
aceşti doi precursori, intuiţia
s-a
situat — dacă măpot exprima
astfel — sub nivelul intelectului,
la Nietzsche, în schimb, deasupra
lui.
606.Opoziţia dintre cele două
„adevăruri” pretinde mai întîi
o atitudine pragmatică,
dacă vrem să fim drepţi cu
punctul de
vedere contrar. Oricît de
indispensabilă este
metoda pragmatică,
348 TIPURI PSIHOLOGICE
ea presupune totuşi prea multă
resemnare, corelîndu-se
aproape inevitabil cu o lipsă de
modelare artistică. Or,
rezolvarea conflictului dintre
contrarii nu se produce nici
printr-un compromis logico-
intelectualist, ca în
conceptualism, şi nici prin
măsurarea pragmatică a valorii
practice proprie concepţiilor
logic ireconciliabile, ci numai
prin creaţie sau faptă pozitivă
care absoarbe contrariile ca
elemente necesare ale
coordonării, aşa cum o mişcare
musculară coordonată implică
întotdeauna şi inervarea an-
tagoniştilor. Pragmatismul nu
poate fi de aceea decît o
atitudine tranzitorie, destinată
să pregătească drumul faptei
creatoare prin înlăturarea
prejudecăţilor. Cred că pe noul
drum, pregătit de pragmatism
şi la care trimite Bergson,
filosofia germană — în orice
caz nu cea academică — s-a
angajat deja: este vorba de
Nietzche care, cu violenţa ce îl
caracterizează, a forţat această
poartă. Fapta sa depăşeşte
insuficienţa soluţiei
pragmatice, şi anume tot atît
de radical pe cit recunoaşterea
pragmatică a valorii vitale a
unui adevăr depăşeşte — şi va
depăşi în continuare —
unilateralitatea uscată a
conceptualismului inconştient al
filozofiei de după Abelard.
IX PROBLEMA TIPURILOR
ÎN BIOGRAFIE
607. Cum era aproape
de aşteptat, şi domeniul
biografiei îşi aduce
contribuţia la problema
tipurilor psihologice.
Datorăm metodologiei de
ordinul ştiinţelor naturii
a unui Wilhelm Ostwald1
faptul că, prin compararea
unui număr oarecare de
biografii aparţinînd unor
cercetători eminenţi ai
naturii, el a pus în lumină
existenţa unei opoziţii
psihologice tipice, aceea
dintre tipul clasic şi cel
romantic. „în timp ce
primul, afirmă Ostwald,
este caracterizat prin
dcsăvîrşirea în toate
privinţele a fiecăreia din
prestaţiile sale, totodată
de un mod de a fi
rezervat şi de o influenţă
personală redusă asupra
celor din jurul său,
romanticul izbeşte prin
calităţi opuse. El este
definit nu atît prin
dcsăvîrşirea unei lucrări
anume, cit prin varietatea
şi originalitatea probantă
a numeroase prestaţii ce
se succed rapid, de
asemenea prin faptul că
obişnuieşte să acţioneze
nemijlocit asupra con-
temporanilor săi [...| Se
cuvine de asemenea
subliniat că viteza de
reacţie mentală este
determinantă pentru
stabilirea tipului căruia îi
aparţine savantul.
Cercetători cu viteză
foarte marc de reacţie
sînt romantici, cei cu
viteză mică de reacţie
sînt clasici.”2 Clasicul are
un mod lent de producţie
şi uneori dă relativ tîrziu
la lumină roadele cele mai
depline ale spiritului său.3
O caracteristică a tipului
clasic este, după
 Ostwald, „nevoia ireproşabil în faţa opiniei
stringentă de a apărea publice.”4 Tipului clasic,

1Ostwald, Grofie Mânner, ed. 3-a şi a 4-a, 1910.

2Loc. cit., pp. 44 ş. urm.
3Loc. cit., p. 89.
4Loc. cit., p. 94.
350 TIPURI PROBLEMA 351
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC BIOGRAFIE
E
ca o compensaţie pentru este ulterior descoperit prin
„influenţa personală scăzută, îi scrierile sale, aşa cum s-a
este conferită influenţa cu atît mai întîmplat cu Robert Mayer.
generoasă a scrisului”5. Oricum Şi lucrările acestuia par să
însă, şi această influenţă are fie foarte adesea lipsite de
limite, după cum rezultă din acea influenţă nemijlocit
următorul caz, amintit de Ostwald, din personală care convinge şi
biografia lui Helmholtz. Cu ocazia înflăcărează, căci scrierea
cercetărilor matematice ale lui este în cele din urmă o
Helmholtz despre efectele expresie la fel de personală
curenţilor de inducţie, Du Bois- ca şi o conversaţie sau o
Reymond îi scrie acestuia: „Tu conferinţă. Influenţa mediată
trebuie — nu mi-o lua în nume de de scriere a clasicului se
rău — să ai mai multă grijă în a întemeiază deci mai puţin
face abstracţie de punctul de pe calităţile exterioare
vedere al ştiinţei tale şi a te situa stimulatoare ale acesteia, şi
în perspectiva punctului de 5Loc. cit., p. 100.
vedere al acelora care nu ştiu 6Loc. cit., p. 280.
despre ce este vorba şi nu ştiu ce 7Loc. cit., p. 100.
vrei să le explici.” Helmholtz
răspunde: „în ce priveşte
expunerea articolului, ea mi-a dat
de astă dată multă bătaie de cap,
dar cred, în cele din urmă, că pot
fi mulţumit de ea.” Ostwald
observă în această ordine de
idei: „El nu se opreşte nicidecum
la problema cititorului căci,
potrivit naturii clasicului, el scrie
pentru sine, adică astfel îneît
expunerea proprie să îi pară lui, şi
nu altora, ireproşabilă.” Este carac-
teristic ceea ce îi scrie Du Bois în
aceeaşi epistolă lui Helmholtz:
„Ţi-am citit de cîteva ori studiul şi
extrasul fără să înţeleg ce ai făcut
de fapt [...] în cele din urmă am
descoperit singur metoda ta şi
treptat ţi-am înţeles şi
expunerea.”6
608. Acest caz reprezintă
un eveniment absolut tipic
în viaţa clasicului — care
izbuteşte rareori sau
niciodată să „aprindă prin
sufletul său suflete
asemănător alcătuite”7 şi
arată că eficienţa prin scris
care îi este atribuită vine în
principal de la faptul că ea
este, de regulă, postumă,
cu alte cuvinte că se face
simţită atunci cînd omul
mai mult pe faptul că ea este în
definitiv tot ce rămîne după el şi
tot ceea ce permite
reconstituirea ulterioară a
prestaţiei omului. Reiese, s-ar
zice, şi din descrierea lui Ostwald
că tipul clasic comunică doar
rareori ceea ce face şi cum face,
ci mai degrabă doar rezultatele
obţinute, căci lui nu îi pasă că
publicul nu are habar de drumul
pe care el s-a angajat. S-ar părea
că pentru clasic drumul urmat,
modurile creaţiei proprii sînt de
importanţă mai mică deoarece
ele sînt intim legate de
personalitatea sa pe care el şi-o
menţine într-un plan secund.
609. Ostwald compară
cele două tipuri ale sale cu
cele patru temperamente
din Antichitate8, şi anume în
funcţie de particularitatea
fundamentală, pe care o
socoteşte importantă, a
reacţiei lente, respectiv
rapide. Reacţia lentă
corespunde temperamentu-
lui flegmatic şi melancolic,
reacţia rapidă celui sangvin
şi coleric. Ostwald
consideră sangvinul şi
flegmaticul drept tipuri
normale medii, iar colericul
şi melancolicul drept
exagerări maladive ale
caracterelor fundamentale.
Parcurgînd biografiile lui
Humphry Davy şi Liebig pe
de-o parte, pe acelea ale lui
Robert Mayer şi Faraday pe
de alta, observăm fără
dificultate că primii au fost
inechivoc „romantici” şi
totodată sangvin-colerici,
ultimii în schimb, atît „clasici”, cît
şi flegmatic-melancolici.
Aceste observaţii ale lui
Ostwald mi se par întru
totul convingătoare, căci
cele patru temperamente
antice au fost foarte
probabil stabilite cu pornire
de la acelaşi principiu al
experienţei, în baza căruia
şi Ostwald a diferenţiat tipul
clasic de cel romantic. Cele
patru temperamente sînt
evident identificate în
funcţie de afectivitate, adică
de reacţiile afective
manifestate. Psihologic însă
această clasificare este
superficială; ea judecă
exclusiv din punctul de
vedere al manifestării
exterioare. Potrivit acestei
vechi clasificări, un ins care
se comportă liniştit şi nu
atrage atenţia aparţine
temperamentului flegmatic.
El trece drept „flegmatic” şi
este integrat flegmaticilor.
în realitate, el poate să fie
orice în afară de flegmatic,
poate să fie o natură
sensibilă, chiar pătimaşă, la
care emoţia să se
desfăşoare în interior, iar o
excitaţie lăuntrică foarte
puternică să se exprime
prin cea mai deplină
Loc. cit., p. 372.
352 TIPURI PROBLEMA 353
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC BIOGRAFIE
E
linişte. Interpretarea pe care Jordan atît ceea ce atrage, cît şi
o dă tipurilor ia în conside rare gînduri şi
această stare de fapt. Ea nu judecă afecte respingătoare. Din
după o impresie super ficială, ci cauza exteriorizării şi
după o înţelegere mai adîncă a transferării ra
naturii umane. Trăsăturadistinctivă pide, conţinuturile sînt puţin
fundamentală a lui Ostwald se prelucrate şi de aceea uşor
sprijină, ca şi vechea clasificare a com
temperamentelor, pe impresia prehensibile, din chiar
exterioară. Tipul său „romantic ” este succesiunea cronologică a
caracterizat de oreacţie rapidă in afară. exprimărilor
Tipul „clasic” reacţionează poate tot nemijlocite apare o scrie
atît de rapid, darin interior. gradată de imagini care
arată limpede
610.Parcurgînd biografiile lui
publicului drumul pe care s-a
Ostwald, se observă fără difi
angajat cercetătorul, ca şi
cultate că tipul „romantic ”
modul
corespunde tipului extravertit, iar ti
în care el a obţinut
pul „clasic”, celui introvertit.
rezultatul dorit.
Humphry Davy şi Licbig sînt
611.Introvertitul, in schimb,
exemple şcolare pentru tipul
care reacţionează mai întîi
extravertit, după cum Robert
doar
Ma-
în interior, nu îşi
yer şi Faraday, pentru cel
exteriorizează de regulă
introvertit. Reacţia în afară îl
reacţiile (cu excepţia
carac
exploziilor afective!). El
terizează pe extravertit, cea
îşi trece sub tăcere
în interior pe introvertit.
reacţiile, care pot
Extraver
fi la fel de rapide ca şi
titul nu are dificultăţi
cele ale extravertitului.
speciale în a se exterioriza, el
Dar ele nu se
îşi valorifică
manifestă şi de aceea
aproape involuntar prezenţa,
introvertitul lasă uşor
căci întreaga sa natură tinde
impresia de lentoare.
să se
Deoarece reacţiile
transfere asupra obiectului.
nemijlocite sînt
El se dăruieşte uşor umii l
întotdeauna intens
încon
personale,
jurătoare, şi anume într-o
extravertitul nu poate
formă necesarmente
decît să-şi dea la iveală
comprehensibilă
personalitatea. In
şi deci acceptabilă pentru
trovertitul în schimb îşi
mediul său. Forma este de
ascunde personalitatea,
regulă plă
treeîndu-şi re
cută, oricum însă
acţiile imediate sub
comprehensibilă, chiar
tăcere. El nu tinde către
atunci cînd e neplă
empatie, către trans-
cută. Căci ţine de reacţia şi
de exteriorizarea rapidă
faptul că
asupra obiectului se
transferă nu doar ceea ce e
de preţ, ci şi
ceea ce e lipsit de valoare,
ferul conţinuturilor sale nu se manifestă.
asupra obiectului, ci către întotdeauna viaţa lui
abstragerea din obiect. în oferă publicului libertatea
loc să-şi exteriorizeze de a se exersa in
nemijlocit reacţiile, el interpretări şi proiecţii
preferă, de aceea, să le fantastice, in împreju-
prelucreze îndelung în rarea în care — de pildă
interior şi să iasă apoi la graţie prestaţiilor sale —
lumină cu un rezultat el devine obiect de interes
gata elaborat. El aspiră general.
să-şi epureze pe cît
612. Atunci cînd Ostwald
posibil rezultatul de orice
afirmă că precocitatea
trăsătură personală şi să-
spirituală îl caracterizează pe
1 prezinte ca pe ceva
romantic, se cuvine să
distinct de orice relaţie
adăugăm că romanticul
personală. Conţinuturile
tocmai îşi arată
sale se oferă lumii
precocitatea, în timp ce
exterioare într-o formă cît
clasicul poate că este tot
mai abstractă şi mai
atît de matur, dar îşi închide
depersonalizată, ca
produsele proprii în sine, nu
rezultat al unei lucrări
intenţionat, ci din
interioare de lungă
incapacitatea de a le exterioriza.
durată. Dar aceste
Din pricina unei diferenţieri
rezultate sînt şi greu de
afective insuficiente,
înţeles, căci publicului îi
introvertitul continuă multă
lipseşte orice cunoaştere
vreme să-şi păstreze o
a preliminariilor şi a mo-
anume stîngăcie, de fapt un
dului în care cercetătorul
infantilism al relaţiei
a ajuns la ele. Publicului îi
personale, a ceea ce englezii
lipseşte şi relaţia
numesc „personality”.
personală cu el, deoarece
Manifestarea personală a
introvertitul tace şi îşi
introvertitului este într-o
ascunde personalitatea.
asemenea măsură nesigură
Or, tocmai raporturile
şi imprecisă, îneît el nu
personale sînt acelea
cutează să se înfăţişeze
care permit adesea să se
celor din jurul său decît cu
înţeleagă ceea ce scapă
produse pe care le
intelectului. Trebuie să se
consideră perfecte. El
ţină riguros scama de
preferă totodată să-şi lase
această împrejurare cînd
produsele să vorbească în
e vorba să se aprecieze
favoarea lui decît să se
dezvoltarea unui
angajeze personal pentru
introvertit. De regulă,
ele. Din cauza acestei
sîntem rău informaţi în ce
atitudini, apariţia sa pe
îl priveşte pe introvertit,
scena lumii este amînată,
deoarece nu îl putem
ceea ce îi poate atrage
vedea. Fiindcă nu
calificativul de întârziat. O astfel
reacţionează direct în
de apreciere
afară, personalitatea sa
354 TIPURI PROBLEMA 355
PSIHO TIPURILOR ÎN
LOGIC BIOGRAFIE
E
superficială nu ţine seama de laconismul ex
faptul că infantilismul celui apa - primării sale şi de uimirea
rent precoce, diferenţiat către neînţelegătoare, decurgînd de
exterior, este de natură interioară, aici, a
ţinînd vădit de fiinţa sa lăuntrică. publicului; ar evita să facă
Ceea ce se manifestăabia mai tîrziu alte tentative, mai ales că
în viaţa precocelui, de pildă sub foarte ade
forma unei imaturităţimorale sau — sea nimeni nu l-ar crede în
foarte frecvent — sub forma unui izbitor stare să spună ceva ieşit din
infantilism în gîndire. comun.
Pentru o judecată superficială,
613.Romanticul are, de regulă,
expresia, personalitatea lui
posibilităţi mai favorabile de
sînt
dezvoltare şi evoluţie decît
obişnuite, în vreme ce
clasicul, aşa cum observă, pe
romanticul apare „interesant ”
bună
din naştere
dreptate, Ostwald. El se
şi posedă arta de a sublinia,
înfăţişează publicului într-un
cu mijloace permise sau
mod evi
nepermise,
dent şi convingător,
o astfel de impresie. Această
manifestîndu-şi prin reacţii
capacitate diferenţiată de
exterioare im
exprima
portanţa personală. Astfel el
re constituie un fundal
îşi face rapid nenumărate
favorabil ideilor importante şi
relaţii
ajută, pre
preţioase care îi fertilizează
venitor, publicul, ale cărui
munca şi îi favorizează
cunoştinţe sînt insuficiente,
dezvoltarea
să treacă
pe orizontală.9 Invers, clasicul
peste lacunele gîndirii lui.
rămîne ascuns, lipsa de
615.Subliniind activitatea didactică
relaţii
eficientă şi strălucitoare
personale îi limitează
a romanticului, Ostwald
extensia domeniului de
caracterizează cît se poate
preocupări, în
de nimerit
schimb, activitatea sa cîştigă
acest tip. Romanticul întreţine o
în adîncime, iar roadele
relaţie empatetică cu elevul
muncii sa
său
le, în durată.
şi găseşte de aceea cuvîntul
614.Entuziasm posedă ambele
potrivit la momentul potrivit.
tipuri, cu toate acestea, cînd
Cla-
este plină, inima
extravertitului se revarsă, în
vreme ce entuzias
mul îi pecetluieşte
introvertitului gura. Drept
urmare, introver
titul nu aprinde flacăra
entuziasmului în cei din jurul
său şi nu
are un cerc de colaboratori pe
potriva lui. Chiar dacă ar
simţi
dorinţa şi impulsul de a
comunica, s-ar teme de
 şicul, în schimb, se a-şi exercita acţiunea
concentrează asupra aşteptată şi dorită,
propriilor gînduri şi probleme profesorul are nevoie de
şi trece cu vederea atîta timp, îneît acţiunea
dificultăţile de înţelegere ale însăşi se pierde din chiar acest
elevului său. Ostwald motiv.”10
observă în legătură cu
616. Explicaţia furnizată
clasicul Helmholtz: „în ciuda
de Ostwald, respectiv
ştiinţei enorme, a
lentoarea reacţiei
experienţei cuprinzătoare şi
introvertitului, nu mi se pare
a spiritului creator care îi erau
suficientă. Nu este dovedit
proprii, el nu a fost niciodată
faptul că Helmholtz poseda
un bun profesor: nu
o viteză de reacţie redusă.
reacţiona pe moment, ci
El reacţionează nu numai în
doar cu întîrziere. Cind un
afară, ci şi în interior. El nu
elev îl întreba ceva în
are o relaţie empatetică cu
laborator, el îi promitea să se
elevul, de aceea nu înţelege
gîndească la întrebare şi îi
ce doreşte acesta.
aducea într-adevăr
Concentrîndu-se asupra
răspunsul peste cîteva zile.
gîndurilor sale, el nu
Răspunsul se afla însă la o
reacţionază la dorinţa
asemenea distanţă faţă de
personală a elevului, ci la
condiţia elevului îneît acesta
gîndurile pe care întrebarea
izbutea doar rareori să
elevului i le suscită, şi
stabilească o corelaţie între
anume atît de rapid şi de
dificultatea de care se izbise
temeinic îneît intuieşte pe
şi teoria completă a unei
loc o înlănţuire vastă de
probleme generale pe care i-o
idei pe care însă nu este în
prezenta profesorul. Lipsea astfel
măsură să o sesizeze
nu numai ajutorul
imediat şi să o redea într-o
instantaneu de care orice
formă abstractă şi elaborată,
începător are atîta nevoie, ci
dar nu pentru că gîndeşte
şi îndrumarea nemijlocit
prea lent, ci pentru că este
calibrată pe personalitatea
obiectiv imposibil să
elevului, în virtutea căreia
cuprindă pe moment, într-o
acesta evoluează treptat de
singură formulă şi în toată
la o lipsă de autonomie
întinderea ei, problema
iniţială la stăpînirea deplină
intuită. Neobservînd, fireşte,
a domeniului ştiinţific ales.
că elevul nu are habar de
Toate aceste deficienţe vin
toate acestea, el crede că e
din faptul că profesorul nu
vorba tocmai de acea
poate să reacţioneze
problemă anume şi nu de
imediat la nevoia de
un sfat extrem
învăţătură a elevului; pentru

9 Loc. cit., p. 374. 10 Loc. cit., p. 377.

356 TIPURI PROBLEMA 357
PSIHO TIPURILOR JN
LOGIC BIOGRAFIE
E
de simplu pe care ar fi fost fără doar pijama.”” Cu această
şi poate în stare să-1 dea, dacă ar fi observaţie,
înţeles că de el are nevoie elevul Ostwald atinge un punct foarte
tocmai în acel mo m ent spre a putea important, anume aversiunea
merge mai departe. Ca introvertit, mai sus semnalată a
profesorulînsă nu intră în em patie introvertitului de a comunica
cu psihologia elevului, ci cu celor din jurul
propriile sale problem e teoretice, său altceva decît informaţii
răsucind m ai departe firulntinsî de impersonale.
elev, evident de o manieră adaptată 618.Ostwald subliniază faptul
chestiunii, nu însă şi necesităţii de că romanticul trebuie să-şi
moment a acestuia din urmă. în
Atitudinea particulară a profesorului cheie cariera, de regulă,
introvertit este în ce priveşte relativ devreme din pricina
activitatea didactică foarte unei epui
nepotrivită şi nefavorabilă impresiei zări în continuă creştere.
personale pe care elo face. Profesorul Ostwald înclină să explice şi
introvertit lasă impresia de această
lentoare, de ciu d ăţenie, chiar de stare de fapt printr-o
mărginire, motiv pentru care este viteză de reacţie sporită.
subapreciatnu doar de marele Deoarece sînt de
public, ci şi de cercul restrîns al părere că noţiunea de
colegilor debreaslă pînă în clipa în viteză a reacţiei m entale
care elaboratele saleintelectuale sînt nu este nici pe
re-gîndite, prelucrate şi traduse de departe lăm urită ştiinţific,
cercetătorii care îl urm ează. iar pînă acum nu a fost
dovedit, şi
617.Matematicianul Gauss
probabil nici nu va fi, faptul
resimţea atîta neplăcere la
că reacţia externă este mai
ideea
rapidă
de a preda, încît înştiinţa pe
decît cea internă, cred că
fiecare student care se
epuizarea mai rapidă a
înscria la ci
savantului ex
că probabil cursul anunţat nu
travertit se bazează în
va mai avea loc; şi asta,
esenţă pe reacţia externă
pentru a
care îl particu-
scăpa astfel de obligaţia de a-
1 ţine. Ceea ce i se părea a fi
pe
nibil în activitatea didactică
era, după cum rem arca pe
bună
dreptate Ostwald, „necesitatea de a
exprima în prelegeri rezul
tatele sale ştiinţifice, înainte
de a le fi fixat şi cizelat în
amănunt
formularea. A comunica astfel
rezultatele sale altora, fără
aceas
tă prelucrare prealabilă, va fi
fost pentru el echivalent cu a
se
înfăţişa unor străini în
 larizează. El începe să chiar epuizantă, dar care
publice foarte devreme, devine nu se revarsă asupra
repede cunoscut, desfăşoară cunoscuţilor şi a elevilor
în scurtă vreme o săi. Oricum, cade greu în
activitate publicistică şi cum pănă faptul că
academică intensivă, succesul evident al
cultivă relaţii personale cu romanticului este un sti-
un cerc întinsde prieteni şi mulent vitalizant, foarte
de cunoscuţi şi contribuie adesea refuzat clasicului,
neobişnuit de mult la care se vedeobligat să-şi
dezvoltarea elevilor săi. caute satisfacţia doar în
Cercetătorul introvertit perfecţiunea muncii de
începe să publi ce mai cercetare. Mi se pare de
tîrziu, lucrările sale se aceea că epuizarea relativ
succed la intervale mai timpurie a geniului
mari de tim p, sînt de cele romantic se sprijină pe
mai multe ori reacţia în afarăşi nu pe o
sărăcăcioase în expresie, viteză m ai m are de
evită repetările tematice reacţie.
în măsura în care nu pot
619.Ostwald nu îşi consideră
aduce ceva funda m ental
clasificarea absolută, în sensul
nou; ca urm are a
că oricare savant ar putea fi
laconism ului pregnant al
fără probleme înfăţişat ca
comunicăriiştiinţifice, în
aparţinînd
care lipsesc adesea toate
unuia din cele două tipuri. El
referinţele la drumul par -
este însă de părere că „tocmai
curs sau la materialele
cei
prelucrate, lucrările sale
mai mari” pot fi foarte adesea
nu sînt nici înţelese, nici
precis încadraţi într-una din
preţuite, iar autorul rămîne
gru
necunoscut. Neplăcerea de
pele ex trem e, în v rem e ce
a preda îl face să nu caute
„oam enii m ărun ţi ”
discipoli, ignorarea sa de
rep rezintă d in
către ceilalţi exclude
punctul de vedere al vitezei de
relaţiile cu un cerc mai
reacţie verigile intermediare.
12
mare de cunoştinţe şi de
620.în concluzie, aş vrea să adaug
aceea el trăieşte, de
că biografiile lui Ostwald
regulă, nu doar de nevoie,
cuprind un m aterial parţial
ci şi în virtutea propriei
foarte valoros pentru
opţiuni, retras, în afara
psihologia ti
prim ejdiei de a se cheltui
purilor şi că ele stabilesc
prea mult. Reacţia sa către
pertinent concordanţa dintre
interior îl face să se
tipul ro
angajeze mereu pecăile
m antic şi cel extravertit pe
limitate ale activităţii de
de-o parte, dintre cel clasic
cercetare care se
şi cel
dovedeşte a fi foarte
introvertit, pe de altă parte.
obositoare şi, în timp,
619.
11 Loc. cit, p. 12 Loc. cit, pp. 372 ş.
380. urm.
 DESCRIERE 3
GENERALĂ 5
A 9
TIPURILOR

DESC aver
RIERE tit.
GENER în
ALĂ A conti
TIPURIL nua
OR re
voi
1.
înce
rca
Introd
să
ucere
cara
621.în
cteri
cele
zez
ce
acel
urm
e
ează
tipur
voi
i
încer
spec
ca
iale
să
a
dau
căro
o
r
desc
parti
riere
cula
gen
ritat
e
e
rală
stă
a
în
psih
fapt
ologi
ul că
ei
indi
tipur
vidu
ilor.
l se
Voi
ada
înce
ptea
pe
ză
mai
sau
întîi
se
cu
orien
tipur
teaz
ile
ă
ge
prin
nera
inter
le pe
medi
care
ul
le-
funcţ
am
iei
num
sale
it
celei
intro
mai
verti
difer
t şi
enţia
extr
te.
Pe e
prim o
ele s
le e
voi b
numi e
tipuri s
atitud c,
inale a
gener ş
ale, a
care c
se u
dis m
ting a
prin m
dire ar
cţia ăt
inter at
esul d
ui e
lor, re
prin p
mişc et
area at
lor e
libidi or
nală, i
iar în
pe c
ultime a
le, pi
tipur to
i le
func le
ţion pr
ale. e
622.T c
ip e
ur d
il e
e nt
at e,
it pr
u in
di at
n it
al u
e di
g n
e e
n a
er lo
al r
e p
s ar
e ti
d c
ul at
ar s
ă ă
fa a
ţă b
d st
e ra
o g
bi ă
e li
ct bi
. d
In o
tr ul
o di
v n
er el
ti ,
tu a
l ş
s a
e c
c a
o şi
m c
p u
or m
tă ar
a a
b v
st e
ra a
ct d
iv e
fa în
ţă vi
d n
e s
o o
bi fo
e rţ
ct ă
, e
fii n
n or
d m
to ă
t in
ti tr
m in
p s
ul e
pr c
e ă
o o
c bi
u e
p ct
ul n
ui ă
. în
E tr
xt -
ra at
v ît
er în
ti eî
tu t
l, îş
în i
s r
c a
hi p
m or
b, te
s a
e z
c ă
o c
m o
p n
or st
tă a
p nt
o at
zi it
ti u
v di
fa n
ţă e
d a
e s
o u
bi bi
e e
ct ct
. iv
El ă
af la
ir o
m bi
ă e
i ct
m şi
p şi
or -o
ta or
nţ ie
a nt
a e
c a
e z
st ă
ui d
a u
pî p
ă a
el c
. e
în st
re ui
al a
it tr
at e
e, b
o ui
bi e
e s
ct p
ul or
n it
u ă.
ar C
e el
p e
e d
nt o
ru u
el ă
ni ti
ci p
o ur
d i
at sî
ă nt
pr at
e ît
a d
m e
ul di
tă fe
v ri
al te
o ,
ar ia
e, r
d o
e p
u o
n zi
d ţi
e a
fa di
pt nt
ul re
c el
ă e
i at
m ît
p d
or e
ta iz
nţ bi
a to
ar c
e ul
în ta
eî te
t, e
d xi
a st
c e
ă nţ
i a.
s O
e ri
at ci
ra n
g e
e c
at u
e n
nţ o
ia a
, şt
pî e
n a
ă c
şi el
c e
el n
n at
ei ur
ni i
ţi în
at c
în hi
c s
h e,
e gr
st e
iu u
ni d
d e
e p
p ăt
si ru
h n
ol s,
o a
gi d
e e
le s
re e
m a
ar ti
c m
ă id
fă e,
ră c
di ar
fi e
c e
o v
nt oi
ra to
st ar
e e
a şi
z a
ă c
v c
e e
h si
e bi
m le
e ,
nt c
c ar
u e
n s
at e
ur în
il ţe
e le
d g
e s
s a
c u
hi s
s e
e, c
s e
o ar
ci tă
a c
bi u
le c
, ei
a di
d n
e ju
s r,
e d
a ar
s ră
e m
ni în
n to
e tu
s şi
a în
u re
c la
el ţii
p c
uţ u
in ei
bi ,
n a
cţ în
io a
n c
e e
a st
z e
ă d
a e
s o
u s
pr e
a bi
lo ri
r,
s
uf
er
ă,
la
rî
n
d
u-
lc
,
a
cţ
iu
n
e
a
a
c
e
st
or
a.
Sî
nt
e
m
d
e
si
g
ur
în
cl
in
aţ
i
s
ă
v
e
d
e
m
d n
o o
ar a
c şt
a e
z te
ur m
il ei
e ni
in c
di m
vi ul
d ţi
u o
al a
e m
al e
e ni
u v
n a
or d
fo e
r sc
m o
aţ p
ii er
c i
ar fă
a ră
ct di
er fi
ia c
le ul
p ta
ar te
ti c
c ă
u- în
la pr
re iv
. in
Ci ţa
n a
e c
ar e
e st
în ei
s o
ă p
pr o
il zi
ej ţii
ul n
d u
e e
a vo
c rb
u a
de u
ca n
zu e
ri o
in e
di x
vi p
du er
al ie
e nţ
iz ă
ol p
at s
e, i-
ci h
m ol
ai o
d gi
e c
gr ă
a li
b m
ă it
d at
e ă.
at în
it tr
u -
di a
ni d
ti e
pi v
c ăr
e, ,
m d
ul u
t p
m ă
ai c
g u
e m
n s-
er a
al v
e ă
d z
e ut
cî în
t c
p a
o pi
at to
e lu
pr l
e pr
s e
u c
p e
d n
e a
nt în
e s
v ă
or vi
b zi
a bi
d lă
e at
o u
o n
p ci
o cî
zi n
ţi d
e e
fu v
n or
d b
a a
m d
e e
nt in
al di
ă, vi
u zi
n c
e u
or p
i er
m s
ai o
a n
c al
u- it
z at
at e
ă, în
al tr
te u
or cî
i tv
m a
ai m
e ar
st c
o at
m ă.
p A
at st
ă, fe
în l
to d
td e
e o
a a
u m
e e
ni n
s o
e a
g st
ă re
s a
e p
sc ar
n at
u ît
d la
o m
ar u
pr n
in ci
tr to
e rii
in şi
te ţă
le ra
ct ni
u i
al o
i, bi
ci ş
în n
to ui
at ţi,
e cî
st t
r şi
a- la
tu p
ril er
e s
p o
o n
p al
ul it
aţ ăţ
ie il
i, e
d c
e el
u e
n m
d ai
e di
fa fe
pt re
ul nţ
c ia
ă te
ti al
p e
ur u
il n
ei fe
n m
aţ ei
iu ,
ni şi
. a
Ni n
ci u
d m
e e
o la
s fe
e m
bi ei
re a
a p
di ar
nt ţi
re nî
s n
e d
x tu
e tu
n ro
u r
jo c
a- at
c e
ă g
vr or
e iil
u or
n s
ro o
l. ci
A al
c e.
el
623.O
e
răspî
a
ndire
şi
atît
o
de
p
gene
o
rală
zi
nu s-
ţii
ar
s
prod
e
uce
p
dacă
ot
ar fi
id
vorb
e
a de
nt
o
ifi
ches
c
tiun
a
e de
şi
conş
la
tiinţ
ă, stau
adic aşa,
ă de dimp
o otriv
atitu ă,
dine tipur
conş ile
tient se
şi distri
inten buie
ţiona nese
t lecti
adop v.
tată. în
într- acee
un aşi
ase famil
men ie,
ea un
caz copil
atitu este
dine intro
a verti
acea t, un
sta altul
ar extr
cara aver
cteri tit,
za o în
pătu cons
ră ecin
restr ţă,
însă tipul
a atitu
popu dinal
laţiei ,
, ai feno
cărei men
mem gen
bri eral
ar şi
fi cu apar
toţii ent
ben în-
efici tîmpl
arii ător
unei răspî
anu ndit,
me nu
educ poat
aţii e fi
şi rezul
instr tatul
uiri. unei
Or, jude
lu căţi
cruril sau
e nu in
 tenţi punct
i de
conş veder
tient e
e, ci biolog
îşi ic, un
dato rapor
reaz t de
ă adapt
prob are,
abil căci
exist pres
enţa upun
unei e
cauz că
e term
inco enii
nştie săi
nte, au
insti unul
nctiv asup
e. ra
Este celui
posi lalt
bil efec
ca te
opoz mod
iţia ifica
tipur toar
ilor e.
să Aces
aibă te
cumv modi
a un ficări
antec cons
edent titui
biolo e
gic ca adap
feno tare
men a.
psiho Atitu
logic dinil
gener e
al. tipic
624.Rel e
aţia faţă
dintr de
e obie
subi ct
ect sînt
şi de
obie acee
ct a
este proc
întot ese
dea de
una, adap
din tare.
Natu , în
ra cond
cuno iţii
aşte în
două care
căi capa
fund citat
ame ea
ntal de
difer apăr
ite are
de şi
adap dura
tare ta
care de
fac viaţ
posi ă a
bilă indi
persi vidul
sten ui
ţa sînt
orga relat
nism iv
elor mici;
vii; ceal
una altă
dintr cale
e ele este
este înze
fecu strar
ndit ea
atea indiv
cres idulu
cută i
360 TIPURI DESCRIERE 361
PSIHO GENERALA A
LOGIC TIPURILOR
E
cu tot felul de mijloace de incontestabil, că doi copii ai
autoconservare în condiţii de aceleiaşi mame pot
fertilitate relativ scăzută. Această manifesta de timpuriu tipuri
opoziţie biologică îmi pare a fi nu opuse, fără a se putea
doar analogon-u\, ci şi baza generală constata cea mai mică
a celor două moduri de adaptare schimbare în atitudinea
psihologică a noastră. Aş vrea să mamei. Deşi n-aş vrea în nici
mă limitez aici la o indicaţie un caz să subapreciez
generală, şi anume la importanţa incalculabilă a
particularitatea introvertitului, pe influenţelor părinteşti,
de o parte, de a se cheltui această experienţă ne obligă
neîntrerupt şi de a se răspîndi în să tragem concluzia că
toate, şi la tendinţa factorul determinant stă în
introvertitului, pe de altă parte, dispoziţia copilului. Este de
de a se apăra de exigenţele atribuit în primul rînd
exterioare, de a se abţine pe cît dispoziţiei individuale faptul
posibil de la orice cheltuială de că în condiţii exterioare
energic, legată direct de obiect şi foarte asemănătoare un
de a-şi crea, în schimb, pentru copil preia un anume tip,
sine o poziţie cît mai sigură şi mai iar un altul, tipul opus.
puternică. Intuiţia lui Blake a Fireşte, am aici în vedere
denumit fericit aceste moduri doar cazurile care
„prolific” şi „devouring type”1. După evoluează în condiţii
cum arată biologia generală, normale. în situaţii
ambele căi sînt practicabile şi, în anormale, cînd este vorba
felul lor, eficiente, tot astfel şi de atitu-
atitudinile tipice. Ceea ce una Cf. § 526 din acest volum.
înfăptuieşte prin relaţii multiple,
cealaltă realizează printr-un
monopol.
625. Faptul că atitudinile
tipice se manifestă
ocazional la copii încă din
primii ani de viaţă ne face
să presupunem că nu lupta
pentru existenţă, in
accepţia curentă, este
aceea care impune o
anumită atitudine. S-ar
putea oricum obiecta, pe
bună dreptate, că şi copilul
minor, sugarul chiar,
trebuie să depună o
prestaţie de adaptare
psihologică, de natură
inconştientă, parti-
cularitatea influenţelor
materne ducînd la reacţii
specifice la copil. Deşi acest
argument se poate raporta
la realităţi incontestabile, el
devine caduc prin luarea în
considerare a faptului, la fel de
dini extreme, deci anormale, la mame, pot
fi impuse copiilor atitudini relativ
asemănătoare prin siluirea
dispoziţiilor lor individuale care,
dacă nu ar fi intervenit influenţele
exterioare anormale care să le
tulbure, ar fi ales poate un alt
tip. Acolo unde are loc o
falsificare a tipului, determinată
de influenţe exterioare, se produce
mai apoi, frecvent, o nevroză
vindecabilă doar prin restabilirea
atitudinii care corespunde în mod natural
individului.
626. în ce priveşte
dispoziţia particulară, nu pot
să spun decît că există
probabil indivizi care fie
dispun de o uşurinţă sau de
o aptitudine mai mare în a
se adapta, fie suportă mai
bine un mod sau altul de
adaptare. Raţiuni
inaccesibile cunoaşterii
noastre, în ultimă instanţă
fiziologice, intră aici
probabil în joc. Această
ipoteză îmi pare probabilă,
deoarece am constatat că
răsturnarea tipului poate
provoca, în anumite cazuri,
tulburări profunde în
echilibrul fiziologic al
organismului, ducînd de cele
mai multe ori la o epuizare
adîncă.
2. Tipul extravertit
627. Din raţiuni de
sistematizare şi de claritate
a expunerii
este necesar ca la
descrierea acestui tip şi a
celor următoare să
distingem psihologia
conştiinţei de aceea a
inconştientului. Ne
vom ocupa mai întîi de
descrierea fenomenelor
conştiinţei.
a) Atitudinea generală a
conştiinţei
628. După cum se ştie,
oricine se orientează după
datele pe
care i le mijloceşte lumea
exterioară; vedem totuşi că
această
împrejurare este mai mult
sau mai puţin decisivă.
Pentru că afa
ră este rece, unul se simte
îndemnat să-şi îmbrace
pardesiul, în
vreme ce altul găseşte, din
motive de călire, că este
inutil să o
facă; unul îl admiră pe noul
tenor, fiindcă toată lumea îl
admiră,
altul nu o face, nu pentru că
tenorul i-ar displăcea, ci
pentru că
socoteşte că ceea ce toată
lumea admiră nu este
neapărat de ad
mirat; unul se supune
împrejurărilor date, pentru
că experienţa
362 TIPURI DESCRIERE 363
PSIHOLOG GENERALĂ A
ICE TIPURILOR

arată că este cu neputinţă să sprijină pe primatul unei funcţii

procedeze altminteri, altul, în psihologice anumite sau pe
schimb, este de părere că ceea ce particularităţi individuale.
s-a petrecut identic de o mie de
629. Interesul şi atenţia lui
ori, a o mie una oară poate să se
ascultă de evenimente
petreacă altfel etc. Primul se
obiective, în primul rînd de cele
orientează după datele
care se produc în imediata sa
exterioare, ultimul îşi rezervă o
apropiere. Nu doar persoanele,
opinie care se insinuează între el
ci şi lucrurile îl captivează.
şi datul obiectiv. Dacă orientarea
Corespunzător, şi actele sale
după obiect şi după datele
se orientează după
obiective precumpăneşte, în
influenţele persoanelor şi ale
sensul că hotărîrile şi actele cele
lucrurilor. Ele se raportează
mai frecvente şi mai importante
direct la date şi determinări
sînt determinate nu de păreri
obiective şi sînt în întregime
subiective, ci de împrejurări
explicabile prin ele. Actul se
obiective, atunci putem vorbi de
raportează evident la
o atitudine extravertită. Cînd
condiţii obiective. în măsura
aceasta este atitudinea obişnuită,
în care el nu este doar
avem de-a face cu tipul
reactiv faţă de excitaţiile
extravertit. Atunci cînd cineva
mediului, el este
gîndeşte, simte şi acţionează,
întotdeauna aplicabil la
într-un cuvînt trăieşte în acord
împrejurări reale şi găseşte
nemijlocit cu împrejurările
în interiorul limitelor
obiective şi cu exigenţele
datelor
acestora, atît în sens bun cît şi în
sens rău, el este extravertit. El
trăieşte astfel îneît obiectul, ca
mărime determinantă, joacă în
conştiinţa sa un rol mai mare
decît opinia sa subiectivă. Cert,
are şi el opinii subiective, dar
forţa lor determinantă este mai
mică decît aceea a condiţiilor
obiective exterioare. El nu se aş-
teaptă de aceea niciodată să
găsească în propriul său interior
factori necondiţionaţi, căci pe
aceştia îi recunoaşte doar în ex-
terior. Fiinţa sa lăuntrică cedează
epimeteic în faţa cerinţelor ex-
terioare, desigur, nu fără luptă;
dar sfîrşitul este întotdeauna în
favoarea condiţiilor exterioare.
întreaga sa conştiinţă priveşte
spre exterior, deoarece de aici îi
vine determinarea hotărîtoare şi
importantă. Ea îi vine astfel,
pentru că el de acolo o aşteaptă.
Din această atitudine
fundamentală derivă toate
particularităţile psihologiei sale,
în măsura în care acestea nu se
 obiective un spaţiu de
manevră suficient şi potrivit.
El nu manifestă nici un fel de
tendinţă serioasă de a ieşi de
aici. Acelaşi lucru este valabil
şi pentru interes:
evenimentele exterioare po
sedă un farmec inepuizabil, în
aşa fel îneît în mod norm al, in-
teresul nu se mai simte
atras către altceva. Legile
morale ale acţiunii se
acoperă cu exigenţele
corespunzătoare ale
societăţii, respectiv cu
concepţia morală general
valabilă. în cazul în care
concepţia general valabilă ar
fi o alta, atunci şi liniile
subiective de conduită morală
ar fi altele, fără ca prin
aceasta habitusulpsihologic
general să fie cumva
modificat.
630. Această determinare
severă prin factori obiectivi nu
în
seamnă neapărat, aşa cum s-ar
părea, o adaptare deplină sau
chiar
ideală la condiţiile de viaţă.
Pentru o opinie extravertită o
astfel
de inserare în datul obiectiv poate
să pară o adaptare deplină,
căci pentru această opinie alt
criteriu nici nu există. Dintr-un
punct de vedere mai înalt însă
nu e deloc sigur că datul
obiectiv
coincide, în orice condiţii, cu
normalul. Examinate din punct
de
vedere istoric sau local,
condiţiile obiective pot fi
anormale. In
serat în astfel de împrejurări, un
individ oarecare participă la
stilul anormal al mediului său,
dar se află concomitent cu
- acesta
într-o situaţie anormală faţă de
legile general valabile ale vieţii.
Individul poate în aceste condiţii
să prospere, dar numai pînă
cînd, din cauza păcatului comis
împotriva legilor generale ale
vieţii, el se va prăbuşi
împreună cu întreg mediul său.
El va fi
antrenat în această prăbuşire
tot atît de sigur pe cît de sigur
s-a
inserat înainte în datul obiectiv.
El s-a inserat, nu s-a adaptat,
căci adaptarea pretinde mai mult
decît o simplă alăturare fără
fricţiuni la condiţiile mediului
imediat. (Să ne amintim de Epi-
meteu al lui Spitteler.) Adaptarea
pretinde observarea acelor legi
care sînt mai generale decît
condiţiile istorice
contemporane şi
locale. Simpla inserare
marchează limitele tipului
normal extra
vertit.
631. Tipul extravertit îşi
datorează „normalitatea ” , pe
de-o
parte, faptului că el este
inserat relativ fără fricţiuni în
condiţiile
date şi evident nu are,
fireşte, alte pretenţii decît
de a îndeplini
aceste condiţii obiective, spre
pildă de a alege profesia care
364 TIPURI
PSIHOLOG
ICE
atunci şi acolo oferă posibilităţi
bogate în perspectivă; sau de a face,
respectiv executa, ceea ce este cel
mai necesar pentru so cietate şi ceea
ce aceasta aşteaptă de la el; sau de
a se abţine de la orice inovaţie care
nu este absolut şi evident necesară,
ori de la ceea ce ar depăşi cumva
aşteptările sociale. Pe de altă parte
însă, „norm alitatea ” extravertitului
are drept efect faptul că el ia prea
puţin în calcul realitatea nevoilor şi
a necesităţilor salesubiective.
Acesta anume este punctul său slab;
căci tendinţa tipului său se îndreaptă
în asemenea măsură către exterior
incît realitatea subiectivă dintre
toate cea mai sensibilă, adică starea
corpului, nu este nici ea luată
suficient de m ult in seam ă, ca
fiind prea puţin obiectivă, prea
puţin „exterioară ” , astfel incît
satisfacţia indispensabilă bunăstări
fizice nu se mai produce.Drept urmare,
corpul ca şi sufletul suferă. De
regulă însă, aceas tă din urmă
împrejurare scapă extravertitului,
este însă luată cuatît mai mult în
seamă de ambianţa sa familială.
Pierderea echilibrului îi devine
perceptibilă abia în clipa în care îi
apar senzaţiifizice anormale.
632.Acest fapt tangibil nu ii poate
scăpa. E natural ca extra
vertitul să-1 considere concret
şi „obiectiv”, căci potrivit men
talităţii sale, la el nu există
nimic altceva. La ceilalţi,
observă
imediat „iluzia”. O atitudine
prea extravertită poate să se
îndrep
te în asem enea m ăsură
îm potriva subiectului îneît
acesta să fie
cu totul sacrificat aşa-
numitelor exigenţe obiective,
de pildă în
cazul în care o întreprindere se
extinde continuu pe motivcă
există com enzi, iar
posibilităţile ivite trebuie
DESCRIERE 365
GENERALA A
TIPURILOR
realizate.
633.Pericolul care îl ameninţă pe
extravertit este ca el să se
absoarbă şi să se piardă cu
totul în obiecte. Tulburările
funcţio
nale (nervoase) sau cu
adevărat fizice care rezultă
de aici au o
semnificaţie compensatoare,
căci ele obligă subiectul la o
auto-
limitare involuntară. Dacă
simptomele sînt funcţionale,
ele pot
exprim a sim bolic, prin
particularităţile ce le sînt
proprii, o si
tuaţie psihologică anum e, de
exem plu aceea a unui
cîntăreţ a
cărui faimă, atingînd rapid o
i cotă primejdioasă, îl duce la o
chel
tuială disproporţionată de
energie, care îl face brusc să
nu m ai
poată lua sunetele acute din
cauza inhibiţiei nervoase. La
un
bărbat care ajunge foarte
rapid de la începuturi
m odeste la o
 poziţie socială foarte influentă
şi plină de perspective se
instalează toate simptomele
psihogene ale răului de
altitudine. Un bărbat aflat pe
punctul de a se însura cu o
femeie de caracterîndoielnic
pe care o adoră şi o
supraevaluează nem ăsurat
este atins de un spasm al
laringelui care îl obligă să se
mulţumească cu două căni de
lapte pe zi pe care spre a le
absorbi îi sînt ne c esare trei
ore. în felul acesta, el este
eficient împiedicat să-şi
viziteze logodnica şi obligat
să se îndeletnicească doar cu
hrăni-rea propriului corp. Un
bărbat care nu mai poate
face faţă afacerilor sale, a
căror enormă prosperitate se
datorează meritelorproprii,
este atins de crize nervoase
de sete, în urma cărora ajun
ge rapid la alcoolism isteric.
634. Cred că cea mai
frecventă nevroză a tipului
extravertit
este de departe isteria. Cazul
clasic de isterie este
caracterizat
de un raport exagerat cu
persoanele din apropiere, după
cum
adaptarea im itativă la condiţiile
date constituie o altă particula
ritate sem nificativă. O
caracteristică fundamentală a
istericului
este tendinţa permanentă de a
fi interesant şi de a face
impresie
asupra m ediului înconjurător.
Corelativa este şi
sugestibilitatea
proverbială, capacitatea
istericului de a se lăsa influenţat
de alte
persoane. O incontestabilă
extravertire se manifestă şi în
expan-
sivitatea istericilor care uneori
poate merge pînă la
comunicarea
unor conţinuturi pur fantastice,
de unde şi acuza de m inciună
isterică. „Caracterul ” isteric este
mai întîi o exacerbare a atitu
dinii norm ale, com plicată apoi
de reacţii com pensatorii venind
din partea inconştientului care,
opunîndu-se extravertirii excesi
ve, obligă energia psihică, prin
tulburări fizice, să se introver-
tcască. în virtutea reacţiei
inconştientului, apare o altă
categorie
- de simptome, al căror caracter
este mai degrabă introvertit. Aici
intră m ai cu seam ă creşterea
m aladivă a activităţii
im aginare.
După această caracterizare
generală a atitudinii
extravertite,
vom descrie transform ările pe
care le suferă funcţiile psihice
fundamentale prin atitudinea
extravertită.
b) Atitudinea inconştientului
635. Poate să pară
straniu că vorbesc de o
„atitudine a in
conştientului”. După cum
am explicat pe larg, eu
concep relaţia
366 TIPURI DESCRIERE 367
PSIHOLOG GENERALA A
ICE TIPURILOR

conştientului cu inconştientul ca mă voi limita la o

fiind de natură compensatoare. caracterizare la fel de
Potrivit acestui punct de vedere, generală a atitudinii
inconştientului i-ar fi proprie, ca şi compensatoare a
conştientului, o atitudine anume. inconştientului.
637.Atitudinea inconştientului,
636.în capitolul precedent am
capabilă a compensa eficient
subliniat tendinţa atitudinii
atitudinea conştientă
ex
extravertită, are un anume
travertite către o anume
caracter intro
unilateralitate, adică poziţia
vertit. Ea concentrează
predomi
energia asupra momentului
nantă a factorului obiectiv în
subiectiv,
desfăşurarea evenimentului
adică asupra tuturor acelor
psihic.
necesităţi şi revendicări care
Tipul extravertit se simte
sînt re
întotdeauna îndemnat să
primate sau refulate în
renunţe (apa
virtutea unei atitudini
rent) la sine în favoarea
conştiente prea
obiectului şi să asimileze
marcat extravertite. Este
subiectul
uşor de înţeles — după cum
obiectului. Am arătat în
s-a văzut
amănunt consecinţele care
şi în capitolul precedent —
pot decurge
că orientarea pe direcţia
din exagerarea atitudinii
obiectului
extravertite, anume
şi a datului obiectiv
reprimarea nocivă
violentează nenumărate
a factorului subiectiv. în
mişcări, opinii, do
consecinţă este de aşteptat
rinţe şi necesităţi, răpindu-le
ca o com
energia care în mod normal ar
pensaţie psihică a atitudinii
tre
conştient extravertite să
bui să le revină. Omul nu
accentueze
este o maşină, putînd fi
în mod special momentul
ocazional
subiectiv, cu alte cuvinte,
recondiţionată în cu totul
vom arăta
alte scopuri şi funcţionînd
că în inconştient există o
altminteri
tendinţă intens egocentrică.
la fel de regulat ca înainte.
într-ade
Omul poartă cu sine întreaga
văr, experienţa practică
istorie,
izbuteşte să aducă această
atît a sa, cît şi a umanităţii.
dovadă. Nu
Factorul istoric reprezintă
intru aici în cazuistică, ci
însă o
trimit la paragrafele
necesitate vitală căreia o
următoare în care
economie înţeleaptă trebuie
încerc să prezint atitudinea
să-i vină
caracteristică a
în întîmpinare. Este necesar
inconştientului pen
ca trecutul să se exprime
tru fiecare tip funcţional. în
cum va
măsura în care în acest
prin ceea ce este nou şi să
capitol e
participe la viaţa acestuia.
vorba doar de compensarea unei
Asimilarea
atitudini generale extravertite,
totală cu obiectul se loveşte de
aceea de protestul minorităţii
reprimate din trecut şi din tot
ceea ce a fost de la început pînă
în clipa de faţă. Pornind de la
aceste reflecţii generale, e lesne
de înţeles de ce exigenţele
inconştiente ale tipului extravertit
au un caracter egoist, de fapt de
natură primitivă şi infantilă. Cînd
Freud spune că inconştientul nu
poate „decît să dorească”, lucrul
acesta este valabil în mare
măsură pentru inconştientul ti-
pului extravertit. Inserarea în
datul obiectiv şi asimilarea cu el
împiedică conştientizarea
mişcărilor subiective prea slabe.
Aceste tendinţe (gînduri, dorinţe,
necesităţi, sentimente etc.)
capătă, corespunzător gradului lor
de refulare, un caracter regresiv,
cu alte cuvinte, ele devin cu atît
mai infantile şi mai arhaice cu cît
sînt mai puţin recunoscute.
Atitudinea conştientă le răpeşte
potenţialul energetic relativ
disponibil, lăsîndu-le doar acea
energie pe care nu le-o poate lua. Acest
rest, care dispune oricum de o forţă ce
nu e de subestimat, poate fi
considerat ca fiind instinctul
originar. Instinctul nu poate fi
stîrpit prin măsurile arbitrare ale
unui singur individ, în acest scop
ar fi necesară mai degrabă
transformarea organică lentă a
mai multor generaţii, căci
instinctul este expresia
energetică a unei dispoziţii
organice determinate.
638. Fiecare tendinţă
reprimată conservă deci un
considerabil potenţial
energetic, corespunzător
forţei instinctului, şi îşi păs-
trează eficacitatea, în ciuda
faptului că, lipsită de
energie, a devenit
inconştientă. Atitudinea
inconştientă este
caracterizată de un egoism
brutal, depăşind cu mult
infantilitatea şi frizînd infa-
mia. Aici găsim înflorind
acele dorinţe incestuoase
pe care le descrie Freud. E
de la sine înţeles că aceste
lucruri sînt complet
inconştiente, rămînîndu-i
ascunse şi observatorului
neavizat atî-ta timp cît
atitudinea conştientă
extravertită nu atinge un
grad mai înalt. Daca se
ajunge însă la o dezvoltare
exacerbată a punctului de
vedere conştient, atunci se
manifestă simptomatic şi in-
conştientul, adică egoismul
inconştient, infantilismul şi
arhaismul îşi pierd
caracterul compensator
iniţial, opunîndu-se mai
mult sau mai puţin deschis
atitudinii conştiente. Este
vorba mai întîi de o
exagerare absurdă a
punctului de vedere
conştient, care trebuie să
slujească unei reprimări a
inconştientului, dar care
368 TIPURI DESCRIERE 369
PSIHOLOG GEN ERALĂ A
ICE TIPURILO R

se încheie, de regulă, cu o reductio caz, revendicările in-

ad absurdum a atitudinii conştiente, conştientului se impun
respectiv cu o prăbuşire. categoric conştientului şi
Catastrofa poate fi de natură produc astfel un dezacord
obiectivă, ţelurile obiective fiind nefast care se manifestă cel
treptat fals subicctivizatc. Aşa de mai adesea prin faptul că
pildă, un tipograf, după două oamenii fie nu mai ştiu ce
decenii de muncă dură, s-a ridicat vor de fapt şi nu mai au
de la condiţia unui simplu angajat chef de nimic, fie vor prea
la aceea a proprietarului autonom al mult deodată şi îşi doresc
unei întreprinderi de mare vază. prea multe lucruri
Aceasta s-a dezvoltat din ce în ce imposibile. Reprimarea
mai mult, iar el s-a lăsat tot mai exigenţelor infantile şi
mult absorbit de ea, sacrificîndu- primitive, adesea necesară
şi aici treptat toate interesele din raţiuni culturale, duce
colaterale. El a fost astfel înghiţit uşor la nevroză sau la con-
de ea şi distrus; iată cum, în mod sumul abuziv de substanţe
inconştient, s-au trezit în el narcotice ca alcool, morfină,
anumite amintiri din copilărie, cocaină etc. în cazuri mai
con-trabalansînd interesele grave, dezacordul se
exclusive pentru afaceri. Pe încheie cu sinuciderea. Este
atunci, lui îi plăcea foarte mult să o particularitate probantă a
picteze şi să deseneze. în loc să tendinţelor inconştiente
accepte această însuşire şi să faptul că, în măsura în care
facă din ea o preocupare sînt deposedate de energie,
secundară cu rol compensator, el a ca urmare a refuzului de a fi
canalizat-o în afaceri şi a început recunoscute conştient, ele
să fantazeze despre o dotare asumă caracter des-
„artistică” a produselor sale. Din
nefericire şi-a transformat
fanteziile în realitate: a început să
producă într-adevăr potrivit
gustului său primitiv şi infantil, iar
rezultatul a fost că în cîţiva ani
întreprinderea i-a dat faliment. El
a acţionat potrivit unuia dintre
„idealurile noastre culturale”, după
care un om activ şi întreprinzător
trebuie să concentreze totul în
direcţia unui singur scop final. El a
mers însă prea departe şi s-a
prăbuşit strivit de forţa unor
exigenţe infantile.
639. Deznodămîntul
catastrofal poate fi şi de
natură subiectivă, poate
anume să ia forma unei
prăbuşiri nervoase. Ceea ce
se întîmplă ori de cîte ori
opoziţia inconştientă este în
măsură să paralizeze
acţiunea conştientă. în acest
tructiv de îndată ce încetează să şi supuse într-o măsură
mai joace vreun rol compensa tor mult mai
oarecare. Ceea ce se întîmplă mică arbitrarului conştient.
atunci cînd ating nivelul cores
- Funcţia superioară valoric
punzător unui stadiu de cultură este întot
absolut incompatibil cu al nos
tru. deauna expresia personalităţii
Din acest moment, tendinţele conştiente, a intenţiei, voinţei
inconştiente alcătuiesc un bloc şi
opus în orice privinţă atitudinii prestaţiei acesteia, in timp
conştiente, a cărui existenţă duce ce funcţiile mai puţin
la un conflict deschis. diferenţiate ţin
de ceea ce se întîmplă
640.Faptul că atitudinea
individului. Nu e necesar ca
inconştientului o
acestea să
compensează pe
fie tocmai lapsus linguae, lapsus
aceea a conştientei se
calami sau alte greşeli de
exprimă în genere în echilibrul
acest
psihic. O
fel, ci ele pot izvorî din
atitudine extravertită normală
jumătăţi sau din trei pătrimi
nu înseamnă niciodată că
de intenţii,
indivi
căci funcţiile mai puţin
dul se comportă întotdeauna
diferenţiate sînt şi mai puţin
şi pretutindeni potrivit unei
conştiente.
scheme
Un exemplu clasic îl oferă
extravertite. în toate cazurile
tipul simţirii extravertite,
se observă la acelaşi individ
care se bu
ne
cură de excelente raporturi
numărate procese psihologice
afective cu cei din jurul său,
în care apare mecanismul
dar că
intro-
ruia i se întîmplă ocazional
vertirii. Numim extravertit acel
să formuleze judecăţi de
habitus în care mecanismul ex-
inegalabilă
travertirii precumpăneşte. în
lipsă de tact. Aceste judecăţi
acest caz, funcţia psihică cea
corespund gîndirii sale mai
mai
puţin
diferenţiată este utilizată
diferenţiate şi mai puţin
extravertit, în vreme ce
conştiente, doar parţial
funcţiile mai
controlate iar
puţin diferenţiate sînt folosite
pe deasupra, insuficient raportate la
introvertit, cu alte cuvinte,
obiect, putînd de aceea ac
funcţia
ţiona în mare măsură fără
superioară valoric este cea
scrupule.
mai conştientă, supusă fiind
641.în atitudinea extravertită,
pe de
funcţiile mai puţin
plin controlului conştiinţei şi
diferenţiate
intenţiei conştiente, în vreme
trădează întotdeauna o
ce
condiţionare subiectivă
funcţiile mai puţin
extremă, carac
diferenţiate sînt şi mai puţin
terizată de un egocentrism
conştiente, res
absolut şi de prejudecăţi
pectiv parţial inconştiente
per-. Miale
370 care au un caracter întîm-
plâtor şi spontan. Prima
TIPURI funcţie prezintă întotdeauna un
PSIHOLOGICE grad mai înalt de diferenţiere
decît ultimele funcţii care pe
care atestă legătura lor directă
deasupra au şi proprietăţi
cu inconştientul. Prin ele, incon-
cumva infantile şi primitive.
ştientul se manifestă continuu.
Ocazional, prima funcţie lasă
Nu trebuie să ne închipuim
impresia de normalitate, în
cumva că inconştientul se află
vreme ce ultimele au în ele ceva
îngropat sub atîtea şi atîtea
anormal sau patologic.
straturi şi că poate fi descoperit
doar prin foraje trudnice de c) Particularităţile funcţiilor
adîncimc. Dimpotrivă, psihologice fundamentale
inconştientul se revarsă în atitudinea extravertită
continuu în procesele psiho- Gîndirea
logice conştiente şi anume, în
asemenea măsură, încît uneori 642. Ca urmare a atitudinii
observatorul are dificultăţi în a globale extravertite, gindirea
(das Denken) se orientează
decide care dintre însuşirile ca-
pe direcţia obiectului şi a
ractcrialc ţin de personalitatea
datelor obiective. Din
conştientă şi care de cea incon-
această orientare a
ştientă. Această dificultate
gîndirii rezultă o
apare în principal la persoane
particularitate marcată a ei.
care se exteriorizează mai
abundent decît altele. Depinde,
fireşte, şi de atitudinea
observatorului, dacă el
sesizează mai degrabă ca-
racterul conştient sau
inconştient al unei persoane. în
genere, un observator branşat
pe judecarea faptelor va sesiza
mai degrabă caracterul
conştient, în vreme ce un
observator orientat pe per-
cepţie va fi influenţat mai mult
de caracterul inconştient; căci
judecata se interesează mai
mult de motivarea conştientă a
realităţii psihice, în vreme ce
percepţia înregistrează mai
degrabă realitatea în sine.
Utilizînd însă în aceeaşi măsură
percepţia şi judecata se poate
uşor întîmpla ca una şi aceeaşi
persoană să ne apară
introvertită şi extravertită
deopotrivă, fără să putem de la
început şti cărei atitudini îi
aparţine funcţia superioară. în
astfel de cazuri, doar o analiză
temeinică a proprietăţilor
funcţionale ne poate conduce
la o interpretare corectă. E
necesar să distingem care
funcţie este în întregime supusă
controlului şi motivaţiei
conştiinţei şi care sînt funcţiile
 DESCRIERE GENERALA A întreba care este măsu
TIPURILOR 371 ra după care se
orientează judecata,
643.în genere, gîndirea se
este ea exterioară sau
alimentează, pe de-o
este
parte, din
de natură subiectivă?
surse subiective, în
644.Un alt criteriu este
ultimă instanţă din
dat de direcţia
surse inconştiente, pe
concluziei, anume
de
de
altă parte, din datele
întrebarea dacă
obiective mijlocite de
gîndirea este sau nu
percepţiile simţuri
orientată către
lor. Gîndirea extravertită
exterior.
este determinată într-o
Faptul că gîndirea se
măsură mai
ocupă de obiecte
mare de aceşti din
concrete nu este o
urmă factori decît de
dovadă
primii. Judecata presu
că natura ei e
pune întotdeauna o
extravertită, căci mă
măsură; pentru
pot gîndi la un obiect
judecata extravertită,
concret
măsura
abstrăgîndu-mi
împrumutată în
gîndirea din el sau
principal împrejurărilor
concretizîndu-mi-o
obiective este valabilă
prin el.
şi determinantă, fie că
Chiar dacă gîndirea
este reprezentată
mea se ocupă de
direct de un fenomen
obiecte concrete,
obiectiv perceptibil
putînd fi
prin simţuri, fie că este
în virtutea acestui
reprezentată de o
fapt socotită
idee obiectivă, căci o
extravertită, rămîne
astfel de idee este, şi
problematică
ea, un dat exterior,
şi caracteristică
împrumutat din afară,
întrebarea privind
chiar şi atunci cînd este
direcţia pe care se
aprobată de su
va angaja
biect. Gîndirea
gîndirea, anume
extravertită nu are
dacă va conduce din
defel nevoie să fie o
nou la date
gîndire
obiective, la
concretă, pur factuală,
fapte reale sau la
ci poate să fie şi o
noţiuni generale,
gîndire pur ideală, în
deja date. Pentru
măsura în care se
gîndirea
demonstrează că ideile
practică a
de care se uzează în
negustorului, a
gîndire sînt într-o mai
tehnicianului, a
mare măsură
cercetătorului naturii
împrumutate din exterior,
orientarea pe direcţia
respectiv sînt mediate
obiectului este
de tradiţie, educaţie şi
evidentă. în cazul filo
instruire. Criteriul
zofului pot apărea
care ne permite să
îndoieli atunci cînd
decidem dacă o gîndire
orientarea gîndirii
este extravertită sau
aces
nu constă deci mai întîi
tuia ţinteşte
în faptul de a ne
producerea de idei. 3 T D C
într-o astfel de 7 I E R
situaţie trebuie 2 I
să se vadă dacă E
aceste idei nu sînt R
decît abstracţii E
scoase din G
experienţa cu E
obiecte şi deci nu N
reprezintă altceva E
decît noţiuni R
colective de grad superior A
care închid în ele suma L
unor fapte Ă

T
I
P
U
R
I
L
O
R
3 7 3 merita filozof
— s-ar ie sau
putea chiar
obiective; sabil
spune ca
sau dacă să fac
— să artă
(atunci cînd încă
fie — fie
în mod de pe
numit izvoră
evident nu acum
ă şte
sînt unele
„gîndir nemijl
abstracţii referiri
e”! ocit
scoase din la ea.
Sînt din
experienţele Dacă
conşti obiect
imediate) au reflect
ent de e, fie
fost ăm
faptul se
transmise bine la
că varsă
prin tradiţie ceea
epoca în idei
ori au fost ce
noastr gener
îm prum utat tocmai
ă şi ale.
e am bianţei am
reprez Ceea
spirituale. spus
entanţ ce
Dacă în
ii ei de pare,
răspunsul legătu
vază din
este ră cu
cunos acest
afirmativ, gîndir
c şi e
atunci şi ea
recun două
astfel de idei extrav
osc raţiun
aparţin er
doar i,
categoriei tită,
tipul dacă
datelor se
gîndiri nu
obiective, poate
i întot
iar gîndirea lesne
extrav deauna
de acest tip deduc
ertite. evident
poate fi e că
Ceea , în
socotită am
ce orice
extravertită. folosit
ţine în caz cel
acest
645.Deşi parte puţin
conce
m i-am de în
pt în
propu faptul m are
ac
s să că, în com pr
cepţia
nu gener ehens
de
descri al, ibil
gîndir
u aici orice şi, în
e în
ci form ă conse
gener
într- de cinţă,
e. O
un gîndir relativ
gîndir
capito e care valabil
e care
l se . Se
nu se
următ m anif poate
îndrea
or estă deci
ptă
esenţa pe su în
nici
gîndirii prafaţ acest
spre
introv a sens
fapte
ertite, globul spu
obiectiv
mi se ui ne că
e, nici
pare nostru doar
spre idei
totuşi — ca intelec
gener
indisp ştiinţă tul
ale nu
en , ca extrav
ar
 ertit, locite s relaţie
cel obiect psihic este o
care iv. care are conditi
se Ajung mome o sine
orient la n qua
ează aceas tan non,
după tă altă loc în căci în
da form ă mine.
tele de Fac
obiecti gîndire abstra
ve, este în felul cţie
cunosc următ de
ut. or: toate
646.Or, atunci senzaţ
există cînd iile şi
şi o cu îmi senti
totul ocup mente
altă gîndur le
formă ile cu care
de un pot
gîndir obiect tulbur
e — şi concr a mai
aici et sau m ult
mă cu o sau
refer idee m ai
la gener puţin
intelec ală, şi cursul
tul anum gîndiri
introv e într- i m ele
ertit — un fel şi
căreia în sublini
cu care ez
greu i direcţi faptul
s-ar a că
putea gîndiri acest
refuza i curs
acest mele al
nume, mă gîndiri
respe readu i, care
ctiv o ce la pleac
form ă obiect ă de
care ul de la
nu se la datul
orient care obiecti
ează am v şi
nici pornit tinde
după , să
experi aceas revină
enţa tă la el,
obiect deru se află
ivă lare în
direct intele relaţie
ă, nici ctuală consta
după nu ntă cu
ideile este subiec
gener singur tul.
ale, ul Aceas
mij proce tă
absenţa ei tendinţa Nu voi nu schimbă
nu ar avea naturală şi zăbovi aici deci cu
loc nici o doar mai mai nimic
desfăşurare mult sau îndelung esenţa
de idei. mai puţin asupra funcţiei
Chiar evitabilă de acestei gîndirii,
atunci cind a gîndiri; schimbă
cursul meu subiectiviza este însă
de idei se datul suficient manifestar
îndreaptă obiectiv, să-i constat ea ei.
pe cît respectiv de a- existenţa Orientîndu-
posibil 1 asimila pentru a se după
către datul subiectului. conferi datul
obiectiv, el Dacă astfel obiectiv,
rămîne accentul gîndirii gîndirea
totuşi principal extravertit extravertită
cursul meu cade pe e este, s-ar
subiectiv de procesul complemen zice, vrăjită
idei, care nu subiectiv, tul necesar de obiect,
poate nici apare acea şi pentru a- este ca şi
evita formă de i explica cum nu ar
intruziunea gîndire, esenţa. putea să
elementulu opusă existe fără
647.
i subiectiv, tipului orientarea
Gîndirea
nici nu se extravertit, exterioară.
extravertită
poate lipsi anume Ea apare
nu apare,
de ea. direcţia cumva în suita
aşadar
Străduindu- orientată faptelor
decît ca
mă să dau pe subiect exterioare sau
urmare a
gîndirii şi pe datul pare a-şi fi
unei
mele o subiectiv, atins
anumite
direcţie în direcţie pe punctul
prepondere
orice care o culminant
nţe
privinţă numesc în clipa în
acordate
obiectivă, introvertită care poate
orientării
nu pot . Pe baza ei să se
obiective.
totuşi apare o reverse
Această
împiedica gîndire care într-o idee
împrejurare
producerea nu este nici general
nu schimbă
şi determinat valabilă.
cu nimic
participare ă de fapte Pare
logica
a de la un obiective şi întotdeaun
gîndirii, ci
capăt la altul nici a
dă doar
la ea a orientată determinat
măsura
procesului pe datul ă de datul
deosebirii-
subiectiv obiectiv, o obiectiv şi
dintre
paralel, gîndire deci capabilă a-
gînditori,
decît în care şi formula
deosebire
cazul în porneşte concluziile
pe care
care mi-aş din datul doar in
James o
suprima subiectiv şi acord cu
concepea
însuşi se acesta. Ea
în termeni
cursul orientează lasă din
de
gîndirii. către idei acest motiv
temperame
Acest subiective impresia de
nt. Această
proces sau fapte lipsă de
orientare
subiectiv de natură libertate şi
pe direcţia
paralel are subiectivă. uneori de
obiectului
miopie, în în spaţiul 374 TI U
DES
ciuda limitat de P R C
mobilităţii graniţe R
cu care obiective. I
evoluează E
R
E
G
E
N
E
R
A
L
A

T
I
P
U
R
I
L
O
R
375 esenţ subiec
a ei, tiv.
648.Ceea şi
aceast Un
ce esenţ
ă asem
descriu a. în
gîndir e
aici nu schim
e nu nea
este b,
altceva este caz
insul
decît mai apare
care
simpla puţin atunci
are o
impre fertilă, cînd,
esenţ
sie pe mai de
ă
care o puţin pildă,
identi
face creato o
că
manifes are convin
înţele
tarea decît gere
ge
gîndirii gîndir subiec
aceast
extraver ea tivă se
ă
tite introv explic
gîndir
asupra ertită, ă
e, dar
ob doar analiti
nu îi
servat că c prin
înţele
orului puteril fapte
ge
plasat e obiect
manif
inevit ei ive
estare
abil vizeaz sau ca
a.
într- ă alte decur
Judeca
un ţeluri. gînd
rea
punct Aceas şi
doar
de tă derivî
a
veder deose nd
manif
e bire din
estării
diferit devin idei
nu
, căci e şi obiect
poate
altmin mai ive.
să
teri i- percept Pentr
dea
ar fi i u
seam
imposi bilă conşti
a de
bil să atunci inţa
esenţ
o cînd noastr
ă, de
obser gîndir ă
unde
ve. ea orient
şi
Or, extrav ată pe
faptul
din ertită ştiinţe
că o
cauza ia în le
astfel
aceste posesi naturi
de
i e o i,
judec
difere mater difere
ată
nţe de ie nţa
este
punct care dintre
de
de este cele
cele
veder un două
mai
e, el obiect form e
multe
nu specif devin
ori
vede ic al e şi
depre
dccît gîndiri mai
ciatoa
manif i evide
re.
estare orient ntă
Potrivi
a, nu ate atunci
t cu
cînd orient cele i din
gindir ată de acest
ea subie natură motiv
orient ctiv obiect să
ată apare ivă. în influe
subie ca fapt n
ctiv pură însă, ţeze
face arbitr atare recipr
încerc arieta separ oc.
area te, iar aţie Atunci
de a gîndir este cînd
pu ea ex din datul
ne fapte traver păcat obiect
obiectiv tită, e un iv
e în în lucru aduce
conexiu schim imposi gîndir
ni care b, ca bil, ea
nu sînt plată deşi într-o
date şi nu m ăsur
obiectiv banal puţini ă mai
, res ă au m are
pectiv incom fost sub
de a le ensur aceia influe
subord abilita care nţa
ona te. De au sa, el
unei aceea încerc o
idei cele at să sterili
subiecti două o zează
ve. punct realiz ,
Ambele e de eze. coborî
forme veder Şi nd-o
de e se chiar la
gîndir război dacă nivelul
e lasă esc ar fi unui
im pre neîntr realiz simplu
sia de erupt. abilă, acces
abuz, 649.S-ar ea ar oriu
iar zice fi o al
conco că nenor său,
m iten acest ocire, în aşa
t se conflic căci fel
m anif t s-ar am bel îneît
estă putea e ea nu
şi închei orient m ai
acel a fără ări este
efect difi sînt în în nici
de cultat sine o
umbră e, unilat privin
pe dacă erale ţă în
care s-ar şi au stare
ele şi- separ o să se
1 a net valabi eliber
produ obiect litate eze
c ele de limita de el
recipr natură tă, pînă
oc. subiec trebui
Gîndir tivă nd
ea de tocma
într- chip exper tiv,
acolo evide ienţa ea se
îneît nt şi practi pierde
să nemijl că cu totul
produ ocit, partic în
că, în ulară, exper
abstr datul ci va ienţe
ăgînd obiecti rămîn partic
din el, v. Un c într- ulare
un astfel o şi
conce de stare produ
pt. proces mai ce o
Pro- de mult acum
cesul gîndire sau ulare
de duce mai de
gîndir firesc puţin mater
e se înapoi tautol iale
limite la datul ogică. empir
ază în obiecti Ment ice
acest v, dar alitat nemis
caz la niciod ea tuite.
o ată mater Pe de
simpl dincol ialistă altă
ă o de oferă parte,
„gîndi el, în masa
re deci acest apăsă
confo el nu sens toare
rmă izbute exem de
cu” şte ple exper
(„Nach nici convi ienţe
denken măca ngăto partic
”), nu r să are. ulare
în lege mai
exper 650.
accep mult
ţia de ienţa sau
de o Dacă,
„refle mai
idee drept
cţie”, puţin
obiect urmar
ci în le-
ivă; ea
aceea gate
şi, unei
de între
invers deter
simpl ele
, dacă minăr
ă creea
aceas i
imitaţ ză o
tă accen
ie, stare
gîndir tuate
care de
e are prin
în disoci
ca obiec
esenţ eri
obiect t,
ă nu intele
o idee gîndir
spune ctuale
obiect ea
altcev care
ivă, extra
a pre-
ea nu vertit
decît tinde,
va fi ă se
ceea de
în subor
ce regul
stare done
este ă, o
să ază
preex comp
ajung datul
istent ensaţi
ă la ui
, în e
obiec
psihol mul valor gîndire
ogică. rînd oase extraver
Aceas de şi mai tită
ta fapte semni
651.
const exteri ficate
ă într- oare, ale
După
o idee ci de lucrur
cum
la fel o ilor
arată
de idee dispar
exper
simpl trans de
ienţa,
ă pe misă, regul
funcţi
cît de atunc ă cu
ile
gener i, ca totul.
psihol
ală, o Abun
ogice
care comp denţa
fund
urme ensaţi ameţi
a-
ază e la toare
ment
să sărăci a aşa-
ale nu
confe a numit
ating
re acest ei
în
întreg ei literat
acela
ului idei, uri
şi
interi apare ştiinţi
indivi
orme o fice
d
nte acum din
decît
lax o ulare zilele
rareor
coere cu noast
i sau
nţă atît re îşi
niciod
sau mai dator
ată
cel impre ează
acela
puţin siona existe
şi
suges ntă nţa,
grad
tia de din
de
unei fapte, păcat
forţă
coere grupa e în
sau
nţe. te marc
de
Idei tocm măsu
dezvo
potriv ai ră,
ltare.
ite în unilat acest
De
acest eral ei
regul
scop după false
ă,
sînt un orient
domi
cele punct ări.
nă o
de de Tipul
„mat veder
erie” e
sau de relati
„energi v
c”. limita
Dacă t şi
gîndir steril,
ea nu în
depin timp
de ce
prea aspec
mult te
şi în mult
pri- mai
376 TIPURI DESCRIERE 377
PSIHOLOG GENERALĂ A
ICE TIPURILOR

funcţie sau alta, atît din unghiul obiective şi de aceea un adevăr

de vedere al forţei, cit şi din acela general valabil, indispensabil mîntuirii
al dezvoltării. Dacă dintre funcţiile omenirii. Aceasta nu din iubire de
psihologice, gîndirea, este aceea aproapele său, ci din punctul de
căreia îi revine primatul, respectiv vedere mai înalt al dreptăţii şi al
dacă individul îşi îndeplineşte adevărului. Tot ceea ce, în natura
actele vieţii lăsîndu-se în sa, pare a contrazice această
principal călăuzit de o gîndire formulă nu este decît
chibzuită, în aşa fel încît toate nedesăvîrşire, eşec întîm-plător,
acţiunile sale importante să trebuind să fie eliminat cu prima
izvorască din motive gîndite ocazie,; în caz contrar e vorba de
intelectual, atunci avem a face cu tipul ceva patologic. Pentru a include în
gîndire. Un astfel de tip poate fi introvertit această formulă toleranţa faţă de
sau extravertit. Ne vom ocupa aici mai întîi bolnavi, de suferinzi, de anormali
de tipul gîndire extravertită. 652. e nevoie să se facă amenajări
Potrivit definiţiei, acesta este un speciale, de pildă instituţii de
om care tinde — fireşte doar în salvare, spitale, închisori, colonii
măsura în care este un tip pur — etc, respectiv planurile şi
să-şi subordoneze toate proiectele aferente.
manifestările vieţii concluziilor
intelectuale, acestea fiind în ul-
timă instanţă orientate permanent
către datul obiectiv, fie către fapte
obiective, fie către idei general
valabile. Acest tip îşi conferă nu
doar sieşi forţa determinantă, ci o
conferă şi mediului său
înconjurător în raport cu realitatea
obiectivă, respectiv cu formula
intelectuală orientată obiectiv a
acesteia. După această formulă se
măsoară binele şi răul, după ea se
determină frumosul şi urîtul.
Deoarece această formulă pare să
corespundă sensului universal, ea
devine şi o lege universală,
trebuind întotdeauna şi
pretutindeni să se realizeze, în
particular ca şi în general. După
cum tipul gîndire extravertită se
subordonează formulei sale, tot
astfel trebuie să procedeze,
pentru binele propriu, şi mediul
său înconjurător, căci a proceda
altminteri este eronat, este în
contradicţie cu legea universală,
este în consecinţă absurd, imoral
şi fără scrupule. Morala sa îi
interzice tipului gîndire extravertită
să suporte excepţiile. El trebuie în
orice condiţii să-şi realizeze
idealul despre care crede că este
expresia cea mai pură a realităţii
De regulă, motivul echităţii şi cel al 654. Faptul că nu a existat
adevărului nu sînt suficiente pentru vreodată şi nici nu va exista
executarea proiectelor; m ai e o
nevoie şi de iubireaadevărată de form ulă intelectuală capabilă
aproapele care are mai mult a face să închidă în sine şi să
cu sentim entuldecît cu formula exprim e
intelectuală. Acel ar „ trebui de fapt” sau adecvat abundenţa şi
„ar fi necesar” joacă un rol însem nat. posibilităţile vieţii produce o
Dacă form ula este destul de largă, inhibiţie, res
acest tip poate juca un rol extrem pectiv o excludere a altor forme
de util în viaţa socialăca importante de viaţă şi de acti
reform ator, ca acuzator public şi ca vităţi vitale. La acest tip de
purificator de conştiinţe sau ca om sînt în prim ul rînd
propagator de inovaţii importante. reprim ate
Cu cît însă formula e mai îngustă, toate formele de viaţă
cu atît acest tip devine mai cîrtitor, dependente de sentiment,
mai sofisticat,m ai criticist şi m ai spre pildă, acti
îngîm fat, tinzînd să se înghesuie vităţi estetice, gustul, simţul
pe sine şi pe alţii într-o sim plă artei, cultivarea prieteniei
schem ă. Acestea sînt cele două etc. For
extrem e între care se m işcă me iraţionale ca experienţe
majoritatea reprezentanţilor religioase, pasiuni şi altele de
acestui tip. acelaşi
653. Corespunzător esenţei fel sînt adesea stîrpite,
atitudinii extravertite, influenţele respectiv împinse cu totul în
şi m anifestările acestor personalităţi
sînt cu atît m ai favorabile inconştient.
şi m ai benefice cu cît se situează m ai Aceste form e de viaţă,
în afară. Aspectul lor cel
mai benefic se află la periferia sferei de ocazional extrem de
influenţă ce le este pro
prie. Cu cît se pătrunde m ai adînc în im portante, duc o
dom eniu l lor, cu atît se existenţă în cea mai mare
fac sim ţite consecinţele nefavorabile
ale tiraniei pe care ele o parte inconştientă. Deşi
exercită. La periferie m ai pulse ază există oameni
altă viaţă; pen tru aceasta,
adev ărul form ulei este u n adaos de excepţie, capabili să-şi
preţios la tot restul. M ai ales
propriile rude ajung să guste cel m ai sacrifice viaţa unei formule
mult din consecinţele ne anume,
gative ale unei form ule extravertite, ele fiind
primele pe care ea majoritatea indivizilor nu este
le fericeşte neîndurător. Dar cel m ai
mult suferă subiectul în în stare să suporte vreme
suşi, şi astfel ajungem la cealaltă latură înde-
a psihologici acestui tip.
378 TIPURI DESCRIERE 379
PSIHO GENERALĂ A
LOGIC TIPURILOR
E
lungată o astfel de exclusivitate. atitudinea intelectuală a
Mai devreme sau mai tîrziu — conştiinţei şi să se adapteze
după împrejurările exterioare şi intenţiilor ei. Ceea ce e posibil
după înzestrarea interioară — doar într-o oarecare
formele de viaţă refulate prin măsură; o parte a
atitudine intelectuală se fac indi- sentimentului nu se
rect simţite, tulburînd subordonează şi trebuie de
comportamentul conştient. Dacă aceea refulată. Dacă
această tulburare atinge un grad refularea izbuteşte,
ridicat, se vorbeşte de nevroză. sentimentul dispare din
De cele mai multe ori nu se conştiinţă şi desfăşoară
ajunge însă atît de departe, căci subliminal o activitate
individul îşi îngăduie instinctiv contrară intenţiilor
unele moderări preventive ale conştiente ocazional cu
formulei, aceasta însă, oricum, efecte a căror apariţie
prin intermediul unei deghizări rămîne şi pentru individul în
raţionale potrivite. Este creată chestiune o adevărată
astfel o supapă de siguranţă. enigmă. Aşa, de pildă,
altruismul conştient, adesea
655. Ca urmare a
extraordinar, se încrucişează
inconştienţei lor relative sau
cu un egoism secret, tăinuit
totale, tendinţele şi funcţiile
şi celui în cauză şi care, de
excluse din atitudinea
fapt, imprimă unor acţiuni
conştientă rămîn într-o
dezinteresate pecetea
stare de relativă
interesării. Intenţii pur etice
nedezvoltare. Ele sînt
pot să-1 pună pe individ în
inferioare în raport cu funcţia
situaţii critice în care uneori
conştientă. în măsura în
nu doar aparenţa creează
care sînt inconştiente, rămîn
impresia că alte motive
contopite cu celelalte
decît cele de ordin etic ar fi
conţinuturi ale
determinante. Salvatorii
inconştientului, împrejurare
voluntari sau păzitorii de
ce le conferă un caracter
moravuri sînt aceia care au
bizar. în măsura în care sînt
brusc nevoie să fie ei înşişi
conştiente, ele joacă un rol
salvaţi sau care se văd
secundar, iar pentru
deodată com-
imaginea psihologică de
ansamblu ele sînt de o
considerabilă importanţă.
Sentimentele sînt în primul
rînd atinse de inhibiţia
pornită din conştiinţă, căci
mai degrabă ele sînt cele
care contrazic formula
intelectuală rigidă, de unde
şi faptul că sînt cel mai
intens refulate. Cu totul
extirpată nu poate fi nici o
funcţie, ci doar considerabil
deformată. în măsura în
care sentimentele se
formulează şi se
subordonează arbitrar, ele
trebuie să sprijine
 promişi. Intenţia salvatoare
care îi animă îi duce la
utilizarea acelor mijloace
care provoacă exact ceea
ce ei vor să evite. Există
idealişti extravertiţi care ţin
atît de mult să-şi
înfăptuiască idealul spre
fericirea omenirii, îneît nu
se dau înapoi nici în faţa
minciunii sau a altor
mijloace necinstite. Există
în ştiinţă mai multe
exemple penibile care arată
că cercetători foarte meritu-
oşi, fiind profund convinşi
de adevărul şi de
valabilitatea generală a
formulei lor, au falsificat
dovezi spre a-şi susţine
idealul. Ei au acţionat
potrivit adagiului: scopul
scuză mijloacele. Doar o
funcţie afectivă inferioară,
lucrînd inconştient, poate
provoca astfel de aberaţii, la
oameni altminteri superiori.
656. Inferioritatea
sentimentului la acest tip se
manifestă şi în alt chip.
Corespunzător formulei
concrete dominante, atitudi-
nea conştientă este mai
mult sau mai puţin
personală, adesea într-o
asemenea măsură îneît
interesele personale sînt
considerabil afectate. Dacă
atitudinea conştientă este
extremă, toate scrupulele
personale cad, deci şi cele
relative la propria persoană.
Sănătatea se neglijează,
poziţia socială se
prăbuşeşte, propria familie
este violentată în interesele
ei vitale şi păgubită în ce
priveşte sănătatea, averea,
morala, toate acestea puse
fiind în slujba idealului. în
orice caz, interesul personal
pentru ceilalţi, dacă
incidental nu e vorba de
indivizi care se reclamă de
aceeaşi formulă, apare
diminuat. Iată de ce nu
rareori se întîmplă ca cercul
îngust al familiei, de
exemplu propriii copii, să-şi
cunoască părintele doar sub
chipul unui tiran crud, în
vreme ce mediul social mai
îndepărtat răsună de laudele
aduse omeniei sale. Nu în
pofida, ci tocmai din cauza
caracterului intens impersonal al
atitudinii conştiente,
sentimentele trădează,
inconştient, o extraordinară
susceptibilitate personală şi
provoacă anume prejudecăţi
secrete, respectiv o anume
disponibilitate către
interpretarea, bunăoară,
greşită a unei opoziţii
obiective la adresa formulei
drept rea-voinţă personală,
sau către elaborarea necon-
tenită de ipoteze negative
în legătură cu însuşirile
altuia, spre a-i slăbi
anticipat argumentele şi a-şi
proteja astfel, fireşte, pro-
pria susceptibilitate. Din
cauza susceptibilităţii
inconştiente, limbajul devine
foarte adesea aspru,
tranşant, agresiv. Apar
frecvent insinuări.
Sentimentele sînt
remanente, evoluează
380 TIPURI DESCRIERE 381
PSIHOLOG GENERALA A
ICE TIPURILOR

tîrîş-grăpiş, în concordanţă cu o spre a ră-

funcţie inferioară. Există de aceea
categoric o înclinare spre
resentiment. Pe cît de generos poate
să fie sacrificiul în scop intelectua
l al
individului, pe atîtde m eschin
bănuitoare, de capricioase şi de
conservatoare pot fi sentim entele
sale. Orice inovaţie care nu este
deja cuprinsăîn formulă este
văzută printr-un văl de ură
inconştientă şi jude c ată
corespunzător.
Pe la mijlocul veacului trecut, un
medic vestit pentru bună voinţa sa
şi-a ameninţat un asistent cu
concedierea pentru căacesta
folosise un term om etru, căci
form ula suna: febra se cunoaşte
după puls. Cazuri asemănătoare
există din abundenţă.
657.Cu cît sînt mai puternic refulate, cu
atit sentimentele in
fluenţează mai rău şi mai în
ascuns gîndirea, care
altminteri poa
te fi perfect structurată.
Punctul de vedere intelectual
care, dată
fiind valoarea sa reală, ar
putea să pretindă o
acceptare unanimă,
suferă datorită influenţei
susceptibilităţii personale
conştiente o
transformare caracteristică:
devine rigid dogmatic.
Afirmarea de
sine a personalităţii este
transferată asupra lui.
Adevărul nu mai
este lăsat să acţioneze
firesc, ci este tratat, în
virtutea identi
ficării sale cu subiectul, ca o
păpuşică sensibilă jignită de
un
critic răutăcios. Criticul este
demolat pe cit posibil cu
invective
de ordin personal, nici un
argum ent nefiind prea dur
mîne neutilizat. Adevărul
trebuie invocat atît de mult
pînă cînd
publicul va începe să înţeleagă
că în mod evident este mai
puţin
vorba de adevăr cît de
prom otorul lui.
658.Dogm atism ul punctului de
vedere intelectual
cunoaşte
uneori, prin intervenţia
sentimentelor personale
inconştiente, al
te modificări particulare
care se sprijină mai puţin
pe sentiment
sensu strictiori,cît m ai
degrabă pe am estecul
altor factori in
conştienţi care sînt
contopiţi cu sentim entul
refulat în incon
ştient. Deşi raţiunea însăşi
dovedeşte că orice
form ulă intelec
tuală nu poate fi decît un
adevăr cu valoare limitată
şi de aceea
nu poate pretinde să
dom ine singură, form ula
asum ă practic o
asem enea preponderenţă,
îneît toate celelalte
puncte de vedere
şi posibilităţi trec în
com paraţie cu ea pe
planul al doilea.Ea
înlocuieşte orice concepţie
de viaţă mai generală şi de
aceea mai
m odestă şi m ai
adevărată, substituindu-
se chiar şi acelei con-
cepţii generale numită religie.
Formula devine astfel religie, chiar şi
atunci cînd, potrivit esenţei ei, ea
nu are cîtuşi de puţin a face cu
sfera religioasă. Ea dobîndeşte
astfel pecetea necondiţiona tului,
propriu religiei. Devine o
superstiţie intelectuală. Toate
acele tendinţe psihologice,
refulate de ea, se adună în
calitate de contrapartidă în
inconştient şi provoacă accese de
îndoială. Pentru a combate
îndoiala, atitudinea conştientă
devine fanatică,fanatism ul nefiind
altceva decît îndoială
supracom pensată.Această
dezvoltare duce în cele din urmă la
o poziţie conştientă
supraaccentuată şi la constituirea
unei poziţii inconştiente abso lut
opuse, care este, de pildă, extrem
de iraţională în opoziţiecu
raţionalism ul conştient şi extrem
de arhaică şi de supersti ţioasă în
opoziţie cu caracterul ştiinţific
modern al punctului devedere
conştient. De aici, acele opinii
înguste şi ridicole, bine cunoscute
în istoria ştiinţelor, de care s-au
împiedicat mulţi cer cetători
merituoşi. Uneori, inconştientul
unui astfel de bărbat seîncarnează
într-o femeie.
659.Acest tip, cu siguranţă
cunoscut cititorului, apare,
după
experienţa mea, în principal la
bărbaţi, după cum în genere la
ei gîndirea este o funcţie care
tinde să domine mult mai mult
decit la fem ei. Dacă ea
ajunge să predom ine la
fem ei, e vorba,
pe cît pot să-mi dau seama, de
o gîndire care însoţeşte o acti
vitate intelectuală
precum pănitorintuitivă.
660.Gîndirea tipului gîndire
extravertită estepozitivă,
adică
este creatoare. Ea duce fie
la fapte noi, fie la
interpretări gene
rale ale unor m ateriale
disparate furnizate de
experienţă. Jude
cata ei este în generalsintetică.
Chiar şi atunci cînd
analizează,
ea construieşte, căci
transgresează
descom punerea, rcalizînd
o
nouă com binaţie, o nouă
concepţie care uneşte din
nou, dar în
alt fel, ceea ce a fost
divizat, sau adăugind
ceva la substanţa
dată. Acest fel de
judecată poate fi num it
predicativ.Oricum ,
fapt caracteristic, el nu
este niciodată absolut
depreciator sau
destructiv, ci înlocuieşte
întotdeauna, prin alta, o
valoare dis
trusă, însuşire derivînd din
faptul că gîndirea acestui
tip este, ca
să spun aşa, canalul prin care
se scurge, în principal, energia
vitală ce îi este proprie.
Viaţa înaintînd necontenit
se manifestă
în gîndirea sa prin aceea că
imprimă ideilor un caracter
progre-
382 TIPUR I D ESC RIERE 383
PSIH O LOG G ENERA LA A
IC E TIPUR ILO R

siv şî creator. Gîndirea nu îi este 661. Dacă însă o funcţie, alta

stagnantă sau regresivă. Dar ea decît gîndirea, domină într-o
devine astfel atunci cînd nu deţine măsură mai mare conştiinţa,
primatul la nivelul conştiinţei. Cum atunci gîndirea capătă, dacă este
într-un atare caz, gîndirea are o conştientă şi nu se află în
importanţă relativ mică, ea este dependenţă directă de funcţia
lipsită şi de caracterul unei dominantă, un caracter negativ.
activităţi vitale pozitive. Ea Subordonată funcţiei
urmează alte funcţii, devine predominante, gîndirea poate într-
epimeteică, coboară aproape la adevăr să pară pozitivă, dar o
rangul de reflecţie lentă, cu cercetare mai amănunţită poate
declanşare întîrziată, care se mul- lesne demonstra că ea nu face
ţumeşte să rumege trecutul, să-1 altceva decît să se situeze în ecou
disece şi să-1 digere. Deoarece într-o faţă de funcţia predominantă,
astfel de situaţie elementul sprijinind-o cu argumente, adesea
creator este deţinut de altă în evidentă contradicţie cu legile
funcţie, gîndirea nu mai este logice proprii gîndirii. Această
progresivă ci stagnantă. Judecata gîndire nu intră deci sub raza
ei dobîndeşte caracter de consideraţiilor de faţă. Noi ne
inerentă, cu alte cuvinte se ocupăm mai degrabă de natura
limitează cu totul la extensia acelei gîndiri
substanţei sale date, nedepăşind-
o niciodată. Ea se mulţumeşte cu
constatări mai mult sau mai puţin
abstracte, fără a conferi
substanţei experienţei altă valoare
decît aceea cuprinsă de la început
în ea. Judecata de inerentă a
gîndirii se orientează după obiect,
respectiv constatarea sa se face
întotdeauna în sensul importanţei
obiective a experienţei. De aceea
ea rămîne nu numai sub influenţa
orientativă a datului obiectiv, ci
şi sub aceea a experienţei
particulare despre care nu afirmă
nimic altceva care să nu fi fost
deja cuprins în prealabil în ea. Se
poate observa această gîndire la
oameni care nu pot să nu adauge
unei impresii sau unei experienţe
o observaţie rezonabilă şi
neîndoielnic valabilă, care însă nu
depăşeşte prin nimic sfera
experienţei. O astfel de
observaţie nu spune în esenţă
decît: „Am înţeles, voi reflecta la
asta.” Şi lucrurile rămîn aici. O ast-
fel de judecată semnifică cel mult
încadrarea unei experienţe într-un
context obiectiv, apartenenţa ei la
acest cadru fiind oricum de o
evidenţă neechivocâ.
care nu se poate subordona
primatului unei alte funcţii, ci
rămîne credincioasă propriului
principiu. Examinarea şi cerce-
tarea acestei gîndiri este dificilă
deoarece în cazuri concrete ea
este mai mult sau mai puţin
refulată prin atitudinea
conştiinţei. Ea trebuie de cele mai
multe ori scoasă din adîncurile
conştiinţei, dacă nu ajunge
întîmplător, într-un moment ce
scapă controlului, singură la
suprafaţă. Cel mai adesea,
trebuie ademenită cu întrebarea:
„Dar ce gîndiţi de fapt în adîncul
dumneavoastră despre asta?” Sau e
necesar să se recurgă la un
şiretlic, formu-lindu-se întrebarea
cam aşa: „Ce credeţi că gîndesc
eu despre acest lucru?” Această ultimă
formă trebuie aleasă anume
atunci cînd gîndirea propriu-zisă
este inconştientă şi, de aceea,
proiectată. Atrasă astfel la
suprafaţa conştiinţei, gîndirea are
însuşiri caracteristice, în virtutea
cărora o denumesc negativă.
Habitus-ul ei este cel mai bine
caracterizat de cuvintele „nimic decît”.
Goethe a personificat această
gîndire în figura lui Mefistofel. Ea
are mai ales tendinţa de a reduce
obiectul judecăţii sale la o
banalitate oarecare şi de a-1
dezbrăca de orice importanţă
autonomă, reprezentîndu-1 în
dependenţă de altă banalitate.
Dacă între doi oameni se iveşte
un conflict de natură aparent
concretă, atunci gîndirea
negativă declară: „Cherchez la
femmc!” Dacă cineva combate
sau apără o cauză, gîndirea
negativă nu se întreabă cu privire
la importanţa acelei cauze, ci:
„Ce cîştigă, pro-cedînd astfel?”
Atribuită lui Moleschott, expresia
„omul este ceea ce mănîncă”
aparţine de asemenea acestui
capitol, ca şi alte multe sentinţe
şi concepţii pe care e inutil să le
reproduc aici. 662. Atît caracterul
distructiv al acestei gîndiri, cit şi
utilitatea ei ocazional limitată nu
au nevoie de explicaţii
suplimentare. Mai există şi o altă
formă de gîndire negativă, greu
de recunoscut ca atare la prima
vedere, care este gîndirea
teozofică, astăzi în curs de
răspîndire rapidă în toate părţile
lumii, poate ca o reacţie la
materialismul epocii imediat
precedente. Aparent, gîndirea
teozofică nu este reductivă, ea
ridică totul la nivelul ideilor
transcendente, universale. Un vis de
exemplu nu mai este doar un vis, ci o
experienţă într-o „altă
dimensiune”. Realitatea pentru
moment încă neelucidată a
telepatiei este explicată foarte
simplu prin „vibraţiile” care merg de
la un ins la altul. O tul-
384 TIPURI DESCR IER E 385
PSIHOLO G GEN ERALĂ A
ICE TIPURILO R

burare nervoasă obişnuită este Simţirea

explicată la fel de simplu ca fiind
663. în atitudinea
rezultatul unei agresiuni la nivelul
extravertită simţirea (das
„corpului astral”. Anumite
Fiihlen) se orientează după
particularităţi antropologice ale
datul obiectiv, adică obiectul
locuitorilor de pe coasta atlantică
este determinanta indis-
sînt explicate fără dificultate prin
pensabilă a modului de
prăbuşirea Atlantidei etc. Nu
simţire. Simţirea este în
trebuie decît să deschidem o
acord cu valori obiective.
carte de teozofie pentru a fi
Cine cunoaşte sentimentul
striviţi de constatarea că totul a
doar ca pe o stare de fapt
fost deja lămurit şi că „ştiinţa
subiectivă nu va înţelege
spiritului” nu a mai lăsat nici o
uşor esenţa simţirii
enigmă. Acest mod de gîndire
extravertite, căci aceasta s-
este de fapt tot atît de negativ ca
a eliberat pe cit posibil de
şi cel materialist. Concepînd
factorul subiectiv, supu-
psihologia ca pe o modificare
nîndu-se în schimb cu totul
chimică a celulelor ganglionare
influenţei obiectului. Chiar şi
sau ca pe o extensie şi
acolo unde ea se dovedeşte
contragere a apendicelor celulare
aparent autonomă faţă de
ori ca secreţie interioară, modul
calitatea obiectului concret,
de gîndire materialist este la fel
ea stă totuşi sub înrîurirea
de superstiţios ca şi tcozofia.
valorilor tradiţionale
Singura deosebire stă în faptul că
materialismul reduce totul la
fiziologia care nouă ne este
familiară, în vreme ce teozofia
reduce totul la conceptele
metafizicii indiene. Visul nu este
lămurit prin aceea că este redus
la un stomac supraîncărcat, după
cum nici telcpatia nu este
explicată prin recursul la
„vibraţie”. Căci ce este o
„vibraţie?” Ambele moduri
explicative nu sînt numai
impotente, ci şi distructive,
împiedi-cînd cercetarea serioasă a
problemei prin aceea că recurg la
o pseudoexplicaţie, abătînd
atenţia de la obiect şi îndreptînd-
o în primul caz către stomac, în
cel de al doilea caz către vibraţii
imaginare. Ambele moduri de
gîndire sînt sterile şi sterilizante.
Calitatea negativă rezultă din
faptul că această gîndire este in-
descriptibil de ieftină, adică
săracă în energic creatoare. Este
o gîndire situată la remorca altor
funcţii.
 sau altminteri general rezultă din actul afectiv
valabile. Eu mă pot simţi corespund fie direct valorilor
împins către predicatul obiective, fie cel puţin unor
„frumos” sau „bun”, nu pentru anumite măsuri de valoare
că din motive subiective aş tradiţionale şi universal
considera că obiectul este răspîndite.
„frumos” sau „bun”, ci pentru că
664. în virtutea acestui
este convenabil a-1 numi „frumos”
mod de simţire foarte mulţi
sau „bun”; şi convenabil în
oameni merg la teatru, la concert
măsura în care o judecată
sau la biserică, şi anume cu
opusă ar tulbura situaţia
sentimente pozitive corect
afectivă generală. în cazul
măsurate. Tot lui i se
unei judecăţi afective
datorează şi moda, ca şi —
convenabile nu este
ceea ce e cu mult mai
nicidecum vorba de
preţios — sprijinul pozitiv şi
simulare sau de minciună,
larg răspîndit acordat unor
ci de un act de inserare. Aşa,
demersuri sociale,
de pildă, un tablou poate fi
filantropice şi altora de
numit „frumos”, deoarece un
natură culturală. în astfel de
asemenea obiect, semnat de
ocazii, simţirea extravertită
un nume cunoscut şi agăţat
se dovedeşte un factor
într-un salon este în genere
creator. Fără această
presupus a fi „frumos” sau de-
simţire de exemplu,
oarece predicatul „urît” ar putea
frumuseţea şi armonia
jigni familia fericitului posesor sau,
relaţiilor sociale ar fi de
în fine, deoarece vizitatorul
negîndit. în acest sens
nutreşte intenţia de a crea o
simţirea extravertită
atmosferă afectivă plăcută,
reprezintă o forţă la fel de
ceea ce pretinde ca totul să
binefăcătoare, de rezonabilă
fie simţit ca plăcut. Astfel de
ca şi gîndirea extravertită.
sentimente se orientează
Efectul ei salutar însă se
după măsura unor
pierde de îndată ce obiectul
determinante obiective. Ele
capătă o influenţă
sînt ca atare genuine şi
exagerată, într-un astfel de
reprezintă întreaga funcţie
caz, simţirea excesiv
vizibilă a simţirii. După cum
extravertită atrage perso-
gîndirea extravertită se
nalitatea prea mult în
eliberează pe cît posibil de
obiect, cu alte cuvinte,
influenţe subiective, tot
obiectul absoarbe persoana,
astfel şi simţirea extravertită
ceea ce are drept rezultat
trebuie să. parcurgă un
faptul că simţirea îşi pierdo
anume proces de
caracterul personal care îi
diferenţiere pînă cînd se
conferă farmec.
scutură de orice adaos
Sentimentul devine
subiectiv. Estimările care

L
386 TIPURI DESCRIERE 387
PSIHO GENERALĂ A
LOGIC TIPURILOR
E
rece, obiectiv şi îşi pierde simţirea extravertită deţine
credibilitatea. El trădează o primatul, avem de-a face cu
intenţie secretă sau trezeşte o un tip de simţire extravertit.
atare bănuială în mintea Exemplele care îmi vin aici în
observatorului imparţial. El nu mai minte se referă fără
lasă acea impresie plăcută şi excepţie la femei. Acest tip
tonică ce însoţeşte întotdeauna o de femeie trăieşte după
simţire genuină, ci dimpotrivă, cum îi dictează sentimentul.
sugerează poza, comedia, chiar Ca urmare a educaţiei,
dacă intenţia egocentrică este acesta s-a dezvoltat ca o
poate încă total inconştientă. Un funcţie adaptată şi supusă
astfel de sentiment excesiv controlului conştiinţei, în
extravertit răspunde unor cazuri care nu sînt extreme,
aşteptări estetice, dar nu se mai sentimentul are caracter
adresează inimii, ci doar simţurilor personal, chiar dacă factorul
sau — şi mai rău — doar subiectiv este în mare
intelectului. El poate răspunde măsură reprimat.
unei situaţii estetice, dar se Personalitatea apare, drept
limitează la ea şi nu are efect urmare, ca adaptată
dincolo de ea. El a devenit steril. condiţiilor obiective.
Dacă acest proces merge mai Sentimentele corespund
departe, se dezvoltă o disociere situaţiilor obiective şi va-
ciudat contradictorie a simţirii: lorilor general valabile.
aceasta pune stăpînire, cu Ceea ce nu se vede nicăieri
evaluări afective, pe orice fel de mai bine ca
obiect şi astfel se stabilesc
numeroase relaţii care se
contrazic lăuntric. Cum acest lucru
nu este compatibil cu un subiect
în-trucîtva marcat, sînt reprimate
şi ultimele resturi ale unui punct
de vedere cu adevărat personal.
Subiectul este într-o asemenea
măsură absorbit de diferitele
procese ale simţirii, îneît observa-
torului i se pare că nu mai există
decît un proces, nu şi un subiect,
al simţirii. în această stare,
simţirea şi-a pierdut căldura
umană iniţială, ca lasă impresia
de poză, de inconstanţă, de ceva
pe care nu se poate conta, iar în cazuri
extreme, de isterie.

Tipul simţire extravertită

665. în măsura în care
sentimentul este
incontestabil o parti-
cularitate a psihologiei
feminine, mai evidentă decît
gîndirea, tipurile cele mai
marcate de simţire se vor
găsi la sexul feminin. Dacă
în cazul aşa-numitei opţiuni
în iubire. Iubit este bărbatul
„potrivit”, nu oricare altul; el
este potrivit nu pentru că
place esenţei subiective,
ascunse, a femeii — ceea ce ea de
cele mai multe ori nici nu ştie
—, ci pentru că el
corespunde, în ce priveşte
situaţia, vîrsta, averea,
rangul, respectabilitatea
familiei sale, oricăror
exigenţe rezonabile. O
asemenea formulare ar
putea fi uşor respinsă ca
ironică şi depreciatoare, dar
eu sînt convins că sentimentul
de iubire al unei astfel de femei
corespunde în întregime
alegerii făcute de ea. Nu e
vorba de ceva autentic,
construit raţional. Astfel de
căsnicii „raţionale” sînt
666.
nenumărate şi nu din cele
mai rele. Aceste femei sînt
soţii şi mame bune, atîta
vreme cît bărbaţii şi copiii
lor posedă constituţia
psihică obişnuită locului în
care trăiesc. Poţi simţi „cum
se cade” doar atunci cînd nimic
altceva nu tulbură
sentimentul. De nimic însă
nu este simţirea mai
tulburată ca de gîndire. Se
înţelege de aceea că acest
tip îşi reprimă gîndirea la
maximum. Nu trebuie să
înţelegem de aici că o astfel
de femeie nu gîndeşte
deloc; dimpotrivă, ea poate
gîndi chiar foarte mult şi
foarte bine, dar gîndirea ei
nu este niciodată sui generis,
ci este întotdeauna o anexă
epime-teică a simţirii. Ceea
ce nu poate simţi, ea nu
poate nici gindi conştient.
„Doar nu pot să gîndesc
ceea ce nu simt”, mi-a spus
odată o pacientă pe un ton
indignat. Ea poate gîndi atît
cît îi îngăduie sentimentul, în
schimb respinge a limine orice
concluzie, oricît de logică, ce
ar putea să ducă la un
rezultat capabil să tulbure
sentimentul. Pur şi simplu, o
astfel de concluzie nu este
gîndită. Şi în felul acesta ea
preţuieşte sau iubeşte tot
ceea ce, potrivit cu o
evaluare obiectivă, este
bun; restul nu pare să existe
decît în afara eului ei.
Această imagine se
modifică atunci cînd
importanţa obiectului
sporeşte în grad. După cum
am arătat deja, se produce o
asemenea asimilare a subiectului
prin obiect, îneît subiectul simţirii
ajunge în cele din urmă să
dispară. Simţirea îşi pierde
caracterul personal, devine
simţire în sine, şi avem
impresia că personalitatea
se dizolvă cu totul în
sentimentul respectiv. De-
oarece, în viaţă, situaţiile se
înlocuiesc unele pe altele,
declan-şînd diferitele
tonalităţi afective, uneori
contrastînde, personalitatea se
descompune în tot atîtea
sentimente diferite. Aparent,
388 TIPURI DESCRIERE 389
PSIHOLOG GENERALA A
ICE TIPURILOR

o dată sîntem într-un fel, altă reprimă cel mai adesea

dată, în cu totul alt fel; în realitate gîndirea, căci tocmai
însă, o asemenea multiplicitate a gindirea este cea mai în
personalităţii este cu neputinţă. măsură să tulbure simţirea.
Baza eului rămîne întotdeauna Din acest motiv şi gîndirea,
identică cu sine însăşi şi din dacă vrea să ajungă la un
acest motiv se opune net stărilor oarecare rezultat inechivoc,
afective în schimbare. Drept trebuie să excludă simţirea,
urmare, observatorul nu mai vede căci nimic nu e în măsură să
în sentimentul manifestat expresia tulbure şi să falsifice mai
personală a aceluia care simte, ci mult valorile afective ca
mai degrabă o alterare a eului gîndirea. Ca funcţie
său, un capriciu. Potrivit cu gradul autonomă, gîndirea tipului
de disociere între eu şi starea simţire extravertită este de
afectivă corespunzătoare apar mai aceea refulată. Dar, cum am
multe sau mai puţine semne ale văzut, ea nu este cu totul
dezbinării de sine, cu alte cuvinte refulată, ci doar în măsura în
atitudinea iniţial compensatoare care logica ei implacabilă
a inconştientului se transformă în impune concluzii care nu se
opoziţie deschisă. Ceea ce se acordă cu sentimentul. Ea
vede mai întîi în manifestări este acceptată ca slujitoare
afective exagerate, de exemplu sau mai bine spus ca sclavă
în predicate afective gălăgioase şi a sentimentului. Coloana
inoportune, cărora nu li se poate vertebrală îi este ruptă, ea
acorda credit. Ele sună a gol şi nu
conving. Dimpotrivă, sugerează că
în acest caz ar putea fi vorba de
su-pracompensarea unei
rezistenţe şi că deci o astfel de
judecată afectivă ar putea să
sune şi cu totul altfel. Ceea ce,
puţin mai tîrziu, se şi întimplă.
Situaţia nu trebuie decît să se
schimbe uşor pentru ca acelaşi
obiect să fie evaluat cu totul
diferit. Rezultatul unei astfel de
experienţe este că observatorul
nu poate lua în serios nici una din
judecăţi. El începe prin a-şi
rezerva propria judecată. Or, cum
acest tip ţine mai presus de orice
la stabilirea unui raport afectiv cu cei
din preajma sa, sint necesare eforturi duble
pentru a învinge rezerva acestora. Ceea ce
duce la o înrăutăţire a situaţiei prin
instituirea unui circulus vitiosus. Cu cît
este mai accentuată relaţia afectivă
cu obiectul, cu atît opoziţia
inconştientă se apropie mai mult
de suprafaţă.
667. Am văzut deja că
tipul simţire extravertită îşi
nu se poate realiza conform înlănţuit de obiect.
cu propria-i lege. Or, cum
668.Gîndirea inconştientă ajunge
totuşi există o logică şi
la suprafaţă sub forma idei
concluzii de o neîndurătoare
lor subite, adesea de natură
exactitate, ele trebuie să se
obsesională, al căror caracter
desfăşoare undeva, dar în
gene
afara conştiinţei, deci în
ral este întotdeauna negativ
inconştient. Motiv pentru care
şi depreciator. Există de
conţinutul inconştient al
aceea la
acestui tip este în primul rînd
femeile acestui tip momente în
o gîndire aparte. Ea este
care cele mai rele gînduri se
infantilă, arhaicăşi negativă.
prind de obiectele pe care
Atîta timp cît simţirea
sentimentul le evaluează la
conştientă îşi păstrează ca -
cea mai
racterul personal, sau altfel spus,
înaltă cotă. Gîndirea
atîta timp cît personalitatea nueste
negativă se foloseşte de
absorbită de diferitele stări
toate prejudecăţile
afective, gîndirea inconştientă
sau comparaţiile infantile
funcţionează compensator.
susceptibile a pune sub
Dacă însă personalitatea se
semn de între
disociază, desfăcindu-se în
bare valoarea afectivă şi
stări afective contrarii,
recurge la toate instinctele
identitatea eului sepierde,
primitive
subiectul devine inconştient.
spre a putea explica
Ajungînd în inconştient, su -
sentimentele printr-un
biectul se asociază cu
„nimic decît”. Re
gîndirea inconştientă şi ajută
marc aici — o observaţie mai
gîndirii inconştiente să devină
mult marginală — că în acest
eventual conştiinţă. Cu cît
fel
relaţia afectivăconştientă
se recurge şi la inconşiientul
este mai puternică şi
colectiv, la totalitatea
sentimentul se
imaginilor
depersonalizează mai mult,
primordiale, din a căror
cu atît mai puternică este şi
prelucrare rezultă apoi din
opoziţia inconştientă. Lucrul
nou posibi
acesta se exprimă prin faptul
litatea unei regenerări pe
că tocmai obiectele cele mai
altă bază a atitudinii.
preţuite adună în jurul lor idei
669.Principala formă de
inconştiente; acestea ajung
nevroză a acestui tip este
să distrugă necruţător
isteria cu
valoarea obiectelor. Gîndirea
lumea ei de reprezentări
de tipul „nimic decît” este aici
inconştiente, infantil
la locul ei, căci ea distruge
sexuale care o ca
supremaţia sentimentului
racterizează.
 3 T DESCRIE 3
9 I RE 9
0 P GEN ERA 1
U LĂ A
R TIPURIL
I OR
P
S
I
H
O
L
O
G
I
C
E

Rezumatul tipurilor raţionale interpreta şi reprezenta exact pe

dos o astfel de psihologie. Sînt de
670. Numesc cele două tipuri de
asemenea convins că, dacă aş
mai sus raţionale sau judi-cative,
avea eu însumi o altă psihologie
deoarece sînt definite de primatul
individuală, aş descrie ca fiind
funcţiilor raţionale ale judecăţii.
iraţionale tipurile raţionale, pornind
Le caracterizează în genere
invers, de la inconştient. Această
faptul de a-şi subordona în bună
împrejurare îngreunează
măsură viaţa judecăţii raţionale.
reprezentarea şi înţelegerea
Oricum însă, trebuie să se ia în
realităţilor psihologice într-un
considerare perspectiva
mod care nu trebuie subapreciat
adoptată, respectiv punctul de
şi sporeşte nemăsurat
vedere al psihologiei subiective a
posibilitatea neînţelegerilor.
individului sau acela al observatorului
Discuţiile care rezultă de aici sînt
care percepe şi judecă din afară.
de regulă fără speranţă, căci
Acest observator ar putea foarte
cuvintele unuia alunecă pe lingă
bine să ajungă la o judecată
celălalt fără să-1 atingă. Această
contrară, şi anume atunci cînd
experienţă a constituit pentru
sesizează doar intuitiv şi apoi
mine un argument în plus în
judecă ceea ce se petrece, în
favoarea întemeierii descripţiei
totalitatea ei, viaţa acestui tip nu
pe psihologia subiectiv conştientă
este niciodată dependentă doar
a individului, care este în măsură
de judecata raţională ci şi, în
să ofere un anume sprijin
aceeaşi mare măsură, de
obiectiv, cu desăvîrşire absent în
iraţionalitatea inconştientă. Cel
eventualitatea întemeierii unei
care observă doar ceea ce se
legităţi psihologice pe incon-
petrece, fără a se preocupa de
ştient, în atare situaţie, obiectul
economia interioară a conştiinţei
nu ar avea nimic de spus, căci el
individului, poate fi uşor izbit mai
ştie despre orice mai mult decît
mult de iraţionalitatea şi de
despre propriul inconştient.
caracterul accidental al unor
Judecata ar fi atunci lăsată în
anumite manifestări inconştiente
seama observatorului, a subiectu-
ale individului, decît de
lui — o garanţie sigură că acesta
raţionalitatea intenţiilor şi a
se va sprijini pe propria psi-
motivaţiilor sale conştiente. îmi
întemeiez judecata pe ceea ce
individul simte că este psihologia
sa conştientă. Recunosc însă că
aş putea tot atît de bine
hologie individuală pe care o va este determinantă pentru
atribui insului observat. Este,după motivarea
părerea mea, cazul psihologiei lui acţiunii, ci judecata.
Freud cit şi al celei alui Adler. 672.Funcţiile perceptive au în
Individul este lăsat aici la bunul anume sens destinul simţirii
plac al observatoruluicare judecă. în cazul primului tip, şi pe
Ceea ce nu se întîmplă atunci cînd acela al gîndirii, în cazul celui
drept bază de pornire este luată de al
psihologia conştientă a celui doilea tip. Ele sînt relativ
observat. într-oastfel de situaţie el refulate şi de aceea în stare
este cel competent, căci numai el mai puţin
îşi cunoaşte motivele conştiente. diferenţiată. Această
împrejurare conferă
671.Raţionalitatea conduitei
inconştientului ambe
conştiente a acestor două
lor noastre tipuri o marcă
tipuri
particulară: ceea ce oamenii
semnifică o excludere
fac con
conştientă a întîmplătorului şi
ştient şi intenţionat este
a non-ra-
conform cu raţiunea (conform
ţionalului. Judecata raţională
cu raţiu
reprezintă în această
nea lor’.): ceea ce li se
psihologie o
întîmplă însă corespunde pe
forţă care constrînge
de-o parte
dezordinea şi accidentalul
caracterului senzaţiilor
evenimentelor
infantil primitive, iar, pe de
reale să ia forme, sau cel
altă parte,
puţin încearcă să le
tocmai unor astfel de
constrîngă. în felul
intuiţii. Voi încerca să arăt în
acesta, pe dc-o parte există o
capitolele
alegere determinată a
următoare ce înţeleg prin
posibilită
aceste noţiuni. Oricum, ceea
ţilor vieţii, acceptîndu-se
ce se pe
conştient doar ceea ce este
trece cu aceste tipuri este
conform
iraţional (evident, din
cu raţiunea, pe de altă
unghiul lor de
parte, autonomia şi
vedere!). Deoarece există
influenţa acelor
foarte mulţi oameni care
funcţii psihice care slujesc
trăiesc mai
percepţiei evenimentelor
m ult din ceea ce li se
sînt sub
întîmplă decît din ceea ce
stanţial limitate. Limitarea
întreprind în
senzaţiei şi a intuiţiei nu
scop raţional, se poate ivi o
este, fireşte,
situaţie în care cineva să
absolută. Ele există şi aici ca
considere,
pretutindeni, doar că în acest
în urma unei analize
caz
minuţioase, că ambele tipuri
produsele lor sînt supuse
sînt iraţionale.
alegerii judecăţii raţionale. De
Trebuie să-i dăm dreptate,
pildă,
acceptînd ideea că nu de
nu forţa absolută a senzaţiei
puţine ori
 3 TIP DESCRIERE 3
9 URI GEN ERALĂ 9
2 PSIH A 3
OLO TIPURILO R
GIC
E

inconştientul cuiva face o neînţelegeri de cea mai

impresie mult mai puternică veninoasă speţă. Ca urmare
decît conştientul său şi că a influenţei puternice
faptele sale cîntăresc exercitate de conţinuturile
adesea mai greu decît inconştiente opuse, apare
motivaţiile sale raţionale. adesea inevitabil o
transgresare a regulilor
673. Raţionalitatea
conştiente ale raţiunii,
ambelor tipuri este orientată
respectiv se produce o
obiectiv, dependentă de
izbitoare dependenţă de
datul obiectiv. Ea
evenimente accidentale
corespunde cu ceea ce
care, în virtutea fie a forţei
colectivitatea consideră a fi
lor senzoriale, fie a
raţional. Pentru
importanţei lor
subiectivitatea lor nu este
inconştiente, dobîndesc o
raţional decît ceea ce trece
influenţă constrîngătoare.
în ochii tuturor drept
Senzaţia
raţional. Dar şi raţiunea este
în bună măsură subiectivă şi 674. în atitudinea
individuală. în cazul nostru, extravertită, senzaţia (das
această latură este refulată, Empfinderi) este precumpănitor
şi anume cu atît mai mult cu determinată de obiect. Ca
cît este mai mare percepţie senzorială,
importanţa obiectului. senzaţia depinde, fireşte, de
Subiectul şi raţiunea obiect. Dar tot atît de firesc,
subiectivă sînt de aceea ea depinde şi de subiect, de
întotdeauna ameninţate de unde şi faptul că există o
refulare şi dacă se lasă senzaţie subiectivă care,
acesteia pradă, cad sub potrivit naturii ei, este cu
dominaţia inconştientului totul diferită de senzaţia
care în acest caz posedă obiectivă. în atitudinea
particularităţi cu deosebire extravertită, componenta
neplăcute. Am vorbit deja de subiectivă a senzaţiei e
gîndirea sa. Se adaugă inhibată sau refulată, în
senzaţii primitive ma- măsura în care e vorba de
nifestate constrîngător, cum
ar fi patima anormală,
obsesivă a plăcerii, care
poate îmbrăca orice formă,
sau intuiţii primitive care se
pot transforma într-un
adevărat chin pentru cel în
cauză şi pentru cei din
imediata sa apropiere. Se
adulmecă sau se presupune
la alţii tot ceea ce e neplăcut
şi penibil, respingător, urît
sau rău, şi nu o dată e
vorba de jumătăţi de
adevăr destinate mai mult
ca orice să producă
utilizarea ei conştientă. Tot
astfel, senzaţia ca funcţie
iraţională este relativ
refulată atunci cînd
predomină gîndirea sau
simţirea, cu alte cuvinte
senzaţia funcţionează doar
cînd atitudinea conştientă,
judicativâ, transformă
percepţiile întîmplătoare în
conţinuturi ale conştiinţei,
respectiv le realizează.
Funcţia senzorială sensu
strictiori este, fireşte,
absolută; de pildă, se vede
şi se aude tot ceea ce e fiziologic
posibil, dar nu totul atinge acea
valoare de prag pe care
trebuie să o posede orice
percepţie ca să fie şi
apercepută. Lucrurile se
schimbă atunci cînd nici o
altă funcţie, în afară de
senzaţie, nu predomină. în
acest caz, senzaţia
obiectului nu suferă nici
excludere nici refulare (cu
excepţia componentei
subiective de care am
amintit). Senzaţia este
determinată precumpănitor
de obiect, iar obiectele care
declanşează cea mai
puternică senzaţie sînt
esenţiale pentru psihologia
individului. Apare astfel o
dependenţă eminamente
senzorială de obiect.
Senzaţia este de aceea o
funcţie vitală, dotată cu cel
mai puternic instinct vital. în
măsura în care declanşează
senzaţii, obiectele sînt
valabile şi, pe cît îngăduie
senzaţiile, sînt înregistrate
de conştiinţă, indiferent
dacă ele convin sau nu ju-
decăţii raţionale. Criteriul
valorii lor stă doar în forţa
senzaţiei condiţionată de
calităţile lor obiective. Drept
urmare, toate procesele
obiective intră în conştiinţă
în măsura în care
declanşează în genere
senzaţii. Dar în atitudinea
extravertită, numai obiectele
sau procesele concrete, senzorial
perceptibile produc senzaţii, şi
anume doar senzaţii pe care
oricine şi oricînd le-ar con-
sidera concrete. Individul
este astfel orientat doar de
realitatea care cade sub
simţuri. Funcţiile judicative
se situează sub realitatea
concretă a senzaţiei şi
posedă de aceea toate
caracteristicile funcţiilor mai
puţin diferenţiate, respectiv
o oarecare nega-tivitate cu
trăsături infantil-arhaice.
Evident că funcţia opusă
senzaţiei, anume percepţia
inconştientă sau intuiţia,
este cel mai puternic atinsă
de refulare.
Tipul senzaţie extravertită
675. Nu există nici un alt tip
uman comparabil în materie de
realism cu tipul senzaţie
extravertită. Simţul obiectiv
al realităţii
394 TIPURI DESCRIERE 395
PSIHO GENERALĂ A
LOGIC TIPURILOR
E
este la el extraordinar de 676. Pe o treaptă
dezvoltat. El acumulează în cursul inferioară, acest tip este
vieţii experienţe reale, legate de omul realităţii tangibile, care
obiecte concrete, şi cu cît este nu înclină către reflecţie şi
mai pronunţat, cu atît uzează mai nu are intenţii dominatoare.
puţin de experienţele sale. în Scopul său constant este să
unele cazuri, trăirea sa nu merită simtă obiectul, să aibă
nicidecum numele de senzaţii şi, pe cît posibil, să
„experienţă”. Ceea ce simte îi le savureze. Nu este un ins
slujeşte cel mult drept călăuză lipsit de amabilitate,
către noi senzaţii şi orice noutate dimpotrivă, posedă adesea
ivită în cercul său de interese capacitatea agreabilă şi vie
este dobîndită pe calea senzaţiei de a se desfăta, fiind uneori
şi este destinată acesteia. în un chefliu bine dispus, alteori un
măsura in care înclinăm să estet rafinat. în primul caz,
socotim perfect rezonabil un simţ marile probleme ale vieţii
pronunţat al realităţii, vom depind de un prînz mai mult
considera că aceşti oameni sînt sau mai puţin copios, în al
foarte rezonabili. în fapt, ei nu doilea caz, ele
sînt deloc, căci ascultă atît de 2 Willem van Wulfen, Der
senzaţia produsă de o întîmplare Genufimensch; ein Cicerone im
iraţională, cît şi de aceea care rucksiclitslosen Lebensgenufi, 1911.
provine de la un eveniment
raţional. Un astfel de tip — de
cele mai multe ori c vorba, după cît
se pare, de bărbaţi — nu
consideră că este „aservit”
senzaţiei. Această expresie îl va
face mai degrabă să zimbească,
socotind-o total inadecvată, căci
pentru ci senzaţia este manifes-
tare concretă a vieţii; ea
înseamnă pentru el o bogăţie de
viaţă reală. Intenţia lui vizează
plăcerea concretă, tot astfel şi
moralitatea lui. Căci adevăratul
hedonism îşi are morala lui
specială, moderaţia şi legitatea
lui, generozitatea şi spiritul lui de
sacrificiu. Tipul senzaţie
extravertită nu are nevoie să fie o
brută senzuală, ci îşi poate
nuanţa trăirea pînă la maxima
puritate estetică, fără a fi
necredincios, chiar în senzaţia cea
mai abstractă, principiului
senzaţiei obiective ce îi este
propriu. Ciceronele lui Wulfcn 2,
reprezentînd plăcerea cea mai
lipsită de scrupul a vieţii, este
confesiunea necosmetizată a
unui astfel de tip. Din acest punct
de vedere cartea merită să fie
citită.
sînt o chestiune de gust. A avea
senzaţii reprezintă pentru el
esenţialul, punctul culminant al
dorinţelor sale. în ce îl priveşte,
nimic nu poate fi mai concret şi
mai real; supoziţiile care îl
însoţesc sau îl depăşesc sînt
admise doar în măsura în care îi
intensifică senzaţia. Ele nu
trebuie să o intensifice nicidecum
într-un sens agreabil, căci acest
tip este nu un desfrînat obişnuit,
ci un ins care caută doar senzaţia
cea mai puternică, pe care,
potrivit naturii sale, el nu o poate
primi dccît din afară. Ceea ce
vine dinăuntru i se pare maladiv şi
condamnabil. în măsura în care
gîndeşte şi simte, el readuce
totul la o bază obiectivă, res-
pectiv la influenţe venind dinspre
obiect, indiferent la distor-
sionările oricît de acuzate ale
logicii. Realitatea palpabilă îl re-
laxează în orice împrejurări. Din
acest punct de vedere, este de o
credulitate neaşteptată. Fără să
reflecteze prea mult, va atribui un
simptom psihogen unei scăderi
barometrice, existenţa unui
conflict psihic, în schimb, îi va
apărea ca o reverie anormală.
Iubirea lui se întemeiază fără
doar şi poate pe farmecul sensibil
al obiectului. în măsura în care
este normal, se adaptează în chip
izbitor la realitatea dată, izbitor
căci întotdeauna vizibil. Idealul
său este realul, în această privinţă
e plin de scrupule. Nu arc idealuri
în materie de idei şi — de aceea
— nici un motiv să se comporte
cumva ca un străin faţă de
realitatea efectivă. Ceea ce se
vede în toate aspectele sale
exterioare. Se îmbracă bine,
corespunzător condiţiei sale, la el
se bea şi se mănîncâ bine, se stă
comod sau cel puţin se înţelege
că gustul său rafinat poate ridica
unele pretenţii faţă de cei din jur.
Izbuteşte chiar să convingă că
anumite sacrificii de dragul stilului
merită cu prisosinţă să fie făcute.
677. Cu cît precumpăneşte
însă mai mult senzaţia,
fâcînd să dispară subiectul
în spatele ei, cu atît acest tip
devine mai dezagreabil. El
evoluează fie către o
senzualitate grosolană, fie
către un estetism rafinat şi
lipsit de scrupul. Oricît de
indispensabil îi este
obiectul, el îl devalorizează
ca existînd în şi prin sine
însuşi. El violentează şi
oprimă în mod mîrşav
obiectul, utilizîn-du-1 doar
ca prilej de senzaţie.
Ataşamentul faţă de obiect
este împins la extrem. Astfel
însă inconştientul este
obligat să treacă de la rolul
său compensator la
opoziţie făţişă. Mai cu
seamă
396 TIPURI DESCRIERE 397
PSIHOLOG GENERALĂ A
ICE TIPURILO R

intuiţiile refulate apar sub formă premiselor la tipul senzaţie

de proiecţii asupra obiectului. nu înseamnă defel lipsa
Cele mai aventuroase supoziţii ies absolută a legilor şi a
acum la iveală; dacă e vorba de limitelor, nu e mai puţin
un obiect sexual, atunci geloziile adevărat că, în cazul său,
imaginare joacă un rol con- limitarea esenţială izvorîtă
siderabil, la fel şi stările de din judecată dispare. Ju-
angoasă. în cazuri grave, se decata raţională reprezintă o
dezvoltă tot felul de fobii, mai constrîngere conştientă pe
ales simptome obsesive. care tipul raţional şi-o
Conţinuturile patologice au un asumă, s-ar zice, de
caracter remarcabil de irealitate, bunăvoie. Această constrîn-
adesea de nuanţă morală şi gere este exercitată la tipul
religioasă. Se dezvoltă nu o dată senzaţie de către
un spirit cîrcotaş sofisticat, o inconştient. în plus, tocmai
morală ridicol de scrupuloasă şi o în virtutea existenţei
religiozitate primitivă, judecăţii, ataşamentul de
superstiţioasă şi „magică” ce obiect al tipului raţional nu
recurge la rituri abstruze. Toate deţine niciodată importanţa
acestea provin din funcţiile care revine relaţiei
refulate, mai puţin diferenţiate, necondiţionate cu obiectul a
care în astfel de cazuri se opun tipului senzaţie. Atunci cînd
net conştiinţei şi se manifestă cu atitudinea sa ajunge la o
atît mai izbitor cu cit par să se unilateralitate anormală, el
sprijine pe cele mai absurde riscă să fie absorbit de
premise, în totală opoziţie cu inconştient într-o măsură tot
simţul conştient al realităţii. în- atît de mare pe cît fusese
treaga cultură a simţirii şi gîndirii conştient legat de obiect.
apare, în această personalitate Odată nevrozat, el este mult
secundă, desfigurată într-o mai
primitivitate patologică; raţiunea
este sofisticare şi despicare a
firului în patru, morala este
moralizare seacă şi fariseism
vădit, religia este superstiţie
absurdă, capacitatea de instruire,
acest nobil dar al omului, este
subtilitate personală
hipertrofiată, adulmecare a
fiecărui colţ, care în loc să ducă
departe se pierde în îngustimea
unei meschinării preaome-neşti.
678. Caracterul obsesiv special
al simptomelor nevrotice re-
prezintă contrapartida
inconştientă a relaxării
morale conştiente a unei
atitudini doar senzitive care,
din unghiul de vedere al
judecăţii, acceptă neselectiv
tot ceea ce i se înfăţişează.
Cu toate că absenţa
 greu de tratat pe cale
raţională, deoarece funcţiile
către care se îndreaptă
medicul se află într-o stare
relativ nediferenţiată şi de
aceea se poate conta puţin
sau deloc pe ele. E nevoie
adesea să se recurgă la
mijloace de presiune
afectivă pentru a-i conştien-
tiza acestui tip ceva.
Intuiţia
679. Intuiţia (die Intuition) ca
funcţie a percepţiei
inconştiente se îndreaptă în
atitudinea extravertită în
întregime către obiecte
exterioare. Deoarece
intuiţia este în principal un
proces inconştient, esenţa ei
este foarte greu de sesizat
conştient. în conştiinţă,
funcţia intuitivă se
înfăţişează ca o anume
atitudine expectativă, o
reprezentare şi o privire
introspectivă, în care în-
totdeauna doar rezultatul
ulterior poate să ateste
partea care revine vederii în
interior şi cea care revine
într-adevăr obiectului. După
cum senzaţia, atunci cînd
predomină, nu este doar un
proces reactiv, fără altă
importanţă pentru obiect, ci
mai degrabă o actio care
pune mîna pe obiect şi îl
modelează, tot astfel şi in-
tuiţia nu este doar
percepţie, doar
reprezentare, ci un proces
creator, activ care pune în
obiect tot atît cît şi ia din el.
După cum îşi extrage în
mod inconştient
reprezentarea din obiect,
tot astfel el produce
inconştient şi un efect în
obiect. Intuiţia mijloceşte
mai întîi doar imagini şi
reprezentări de relaţii şi de
raporturi care nu pot fi
obţinute prin alte funcţii sau
pot fi obţinute doar pe căi
foarte ocolite. Aceste
imagini posedă valoarea
unor cunoştinţe anume care
influenţează hotărîtor
acţiunea în măsura în care
accentul principal cade pe
intuiţie. în acest caz,
adaptarea psihică se
întemeiază aproape exclusiv
pe intuiţii. Gîndirea,
simţirea şi senzaţia sînt
relativ refulate, aceasta din
urmă fiind cea mai afectată,
deoarece ea, în calitate de
funcţie senzorială
conştientă, obstaculează cel
mai mult intuiţia. Senzaţia
tulbură intuiţia pură, lipsită
de prejudecăţi, naivă, prin
excitaţii senzoriale
inoportune care orientează
privirea către suprafeţe
fizice, deci tocmai către
lucrurile dincolo de care
intuiţia încearcă să ajungă.
Deoarece în atitudinea
extravertită intuiţia se
orientează către obiect, ea
se apropie de fapt foarte
mult de senzaţie, căci
398 TIPURI DESCRIERE 399
PSIHO GENERALĂ A
LOGIC TIPURILOR
E
este aproape tot atît de verosimil auxiliar care acţionează
ca atitudinea de expectativă în automat atunci cînd nici o
faţa obiectelor exterioare să se altă funcţie nu poate găsi o
poată sluji de senzaţie. Dar pen- ieşire dintr-o situaţie pe
tru ca intuiţia să funcţioneze, toate laturile închisă. Dacă
senzaţia trebuie să fie în bună însă predomină intuiţia,
măsură reprimată. Prin senzaţie atunci toate situaţiile
înţeleg în acest caz senzaţia sen- obişnuite de viaţă se înfăţi-
zorială simplă şi directă ca dat şează ca nişte spaţii închise
fiziologic şi psihic ferm conturat. E pe care ea urmează să le
necesar să se stabilească acest deschidă. Ea caută
lucru în mod expres, căci dacă îl necontenit ieşiri şi
voi întreba pe intuitiv după ce se posibilităţi noi de viaţă
orientează, îmi va vorbi de lucruri exterioară. Pentru atitudinea
care seamănă riguros exact cu intuitivă orice situaţie de
senzaţiile senzoriale. El se va viaţă devine în scurt timp o
sluji chiar de expresia „senzaţie”. închisoare, un fel de lanţuri
El arc într-adevăr senzaţii, dar se strivitoare ce împing la găsi-
orientează nu după ele, ci ele îi rea de soluţii. Obiectele
servesc drept punct de sprijin pentru apar episodic ca posedînd
reprezentări intuitive. Ele sînt alese aproape o valoare
în virtutea unor premise exagerată, anume atunci
inconştiente. Nu cea mai cînd au a se pune în slujba
puternică senzaţie fiziologică este unei soluţii, a unei eliberări, a
aceea care dobîndeşte valoarea găsirii unei noi posibilităţi.
maximă, ci oricare alta, căreia De îndată însă ce şi-au
atitudinea inconştientă a îndeplinit misiunea în
intuitivului îi sporeşte sensibil calitate de treaptă sau de
valoarea. Ea capătă uneori o punte, ele îşi pierd, s-ar
importanţă majoră şi apare în zice, orice valoare şi sînt
conştiinţa intuitivului sub forma îndepărtate ca
unei senzaţii pure, ceea ce, de
fapt, ea nici nu este.
680. După cum în
atitudinea extravertită
senzaţia tinde să aibă cea
mai puternică realitate,
deoarece numai astfel se
creează aparenţa unei vieţi
plenare, tot aşa şi intuiţia
tinde să sesizeze
posibilităţile cele mai mari,
întrucît prin reprezentarea
posibilităţilor presimţirea
este satisfăcută în chipul cel
mai plenar. Intuiţia tinde să
descopere posibilităţile
conţinute în datul obiectiv, de
aceea ea şi este în calitate
de simplă funcţie
coordonată (şi anume,
atunci cînd nu este
predominantă), mijlocul
 anexe incomode. Un fapt real are
valoare în măsura în care des-
chide noi posibilităţi
capabile să îl transgreseze
şi care totodată îl pot
elibera pe individ de el.
Posibilităţile care apar sînt
motive constrîngătoare,
cărora intuiţia nu i se poate
sustrage şi cărora ea le
sacrifică totul.
Tipul intuiţie extravertită
681. Acolo unde domină
intuiţia, apare o psihologie
aparte, inconfundabilă.
Deoarece intuiţia se
orientează după obiect, ea
manifestă o dependenţă
puternică de situaţii
exterioare, dar natura
acestei dependenţe este cu
totul diferită de aceea a
tipului senzaţie. Intuitivul nu
e de găsit acolo unde sînt
valori reale, unanim
acceptate, ci întotdeauna
acolo unde avem de-a face
cu posibilităţi. El posedă un
fler fin pentru ceea ce e încă
în germene şi anunţă un
viitor promiţător. Nu c
niciodată de găsit în situaţii
stabile, care există de multă
vreme, sînt solid întemeiate
şi au o valoaie general
recunoscută, dar limitată.
De vreme ce se află
necontenit în căutarea de
noi posibilităţi, situaţiile
stabile ameninţă să-1
sufoce. Ce-i drept, el ia în
stăpînire cu o mare
intensitate, uneori cu un
entuziasm extraordinar,
obiecte şi căi noi pentru ca
apoi, de îndată ce le-a
măsurat acestora întinderea
şi a intuit că nu se mai pot
dezvolta considerabil în
viitor, să le abandoneze cu
răceală, cu nepăsare şi
parcă fără amintire. Atîta
timp cît există o posibilitate,
intuitivul este legat de ea
prin forţa destinului. Este ca
şi cum întreaga-i existenţă
s-ar absorbi în noua
situaţie. Ai impresia, pe
care el o împărtăşeşte, că a
ajuns la o cotitură definitivă
în viaţă şi că de acum încolo
nu va mai putea să
gîndească şi să simtă
altminteri. Oricit de
rezonabil şi de oportun este
totul, oricîte argumente ar
pleda în favoarea stabilităţii,
nimic nu îl va împiedica însă
ca într-o bună zi să con-
sidere aceeaşi situaţie, care
mai înainte îi păruse o
eliberare salutară, drept
închisoare, şi să acţioneze
în consecinţă. Nici raţiunea,
nici sentimentul nu îl pot
opri sau face să dea înapoi
în faţa unei noi posibilităţi,
chiar dacă ea este eventual
în contradicţie cu
convingerile sale de pînă
atunci. Gîndirea şi simţirea,
comportamentele
indispensabile ale
convingerii, sînt la el
400 TIPURI
PSIHOLO
GICE
funcţii mai puţin diferenţiate care nu
dispun de o greutate ho-tăritoare şi
care ca atare nu sînt în măsură să
opună o rezistenţăde durată forţei
intuiţiei. Şi totuşi aceste funcţii,
singure, sînt capabile să
com penseze eficient prim atul
intenţiei, conferindntuitivului
i judecata
care lui, în calitate de tip, îi lipseşte
cu de-săvîrşire. Moralitatea
intuitivului nu este nici intelectuală,
nici afectivă; el are o m orală a sa
anum e, respectiv fidelitatea faţă
de propria intuiţie şi supunerea de
bunăvoie faţă de forţa aces teia. Grija
pentru bunăstarea celor din jurul
său este m ică. Bu n ăstarea fizică a
acestora constituie pentru el un
argum e nt totatît de puţin tem einic
ca şi propria lui bunăstare. Tot atît
de puţin respect are şi pentru
convingerile şi obişnuinţele de viaţă
ale mediului său, în aşa fel încît trece
nu o dată drept aventurier imoral şi
lipsit de scrupule. Deoarece intuiţia
lui se ocupă deobiecte exterioare şi
presim te posibilităţile exterioare, el
se îndreaptă bucuros către
îndeletniciri care îi permit să-şi
dezvoltepe cit posibil m ai com plex
însuşirile. Num eroşi negustori,
întreprinzători, speculanţi, agenţi,
politicieni etc. aparţin acestui tip.
682.Tipul intuiţie extravertită
apare la fem ei m ai frecvent
decît la bărbaţi. La ele,
activitatea intuitivă se
manifestă mai
puţin profesional şi mai mult
social. Femeile de acest gen se
pricep să exploateze toate
m ijloacele sociale, să înnoade
tot fe
lul de legături m ondene, să
găsească bărbaţi de viitor,
pentru ca
apoi să re nunţe la tot pentru
o nouă posibilitate.
683.E de la sine înţeles că un astfel
de tip este atît din punct
de vedere economic, cît şi din
acela al provocării culturii
DESCRIERE 401
GENERALĂ A
TIPURILOR
extrem
de important. Dacă este bun
din fire, adică nu prea egoist, el
îşi
poate dobîndi m erite enorm e
ca iniţiator sau cel puţin ca
pro
m otor al oricăror activităţi de
înce put. El este avocatul
natural
al tuturor m inorităţilor care
prom it. D eoarece e în stare
să sesi
zeze intuitiv anumite însuşiri şi
posibilităţi atunci cînd se orien
tează m ai puţin după lucruri
şi m ai m ult după oam eni, el
poate
să-şi „facă” oam eni. Nim eni
ca el nu posedă o m ai m are
capa
citate de a insufla sem enilor
săi curaj sau entuziasm
pentru o
nouă cauză, chiar dacă el o
va aband ona în foarte scurt
tim p.
Cu cît intuiţia îi este mai
puternică, cu atît subiectul său
se con
topeşte mai mult cu
posibilitatea întrezărită. El o
însufleţeşte, o
 reprezintă intuitiv cu o căldură fle rul pentru
convingătoare, o încarnează ca boli ascunse. Această
să spun aşa. Pentru el, ea nu deosebire este produsă, s-ar
este comedie, ci destin. zice, de refu
larea senzaţiilor re ale.
684.Această orientare îşi are
Acestea din urm ă se fac,
prim ejdiile ei m ari, căci intui
de regulă, ob
tivul îşi risipeşte prea uşor
servate şi prin aceea că
viaţa, însufleţind oameni şi
intuitivul se le agă brusc
lucruri
de o fe m eie
şi răspîndind în jurul lui o
nepotrivită lui, respectiv de
plenitudine de viaţă pe care
un bărbat nepotrivit ei, şi
însă nu
anume ca
el o trăieşte, ci ceilalţi o trăiesc.
urm are a faptului că
Dacă ar putea să se fixeze la
aceste persoane au atins
un lucru anume, ar culege roadele
sfera de senzaţii
m uncii sale, dar foarte repede
arhaice. D e aici rezultă o
trebuie să alerge după o nouă
legătură obse sională
posibilitate şi să-şi
inconştientă cu
părăsească pă-
obiectul, a cărei lipsă de
mînturile abia însămînţate de
perspectivă este ce l m ai
pe care alţii vor strînge recolta.
adesea ne
La sfîrşit ple acă cu m îinile
echivocă, într-un astfel de
goale. D acă lasă însă
caz avem de-a face cu un
lucrurile să
sim ptom
ajungă atît de departe,
obsesional, absolut
intuitivul are şi propriul
caracteristic pentru acest
inconştient îm
tip. Nesupunîndu-şi
potriva lui.
deciziile judecăţii raţionale,
685.Inconştientul intuitivului
ci exclusiv perceperii de
prezintă o anume
posibilităţi
asemănare cu
întîm plătoare , el revendică
acela al tipului senzitiv.
aceeaşi libe rtate şi
Gîndirea şi simţirea sînt
independe nţă ca
relativ refulate
şi tipul se nzaţie. El ie se
şi formează în inconştient
din lim itele im puse de
gînduri şi sentimente infantil-
raţiune şi, în
arhaicc,
nevroză, cade pradă
com parabile cu acelea ale
constrîngerilor
tipului opus. Ele apar sub
inconştiente, sofisticării,
form ă de
subtilităţii hipertrofiate şi
proiecţii intensive şi sînt tot
ataşamentului obsesional
atît de absurde ca acelea ale
faţă de sen
tipului
zaţia obiectului. în
senzaţie, doar că le lipseşte,
conştiinţă el trădează cu
cred, caracterul mistic; ele
suverană superio
se referă
ritate şi brutalitate senzaţia
de cele m ai m ulte orial
şi obiectul perceput. Nu în
lucruri cvas irea le , precum
sensul că
supoziţii
s-ar socoti pe sine superior
se xuale, financiare şi de
şi brutal, ci în acela că pur şi
altă natură, ca de pildă
simplu
402
TIPURI PSIHOLOGICE
nu vede obiectul vizibil oricui, că
trece pe lingă el la fel ca tipul
senzaţie pe lîngă sufletul
obiectului pe care nu îl vede.
M otiv pentru care obiectul se
răzbună tîrziu sub forma
ipohondriilor obsesionale, a fobiilor
şi a tot felul de alte senzaţ
ii fizice
absurde.
Rezumatul tipurilor iraţionale
686.Denumesciraţionalecele
două tipuri precedente
pentru
motivul deja amintit, după
care clc nu îşi întemeiază
conduita
pe judecăţi raţionale, ci pe
forţa absolută a percepţiei.
Percepţia
lor se orientează după
evenim cnţialul propriu-zis,
fără interven
ţia selectivă a judecăţii. în
această privinţă, ele deţin
o superi
oritate sem nificativă
asupra prim elor două tipuri
raţionale. Eve-
nim enţialul obiectiv este
legic şi întîm plâtor. Legic
fiind, el este
accesibil raţiunii,
întîm plător fiind, el este
inaccesibil raţiunii.
S-ar putea spune şi invers,
anume că socotim legic acel
aspect
al evenim enţialului care
apare raţiunii noastre ca
atare, şi întîm
plător, acela în care nu
descope rim nici o legitate .
Postulatul
unei legităţi universale
rănii ne singurul postulat al
raţiunii noas
tre, nu însă şi al funcţiilor
noastre perceptive.
Neîntem eindu-se
în nici un fel pe principiul
raţiunii şi pe postulatul ei,
ele sînt
de natură iraţională. De
aceea, în conform ateit cu
natura lor, nu
mesc aceste tipuri de
percepţie, iraţionale.
687.Ar fi însă cu desăvîrşire
incorect să le considerăm
„ne
rezonabile” pentru că
subordonează judecata
percepţiei. Ele nu
sînt decîtempirice;într-un grad
foarte înalt se întemeiază
ex
clusiv pe experienţă, şi o fac
atît de exclusiv îneît
judecata lor
nu poate de cele mai multe
ori să ţină pasul cu
experienţa lor.
Totuşi, funcţiile judicative
există, doar că existenţa
lor se des
făşoară în m are parte în
inconştient. Şi cum
inconştie ntul, in
ciuda separării sale de
subiectul conştient, se
m anifestă m ereu,
se observă şi în viaţa
tipurilor iraţionale judecăţi
şi acte opţio
nale izbăvitoare care se
ivesc sub form ă de
aparente sofisticări,
de m anie a judecăţii reci,
de selectare aparent
prem e ditată de
persoane şi situaţii. Aceste
trăsături poartă o pecete
infantilă şi
chiar primitivă; uneori ele
sînt izbitor de naive, alteori
sînt şi
 DESCRIERE GENERALĂ A recţie, căci el ignoră şi
TIPURILOR 403 respinge chiar orice
înţelegere raţională,
lipsite de consideraţie, brutale şi
tot aşa precum pentru tipul
violente. Celui care are o ati tudine
raţional ideea de a face un
raţională i s-ar putea uşor părea
contract
că astfel de oam eni ar potrivit
fi
fără consultări şi
caracterului lor adevărat,
angajam ente reciproce
raţionalişti şi interesaţi în sens
este de negîndit.
rău. Această apreciere s-ar potrivi
689.Aceste consideraţii mă
însă doar inconştientului lor, nu şi
conduc la problema relaţiilor
psihologiei lor conştiente care,
psi
orientată în întregim e pe
hice între reprezentanţii
percepţie, este inaccesibilă
diverselor tipuri în psihiatria
judecăţii raţionale, în virtutea
mai nouă.
naturii ei iraţionale. în fine, s-ar
Relaţia psihică este
putea ca pentru atitudinea
desemnată prin noţiunea de
raţională, oastfel de aglomerare
„raport”, împru
de întîmplări accidentale nici să nu
mutată terminologiei şcolii
merite numele de „psihologie” . Tipul
franceze de hipnoză.
iraţional com pensează această
Raportul constă
judecată defavorabilă prin
în primul rînd însentimentul
impresia pe care i-o face tipul
unui acord existentîn pofida
raţional:el vede în acesta din
deo
urm ă o fiinţă doar pe jum ătate
se birii recunoscute ca
vie, al cărei unic scop ar sta în
atare. Chiar
faptul de a pune în lanţurile
recunoaşterea
raţiunii şi de asufoca prin
de ose birilor
judecăţi tot ceea ce e viu. Evident, e
existente, în m ăsura în
vorba aici decazuri extrem e, dar ele
care este com ună,
apar.
constituie deja un ra
688.Judecat după ceea ce i se port, adică un sentiment de
întîmplă, tipul iraţional ar concordanţă. Conştientizînd
pu în cazul
tea să pară tipului raţional dat, într-o m ăsură m ult
un raţionalist de calitate m ai m are, acest
inferioară. se ntim ent, descoperim
Lui nu i se întîm plă, într- că nu este vorba doar de
ade văr, nim ic fortuit — în un sentim ent de factură
asta este inanalizabilă,
m aestru — , ci judecata ci şi de o înţelegere sau
raţională şi intenţia de un conţinut de
raţională sînt acelea cunoaştere care re-
care îi ies în cale . Fapt
care pentru tipul raţional
este de o in-
conceptibilitate
com parabilă doar cu
uim irea tipului iraţional ca
re descoperă că cineva
situează ideile raţionale
m ai presus de
evenim entele vii şi reale.
Aşa ceva i se pare acestuia
incredibil.
De regulă, e inutil a voi să-i
propui un principiu în
această di
4 TIP
0 URI
4 PSIH
OLO
GIC
E
prezintă sub formă ideatică
punctul de concordanţă.
Această reprezentare
raţională este exclusiv
valabilă doar pentru tipul ra-
ţional, nici într-un caz pentru
cel iraţional, căci raportul
acestuia nu se bazează
nicidecum pe judecată, ci pe
paralelismul evenimentelor,
pe paralelismul a ceea ce se
întîmplă în chip viu. Sen-
timentul său de concordanţă
stă în perceperea comună a
unei senzaţii sau intuiţii.
Insul raţional ar spune că
raportul cu iraţionalul se
sprijină pe date pur
accidentale. Atunci cînd
situaţiile obiective concordă
întîmplător, ia naştere ceva
care seamănă cu o relaţie
umană, dar nimeni nu ii
cunoaşte acesteia
valabilitatea şi durata.
Pentru tipul raţional este
aproape penibilă ideea că
relaţia durează exact atît
timp cît împrejurările
exterioare au întîmplător
ceva în comun. Lui i se pare
că aşa ceva nu ar fi cu
deosebire uman, în vreme
ce tipul iraţional vede aici
tocmai un caracter uman de
o frumuseţe deosebită.
Urmarea este că fiecare îl
consideră pe celălalt un ins
lipsit de relaţii, un om pe
care nu se poate conta şi cu
care nu te poţi înţelege. în
orice caz, la un astfel de
rezultat ajunge cineva abia
atunci cînd încearcă să dea
seama în chip conştient de
genul de relaţie pe care îl
întreţine cu semenul său.
Această probitate
psihologică nefiind prea
obişnuită, se întîmplă
adesea ca, în ciuda
DESCRIERE 4
GENERALA 0
A 5
TIPURILOR
diferenţei absolute de
puncte de vedere, să se
stabilească un raport, după
cum urmează: printr-o
proiecţie tăcută, cineva
presupune că altcineva îi
împărtăşeşte opinia în cîteva
puncte esenţiale, în vreme
ce acesta din urmă intuieşte
sau simte o comunitate
obiectivă, despre care acela
nu are nici cea mai vagă
conştiinţă şi a cărei
existenţă ar contesta-o
imediat, tot aşa după cum
acestuia nu i-ar trece prin
minte că relaţia sa trebuie
să se sprijine pe o
comunitate de opinii. Astfel de
raporturi sînt din cele mai frecvente,
ele se bazează pe o proiecţie
care ulterior devine sursă de
neînţelegeri. 690. Relaţia
psihică în atitudinea
extravertită se reglează în-
totdeauna după factori
obiectivi, după condiţii
exterioare. Ceea ce este un
individ în interiorul său nu are
niciodată o importanţă
decisivă. Pentru cultura
noastră contemporană,
atitudinea extravertită este,
în principiu, hotărîtoare în
problema relaţiilorumane;
principiul introvertirii
apare şi el, fireşte, dar
trece drept oexcepţie şi
face apel la toleranţa celor
din jur.
 3. Tipul introvertit cînd de diferenţele
ţinînd de acuitatea
a) Atitudinea generală a
organelor de sim ţ şi de
conştiinţei
ecuaţia personală,
691.După cum am arătat la
există adesea deosebiri
începutul acestui capitol,
profunde în modul şi
tipul
gradul de asim ilare
introvertit se deosebeşte de
psihică a im aginii
cel extravertit prin faptul că
percepute. în vrem e ce
el nu
tipul extravertit se
se orientează, asem enea
revendică
celui din urm ă,
precumpănitor de la
precum pănitor după
ceea ce îi vine
obiect şi după datul
dinspre obiect,
obiectiv, ci după factori
introvertitul se sprijină
subiectivi. în capi
mai cu seamă pe
tolul amintit, am
conste
m enţionat între altele că,
laţia pe care impresia
în cazul introvertitu
exterioară o produce în
lui, între percepţia
subiect. în cazul
obiectului şi propria sa
unei apercepţii,
acţiune se strecoară
deosebirea poate fi
o opinie personală care
desigur foarte delicată,
împiedică acţiunea să
dar
capete un caracter
în ansam blul econom iei
corespunzător datului
psihice ea se m anifestă
obiectiv. Acesta este fireşte
foarte viu, şi
un caz spe
anume sub forma unei
cial, citat cu titlu de
rezervaţii a eului;iar
exemplu şi destinat unei
pentru a anticipa:
simple ilustrări.
consider că este
Aici trebuie să căutăm,
eronată şi depreciatoare
fireşte, formulări mai
opinia care, alăturîndu-
generale.
se
692.Conştiinţa introvertită
lui Weininger, numeşte
vede, ce-i drept,
această atitudine
condiţiile exte
filautică sau autoero-
rioare, alege însă
tică, sau egocentrică,
determinanta subiectivă
sau subiectivistă sau
pe care o socoteşte a
egoistă. Ea corespun
fi cea m ai im portantă.
de prejudecăţii nutrite de
Acest tip se orientează
atitudinea extravertită
deci după acel
faţă de esenţa
factor al perceperii şi
introvertitului. Nu
cunoaşterii reprezentînd
trebuie niciodată uitat
dispoziţia subiec
— ceea ce m odul de
tivă cu care se
a vedea extravertit uită
receptează excitaţia
prea lesne —, că orice
senzorială. Două
percepţie şi orice
persoane
cunoaştere sînt nu
văd, de pildă, acelaşi
doar obiectiv, ci şi
obiect, dar ele nu îl văd
subiectiv
astfel îneît cele
determinate. Lu
două imagini care
m ea este nu doar în
rezultă să fie absolut
sine şi pentrusine, ci
identice. Abstracţie fă-
este şi aşa cum îmi
406 TI DESC 407
P RIERE
U GENE
RI RALA
P A
SI TIPUR
H ILOR
O
L
O
G
IC
E

apare. în fapt, noi nu astfel limitele

avem nici un criteriu subiective ale oricărei
care să ne permită să cunoaşteri. Acelaşi
evaluăm o lume pe care lucru e valabil pentru
subiectul n-ar putea-o toate funcţiile psihice:
asimila. Tre-cînd cu ele au un subiect, care
vederea factorul e tot atît de
subiectiv, am nega indispensabil ca şi
marea îndoială cu obiectul. 693. Este
privire la posibilitatea caracteristic pentru
de cunoaştere aprecierea
absolută. Ne-am extravertită de astăzi
angaja astfel pe calea că termenul
acelui pozitivism „subiectiv” sună
găunos şi searbăd care ocazional aproape
a schimonosit epoca de peiorativ şi că formula
trecere către veacul „doar subiectiv”
nostru şi am ajunge la reprezintă o armă
acea lipsă de modestie primejdioasă, desti-
intelectuală care nată să-1 lovească pe
anunţă grosolănia acela care nu este pe
sentimentului şi o deplin convins de
violenţă pe cît de superioritatea
stupidă, pe atît de necondiţionată a
arogantă. Supra- obiectului. Trebuie de
apreciind capacitatea aceea să înţelegem
de cunoaştere bine accepţia în care
obiectivă, refulăm este folosit termenul
importanţa factorului „subiectiv” în
subiectiv, în genere, cercetarea de faţă.
importanţa subiectului. Prin factor subiectiv
Dar ce este subiectul? desemnez acea acţiu-
Subiectul este omul, ne şi reacţiune psihică
subiectul sîntem noi. E ce se contopeşte cu
păgubitor să se uite influenţa obiectului
că actul de cunoaştere într-o nouă stare de
implică un subiect şi fapt, de natură
că nu există în general psihică. Atît timp cît
nici un fel de factorul subiectiv
cunoaştere şi, în rămîne din cele mai
consecinţă, pentru noi vechi timpuri şi la
nici lume, dacă cineva toate popoarele lumii
nu poate spune: „eu într-o foarte mare
cunosc”, punînd însă măsură identic cu sine
însuşi — prin faptul că odată scoasă din calcul.
percepţiile elementare Factorul subiectiv este
şi actele de cunoaştere cealaltă lege uni-
sînt pretutindeni şi în versală, iar cel care se
toate timpurile aceleaşi sprijină pe el se
—, el este o realitate sprijină pe o temelie la
tot atît de solid fel de sigură, de
întemeiată ca şi durabilă şi de valabilă
obiectul exterior. Dacă ca şi cel care se reven -
nu ar fi aşa, nu s-ar dică de la obiect. Cum
putea vorbi de nici un însă obiectul şi datul
fel de realitate durabilă obiectiv nu rămîn
şi în esenţă egală cu mereu la fel, supuse
sine însăşi, iar un fiind atît caducităţii cît
acord cu tradiţiile ar fi şi hazardului, şi
un lucru imposibil. în factorul subiectiv este,
această măsură deci, la rîndu-i, supus
factorul subiectiv este schimbării şi hazardului
ceva tot atît de individual. Astfel,
inexorabil dat ca şi valoarea lui este doar
întinderea mării sau relativă. Dezvoltarea
raza Pămîntu-lui. Şi tot nemăsurată a
astfel, el reclamă punctului de vedere
întreaga demnitate a introvertit în conştiinţă
unei dimensiuni care duce nu la o utilizare
determină lumea şi mai bună şi mai
care se cuvine să nu fie valabilă a factorului
nicăieri şi nici- subiectiv, ci la o
subiectivizare artificială
a conştiinţei care merită
reproşul de „doar
subiectiv”. Apare astfel
replica la desubiectivizarea
conştiinţei în
atitudinea excesiv
extravertită pe care
Weininger o numeşte
„mizautică”.
694.Deoarece atitudinea
introvertită se sprijină pe o
condiţie
universală, extrem de reală şi
absolut indispensabilă a
adaptării
psihologice, expresii ca
„filautic”, „egocentric” şi altele
de ace
laşi fel sînt mai degrabă
nepotrivite şi reprobabile,
căci nasc pre
judecata după care ar fi
vorba doar de mult iubitul
nostru cu.
Nimic mai fals decît o astfel
de presupunere, pe care
însă o în-
tîlnim adesea examinînd
judecăţile extravertitului despre
 intro
vertit. Nu aş vrea însă să
atribuim în nici un caz
această eroare
de judecată doar
extravertitului ca individ, ci,
mai degrabă, ve
derilor extravertite, astăzi
general răspîndite, care nu
se limi
tează la tipul extravertit, ci
sînt reprezentate, în aceeaşi
măsură
şi de către tipul introvertit,
chiar împotriva lui însuşi.
Acesta din
urmă, spre deosebire de tipul
extravertit, poate fi pe bună
drep
tate învinuit că este infidel
propriei sale naturi.
695.Atitudinea introvertită se
orientează în mod normal
după
structura psihică, în principiu
dată ereditar şi inerentă
subiectu
lui. Ea nu este însă
nicidecum identică pur şi
simplu cu eul su
biectului, cum s-ar putea
crede după expresiile
amintite mai sus,
ci este structura psihică a
subiectului de dinaintea
oricărei dez
voltări a eului. Subiectul care
stă propriu-zis la bază, anume
şi
nele, este de departe mai
cuprinzător decît eul, prin
faptul că el
conţine şi inconştientul, în
timp ce eul constituie în
esenţă cen
trul conştiinţei. Dacă eul ar
fi identic cu şinele, ar fi de
necon
ceput că putem apărea
ocazional în vise sub cu totul
alte forme
 408 TIPURI înclinaţii şi concepţii subiective
PSIHOLOGICE sînt mai puternice decît in-
fluenţa obiectului, valoarea lor
şi cu totul altfel de
psihică este mai mare, în aşa
semnificaţii. Este o
fel îneît ele se suprapun tuturor
particularitate caracteris-
impresiilor. După cum
tică a introvertitului faptul că
introvertitului i se pare de
el, urmîndu-şi
neconceput ca obiectul să fie
deopotrivă înclinarea
întotdeauna factorul hotărîtor,
proprie şi prejudecata
tot astfel pentru extravertit
generală, îşi confundă eul
rămîne o enigmă faptul că un
cu şinele propriu, ridicîndu-1
punct de vedere subiectiv poate
pe primul la rangul de subiect al
fi considerat superior unei
procesului psihic şi
situaţii obiective. El ajunge
înfăptuind astfel acea
inevitabil la presupunerea că
subiecţi vizare maladivă a
introvertitul este fie un egoist
conştiinţei, pomenită mai
încrezut, fie un doctrinar
sus, care îl înstrăinează
exaltat. Mai recent, ar crede că
de obiect.
introvertitul se află sub
6%. Structura psihică este influenţa unui
identică cu ceea ce Semon3 a nu-
3Richard Semon, Die Mneme als
mit mneme, iar eu, inconştientul
erhahendes Prinzip im Weclisel
colectiv. Şinele individual este o
des or-
parte, un fragment sau un
ganischen Geschehens, 1904.
reprezentant al unui fel de
4Vezi „Imagine” în capitolul
curent psihic, existent în nuanţe
Definiţii.
particulare pretutindeni, în
toate fiinţele vii, şi care renaşte
de fiecare dată cu fiecare nouă
făptură. Din cele mai vechi
timpuri, modul înnăscut al
acţiunii este numit instinct; pentru
modalitatea sau forma în care este
sesizat psihic obiectul, am propus
termenul de arhetip. Presupun că
ceea ce se înţelege prin instinct
este cunoscut. Cu arhetipurile,
lucrurile stau altminteri. înţeleg
prin arhetip ceea ce am numit,
printr-un termen împrumutat de
la Jacob Burckhardt, „imagine
primordială”4. Arhetipul este o
formulă simbolică ce intră în
funcţiune ori de cîte ori fie nu
există încă noţiuni conştiente,
fie acestea sînt absolut imposibile, din
raţiuni interioare sau exte-
rioare. Conţinuturile
inconştientului colectiv apar în
conştiinţă sub formă de
concepţii şi înclinaţii marcate.
Individul le interpretează, de
regulă, ca fiind determinate de
obiect — de fapt, în mod
eronat, căci ele provin din
structura inconştientă a psi-
hicului şi sînt doar declanşate
de acţiunea obiectului. Aceste
 DESCRIERE GENERALA A 409 în atitudinea
TIPURILOR extravertită, el joacă
un rol prea mare, în
complex inconştient al puterii.
cea introvertită are
Această prejudecată
prea puţin de spus. în
extravertită este fără îndoială
măsura în care
întărită de introvertit prin
conştiinţa
modul său de expresie, precis şi
introvertitului se
intens generalizator, care lasă
subiectivizează, iar eul
impresia că ar exclude de la
deţine o importanţă ne-
bun început orice altă părere.
cuvenită, obiectului i
De altfel chiar modul categoric
se conferă, în schimb,
şi rigid al judecăţii subiective,
o poziţie care în timp
supraordonată aprioric oricărui
nu se poate susţine.
dat obiectiv, este suficient
Obiectul este o mărime
pentru a crea impresia de
de indubitabilă forţă, în
egocentrism accentuat.
vreme ce eul este
împotriva acestei prejudecăţi,
foarte limitat şi fragil.
introvertitului îi lipseşte de cele
Altceva ar fi dacă
mai multe ori argumentul
şinele s-ar opune
corect: el ignoră premisele
obiectului. Şinele şi
inconştiente, dar de
lumea sînt mărimi
valabilitate absolut generală,
comensurabile, de
ale judecăţii sau ale
unde faptul că
percepţiilor sale subiective.
atitudinea introvertită
Corespunzător stilului
normală are tot atîta
momentului, el caută în afara
valabilitate şi
şi nu în spatele conştiinţei sale.
legitimitate
Dacă este şi puţin nevrozat,
existenţială ca şi
acesta este semnul unei
atitudinea normală
identităţi inconştiente mai mult
extravertită. Dacă însă
sau mai puţin depline dintre eu
eul asumă
şi sine, prin care şinele este
revendicarea su-
redus la valoarea zero, iar cui
biectului, atunci apare
este umflat fără măsură. Forţa
firesc o intensificare, cu rol
indubitabilă, definitorie pentru
compensator, a
lume, a factorului subiectiv
influenţei obiectului.
este comprimată apoi în eu,
Această schimbare
ceea ce duce la o sete imensă
se traduce prin
de putere şi la un egocentrism
aceea
de-a dreptul stupid. Orice
psihologie care reduce esenţa
omului la instinctul inconştient
al puterii ia naştere din această
dispoziţie. în multe cazuri, lipsa
de gust la Nietzsche, de pildă,
îşi datorează existenţa
subiectivizării conştiinţei.
b) Atitudinea inconştientului
697. Poziţia
privilegiată a factorului
subiectiv în conştiinţă
semnifică o valorizare
minoră a factorului
obiectiv. Obiectul nu
deţine acea importanţă
care ar trebui de fapt
să-i revină. După cum
410 TIPURI
PSIHO
LOGIC
E
că, în ciuda unui efort uneori de-a
dreptul disperat de a asigura
superioritatea eului, obiectul şi
datul obiectiv exercită influenţe
extrem de puternice, care sînt cu
atît mai insurmontabile cu cît
cuprind pe cale inconştientă
individul, impunîndu-sc astfel ire-
zistibil conştiinţei. Ca urmare a
relaţiei defectuoase dintre eu şi
obiect — voinţa de dominaţie nu
înseamnă adaptare — apare în
inconştient o relaţie
compensatoare cu obiectul care se
manifestă in conştiinţă ca
ataşament necondiţionat şi
ircpresibil faţă de acesta. Cu cît
eul încearcă să-şi asigure toate
libertăţile posibile, cu cît încearcă
să fie autonom, superior şi fără
îndatoriri, cu atît se înrobeşte mai
mult datului obiectiv. Libertatea de
spirit este pusă în lanţurile unei
mizere dependenţe financiare,
nepăsarea în acţiune se frîngc din
cînd in cînd cu teamă în faţa
opiniei publice, superioritatea
morală se pierde în mlaştina unor
relaţii inferioare, voluptatea
dominaţiei se sfîrşcştc într-o
jalnică dorinţă de a fi iubit.
698. Inconştientul se
îngrijeşte în primul rînd de
relaţia cu obiectul, şi anume
într-un mod capabil să
distrugă temeinic iluziile
puterii şi fanteziile
superiorităţii conştiinţei.
Obiectul ia proporţii
înfricoşătoare, în ciuda
eforturilor minimalizatoare depuse
de conştiinţă. în consecinţă,
eul se străduieşte şi mai
mult să se separe de obiect
şi să-1 stăpînească. în cele
din urmă, eul se înconjoară
de un sistem formal de
siguranţă (aşa cum 1-a de-
scris exact A. Adler), care
încearcă să păstreze cel
puţin iluzia superiorităţii.
Introvertitul se separă astfel
complet de obiect şi se
DESCRIERE 411
GENERALA A
TIPURILOR
uzează cu totul în măsuri
defensive, pe de-o parte, în
încercări zadarnice de a se
impune obiectului, de
cealaltă parte. Aceste
strădanii se încrucişează
permanent cu impresiile
copleşitoare pe care i le
face obiectul, care îi
impune continuu, în pofida
voinţei sale, stîrnind în el
afectele cele mai neplăcute
şi mai durabile, şi
urmărindu-1 pas cu pas.
Introvertitul are nevoie
mereu de o lucrare
interioară enormă pentru a
se putea „menţine”. De
unde faptul că forma
nevrotică tipică pentru el
este psihastenia, o boală
caracterizată, pe de-o
parte, de o mare
senzitivitate, pe de alta, de
o mare epuizare şi
oboseală cronică.
699. Analiza
inconştientului personal
descoperă o mulţime de
fantezii ale puterii, asociate
cu anxietăţi în faţa unor
obiecte puternic însufleţite,
cărora introvertitul le şi
cade de fapt pradă. Ca
 urmare, spaima de obiect
dezvoltă o laşitate
particulară atunci cînd este
vorba ca subiectul să se
afirme sau să-şi afirme
opinia, căci lui îi este frică de
o influenţă creseîndă a
obiectului. El se teme de
afectele impresionante ale
altcuiva şi abia dacă se
poate apăra de spaima de a
nu cădea sub o influenţă
străină. Obiectele au pentru el
calităţi puternice,
neliniştitoare, pe care nu le
poate analiza conştient, dar
pe care crede că le percepe
inconştient. Deoarece relaţia
sa conştientă cu obiectul
este relativ refulată, ea
trece prin inconştient unde
captează calităţile acestuia.
Ele sînt în primul rînd de
ordin infantil-arhaic. în
consecinţă, relaţia sa cu
obiectul devine primitivă şi
asumă toate acele particula-
rităţi ce caracterizează
relaţia obiectuală primitivă.
Este ca şi cum obiectul ar
poseda forţe magice.
Obiectele noi, străine suscită
spaimă şi neîncredere, ca şi
cum ar ascunde primejdii ne-
cunoscute, obiectele
tradiţionale par legate cu fire
nevăzute de sufletul său,
orice schimbare apare ca
supărătoare, dacă nu chiar
primejdioasă, căci ea
semnifică, s-ar zice, o
însufleţire magică a
L.
obiectului. Idealul căutat
este o insulă pustie, unde
nu se mişcă decît ceea ce
capătă îngăduinţă să se
mişte. Romanul lui F. Th.
Vischer Auch Einer luminează
în chip eminent această
latură a stării sufletului
introvertit şi totodată a
simbolisticii inconştientului
colectiv care se ascunde
dincolo de ea şi pe care, în
cadrul de faţă, am lăsat-o
deoparte, pentru că ea nu
caracterizează numai tipul, ci
este de ordin general.
c) Particularităţile funcţiilor
psihologice fundamentale în
atitudinea introvertită
Gîndirea
700. Descriind gîndirea
extravertită, am caracterizat
pe scurt şi gîndirea
introvertită, asupra căreia
aş vrea să revin acum. Gîn-
direa introvertită se
orientează în primul rînd
după factorul subiectiv.
Acesta este reprezentat cel
puţin de un sentiment su-
biectiv al direcţiei, care
determină în ultimă instanţă
judecăţile. Uneori e vorba şi
de o imagine mai mult sau
mai puţin completă care
slujeşte cumva de măsură.
Gîndirea se poate ocupa de
mărimi concrete sau abstracte,
ea se orientează însă
întotdeauna,
412 TIPURI DESCRIERE 413
PSIHOLOG GEN ERALĂ A
ICE TIPURILO R

în momentul hotăritor, după datul izvorască din faptele exterioare

subiectiv. Aşadar, ea nu duce de la care, la rîndul lor, îi
experienţa concretă din nou la demonstrează valabilitatea.
datul obiectiv, ci la conţinutul
70i. Dar după cum gîndirea
subiectiv. Stările de fapt
extravertită nu izbuteşte să smul-
exterioare nu sînt cauza şi scopul
gă faptelor concrete un concept
acestei gîndiri, cu toate că
empiric solid şi nici să producă
introvertitul ar dori să-i dea o
fapte noi, tot astfel gîndirea
atare aparenţă, ci gîndirea lui
introvertită nu ajunge
începe în subiect şi duce înapoi la
întotdeauna să traducă imaginea
subiect, chiar dacă ea întreprinde
sa iniţială într-o idee adecvată
incursiuni foarte întinse în do-
faptelor. După cum în primul caz
meniul faptelor reale. De aceea,
aglomerarea de fapte pur
în ce priveşte stabilirea de fapte
empirice mutilează gîndirea şi
noi, ea nu are decît indirect
înăbuşă sensul, tot aşa gîndirea
valoare, căci mijloceşte
introvertită înclină primejdios să
precumpănitor opinii noi şi doar
constrîngă faptele să intre în
mult mai puţin cunoaşterea de
forma imaginii ei sau înclină chiar
fapte noi. Ea pune probleme şi
să le ignore, spre a-şi putea
creează teorii, deschide orizonturi
desfăşura în voie produsul propriei
şi perspective către interior, dar
fantezii. în acest caz, ideea
se arată rezervată faţă de fapte.
reprezentată nu va
Acestea sînt pentru ea bune
exemple ilustrative, cu condiţia să
nu fie niciodată precumpănitoare.
Faptele sînt adunate ca dovezi,
niciodată pentru ele însele. Dacă
totuşi se întîmplă şi aşa ceva, sen-
sul demersului este de reverenţă
adresată stilului extravertit.
Faptele sînt pentru această
gîndire de importanţă secundară,
în vreme ce dezvoltarea şi
reprezentarea ideii subiective, a imaginii
simbolice iniţiale, ce îi pluteşte
mai mult sau mai puţin obscur
prin faţa privirii interioare, sînt
pentru ea de o importanţă
capitală. De aceea ea nu tinde
niciodată să reconstruiască în
idee realul concret, ci să
modeleze imaginea obscură,
transformînd-o într-o idee plină de
lumină. Ea aspiră să ajungă la
real, să vadă cum faptele
exterioare îi umplu cadrul de idei,
iar forţa ei creatoare se confirmă
în producerea acelei idei care,
fiind absentă din faptele exterioare,
este totuşi expresia cea mai
adecvată a acestora. Sarcina
gîndirii este împlinită atunci cînd
ideea creată de ea pare să
putea să-şi renege originea
situată în imaginea arhaică
obscură. Ea conservă o trăsătură
mitologică, interpretată ca
„originalitate”, iar în cazuri mai
grave ca „toană”, deoarece caracterul
arhaic nu-i apare imediat specialistului
care ignoră motivele mitologice.
Forţa subiectivă de convingere a
unei astfel de idei obişnuieşte să
fie mare, cu atît mai mare cu cît
vine mai puţin în atingere cu
faptele exterioare. Deşi aceluia
care reprezintă ideea i se poate
părea că materialul faptic
sărăcăcios de care dispune
constituie baza şi cauza
credibilităţii şi valabilităţii propriei
sale idei, lucrurile nu stau aşa,
căci ideea îşi extrage forţa de
convingere din arhetipul ei
inconştient, care, ca atare, este
general valabil şi adevărat şi va fi
astfel în eternitate. Dar acest
adevăr este atît de general şi de
simbolic, încît pentru a deveni un
adevăr practic de o oarecare
importanţă vitală, el trebuie să se
insereze în cunoştinţele
momentane admise şi
recunoscute ca atare. Ce ar
însemna, de pildă, o cauzalitate
care nu ar putea fi în nici un fel
identificată în cauze şi efecte
practice?
702. Gîndirea introvertită
se pierde uşor în adevărul
imens al factorului subiectiv.
Ea creează teorii de dragul
teoriilor, aparent cu referire la
fapte reale sau cel puţin
posibile, dar cu tendinţa de
a trece de la ideal la simplul
imaginar. Apar astfel
intuiţiile a nenumărate
posibilităţi, dintre care însă
nici una nu se realizează, şi,
în fine, imagini care nu mai
exprimă nici o realitate
exterioară, ci sînt „doar”
simboluri ale
incognoscibilului pur şi
simplu. Această gîndire
devine astfel mistică şi la
fel de sterilă ca o gîndire
care se desfăşoară doar în
cadrul faptelor obiective.
După cum aceasta din urmă
coboară la nivelul
reprezentării faptelor, cea
dintîi se absoarbe în
reprezentarea
nereprezentabilului, care nu
ar putea fi tradus nici măcar
în imagini. Reprezentarea
faptelor este de un
incontestabil adevăr, căci
factorul subiectiv este exclus,
iar faptele se impun prin ele însele.
Primul spune: est, ergo est; în
schimb, ultimul cogito, ergo
cogito. Gîndirea introvertită
împinsă la extrem ajunge la
evidenţa propriei fiinţe
subiective; la rîndu-i,
gîndirea extravertită ajunge
la evidenţa deplinei sale
identităţi cu faptul real.
După cum ultima se renea-gă pe
sine, absorbindu-se cu totul
în obiect, prima se goleşte
de orice conţinut şi se
mulţumeşte cu simpla sa
existenţă. în felul
414 TIPURI DESCRIER E 415
PSIHOLOG GEN ER ALĂ A
ICE TIPURILO R

acesta, înaintarea vieţii este, în de către realul inconştient, de către

realitate a determ inantă a
am bele cazuri, refulată din funcţia obiectului inconştient. Starea este o
disociere, cu alte cuvinte, o
de gîndire şi îndreptată către nevroză avînd caracterul unei uzuri
domeniul celorlalte funcţii psihice, interne asociate cu epuiza
rea cerebrală creseîndă, deci a unei
aflate pînă atunci într-o relativă psihastenii.
inconştienţă. Sărăcirea gîndirii
introvertite în materie de fapte Tipul gîndire introvertită
obiective este compen sată de o 704. După cum , de pildă,
abundenţă de fapte inconştiente. Cu un Darwin ar ilustra tipul
cit conştiinţa limitează funcţia norm al
gîndirii la un cerc foarte restrîns şi al gîndirii extravertite, Kant
pe cît posibil vid, dar care pare să bunăoară, opus lui, ar ilustra
conţină întreaga plenitudine a tipul
divinului, cu atit fantezia
inconştientă se îmbogăţeşte cu o
multitudine de fap te de formă
arhaică, un pandemonium de
dimensiuni magice şiiraţionale
care, potrivit genului de funcţie
care înlocuieşte gîndi- rea ca
purtătoare a vieţii, dobîndesc o
înfăţişare specială. Dacă este vorba
de funcţia intuitivă, atunci „cealaltă
parte” este văzută cu ochii unui
Kubin sau unui Meyrink. Dacă
avem a facecu funcţia simţirii,
atunci apar relaţii şi judecăţi
afective fantastice, nemaiauzite,
de caracter contradictoriu şi
incomprehensibil. Dacă, în fine,
este vorba de funcţia senzaţiei,
atunci simţuriledescoperă lucruri
noi, nemaitrăite înainte în propriul
corp şi în afara lui. O examinare
amănunţită a acestor transformări
poate demonstra fără dificultate
apariţia aici a unei psihologii primi
-
tive cu toate caracteristicile ei.
Fireşte, experienţa de viaţă nu
este în acest caz doar primitivă, ci
şi sim bolică, şi cu cît ea are o
înfăţişare mai veche, m ai
originară, cu atît este mai aproape
de adevăruri viitoare. Căci tot ceea
ce este vechi în inconştientul
nostru sem nifică ceea ce urm ează
să vină.
703. în îm prejurări obişnuite, nici
m ăcar trecerea de „cealaltă
parte” nu izbuteşte, nem aivorbind de
traversarea salutară a in
conştien tulu i. Tre cerea spre „cealaltă
p arte” este de cele mai
m ulte ori îm piedicată de rezistenţa
conştientă la supunerea eului
 normal al gîndirii introvertite. chip negativ, cualte cuvinte
După cum primul se exprimă că, în cazul cel mai bun, el
în fapte, tot astfel cel de al este conştient de propria sa
doilea se revendică de la inutilitate, iar în cazuri mai grave se
factorul subiectiv. Darwin simte direct respins cafiind
tinde către chnpul larg al supărător. Această relaţie
faptelor obiective, Kant, în negativă cu obiectul, de la
schim b, îşi rezervă o critică a indiferenţă pînă la
cunoaşterii în genere.Dacă îl respingere, îl caracterizează
luăm pe un Cuvier şi îi opunem pe orice introvertitşi face în
un Nietzsche, opoziţiilese genere extrem de dificilă
ascut şi m ai m ult. descrierea tipului. în el toate
tind să dispară şi să se
705. Tipul gîndire
ascundă. Judecata sa pare
introvertită este caracterizat
rece, inflexibilă, arbitrară şi
de primatulgîndirii mai sus
brutală pentru că este
descrise. El este, ca şi
raportată mai puţin laobiect
omologul său extravertit,
şi m ai m ult la subiect. în ea
determinat în chip hotărîtor de
nu se sim te nim ic din ceea
idei care nu izvorăsc din datul
ce ar conferi obiectului o
obiectiv, ci din fondul
valoare mai înaltă; ca trece
subiectiv. El îşi va urma, ca şi
întotdeauna cum va dincolo
extravertitul, propriile idei, dar
de obiect, lăsînd să se sim tă
în sens invers, nu spre
o anum e superioritate a
exterior, ci spre interior. El
subiectului. Politeţe,
tinde să aprofundeze, nu să se
amabilitate, afabilitate pot
extindă. Prin această
exista dar adesea cu o
dispoziţie fundamentală, el se
nuanţă de îngrijorare care
deosebeşte într-o măsură
trădează intenţiaascunsă de
considerabilă şi în mod izbitor
dezarm are a adversarului,
de extravertit. Ceea ce îl
care trebuie liniştit sauredus
caracterizeazăpe acesta,
la tăcere, căci ar putea
anume relaţia intensă cu
deveni turbulent. El nu este,
obiectul, îi lipseşte celuilalt,
de fapt, un adversar, dar dacă
uneori cu desăvîrşire, ca de
e sensibil, se va sim ţi respins
altfel oricărui tip introvertit.
sau chiar depreciat. Obiectul este
Dacă obiectul ales de introvertit
întotdeauna cumva neglijat sau, în
este un om, atunci acesta
ca zuri m ai grave, în co njurat
simte limpede că, de fapt, el
de in utile m ăsuri de
nu e luat în seamă decît în
precau ţie.

L
 influenţe personale.
41b TIPURI PSIHOLOGICE Recunoscînd lipsa
Acestui tip îi place astfel să aparentă de periculozitate
dispară într-un nor de a obiectului, acest tip este
neînţelegeri, care devine cu atît extrem de accesibil
mai dens cu cît el încearcă, tocmai elementelor
ajutat de funcţiile sale inferioare valoric, care îl
inferioare, să adopte invadează din direcţia
compensator masca unei inconştientului. El se lasă
anume urbanităţi, aflată însă brutalizat şi exploatat în
adesea într-un contrast violent chipul cel mai ruşinos,
cu natura sa reală, în numai să nu fie tulburat
dezvoltarea propriilor idei, nu în urmărirea ideilor sale.
se dă în lături din faţa nici-unui Nu observă nici măcar
demers oricît de temerar, nu atunci cînd este jefuit pe
alungă nici un gînd, pe motiv că la spate şi practic
ar fi primejdios, revoluţionar, păgubit, căci pentru el
eretic sau jignitor; în schimb relaţia cu obiectul nu e
este cuprins de o mare decît secundară, iar
anxietate de îndată ce evaluarea obiectivă a
cutezanţa sa pare să devină produsului său este şi ea
realitate. Aşa ceva îi este inconştientă. Deoarece îşi
foarte neplăcut. Chiar dacă îşi gîndeşte problemele pe
trimite ideile în lume, el nu cît posibil pînă la capăt,
procedează ca o mamă grijulie le complică şi se lasă
cu propriii prunci; ci Ic expune permanent năpădit de tot
doar şi se supără cel mult,
văzînd că ele nu progresează
de la sine. Lipsa lui, adesea
enormă, de însuşiri practice sau
repulsia faţă de orice fel de re-
clamă îi dau concursul în acest
sens. Dacă produsul propriu îi
apare subiectivmente corect şi
adevărat, el trebuie negreşit să
şi fie astfel, iar ceilalţi trebuie
să se supună pur şi simplu
acestui adevăr. Cu greu va
încerca să cîştigc pe cineva,
mai ales pe cineva influent, de
partea sa. Iar dacă totuşi o va
face, va proceda atît de
neîndemînatic îneît va obţine
exact contrariul a ceea ce şi-a
dorit. Cu concurenţii din
propriul domeniu face de obicei
experienţe proaste, nefiind
niciodată capabil să le
cucerească favoarea; de
regulă, le dă chiar a înţelege că
îi sînt complet indiferenţi.
706. în urmărirea ideilor
lui se dovedeşte a fi
îndărătnic, obstinat şi
neinfluenţabil, ceea ce
contrastează ciudat cu
sugesti-bilitatea sa la
 DESCRIERE GENERALĂ A 417 de situaţia în care îi furnizează
TIPURILOR întîmplător o problemă
teoretică. Este un profesor slab,
felul de scrupule. Pe cît de clară
căci în timpul predării nu se
îi este structura intimă a gîndu-
mulţumeşte doar să expună
rilor, pe atît de neclar îi este locul ce le
materia, ci se şi gîndeşte la ea.
revine acestora in lumea reală şi
modul în care ele aparţin lumii 707. O dată cu
reale. El acceptă greu că ceea intensificarea trăsăturilor
ce este limpede pentru el nu tipologice, convingerile sale
este limpede şi pentru ceilalţi. îi devin mai rigide, mai
Stilul îi este de cele mai multe inflexibile. Exclude influenţele
ori îngreunat de tot felul de străine, iar personal
adausuri, limitări, prevederi, devine antipatic străinilor
îndoieli, izvorînd, toate, din şi de aceea mai dependent
scrupulele sale. în lucru de cei apropiaţi. Limbajul
avansează încet. El este fie i se face mai personal şi
tăcut, fie dă peste oameni mai dur, ideile i se
care nu îl înţeleg; de aici adîncesc, dar nu se mai
deduce că oamenii sînt pot exprima suficient prin
nemăsurat de proşti. Dacă se materia existentă.
întîmplă să fie înţeles, atunci Emotivitatea şi
se lasă pradă unei sensibilitatea com-
supraaprecieri naive. Devine
uşor victima femeilor orgolioase
care se pricep să exploateze
lipsa lui de spirit critic faţă de
obiect sau evoluează către
celibatarul mizantrop cu inimă
de copil. Adesea, însăşi
înfăţişarea sa exterioară are
ceva neîndemînatic, uneori e
penibil de îngrijit, spre a evita
să producă senzaţie, alteori
chiar remarcabil de nepăsător,
de o naivitate copilăroasă. în
domeniul său de specialitate
suscită con-trarietăţi aprinse la
care nu ştie cum să
reacţioneze, dacă nu cumva se
lasă antrenat, în virtutea
afectului său primitiv, într-o
polemică pe cît de caustică, pe
atît de sterilă. în cercuri largi
trece drept o persoană dură şi
autoritară. Cu cît e mai bine cu-
noscut, cu atît este apreciat mai
favorabil, iar cei apropiaţi ştiu
să-i preţuiască în chipul cel mai
înalt intimitatea. Străinilor le
apare rebarbativ, inaccesibil şi
orgolios, adesea chiar înveninat
ca urmare a prejudecăţilor sale
defavorabile societăţii. Ca pro-
fesor are o influenţă scăzută,
deoarece nu cunoaşte
mentalitatea elevilor săi. De
altfel, învăţămîntul nu îl
interesează nicidecum, în afară
418 TIPURI DESCRIERE 419
PSIHOLOG GEN ERALĂ A
ICE TIPUR ILO R

pensează ceea ce lipseşte. mitologizată, gîndirea

înrîuririle străine, pe care în devine irelevantă şi se
exterior le respinge energic, se prăbuşeşte în ea însăşi.
exercită asupra lui din interior, din Funcţiile relativ inconştiente
direcţia inconştientului şi el ale simţirii, intuiţiei şi
trebuie, în schimb, să adune senzitivităţii care se opun
dovezi împotriva lor, şi anume acestei gîndiri sînt inferioare
lucruri care celor din afară le par şi au un caracter primitiv
cu totul de prisos. Deoarece, în extravertit; acestuia i se pot
virtutea lipsei de relaţie cu atribui toate influenţele
obiectul, conştiinţa i se obiectuale supărătoare căro-
subiectivizează, esenţial i se pare ra tipul gîndire introvertită
a fi ceea ce se referă în secret la le este supus. Măsurile de
persoana sa. El începe să confunde autopro-tecţie pe care astfel
adevărul său subiectiv cu propria de oameni obişnuiesc să le
persoană. Nu va încerca, ce-i ia şi zonele de obstacole pe
drept, să forţeze pe nimeni să-i care obişnuiesc să le
adopte convingerile, dar, plin de aştearnă în jurul lor sînt su-
venin, se va împotrivi oricărei ficient de cunoscute spre a
critici, oricît de întemeiate. Se va nu fi nevoie să mai insist aici
izola astfel treptat în orice asupra lor. Toate acestea
privinţă. Ideile sale, iniţial rodnice, sînt puse în slujba apărării
devin cu timpul distructive, de influenţe „magice”; aici
înveninate fiind de amărăciune intră şi teama de sexul
condensată. O dată cu izolarea feminin.
de exterior, creşte lupta cu
înrîurirea exercitată de
inconştient, care ajunge cu timpul
să îl paralizeze. O pornire
accentuată către singurătate ar
trebui să îl apere de înrîuririle
inconştiente, dar ea îl împinge,
de regulă, mai adînc în conflictul
care îl macină lăuntric.
708. Raportată la
dezvoltarea ideilor care se
apropie într-o măsură
crescîndă de valabilitatea
eternă a imaginilor primordiale,
gîndirea tipului introvertit
este pozitivă şi sintetică.
Dacă însă corelaţia ideilor cu
experienţa obiectivă se
relaxează, atunci ele se
mitologizează şi devin false
pentru momentul istoric dat.
Prin urmare, pentru contemporani
această gîndire are valoare
atîta timp cît rămîne vizibil şi
comprehensibil corelată cu
faptele cunoscute în epoca
respectivă. Odată
 Simţirea Alunecă pe
deasupra obiectelor, care nu
709.Simţirea introvertită este în
corespund niciodată ţelului
principal determinată de fac
său,
torul subiectiv, ceea ce face
aparent fără să le observe. El
ca judecata afectivă să se
aspiră la o intensitate
deose
interioară la
bească tot atît de substanţial
care obiectele contribuie cel m ult
de sim ţirea extravertită
cu un impuls. Adîncimea
precum se
acestui sentim ent se poate
deosebeşte introvertirea
doar intui, nu şi sesiza
gîndirii de extravertirea ei.
lim pede. El
Este fără în
îi face pe oam eni tăcuţi şi
doială unul din cele m ai
greu accesibili, căci se
dificile lucruri acela de a
retrag ca o
reprezenta
m im oză în faţa brutalităţii
intelectualmente procesul afectiv
obiectului, spre a um ple
introvertit sau de a-1 descrie
planul se
fie şi aproximativ, cu toate că
cund al subiectului. Pentru a
natura particulară a acestei
se proteja, sentim entul
simţiri
împinge în
ne izbeşte de îndată ce o
prim-plan judecăţi negative
percepem . D eoarece este în
de ordin afectiv sau o
prim ul
izbitoare in
rînd supusă unor precondiţii
diferenţă.
subiective şi doar în al doilea
710.Imaginile primordiale sînt,
rînd
după cum se ştie, atît idee cît
se ocupă de obiect, sim ţirea
şi sentim ent. Motiv pentru
introvertită se manifestă
care idei fundamentale ca
m ult mai
Dumne
puţin şi, de regulă, echivoc.
zeu, libertate şi nemurire sînt
Este o simţire care aparent
în egală măsură valori afective
devalo
şi
rizează obiectele şi care de
idei. în consecinţă, tot ceea
aceea se exprim ă m ai cu
ce s-a spus despre gîndirea
seam ă ne
intro
gativ. Existenţa unui sentiment
vertită s-ar putea raporta şi
pozitiv poate fi doar indirect
la sim ţirea introvertită, doar
de
că în
dusă. Acest sentim ent nu
acest caz este sim ţit ceea ce
încearcă să se adapteze
în celăla lt caz este gîndit. Faptul
obiectului, ci
că, de regulă, gîndurile pot fi
să i se supraordoneze, tinzînd
exprimate mai inteligibil decît
inconştient să realizeze
sen
im aginile
tim entele face însă ca
care îi slujesc de bază. El
sim ţirea introvertită să aibă
caută de aceea necontenit o
nevoie —
im agine
pentru a-şi reprezenta sau a-
de negăsit în realitate, pe
şi com unica în afară fie şi
care ar fi văzut-o cîndva.
aproxi-
420 TIPURILE DESCRIERE 421
PSIHOLOGI GENERALA A
CE TIPURILOR

mativ bogăţia — de o capacitate concreteţea şi aservirea

de exprimare lingvistică şi ar tistică faţă de fapte.
neobişnuită. Gîndirea subiectivă Simţirea se emancipează
poate fi cu dificultate în ţ eleasă în treptat de relaţia cu obiectul
mod adecvat, tocmai din cauza lipsei ei şi îşi cre
de raportare la exterior; acelaşi lucru ează o libertate de acţiune şi
este valabil, dar într-o măsură chiar de conştiinţă doar subiectivă
mai mare, şi pentru simţirea care
subiectivă. Spre a se împărtăşi se detaşează de orice
celorlalţi, ea trebuie să găsească o tradiţie. Gîndirea
formă exterioară, capabilă pe de-o inconştientă cade cu atît
parte să preia simţirea subiectivă, mai mult pradă forţei datului
pe de alta să o transmită ce l uilalt, obiectiv.
spre a trezi în aceasta un proces analog. în
virtutea egalităţii interioare (ca şi Tipul simţire introvertită
exterioare) relativ mari dintre 712. Primatul simţirii
oameni, acest efect se poate chiar introvertite l-am întîlnit mai
obţine, cu toate că este extrem de cu seamă
dificil a găsi o formă potrivită la femei. Acestora li se
sentimentului, atîta timp cît sim - potriveşte proverbul „apele
ţirea se orientează într-adevăr mai liniştite sînt
cu seamă către tezaurul de adînci”. Ele sînt de cele mai
imagini primordiale. Dacă este multe ori tăcute, greu
însă falsificată de egocentrism, accesibile,
atunci ea devine antipatică,
deoarece se ocupă precumpănitor
de ea. în acest caz, ea lasă
inevitabil impresia de amor propriu
sentimental, de tendinţa de-a se
face interesantă şi chiar de auto-
contemplare maladivă. După cum
conştiinţa subiectivă a gîndirii
introvertite aspiră să ajungă la o
abstracţie şi nu atinge astf el decît
intensitatea maximă a unui proces
de gîndire vid, tot astfelsimţirea
egocentrică se adînceşte într-o
personalitate lipsită deconţinut,
care se simte doar pe sine.
Această fază este de natură
mistico-extatică; ea pregăteşte
trecerea către funcţii le extravertite,
refulate de simţire.
711. După cum gîndirii
introvertite i se opune o
simţire pri
mitivă de care se ataşează
obiecte cu forţă magică, tot
astfel
simţirii introvertite i se
opune o gîndire primitivă
care nu are
pereche în ce priveşte
incomprehensibile, ascunzîndu-se
adesea în spatele unei măşti
copilăroase sau banale, dispunînd
nu o dată de un temperament
melancolic. Ele nu strălucesc, nu
ies în evidenţă. Deoarece se lasă
conduse în special de sentimentul
lor orientat subiectiv, mobilurile
lor reale rămîn de cele mai multe
ori ascunse. în exterior arată un
mod şters dar armonios de a fi,
un calm plăcut, o egalitate de
umoare simpatică ce nu ţine să-1
determine, să-1 impresioneze,
eventual să-1 îndoctrineze şi să-1
transforme pe celălalt. Dacă
această latură exterioară este
ceva mai acuzată, apare bănuiala
de uşoară indiferenţă şi răceală,
defecte care se pot agrava pînă
la nepăsare faţă de fericirea sau
nefericirea celor din jur. Se simte
atunci limpede mişcarea de
desprindere de obiect a
sentimentului. La timpul normal,
atare situaţie intervine doar
atunci cînd influenţa obiectului
este cumva prea intensă.
Acompaniamentul armonios al
sentimentului se produce numai
atunci cînd obiectul, aflat într-o
situaţie afectivă medie, se mişcă
pe traiectoria sa şi nu încearcă să
încrucişeze drumul altuia. Nu
există nici o participare la emoţiile
propriu-zise ale obiectului;
acestea sînt temperate şi respinse
sau, cu alte cuvinte, „răcite” printr-
o judecată negativă de ordin
afectiv. Deşi există permanent
deschiderea către o înaintare
calmă şi armonioasă în comun,
nu se manifestă nici un fel de
amabilitate pentru obiectul străin,
nici un fel de bunăvoinţă caldă, ci
o atitudine de aparentă
indiferenţă, răceală şi chiar
distanţare. Uneori se transmite ce-
luilalt sentimentul zădărniciei
propriei existenţe. Faţă de ceva
copleşitor, entuziast, acest tip
adoptă mai întîi o neutralitate bi-
nevoitoare, uneori cu o nuanţă de
superioritate şi de critică, ce frînge
uşor elanul unui obiect sensibil. O
emoţie impetuoasă poate fi însă
respinsă brutal cu răceală
glacială, dacă ea nu se revarsă
asupra individului din direcţia
inconştientului, cu alte cuvinte,
dacă nu însufleţeşte o imagine
afectivă primordială şi nu
înrobeşte simţirea acestui tip. într-
un asemenea caz, o astfel de
femeie simte pe moment un fel de
paralizie, împotriva căreia se va
ridica mai tîrziu, inevitabil, o
rezistenţă cu atît mai violentă,
care va atinge obiectul în punctul
său cel mai nevralgic. Relaţia cu
obiectul va fi pe cît posibil
menţinută într-o stare afectivă
medie, calmă şi sigură, cu
respingerea îndărătnică a
pasiunii şi
422 TIPURILE DESCRIERE 423
PSIHOLO GI GENERALA A
CE TIPURILOR

a nemăsurii ei. Expresia invizibile, judecata

sentimentului rămîne de aceea extravertită nu poate
sărăcăcioasă şi, atunci cînd este să creadă. O astfel de
conştient de această împrejurare, neînţelegere este
obiectul se simte permanent caracteristică pentru via
subestimat. Ceea ce nu se ţa acestui tip şi e, de regulă,
întîmplă întotdeauna, căci deficitul înregistrată ca un argument
rămîne foarte adesea inconştient, impor
în schimb, ca urmare a exigenţei tant împotriva oricărei relaţii
afective inconştiente, se dezvoltă afective mai profunde cu
cu timpul simptome destinate să obiectul.
impună subiectului o atenţie Dar tipul normal abia dacă
sporită. poate intui care este
preocuparea rea
713.Deoarece acest tip apare
lă a simţirii introvertite. Ea îşi
cel mai adesea rece şi
exprimă ţelul şi conţinutul
rezervat,
într-o
o judecată superficială îi neagă
religiozitate ascunsă, ferită
fără dificultate orice
cu grijă de ochii profanilor,
sentiment.
sau în
Ceea ce e fundamental fals,
forme poetice tot atît degrijuliu
sentimentele lui fiind nu extensive,
apărate de orice surpriză, nu
ci intensive. Ele se dezvoltă în
fără ambiţia secretă de a
adîncime. în vreme ce, de
cîştiga astfel o superioritate
pildă,
asupra
un sentiment extensiv de
obiectului. Femeile care au copii pun
compasiune se manifestă
în ei multe din toate aces
oportun prin
tea, insuflîndu-le tainic propriile lor
cuvinte şi fapte, putîndu-se
pasiuni.
mai apoi elibera de această
714.Cu toate că în cadrul
impresie,
tipului normal tendinţa
o compasiune intensivă se
arătată mai
închide în faţa oricărei forme
sus de a situa deschis şi
de ex
vizibil sentimentul secret
presie şi dobîndeşte o
deasupra
adîncime pasionată care
obiectului, sau de a i-1
înţelege mizeria
impune prin forţă acestuia,
lumii şi încremeneşte în ea.
nu joacă nici
Ea poate izbucni într-o
un fel de rol perturbator
formă ex
şi nu duce niciodată la o
tensivă şi duce la o faptă
tentativă se
uluitoare, de natură, să spun
rioasă în acest sens, ceva
aşa, eroică
din toate acestea se
cu care însă nici obiectul şi
strecoară în efectul
nici subiectul nu pot
personal exercitat asupra
întreţine ra
obiectului, sub forma unei
porturi corecte. în afară şi
influenţe
pentru privirea oarbă a
extravertitului,
această compasiune apare
ca răceală, căci ea nu
întreprinde ni
mic vizibil, iar în forţe
 dominatoare, adesea
greu de definit. Este ca şi
cum un sentiment
apăsător sau înăbuşitor
s-ar aşterne ca o vrajă
peste cei din jur. Prin ea,
tipul simţirii introvertite
dobîndeşte o anume forţă
misterioasă, care îl poate
fascina în cel mai înalt
grad pe bărbatul
extravertit, pentru că îi
atinge inconştientul.
Această forţă provine de
la imaginile simţite
inconştient, dar raportate
uşor de conştiinţă la eu,
ceea ce are drept efect o
falsificare a influenţei în
sensul unei tiranii
personale. Dacă însă
subiectul inconştient se
identifică cu eul, atunci
forţa tainică a sentimen-
tului intensiv se
transformă într-o banală
pretenţie de dominare, în
vanitatea şi opresiunea
tiranică. Rezultă de aici
un tip de femeie puţin
stimată, din cauza
ambiţiei sale lipsite de
scrupule şi a cruzimii
viclene ce îi sînt proprii.
Această evoluţie duce
însă la nevroză.
715. Atît timp cit eul se
simte inferior subiectului
inconştient iar sentimentul se
deschide către ceva mai
înalt şi mai puternic decît
eul, tipul este normal.
Gîndirea inconştientă este,
ce-i drept, arhaică, dar ea
compensează eficient, prin
reducţii, eventuale veleităţi
de a ridica eul la rang de
subiect. Dacă totuşi această
situaţie se produce prin
reprimarea totală a
influenţelor reductive ale
gîndirii inconştiente, atunci
gîndirea inconştientă trece
în opoziţie şi se proiectează
în obiecte. în felul acesta su-
biectul devine egocentric,
începe să simtă puterea şi
semnificaţia obiectelor
devalorizate. Conştiinţa
începe să simtă „ceea ce
gîndesc ceilalţi”. Evident,
ceilalţi gîndesc toate
trivialităţile posibile,
plănuiesc tot soiul de lucruri
malefice, aţîţă, ţes intrigi în
secret etc. Toate acestea
trebuie preîntîmpinate prin
aceea că subiectul începe
chiar el să facă, preventiv,
intrigi, să-i bănuiască pe
ceilalţi, să spioneze, să
combine. Este năpădit de
zvonuri şi trebuie să facă
eforturi disperate pentru a
transforma pe cît posibil în
superioritate o inferioritate
ameninţătoare. Apar ne-
sfirşite rivalităţi de natură
secretă, iar în aceste lupte
înverşunate nu numai că nu
este ocolit nici un mijloc,
oricît de rău şi de trivial,
dar se abuzează şi de
virtuţi, doar pentru a avea
un atu în joc. O astfel de
evoluţie duce la epuizare.
Forma de nevroză este în
acest caz mai puţin isterică
şi mai mult neurastenică, la
femei însoţită adesea intens
de fenomene somatice,
precum anemia cu toate
consecinţele ei.
424 TIPURILE DESCRIERE 425
PSIHOLO GI GENERALA A
CE TIPURILOR

Rezumatul tipurilor raţionale cum am spus, nu de o

valoare anume atribuită, ci
716. Cele două tipuri
de o dispoziţie naturală,
precedente sînt raţionale,
preexistentă oricărei atribuiri
întemeindu-se pe funcţiile
de valoare. De aici faptul că
raţionale judicative.
introvertitului judecata
Judecata raţională se
raţiunii îi apare puţin
bazează nu doar pe datul
altminteri decît extravertitului.
obiectiv, ci şi pe cel
Pentru a aminti de cazul cel mai
subiectiv. Predominanţa
general, acest lanţ de concluzii
unuia sau a altuia dintre
care duce la factorul
factori, determinată de o
subiectiv îi apare intro-
dispoziţie psihică existentă
vertitului ceva mai raţional
adesea încă din prima
decît acela care duce la
tinereţe, constrînge raţiunea
obiect. Această diferenţă,
să se încline. O judecată cu
mai întîi minimă, aproape
adevărat raţională ar trebui
imperceptibilă în fiecare caz
să se refere atît la factorul
particular, produce în
obiectiv, cit şi la cel
ansamblu opoziţii
subiectiv şi să poată da
irezolvabile, cu atît mai
seama în egală măsură de
iritante cu cît se ignoră mai
amîndoi. Aceasta ar fi însă
mult deplasările minimale de
un caz ideal şi ar presupune
punct de vedere, determinate de
o dezvoltare egală a
premisele psihologice. O eroare
extraversiei şi a in-
esenţială, dar care se
troversiei. Ambele mişcări
produce regulat, este
însă se exclud reciproc şi,
următoarea: ne străduim să
atîta vreme cît există
descoperim o eroare de
dilema lor, ele nu pot
raţionament în loc să
evolua în paralel, ci cel mult
recunoaştem o diferenţă de
se pot succeda. De aceea,
premise psihologice. O
în împrejurări obişnuite nu
astfel de recunoaştere este
poate exista o raţiune
dificilă pentru orice tip
ideală. Un tip raţional are
raţional, căci ea îi sub-
întotdeauna o raţiune tipic
variată. Tipurile raţionale
introvertite au fără îndoială
o judecată raţională, doar
că ea se orientează mai
degrabă după factorul
subiectiv. Nu e nevoie să se
distorsioneze logica,
deoarece unilateralitatea
este cuprinsă în premisă:
premisa este predominanţa,
înaintea oricăror concluzii şi
judecăţi, a factorului
subiectiv. El se prezintă din
capul locului cu o valoare
firesc mai mare decît aceea
a factorului obiectiv. Este
vorba în acest caz, după
 minează valabilitatea mirăm că tocmai în epoca
aparent absolută a noastră şi mai cu seamă în
propriului principiu şi îl acele mişcări care
predă pe acesta opusului devansează întrucîtva
său, ceea ce echivalează cu prezentul, factorul subiectiv
o catastrofă. se manifestă în mod
exagerat şi, prin urmare,
717. Tipul introvertit este chiar
lipsit de gust şi caricatural.
mai mult decît cel extravertit
Mă refer la arta
supus acestei neînţelegeri;
contemporană. Subapre-
nu fiindcă extravertitul ar
cierea propriului principiu îl
reprezenta pentru el un
face pe introvertit egoist şi îi
adversar mai necruţător sau
impune psihologia
mai critic decît ar putea el
exploatatului. Cu cît devine
însuşi să fie, ci deoarece
mai egoist, cu atît ceilalţi,
stilul epocii la care participă
care participă aparent fără
este împotriva lui. El se află
rezervă la stilul
în minoritate nu faţă de
contemporan, îi par a fi
extravertit, ci faţă de
exploatatorii de care
concepţia generală de viaţă
trebuie să se ferească şi să
a occidentalilor; şi nu din
se apere. Nu observă de cele
punct de vedere numeric, ci
mai multe ori că eroarea lui
potrivit sentimentelor sale.
principală rezidă în faptul că
Deoarece participă
nu ţine la factorul subiectiv
convingător la stilul
cu aceeaşi fidelitate şi cu
general, el se subminează
acelaşi devotament de care
pe sine, căci stilul
extravertitul dă dovadă
contemporan care ţine
orientîndu-se către obiect.
aproape în exclusivitate cont
Subapreciindu-şi propriile
de vizibil şi tangibil se
principii, pornirea sa către
opune principiului său. El
egoism devine inevitabilă,
trebuie să devalorizeze
justificînd -astfel tocmai
factorul subiectiv din cauza
prejudecata pe care
invizibilităţii acestuia şi să
extravertitul o nutreşte în
se constrîngă să participe la
legătură cu el. Dacă ar
supraevaluarea extravertită
rămîne devotat principiului
a obiectului. El însuşi
său, ar fi fundamental fals să
preţuieşte prea puţin
fie socotit egoist; justificarea
factorul subiectiv şi este
atitudinii sale s-ar confirma
bîntuit, în schimb, de
prin efectele ei generale, iar
complexe de inferioritate.
neînţelegerile s-ar risipi.
Nu trebuie de aceea să ne
426 IRURILE DESCRIERE 427
PSIHOL GENERALA A
OGICE TIPURILOR

Senzaţia în acest caz, senzaţia se referă

precumpănitor la subiect şi abia
718.Şi senzaţia, legată potrivit
in al doilea rind la obiect. Cit de
naturii ci de obiect, este su
puternic este factorul subiectiv
pusă în atitudinea introvertită
ne arată cel m ai desluşit arta.
unei schimbări importante. Şi
Predom inanţa factorului subiectiv
ca
m erge ocazional pînă la
comportă un factor subiectiv,
reprim area totală a influenţei
căci alături de obiectul perceput
obiectului
se află un subiect care
şi totuşi senzaţia rămîne senzaţie;
percepe şi care adaugă la
doar că ea devine o percepţie
excitaţia obiec
a factorului subiectiv, iar
tivă dispoziţia sa subiectivă.
influenţa obiectului coboară la
Senzaţia se întem eiază in
rang
atitudinea
de sim plu stim ulator. Senzaţia
introvertită precum pănitor
introvertită se dezvoltă în această
pe latura subiectivă a
direcţie. Nu există o percepţie
percepţiei. Ce
senzorială corectă, dar s-ar zice
se înţelege prin aceasta
că obiectele nu pătrund de fapt
poate fi cel m ai bine ilustrat de
în subiect, ci că subiectul vede
opere
lucrurile cu totul altfel dccît
de artă care rep rodu c
ceilalţi oam eni sau că vede cu
obie cte e xterioare . D ac ă, de
totul
pildă, m ai
altfel de lucruri. într-adevăr,
m ulţi pictori pictează acelaşi
subiectul percepe aceleaşi lucruri
peisaj, străduindu-se să-I
ca orişicine, dar nu zăboveşte
redea cu
asupra purei acţiuni a obiectului,
fidelitate, fiecare tablou va fi
ci se ocupă de percepţia
diferit, nu doar în virtutea unor
subiectivă declanşată de stim ulul
com petenţe felurite, cin î
obiec-
principal ca urm are a unui mod
720. Percepţia subiectivă
diferit
este vizibil diferită de cea
de a vedea; la unele tablouri se va
putea chiar vedea o deosebire obiectivă.
psihică exprim ată în N u o întîlnim decit cel m ult
atm osferă, în m işcarea sugerată în obiect, adică ca
culorii .şi a desenu poate
lui. Aceste însuşiri trădează o fi asem ănătoare la alţi
participare m ai m ult sau m ai oam eni, dar nu poate fi direct
puţin întem eiată
intensă a factor ului subiectiv.
719.Factorul subiectiv al
se nzaţiei este în esenţă
acelaşi ca
şi in cazul funcţiilor descrise
m ai sus. Este o dispoziţie
incon
ştientă care transformă
percepţia senzorială din chiar
clipa apa
riţiei ei, retezîndu-i astfel
caracterul de pur efect al
obiectului.
pe atitudinea obiectivă a lucrurilor. milioane de ani. O astfel de conştiinţă
Ea nu lasă im presia că ar fi
un produs al co nştiinţei, pentru ar vedea devenirea şi dispariţia
aşa ceva e prea genuină. Dar
lasă, în schimb, impresia de produs psihic, lucrurilor concomitent cu fiinţa lor
căci în ea sînt r
ecog- prezentă şi momentană, şi nu doar cu
noscibile elem ente ale unei ordini psihice
superioare. A cestea aceasta, ci şi cu aceea care a existat
însă nu coincid întru totul cu înainte de devenirea ei şi care va
conţinu turile conştiinţei. E vorba
de prem ise sau dispoziţii colectiv- continua să existedupă dispariţia ei.
inconştiente, de im agin i mi Momentul actualnu are pentru
tologice, de posibilităţi prim ordiale, de
reprezentări. Percepţia această conştiinţă nici un fel de
subiectivă este încărcată de
sem nificaţie. Ea spun e m ai m ult de verosim ilitate. Fireşte, e vorba aici
cît sim pla im agine a obiectului, dar doar de un simbol de care mă folosesc
fireşte d oar aceluia pen tru
care factorul subiectiv înseam nă în pentru a ilustra cumva senzaţia
gen ere ceva. Altuia i se pare introvertită. Aceasta mijloceşte o ima -
I că im p r e s ia s u b i e c tiv ă
re p ro d u s ă n u s e a m ă n în
ă d e a ju n s c u gine care reproduce mai puţin obiectul
b obiectul şi de aceea şi-a ratat
scopul. Senzaţia introvertită sesi- decît îl învăluie într-un
precipitatde
F z ea ză m ai d eg ra bă fun da lu l lum ii experienţă subiectivă străveche şi
fizice de cît su p ra faţa ei. Ea
viitoare. Sim plaim presie
• nu percepe, ca fiind
senzorială se dezvoltă astfel în
determinantă, realitatea
direcţia bogăţiei intui tive din
obiectului, ci reali-
adînc, în timp ce senzaţia
tatea factorului subiectiv, anume a
extravertităsesizeazăfiinţa
imaginilor primordiale carereprezintă
m om entană, evidentă a
în totalitatea lor o lum e psihică
lucrurilor.
reflectată. Aceastăreflectare are
însă capacitatea particulară de a
oglindi conţinu t urile actuale ale Tipul senzaţie introvertită
conştiinţei nu sub form a lor
721. Primatul senzaţiei
curentă, cunoscută nouă, ci în
introvertite produce un tip bine
anum e sens subspecie aeternitatis,
definit, caracterizat de anume
adică aşa precumar putea să o
particularităţi. Este un tip iraţional
vadă o conştiinţă în vîrstă de
în
428 TIPURILE DESCRIERE 429
PSIHOLOGI GEN ERALĂ A
CE TIPURILO R

sensul că, la nivel evenimenţial, ceea ce s-ar putea bănui în

opţiunile lui sînt determinate nu virtutea stării exterioare de fapt.
de judecăţi raţionale, ci de ceea
722. Privind lucrurile din
ce tocmai se întîmplă. în vreme ce
afară este ca şi cum
tipul senzaţie extravertită este
influenţa obiectului nu ar
determinat de intensitatea acţiunii
pătrunde pînă la subiect. O
obiectului, tipul senzaţie
astfel de impresie este
introvertită se orientează după
corectă în măsura în care un
intensitatea participării subiective
conţinut subiectiv, provenind
a senzaţiei declanşate de stimulul
din inconştient, se strecoară
obiectiv. Evident, nu este nici un
între subiect şi obiect,
raport proporţional între obiect şi
captînd acţiunea acestuia
senzaţie, ci unul aparent total
din urmă. Penetrarea se poate
disproporţionat şi arbitrar. Nu
face atît de brutal încît se
este niciodată previzibil din afară
creează impresia că individul
ce va face impresie şi ce nu.
se apără direct de efectele
Dacă ar exista o proporţionalitate
obiectului. în cazuri cumva
între intensitatea senzaţiei, pe de-
mai marcate, o astfel de
o parte, capacitatea şi voinţa de
apărare protectoare se şi
expresie, pe de altă parte, atunci
produce. Dacă inconştientul
iraţionalitatea acestui tip ar fi
este doar cu puţin mai
extraordinar de izbitoare. Ceea ce
întărit, participarea
se întîmplă cînd, bunăoară, avem
subiectivă a senzaţiei devine
de-a face cu un artist creator. Dar
atît de vie, încît
astfel de cazuri sînt excepţionale,
iar dificultatea de exprimare
proprie introvertitului ascunde şi
caracterul iraţional al acestuia.
Dimpotrivă, el poate izbi prin
liniştea, prin pasivitatea sau
stăpînirea raţională de sine.
Această particularitate care
induce în eroare judecata
superficială îşi datorează
existenţa absenţei raportării la
obiect. în mod normal, obiectul
nu este devalorizat conştient, dar
atractivitatea îi este retrasă,
înlocuită fiind cu o reacţie
subiectivă care nu mai ţine seama
de realitatea obiectului, ceea ce
echivalează, fireşte, cu o devalori-
zare a obiectului. în prezenţa unui
astfel de tip eşti îndemnat să te
întrebi de ce există de fapt, care
este legitimitatea existenţială a
obiectelor, de vreme ce esenţialul
se desfăşoară în afara lor. Aceste
îndoieli pot fi întemeiate în cazuri
extreme, în mod normal însă nu,
căci pentru senzaţie, stimulul
obiectiv rămîne indispensabil,
doar că el produce altceva decît
acoperă aproape în
întregime acţiunea
obiectului. De unde, pentru
obiect, sentimentul unei
totale devalorizări, iar
pentru subiect, o
interpretare iluzorie a
realităţii, care în cazuri
patologice merge atît de
departe încît individul nu
mai este in stare să distingă
între obiectul real şi
percepţia subiectivă. Deşi o
distincţie atît de importantă
dispare total abia în stări
aproape psihotice,
percepţia subiectivă poate,
cu mult timp înainte, să
influenţeze într-o foarte
mare măsură gîndirea,
simţirea şi acţiunea, deşi
obiectul este clar perceput
în întreaga sa realitate. în
cazurile în care influenţa
obiectului pătrunde, în
virtutea unor împrejurări
723.
speciale, de pildă, a unei
intensităţi particulare a lui
sau a analogiei totale cu
imaginea inconştientă, pînă
la subiect, acest tip în
varianta sa normală este
determinat să acţioneze
conform cu modelul său
inconştient. Această acţiune
are în raport cu realitatea
obiectivă un caracter
iluzoriu şi de aceea extrem de
straniu. Ea dezvăluie dintr-o
dată subiectivitatea străină
de realitate a tipului în
discuţie. Acolo însă unde
influenţa obiectului nu pă-
trunde cu totul, ca întîlneşte
o neutralitate binevoitoare
care trădează o participare
redusă şi care se
străduieşte necontenit să
liniştească şi să echilibreze.
Ceea ce este situat prea jos
se înalţă puţin, ceea ce e
situat prea sus se coboară,
entuziasmul se domoleşte,
extravaganţa se înfrinează,
neobişnuitul se reduce la
formula „justă”, totul pentru a
menţine în limite necesare
acţiunea obiectului. Drept
urmare, şi acest tip produce
un efect apăsător asupra
celor din jur, în măsura în
care candoarea lui este
îndoielnică. Dacă însă ea
este reală, individul devine
lesne victima agresivităţii şi
a despotismului altora. De
astfel de oameni se
abuzează în genere, ceea ce
îi determină să se răzbune
nepotrivit prin îndărătnicie
şi rezistenţă sporită.
Dacă lipseşte
capacitatea de exprimare
artistică, toate impresiile se
strîng în interior, în profunzime, şi
domină conştiinţa, fără ca
aceasta să poată găsi
expresia conştientă care s-o
elibereze de impresia
fascinantă. Pentru impresiile
sale, acest tip dispune într-o
oarecare măsură doar de
posibilităţi arhaice de
exprimare, căci gîndirea şi
simţirea lui sînt relativ
inconştiente, iar în măsura
în care sînt conştiente au la
îndemînă doar expresii
indispensabile, banale şi
cotidiene. Ca funcţii
conştiente, ele sînt
430 TIPURILE DESCRIER E 431
PSIHOLO GI GEN ER ALĂ A
CE TIPURILO R

cu totul improprii pentru a reda ajung la această dilemă. De

adecvat percepţiile subiective. Acest regulă, individul se
tip este de aceea deosebit de greu mulţumeşte cu
accesibil înţelegerii obiective: de închiderea în sine şi cu
cele mai multe ori el îşi este însuşi banalitatea realităţii pe care
incomprehensibil. o tratează,
fără să ştie, în mod arhaic.
724.Dezvoltarea sa îl
725.Inconştientul său este în
îndepărtează în principal de
principal caracterizat de repri
realitatea
marea intuiţiei, care are un
obiectului şi îl lasă în voia
caracter extravertit şi arhaic.
percepţiilor sale subiective,
în vre
care îi
m e ce intuiţia extravertită
orientează conştiinţa în
posedă acea iscusinţă
sensul unei realităţi arhaice,
caracteristică,
deşi, în ab
acel „nas fin”pentru toate
senţa unei judecăţi
posibilităţile realităţii
comparative, acest fapt îi
obiective, intu
rămîne complet in
iţia inconştientă, arhaică are
conştient, într-adevăr, el se
fier pentru toate dedesubturile am
mişcă într-o lume mitologică,
bigue, întunecate, murdare şi
în care
periculoase ale realităţii.
oameni, animale, trenuri, case,
Intuiţia
fluvii, munţi îi apar în parte ca
reală şi conştientă a
zei binevoitori, în parte ca
obiectului nu înseamnă nimic
demoni^ răuvoitori. Ceea ce el
pentru intuiţia
însă
inconştientă care presim te
nu conştientizează. Dar
toate posibilităţile stadiilor
aceştia îşi exercită ca atare
arhaice
acţiunea asu
prem ergătoare ale acelei
pra judecăţilor şi faptelor
intenţii. Intuiţia inconştientă
sale. El judecă şi acţionează
are ceva
ca şi cum
de-a dreptul prim ejdios,
ar avea de-a face cu astfel de
subm inător, adesea în
forţe. începe să-şi dea seama
contrast violent
de
cu modul inofensiv şi
acest lucru abia în clipa în
binevoitor de a fi al
care descoperă că
conştiinţei. Atîta timp
percepţiile sale
cît individul nu se îndepărtează
sînt total diferite de realitate.
prea mult de obiect, intuiţia in
Dacă înclină mai mult către
conştientă are efectul unei
raţiu
compensaţii salutare în raport
nea obiectivă, el va percepe
cu ati
această deosebire ca fiind
tudinea uşor fantastică,
patolo
înclinată către credulitate a
gică; dacă, în schim b,
conştiinţei.
devotat fiind iraţionalităţii
sale, tinde să
acorde propriei senzaţii
valoare reală, atunci lumea
obiectivă va
fi pentru el doar aparenţă şi
spectacol. Numai cazurile extreme
 Dacă inconştientul se opune
conştiinţei, astfel de intuiţii
ajung la suprafaţă şi îşi
desfăşoară efectele nocive,
impunîndu-se cu forţă
individului şi declanşînd
obsesii dintre cele mai
respingătoare faţă de
obiecte. Nevroza rezultînd
de aici este, de regulă, o
nevroză obsesională, în care
trăsăturile isterice sînt
mascate de simptome de
epuizare.
Intuiţia
726. în atitudinea
introvertită intuiţia se
îndreaptă către obiectele
interioare, cum s-ar putea
numi, pe bună dreptate,
elementele inconştientului.
Obiectele interioare se
comportă faţă de conştiinţă
analog celor exterioare, deşi
ele au o realitate nu fizică, ci
psihică. Obiectele interioare
apar percepţiei intuitive ca
imagini subiective ale unor
lucruri care nu pot fi întîlnite
în experienţa exterioară, ci
constituie conţinuturile
inconştientului, în ultimă
instanţă ale inconştientului
colectiv. Aceste conţinuturi
nu sînt în sine accesibile, fireşte,
nici unei experienţe,
particularitate pe care ele o
au în comun cu obiectul
exterior. După cum
obiectele exterioare, aşa
cum le percepem noi, sînt
doar relative, tot atît de
relative sînt şi formele sub
care apar obiectele
interioare, rezultate din
esenţa acestora din urmă,
inaccesibilă nouă, şi din
particularităţi ale funcţiei
intuitive. Intuiţia are, ca şi
senzaţia, factorul ei
subiectiv, care în intuiţia
extravertită este reprimat la
maximum, în schimb în cea
introvertită ajunge să fie o
mărime decisivă. Chiar dacă
intuiţia introvertită îşi pri-
meşte impulsul de la
obiectele exterioare, ea nu
se opreşte totuşi la
posibilităţile exterioare, ci
zăboveşte la ceea ce
exteriorul declanşează în
interior. în timp ce senzaţia
introvertită se limitează, în
principal, la percepţia
fenomenelor particulare de
iner-vaţie, provocate de
inconştient, şi se opreşte la
ele, intuiţia reprimă această
latură a factorului subiectiv
şi percepe imaginea care a
declanşat inervaţia. Dacă,
de pildă, cineva este cuprins
de un acces psihogen de
ameţeală, senzaţia se
opreşte la natura particulară
a acestei tulburări,
percepîndu-i în detaliu toate
calităţile, intensitatea,
desfăşurarea în timp, modul
de apariţie şi de dispariţie al
ei, fără însă a se ridica mai
sus şi a pătrunde în
432 TIPURILE DESCRIERE 433
PSIHOLOGI GEN ERALĂ A
CE TIPUR ILO R

conţinutul de la care a pornit care nu e m ai puţin real şi pe

tulburarea. Intuiţia, în schimb, pri
- care
m eşte de la senzaţie doar im pulsul l-am întîlnit frecvent la tipul
către o activitate im ediată; ea intuiţie introvertită.
încearcă să vadă ce se află 728.Indiferen ţa ciud ată a
dedesubt şi percepe curind im- a in tu itiv ului ex travertit
ginea interioară care a provocat faţă de
fenom enul ce o exprim ă, res pectiv obiectele exterioare o are şi
accesul de ameţeală. Ea vede intuitivul introvertit faţă de
imaginea unui bărbat stră puns de obiec
o săgeată în inimă, care se clatină. tele interioare. Dupăcum
Această im aginefascinează intuitivul extravertit presimte
activitatea intuitivă, care se opreşte încon
la ea, iscodindu-i toate detaliile. Ea o tinuu noi posibilităţi pe
reţine şi constată, cu vie participare, care le urmăreşte fără să-i
că imaginea se schim bă, evoluează pese de soarta
şi, în fine, dispare. lui şi a altora, trecînd fără
scrupule peste consideraţii
727.Intuiţia introvertită percepe
umane şi
astfel toate pro cesele din
demolînd, împins de patima
fundalul conştiinţei cu aceeaşi
eternă a schimbării, ceea ce
acuitate cu care senzaţia
tocmai
extra
s-a terminatde construit,
vertită percepe obiectele
intuitivul introvertit trece de la o
exerioare. Pentru intuiţie,
ima
imaginile in
gine la alta, alergînd după
conştiente capătă demnitatea
toate posibilităţile născute
lucrurilor şi a obiectelor.
din adîncul
Deoarece
inconştientului, fără a
însă intuiţia exclude
stabili nici o corelaţie între
participarea senzaţiei, ea nu
sine şi im a
ajunge să cu
gine. După cum lum ea nu
noască decît în insuficientă
devine niciodată o
măsură sau deloc tulburările
problem ă m orală
de iner-
pentru cel care doar o percepe, tot
vaţie, influenţele exercitate
astfel nici pentru intuitiv lu
de corp prin imaginile
m ea im aginilor nu devine
inconştiente.
vreodată o problem ă
Im aginile dispar astfel ca
morală. Ea este
desprinse de subiect şi ca
atît pentru unul, cît şi
existînd
pentru celălalt o
pentru sine, fără legătură cu
problem ă estetică, o
persoana. Ca urmare, intuitivul
in
trovertit, atins de un acces
de am eţeală, din exem plul
am intit
mai sus, nu bănuieşte defel că
imaginea percepută se poate
re
feri cumva la el; fapt aproape de
negîndit în cazul unei persoane
cu atitudine raţională, dar
chestiune de percepţie, o
„senzaţie”. în acest fel, intuitivului in-
trovertit îi dispar atît conştiinţa
existenţei sale fizice, cît şi con-
ştiinţa influenţei sale asupra
altora. Punctul de vedere
extravertit ar spune despre
intuitivul introvertit că pentru el
„realitatea nu există”, că el se
„lasă în voia unor reverii sterile”.
Contemplarea imaginilor
inconştientului pe care forţa
creatoare le produce din
abundenţă este în orice caz sterilă
în raport de utilitate imediată, în
măsura totuşi în care aceste
imagini sînt posibilităţi de con-
cepţii, capabile în cazul dat să
confere energiei o nouă declivi-
tate, şi această funcţie — din cîte
există, cea mai străină lumii
exterioare — este indispensabilă
economiei psihice globale, după
cum şi tipul corespunzător ei este
indispensabil vieţii psihice a unui
popor. Israel nu şi-ar fi avut
profeţii săi, dacă acest tip n-ar fi
existat.
729. Intuiţia introvertită înţelege
imaginile care izvorăsc din
temelia apriorică, respectiv
existentă ereditar, a spiritului
inconştient. Aceste arhetipuri, a
căror esenţă interioară este
inaccesibilă experienţei,
reprezintă sedimentul format în
cursul funcţiilor psihice a seriei
ancestrale, adică experienţele
existenţei organice în genere,
acumulate prin milioane de
repetări şi condensate în tipuri. în
aceste arhetipuri sînt deci
reprezentate toate experienţele
apărute din cele mai vechi
timpuri pe această planetă. Ele
apar cu atît mai desluşit în
arhetip cu cît au fost mai
frecvente şi mai intense.
Arhetipul ar fi, spre a folosi
limbajul lui Kant, un fel de noumenon
al imaginii pe care intuiţia îl
percepe şi îl produce percepînd.
Deoarece inconştientul este nu
ceva care zace asemenea unui caput
mortuum psihic, ci mai degrabă
ceva care participă la viaţă, care
suferă transformări interioare
aflate în relaţii profunde cu
nivelul evenimenţial, intuiţia
introvertită oferă prin perceperea
proceselor lăuntrice anumite
date ce pot fi de importanţă
excepţională pentru interpretarea
a tot ceea ce se întîmplă; ea
poate chiar să prevadă mai mult
sau mai puţin clar atît noile
posibilităţi, cît şi ceea ce urmează
să se întîmple efectiv. Caracterul
ei profetic se explică din relaţia
pe care o întreţine cu arhetipurile
care, la rîndul lor, reprezintă
desfăşurarea logică a tuturor
lucrurilor accesibile experienţei.
434 TIPURILE DESCRIERE 435
PSIHOLOGI GEN ERALĂ A
CE TIPURILO R

Tipul intuiţie introvertită man „psihologic”.

731.Deşi nu ţine cu totul de
730.Particularitatea intuiţiei
linia tipului intuiţie
introvertite produce, în
introvertită
condiţii
să facă din percepţie o
le în care aceasta este
problem ă m orală, pentru
predominantă, un tip original,
aceasta fiind
anume vi
nevoie de o anume
sătorul şi vizionarul mistic,
intensificare a funcţiilor
pe de-o parte, fantastul şi
judicative, este su
artistul,
ficientă o diferenţiere
de cealaltă parte. U ltim ul caz
relativ mică a judecăţii
este, s-ar zice, cel norm al,
pentru ca intuiţia
căci
să treacă din domeniul
acest tip înclină în genere să
esteticului pur în acela al
se lim iteze la caracterul
moralei. Apare
perceptiv
astfel o varietate a tipului
al intuiţiei. Intuitivul se opreşte,
intuitivului introvertit,
de regulă, la percepţ ie, proble
substanţial di
ma lui e prin excelenţă
ferită de forma sa estetică,
percepţia şi plăsmuirea
dar caracteristică în
percepţiei, în mă
acelaşi timp pen
sura în care este un artist
tru el. Problem a m orală
creator. Fantastul însă se
apare atunci cînd
mulţum eşte
intuitivul intră în re
cu intuiţia prin care se lasă
laţie c u v iziu n ea sa , cîn d
format, adică determinat.
n u se m a i m u lţu m e şte cu
Adîncirea
sim p la
intuiţiei produce, firesc, o
intuiţie, cu modelarea şi
îndepărtare uneori
evaluarea ei estetică, ci îşi
extraordinară a in
pune între
dividului de realitatea
barea: ce înseam nă acest
tangibilă, în aşa fel încît el
lucru pentru m ine sau
însuşi devine
pentru lum e?
o adevărată enigm ă pentru
Ce îndatorire sau sarcină
cei din im ediata sa apropiere.
rezultă de aicipentru mine sau
Dacă
pentru
este artist, atunci arta lui
lume? Intuitivul pur, care
enunţă lucruri extraordinare,
refulează judecata sau a
rupte de
cărui judecată
realitate, seînteind nî luciri
se m enţine în lim itele
multicolore, semnificative şi
percepţiei, nu îşi pune de
banale,
fapt niciodată
frum oase şi groteşti, sublim e
o asemenea întrebare, căci
şi bizare în acelaşi tim p.
întrebarea lui nu este decît
Dacă nu
„cum”-ul
e artist, atunci e adesea un
percepţiei. Problem a
geniu neînţeles, un m arc
m orală i se pare
talent de
incom prehensibilă sau
căzut, un fel de înţelept pe
chiar absurdă şi refuză pe
jumătate smintit, un personaj
cît posibil să se gîndească
de ro
la ceea ce
a văzut. Altfel este cel orientat
intuitiv. Acesta se ocupă de sem-
nificaţia viziunii sale, interesîndu-
se mai puţin de posibilităţile ei
estetice cît de posibilele ei efecte morale,
izvorind pentru el din sensul
conţinutului lor. Judecata sa îi
permite să recunoască, adesea ce-
i drept doar vag, că el este în
calitate de om, de întreg, înglobat
cumva în viziunea sa, că aceasta
este ceva care nu trebuie doar
intuit ci şi integrat vieţii
subiectului. Prin această re-
cunoaştere, el se simte dator să-şi
transfere viziunea în propria
viaţă. Deoarece însă în principal
el se sprijină numai pe această
viziune, tentativa sa morală
rămîne unilaterală, el se face pe
sine şi îşi face din viaţă un simbol,
adaptat la sensul interior şi etern
al devenirii, neadaptat însă la
realitatea efectivă a momentului.
Rămînînd incomprehensibil, el se
lipseşte şi de efectul pe care l-ar
fi putut avea asupra realităţii.
Limbajul lui nu este cel utilizat de toţi,
ci unul prea subiectiv.
Argumentelor sale le lipseşte acea
ratio care convinge. El nu poate
decît să mărturisească şi să
vestească. Este glasul profetului
în deşert.
732. Intuitivul introvertit
refulează de cele mai multe
ori senzaţia obiectuală.
Aceasta este o caracteristică
a inconştientului său. în
inconştient există o funcţie a
senzaţiei extravertite, com-
pensatoare, de natură
arhaică. Personalitatea
inconştientă s-ar putea cel
mai bine descrie ca un tip de
senzaţie extravertită, de
factură inferioară, primitivă.
Instinctualitatea şi lipsa de
măsură sînt calităţile acestei
percepţii, împreună cu
ataşarea foarte strîn-să de
impresia senzorială. O astfel
de calitate compensează
aerul rarefiat de înălţime,
propriu atitudinii conştiente
şi îi conferă acesteia o
anume greutate, care
împiedică „sublimarea”
totală. Dacă însă, în virtutea
unei exagerări forţate a
atitudinii conştiente, se
instituie o subordonare
deplină faţă de percepţia
internă, atunci inconştientul
intră în opoziţie, iar ulterior
apar senzaţii obsesionale,
contrare atitudinii
conştiente, însoţite de
ataşarea nemăsurată de
obiect. Forma de nevroză
este una obsesională ale
cărei simptome sînt fie
ipohondria, fie o
hiperestezie a organelor de
simţ, fie ataşamente
obsesionale faţă de anumite
persoane sau obiecte.
436 TIPURILE DESCRIERE 437
PSIHOL GENERALĂ A
OGICE TIPURILOR

Rezumatul tipurilor iraţionale mentar şi de cele mai multe

ori doar episodic al
733. Este aproape
comunicărilor lor pretinde
imposibil să se judece din
prea mult de la înţelegerea
exterior cele două tipuri
şi disponibilitatea celor din
descrise mai sus. Dat fiind că
jur; în plus, comunicarea lor
sînt introvertite şi au deci o
este lipsită de acea căldură
capacitate sau o voinţă
care ar trebui să învăluie
redusă de exprimare, ele
obiectul şi care, singură, ar
oferă o priză prea mică
putea să aibă forţă de
pentru o evaluare adecvată.
convingere. Dimpotrivă,
Deoarece activitatea lor
tipurile iraţionale arată
principală se îndreaptă spre
foarte adesea către exterior
interior, în afară nu se văd
o atitudine brutală de
decît reticenţă, tendinţă de a
respingere, deşi o fac fără
se ascunde, lipsă de
să-şi dea seama şi fără
participare sau nesiguranţă
intenţia de a se manifesta
şi jenă aparent
astfel. Aceşti oameni vor fi
neîntemeiată. Dacă se
judecaţi mai echitabil şi vor
exteriorizează totuşi ceva,
fi înconjuraţi de mai multă
este vorba mai ales de
indulgenţă, dacă se va şti cît
manifestări indirecte ale
de greu se transpun intuiţiile
funcţiilor slab diferenţiate şi
interioare într-un limbaj
relativ inconştiente.
inteligibil. Oricum însă
Manifestări de acest fel
această indulgenţă nu
provoacă fireşte
trebuie să meargă atît de
prejudecăţile mediului
departe îneît ei să fie
îndreptate împotriva acestor
complet dispensaţi de
tipuri. Drept urmare, ele sînt de
obligaţia de a comunica,
cele mai multe ori subapreciate
ceea ce nu ar fi decît în
sau cel puţin neînţelese.
detrimentul unor astfel de
Cum ele nu se înţeleg nici pe
tipuri. Destinul le pregăteşte
ele însele, deoarece le
lor, poate mai mult decît
lipseşte în mare măsură
altor oameni, dificultăţi
tocmai judecata, tipurile
exterioare co-
iraţionale nu pot să
înţeleagă nici de ce sînt
necontenit subapreciate de
opinia publică. Ele nu-şi dau
seama că prestaţia lor
îndreptată către exterior
este într-adevăr de calitate
inferioară. Privirea le este
absorbită de bogăţia
evenimentelor subiective.
Tot ce li se întîmplă este atît
de captivant şi are un
farmec atît de inepuizabil,
îneît ele nici nu observă că
informaţiile pe care le
împărtăşesc mediului lor nu
conţin, de regulă, decît foarte
puţin din ceea ce trăiesc ele
însele. Caracterul frag-
 pleşitoare, susceptibile să-i că el ar putea fi astfel edu-
trezească din beţia cat, în realitate, educaţia o
provocată de intuiţiile face viaţa părinţilor, iar
interioare. E nevoie adesea cuvintele şi gesturile pe care ei
de multă stăruinţă pentru a le adaugă nu fac decît să-1
le stoarce, în fine, o zăpăcească pe copil. Acelaşi
comunicare omenească. lucru e valabil şi pentru
profesor. Se crede atît de
734. Dintr-un punct de
tare în metode, îneît se atribuie
vedere extravertit şi
unei metode bune calitatea de a-1
raţionalist, aceste tipuri îi
sfinţi pe profesorul care o
reprezintă pe oamenii cei
utilizează. Un om de proastă
mai nefolositori. Dintr-un
calitate nu e niciodată un
punct de vedere superior, ei
bun profesor. El îşi ascunde
sînt dovada vie a faptului că
inferioritatea nocivă, care îl
lumea bogată, plină, în
otrăveşte în secret pe elev,
nesfîrşită mişcare, şi viaţa ei
în spatele unei metodologii
debordantă, ameţitoare nu
strălucite şi al unei
există doar în afară, ci şi
capacităţi de exprimare
înăuntru. Evident, tipurile
intelectuală, la fel de
iraţionale reprezintă
strălucite. Fireşte, elevul
demonstraţii unilaterale ale
mai mare nu pretinde decît
naturii; dar ele sînt, totodată,
să cunoască metodele utile,
pline de învăţăminte pentru
deoarece el împărtăşeşte
cei care nu se lasă orbiţi de
deja atitudinea generală
moda intelectuală a vremii.
care crede în biruinţa
Oamenii de această factură
metodei. El a învăţat deja
sînt promotori de cultură şi,
că pînă şi cea mai seacă
în felul lor, educatori. Viaţa
minte, dacă se poate face
lor instruieşte mai mult decît
ecoul unei metode bune, se
spusele lor. Din ea, şi nu mai
transformă în cel mai
puţin din marea lor
destoinic elev. Toţi cei din
greşeală, din incapacitatea
jurul său vorbesc despre
de a se comunica, înţelegem
faptul — şi trăiesc potrivit lui
că una din cele mai grave
—, că orice succes şi orice
erori ale culturii noastre
fericire vin din afară şi că e
constă în superstiţia
nevoie doar de o metodă
cuvîntului şi în superstiţia
adecvată pentru a obţine
reprezentării, în supraes-
lucrul dorit. Sau, îi arată
timarea nemăsurată a
oare viaţa profesorului său
transmiterii prin cuvinte şi
de religie acea fericire pe
metode a învăţăturii. Unui
care o radiază bogăţia
copil, fireşte, cuvintele mari
intuiţiei interioare? Fireşte,
ale părinţilor săi îi impun; se
tipurile iraţionale in-
nutreşte chiar convingerea
438 TIPURILE
PSIHOLOGI
CE
trovertite nu sînt propovăduitorii unei
umanităţi desăvîrşite. Le lipsesc
raţiunea şi etica raţiunii; dar viaţa lor
instruieşte asupra celeilalte
posibilităţi, aceea a cărei lipsă
cultura noastră o resimt e în chip
dureros.
Funcţie principală şi funcţie
auxiliară
735.Nu aş vrea ca descripţia de
m ai sus să lase im presia că
aceste tipuri se întîlnesc des în
practica zilnică, sub această
for-
rnă pură. Ele nu sînt, în
realitate, decît fotografii de
fam ilie de
tip galtonian care cumulează
şi, în consecinţă, scot
exacerbat în
relief trăsăturile tipice,
estom pîndu-le, tot atît de
disproporţio
nat, pe cele individuale. D in
cercetarea exactă a cazului
indivi
dual rezultă că, alături de
funcţia cea m ai diferenţiată
există
întotde auna în conştiinţă şi o
a doua funcţie de im portanţă
se
cundară şi de aceea mai puţin
diferenţiată şi relativ
determinată.
736.Să repetăm , din raţiuni
de claritate: produsele
tuturor
funcţiilor pot fi conştiente;
vorbim insă doar atunci de
caracterul
conştient al unei funcţii,
cînd nu num ai utilizarea ei
este la dis
poziţia voinţei, ci şi
principiul ei este hotărîtor
pentru orientarea
conştiinţei. Ceea ce se
produce, de pildă, atunci
cînd gîndirea
DESCRIERE 439
GENERALA A
TIPURILOR
este nu doar reflecţie
şchiopătîndă şi rum inare,
ci un proces care
se încheie cu o concluzie
de valabilitate generală, în
aşa fel îneît
concluzia logică trece,
fără nici un fel de altă
evidenţă, dre pt
m otiv şi drept garanţie a
acţiunii practice. Această
hegem onie
absolută îi revine em piric
întotdeauna unei funcţii
anum e şi nu
poate reveni decît uneia
singure, căci intervenţia
tot atît deau
tom ată a alteia ar duce
inevitabil la o altă
orientare care s-ar
opune, cel puţin în parte,
prim ei funcţii. Deoarece
însă o con
diţie vitală a proce sului
conştient de adaptare
este acee a de a
avea ţe lu ri clare şi
un ivoce , este e xclus,
fire şte, ca o adoua
funcţie să aibă acelaşi
rang ca prim a. Cea de a
doua funcţie nu
poate avea deci de cît o
im portanţă secundară,
ce ea ce se con
firm ă şi em piric.
Im portanţa ei secundară
rezidă în faptul că ea
nu este, ca funcţia
prim ară, nici absolut
sigură, nici absolut de
cisivă, ci m ai degrabă o
funcţie auxiliară sau
com plem entară.
Secundară poate fi doar
acea funcţie a cărei esenţă
nu se opune
 funcţiei principale. Simţirea,
de pildă, nu poate niciodată
să apară alături de gîndire
ca o a doua funcţie, căci
esenţa ei se opune prea
puternic gîndirii. Gîndirea
trebuie să excludă cu grijă
simţirea, dacă vrea să
răm înă o gîndire
adevărată şi fidelă princi -
piului ei. Ceea ce nu
exclude, fireşte, faptul că
există indivizila care
gîndirea se află la aceeaşi
înălţime ca simţirea,
amîndouă avînd aceeaşi
forţă conştientă de
motivaţie. într-un astfel de
caz, nu este vorba de un
tip diferenţiat, ci de o
gîndire şi o sim ţirerelativ
nedezvoltate. Acelaşi grad
de conştientizare şi de
lipsă de conştientizare a
funcţiilor caracterizează
deci starea de spirit
prim itivă.
737.Funcţia secundară are,
conform experienţei,
întotdeauna
o natură diferită de aceea a
funcţiei principale, dar nu
opusă ei;
altfel, gîndirea ca funcţie
principală se poate uni uşor
cu intuiţia
ca funcţie secundară, sau tot
atît de bine cu senzaţia, dar,
cum
am spus, niciodată cu
sim ţirea. Intuiţia şi senzaţia
nu se opun
gîndirii, adică ele nu trebuie
neapărat excluse, căci
esenţa lor
nu este inversă gîndirii —
precum sim ţirea care, ca
funcţie ju-
dicativă, concurează cu succes
gîndirea — , ci sînt funcţii de
per
cepţie care oferă gîndirii un
ajutor binevenit. De îndată însă
ce
ar ajunge la a ce laşi nivel de
d ife re nţie re ca gîndirea, e le
ar
determ ina o schim bare de
atitudine care ar contrazice
te ndinţa
gîndirii. Ele ar face anume din
atitudinea judicativă o
atitudine
perceptivă. în felul acesta, s-ar
reprima principiul raţionalităţii,
indispensabil gîndirii, în
favoarea iraţionalităţii sim plei
percep
ţii. De aceea, funcţia auxiliară
este posibilă şi utilă doar în
mă
sura în careslujeşte funcţiei
principale , fără a ridica
pretenţii
asupra autonomiei principiului ei.
738.Pentru toate tipurile
întîlnite în practică este
valabil prin
cipiul după care, alături de
funcţia principală
conştientă, acestea
mai posedă şi o funcţie
auxiliară relativ
conştie ntă, diferită în
orice privinţă de esenţa
funcţiei principale. D in
aceste am este
curi apar imagini bine
cunoscute, de exemplu
intelectul practic,
asociat cu senzaţia;
intelectul speculativ,
pătruns de intuiţie,in
tuiţia artistică ce îşi alege
şi reprezintă im aginile prin
interm e
diul judecăţii afective,
intuiţia filozofică ce îşi
transpune viziu
nea, graţie unui intelect
robust, în sfera
inteligibilului etc.
440 TIPURILE PSIHOLOGICE nal, prin funcţia iraţională.
739.Corespunzător raportului Aceasta conferă punctului
dintre funcţiile conştiente, de vedere
se conştient o astfel de
organizează şi gruparea perspectivă asupra a ceea
funcţiilor inconştiente. ce este posibil şi
Astfel, unui in asupra a ceea ce urm ează
telect practic conştient îi să vină, îneît conştiinţa
corespunde o atitudine dobindeşte o
intuitiv-afectivă protecţie suficientă
inconştientă, funcţia simţirii împotriva efectului
fiind relativ mai puternic distructiv al inconştien
inhibată tului. Invers, un tip iraţional
decît funcţia intuiţiei. pretinde o dezvoltare mai
Această particularitate nu puternică
prezintă interes, din partea funcţiei
ce-i drept, decît pentru auxiliare raţionale,
acela care se ocupă de reprezentată în conştiinţă,
tratarea psiholo spre a fi mai bine pregătit
gică a unor astfel de cazuri. să prim ească şocul
Este important ca el să fie la inconştientului.
curent 740.Funcţiile inconştiente se
cu toate acestea. Am ăzut,
v de află într-o stare arhaic-
pildă, adesea, m edici anima-
străduin- lică. Expresiile lor simbolice
du-se să dezvolte funcţia manifestate în vise şi în
sim ţirii la intelectuali de fantezii
elită direct reprezintă de cele m ai
din inconştient. O astfel de m ulte ori lupta sau
încercare este destinată înfruntarea dintre
eşecului, în- două anim ale sau doi
trucît siluieşte excesiv m onştri.
punctul de vedere
conştient. Dacă izbu
teşte, atunci apare
obligatoriu o dependenţă
obsesivă a pacien
tului de m edic, un „transfer”
care po ate fi stopat do ar cu
brutalitate, căci făcîndu-i-se
violenţă, pacientul îşi pierde
punc
tul de vedere, adică medicul
devine punctul său de
vedere. Ac
cesul la inconştient şi la
funcţia cea mai refulată se
deschide de
la sine, menţinîndu-se,
totodată, într-o măsură
suficientă perce
perea punctului de vedere
conştient, atunci cînd
calea de dez
voltare trece prin funcţia
secundară, deci în cazul
unui tip raţio
 XI DEFINIŢII vorbi de o reprezentare directă
doar atunci cînd sînt
741. Poate că cititorului i se
comunicate stări de fapt
pare inutil faptul că adaug la
elementare, susceptibile a fi
sfîrşitul cercetării de faţă un
numărate şi măsurate. Dar cît
capitol special consacrat
din psihologia reală a omului
definirii conceptelor. Am făcut
poare fi trăit şi observat ca
însă de nenumărate ori
fenomen sesizabil prin număr
experienţa că tocmai în
şi măsură? Astfel de fenomene
lucrările de psihologie
există însă şi cred că prin
conceptele şi expresiile nu pot
studiile mele asociative1 am
fi niciodată suficient de atent
demonstrat că şi fapte foarte
mînuite, căci tocmai aici, mai
complicate sînt accesibile unei
mult ca oriunde, apar cele mai
metode de măsurare. Dar cine
mari variaţii în utilizarea
a pătruns mai adînc în esenţa
noţiunilor, prilejuind frecvent
psihologiei şi pretinde mai mult
neînţelegeri din cele mai
de la aceasta ca disciplină ştiin-
tenace. Această situaţie
ţifică, respectiv nu acceptă ca
supărătoare pare să vină nu
ea să ducă o existenţă precară
doar din aceea că psihologia
în limitele impuse de o
este o ştiinţă tînără, ci şi din
metodologie care este proprie
faptul că materia experienţei,
ştiinţelor naturii, acela a înţeles
examinată ştiinţific, nu poate fi
şi faptul că o metodă
pusă concret sub ochii
experimentală nu va izbuti
cititorului. Psihologul se vede
niciodată să dea seama de
mereu obligat să reprezinte
natura sufletului uman şi nici
realitatea observată de el prin
să schiţeze o imagine, fie şi
descrieri perifrastice şi, ca să
aproximativ fidelă, a
spun aşa, indirecte. Se poate
fenomenelor psihice complexe.
1 Diagnostisclie Assoziationsstudien [Gesammelte Werke, II].

442 TIPURILE
PSIHOLOGICE
742.Părăsind însă dom eniul
faptelor sesizabile prin
număr şi
măsură, sîntem reduşi la
conceptecare trebuie să ni le
înlocu
iască pe acestea. Precizia
pe care o conferă faptelor
observate,
m ăsura şi num ărul, poate
fi înlocuită doar de
exactitatea con
ceptuală. Or, aşa cum ştie
orice cercetător care
lucrează în acest
domeniu, conceptele
psihologice curente suferă
de o im precizie
şi de o multiplicitate de
sensuri atît de mare, încît
abia dacă ne
putem înţelege unii cu
ceilalţi. Să luăm , de pildă,
noţiunea de
„sentim ent” , să ne
reprezentăm tot ceea ce
acoperă ea; şi vom
avea o im agine a
variabilităţii şi a
multiplicităţii de sens a
con
ceptelor psihologice. Şi
totuşi această noţiune
exprimă ceva ca
racteristic, inaccesibil
măsurii şi numărului, dar
care există în
chip indiscutabil, ceva la
care nu putem renunţa
precum a re
nunţat W undt în psihologia
sa fiziologică; nu putem
nega aces
tor stări de fapt calitatea
de fenom ene
fundam entale şi nu le
putem înlocui cu faptele
elementare, după cum nu le
putem di
zolva în acestea. Ar
însem na să suprim ăm
astfel o bună parte
de psihologie.
743.Pentru a evita
inconvenientul care decurge
din supra-
estimarea metodicii
ştiinţelor naturii, sîntem
obligaţi să recur
gem la concepte solide. Spre
a ajunge la ele este în orice
caz
nevoie de colaborarea
unui marc număr de
persoane, de un fel
de consensus gentium.Cum e
imposibil de obţinut
imediat aşa
ceva, fiecare cercetător
are obligaţia de a
determina şi fixa, fie
şi aproxim ativ, term enii
pe care îi utilizează; cel
m ai nim erit
este să se explice sensul
fiecărui termen în aşa fel
încît oricine
să poată înţelege
accepţia în care el este
folosit.
744.Pentru a răspunde
acestei necesităţi, îmi voi
explica mai
jos, în ordine alfabetică,
principalele concepte
psihologice. Tot
odată îl rog pe cititor să
binevoiască a-şi aminti
de aceste lămu
riri în caz că are îndoieli.
E de la sine înţeles că
explicaţiile şi
definiţiile ce urmează
arată doar sensul în care
utilizez eu con
ceptele în discuţie, fără
a pretinde că această
întrebuinţare e sin
gura posibilă sau că e
neapărat cea corectă.
745.Abstracţie. Abstracţia
este, după cum indică şi
cuvîntul,
o extragere sau o
desprindere a unui
conţinut anume (a unei
 443 abstracte, ultimele
DEFINIŢII numite de Sully
intelectuale,
semnificaţii, a unei caracteristici
estetice şi m orale. 2
generale etc.) dintr-un context
Nahlowsky adaugă
care mai cuprinde şi alte
sentim entul religios. 3
elemente, a căror combinare în
Sentim entele abstracte,
întreg reprezintă ceva unic,
aşa cum le concep eu,
individual şi incomparabil.
ar corespunde
Unicitatea, particularitatea şi
sentimentelor „mai înalte”
incomparabilitatea stînjenesc
sau „ideale” ale lui
cunoaşterea, motiv pentru care
Nahlowsky. Eu
celelalte elemente legate de
aşez sentimentele
conţinutul resimţit caesenţial
abstracte pe acelaşi
trebuie să pară non-necesare
plan cu gîndurile
voinţei de cunoaştere.
abstrac
746.Abstracţia este deci acea te. Senzaţia abstractă s-
activitate spirituală care ar putea numi senzaţie
elibe estetică în opo
rează conţinutul sau ziţie cu senzaţia
faptul, resim ţit ca esenţial, senzorială (vezi
de legătura cu Senzaţie),iar intuiţia
elemente resimţite ca non- abstractă
necesare, prin aceea că le s-ar putea numi intuiţie
distinge de simbolică, în opoziţie cu
acestea, cu alte cuvinte le intuiţia fantas
diferenţiază(v. mai jos). tică (v. Fantezieşi Intuiţie).
Abstract, 748. în această lucrare corelez
într-o a ccep ţie m ai largă, conceptul de abstracţie cu re
d en um eşte tot ceea ce prezentarea unui proces psihoenergetic
este ex tras de care el este legat: da
dintr-o conexiune de că adopt o atitudine abstractivă
elem ente resim ţite ca non- faţă de obiect, nu acesta ca în
necesare în ra treg acţionează asupra mea, ci
port cu sem nificaţia lui. eu extrag o parte din conexiunile
747.Abstracţia este o sale, excluzînd părţile
activitate proprie în neaferente. Intenţia m ea este de
genere funcţiilor a scăpa
psihologice. Existăo
2Sully, The Human Mind, 1892, II,
gîndire abstractivă, după
cap. :
cum abstractive
3Nahlowsky, Das GefihMeben,
pot fi simţirea, senzaţia
1907, p.
şi intuiţia (vezi aceste
concepte). Gîndi-
rea abstractivă
detaşează un conţinut
caracterizat de calităţi
in-
telective, logice, din
elem ente care nu-i sînt
adecvate. Simţirea
abstractiv ă procedează la
fel cu un conţinut de
natură afectivă,
tot astfel senzaţia şi
intuiţia. Există de aceea
atît gînduri abstracte
cît şi sentimente
444 TIPURILE 445
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

de obiect în calitatea sa de întreg abstracţie care mai posedă

unic şi individual şi de a nureţine încă repre-
decît o parte din el. Reprezentarea zentabilitate sau elemente
întregului îmi este, ce-idrept, imagistice este un concept concret
dată, dar eu nu mă absorb în ea ; (v. Concretism).
interesul meu nu mergeîn direcţia 750.Afect. Prin afect se înţelege o
întregului, ci se retrage din obiect stare a sentimentului ca
ca întreg, cu partea prelevată, şi racterizată, pe de-o parte, de
revine la mine; cu alte cuvi nte, o inervaţie perceptibilăa
revine la lumea meade concepte corpului,
dispuse sau constelate în vederea pe de alta, de o tulburare
abstragerii unei părţi a obiectului. specifică a cursului
(Obiectul nu se poate abstractiza reprezentării.5 Uti
astfel decît în virtutea unei lizez ca sinonim cu afect termenul
constelaţii subiective de concepte.) de emoţie. Spre deosebire de
Prin „interes” înţeleg energia=libido Bleuer (v. Afectivitate), disting
(v. mai jos) pe care o atribui ca va
loare sentimentul de afect, deşi trece
obiectului, sau pe care obiectul o atrage la rea sentimentului în afect
sine, eventual fără voinţa sau fără este fluidă, căci orice
conştiinţa mea. îmi reprezint de sentiment, cînd
aceea procesul de abstractizare ca atinge o anume intensitate,
pe o retragere a libidoului din declanşează inervaţii
obiect către conţinutul subiectiv corporale şi se
abstract. Pentru mine deci, 4Kant, Logik, § 6.
abstracţia înseamnă odevalorizare 5Cf. Wundt, Grundzăge der
energetică a obiectului. Cu alte cuvint e, physiologischen Psychologie,
abstracţia este o mişcare V, ed. a Hl-a,
libidinală care seintroverteşte. 1903, pp. 209 ş. unn.
749.Numesc abstractivă o atitudine
(v. mai jos) care, pe de-o
parte, este introvertită, pe de
alta, asimilează o parte
resimţită
ca esenţială a obiectului,
conţinuturi lor abstracte deja
existente
în subiect. Cu cît un conţinut
e mai abstract, cu atît e mai
puţin
reprezentabil Mă alătur lui Kant
care consideră că un concept
este cu atît mai abstract „cu cît
este epurat mai mult de dife
renţele dintre obiecte”4, în
sensul că, la gradul său
maxim, ab
stracţia se îndepărtează în
chip absolut de obiect şi
ajunge astfel
la extrema nereprezeMobilitate,
abstracţie pe care eu o
numesc
idee (v. Idee). Invers, o
transformă astfel în afect. senzaţie (v. Funcţie).
Din raţiuni practice, este
751. Afectivitate.
bine să deosebim însă
Afectivitatea este un
afectul de sentiment. Căci
concept creat de E. Bleuler.
acesta din urmă poate fi o
Afectivitatea desemnează şi
funcţie de care putem
înglobează „nu doar afectele
dispune după bunul nostru
în sensul propriu al
plac, în vreme ce afectul,
cuvîntului, ci şi sentimenele
de regulă, nu este. Tot aşa,
uşoare sau tonalităţile de
afectul este caracterizat
plăcere sau neplăcere în
prin inervaţii sensibile ale
registrul sentimentului”7.
corpului, în vreme ce acestea
Bleuler distinge de afectivitate,
lipsesc în cazul
pe de-o parte, senzaţiile
sentimentului sau au o
simţurilor şi celelalte senzaţii
intensitate atît de scăzută
corporale, pe de altă parte,
îneît nu pot fi percepute decît cu
„sentimentele”, în măsura în
instrumente foarte fine cum ar fi
care acestea sînt procese
fenomenul psihogalvanic.6
interioare de percepţie (de
Afectul îşi adaugă senzaţia
pildă, sentimentul
iner-vaţiilor corporale
certitudinii, al verosimilităţii)
declanşate de el. De aici a pornit
şi gînduri sau cunoştinţe
teoria afectelor a lui James-Lange,
imprecise.8
în care afectul este derivat cauzal
6Fere, Note sur des modificalions de ta
din inervaţiile corpului. Faţă
rdsistance e’lectrique etc, în:
de această interpretare
Compus rendus de la Socidtd de
extremă, eu concep afectul,
Biologie, 1888, pp. 217 ş.
pe de-o parte, ca o stare
urm. Veraguth,
psihică a sentimentului, pe
Das psychogalvanische
de alta, ca o stare fiziologică de
Reflexphănomen, în:
inervare; ambele cumulîndu-
„Monatsschrift fur Psychologie
se reciproc, se influenţează
und Neurologie”, XXI (1907) p.
una pe cealaltă; cu alte
387. Jung, Ober die
cuvinte, unui sentiment
psychophysischen Beglei-
intens i se asociază o
terscheinungen im
componentă senzitivă prin
Assoziationsexperiment
care afectul se apropie mai
(Gesammehe Werke, II). Binswan-
mult de senzaţie (v. mai jos)
ger, Ober das Verhalten des
şi se deosebeşte substanţial
psychogalvanischen
de starea sentimentului. în
Phănomens etc, în: Diagnos-
ce mă priveşte, atribui
tische Assoziationsstudien, D, p.
afectele net marcate, adică
113.
afectele însoţite de inervaţii
7Bleuler, Affectivităt,
corporale violente, nu
Suggestibilităt, Paranoia,
domeniului funcţiei simţire
1906, p. 6.
ci aceluia al funcţiei
8Loc. cit., pp. 13 ş. urm.
446 TIPURILE
PSIHOL
OGICE
752.Anima, Animus, vezi Suflet, Imagine
a sufletului.
753.Apercepţie.Apercepţia
este un proces psihic prin
care
un conţinut nou este ataşat
unor conţinuturi analoage,
deja exis
tente, în aşa fel încît să
poată fi considerat înţeles,
priceput sau
clar.9 Se distinge o
apercepţie activă de una
pasivă; prim a este
un proces în cadrul căruia
subiectul înţelege atent,
conştient, cu
de la sine putere şi din
motive ce îi sînt proprii un
conţinut nou
pe care îl asimilează altor
conţinuturi, gata pregătite;
ultima este
un proces în cadrul căruia un
conţinut nou se im pune
din afară
(prin simţuri) sau dinăuntru
(din inconştient) conştiinţei,
forţînd
cum va atenţia şi
înţelegerea. în prim ul caz,
accentul activităţii
cade pe eu, în al doilea
caz pe conţinutul nou care
se im pune.
754.Arhaism. Prin arhaism
înţeleg caracterulvechi al
unor
conţinuturi şi funcţii psihice.
E vorba nu de acea
antichitate de
imitaţie, de natură
arhaizantă, atestată spre
exemplu de opere de
a rtă din perio ada ro m an ă
tîrzie sa u de „goticu” l
veacului al
XlX-lea, ci de calităţi care
au caracter derelicve.
Acestea sînt
toate trăsăturile psihologice
care coincid în esenţă cu
însuşirile
447
DEFI
NIŢII
proprii m entalităţii
prim itive. în chip evident,
arhaicul este în
primul rînd inerent
fanteziilor inconştientului,
adică produselor
activităţii imaginative
inconştiente care atinge
conştiinţa. Cali
tatea imaginii este arhaică
atunci cînd are
incontestabile paralele
mitologice.10 Arhaice sînt
asociaţiile analogice ale
fanteziei in
conştiente, de asem enea
sim bolism ul ei (v.Simbol).
Arhaică
este relaţia de identitate
cu obiectul (v.Identitate),
apoi acea
„participation mystique” (v. mai
jos). Arhaic este concretismul
gîndirii şi al simţirii.
Arhaisme sînt totodată
constrîngerea şi in
capacitatea de a se domina
(abandonare de sine). Arhaism
este
contopirea funcţiilor
psihologice (v.
Diferenţiere),de exemplu,
gîndire şi simţire, simţire şi
senzaţie, simţire şi intuiţie,
de ase
menea contopirea părţilor
unei funcţii(audition
colore’e),ambi-
tendinţă şi ambivalenţă
(Bleuler), adică fuziunea cu
ceea ce este
contrar, de exem plu,
sentim ent şi sentim ent
opus.
9 Cf. Wundt, Grundziige der
pltysiologischen Psychologie. I,
1902, p. 322. 10 Cf. Jung,
Waiidlungen und Symbole der
Ubido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammelte Werke,
VI].
 155. Arhetip11 v. Imagine. obiectului cu subiectul în ge
nere, şi îi opun disimilarea
756.Asimilare.Asimilarea este
ca identificare a
identificarea unui nou con
subiectului cu ob i ec
ţinut conştient cu materialul
tul şi ca înstrăinare a
subiectiv disponibil 12, situaţie
subiectului faţă de sine
în
însuşi în favoarea
care este subliniată în
obiectului, indiferent dacă e
special asem ănarea noului
vorba de un obiect exterior
conţinut cu
sau de
materialul subiectiv
un obiect „psihologic ”, de
disponibil, uneori în
pildă o idee.
defavoarea calităţii au
758. Atitudine.Acest
tonome a noului conţinut. 13
concept reprezintă o
Asimilarea este de fapt un proces
cucerire relativ
de apercepţie (v.Apercepţie)
nouă în psihologie. El a
care se deosebeşte la sim pla
fost introdus de Miiller şi
aper
Schum ann15.
cepţie prin elem entul de
în vreme ce Kulpe16 defineşte
identificare cu materialul
atitudinea ca o
subiectiv. în
predispoziţie a
acest sens Wundt afirm ă:
centrilor senzoriali sau
„Acest mod de form are
motori pentru o anume
(respectiv asi
excitaţie sau pen-
milarea) se manifestă în mod
11Structura arhetipală s-a
special în procesul de
aflat dintotdeauna în
reprezenta
centrul cercetărilor lui
re, atunci cînd elementele
Jung. Versiunea
asimilatoare apar prin reproducere,
definitivă a noţiunii a
iar cele asimilate printr-o impresie
fost însă elaborată în
senzorială nemijlocită. Ele
timp. Cf. Jung,
mentele unor imagini-amintiri sînt
Die Beziehungen iwischen
transferate cumva în obiectul
dem leii und dem
exterior, în aşa fel încît în
Unbewufiten. Von den
cazul în care obiectul şi
Wurzeln
elementele
des Bewufitseins ş. a.
reproduse se deosebesc
12Wundt, Logik, 1, 1906, p. 20.
considerabil, percepţia
13Cf. Lipps, Leiţfaden der
senzorială înre
Psychologie, ediţia a Ii-
gistrată apare ca o iluzie
a, 1906, p. 104.
care ne induce în eroare în
14Wundt, Grundzuge der
legătură cu
physiotogischen Psychologie,
natura reală a lucrurilor. ”14
III, 1903, p. 529.
757.în ce m ă priveşte, utilizez
15Pflugers „Archiv”, voi. 45, p.
term enul într-un sens
37.
ceva
16Grundrifi der Psychologie,
mai larg, anume ca identificare a
1893, p. 44.
448 TIPURILE 449
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

tru un impuls permanent, Ebbinghaus17 o importanţă pentru acţiunea se-

concepe în sens larg, ca lectivă a atitudinii, deoarece
deprindere de a introduce selecţia pe care o face atitudinea
obişnuitul în prestaţia individuală este dată aprioric şi de altfel ea se
care se abate de la obişnuit. Felul produce automat. Distincţia între
în care utilizăm noi termenul conştient şi inconştient este însă
derivă din accepţia pe care i-o necesară, deoarece există adesea
acordă Ebbinghaus. Atitudinea două atitudini, una conştientă şi
este pentru noi o dispoziţie a alta inconştientă. Ceea ce
psihicului de a acţiona sau înseamnă că conştiinţa are
reacţiona într-o anumită direcţie. pregătite alte conţinuturi decît in-
Denumind acel fenomen conştientul. Deosebit de limpede
particular, respectiv faptul că apare atitudinea duală în nevroză.
anumiţi stimuli acţionează uneori
17 Grundzuge der Psychologie, 1,
puternic, alteori slab, alteori nu
1905, pp. 681 ş. urm.
acţionează deloc, conceptul de
atitudine este foarte important în
special pentru psihologia
fenomenelor sufleteşti complexe.
A fi orientat atitudinal înseamnă: a
fi pregătit pentru ceva anume,
chiar dacă acest ceva anume nu
este conştientizat, căci a fi
orientat atitudinal echivalează cu
a avea o direcţie apriorică spre
ceva precis, indiferent dacă acesta
este sau nu reprezentat. Disponibilitatea,
care pentru mine este tot una cu
atitudinea, constă în faptul că
există o anume constelaţie
subiectivă, o anume combinaţie
de factori psihici sau de conţi-
nuturi care fie determină
acţiunea într-o direcţie sau alta,
fie concep într-un fel sau altul un
stimul exterior. Fără atitudine, nu
este posibilă apercepţia (v. mai
sus) activă. Atitudinea arc
întotdeauna un punct de orientare
care poate fi conştient sau in-
conştient, căci o combinaţie deja
pregătită de conţinuturi va sub-
linia în actul de apercepţie a unui
nou conţinut acele calităţi sau
momente care apar ca ţinînd de
conţinutul subiectiv. Are loc
atunci o selecţie sau o judecată
care exclude elementele nepo-
trivite. De ceea ce este potrivit
sau nepotrivit decide combinaţia
sau constelaţia gata pregătite.
Caracterul conştient sau inconşti-
ent al obiectivului nu are nici o
759.Conceptul de atitudine este
întrucîtva înrudit cu acela de
apercepţie al lui Wundt, cu
deosebire că acesta din urmă
închide
în sine procesul relaţiei dintre
conţinutul disponibil şi
conţinutul
nou, de aperceput, în timp
ce conceptul de atitudine se
referă
exclusiv la conţinutul
subiectiv disponibil.
Apercepţia este cum
va podul care uneşte
conţinutul deja existent şi
disponibil cu
conţinutul nou, în vreme ce
atitudinea este contrafortul
podului
de pe un mal al apei, iar
conţinutul nou, contrafortul
de pe ce
lălalt mal. Atitudinea
semnifică o aşteptare, iar
aşteptarea acţio
nează întotdeauna selectiv şi
orientativ. Un conţinut
puternic ac
centuat, situat în orizontul
conştiinţei, alcătuieşte
(uneori
împreună cu alte
conţinuturi) o anume
constelaţie, echivalentă
cu o anume atitudine, căci
un astfel de conţinut al
conştiinţei
favorizează percepţia şi
apercepţia asemănătorului şi
inhibă per
cepţia şi apercepţia
neasemănătorului. El îşi
produce astfel ati
tudinea care îi corespunde.
Acest fenomen automat este
o cauză
esenţială a unilateralităţii
orientării conştiente. Ceea
ce ar duce
la o pierdere deplină a
echilibrului dacă în psihic nu
ar exista o
funcţie autoreglatoare,
compensatoare (v. mai sus) care
corec
tează atitudinea conştientă.
în acest sens, dualitatea
atitudinii
este un fenomen normal care
se manifestă supărător
numai atunci
cînd unilateralitatea
conştientă este excesivă.
Atitudinea ca
atenţie curentă poate să nu
fie decît un fenomen parţial,
relativ
neimportant sau şi un
principiu general care
determină întreg
psihicul. Dispoziţia, influenţa
mediului, a educaţiei,
experienţa
generală de viaţă sau
convingerile pot crea de
obicei o conste
laţie de conţinuturi care
determină, la rîndul ei,
continuu şi pînă
în cele mai mici detalii, o
anumită atitudine. Cineva
care resimte
deosebit de profund
caracterul neplăcut al vieţii
va avea, în mod
firesc, o atitudine care
aşteaptă permanent ceva
neplăcut. Aceas
tă atitudine excesiv
conştientă este compensată
de o atitudine
inconştientă orientată către
plăcere. Cel reprimat se
aşteaptă
întotdeauna la reprimare, el
o alege în cursul
experienţelor sale,
o adulmecă în tot locul;
atitudinea lui inconştientă
vizează de
aceea putere şi
superioritate.
760.întreaga psihologie a
individului este în chiar liniile
ei
mari diferit orientată în
funcţie de atitudinea
habituală. Cu toate
450 sau dimpotrivă o poate supune
TIPURILE PSIHOLOGICE pe aceasta. Gîndirea înăbuşă
că legile psihologice generale tot restul sau simţirea absoarbe
sînt valabile pentru toţi, ele nu gîndirea şi senzaţia; totul
caracterizează niciodată depinde de atitudinea care
individul singular, căci modul domină.
acţiunii lor este complet diferit, 761. De fapt, atitudinea este
în funcţie de atitudinea un fenomen individual care se
generală. Aceasta este refuză modului de
întotdeauna rezultatul tuturor examinare ştiinţific. în
factorilor capabili să influenţeze practică se pot distinge
substanţial psihicul, deci al anumite tipuri de
dispoziţiei înnăscute, al edu- atitudine, în măsura în
caţiei, al influenţelor mediului, care se pot distinge şi
al experienţelor de viaţă, al anumite funcţii psihice.
opiniilor şi convingerilor De regulă, dacă o funcţie
dobîndite prin diferenţiere (v. ajunge să predomine,
mai jos), al reprezentărilor atunci apare şi o atitudine
colective etc. Dacă nu ar fi tipică. Fiecare funcţie
importanţa absolut diferenţiată provoacă o
fundamentală a atitudinii, constelaţie de conţinuturi
existenţa unei psihologii indi- care determină o
viduale ar fi exclusă. Atitudinea atitudine
generală produce însă deplasări corespunzătoare.
atît de mari de energie şi Intelectualul, afectivul,
schimbări în raporturile senzitivul au, fiecare, o
reciproce dintre diferitele atitudine tipică. în afară
funcţii, încît de aici rezultă de aceste tipuri de atitu-
afecte globale care pun adesea
sub semn de întrebare
valabilitatea legilor psihologice
generale. Deşi, de pildă,
exercitarea în anumită măsură
a funcţiei sexuale trece din
motive fiziologice şi psihologice
drept indispensabilă, există
totuşi indivizi care se pot
dispensa aproape complet de
ea, fără a manifesta din acest
motiv simptome patologice sau
limitări evidente ale capacităţii
lor de realizare; în schimb, în
alte cazuri, tulburări mărunte
în acest domeniu pot avea
consecinţe grave. Cît de
enorme sînt diferenţele
individuale se vede poate cel
mai bine în problema plăcerii şi
a neplăcerii. Aici eşuează, ca
să spun aşa, toate regulile.
Există oare ceva care să nu
stîrnească omului, după caz, fie
plăcere, fie neplăcere? Orice
instinct se poate subordona
altuia, orice funcţie se poate
subordona alteia, dîndu-i ascultare.
Instinctul eului sau instinctul puterii se
poate pune în slujba sexualităţii
 DEFINIŢII 451
dine pur psihologică, al căror
număr s-ar putea înmulţi, există
şi tipuri sociale, anume acelea
care poartă pecetea unei repre
zentări colective. Ele sînt
caracterizate de diferite „isme
Aceste atitudini determinate colectiv sint
oricum foarte importante,în unele
cazuri chiar superioare ca
însemnătate atitudinilor individuale.
762.Colectiv. Numesc colective
toate acele conţinuturi psi
hice care particularizează
nu un individ, ci mai mulţi
indivizi
concomitent, prin urmare o
societate, un popor sau chiar
întrea
ga umanitate. Astfel de
conţinuturi sînt cele descrise de
Levy-
Bruhl18 sub numele de
„reprezentări colective
mistice” (repre-
sentations collectives),
proprii primitivilor, ca şi
noţiunile
generale de drept, stat,
religie, ştiinţă etc. Dar nu
numai noţiu
nile şi reprezentările pot fi
denumite colective, ci şi
sentimen
tele. Levy-Bruhl arată că la
primitivi, reprezentările
colective
exprimă concomitent şi
sentimente colective. în
virtutea acestei
valori afective colective,
el califică „reprezentările
colective”
drept „mystiques”, de oarece
reprezentările nu sint doar
intelec
tuale ci şi emoţionale. 19 La
cei civilizaţi, anumite
noţiuni colec
tive, precum ideea
colectivă de Dumnezeu, de
drept sau de pa
trie, se leagă de
sentimente colective de
acelaşi ordin. Caracterul
colectiv este propriu nu
doar diferitelor elemente
sau conţinuturi
psihice, ci şi unorîntregi
Juneţii (v. mai jos). Aşa, de
pildă, gîn
direa ca funcţie totală
-
poate asuma caracter
colectiv în măsura
”.
în care este o gîndire
general valabilă, de
exemplu, corespunde
legilor logicii. Tot astfel,
simţirea ca funcţie totală
poate fi co
lectivă în măsura în care se
identifică cu simţirea
generală, cu
alte cuvinte corespunde
aşteptărilor generale, de
pildă conştiin
ţei morale generale etc. Tot
a,stfel, este colectivă acea
senzaţie
sau acea categorie de
senzaţii şi acea intuiţie care
concomitent
sînt proprii unui grup mai
mare de oameni. Contrariul
caracte
rului colectiv este celindividual
(v. mai jos).
763.Compensareînseamnă
echilibrare sau înlocuire.
Noţiu
nea a fost, de fapt,
introdusă de A. Adler 20 în
psihologia nevro-
18Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28
ş. urm.
19Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28
ş. urm.
20Adler, Ober den nervosen
Charakter, 1912.
452 echilibrare funcţională,
TIPURILE PSIHOLOGICE generală, o autoreglare a
zelor21. El înţelege prin întregului aparat psihic.23 După
compensare echilibrare părerea mea, activitatea
funcţională a sentimentului de inconştientului24 (v. mai
inferioritate printr-un sistem jos) compensează şi
psihologic compensator, exclusivismul atitudinii
comparabil dezvoltării generale datorat funcţiei
compensatoare a organelor în conştiente. Conştiinţa
cazul insuficienţei organice. este comparată adesea
Adler afirmă: „O dată cu de psihologi cu ochiul; se
desprinderea de organismul vorbeşte de un cîmp de
matern, aceste organe şi vedere, de un punct de
sisteme de organe insuficiente vedere al conştiinţei. Prin
intră în luptă cu lumea această comparaţie este
exterioară, luptă care izbuc- caracterizată perfect
neşte inevitabil şi cu o violenţă esenţa funcţiei conştiin-
mai mare decît în cazul unui 21Aluzii la teoria
aparat dezvoltat normal. [...] compensaţiei şi la Gross,
Totuşi caracterul foetal care se inspiră de la
sporeşte totodată compensarea Anton.
şi supracompensarea, 22Adler, Studie uber
potenţează capacitatea de Minderwertigkeit von Organe»,
adaptare la obstacolele 1907, p. 73.
obişnuite şi neobişnuite şi asi- 23Adler, Ober den nervosen
gură constituirea de forme noi, Charakter, p. 14.
superioare şi de randamente 24Jung, Ober die Bedeutung des
noi, mai înalte”22. Sentimentul Unbewufiten in der
de inferioritate al nevroticului Psychopathologie
(GesommeUe Werke, III).
care, după Adler, corespunde
etiologic unei insuficienţe
organice, prilejuieşte o
„construcţie auxiliară”,
respectiv o compensare care
constă în producerea unei
ficţiuni destinate să echilibreze
insuficienţa. Ficţiunea sau „linia
fictivă de conduită” este un sistem
psihologic care încearcă să
transforme inferioritatea în
superioritate. Importantă în
această concepţie este
existenţa indenega-bilă practic
a unei funcţii compensatoare în
domeniul proceselor
psihologice. Ea corespunde unei
funcţii asemănătoare în dome-
niul fiziologiei, respectiv
autodirecţionării sau
autoreglării organismului.
764. în vreme ce Adler
limitează noţiunea de
compensare la
echilibrarea sentimentului
de inferioritate, eu îi
atribui un sens general,
înţelegînd prin ea o
 DEFINIŢII 453 acţionează reglînd
inconştient activitatea
ţei; doar puţine sînt conţinuturile
conştientă. în nevroză,
care pot să atingă gradul cel mai
inconştientul se află într-un
înalt de conştiinţă şi doar un
contrast atît de puternic cu
număr limitat de conţinuturi se
conştiin
poate menţine în cîmpul
ţa, încît com pensaţia este
conştiinţei. Activitatea acesteia
tulburată. De aici faptul
este selectivă.Selecţia pretinde
că terapia
direcţie. Direcţia însă pretinde
analitică urmăreşte o
excluderea a tot ceea ce este
conştientizare a
neadecvat.De unde o anume unilatera -
conţinuturilor inconştien
litate a orientării conştiinţei.
te, spre a restabili astfel
Conţinuturile inhibate şi excluse
compensarea.
de la direcţia aleasă cad m ai
766.Complexul puterii.Prin
întîi în inconştient, dar
com plexul puterii
constituie, în virtutea existenţei
înţeleg între
lor afective, o contrapondere la
gul complex al
orientarea conştientă, care
reprezentărilor şi
sporeşte o dată cu creşterea
aspiraţiilor care tind să
unilateralităţii con ş tiente şi duce
aşeze
în cele din urmă la o tensiune
eul deasupra oricăror
perceptibilă. Aceas tă tensiune
alte influenţe,
echivalează cu o anume frînare a
supraordonîndu-1
activităţii conştien te, care poate
acestora,
fi totuşi anulată printr-un efort
indiferent dacă ele vin
conştient sporit.Dar cu timpul,
din partea oamenilor şi a
tensiunea creşte în asem enea
împrejurărilor
măsură încît con ţ inuturile
sau izvorăsc din propriile
inconştiente frînate intră în
instincte, sentimente sau
conştiinţă, şi anume prin vise şi
gînduri su
im agini spontane. Cu cît
biective.
unilateralitatea atitudinii con -
ştiente este mai mare, cu atît i
se opun mai vehement conţinu -
turile de provenienţă
inconştientă, în aşa fel încît se
poate vorbide un contrast
efectiv între conştiinţă şi
inconştient. în acest caz
compensarea apare sub forma
unei funcţii contrastante. Este
vorba aici de un caz extrem . De
regulă, com pensarea prin -in
conştient nu contrastează cu
orientarea conştientă, ci o echili -
brează sau o completează pe
aceasta. Inconştientul, de pildă,
oferă în vis toate conţinuturile
constelate de situaţia
conştientă, dar frînate de
selecţia conştientă şi a căror
cunoaştere ar fi in d ispensabilă
conştientului în vederea unei
depline adaptări.
765.în stare norm ală
com pensarea este
inconştientă, adică
454 TIPURILE
PSIHOL
OGICE
767.Concretism.Prin noţiunea de
concretism înţeleg o anu
me particularitate degîndire şi
simţire, opusă abstracţiunii.
Con
cret înseam nă de fapt
„crescut îm preună ”. O
noţiune concret
gîndită este aceea pe care ne-
o reprezentăm ca fiind
concrescută
sau contopită cu alte noţiuni.
O asem enea noţiune nu este
nici
abstractă, nici distinctă, nici
gîndită în sine, ci raportată la
ceva
cu care secontopeşte.
Nediferenţiată, noţiunea este
îm plîntată
încă în materialul intuitiv
mediat senzorial. Gîndirea
concretistă
se mişcă printre noţiuni şi
intuiţii exclusiv concrete şi se
rapor
tează perm anent la
senzorialitate. Tot astfel, şi
simţirea concre
tistă este întotdeauna
dependentă senzorial.
768.Gîndirea şi simţirea primitivă
sînt exclusiv concretiste,
raportate întotdeauna la
senzorialitate. Gîndul
primitivului nu
are autonomie distinctă, ci se
lipeşte de fenom enul
material. El
se ridică cel mult pînă la
treapta analogiei. Tot astfel,
simţirea
primitivă este perm anent
raportată la fenom enul
material. Gîn
direa şi simţirea se sprijină
pe senzaţie şi se disting
foarte puţin
de ea. Concretismul este de aceea un
arhaism (v. mai sus). In
fluenţa magică a fetişului nu
este trăită ca o stare de
afectivitate
455
DEFI
NIŢII
subiectivă, ci este resim ţită
ca acţiune magică. Acesta
este con
cretismul sentimentului.
Primitivul nu îşi dă seama că
ideea lui
de Dum nezeu este un
conţinut subiectiv, ci crede
că arborele
sacru este sălaşul lui
Dum nezeu, ba chiar
Dum nezeu însuşi.
Acesta este concretismul gîndirii. La
insul civilizat, concretis
m ul gîndirii stă, de pildă, în
incapacitatea de a gîndi
altceva
dccît fapte nem ijlocite
senzorial, de evidenţă
im ediată, sau în
incapacitatea de a distinge
simţirea subiectivă de obiectul
sen
zorial dat al sim ţirii.
769.Concretismul este o noţiune
care cade sub incidenţa ace
leia mai generale de „participation
mystique” (v. mai jos). După
cum participarea mistică
reprezintă o contopire a
individului cu
obiectele exterioare, tot astfel
concretismul reprezintă
contopi
rea gîndirii şi simţirii cu
senzaţia. Concretismul face
ca obiectul
gîndirii şi al sim ţirii să fie
întotdeauna şi obiect al
senzaţiei.
Această contopire împiedică o
diferenţiere a gîndirii şi simţirii,
m enţinînd ferm am bele
funcţii în sfera senzaţiei,
adică în sfera
raportării senzoriale, ceea ce
face ca ele să nu poată
atinge ni-
velul unor funcţii pure, ci să rămînă faptului pur, la fel ca în cazul
subordonate senzaţiei. Apa re astfel o primiti
predominare a factorului senzaţie în v u lu i. U n b u n exem p lu în
orientarea psiho l ogică, (în legătură a cest sen s îl oferă
cu importanţa factorului senzaţie v. con cretism u l
Senzaţie şi Tip). simţirii lui Nietzsche şi
supraaprecierea derivată de
770.Dezavantajul concretism ului
aici a dietei,
stă în ataşarea funcţiei de
chott
un altul, materialismul lui Moles
senzaţie. Senzaţia fiind
(„Omul este ceea ce mă-
percepţia stimulilor fiziologici,
nîncă”). Un exem plu de
concre
supraevaluare superstiţioasă
tismul fie menţine ferm funcţia
a faptelor
în sfera senzorială, fie o reduce
îl constituie ipostazierea
mereu la ea. Rezultă în felul
noţiunii de energie în
acesta o ataşare a funcţiilor
m onism ul lui
psiho
Ostwald.
logice de senzaţie care
771.Constructiv.Utilizez noţiunea
împiedică autonomia psihică a
într-o accepţie sinonimă
individu
cu sintetic,cumva pentru a o
lui favorizînd faptele date
explica pe aceasta din urmă.
senzorial. Această orientare
Con
este fi
structiv înseamnă „zidind ”.
reşte preţioasă în ce priveşte
Folosesc „constructiv”şi „sintetic”
recunoaşterea faptelor, nu şi în
pentru a desemna o metodă
ce
opusă celei rcductive. Metoda
priveşte interpretarealor şi a
con
raportului lor cu individul.
structivă are în vedere
Con
prelucrarea produselor
cretism ul face să predom ine
inconştiente (vise,
sem nificaţia faptelor; el
fantezii). Ea porneşte de la
reprim ă
produsul inconştient ca de la
astfel individualitatea şi
o ex
libertatea acesteia în favoarea
presie simbolică(v. mai jos)
procesu
care reprezintă, anticipînd,
lui obiectiv. Deoarece însă
un frag
individul nu este determinat
ment de dezvoltare
doar de
psihologică.25 Maeder
stimuli fiziologici, ci şi de
vorbeşte în acest sens
factori care eventual se opun
de o adevăratăfuncţie
faptelor
prospectivăa inconştientului,
exterioare, concretismul are
care anti-
drept efect o proiecţie a
25 Un exemplu detaliat în
acestor fac
acest sens îl oferă Jung în: Zur
tori interni asupra faptelor exterioare,
Psychologie und genanmer
iar prin aceasta, o supra
occulter Phănomene
evaluare superstiţioasă a
(Gesammelte Werke, 1).
456 TIPURILE 457
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

cipează aproape în joacă atitudinea subiectivă în care

dezvoltarea psihologică viitoare.26 obiectul este mai întîi doar un semn al
Şi Adler recunoaşte existenţa unei tendinţelor subiectului.
funcţii anticipative a inconştien-
26Maeder, Ober das Traumproblem. în
tului.27 Sigur este faptul că
„Jahrbuch fur psychoanalytische
produsul inconştientului nu
und psychopathologische
trebuie considerat în chip unilateral ca
Forschungen”, voi. V, p. 647.
ceva împlinit, ca încheiat, altminteri ar
27Adler, Ober den nervosen Charakter.
trebui să i se nege orice
28Freud, Traumdeutung.
semnificaţie adecvată scopului.
29Vorbind despre semnificaţia
Freud însuşi atribuie visului un rol
anagogică, Silberer se
teleologic, cel puţin de „păzitor al
exprimă într-un
somnului”28, în vreme ce funcţia
mod asemănător. Ci. Probleme
prospectivă este limitată de el
der Mystik und ihrer Symbolik,
mai cu seamă la „dorinţe”. 1914, pp. 149
Caracterul teleologic al tendinţelor ş. urm.
inconştiente nu poate fi, prin
30Jung, Ober die Psychologie des
analogie cu alte funcţii psihologice Unbewuflten, pp. 145 ş. urm.
sau fiziologice, negat a priori. Noi (Gesam-
considerăm de aceea că produsul melte Werke, VII).
inconştientului este o expresie
orientată către un ţel sau scop,
pe care îl caracterizează în limbaj
simbolic.29 772. Corespunzător cu
această concepţie, metoda
constructivă de interpretare nu se
ocupă de sursele sau materialele
originare ce le stau la baza
produsului inconştient, ci
încearcă să confere produsului
simbolic o expresie generală şi
inteligibilă.30 Ideile apărute spontan
în minte în legătură cu produsul
inconştient sînt prin urmare
examinate din unghiul ţelului şi nu
din acela al provenienţei lor. Ele
sînt examinate din punct de
vedere a ceea ce se face sau nu
se face în viitor, ţinîndu-se cu
grijă seama de raportul lor cu
starea conştiinţei, căci potrivit
interpretării compensatoare a
inconştientului, activitatea
acestuia are o semnificaţie în
principal de echilibrare sau de
completare a stării de conştiinţă.
Deoarece este vorba de o
orientare anticipativă, relaţia
reală cu obiectul e mult mai puţin
importantă decît în cazul
procedeului reductiv, care se
ocupă de relaţiile efective cu
obiectul. E vorba mai degrabă de
Metoda constructivă încearcă deci la cazul individual înapoi la
să stabilească sensulprodusului atitudini sau fapte fundamentale
inconştient faţă de atitudinea ge
viitoare a subiectului. Deoa r ece, nerale. Metoda
de regulă, inconştientul nu este constructivă poate fi
capabil să producă decîtexpresii aplicată direct de subiect
simbolice, metoda constructivă la materialele sale
slujeşte la clarificareasensului subiective. în acest din
exprimat simbolic, încît situează urmă caz, ea este o
corect orientarea con ş tientă; în metodă intuitivă, utilizată
felul acesta ea procură subiectului la elaborarea sensului
acordul cu inconştientul, de care general al unui
el are nevoie ca să poată acţiona. produs inconştient.
Această elaborare se face
773.Nici o metodă de interpretare
prin înlănţuirea
psihologică nu se sprijină
asociativă (deci nu activ
numai pe materialul asociativ al
aperceptivă, v. mai jos) de
subiectului analizat; metoda
materiale
constructivă utilizează şi ea
care îmbogăţesc şi
anumite materiale
adîncesc în asemenea
comparative. După
măsură expresia sim
cum interpretarea reductivă
bolică a inconştientului (de
se foloseşte de reprezentări
exemplu, visul), încît ea
compa
atinge acea
rative din domeniul biologiei,
limpezime care face
al fiziologiei, al folclorului, al
posibilă înţelegerea
li
conştientă. îmbogăţită
teraturii etc, tot astfel şi
astfel, expresia simbolică
interpretarea constructivăa
ajunge să fie întreţesută,
probleme
şi deci asi
lor gîndirii se raportează la
milată, în corelaţii mai
paralele din domeniul
generale.
filozofiei, iar
775. Conştiinţă. Prin
cea a problemelor intuiţiei la
conştiinţă înţeleg
paralele din domeniul
punerea în relaţie a
mitologic şi
conţinuturilor psihice
din acela al istoriei religiilor.
cu eul (v. Eu); există
774.Metoda constructivă este
conştiinţă în măsura
în chip necesar
în care ea este
individualistă,
percepută ca atare de
căci o atitudine viitoare
eu.31 Relaţiile cu eul, în
se dezvoltă doar cu
măsura în care nu sînt
pornire de la indi
percepute de acesta, sînt
vid, în schimb, metoda
inconştiente
reductivă estecolectivă,
căci ea duce de 31 Natorp, Einleitung in die Psychologie, p.
11. Tot astfel Lipps, Leitfader, der
Psyclwlogie, 1906, p. 3.
458 TIPURILE 459
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

(v. mai jos). Conştiinţa este caracteristice în utilizarea

funcţia sau activitatea32 care între- funcţiei nediferenţiate. Şi
ţine relaţia conţinuturilor psihice părţile acesteia fuzionează
cu eul. Conştiinţa nu se identifică între ele, de pildă, o
cu psihicul, căci acesta reprezintă capacitate senzorială
totalitatea conţinuturilor psihice, nediferenţiată este afectată
care nu sînt toate obligatoriu de faptul că diferitele sfere
legate direct de eu, adică nu sînt senzoriale se amestecă (au-
raportate la eu astfel încît să le dition colore’e), o simţire
revină calitatea de conştiinţă. nediferenţiată este afectată
Există o atitudine de complexe de amestecul de ură şi
psihice care nu toate sînt legate în mod iubire. în măsura în care o
necesar de eu.33 funcţie este în întregime sau
în mare măsură
776. Diferenţiere
inconştientă, ea nu este
înseamnă dezvoltarea
diferenţiată, ci păr-
deosebirilor, izolarea părţilor
32Cf. Riehl, în Zur Einfiihrung in die
din întregul de care
Philosophie, p. 161, care concepe
aparţine. Utilizez în această
conştiinţa tot ca
lucrare noţiunea de
„activitate”, ca „proces”.
diferenţiere în principal în
33Jung, Ober die Psychologie der
legătură cu funcţiile psi-
Dementia praecox (Gesammelte
hologice. Atîta timp cît o
Werke, III).
funcţie este în asemenea
34Bleuler, Die negative
măsură contopită cu o altă
Suggestibilităt în
funcţie sau cu mai multe, de
„Psychiatrisch-Neurologische
pildă gîndirea cu simţirea
Wochenschrift”, 1904. Zur Theorie
sau simţirea cu senzaţia etc,
des schizophrenen Negativismus în
încît nu se poate manifesta
„Psy
izolat, ea are o condiţie chiatrisch-Neurologische
arhaică (v. mai sus), nu Wochenschrift”, 1910. Lehrbuch
este diferenţiată, adică nu der Psychiatrie,
este separată de întreg ca 1916, pp. 92, 285.
parte şi nu există ca atare.
0 gîndire nediferenţiată
este incapabilă să
gîndească independent de
alte funcţii, adică în ea se
amestecă fără încetare
senzaţii, sentimente sau
intuiţii; o simţire
nediferenţiată se amestecă,
de pildă, cu senzaţii şi
fantezii, precum
sexualizarea (Freud) simţirii
şi a gîndirii în nevroză. De
regulă, funcţia ne-
diferenţiată este
caracterizată şi de faptul că
posedă ambivalenţă şi
atnbitendinţă34, cu alte
cuvinte, fiecare poziţie este
însoţită vizibil de propria sa
negaţie, de unde inhibiţiile
 ţile ei se amestecă atît între ceea ce a dorm it se
ele, cît şi cu alte funcţii. trezeşte, fluxul
Diferenţierea constă în zăm islirii şi al pieirii nu
izolarea unei funcţii de alte se
funcţii şi în izolareadiferitelor opreşte niciodată. ”36
ei elemente unele faţă de „Căci zidire şi nimicire,
altele. Fără diferenţ iere, dir ecţia nimicire şi zidir e
este im posibilă, căci direcţia constituie norma care
unei funcţii, respectiv con - îmbrăţişează toate
diţia orientării ei se bazează sferele vieţii naturii, pe
pe separarea şi excluderea a cele m ai m ici, ca şi pe
ceea ce îi este impropriu. cele m ai m ari.
Prin contopirea cu ceea ce e C osm osul însuşi, după
impropriu, orientarea devine cum a ieşit din focul
imposibilă; doar o funcţie primordial, tot astfel se
diferenţiată se do v edeşte a fi va reîntoarce în el
capabilă de orientare. — un proces dublu care
se desfăşoară şi se va
777.Disimilare, v. Asimilare.
desfăşura necon
778.Emoţie, v. Afect.
tenit la răstimpuri
779.Empatie.Empatia este o
măsurabile, chiar dacă
introiecţie(v. mai jos) a obiec
uriaşe.”37 Aceasta este
tului. Pentru descrierea
enantiodromia lui
m ai am ănunţită a noţiunii,
Heraclit, potrivit
v. capitolul
interpreţilor săi avizaţi.
VII (v. şi Proiecţie).
Ne
780.Enantiodromie.
num ărate fragm ente
Enantiodrom ie
din Heraclit o exprim ă.
înseam nă „a alerga în
Astfel: „Şi natura
sens contrar”. Prin această
tinde către ceea ce
noţiune, filozofia lui
este antagonic; de aici,
Heraclit35 de
iar nu din ceea ce
semnează jocul
este identic, izvorăşte
contrariilor la nivelul
arm onia ei” .
devenirii, anume
781.„Odată născuţi, ei se
concep
hotărăsc să trăiască şi
ţia după care tot ceea
astfel să în
ce există trece în
dure moartea.”
contrariul său. „Viul
35Stobaeus,E kL,I, 60: citix*pti*«iv
st
moare iar ceea ce a
X i> y o v in tn ţ
murit învie, ceea ce e
36Zeller, Die Philosophie der
tînăr îm bătrîneşte şi
Grieclten, I, 1856, p. 456.
ceea ce a îm bătrînit
37Gompera, Griechische
întinereşte, ceea ce
Denker, I, 1911, p. 53.
veghează adoarm e iar
460 TIPURILE PSIHOLOGICE enantiodromie îl
oferă psihologia
782.„Pentru suflete, a deveni
lui Pavel şi con
apă înseamnă moarte,
vertirea lui la
pentru
creştinism; tot
apă a deveni pămînt
astfel, istoria
înseamnă moarte. Pămîntul
convertirii lui Ray-
se face apă, apa
mundus Lullius,
— suflet.”
identificarea cu Cristos
783.„Schimbul se face
a lui Nietzsche bolnav,
alternativ, al întregului cu
zeificarea de către
focul, al
acelaşi a lui
focului cu întregul, după
Wagner şi mai
cum al aurului cu marfa,
tîrziu adversitatea
al mărfii cu
faţă de el,
aurul.”
transformarea lui
784.Aplicîndu-şi principiul
Swedenborg din
psihologic, Heraclit
savant în vizionar
spune: „Efe-
etc.
sieni, să nu vă
786. Eu. Prin „eu” înţeleg un
lipsească niciodată
complex de reprezentări care
bogăţia, pentru ca
constituie centrul cîmpului
depravarea
conştiinţei mele şi care îmi pare a
voastră să apară la
poseda un grad înalt de
lumina zilei.”38
continuitate şi de identitate cu
785.Prin
el însuşi. Vorbesc de aceea de
enantiodromie
„complexul eului”39. Acesta este atît
înţeleg
conţinut al conştiinţei, cît şi
manifestarea
condiţie a conştiinţei (v. mai
opusului incon
sus), căci sînt conştient de un
ştient, anume în
element psihic anume doar dacă
desfăşurare
el se raportează la complexul
temporală. Acest
eului. în măsura în care eul nu
fenomen caracte
este decît centrul cîmpului
ristic are loc
conştiinţei mele, el nu este
aproape
identic cu totalitateapsihicului
pretutindeni
meu, ci doar un complex printre altele.
acolo unde viaţa
Deosebesc deaceea între eu şi sine, în
conştientă
măsura în care eul nu este decît
este dominată de
subiectul conştiinţei mele, iar
o tendinţă
şinele, subiectul întreg u lui meu
unilaterală
psi-
extremă, în aşa
fel încît 38Diels, Die Fragmente der
în timp se dezvoltă Vorsokratiker, I, 1912, pp. 79,
o contrapoziţie 82.
inconştientă, la fel 39Jung, Ober die Psychologie der
de puter Dementia praecox, p. 45
nică, ce se (Gesammelte
manifestă mai întîi Werke, III).
prin inhibiţia
randamentului
con
ştient, mai apoi
prin întreruperea
direcţiei
conştiente. Un
bun
exemplu de
 461 determinat, chiar dacă nu
DEFINIŢII exclusiv, de obiect. Se
poate vorbi de
hic, deci şi al celui inconştient. în
o extraversie activă,
acest sens, şinele ar fi o mări me
atunci cînd ea este
ideală care înţelege eul în el
intenţionată de subiect,
însuşi. Şinele apare în fantezia
şi de o extraversiepasivă,
inconştientă ca personalitate
atunci cînd obiectul o impune cu
supraordonată sau ideală,
for
precum Faust în cazul lui Goethe sau
ţa, adică atrage interesul
Zarathustra în cel al lui Nietzsche.Din
subiectului, eventual împotriva
raţiuni de idealitate, trăsăturile
propriei
arhaice ale sinelui au fost
intenţii a acestuia.
prezentate ca existînd separat
788.O stare de extraversie
de şinele „superior”, precum la
habituală duce la apariţia
Goethe în figura lui Mephisto, în
tipului
Spitteler în figura lui Epime-teu,
extravertit (v. Tip).
în psihologia creştină sub chipul
789.Fantezie. Prin fantezie
diavolului sau al lui An t icrist, la
înţeleg două lucruri diferite,
Nietzsche, Zarathustra îşi
anu
descoperă umbra în „omul el c
me fantasma şi activitatea
mai slut”.
imaginativă.Din textul
787.Extraversie. Extraversia lucrării mele
înseamnă orientarea în rezultă sensul atribuit de
afară a fiecare dată termenului.
Hbidoului (v. mai jos). Prin fantezie
Desemnez prin această în accepţia defantasmă
noţiune o relaţie înţeleg un complex de
evidentă a subiectului cu reprezentări care
obiectul în sensul unei se deosebeşte de alte
deplasări pozi complexe de reprezentări
tive a interesului subiectiv prin aceea că nu
faţă de obiect. Cineva îi corespunde un conţinut
care se află exterior real. Deşi ea se
într-o stare extravertită poate baza
gîndeşte, simte şi iniţial pe rememorarea
acţionează în raport unor imagini legate de
de obiect, şi anume într-un trăiri efective,
mod direct şi limpede conţinutul ei nu
perceptibil, în corespunde unei realităţi
aşa fel încît nu poate exterioare, ci este în
exista nici o îndoială în
legătură cu atitu
dinea sa pozitivă faţă de
obiect. Extraversia este de
aceea într-o
oarecare măsură un
transfer al interesului de la
subiect la obiect.
Dacă extraversia este
intelectuală, atunci
subiectul se gîndeşte
pe sine în obiect; dacă ea
este afectivă, subiectul se
simte pe
sine în obiect. în starea de
extraversie subiectul este
puternic
 4 TIPU
6 RILE
2 PSIH
OLO
GICE
esenţă doar emanarea
activităţii creatoare a spiritului,
o acţiunesau un produs al
com binaţiei unor elem ente
psihice dotate cuenergie. în
m ăsura în care energiei
psihice i se poate im prim o a
direcţie arbitrară, fantezia
poate fi declanşată conştient şi
arbitrar, fie în totalitate, fie
în parte. în prim ul caz, ea nu
este altceva dccît o
com binaţie de elem ente
conştiente. Ceea ce re - conştiente. Fan
prezintă, de fapt, doar un
experiment artificial,
semnificativ din punct de
vedere teoretic. în realitatea
experienţei psihologice de zi
cu zi, fantezia este declanşată
fie de o atitudine intuitivă, de
aşteptare, fie este o irumpere
în conştiinţă a unor conţinuturi
inconştiente.
790. Se poate distinge o fantezie
activă de una pasivă; fan
ocate de
teziile active sînt prov
intuiţie, adică de o atitudine
per
ceptiv orientată către
perceperea conţinuturilor
inconştiente, si
tuaţie în care libidoul ia în
primire toate elementele
izvorîte din
inconştient, conferindu-le,
prin asocierea cu materiale
paralele,
claritate şi relief; fanteziile
pasive apar de la început sub
formă
de im agini, fără o atitudine
intuitivă anterioară sau
simultană a
subiectului cunoscător care
rămîne absolut pasiv. Aceste
fante
zii aparţin „autom atismelor
psihice (Janet). Ele pot,
fireşte, să
apară doar la o disociere
4
6
3
relativă a psihicului, căci
apariţia lor
presupune sustragerea de
sub control conştient a unui
cuantum
substanţial de energie care
investeşte m ateriale
inconştiente.
Astfel, viziunea lui Pavel
presupune că, inconştient, el
era deja
creştin, împrejurare care a
scăpat atitudinii sale
tezia pasivă este declanşată
probabil întotdeauna de un
produs
inconştient, opus conştiinţei,
care acumulează în sine
aproxima
tiv tot atîta energie cîtă
posedă şi atitudinea
conştientă şi care,
în consecinţă, este aptă să
învingă rezistenţa acesteia
din urm ă.
791. Fantezia activă, în
schimb, îşi datorează existenţa
nu doar
unui proces inconştient intens
contrastant ci, în aceeaşi
măsură,
şi înclinării atitudinii conştiente
de a prelua sugestii sau frag
m ente de corelaţii inconştiente,
relativ slab accentuate, şi de a
le conferi, prin asocierea cu
elem ente paralele, o deplină
clari
tate, în cazul fanteziei active e
vorba deci nu neapărat de o
stare
de disociere psihică, ci m ai
degrabă de o participare
pozitivă a
conştiinţei.
”

792.Dacă form a pasivă a
fanteziei poartă nu rareori
pecetea
patologicului sau cel puţin a
anormalului, forma activă
aparţine
adesea celor m ai înalte
activităţi spirituale ale
om ului. Căci în
ea fuzionează, sub forma unui
produs comun şi unificator,
per
sonalitatea conştientă şi
inconştientă a subiectului. O
fantezie
astfel constituită poate fi
expresia supremă a unităţii
unei indi
vidualităţi şi poate chiar să o
producă pe aceasta din urmă,
fiind
tocmai expresia desăvîrşită a
unităţii ei (cf. cu noţiunea de
„dis
poziţie estetică” a lui
Schiller). Fantezia pasivă nu
este, de re
gulă, niciodată expresia unei
individualităţi ajunsă la
unitate,
căci ea presupune, cum am
spus, o puternică disociere
care, la
rîndu-i, nu se poate sprijini decît
pe un antagonism la fel de
puternic între conştient şi
inconştient. Fantezia izvorîtă
dintr-o
astfel de stare prin irumperea
în conştiinţă nu va putea fi
nicio
dată expresia deplină a unei
individualităţi unite, ci va
reprezenta
precum pănitor punctul de
vedere al personalităţii
inconştiente.
Viaţa lui Pavel oferă un bun
exemplu în acest sens:
convertirea
lui la creştinism a corespuns
asum ării punctului de vedere
in
conştient de m ai înainte şi
refulării punctului de vede re
anti
creştin de pînă atunci, acesta
din urmă manifestat apoi în
crizele
sale de isterie. Fantezia pasivă
are întotdeauna nevoie să fie
su
pusă uneicritici conştiente,
altm interi ea pune în valoare
doar
punctul de vedere antagonic
al inconştientului.în schimb,
fan
tezia activă, ca produs pe de-o
parte al unei atitudini
conştiente
neantagonice faţă de
inconştient, pe de altă parte
al unor procese
care se comportă nu
antagonic, ci doar
compensator faţă de con
ştiinţă, nu are nevoie de
astfel de critică, ci doar de
înţelegere.
793.Ca şi în cazul visului (care
nu este altceva decît o fan
tezie pasivă), fantezia are un
sens manifestşi unul latent. Primul
rezultă din intuirea
nemijlocită a im aginii
fanteziei, a enunţului
nemijlocit al com plexului de
reprezentări im aginative.
Sensul
m anifest abia dacă m erită
de cele m ai m ulte ori acest
num e,
deşi în fantezie el este m ult
m ai dezvoltat decît în vis,
ceea ce
decurge probabil din faptul că,
de regulă, fantezia onirică nu
are
nevoie de o energie specială
spre a se putea opune
eficient con
ştiinţei adorm ite, m otiv
pentru care ajung să fie
percepute m ai
puţin tendinţele contrarii şi
m ai m ult cele vag
com pensatoare.
464
TIPURILE PSIHOLOGICE
Fantezia stării de veghe, în
schimb, trebuie să dispună de o
energie considerabilă spre a
putea birui inhibiţia izvorită din
atitudinea conştientă. Opoziţia
inconştientă trebuie să fie
foarte puternică pentru a putea
pătrunde în conştiinţă. Dacă ar
fi constituită doar din aluzii
vagi, greu sesizabile, ea nu ar
putea să atragă atenţia
(libidoul conştient) în
asemenea măsură asupra ei
incit să poată întrerupe
coerenţa conţinuturilor
conştiinţei. Conţinutul
inconştient depinde de o foarte
puternică coerenţă interioară,
care se exprimă tocmai printr-
un sens manifest pronunţat.
794. Sensul manifest are
întotdeauna caracterul unui
proces intuitiv şi concret,
care din pricina irealităţii
sale obiective nu poate
satisface pretenţia
conştiinţei de a fi
înţeleasă. Se va căuta de
aceea o altă semnificaţie
a fanteziei, o interpretare a
acesteia, altfel spus, un
sens latent. Deşi existenţa
unui sens latent al fan-
teziei nu pare pentru
început deloc sigură şi
nimic nu se opune unei
eventuale contestări a ei,
a revendica o înţelegere
satisfăcătoare constituie
un motiv suficient pentru
o cercetare aprofundată.
Această cercetare a
sensului latent poate fi
mai întîi de natură pur
cauzală: ea se poate interesa
de cauzele psihologice ale
apariţiei fanteziei. O
astfel de abordare duce,
pe de o parte, la motivele
îndepărtate care au
prilejuit fantezia, pe de
altă parte, la constatarea
forţelor instinctive
răspunzătoare de apariţia
ei. După cum se ştie,
Freud a exploatat
deosebit de intens aceas-
tă direcţie. Am denumit
un atare mod de
interpretare reductiv.
Justificarea unei concepţii
reductive este de la sine
înţeleasă; după cum
absolut de înţeles este că
pentru anumite tempera-
mente acest mod de
interpretare a faptelor
psihologice este atît de
mulţumitor încît ele
renunţă la orice pretenţie
de a înţelege lucrurile mai
adînc. Dacă cineva
lansează un strigăt de
ajutor, acest fapt este
suficient şi satisfăcător
explicat prin aceea că res-
pectivul se află pe
moment în pericol de
moarte. Dacă cineva
visează mese încărcate şi
dacă se dovedeşte că
înainte de culcare a fost
chinuit de foame, o
asemenea explicaţie a
visului apare ca
satisfăcătoare. Dacă
cineva care îşi reprimă
sexualitatea, de pildă un
sfint din Evul Mediu, are
fantezii sexuale, acest
fapt este satisfăcător
explicat prin reducere la
sexualitatea reprimată.
 DEFINIŢII 465 oarecare nu poate fi
niciodată explicat total prin
795. în schimb este
cauzalitatea lui; el este un
puţin satisfăcătoare
fenomen viu, legat indes-
explicaţia după care
tructibil de continuitatea
viziunea lui Petru se poate
procesului vital, în aşa fel
reduce la faptul că,
încît este, pe de-o parte,
suferind de foame, el a
întotdeauna un ce care a
fost împins de
devenit, pe de alta, un ce în
inconştientul său să
curs de devenire, un ce creator.
consume animale impure
7%. Momentul psihologic are
sau că hrana cu animale
chipul lui Janus: priveşte atît
impure ar însemna în genere
înainte, cît şi înapoi. Fiind în
doar împlinirea unei
devenire, el pregăteşte şi
dorinţe interzise. Tot
viitorul. Altminteri, intenţia,
astfel nu poate satisface
scopul, punerea de ţeluri,
exigenţele noastre
antecalcularea sau premoniţia
încercarea de a reduce,
ar fi tot atîtea imposibilităţi
de pildă, viziunea lui Pavel la
psihologice. A explica, de pildă,
refularea invidiei pe care i-ar fi
o opinie prin faptul că alta a
trezit-o rolul jucat de Cristos
precedat-o este cu totul
pe lîngă compatrioţii săi
insuficient din punct de vedere
şi, consecutiv, la iden-
practic; pentru a o înţelege tre-
tificarea lui cu Cristos.
buie să cunoaştem nu doar
Ambele explicaţii pot
cauza care o dictează, ci şi
avea ceva adevărat în
sensul, scopul şi intenţia ei;
sine, dar ele nu se află în
dacă ştim toate acestea, ne
nici un fel de raport cu
declarăm, de regulă,
psihologia istoriceşte
mulţumiţi. în viaţa curentă
determinată atît a lui
adăugăm fără şovăială şi absolut
Petru, cît şi a lui Pavel.
instinctiv un punct de vedere final
Astfel de interpretări sînt
oricărei explicaţii; nu rareori îl
prea simple şi prea facile.
considerăm pe acesta chiar
Istoria universală nu
decisiv în paguba momen-
poate fi tratată ca o
problemă de fiziologie sau
de cronică personală
scandaloasă. Acest punct
de vedere ar fi prea
limitat. Sîntem de aceea
nevoiţi să ne lărgim
substanţial concepţia de-
spre sensul latent al
fanteziei; mai întîi într-o
privinţă cauzală:
psihologia individului nu
este niciodată explicabilă
exhaustiv prin el însuşi, ci
trebuie să recunoaştem
limpede că ea este de-
terminată, şi este într-un
anume fel determinată,
de împrejurările istorice
corespunzătoare. Ea nu
este doar o problemă
fiziologică, biologică sau
personală, ci şi una de
natură istorică. Şi astfel,
un fapt psihologic
466 TIPURILE 467
PSIHOLOG DEFI
ICE
NITII

tului strict cauzal, probabil din atare ex

pornirea de a recunoaşte momen tul plicaţie a însemnătăţii acestor
creator propriu fiinţei psihice. Dacă stări de fapt îmi pare mai
în experienţa de fiecare zi noi adec
acţionăm astfel, atunci trebuie să vată decît explicaţia care
existe şi o psihologieştiinţifică în reduce totul la m om ente
m ăsură să dea seam a de această personale,
îm prejurare, şianume nu situîndu-se deşi, sub o form ă ori alta, au
exclusiv în planul strict cauzal, preluat din jucat şi ele un rol oarecare,
domeniul ştiinţelor naturii, ci luînd în căci
considerare şi natura nală fi a „preaomenescul”nu lipseşte de
psihicului. nicăieri. Tot astfel,
interpretarea
797.Dacă, în experienţa zilnică,
finalistă a viziunii sfîntului
orientarea finală a conţinu-
Petru, sugerată deFaptele
turilor conştiinţei se află
Aposto
deasupra oricăror îndoieli, nu
lilor, este cu mult mai
există,
satisfăcătoare decît o ipoteză
pînă la proba contrară, nici
de fiziologie
un m otiv să presupunem că
personală.
acesta
798.în concluzie, putem spune că
ar fi cazul şi în ceea ce priveşte
fantezia poate fi înţeleasă
conţinuturile inconştientului.
atît cauzal, cît şi finalist.
Potrivit experienţei mele, nu
Pentru explicaţia cauzală,
avem motive să contestăm
fantezia apa
orien
re ca simptom al unei stări
tarea finală a conţinuturilor
fiziologice sau personale,
inconştiente, dimpotrivă;
produs de
cazurile în
evenim ente anterioare.
care se ajunge la o explicaţie
Pentru explicaţia finalistă, în
satisfăcătoare doar prin
schim b,
adoptarea
fantezia apare ca unsimbol
unui punct de vedere final
care încearcă să carac terizeze
sînt foarte numeroase. Dacă,
sau
de pildă,
să interpreteze cu ajutorul
considerăm viziunea lui Pavel
m aterialelor existente un ţel
în raport cu misiunea lui
anum it
univer
sau mai degrabă o anume linie
sală şi ajungem la concluzia
de dezvoltare psihologică
că el îi persecuta conştient pe
viitoa
creş
re. Deoarece fantezia activă
tini, dar că inconştient
este principala caracteristică
îm brăţişase deja creştinismul,
a ac
că a deve
tivităţii artistice, artistul nu
nit creştin prin faptul că la el
este doar uninterpret,ci şi un
inconştientul a predom inat şi
crea-
a
irupt, căci personalitatea sa
inconştientă aspira către acest
ţel
căruia i-a înţeles instinctiv
necesitatea şi importanţa, o
 tor, căci operele sale au fanteziei. A visa cînd dorm i
valoarea unor simboluri care este logic, dar această
prefigurează linii de dezvoltare legitate nu
viitoare. Valoarea socială mai ne spune nim ic despre esenţa
limitată sau mai generală visului. Ea este doar o simplă
depinde de capacitatea vitală con
mai limitată sau mai generală diţie a visului. A dovedi că
a individualităţii creatoare. Cu fantezia are un izvor
cît individualitatea este mai fiziologic este
anormală, adică mai puţin o simplă condiţie a existenţei
viabilă, cu atît mai limitată ei, nu şi o lege a esenţei ei.
este valabilitatea socială a Legea
sim bolurilor produse de ea, fanteziei ca fen om en
chiar dacă acestea au pentru p siho lo gic n u poa te fi d ecît
individualitatea respectivă o d e na tură
însemnătateabsolută. psihologică.
800.Ajungem acum la punctul al
799.Existenţa sensului latent al
doilea al explicaţiei noastre
fanteziei poate fi contestată
privind noţiunea de fantezie,
doar dacă se contestă şi acela
anum e la noţiunea de
al proceselor naturale. Or,
activitate
ştiinţele
imaginară.Imaginaţia este
naturii l-au demonstrat chiar
activitatea reproductivă sau
sub forma legilor naturii. Se
creatoa
admite
re a spiritului în genere; ea nu
în general că acestea sînt
este o facultate specială, căci
ipoteze pe care om ul le
se
elaborează
poate manifesta în toate
pentru a explica procesele
formele fundamentale ale
naturale. în măsura în care
fenomenului
este sigur
psihic, în gîndire, în sentiment,
că legile form ulate concordă
în senzaţie, în intuiţie. Fantezia
cu procesul obiectiv, sîntem
ca activitate imaginativă este
în
pentru mine pur şi simplu
dreptăţiţi să vorbim de un
expresia
sens al fenomenului material.
nemijlocită a activităţii vitale
în mă
de natură psihică , a energiei psi
sura deci în care izbutim să
hice care este dată
dem onstrăm legalitatea
conştiinţei doar sub form ă
fanteziei,
de im agini sau
sîntem îndreptăţiţi să vorbim
conţinuturi, după cum
şi de un sens al acesteia. Dar
energia fizică nu se
sen
m anifestă decît ca
sul descoperit este
stare fizică ce excită pe cale
satisfăcător, cu alte cuvinte
fizică organele de simţ. După
legitatea demon
cum
strată merită acest num e,
din punct de vedere
doar atunci cînd redă
energetic orice stare fizică nu
adecvat esenţa
este altceva
 4 TIPU 469
6 RILE DEF
8 PSIH
OLO INIŢ
GICE II

decît un sistem de forţe, tot aşa şi mo

un conţinut psihic, considerat din tivul că ele nu se pot raporta,
unghi energetic, nu este altceva respectiv reduce, unele la
decît un sistem de forţe careapare celelalte.
conştiinţei. Din acest punct de Principiul gîndirii de pildă este
vedere se poate spune că fantezia absolut diferit de acela al
ca fantasmă nu e nimic altceva simţirii
decît o cantitate deter minată de etc. Deosebesc, în principiu,
libido care nu poate apărea această funcţie de fantazare
conştiinţei niciodată altfeldecît sub prin
forma unei imagini. Fantasma este o „idee- faptul că fantazarea îmi
force”. Fantazarea ca activitate apare ca o formă particulară
imaginativă este identică cu de activi
desfăşurarea procesului de energie tate care se poate manifesta în toate
psihică. cele patru funcţii funda
mentale. Voinţa îmi apare ca
801.Funcţie, (v. şi Funcţie valoric
un fenomen psihic secundar,
inferioară). Prin funcţie
tot
psihologică înţeleg o formă
astfel şi atenţia.
anume de activitate a
802.Funcţie valoric inferioară.Prin
psihicului, care
funcţie valoric inferioară
în condiţii schimbate rămîne
înţeleg acea funcţie care în
egală în principiu cu sine
procesul de diferenţiere
însăşi.
rămîne în
Din punct de vedere
urmă. Din experienţă rezultă
energetic, funcţia este o
că este aproape imposibil
formă de manifes
ca, în
tare a libidoului (v. mai jos),
pofida condiţiilor generale,
care în condiţii schimbate
toate funcţiile psihologice să
rămîne,
se dez
în principiu, egală cu sine,
volte concomitent. Chiar
asemenea unei forţe fizice
exigenţele sociale fac ca
care poate
omul să-şi
fi de fiecare dată considerată
diferenţieze în primul rînd şi
ca o formă determinată de
cel mai mult acea funcţie
energia
pentru
potenţială. Deosebesc, în
care este de la natură cel mai
mare, patru funcţii
dotat sau care îi oferă cele
fundamentale, două
mai
raţionale şi două iraţionale;
eficiente mijloace pentru
anume gîndirea şi simţirea,
succesul său social. Foarte
senzaţia
adesea, sau
şi intuiţia. Nu aş putea să
aproape de regulă, ne
ofer a priori nici un motiv pentru
identificăm mai mult sau mai
care socotesc fundamentale
puţin com-
aceste funcţii, ci doar să
subliniez
faptul că mi-am format
această concepţie de-a
lungul unor ani
întregi de experienţă. Disting
aceste funcţii între ele, pentru
plet cu funcţia cea mai preliminare, situaţie în care ea
privilegiată şi de aceea cea devine incompatibilăcu
mai dezvolt ată. Aici îşi au funcţia conştientă,
originea tipurile (v. mai jos) privilegiată. Dacă o funcţie
psihologice. Unilateralitatea care în mod normal ar trebui
acestui proces de evoluţie să fie conştientă cade în
întîrzie inevitabil maturi zarea inconştient, atunci şi energia
unei funcţii sau a mai specifică ei trece în
multora. Ele pot fi de aceea inconştient. O funcţie
adecvat numite „inferioare ”, naturală, precum simţirea,
şi anume în sens psihologic, are o energie care îi vine de la
nu psihopatologic; căci natură, ea este un sistem viu,
funcţiile rămase în urmă nu solid organizat, care nu poate
sînt nici într-un caz pa - fi nicicum deposedatcu totul de
tologice, ci doar întîrziate în energia lui.
raport cu funcţiile favorizate.
803.Prin trecerea în inconştient a
Ca fenomen, funcţia
funcţiei valoric inferioare,
inferioară este conştientă,
restul ei de energie ajunge în
dar nu este recunoscută în
inconştient, însufleţindu-1 pe
semnificaţia ei propriu-zisă. Ea
aces
se comportă ca nume r oase
ta în mod nefiresc. Apar
conţinuturi refulate sau
astfel fanteziile
insuficient luate în seamă,
corespunzătoare func
care pe de-o parte sînt
ţiei devenite arhaice. O
conştiente, pe de alta sînt
eliberare pe calea analizei a
inconştiente, ca de pil dă
funcţiei va
situaţiile în care cunoaştem
loric inferioare din inconştient
un ins anume după
poate avea loc doar prin
înfăţişarea lui exterioară,
ridicarea
fără ca să ştim, de fapt, cine
la nivel conştient a formaţiilor
este. Astfel, în cazuri
imaginative declanşate de
normale, funcţia valoric
funcţia
inferioară rămîne, cel puţin în
devenită inconştientă. Prin
efectele ei, conştientă; în
conştientizarea acestor
schimb, în nevroză ea este în
fantezii este
parte, sau în ceamai mare
redusă în conştiinţă şi funcţia
parte, inconştientă. în
valoric inferioară, conferindu-i-se
măsura în care întreaga
astfel posibilităţi de
masă de libido este
dezvoltare.
îndreptată către funcţia
804.Funcţie transcendentă 40, v.
privilegiată, funcţia valo r ic
Simbol.
inferioară se dezvoltă
40 Cf. Jung, Die transzendente
regresiv, adică se reîntoarce
Fwiktion (Gesammelte Werke, VIII).
la stadiile ei arhaice
470 TIPURILE
PSIHOL
OGICE
805.Gînd. Gîndul este conţinutul
determinat de discriminarea
intelectuală sau materia
funcţiei gîndirii(v. Gîndire).
806.Gîndire. înţeleg prin
gîndire una din cele patru
funcţii
fundamentale (v.Funcţie).
Gîndirea este acea funcţie
psiholo
gică ce corelează
(conceptual), potrivit
legilor ei proprii, conţi
nuturi date de
reprezentări. Ea este o
activitate aperceptivă şi ca
atare poate fi împărţită
într-o formă activă şi una
pasivă. Gîndi
rea activă este o acţiune
voliţională, cea pasivă o
acţiune eve-
nimenţială. în primul caz
supun conţinuturile
reprezentării unui
act de judecată voit, în
cel de al doilea caz, se
ordonează core
laţii conceptuale, se
formează judecăţi care
eventual sînt în con
tradicţie cu intenţia mea
sau nu corespund ţelului
meu şi sînt
lipsite de sentimentul
direcţiei, deşi ulterior
printr-un act aper
ceptiv activ pot să-mi dau
seama de orientarea lor.
Gîndirea ac
tivă ar corespunde deci
conceptului meu degîndire
orientată41.
în lucrarea mai jos citată
am caracterizat insuficient
gîndirea pa
sivă drept „fantazare”42.
Astăzi aş numi-o gîndire
intuitivă.
807.O succesiune simplă de
reprezentări, denumită de
unii
psihologi gîndire
471
DEFI
NIŢII
asociativă, nu este pentru
mine gîndire, ci
simplă reprezentare. Se
poate vorbi de gîndire,
după opinia
mea, doar atunci cînd
avem în vedere conexiunea
unor repre
zentări într-un concept,
deci cu alte cuvinte atunci
cînd există
un act de judecată,
indiferent dacă el
corespunde sau nu
intenţiei
noastre.
808.Denumesc intelect
capacitatea gîndirii
direcţionate, şiin
tuiţie intelectuală,
capacitatea gîndirii
pasive sau
nedirecţionate.
Mai departe, denumesc
funcţie raţională (v. mai
jos), gîndirea
direct ionată, intelectul,
în virtutea faptului că
ordonează în con
cepte, potrivit
condiţiilor normei mele
raţionale, conştiente,
conţinuturile
reprezentării. în
schimb, gîndirea
nedirecţionată,
intuiţia intelectuală,
este pentru mine o
funcţie iraţională (v.
mai jos), în virtutea
faptului că judecă şi
ordonează conţinuturile
reprezentării după
norme inconştiente şi
ca atare nerecunoscute
 ca fiind conforme cu desemnează sensul unei
raţiunea. Eu pot imagini primor
eventual recunoaşte diale care a fost abstras din
ulterior că şi actul concretismul acesteia. în
intuitiv de judecată măsura în
corespunde raţiunii, care ideea este o abstracţie,
deşi el a apărut pe o ea apare ca fiind derivată
cale care mie îmi pare sau dez
iraţională. voltată din ceva mai
elem entar, ca un produs al
809.Prin gîndire afectivă nu
gîndirii.
înţeleg gîndirea intuitivă, ci
Wundt43 şi alţii dau ideii acest
gîn
înţeles de secundar şi
direa dependentă de simţire,
derivat.
deci o gîndire care nu îşi
811. în măsura însă în
urmează
care ideea nu face altceva
principiul său logic, ci care
decît să
este subordonată simţirii. în
formuleze sensul unei imagini
gîndirea
primordiale, în care ea era deja
afectivă legile logicii există
reprezentată simbolic, esenţa
doar aparent, în faptele sînt
ei nu mai este un produs
suspen
derivat;
date în favoarea intenţiei
examinînd lucrurile din unghi
afective.
psihologic, ea apare ca existînd
810.Idee. Folosesc în această
aprioric, ca o posibilitate dată
lucrare uneori conceptul de
de conexiuni de gînduri. De
idee pentru a desemna un
ace
anume element psihologic
ea, potrivit esenţei şi nu
care se află
formulării ei, ideea este o
în relaţie strînsă cu ceea ce
mărime psiho
numesc imagine (v. mai jos).
logică, determinată, existînd
Ima
aprioric. în acest sens, ideea
ginea poate fi de provenienţă
este
personală sau impersonală.în
la Platon un arhetip al
ul
lucrurilor, la Kant „prototipul
timul caz, ea este colectivă,
utilizării
caracterizată de calităţi
intelectului”, un concept
mitologice.
transcendental care ca atare
Eu o denumescimagine
depăşeşte
primordială. Dacă nu are
graniţa experimentabilului 44,
caracter mi
un concept raţional „al cărui
tologic, respectiv dacă îi
obiect
lipsesc însuşirile plastice,
nu poate fi găsit în ordinea
concrete şi
experienţei”45. Kant afirmă:
este doar colectivă, atunci o
„Deşi
denumesc idee. Folosesc
despre conceptele raţionale
termenul
transcendentale trebuie să
de idee ca expresie ce
spunem:

41Jung, Wandlungen und 43Philosophische Studieri, VII, 13.

Symbole der Libido, pp. 7 ş. 44Kritik der reinen Vemunft. Ed.
Symbole der Wandlung Kehrbach, pp. 279 ş. urm.
(Gesammehe Werke, VI). 45Logik, p. 140.
42Loc. cit., p. 19.
 472 TIPURIL 473
E DEFI
PSIH
OLO NIŢII
GICE

ele nu sunt decît Idei,nu le vom „conceptul, realitatea

considera totuşi nicidecum cafiind conceptului şi
de prisos şi zadarnice. Căci, deşi unitatea amîndurora”49. Ea este
nici un obiect nu poatefi „zămislire eternă”50.
determinat prin ele, ele pot totuşi 814.La Lasswitz, ideea este o
servi în fond şi fără să se observe „lege care indică direcţia pe
intelectului ca un canon care să-i care urmează să se dezvolte
permită să-şi extindăfolosirea lui şi experienţa noastră”. Ea este
s-o facă uniformă, prin aceasta, el „rea
nu cunoaşte, ce-i drept, un obiectmai litatea cea mai sigură şi mai
mult decît ar cunoaşte după înaltă”51.
conceptele lui, dar este mai bine şi 815.La Cohen, ideea este
mai departe condus în această „conştiinţa de sine a
cunoaştere. Fără să mai spun că, conceptului”,
poate, aceste Idei fac posibilă o „fundamentarea”fiinţei.52
trecere de la conceptele despre 816.Nu vreau să multiplic dovezile
natură la cele practice şi, în felul privitoare la natura pri
acesta, pot procura Ideilor morale mară a ideii. Citatele pe care
însele suport şi legătură cu le-am dat arată în suficientă
cunoştinţele speculative ale mă-
raţiunii.”46 46Kritik der reinen Vernunft. [Ed. cit.,
p. 301 — n. t.]
812.Schopenhauer afirmă:
47Die Welt als Wilie und Vorstellung.
„înţeleg prin idee oricare din
Voi. I, 25.
trep
48Loc. cit., § 49.
tele determinate şi fixe de
49Ăsthetik, I, 138.
obiectivare a voinţei, în
50Logik, III, pp. 242 ş. urm.
măsura în
51Wirklichkeiten, pp. 152, 154.
care aceasta este lucrul în
52Logik der reinen Erkenntius, pp. 14,
sine şi este ca atare străină
18.
de plura
litate, trepte care se
comportă faţă de lucrurile
individuale la fel
ca formele sau ca prototipurile lor
eterne.”47 La Schopenhauer,
ideea este oricum intuitivă,
căci el o concepe exact în
sensul
atribuit de mine imaginii
primordiale, ca fiind însă
oricum in
cognoscibilă individului,
revelîndu-se doar
„subiectului pur al
cunoaşterii”, înălţat
deasupra voinţei şi a
individualităţii.48
813.Hegcl ipostaziază total
ideea şi îi conferă atributul
de
unică fiinţă reală. Ea este
sură că ideea este concepută şi ca o potentă activ determinantă.
mărime fundamentală, exis- tînd a Această concepţie nu este de altfel
priori. Această ultimă calitate ea o generală, ci depinde probabil de
deţine de la treaptace o premerge, atitudine (cf. cap. VII).
respectiv de laimaginea (v. mai jos)
817.Ideea este o mărime
simbolică primordială. Natura
psihologică care nu determină
secundară, de ordin abstract şi
nu
derivat, ce îi este proprie, ideea o
mai gîndirea, ci (ca idee
are de la prelucrarea raţională pe
practică) şi simţirea.
care o suferă imaginea primordială
Folosesc termenul
pentru a fi aptă de utilizare raţio -
de idee oricum doar atunci cînd
nală. Imaginea primordială este
vorbesc despre determinarea
întotdeauna şi pretutindeni o
gîndirii la cel care gîndeşte;
mărime psihologică ce se
tot astfel aş vorbi de idee în
reînnoieşte în forme autohtone.
cazul
într-o anumită măsură acelaşi
determinării simţirii la cel
lucru se poate spune şi despre
care simte. Pe de altă parte,
idee. Totuşi, în virtutea naturii sale
este ter
raţionale, ideea este mult mai
minologic adecvat să se
supusă prelucrării raţionale care,
vorbească de determinarea
puternic influenţată de timp şi de
prin imagi
împrejurări, îi procură expresiile
nea primordială atunci cîn d
adecvate, de fiecare dată, spiritu -
avem de-a face cu determinarea
lui vremii. Din pricina faptului că
apriorică a unei funcţii
provine din imaginea primor dială,
nediferenţiate. Natura dublă
unii filozofi îi atribuie o calitate
a ideii ca
transcendentală, ceea cede fapt
un ce concomitent primar şi
nu este propriu ideii aşa cum o
secundar provoacă ocazional
concep eu, ci mai deg rabă
con
imaginii primordiale care este
fundarea sa promiscuă cu
atemporală ca parte com ponentă,
„imaginea primordială ” . Pentru
dintotdeauna şi pretutindeni, a
atitu
spiritului uman. Autonomia ideii vine
dinea introvertită, ideea este
de asemenea de la imaginea
primum movens,pentru cea
primordială, carenu este creată, ci
extra
există dintotdeauna, intrînd în
vertită, ea este un produs.
componenţa perc epţiei, în aşa fel
818.Identificare. Prin identificare se
îneît s-ar putea spune că ea tinde
înţelege un proces psiho
din sine însăşi către propria
logic în care personalitatea se
realizare, resimţită fiind de spirit ca
disimilează (v. Asimilare) parţial
 4 TIPU
7 RILE
4 PSIH
OLOG
ICE
sau total de sine. Identificarea
este o înstrăinare a subiectului de
sine însuşi în favoarea unui obiect
în care subiectul se deghizează
într-o oarecare măsură.
Identificarea cu tatăl semnifică
practic adoptarea modului de a fi
al tatălui, ca şi cum fiul ar fi ase-
menea părintelui său, iar nu o
individualitate diferită de a
acestuia. Identificarea se
deosebeşte de imitaţie prin
aceea că este o imitaţie
inconştientă, în timp ce imitaţia
este o copie conştientă. Imitaţia
este un auxiliar indispensabil, in
slujba personalităţii tinere, în
curs de dezvoltare. Ea acţionează
stimulator atîta timp cît nu este o
formă de comoditate, împiedicînd
dezvoltarea unei căi individuale
adecvate. De asemenea poate fi
favorabilă atîta timp cît calea
individuală nu este încă
practicabilă. Dacă se iveşte însă o
posibilitate individuală mai bună,
identificarea îşi vădeşte
caracterul patologic prin aceea că
devine tot atît de stînjenitoare pe
cît fusese înainte de
stimulatoare, sus-ţinînd
inconştient dezvoltarea. în acest
caz, ea acţionează diso-ciator,
scindînd personalitatea în două
părţi, străine una de cealaltă.
819. Identificarea nu se
referă întotdeauna la
persoane, ci şi la lucruri (de
pildă, la o mişcare spirituală,
o afacere etc.) şi la funcţii
psihologice. Această
eventualitate este cu
deosebire importantă (cf.
cap. II). în acest caz,
identificarea duce la consti-
tuirea unui caracter
secundar, şi anume la faptul
că individul se identifică în
asemenea măsură cu funcţia
sa cea mai bine dezvoltată,
încît se îndepărteză în mare
475
DEFI
N IŢII
parte sau total de caracterul
său iniţial, individualitatea
sa propriu-zisă căzînd în
inconştient. Este, aproape
de regulă, cazul tuturor care
posedă o funcţie di-
ferenţiată. Trebuie chiar să
se treacă prin această
etapă pentru a se ajunge la
individuaţie. Identificarea cu
părinţii sau cu membrii
apropiaţi ai familiei este în
parte un fenomen normal,
în măsura în care coincide
cu „identitatea familială”
existînd aprioric, într-o atare
situaţie e recomandabil să
nu se vorbească de
identificare, ci corespunzător
situaţiei de fapt, de
identitate. Identificarea cu
membrii familiei se
deosebeşte de identitate
prin aceea că nu este un
fapt aprioric dat, ci apare
doar secundar prin
următorul proces: individul
care se dezvoltă cu pornire
de la identitatea familială
iniţială se loveşte în
procesul său de
 adaptare şi de dezvoltare de
un obstacol nu uşor de biruit;
drept urmare, apare o stază
libidinală care îşi caută
treptat o cale regresivă. Prin
regresie sînt retrăite stări mai
vechi, printre care identitatea
familială. Tocmai această
identitate, aproape depăşită
şi trăită regresiv, constituie
identificarea cu membrii
familiei. Toate identificările
cu persoane urmează
această cale. Identifi carea
ţinteşte întotdeauna la
obţinerea unui avantaj, la
înlăturarea unui obstacol sau la
rezolvarea unei probleme în
maniera altcuiva.
820.Identitate. Vorbesc de identitate în
cazul unei echiva
lenţe patologice. Identitatea
este întotdeauna un fenomen
incon
ştient, căci o echivalenţă
conştientă ar presupune
întotdeauna
conştiinţa a două obiecte
echivalente, prin urmare
separarea su
biectului de obiect, ceea ce
ar suprima fenomenul
identităţii.
Identitatea psihologică are
deci drept condiţie prealabilă
incon
ştienţa. Ea este o
caracteristică a mentalităţii
primitive şi baza
propriu-zisă a „participării
mistice”, care nu e nimic altceva de-
cît un reziduu al indistincţiei
psihice primordiale între
subiect
şi obiect, deci al stării
inconştiente primordiale;
astfel, ea este
o caracteristică a stării de
spirit proprie primei copilării
şi, în
fine, o caracteristică a
inconştientului civilizatului
adult care,
dacă nu a trecut în
conţinutul conştient, rămîne
permanent în
stare de identitate cu obiectele. Pe
identitatea cu părinţii se spri
jină identificarea(v. mai sus) cu
ei; de asemenea, se
întemeiază
pe ea posibilitateaproiecţiei şi a
introiecţiei (v. mai jos).
821.Identitatea este în primul
rînd o echivalenţă
inconştientă
cu obiectele. Ea nu este o
punere pe aceeaşi treaptă, o
identifi
care, ci o echivalenţă
apriorică, ce nu a fost
niciodată obiect al
conştiinţei. Pe identitate se
sprijină prejudecata naivă că
psiho
logia unuia ar fi echivalentă
cu psihologia altuia, că
aceleaşi
motive ar fi valabile
pretutindeni, că ceea ce e
plăcut pentru
mine e şi pentru altul, că
ceea ce este imoral pentru
mine trebuie
să fie în mod necesar şi
pentru ceilalţi. Pe identitate se
înteme
iază şi tendinţa general
răspîndită de a voi să
schimbi la altul
ce ar trebui să schimbi la tine.
Pe identitate se întemeiază
apoi
posibilitatea sugestiei şi a
contagiunii psihice.
Identitatea apare
în cazuri patologice, de exemplu în
delirul paranoic de interpre
tare, în care bolnavul
presupune la ceilalţi, fără să
ezite, propriul
476 TIPURILE 477
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢ1
I

său conţinut subiectiv. Identitatea sus),

deschide posibilitatea unui dacă nu este în primul rînd
colectivism conştient, a unei patologic, ceea ce însă nu-i
atitudini sociale conş tiente careşi-a suspendă
găsit expresia cea mai înaltă în nicidecum caracterul arhaic.
idealul iubirii creştine a aproapelui. Pe o treaptă prim itivă, adică
în
822.Imaginaţie, v. Fantezie.
mentalitatea prim itivului,
823.Imagine. Cînd vorbesc în
imaginea interioară se
această lucrare de imagine,
transpune uşor
am
în spaţiu, sub form a unei
în vedere nu copia psihică a
viziuni sau a unei halucinaţii
obiectului exterior, ci mai
auditive,
degrabă
fără a deveni însă patologică.
o reprezentare provenind din
824.D acă , d e regu lă, im a ginea
domeniul terminologiei poetice,
nu are o valoa re reală, în
anume reprezentarea imaginară
schimb, ocazional, ea poate
care se referă doar indirect la
asuma o importanţă cu atît
percepţia obiectului exterior.
mai ma
Ea se bazează mai degrabă pe
re p en tru tră irea
ac
su fletească, ad ică o
tivitatea imaginară a
consid erabilă va lo are
inconştientului; se manifestă în
psihologică ce reprezintă o
conştiinţă
realitate „interioară ” care
ca produs inconştient, şi
depăşeşte
anum e m ai m ult sau m ai
în anum ite îm prejurări
puţin subit,
im portanţa realităţii
oarecum ca o viziune sau ca
„exterioare”. în
o halucinaţie, dar fără
acest caz, individul tinde să
caracterul
se adapteze nu la realitate,
patologic al acesteia, adică
ci la
fără a face parte vreodată din
exigenţele interioare.
tabloul
825.Im aginea interioară este
clinic al unei boli. Imaginea are
o mărim e com plexă,
caracterul psihologic al unei
alcătuită
reprezentări imaginare şi
din materialele cele mai
niciodată pe acela cvasireal
diferite şi de origini din cele
al haluci
mai felu
naţiei, adică ea nu stă
rite. Ea nu este însă un
niciodată în locul realităţii şi
conglom erat, ci u n produs
este întot
unitar care
deauna, în calitate de
îşi are propriul sens
im agine „interioară ”,
autonom. Imaginea este o
deosebită de realita
expresie concen-
tea senzorială. De regulă, îi
lipseşte orice proiecţie în
spaţiu, cu
toate că în cazuri excepţionale
poate să apară cumva din
afară.
A cest m od de apariţie se
cuvine denum itarhaic (v. mai
 trată a situaţiei psihice
globale şi nu doar sau
precumpănitor a
conţinuturilor inconştiente,
dar nu a tuturor
conţinuturilor, ci doara
celor constelate momentan.
Această constelaţie rezultă,
pe de-o parte, din
activitatea proprie a
inconştientului, pe de alta,
din starea momentană a
conştiinţei care stimulează
întotdeauna activitatea
materialelor subliminale
corespunzătoare şi totodată
le inhibă pe cele
necorespunzătoare. în
consecinţă, imaginea este
o expresie atît a situaţiei
momentane inconştiente cît
şi a celei conştiente.
Interpretarea sensului ei nu
se poate face numai cu
pornire de la conştiinţă sau
numai de la inconştient, ci
doar ţi-nîndu-se cont de
relaţia lor reciprocă.
826.Numesc primordială53 imaginea
care are un caracterar
haic. Vorbesc de caracter arhaic
atunci cînd imaginea prezintă
o remarcabilă concordanţă cu
motive mitologice cunoscute.
în
acest caz, ea exprim ă, pe
de-o parte, m ateriale
precum pănitor
colectiv-inconştiente(v. mai
jos), iar pe de altă parte,
indică fap
tul că situaţia m om entană a
conştiinţei este supusă m ai
puţin
unei influenţe personale şi mai
mult uneia colective.
827.Imagineapersonalănu are
caracter arhaic şi nici sem
nificaţie colectivă, ci
exprimă conţinuturi
personal-inconştiente
şi o situaţie personal-
condiţionată a conştiinţei.
828.Im aginea prim ordială pe
care am num it-o şi
„arhetip”
este întotdeauna colectivă,
adică este comună cel
puţin unor în
tregi popoare sau epoc i
istorice. Motivele mitologice
principale
sînt probabil com une
tuturor raselor şi tuturor
tim purilor; am
izbutit să demonstrez
existenţa unei serii de
motive din mitolo
gia greacă în visele şi
fanteziile negrilor pur
sînge, atinşi de boli
mintale54.
829.Din punctul de vedere al
unei cauzalităţi de ordinul
ştiin
ţelor naturii, imaginea
primordială poate fi
interpretată ca un
53Termen împrumutat de la J.
Burckhardt. Ci. Jung,
Wandlungen uiid
Symbole der Libido, p. 35
(reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammelte
Werke, Vj).
54Un exemplu remarcabil de
imagine arhaică în: Jung,
Wandlungen und
Symbole der Libido, pp. 94 ş.
urm. (reeditare: Symbole
der Wandlung [Gesam
melte Werke, V]).
478 TIPURILE nemijlocit şi făţiş
PSIHOLOGICE conţinutul mitului.
Faptul că soarele sau
precipitat mnemic, o
luna sau fenomenele
engramă (Semon),
meteorologice apar cel
apărută prin condensa-
puţin alegorizate
rea a nenumărate
traduce o colaborare
procese asemănătoare.
autonomă a psihicului
în această viziune, ima-
care, drept urmare, nu
ginea este un
poate fi nici un simplu
precipitat, deci o formă
produs, nici o simplă
tipică fundamentală, a
copie a condiţiilor de
unei anume trăiri
ambianţă. Căci de
sufleteşti, continuu
unde ar avea psihicul
repetate. Ca motiv
facultatea de a se situa
mitologic, ea este o
în afara percepţiei
expresie permanent
senzoriale? De unde ar avea
activă şi neîncetat
el facultatea de a face mai
reînnoită care fie
mult, sau de a face
evocă anumite trăiri
altceva, decît de a
sufleteşti, fie conferă
confirma mărturiile
acestora formularea
simţurilor? în faţa
adecvată. Din acest
acestor întrebări,
punct de vedere, ea
teoria engramelor a lui
este expresia psihică a
Sc-mon, bazată pe
unei situaţii anatomo-
cauzalitatea ştiinţelor
fiziologice
naturii, nu mai este
determinate. Dacă
suficientă. Sîntem, prin
admitem că orice
urmare, constrînşi să
structură anatomică se
presupunem că struc-
datorează efectului pe
tura dată a creierului
care condiţiile
îşi datorează alcătuirea
ambiante îl au asupra
nu doar influenţei
materiei vii, atunci
condiţiilor ambiante, ci
putem considera că
şi constituţiei specifice
imaginea primordială
şi autonome a materiei
în ocurenţa ei perpetuă
vii, adică unei legi date
şi universală răspunde
o dată cu viaţa.
unei influenţe
Constituţia dată a
exterioare tot atît de
organismului este de
generale şi de con-
aceea un produs, pe
stante, care trebuie să
de-o parte, al con-
aibă caracterul unei
diţiilor exterioare, pe
legi naturale. în felul
de alta, al
acesta orice mit ar
determinărilor inerente
putea fi redus la natură
viului. Corespunzător,
— ceea ce numeroşi
şi imaginea primordială
mitologi au şi făcut — ,
este neîndoielnic de ra-
de exemplu, miturile
portat, pe de-o parte,
solare la răsăritul şi
la anumite procese
apusul zilnic al
perceptibile ale naturii,
soarelui, la alternanţa
în veşnică reînnoire şi
perceptibilă prin
deci neîntrerupt active,
simţuri a
pe de altă parte, la
anotimpurilor. Totuşi
anumite determinări
astfel nu se poate
interioare ale vieţii
explica de ce soarele
spirituale şi ale vieţii
şi metamorfozele sale
aparente nu alcătuiesc
 479 de la imaginea prim or
DEFINIŢII dială care ca expresie a
structurii cerebrale
în genere. Organism ul opune
specifice conferă
luminii o nouă structură, ochiul,
form ă precisă oricărei
ii o
iar spiritul opune procesului natur
experienţe.
imagine simbolică ce îl percepe pe 832. Gradul de eficienţă
acesta precum ochiul percepe psihologică a im aginii prim ordiale
este determ inat de atitudinea
lumina. Şi după cumochiul este o individului. Dacă atitudinea este
mărturie a activităţii creatoare introvertită, se produce, ca urm are
a abstragerii libidoului din
specifice şi autono m e a materiei obiectul exterior, o accentuare
sensibilă a obiectului interior, res
vii, tot astfel şi imaginea pectiv a g îndulu i. D e aici rezultă o
primordială este o ex presie a dezvo ltare deoseb it de in
tensă a gînd urilor pe linia trasată
forţei creatoare, propriii ş an ticipativ şi inconştient de
im aginea prim ordială. Aceasta iese
autonome a spiritului. astfe l ind irect la lum ină.
Continuînd dezvoltarea intelectuală
830.Im aginea primordială este se ajunge la idee, care nu e
altceva decît im aginea primordială
astfel o expresie care form ulată în ordinea intelec
sinteti tului. Dincolo de idee duce num ai
dezvoltarea funcţiei contrare,
zează procesul viu. Ea astfel spus, dacă ideea este
conferă percepţiilor sesizată intelectualm ente, ea tinde
să acţioneze asu pra vieţii. Ea
senzoriale şi celor atrage de aceea sim ţirea care în
acest caz este m ai puţin
interioare ale spiritului, diferenţiată şi, drept urm are, m ai
iniţial haotice şi con-
cretistă decît gîndirea. Sim ţirea
dezordonate, un înţeles este din acest m otiv im pură şi
structuram care le leagă,
eliberind astfel energia
psihică de legă
tura cu percepţia simplă şi
neînţeleasă. Ea leagă însă
şi energiile
descătuşate prin percepţia
stimulilor de un sens
determinat care
conduce acţiunea pe căi
corespunzătoare lui.
831.Imaginea primordială
este treapta
prem ergătoare aideii
(v. mai sus), solul
matricial al acesteia.
Pornind de aici şi prin
eliminareaconcretismului(v.
mai sus) propriu şi
necesar al ima
ginii prim ordiale,
raţiunea dezvoltă din
acest sol m atricial un
concept — e vorba tocmai
de idee — care se
deoseb eşte de
toate celelalte concepte
prin faptul că nu este
dat prin experien
ţă, ci se dovedeşte a fi
un principiu situat la
baza oricărei ex
perienţe. Această
calitate ideea o deţine
480 TIPURILE PSIHOLOGICE determinat, comu
contopită cu inconştientul, nicabilă, căci odată
căci nediferenţiată. într-o concepută şi repetată (de
atare situaţie, individul este exemplu) în opera
incapabil să unească simţirea de artă, ea se adresează
astfel constituită cu ideea. fiecăruia doar potrivit cu
Atunci, în cîmpul vizual valoarea inte
lăuntric, imaginea primor- lectuală ce îi este acestuia
dială apare sub formă de proprie” etc.
simbol (v. mai jos). în virtutea 834.„Ideea este, în virtutea
naturii sale concrete, ea formei temporale şi
poate percepe sentimentul spaţiale a
concret încă nediferenţiat, aprehensiunii, unitate
iar în temeiul semnificaţiei prăbuşită în pluralitate.”
sale, ea poate percepe ideea 835.„Conceptul este
a cărei mamă este, contopind asemenea unui recipient
astfel ideea şi simţirea. fără viaţă în
Imaginea primordială asumă care lucrurile introduse zac
deci un rol mediator şi îşi într-adevăr alăturea, din
demonstrează din nou care însă
eficienţa salvatoare pe care nici nu se poate socoti altceva
a avut-o întotdeauna în decît s-a pus: ideea, în schimb,
religii. Motiv pentru care aş dezvoltă în cel care a
raporta ceea ce înţeles-o reprezentări noiîn
Schopenhauer spune despre raport de con
idee mai degrabă la imaginea ceptul omonim: ea este asemenea
primordială, deoarece, cum unui organism viu, în dezvol
am explicat în cadrul tare, dotat cu forţă de
definiţiei ideii, aceasta nu este în zămislire, care produce
întregime şi exclusiv apriorică, ceea ce nu a fost
ci trebuie interpretată şi ca introdus în compartimentele
produs derivat care s-a dezvoltat sale.”55
cu pornire de la ceva. îl rog deci pe
cititor ca, în citatul din
Schopenhauer ce urmează,
să înlocuiască termenul „idee”
din text cu „imagine primordială”,
pentru a înţelege la ce mă
refer.
833.„De individ ca atare, ea —
ideea — nu este niciodată
recunoscută, ci doar de
acela care s-a ridicat
deasupra oricărei
individualităţi pînă la
subiectul pur al
cunoaşterii: deci ea este
accesibilă doar geniului şi
aceluia care prin
intensificarea, de
cele mai multe ori
prilejuită de operele
geniului, a forţei sale
pure de cunoaştere se află
într-o stare de spirit
genială: de unde
faptul că ideea nu este pur
şi simplu, ci doar
 481 înţele
DEFINIŢII gere psihică de situaţii,
în aşa fel îneît viaţa să
836.Schopenhauer a
poată fi mereu
recunoscut limpede că
continuată. Ea este
„ideea”, adică
cealaltă faţă a
imaginea primordială, după
instinctului, acţiune de
definiţia mea, nu este
ordin
accesibilă în
teleologic, dar care
modul în care este
presupune totodată şi o
produsă o noţiune sau o
înţelegere, adecvată
„idee” („idee” în
sensului şi scopului
accepţia lui Kant de
deopotrivă, a situaţiei
„concept din noţiuni”56, ci
date. Aprehensiunea
că la ea se poate
situaţiei date este
ajunge cu ajutorul unui element
conferită de imaginea
de dincolo de intelectul formu-
existînd aprioric. Ea re
lator, ceva în genul „stării
prezintă formula
de spirit geniale” de care
utilizabilă fără de care
vorbeşte
aprehensiunea unei noi
Schopenhauer şi care nu
stări de fapt ar fi
e altceva decît o stare
imposibilă.
afectivă. Căci
838.Imagine a sufletului.
de la idee se ajunge la
Imaginea sufletului
imaginea primordială doar
reprezintă un
prin faptul că
caz special de imagini (v.
drumul care duce la idee poate fi
mai sus) psihice,
continuat, trccînd peste pun
produse de incon
ctul ei culminant, pînă la
ştient. După cum
funcţia contrară.
persona, atitudinea
837.Faţă de claritatea ideii,
exterioară, apare în vise
imaginea primordială
în general sub chipul
are avan
anumitor persoane posedînd
tajul de a fi vie. Ea este
într-un grad
un organism propriu,
foarte marcat calităţile
însufleţit, „dotat
corespunzătoare, tot
cu forţă de zămislire”,
astfel inconştientul
organizare ereditară de
figurează sufletul,
energie psihică,
atitudinea interioară,
sistem solid care nu e
prin persoane prezen-
doar expresia, ci şi
tînd calităţi
posibilitatea de des
corespunzătoare
făşurare a procesului
sufletului. O astfel de
energetic. Pe de-o
imagine se
parte, ea
numeşte imagine a
caracterizează
sufletului. Ocazional e
felul mereu acelaşi în
vorba de persoane
care s-a desfăşurat din
complet necunoscute
timpuri imemoriale
sau de persoane
procesul energetic, pe
mitologice. La bărbaţi,
de altă parte, ea face
su
reînnoit posibilă
fletul este, de regulă,
această curgere
înfăţişat de inconştient
regulată, mijlocind o
sub forma unei per-
aprehensiune sau o
836.
55 Die Weh als Wille und 56 Kritik der reinen Vemunft, ed
Vorstellung, voi. I, p. 49. Kehrbach, p. 279.
482 TIPURILE 483
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

soane feminine; invers la femei. în conştiinţa atitudinii pe care o

cazurile în care individualitatea adoptă în faţa proceselor psihice
este inconştientă şi asociată de interioare. Inconştienţa fiind întot-
aceea sufletului, imaginea deauna însoţită de o identificare
acestuia va fi de acelaşi sex. în corespunzătoare cu persona,
toate împrejurările în care su- această identificare trebuie să fie
biectul se identifică cu persona (v. de asemenea frecventă. Ceea ce
Suflet) şi deci sufletul este se produce într-adevăr, de vreme
inconştient, imaginea acestuia ce numeroase persoane se
este transferată într-o persoană identifică atît de complet cu
reală. Această persoană este atitudinea lor exterioară, îneît ei
obiect de iubire sau de ură sau nu mai au nici o relaţie conştientă
chiar de spaimă intensă. cu procesele lor interioare. Ori-
Influenţele acestei persoane au cum, se produce şi situaţia
un caracter de imediatitate şi de inversă; imaginea sufletului nu se
constringere inevitabilă, căci proiectează, ci rămîne în subiect;
suscită întotdeauna un răspuns acesta se identifică astfel cu
afectiv. Afectul vine din aceea că
57 Cf. Jung, Die Psychologie der
o adaptare conştientă efectivă la
Vbertragung (Gesammelte Werke,
obiectul ce reprezintă imaginea
XVI).
sufletului este imposibilă. Din
pricina imposibilităţii, a
inexistenţei unei relaţii obiective,
libidoul se acumulează şi
explodează într-o descărcare
afectivă. în locul unor adaptări
eşuate apar întotdeauna afecte. O
adaptare conştientă la obiectul
care reprezintă imaginea
sufletului este imposibilă tocmai
fiindcă, pentru subiect, sufletul
este inconştient. Dacă ar fi
conştient, subiectul l-ar putea
distinge de obiect şi, în
consecinţă, ar putea suspenda
efectele nemijlocite ale obiectului,
căci acestea provin din proiecţia
pe obiect a imaginii sufletului57
839. în real, suportul care se
potriveşte cel mai bine imaginii
sufletului unui bărbat, în virtutea
calităţii feminine a sufletului său,
este o femeie, şi invers; pentru
femeie, un bărbat. întotdeauna
acolo unde există o relaţie
inevitabilă, de efect, ca să spun
aşa, magic între sexe, ne aflăm în
prezenţa unei proiecţii a imaginii
sufletului. De vreme ce aceste
relaţii sînt frecvente, probabil că
şi sufletul este frecvent
inconştient, adică trebuie să fie
numeroşi oamenii care nu au
sufletul propriu în măsura în care
este convins că modul său de a se
comporta faţă de propriile procese
lăuntrice reprezintă car acterul său
unic şi real. în acest caz, ca
urmare a stării sale de
inconştienţă, persoana este
proiectată, anume asupra unui
obiect de acelaşi sex. Este baza a
numeroase cazuri de
homosexualitate manifestă sau
latentă; sau de transfer patern la
bărbaţi, respectiv de transfer
matern la femei. Astfel de
transferuri afectează în t otdeauna
oameni cu adaptare exterioară
defectuoasă şi cu o lip s ă relativă
de relaţii, căci identificarea cu
sufletul creează o atitudine care se
orientează precumpănitor în
funcţie de percepţia proceselor
interioare, ceea ce răpeşte
obiectului influenţa sa de - nu este proiectată, apare
terminantă.
840.Dacă imaginea sufletului este
proiectată, apare o legătu
ră afectivă necondiţionată cu
obiectul. Dacă nu este
proiectată,
apare o stare de relativă
neadaptare, numită de Freud
narcisism.
Proiectarea imaginii sufletului
dispensează de preocuparea
lega
tă de procesele lăuntrice
atîta vreme cit
comportamentul obiec
tului concordă cu imaginea
sufletului. Subiectul este pus
astfel
în situaţia de a-şi trăi şi
dezvolta mai departepersona
proprie,
în timp, obiectul însă abia
dacă va fi în stare să
corespundă în
totdeauna exigenţelor imaginii
sufletului, deşi există femei
care
izbutesc, în paguba propriei
lor vieţi, să joace pe lîngă soţii
lor,
de-a lungul a numeroşi ani,
rolul imaginii sufletului. în
acest
scop, ele sînt ajutate de
instinctul lor biologic de femei.
Acelaşi
lucru îl poate face
inconştient un bărbat pentru
soţia sa, dar
atunci el este determinat să
facă fapte ce-i depăşesc
capacităţile,
atît în bine, cît şi în rău. Şi el
este ajutat de instinctul său
bio
logic masculin.
841.Dacă imaginea sufletului
cu
timpul o diferenţiere de-a
dreptul patologică în
relaţiile cu in
conştientul. Subiectul este
inundat în măsură
creseîndă de con
ţinuturile inconştiente pe
care nu le poate nici
utiliza şi nici pre
lucra în vreun fel, din
cauza relaţiei sale
defectuoase cu
obiectul. E de la sine
înţeles că astfel de
conţinuturi prejudiciază
în bună măsură raportul cu
obiectul. Aceste două
atitudini re
prezintă, fireşte, cazuri
limită, între care se
plasează atitudinile
normale. După cum se
ştie, insul normal nu este
caracterizat de
484 TIPURILE PSIHOLOGICE legitimitatea discuţiei
despre existenţa
claritatea, puritatea sau
conţinuturilor psihice
adîncimea fenomenelor sale
inconştiente. A şti în ce
psihologice, ci mai degrabă de
stare se află un conţinut
caracterul lor atenuat şi
inconştient, atîta timp cît
estompat. La oamenii cu
el nu este ataşat
atitudine exterioară cordială şi
conştiinţei, scapă oricărei
lipsită de agresivitate, imagi-
posibilităţi de cunoaştere.
nea sufletului are, de regulă,
Este de aceea inutil a voi
un caracter răutăcios. Un
să formulăm ipoteze în
exemplu literar în acest sens îl
această privinţă. Unor
oferă femeia demonică ce ii
astfel de fantezii le
însoţeşte pe Zeus în Primăvara
aparţin, de pildă, supoziţia
olimpică a lui Spitteler.
ce-rebraţiei, a procesului
.Bărbatul decăzut este adesea
fiziologic etc. Cu totul
pentru femeile idealiste un purtător
imposibil este să se
al imaginii sufletului, de unde, în
stabilească şi întinderea
astfel de cazuri, frecventele „fantezii de
inconştientului, cu alte
salvare”; acelaşi lucru la bărbaţii
cuvinte, să se fixeze
pentru care prostituata este
conţinuturile pe care el le
împodobită cu aureola
înglobează. în această
sufletului ce trebuie salvat.
privinţă decide doar
842. Inconştient. experienţa. Graţie ei ştim
Noţiunea de inconştient că, pierzîndu-şi valorile
este pentru mine de natură energetice, conţinuturile
exclusiv psihologică şi nu conştiente pot deveni
filozofică, în sens inconştiente. Acesta este
metafizic. Inconştientul procesul normal al uitării.
este, după opinia mea, o Că aceste conţinuturi care
noţiune psihologică de cad sub pragul conştiinţei
graniţă ce acoperă toate nu se pierd pur şi simplu,
conţinuturile şi procesele aflăm tot din experienţă:
psihice care nu sînt după decenii de cufundare
conştiente, adică nu sînt în inconştient, ele se pot
raportate perceptibil la din nou ridica la
eu. Legitimitatea în suprafaţă, dacă
genere a discuţiei despre împrejurările sînt
existenţa proceselor adecvate,
inconştiente decurge
pentru mine exclusiv din
experienţă, şi anume mai
întîi din experienţa
psihopatologiei care arată
de o manieră indiscutabilă
că, de pildă, într-un caz
de amnezie isterică, eul
ignoră total existenţa
unor complexe psihice
întinse, dar că o
procedură hipnotică
simplă este în stare să
determine, în momentul
imediat următor,
reproducerea perfectă a
conţinutului pierdut. Din
miile de experienţe de
acest fel rezultă
 DEFINIŢII 485 ţinuturi inconştiente. E de
prisos a formula orice
precum în vis, în hipnoză sau sub
ipoteză în acest
formă de criptomnezie 58, ori prin
sens, deoarece
reîm prospătarea asociaţiilor cu
determ inarea întinderii
conţinut uitat.
cîm pului inconştientului
843. Experienţa ne învaţă e cu neputinţă de
mai departe că conţinuturile aproximat. Unde se
conştiente, fără să-şi situează graniţa unei per
piardă considerabil din cepţii senzoriale
valoare, pot cădea sub sublim inale? Există vreo
pragul conştiinţei prin uitare m ăsură capabilă să
intenţionată — ceea ce dea seam a de gradul de
Freud num eşte refularea subtilitate şi de întindere
unui conţinut penibil. Un al unor com
efect asem ănător îlare şi binaţii inconştiente? Cînd
disocierea personalităţii, dispare cu totul un conţinut
adică destrămarea unităţii uitat? Tot
conştiinţei ca urm are a atîtea întrebări fără
unui afect puternic, a unui răspuns.
şoc nervos saua disocierii 846.Experienţa noastră de pînă
conştiinţei în schizofrenie acum privind natura,
(Bleuler). conţinu
844. Ştim astfel tot din turilor inconştiente ne
experienţă că percepţiile îngăduie o anume clasificare
senzoriale,ca urmare a generală.
unei intensităţi scăzute sau 58 Ci. Flournoy, Des îndes ă la
a unei atenţii deviate,nu Planete Marş, 1900. Nouvelles
mai ajung la nivelul observa-tions sur un cos de
apercepţiei conştiente, somnambulisme avec glossolalie, în:
devenind totuşiconţinuturi „Archives de Psycho-logie”, I (1901), p.
psihice prin apercepţie 101. Jung, Zur Psychologie und
inconştientă, ceea ce Pathologie sogenannter
iarăşi se poate demonstra prin occulter Phănomene. Cf. apoi
hipnoză. Acelaşi lucru se articolul despre Kryptomnesie (ambele
petrece cu anumite în Ge-sammelte Werke, I).
concluzii sau combinaţii
care rămîn inconştiente ca
urmare a valorii lor
scăzute sau a devierii
atenţiei. în fine, tot ex
-
perienţa ne învaţă că
există corelaţii psihice
inconştiente, de pildă,
im agini mitologice, care,
nefiind niciodată obiecte
ale conştiinţei, decurg în
întregim e din activitatea
inconştientă.
845.Experienţa ne oferă deci
puncte de sprijin care
confirmă
presupunerea că există
conţinuturi inconştiente. Ea
nu poate însă
să ne spună nim ic în
legătură cu ceea ce ar
putea constitui con
486 TIPUR ILE
PSIH O LOG I
CE
Putem astfel să deosebim un
inconştientpersonalcare cuprindetoate
achiziţiile existenţei personale,
deci tot ceea ce a fost uitat sau
refulat, precum şi percepţii, gînduri
şi sentimente sublimi nale. Alături de
aceste conţinuturi personale
inconştiente există altele care provin
nu din achiziţii personale, ci din
posibilitatea transmisă ereditar a
funcţionării psihice în genere, anume
din structura cerebrală moştenită.
Acestea sînt conexiuni mitologi ce,
motive şi imagini care pot apărea
oricînd şioriunde, dincolode orice
migraţie sau tradiţie istorică.
Denumesc aceste conţinu turi
inconştient colectiv.Experienţa ne
arată că, asemenea con-ţinuturilor
conştiente, şi cele inconştiente sînt
angrenate într-o activitate precisă.
După cum din activitatea psihică
conştientă decurg anumite rezultate
sau anumite produse, tot astfel, şi
din activitatea inconştientă apar
anumite produse, precum visele
sau fanteziile. E inutil a se specula pe seama
cuantumului de participare a conştiinţei,
spre pildă, la vise. Un vis oarecare
ni se înfăţişează ca atare, noi nu îl
elaborăm conştient. Evident că -re
producerea conştientă sau chiar
percepţia îl modifică sensibil, fără
insă a suprima faptul fundamental,
care este mişcarea pro ductivă de
provenienţă inconştientă.
847.Numim compensator(v. m ai
sus) raportul funcţional
dintre procesele inconştiente
şi conştiinţă, căci, potrivit
obser
vaţiei, procesul inconştient
împinge la suprafaţă
materialul sub
liminal, constelat prin starea
conştiinţei, deci toate acele
conţi
nuturi care, dacă totul ar fi
conştient, ar trebui neapărat
să facă
parte din situaţia conştientă.
487
D EFI
N IŢII
Funcţia com pensatoare a
incon
ştientului apare cu atît m ai
limpede cu cît atitudinea
conştientă
este mai unilaterală,
împrejurare ilustrată
abundent în pat ologie.
848.Individ. Individul este fiinţa în
singularitatea ei; indivi
dul psihologic este caracterizat
de psihologia particulară şi, în
anume privinţă, unică ce îi este
proprie. Particularitatea psihi
cului individual apare m ai
puţin la nivelul elem entelor
şi m ai
mult la acela al structurilor sale
complexe. Individul psihologic^
sau individualitatea
psihologică, există inconştient
a priori;el
nu există conştient decît în
m ăsura în care subiectul are
con
ştiinţa elementelor care îl
particularizează, adică în
măsura în
care se deosebeşte conştient
de ceilalţi. Individualitatea
psihică
este un dat corelativ individualităţii
fizice; dar iniţial, cum amarătat, ea
este doar inconştientă. E nevoie de
un proces conştient de diferenţiere,
de individuaţie(v. mai jos), pentru ca
individualitatea să se conştientizeze,
altfel spus să se desprindă din iden
titatea cu obiectul. Identitatea cu
obiectul a individualităţii este
echivalentă cu inconştientul
acesteia. Dacă individualitatea este
inconştientă, nu există individ
psihologic, ci doar o psihologie
colectivă a conştiinţei. în acest caz,
individualitatea inconştientă apare
ca fiind identică cu obiectul, ca
fiind proiectată asupra lui. Drept
urmare, obiectul are o valoare
hipertrofiată, iar influenţalui
determ inantă este prea puternică.
849.Individualitate.înţeleg prin
individualitate unicitatea şi
particularitatea individului din toate
punctele de vedere psiho
logice. Individual este tot ceea ce nu e
colectiv, deci tot ceea ce
aparţine unui singur individ
şi nu unui grup m ai m are de
indi
vizi. Nu s-ar putea vorbi de
individualitatea elementelor psiho
logice, ci doar de aceea a
grupărilor sau com binaţiilor
lor sin
gulare şi unice.
850.Individuale.Noţiunea joacă un
rol nu lipsit de impor
tanţă în psihologia noastră.
Individuaţia este, în genere, un
pro
ces de formare şi
particularizare a individului,
în special de dez
voltare a individului psihologic
ca fiinţă distinctă de ansamblu,
de psihologia colectivă.
Individuaţia este dec i un
proces de di
ferenţiere,al cărei ţel stă în
- dezvoltarea personalităţii
individua
le. Individuaţia este o
necesitate firească în măsura
în care frîna-
rea ei prin reglem entări
excesive sau chiar exclusive,
potrivit
norm elor colective, ar
prejudicia grav activitatea
vitală a indi
vidului. Individualitatea este
însă deja dată fizic şi
fiziologic, de
unde şi expresia ei
psihologică corespunzătoare.
O frînare con
siderabilă a individualităţii
presupune de aceea o
m utilare arti
ficială. Este fără doar şi poate
că un grup social alcătuit din
in
divizi estropiaţi nu poate fi o
instituţie sănătoasă, viabilă
în
tim p; căci doar acea
societate care îşi poate
conserva coerenţa
internă şi valorile colective,
acordînd totodatăindividului
maxi
m a libertate posibilă, are
şanse de viaţă durabilă.
Deoarece in
dividul nu este doar fiinţă
individuală, existenţa lui
presupunînd
488 TIPURILE
PSIHOLOGICE
relaţii colective, procesul de
individuaţie nu duce la izolare, cila
o coeziune colectivă m ai
intensă şi m ai generală.
851.Procesul psihologic al
individuaţiei este strîns
conexat
de aşa-numitafuncţie
transcendentă,care
determină liniile in
dividuale de dezvoltare ce nu ar
putea fi atinse doar pe calea
normelor colective (v.Simbol).
852.Individuaţia nu poate în
nici un caz constitui unicul
ţel
al educaţiei psihologice.
înainte ca ea să devină
scop, este ne
cesar ca educaţia să-1 fi
atins pe al ei, respectiv
adaptarea la un
minim de norme colective
necesare existenţei: pentru
ca o plan
tă să fie pusă în situaţia
de a-şi dezvolta la m axim
particula
rităţile, trebuie m ai întîi ca
ea să poată creşte în solul
în care a
fost sădită.
853.Individuaţia se află m ai
m ult sau mai puţin în
opoziţie
cu norma colectivă, căci ea
este separare şi diferenţiere
de gene
ral şi constituire a
particularului, dar nu o
particularitatecăutată,
ci una întemeiată aprioric
în dispoziţia subiectului.
Opoziţia cu
norma colectivă este însă
doar aparentă, căci lao
examinare mai
atentă, punctul de vedere
individual nu estecontrar
normei co
lective, ci este doaraltfel
orientat. Calea individuală
nici nu poa
te fi în opoziţie cu norma
colectivă, deoarece opoziţia
cu aceasta
din urm ă nu ar putea fi
decît o norm ă contrară.
Calea indivi
duală însă nu este
niciodată o norm ă. O
norm ă apare pe baza
totalităţii căilor individuale
şi nu are legitimitate
existenţială şi
efect vitalizant decît atunci
cînd există, în genere, căi
individua
le care tind să se
orienteze din cînd în cînd
după norm ă. Cînd
are valoare absolută, o
norm ă nu slujeşte la nim ic.
Un conflict
adevărat cu norm a
colectivă apare doar
atunci cînd calea indi
viduală este ridicată la
rangul de norm ă, ceea ce
constituie in
tenţia individualismului
extrem. O astfel de intenţie
este evident
patologică şi contrară
vieţii. Ea nu are nim ic a
face cu indivi
duaţia care se angajează,
ce-i drept, pe o cale
individuală lătu
ralnică, dar nu se poate
lipsi de norm ă nici pentru
orientarea
proprie faţă de societate,
nici pentru a stabili raportul
colectiv
indispensabil vieţii indivizilor
în societate. Individuaţia
duce de
aceea la o preţuire
firească a norm elor
colective, în vrem e ce
pentru o orientare
colectivă, exclusivă a
vieţii, norm a este inu-
 489 anor
DEFINIŢII male să devină procese
instinctive dacă li se asociază o
tilă într-o măsură din ce în ce mai
energie
mare; de unde prăbuşirea
psihică inconştientă. Acest
moralităţii.Cu cît normarea
fenomen apare atunci cînd sfera
colectivă a omului este mai puter -
con
nică, cu atît imoralitatea sa
ştiinţei este limitată de refularea
individuală este mai mare. Indivi-
unor conţinuturi incompatibile
duaţia coincide cu dezvoltarea
sau cînd se produce un
conştiinţei din starea deidentitate
„abaissement duniveau mental”
primordială (v.Identitate).
(Janet)
Individuaţia semnifică deci o
ca urmare a oboselii, a
lărgire a sferei conştiinţei şi a
intoxicaţiilor sau, în genere, a
vieţii psihologice conştiente.
proceselor
854. Instinct. Atunci cînd cerebrale patologice, într-un
vorbesc aici sau în alte lucrări cuvînt, acolo unde conştiinţa nu
de mai poate, sau nu poate încă, să
instinct, am în vedere ceea ce controleze procesele cele m ai
se înţelege de obicei prin acest accentuate.
term en: constringereala anum ite
855. Nu le-aş considera
acţiuni. Ea poate proveni de
procese instinctive, ci automate,
la o excitaţie exterioară sau
pe
interioară, declanşată de
acelea care au fost cîndva
m ecanis
conştiente, iar cu tim pul s-
m ul instinctului sau poate avea
au auto-
cauze organice situate în afara
59 Cf. Jung, Instinkt und
sferei relaţiilor psihice cauzale.
Unbewufltes, in: Ober psychische
Instinctiv este orice fenomen
Energetik und dos Wesen der Traume,
psihic care nu îşi are originea
pp. 259 ş. urm. (Gesammelte
într-o cauză pusă intenţionat de
Werke, VIII).
voinţă, ci într-o constrîngere
dinamică, indiferent dacă
această
constrîngere provine direct din surse
extrapsihice sau este esen-
ţialm ente determ inată de
energiile declanşate doar de
intenţia
voliţională; în ultim ul caz, cu
rezerva că rezultatul produs de
păşeşte efectul ţintit de voinţă.
Noţiunea de instinct reuneşte,
după părerea m ea, toate
fenom enele psihice de a căror
energie
conştiinţa nu poate să dispună. 59

Prin urmare, potrivit acestei

concepţii,afectele (v. mai sus)
aparţin atît proceselor
instinctuale
cît şi proceselor afective (v.
Simţirea).Procesele psihice care
în
îm prejurări obişnuite sînt funcţii
voliţionale (sînt deci subordo
nate în întregime controlului
conştiinţei) pot în împrejurări
490 TIPURILE 491
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

matizat. în mod obişnuit, ele nu se sus), în timp ce proiecţia

comportă ca instincte, căci în este un
condiţii normale nu apar proces de disimilare.
niciodată sub formă de Introiecţia reprezintă o
constrîngeri, ci doar atunci cînd asimilare a obiec
primesc o energie de origine tului de către subiect,
străină. proiecţia, în schimb, o
diferenţiere a
856.Intelect. Prin intelect înţeleg
obiectului de subiect prin
gîndire direcţionată (v. mai
transferarea în obiect a unui
sus).
conţinut
857.Introiecţie. Termenul a fost
subiectiv. Introiecţia este un
introdus de Avenarius60 ca
proces de extravertire, căci
omolog proiecţiei. Dar
pentru
transferul în obiect al unui
a asimila obiectul e
conţinut su
necesară empatia — în
biectiv pe care îl are în
genere, investirea
vedere introiecţia poate fi tot
obiectului. Deosebim o
atît de bine
introiecţie pasivă de una
exprimat prin noţiunea de
activă; de pri
proiecţie care este preferabilă
ma formă ţin procesele de
pentru
transfer care se produc sub
desemnarea acestui proces.
durata
Ferenczi a definit noţiunea
tratamentului nevrozelor, în genere
de intro
toate cazurile în care obiec
iecţie ca fiind opusă celei de
tul exercită asupra subiectului
„proiecţie”, anume ca înglobare a
o atracţie necondiţionată; de
obiectului în cercul de
ul
interese subiective, în
tima formă ţine empatia ca
vrem e ce „pro
proces de adaptare.
iecţia” semnifică o
859.Introversie. Introversia este
transpunere a conţinuturilor
îndreptarea către interior
subiective in
a
obiect.61 „în timp ce paranoicul
Hbidoului (v. mai jos). Prin
refulează din eu toate
aceasta se exprimă o
mişcările
relaţie negativă
neplăcute, nevroticul se ajută
60Der menschliche Weltbegriff,
preluînd o parte citmai mare din
1905, pp. 25 ş. urm.
lumea exterioară şi făcînd
61Ferenczi, Introjektion und
din ea obiectul unor fantezii
Obertragung, 1910, pp. 10 ş.
in
urm.
conştiente.” Primul mecanism
este o proiecţie, ultimul, o
intro
iecţie. Introiecţia este un fel
de „proces de dilatare ”, o
„lărgire
a cercului de interese”. După
Ferenczi, introiecţia este un
proces
normal.
858.Din punct de vedere psihologic,
introieqia este deci un
proces de asimilare(v. mai
a subiectului cu obiectul. Interesul
nu se îndreaptă către obiect, ci se
retrage de la acesta şi revine la
subiect. Cine are o atitudine
introvertită gîndeşte, simte şi
acţionează într-un mod care lasă
limpede să se vadă că subiectul
este în primul rînd cel care mo-
tivează, în vreme ce obiectului îi
revine cel mult o valoare se-
cundară. Introversia poate să aibă
un caracter mai mult intelectual
sau mai mult sentimental, tot
astfel ea poate fi caracterizată de
intuiţie sau de senzaţie.
Introversia este activă, atunci cînd
subiectul vrea să se închidă, într-o
anume măsură, faţă de obiect şi
este pasivă, atunci cînd subiectul
nu este în stare să readucă la
obiect libidoul care se scurge din
el. Introversia obişnuită este
caracteristică tipului introvertit (v.
Tip).
860. Intuiţie (de la intueri —
a privi). După părerea mea,
intuiţia este o funcţie
psihologică de bază. Este
acea funcţie care mijloceşte
percepţii pe cale
inconştientă. Obiectul unor
atare percepţii poate fi de
orice natură, exterioară,
interioară sau de ordinul
conexiunii dintre acestea.
Particularitatea intuiţiei stă
în faptul că ea nu este nici
senzaţie senzorială, nici
sentiment şi nici deducţie
intelectuală, deşi poate să
apară şi sub aceste forme, în
cazul intuiţiei, conţinutul ni
se înfăţişează ca un întreg
definitiv, fără ca noi să fim în
stare să spunem sau să
înţelegem în ce fel el s-a
constituit. Intuiţia este un fel
de înţelegere instinctivă a
oricăror feluri de
conţinuturi. Ea este, ca şi
senzaţia (v. mai jos), o
funcţie iraţională (v. mai jos)
de percepţie. Conţinuturile
ei sînt date ca şi acelea ale
senzaţiei, spre deosebire de
conţinuturile afective şi
intelective care au caracter
de „derivat”, de „produs”. De
aici, siguranţa şi
certitudinea cunoaşterii
intuitive care i-au permis lui
Spinoza să considere
„scientia intuitiva” drept
forma cea mai înaltă de
cunoaştere.62 Intuiţia îm-
parte această calitate cu
senzaţia al cărei fundament
fizic constituie baza şi
cauza certitudinii ei. Tot
astfel, certitudinea intuiţiei
se întemeiază pe anumite
fapte psihologice, a căror
apariţie şi disponibilitate
rămîn inconştiente. Intuiţia
apare sub formă subiectivă
sau obiectivă; prima este o
percepţie de fapte psihice
inconştiente, de
provenienţă csenţialmente
subiectivă;
itfel şi Bergson.
492 TIPURILE 493
PSIHOL
OGICE
ultima, o percepţie de fapte care se interior
întemeiază pe percepţii sub liminale în vederea cunoaşterii sau a
referitoare la obiect şi pe contemplaţiei lăuntrice, ori
sentimente şi ginduri subli minale în ex
determinate de aceste percepţii. terior, în scopul acţiunii şi al
După gradul de partici pare a executării. în cazuri anormale,
senzaţiei se pot deosebi form e in
concrete şi form e abstracte de intuiţie. tuiţia se contopeşte cu
Intuiţia concretă mijloceşte conţinuturile inconştientului
percepţii referitoare la realitatea colectiv care
lucrurilor; intuiţia abstractă, în o condiţionează intim; de aici
schimb, mijloceşte percepţia faptul că tipul intuitiv poate
corelaţiilor ideatice. Intuiţia părea
concretă este un proces reactiv, în acest caz iraţional şi
rezultînd pur şi simplu din stările incomprehensibil în cel mai
date de fapt. Intuiţia abstractă, în înalt grad.
schimb, necesită ca şi senzaţia 862.Iraţional. Utilizez acest termen
abstractă unanumit element de pentru a desemna nu ceea
orientare, voliţional sau ce contravine raţiunii,ci ceea ce
intenţional. e în afara raţiunii,respectiv
nu poate fi motivat prin
861.Intuiţia este, alături de
raţiune. Aici intră fapte
senzaţie, o caracteristică a
elementare, de
psiho
pildă că pămîntul are o lună,
logiei infantile şi primitive.
că clorul este un element, că
Contrabalansînd intensitatea
apa
impre
îşi atinge densitatea maximă
siei senzoriale, ea transmite
la 4°C etc. Iraţional este mai
copilului şi primitivului
apoi
percepţia
hazardul, chiar dacă ulterior
imaginilor mitologice, treptele
cauzalitatea sa raţională ar
premergătoare aleideilor (v.
putea fi
mai
demonstrată.64 Iraţionalul
sus). Intuiţia compensează
este un factor al fiinţei pe
senzaţia şi este, ca şi aceasta,
care com-
matri
63Meritul de a fi descoperit acest tip îi
cea din care se dezvoltă
revine lui M. Moltzer.
gîndirea şi simţirea ca funcţii
64Cf. Jung, Synchronizităt als ein
raţionale.
Prinzip akausaler
Intuiţia este o funcţie
Zusammenhănge
iraţională, deşi componentele
(Gesammelre Werke, VIII).
ei pot fi ul
terior analizate, iar apariţia
ei poate fi pusă de acord cu
legile
raţiunii. Cel care îşi orientează
atitudinea generală după
princi
piul intuiţiei, deci după
percepţiile care trec prin
inconştient,
aparţine tipului intuitiv6* (v. Tip).
Putem distinge intuitivi intro
vertiţi sau extravertiţi, după
cum intuiţia e valorificată în
plicarea explicaţiei rezonabile îl
poate împinge tot mai departe, dar
care complică în cele din
urmă explicaţia într-atît,
îneît aceasta sfîrşeşte prin a
depăşi forţa comprehensivă
a gîndirii raţionale, atingînd
limitele acesteia, înainte ca
ea să fi putut îmbrăţişa
totalitatea universului prin
legile raţiunii. O explicaţie
pe deplin raţională a unui
obiect fiinţînd cu adevărat
(şi nu a unuia doar pus) este o
utopie sau un ideal. Doar un obiect
care a fost pus poate fi raţional
şi pe deplin explicat, căci el
închide de la început în sine
doar ceea ce a pus în el
logica gîndirii. Ştiinţa
empirică, de asemenea, nu
pune decît obiecte raţional
limitate, prin faptul că,
lăsînd intenţionat deoparte
intîmplătorul, ea nu ia în
considerare obiectul real ca
totalitate, ci doar o parte a
acestuia pusă în vedetă de
examinarea raţională.
Astfel, ca funcţie
direcţională, gîndirea este
raţională, tot astfel şi
simţirea. Dacă însă aceste
funcţii nu tind către o
selecţie logic determinată de
obiecte, de calităţi sau de
relaţii între obiecte, ci către
ceea ce este perceput
întîmplător, şi este propriu
oricărui obiect real, atunci
ele îşi pierd direcţia şi prin
aceasta ceva din caracterul
lor raţional; asumînd
caracter întîmplător, ele
devin parţial iraţionale.
Gîndirea şi simţirea care se
orientează după percepţiile
întîmplătoare, şi tocmai de
aceea iraţionale, sînt o
gîndire şi o simţire intuitivă
sau senzorială. Intuiţia ca şi
senzaţia sînt funcţii
psihologice care îşi ating
desăvîrşirca în percepţia
absolută a ceea ce se petrece în
genere. Potrivit naturii lor,
ele trebuie să adopte o
atitudine corespunzătoare
fortuitului absolut ca şi
oricărei posibilităţi; ele sînt
de aceea în mod necesar
lipsite cu totul de o direcţie
raţională. Le denumesc din
acest motiv funcţii
iraţionale, în opoziţie cu
gîndirea şi simţirea, funcţii
care ating desăvîrşirea într-o
deplină concordanţă cu
legile raţiunii. 863. Deşi
iraţionalul nu poate constitui
niciodată obiectul vreunei
ştiinţe, pentru psihologia
practică este de mare
însemnătate să se
aprecieze corect momentul
iraţional. Psihologia practică
ridică multe probleme care
nu au o soluţie raţională, ci
pretind o rezolvare
iraţională, respectiv
neconformă cu legile ra-
ţiunii. Dacă se speră sau se
nutreşte exclusiv
convingerea că fiecare
conflict se poate rezolva
potrivit legilor raţiunii,
există
494 TIPURILE 495
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

riscul de a se obstacula o intelec

soluţionare reală de natură tuală se orientează, de
iraţională (v. Raţional). exem plu, după principiul
logic ca lege
864.Libido6 5. Prin libido înţeleg
suprem ă. Atitudinea
energia psihică.Energia
senzitivă se orientează după
psihică este intensitatea
percepţia sen
procesului psihic,valoarea sa
zorială a faptelor date.
psiholo
866.„Participation mystique” ’. Acest
gică. Nu este vorba de o
termen este împrumutat
valoare m orală, estetică sau
de la Levy-Bruhl66. Prin el se
intelec
înţelege o form ă particulară
tuală atribuită, ci de faptul că
de
valoarea psihologică este
legătură psihologică cu
definită
obiectul. Ea constă în faptul că
în raport cu forţa
subiectul
determ inantăa numitului
nu se poate distinge clar de
proces, care se ex
obiect, ci este legat de acesta
primă în efecte („randamente ”)
printr-o
psihice precise. Nu concep libi
relaţie directă, care poate fi
doul nici cao forţă psihică, aşa
num ită identitate parţială.
cum greşit procedează unii cri
Aceasta
tici. Nu ipostaziez noţiunea
se sprijină pe o contopire
de energie, ci o utilizez
apriorică dintre obiect şi
pentru a
subiect. Par
desem na intensităţi sau
ticiparea m istică este de
valori. întrebarea dacă există
aceea o răm ăşiţă a unei
sau nu o
stări prim or
forţă psihică specifică nu are
diale. Ea nu se referă la
nimic a face cu noţiunea de
to talitatea relaţiei dintre
libido.
su biect şi
Utilizez adesea termenul de libido
65Cf. Jung, Wandlungen und Symbole
cu sensul de „energie” . Jus
der Libido, pp. 119 ş. urm.
tificarea folosirii lui în
(reedi
accepţia de energie psihică
tare: Symboleder Wandlung
am dezvol
[Gesammelte Werke, V]) şi
tat-o am ănunţit în lucrările
Oberpsychische Ener-
indicate în nota de la subsol.
getik und das Wesen der Traume,
865.Orientare.Numesc orientare
pp. 7 ş. urm. (Gesammelte
principiul general al unei
Werke, VIII).
atitudini (v. mai sus). Orice
66Levy-Bruhl, Les fonctions mentales
atitudine se orientează după
dans Ies socie’te’s infe’rieures,
un anu
1912.
m e punct de vedere,
indiferent dacă acesta e
conştient sau in
conştient. Aşa-numita atitudine
de putere, de pildă, se
orientează
după punctul de vedere al
forţei exercitate de eu asupra
influen
ţelor şi atitudinilor care tind
să îl subjuge. Atitudinea
obiect, ci doar la anumite cazuri în
care apare fenomenul acestei relaţii
speciale. Participarea mistică este
fireşte un fenomen care se poate
observa cel mai bine la prim itivi;
ea apare însă foarte des şi în
societăţile civilizate, chiar dacă nu
în aceeaşi proporţieşi cu aceeaşi
intensitate. De regulă, ea se produce
aici între persoane, m ai rar între o
persoană şi un lucru. în prim ul
caz, ea este relaţia aşa-zisă de
transfer, în care obiectul exercită
un efect cum va magic, adică
necondiţionat, asupra subiectului.
în ultim ul caz, e vorba fie de un
efect asem ănător al unuiucru, l fie
de un fel de identificare cu un lucru sau cu
ideea acestuia.
867.Persona, v. Suflet.
868.Planul obiectului.Prin interpretarea
în planul obiectului
înţeleg acea concepţie privind
visul sau fantezia în care
persoa
nele sau relaţiile care apar
aici sînt raportate la
persoane sau
situaţii obiectiv reale.
Aceasta în opoziţie cu
interpretarea la
planul subiectului(v. mai jos)
care leagă persoanele şi
situaţiile
onirice de valori subiective.
Concepţia freudiană a visului
se
mişcă apro ape exclusiv în planul
obiectului de vreme ce reduce
dorinţele onirice la obiecte
reale sau la procese sexuale
apar-
ţinînd sferei fiziologice, deci
extrapsihologice.
869.Planul subiectului.Prin
interpretarea în planul subiectu
lui înţeleg acea concepţie
privind visul sau fantezia în
care per
soanele sau relaţiile care
apar aici sînt raportate în
întregime la
factori aparţinînd propriului
nostru psihic. Este cunoscut
faptul
că im aginea unui obiect
din psihicul nostru nu
este niciodată
identică cu obiectul, ci cel
mult asemănătoare lui. Ea
apare, de
sigur, prin percepţia
senzorială şi prin
apercepţia acestor stimuli,
dar prin interm ediul unor
procese de form are
aparţinînd deja
psihicului nostru şi pe
care obiectul nu face
decît să le declan
şeze. M ărturia sim ţurilor
noastre se acoperă, ce-i
drept, după
cum ştim din experienţă,
în bună măsură cu
calităţile obiectului,
apercepţia noastră însă se
află sub influenţe
subiective care sca
pă aproape controlului
nostru şi care
îngreunează foarte m ult
cunoaşterea exactă a
caracterului um an. O
m ărim e psihologică
atît de complexă precum
este un caracter uman
oferă percepţiei
senzoriale doar foarte
slabe puncte de susţinere.
Cunoaşterea lui
pretinde empatie, reflecţie
şi intuiţie. Ca urmare a
acestor corn-
496 TIPURILE
PSIHOLOG
ICE
plicaţii, judecata finală este, fireşte,
de valoare discutabilă, înaşa fel
încît imaginea pe care ne-o
formăm despre un obiectuman este,
în orice împrejurare, extrem de
subiectiv condiţionată. Şi iată de ce
este esenţial ca în psihologia
practică să se distingă ferm
imaginea, imago-u\ unui om de
existenţa sa reală. Ca urmare a
constituirii sale extrem de
subiective, imago-ul este nu o dată
mai degrabă imaginea unui complex
funcţional subiectiv decît aceea a
obiectului însuşi. De aceea, în
cazul tratării analitice a unui produs
inconştient este esenţial caimago-u\
să nu se identifice pur şi simplu cu
obiectul, ci să se considere mai
degrabă o expresie a relaţiei pe
care subiectul o întreţine cu
obiectul. Aceasta este interpretarea
în planul subiectului.
870.Tratarea unui produs
inconştient in planul
subiectului
demonstrează existenţa unor
opinii şi tendinţe subiective cu
care
este investit obiectul. Dacă
deci apare într-un produs
inconştient
imago-u\ obiectului, e vorbaeo ipso
nu de un obiect real, ci tot
atît de bine, şi poate chiar
precumpănitor, de un
complex func
ţional subiectiv (v.Imagine a
sufletului). Această
interpretare în
planul subiectului ne
îngăduie o interpretare
psihologică cuprin
zătoare nu doa. a visului, ci
şi a operelor literare în care
dife
ritele figuri reprezintă
complexele funcţionale
relativ autonome
din psihicul poetului.
871.Proiecţie. Spre deosebire
497
DEF
INIŢ
II
de introiecţie (v. mai sus),
pro
iecţia desem nează
transferarea unui proces
subiectiv într-un
obiect. Prin urmare,
proiecţia este un proces
de disimilare: un
conţinut subiectiv este
înstrăinat de subiect şi
încorporat cumva
obiectului. Este vorba atît de
conţinuturi penibile,
incompatibile,
de care subiectul se
eliberează astfel, cit şi de
valori pozitive,
care din anumite motive,
de pildă ca urmare a unei
autodepre-
cieri, sînt inaccesibile
subiectului. Proiecţia se
bazează pe iden
titatea (v. mai sus) arhaică
dintre subiect şi obiect,
dar se poate
vorbi despre ea ca atare
doar în clipa în care se
manifestă ne
cesitatea destrămării
identităţii cu obiectul.
Ceea ce se produce
atunci cînd identitatea
devine supărătoare, adică
atunci cînd ab
senţa conţinutului
proiectat prejudiciază
considerabil adaptarea
şi face dezirabilă
readucerea lui la subiect.
începînd cu acest
moment, identitatea
parţială de pînă acum
dobîndeşte caracter
 de proiecţie. Expresia
desemneazădeci o stare de
identitate perc eptibilă,
devenită în consecinţă
obiect de critică, fie ea a
subiectului, fie a altcuiva.
872.Se poate deosebi o proiecţie
pasivă de una activă. Prima
este forma obişnuită a
tuturor proiecţiilor
patologice şi a mul
tora din cele normale, care nu
rezultă dintr-o intenţie anume,
ci
sînt fenom ene pur
automate. Ultima este o
im portantă parte
componentă aactului
empatetic. Empatia(v. mai sus)
este, ca
întreg, un proces de
introiecţie prin aceea că
pune obiectul în
relaţie intimă cu subiectul.
Pentru a înfăptui această
relaţie, su
biectul separă de sine un
conţinut, de pildă un
sentiment, şi îl
transferă în obiect, pe care îl
însufleţeşte astfel şi îl
atrage în
sfera subiectivă. Forma activă
a proiecţiei apare şi ca actde
ju
decată care urmăreşte o
separare a subiectului de
obiect. în acest
caz, o judecată subiectivă,
considerată ca circumstanţă
valabilă,
este separată de subiect şi
transferată în obiect, ceea
ce duce la
detaşarea subiectului de
obiect. Proiecţia este deci un
proces de
introversie căci, spre
deosebire de introiecţie, ea nu
duce la in
cluderea subiectului in
obiect şi la asimilarea lor, ci
la diferen
ţierea şi separarea lor. Din
acest motiv, proiecţia joacă
un rol
important în paranoia, care
de regulă duce la o totală
izolare a
subiectului.
873.Psyclie, v. Suflet.
874.Raţional. Raţionalul
este rezonabilul, este
ceea ce cores
punde raţiunii. înţeleg
prin raţiune acea
atitudine al cărei prin
cipiu stă în a modela
gîndirea, simţirea şi
acţiunea potrivit cu
valori obiective. Valorile
obiective se stabilesc
prin experienţa
obişnuită a faptelor
exterioare pe de-o
parte, a celor
psihologice,
interioare, de cealaltă
parte. Aceste
experienţe nu pot
oricum să
reprezinte „valori”
obiective, dacă nusînt
evaluate ca atare de
subiect, ceea ce este
deja un act al raţiunii.
Dar atitudinea raţio
nală care ne permite
în genere să declarăm
valabile valorile
obiective nu este opera unui
singur subiect, ci aceea a
istoriei
omenirii.
875.Majoritatea valorilo r,
obiective — şi în
felul acesta şi
raţiunea — sînt
complexe moştenite,
solid constituite, de
repre
zentări la a căror
organizare au lucrat
nenumărate milenii,
îm-
498 TIPURILE 499
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

pinse de aceeaşi necesitate care intepretare care tratează

prezidează reacţiile organismu lui viu produsul inconştient nu din
la m edia condiţiilor necontenit unghiul ex
repetate ale m ediului,reacţii care îi presiei simbolice, ci din unghi
opun acestuia din urmă complexe semiotic,ca semn sau ca simp
funcţionale corespunzătoare, pr ecum tom al unui proces
ochiul, perfect acordat naturii luminii.S-ar fundamental. Corespunzător,
putea vorbi de aceea de o raţiune metoda reduc-
metafizică preexistînd în univers, tivă tratează produsul
dacă reacţia adecvată a inconştient’ în sensul reducerii
organismului viu la influenţa lui la
exterioară medie nu ar fi condiţia elemente, la procesele
indispensabilă a existenţei sa le, idee fundamentale, fie că acestea
formulată încă de Schopenhauer. sînt reminis
Raţiunea um ană nu ealtceva decît cenţe ale unor evenim ente
expresia adaptării la media care au avut cu adevărat loc
evenimenţialului, sedi m entat în sau sînt
com plexe de reprezentări, cu procese elementare care
tim pul solid organizateşi afectează psihicul. De unde
constituind valorile obiective. Legile faptul că,
raţiunii sînt deci acelea care spre deosebire demetoda
desemnează şi reglează atitudinea constructivă (v. mai sus), cea
medie, „corectă ”, adaptată. Raţional reduc-
este tot ceea ce corespunde acestor tivă este orientată regresiv, fie
legi; iraţional(v. mai sus), în în sens istoric, fie în sensul fi
schimb, tot ceea ce nu se acoperă gurat al reducerii unei mărimi
cu aceste legi. complexe şi diferenţiate la
gene
876.Gîndirea şi sim ţirea sînt
ral şi elementar. Metoda de
funcţii raţionale, în m ăsura în
interpretare atît a lui Freud,
care sînt decisiv influenţate de
cît şi a
momentul reflecţiei. Ele îşi rea
lui Adler este reduc tivă, deoarece
lizează deplin vocaţia într-o
ambii reduc totul la procese
concordanţă pe cît posibil
legate de dorinţă, respectiv
perfectă
de aspiraţie, în ultim ă
cu legile raţiunii. Funcţii
instanţă la
iraţionale, în schimb, sînt
acelea care
urmăresc percepţia pură,
precum intuiţia şi senzaţia,
căci, pentru
a ajunge să perceapă
com plet evenim enţialul, ele
trebuie să se
lipsească pe cît posibil de
factorul raţional care
presupune ex
cluderea elem entului extra-
raţional.
877.Reductiv.Reductiv înseamnă
„care duce înapoi ”. Folo
sesc acest termen pentru a
desemna acea m etodă
psihologică de
 procese de natură infantilă sau Senzaţia este de aceea în
fiziologică. Produsului incon - primul rîndsen
ştient îi revine în această zorială, adică percepţie
viziune, în chip necesar, doar datorată organelor de simţ
valoarea unei expresii improprii, şi „simţurilor
pentru care termenul desimbol (v. corporale” (senzaţii
mai jos) nu ar trebui de fapt chinestezice, vasomotorii
utilizat. Efectul reducţiei etc). Ea este, pe
asupra semnificaţiei de-o parte, un element al
produsului inconştient este reprezentării, transmiţînd
dizolvant, căci el este fie rea - acesteia ima
dus la antecedentele sale ginea percepută a
istorice şi deci distrus, fie obiectului exterior, pe de
este integratprocesului elementar altă parte, ea este
din care a izvorît. un element al
sentimentului, care
878.Sentiment.Sentim entul este
conferă acestuia caracter
conţinutul determ inat sau
afec
materia determinată de
tiv (v. Afect) prin percepţia
discriminarea empatetică a
modificărilor corporale.
funcţiei sim
Prin faptul
ţirii (v. Sim ţire).
că transmite conştiinţei
879.Senzaţie.După opinia mea,
modificările corporale,
senzaţia este una din funcţii
senzaţia repre
le psihologice fundamentale (v.
zintă şi instinctele
Funcţie).Şi Wundt atribuie
fiziologice, fără însă a se
sen
identifica cu ele,
zaţia fenomenelor psihice
fiind doar o funcţie
elem entare.67
perceptivă.
880.Senzaţia este acea funcţie
881.E necesar să deosebim
psihologică ce transmite
între o senzaţie
per
senzorială sau
cepţiei un stimul fizic. De
concretă şi una
unde faptul că se identifică
abstractă. Cea dintîi
cu per
cuprinde toate formele
cepţia. Senzaţia trebuie
exa
riguros diferenţiată de
m inate m ai sus, ultim a
sentiment,proces
este abstractă sau
cu totul deosebit de ea, dar
izolată de orice alt
care i se poate asocia, de
67 Pentru istoria noţiunii de
pildă sub
senzaţie ef. Wundt, Grundzuge der
form ă de „tonalitate
physiolo-gischen Psychologie, 1, 1902,
afectivă”. Senzaţia nu se
pp. 350 ş. urm.; Dessoir, Geschichte
raportează numai
der neueren deutschen Psychologie, 1894;
la stimuli fizici, externi, ci
Willa, Einleitung in die Psychologie der
şi la cei interni, adică la
Gegen-wart, 1902. Von Hartmann, Die
schimbările
moderne Psychologie, 1901.
din organele interne.
500 TIPURILE 501
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

element psihologic. Senzaţia primitivului, în măsura în

concretă nu se prezintă niciodată care, faţă de gîndire şi
în stare „pură”, ci întotdeauna simţire, nu şi neapărat faţă
amestecată cu reprezentări senti- de intuiţie, ea este
mente şi gînduri. Senzaţia predominantă. în ce mă pri-
abstractă, în schimb, reprezintă o veşte, consider senzaţia
formă diferenţiată de percepţie drept o percepţie conştientă,
care ar putea fi numită „estetică”, iar intuiţia drept o percepţie
deoarece ea se supune propriului inconştientă. Pentru mine,
principiu, neamestecîndu-se nici cu senzaţia şi intuiţia
elementele particulare ale obiectului alcătuiesc o opoziţie sau
perceput, nici cu sentimentele şi două funcţii ce se
gîndurile subiective; ea se ridică compensează reciproc,
astfel la un grad de puritate pe precum gîndirea şi simţirea.
care senzaţia concretă nu îl Din punct de vedere ontoge-
atinge niciodată. Senzaţia netic şi filogenetic, funcţiile
concretă a unei flori, de pildă, intelectuale şi afective, în
transmite nu doar percepţia florii calitate de funcţii
înseşi, ci şi a tulpinei, a frunzelor, autonome, se dezvoltă cu
a habitatului ei ctc. Ea se pornire de la senzaţie (şi,
amestecă imediat cu sentimentele fireşte, şi de la intuiţie, ca
de plăcere sau neplăcere, trezite replică necesară a
de vederea florii sau cu percepţii senzaţiei).
olfactive simultan determinate, sau cu
gînduri privind, bunăoară,
clasificarea ei botanică. Senzaţia
abstractă, în schimb, relevă pe loc
trăsătura senzorială, evidenţiată a
florii, cum ar fi culoarea roşie
strălucitoare şi face din ea unicul
sau principalul conţinut al
conştiinţei, izolat de toate
amestecurile pomenite. Senzaţia
abstractă este proprie în special
artistului. Ea este, asemenea
oricărei abstracţii, un produs al
diferenţierii funcţionale, deci nu
are nimic primordial. Forma
funcţională primordială este
întotdeauna concretă, adică
amestecată (v. Arhaism şi
Concretism). Senzaţia concretă este
un astfel de fenomen reactiv.
Senzaţia abstractă, în schimb, nu
este lipsită niciodată, asemenea
oricărei abstracţii, de voinţă,
adică de element director. Voinţa
îndreptată către abstracţia sen-
zaţiei este expresia şi punerea în
acţiune a atitudinii estetice senzoriale.
882. Senzaţia
caracterizează foarte
puternic fiinţa copilului şi a
883.Senzaţia, în calitate de
fenomen elementar, este un dat
pur, nesupus legilor
raţiunii, spre deosebire de
gîndire şi de sim
ţire. Denumesc din acest
motiv senzaţia funcţie
iraţională(v.
mai sus), deşi raţiunea
izbuteşte să înglobeze un
mare num ăr de
senzaţii în corelaţii logice.
884.Omul a cărui atitudine
generală este orientată
după prin
cipiul senzaţiei aparţine
tipului senzaţie(v. Tip).
885.Senzaţiile norm ale
sînt relative, altfel
spus, ele cores
pund aproximativ
intensităţii stimulului
fizic. Senzaţiile
patolo
gice nu sînt e
r lative, ci
anorm al de slabe
sau anorm al de
puter
nice; în primul caz,
ele sînt inhibate, în
ultim ul caz,
exagerate.
Inhibarea apare prin
predom inanţa unei
alte funcţii,
exagerarea
prin contopire cu o
altă funcţie, de pildă
cu funcţia încă nedi
ferenţiată a simţirii
sau a gîndirii.
Exagerarea senzaţiei
dispare
de îndată ce funcţia
cu care s-a contopit
se diferenţiază pe
cont
propriu. Exem p le
deosebit d e
elocvente o feră în
acest sens
psihologia
nevrozelor, în care
se constată foarte
frecvent o se-
xualizare puternică
(Freud) a altor
funcţii, adică o du symbolisme, 1895.
contopire a
senzaţiei sexuale cu
alte funcţii.
886.Simbol. Noţiunea de
simbol trebuie, după
părerea mea,
strict deosebită de
noţiunea desemn.
Sem nificaţie
sim bolică şi
semnificaţie
semioticăsînt lucruri
diferite. într-un sens strict,
Ferrero68 vorbeşte în
cartea sa nu de
sim bol, ci desemn. De
pildă, vechiul obicei,
potrivit căruia cu
prilejul vînzării unei
bu
căţi de pămînt se
oferea cumpărătorului
o brazdă, poate fi nu
mit, în chip vulgar,
„simbolic”, dar potrivit
naturii sale, el este
semiotic. Brazda este un
semn care stă pentru
întreaga bucată
de pămînt. Tot astfel,
roata cu aripi a
funcţionarului de la
gară
nu este un sim bol al
căii ferate, ci un
sem n al
apartenenţei la
exploatarea
feroviară. Sim bolul
presupune
întotdeauna că ex
presia aleasă este cea
mai bună denumire
sau formulă pentru o
stare de fapt relativ
necunoscută, dar
recunoscută ca
existenţă
sau ca necesară.
Dacă deci roata cu
aripi a funcţionarului
de la
căile ferate este
declarată simbol,
aceasta echivalează
cu a spune
68 Ferrero, Les lois psychologiques
502 TIPUR ILE 503
PSIH O LOG I
CE

că acel om are de-a face cu o fiinţă semnificaţii. Dacă îşi naşte

necunoscutăcare nu se poateexprima mai sensul din el, altfel
bine altminteri. spus, dacă se găseşte acea
expresie care formulează
887.Orice interpretare care
lucrul cău
consideră expresia sim bolică
tat, aşteptat sau presim ţit
o
mai bine decît sim bolul
analogie sau o desemnare
existent pînă
prescurtată a unui fapt
în acea clipă, atunci acesta
cunoscut este
este mort, adică nu mai
semiotică.O interpretare care
posedă decît
socoteşte expresia simbolică
o semnificaţie istorică. Se
drept
poate vorbi în continuare de
cea mai bună şi, în
el ca de
consecinţă, cea mai clară sau
un simbol, cucondiţia
mai caracteris
subînţeleasă de a vorbi
tică formulare a unui fapt
despre ceea ce a
relativ necunoscut este
fost el înainte de a-şi
simbolică.O
zăm isli propria expresie
interpretare care consideră
mai bună. Felul
expresia simbolică o
în care Pavel şi speculaţia
transferare sau
m istică m ai veche
o transform are intenţionată a
tratează crucea
unui fapt cunoscut este
arată că pentru ei aceasta
alegorică.
era un simbol viu, care
A interpreta crucea drept simbol al
reprezenta in
iubirii divine este un demers
dicibilul într-unmod inegalabil.
semiotic, căci expresia „iubire
Pentru orice interpretare ezote
divină” desem nează starea
rică, simbolul este mort,
de
căci ea îl readuce
fapt ce trebuie exprimată,
întotdeauna la o ex
mai potrivit şi mai bine decît
presie pe care o
crucea,
consideră, adesea pe
care poate avea şi alte multe
nedrept, m ai potrivită; în
sensuri. Simbolică, în schim b,
felul acesta, ea face din
este
simbol semnul convenţional
acea interpretare care,
al unor ra
depăşind orice altă
porturi care aiurea sînt m ai
explicaţie posibilă,
deplin şi m ai bine
consideră crucea drept
cunoscute. Sim
expresie a unui anume fapt
bolul nu este viu decît pentru
încă necunos
punctul de vedere ezoteric.
cut şi incomprehensibil, mistic
889.Expresia folosită pentru a
şi transcendent, deci în primul
desemna ceva cunoscut
rînd psihologic, care nu poate fi
este
reprezentat mai exact altfel de
întotdeauna un simplu
cît prin cruce.
semn, niciodată un simbol.
888.Atît timp cit este viu,
De aceea e
simbolul exprimă un fapt
care alt
minteri nu poate fi caracterizat
mai bine. El este viu atîta timp
cît este greu de
absolut imposibil ca un însă nu există pentru altă
simbol viu, adică greu de cunoştinţă. Aceasta poate
înţelesuri, săia naştere din concepe expresia
raporturi cunoscute. Căci matem atică drept simbo lul
ceea ce decurge din aces - unui fapt psihic ascuns şi
te raporturi nu conţine necunoscut intenţiei care
decît ceea ce s-a introdus îl stabil eşte, în măsura în
în ele. Oriceprodus psihic, care se poate demonstra
care la un m om ent dat că acest fapt nu era
exprim ă cel m ai bine o cunoscut celui care a creat
stare de fapt încă expresia semiotică şi în
necunoscută sau doar consecinţă nu putea
relativ cunoscută, poate fi constitui obiectul unei
interpretat ca simbol, în utilizări conştiente.
măsura în care se admite
890. Dacă ceva are sau nu
că el exprimă şi ceea ce
caracter de sim bol depinde
este doar presimţit şi încă
m ai întîi de atitudinea conştiinţei
nelămurit cunoscut,în
examinatoare, a unui intelect
măsura în care închide in
bunăoară care consideră
sine o ipoteză sau este în
starea de fapt dată nu doar
consecinţădesemnarea
ca atare, ci şi caexpresie a
anticipată a unui fapt de
necunoscutului. Este de aceea perfect
natură încă necunoscută,
posibil ca cinev a să stabilească
orice teorie ştiinţifică este
un fapt care din unghiul său
un simbol. Acelaşi lucru e
de vedere să nupară
valabil pentru orice
simbolic, dar să pară din
fenomen psihologic cu
unghiul altei conştiinţe. Şi
condiţia ca el să enunţe
invers. Există oricum produse
sau să semnifice ceva în
al căror caracter simbolic nu
plus care scapă
depinde doarde atitudinea
cunoaşterii momentului
conştiinţei exam inatoare, ci
dat. Această ipoteză este
se revelează din sineînsuşi
posibilă oriunde există o
prin efectul sim bolic
conştiinţă carecaută alte
exercitat asupra
posibilităţi de semnificare
observatorului.Aceste produse
a lucrurilor. Ea nu este po -
sînt astfel constituite îneît, lipsite de
sibilă — şi anum e doar
simbolism ul lor, nu ar mai
pentru conştiinţa în
avea nici o sem nificaţie. Un
chestiune — în ca z ul în
triunghi cu unochi închis în el
care aceasta a stabilit o
este ca fapt pur atît de absurd
expresie care urm ează să
îneît observatorul nu îl poate
spună exact ceea ce a
asimila unui joc întîmplător. O
intenţionat să spună, ca,
astfel de configuraţieim pune
de pildă, o expresie
o interpretare simbolică.
matematică. Atare restricţie
Efectul ei este intensificat fie
504 TIPURILE 505
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

prin repetarea frecventă şi identică rezistă

a aceleiaşi configuraţii, fieprin grija în faţa unei intepretâri
cu care ea este confecţionată, simbolice, căci simbolul este
anume ca expresie aunei valori aici prea
particulare ce îi este atribuită. marcat pentru a putea fi trecut
cu vederea.
891.Simbolurile care nu
892.Un simbol care îşi subliniază
acţionează din ele însele în
propria natură simbolică
modul
nu e neapăratviu. El poate,
descris mai sus fie sînt
bunăoară, să acţioneze doar
moarte, adică depăşite de
asupra
formulări mai
laturii istorice sau filozofice a
potrivite, fie sînt produse a căror
intelectului, să suscite doar un
natură simbolică depinde ex
interes intelectual sau estetic.
clusiv de atitudinea conştiinţei
Viu este un simbol doar atunci
examinatoare. Putem numi
cînd pentru observator el
pre
exprimă în chip suprem un
scurtat această atitudine,
fapt pre
care concepe simbolic
sim ţit dar încă
fenomenul dat,
nerecunoscut. în aceste
atitudine simbolică.Ea este
condiţii el provoacă o
doar în parte justificată de
participare a inconştientului.
atitudi
El are un efect vitalizant şi
nea împrejurărilor exterioare;
stimu
de cealaltă parte ea rezultă
lator. După cum spune
dintr-o
Faust: „Dar altfel ah! mă
anumită concepţie de viaţă,
zguduie-acest
care atribuie un sens oricărui
semn! „*
eve
893.Simbolul viu traduce un
niment, mic sau mare, şi
fragment esenţial de
conferă acestui sens o
incon
valoare mai ma
ştient, şi cu cît acest
re decît realului pur. Acestei
fragment este mai
concepţii i se opune o alta
răspîndit, cu atît efectul
care
său e mai general, căci
pune accentul n î totdeauna pe
face să vibreze în fiecare
realul pur, subordonîndu-i
coarda comună.
acestuia
Deoarece simbolul este,
sensul. Pentru această
pe de-o parte, şi expresia
atitudine nu există simbol
supremă a
acolo unde sen
sul simbolic depinde doar de
modul de examinare. Ea
recunoaş
te simbolul doar atunci cînd
acesta invită observatorul să
pre
supună un sensascuns. în
imaginea unui zeu cu cap de taur se
poate, de pildă, vedea un
corp omenesc căruia i s-a
înlocuit ca
pul cu acela al unui taur; o
astfel de explicaţie însă nu
 ceea ce este încă
necunoscut, expresie de
nedesluşit într-un anume
moment dat, el izvorăşte
în chip necesar din ceea
ce este mai diferenţiat şi
mai complex în
atmosfera spirituală a
epocii sale. Cum, pe de
altă parte, simbolul viu
închide în sine ceea ce
este comun unui grup
mai mare de oameni,
tocmai pentru a putea
acţiona asupra lor, el
trebuie să sesizeze exact
atare elemente comune.
Ele nu pot fi niciodată de
ordinul diferenţierii şi
achiţionării celei mai
înalte, căci acestea sînt
accesibile şi inteligibile
doar unei minorităţi, ci
natura lor trebuie să fie
ceva atît de primitiv, îneît
omniprezenţa ei să fie
indiscutabilă. Efectul
simbolului este universal doar
atunci cînd el exprimă în
chip suprem un astfel de
conţinut. în aceasta
constă efectul puternic şi
totodată eliberator al
unui simbol social viu.
894. Tot ceea ce am spus
despre simbolul social este
valabil şi pentru cel
individual. Există produse
psihice individuale de
caracter evident simbolic
care impun fără doar şi
poate o interpretare
simbolică. Pentru individ, ele
Ed. cit., p. 60.
au aceeaşi semnificaţie
funcţională pe care simbolul
social o are pentru un grup
mai mare de oameni. Aceste
produse nu au o provenienţă
exclusiv conştientă sau
exclusiv inconştientă, ci
rezultă din colaborarea
egală a conştientului cu
inconştientul. Nici produsele
conştiente pure, nici cele
exclusiv inconştiente nu sînt
eo ipso convingător simbolice,
ci atitudinii simbolice a
conştiinţei examinatoare îi
revine obligaţia de a le
recunoaşte caracterul
simbolic. Ele pot fi însă tot
atît de bine interpretate ca
fapte determinate pur cau-
zal, cum, de pildă, erupţia
roşie a scarlatinei poate fi
interpretată ca un „simbol” al
scarlatinei. Se vorbeşte în
acest caz pe bună dreptate de
„simptom” şi nu de simbol.
Freud a vorbit, perfect
legitim din punctul său de
vedere, de acte simptomatice69
şi nu simbolice, căci pentru
el aceste fenomene nu sînt
simbolice în sensul definit aici, ci
semne simptomatice ale unui anume
proces fundamental general
cunoscut. Există fireşte
nevrotici care îşi
interpretează produsele
inconştiente, în principal şi
în primul rînd simptomele
patologice, drept simboluri
extrem de semnificative, în
general însă, nu acesta este
cazul. Dimpotrivă, nevro-
69 Freud, Zur Psychopathologie des
Alltagslebens.
506 TIPURILE 507
PSIHOLOG DEF
ICE
INIŢ
II

ticul de astăzi este mult prea evoluat, pentru care simbolul

înclinat să interpreteze doar ca oferit nu mai este expresia unică a
„simptome” fenomene unirii supreme, poate crea un nou
semnificative şi altminteri. Faptul simbol. Dar izvorînd din cuceririle
că în legătură cu ceea ce supreme şi ultime ale
semnifică sau nu semnifică spiritului şi totodată din
lucrurile există două concepţii străfundurile fiinţei, simbolul
contradictorii, violent atacate şi nu poate să apară doar din
apărate de ambele părţi, ne arată funcţiile spirituale cele mai
că, pe lingă procese care nu diferenţiate, ci trebuie să-şi
exprimă un sens anume, fiind tragă rădăcinile, în egală
simple consecinţe, doar măsură, şi din mişcările cele
simptome, există şi altele care mai joase şi mai primitive.
poartă în sine un sens ascuns, Pentru ca această
care nu doar provin din ceva, ci colaborare de stări
tind să şi devină ceva, motiv contradictorii să fie în
pentru care sînt simbolice. Cade în genere posibilă, ele trebuie
seama tactului şi discernămîntului să stea alături şi să-şi facă în
nostru critic a decide cînd avem chip conştient şi deplin
de-a face cu simptome şi cînd cu opoziţie. O astfel de stare
simboluri. trebuie să fie o dezbinare
violentă de sine, şi anume
895. Simbolul are
în măsura în care teza şi
întotdeauna o natură
antiteza se neagă reciproc,
extrem de complexă, fiind
iar eul e obligat să
alcătuit din date proprii
recunoască participarea sa
tuturor funcţiilor psihice. El
necondiţionată la fiecare din
nu este nici raţional, nici
ele. Dacă una din părţi este
iraţional. Are o latură
în inferioritate, simbolul
accesibilă raţiunii, dar şi una
apare precumpănitor ca
care scapă acesteia, fiind
produs al celeilalte părţi şi
constituit nu doar din date
este în aceeaşi măsură mai
de factură raţională, ci şi din
puţin simbol şi mai mult
date iraţionale, venind de la
simptom, anume al unei
pura percepţie interioară şi
antiteze reprimate. în
exterioară. Fiind bogat în
măsura însă în
nresimţiri şi greu de
semnificaţii, simbolul se
adresează atît gîndirii, cît şi
simţirii, iar atunci cînd
natura sa imagistică aparte
capătă o formă senzorială,
aceasta stimulează atît
senzaţia cît şi intuiţia.
Simbolul viu nu poate
apărea într-un spaţiu obtuz,
puţin evoluat, căci acesta se
mulţumeşte cu simbolurile
existente pe care i le oferă
tradiţia. Doar dorinţa
frecventă a unui spirit foarte
 care simbolul este doar
simptom, el îşi pierde
acţiunea eliberatoare, căci nu
exprimă dreptul deplin la
existenţă al tuturor păr
ţilor
psihicului, ci aminteşte de
reprimarea antitezei, chiar şi
în situaţia în care conştiinţa
nu îşi dă seama de aceasta.
896. Dacă există însă o
deplină egalitate şi
legitimitate a con
trariilor, atestată de
participarea necondiţionată
a eului
şi respectiv antiteză, se
produce un blocaj al voinţei:
a mai este posibil, căci orice
motiv află în faţa lui un mot
trar de intensitate egală.
Deoarece viaţa nu tolerează
niciodată stagnarea, apare o
stază de energie vitală care ar
duce la insuportabilă, dacă din
tensiunea contrariilor nu s-ar
ivi o nouă funcţie
unificatoare, capabilă să
definească pe acestea. Ea
apare, fireşte, din regresia
libidoului provocată de stază.
Deoarece prin dezbinarea
totală a voinţei progresul
este imposibil, libidoul
refulează, curentul curge
înapoi spre sursă, adică
oprirea şi inactivitatea
conştiinţei produc o
activitate a inconştientului,
din care îşi trag rădăcinile
arhaice comune toate funcţiile
diferenţiate şi în care există
acel amestec de conţinuturi
pe care îl atestănenumărate
reziduuri de mentalitate
primitivă.
897. Prin activitatea inconştientului
se pune în lumină un con
ţinut constelat în egală măsură de
teză şi de antiteză şi care, faţă
de acestea, se comportăcompensator (v.
mai sus). Deoarece în
treţine relaţii atît cu teza, cît şi cu
antiteza, conţinutul se consti
tuie într-o bază medie pe care
contrariile se pot unifica. Dacă
luăm drept exemplu opoziţia dintre
simţuri şi spirit, atunci con
ţinutul mediu izvorît din inconştient
oferă tezei, în virtutea bo
găţiei sale de raporturi spirituale, o
expresie binevenită, iar în
virtutea evidenţei sale senzoriale, va
cuprinde în ci şi antiteza
senzorială. Eul divizat între teză şi
antiteză îşi găseşte în baza
medie propria replică, propria şi unica sa
expresie de care se va
prinde cu aviditate spre a scăpa de
dezbinare. De aici faptul că
tensiunea dintre contrarii se scurge în
expresia medie pe care o
apără de lupta contrariilor care se
declanşează curînd în ea şi în
jurul ei, căci contrariile încearcă,
fiecare, să rezolve noua ex
presie în propria accepţie. Factorul
spiritual vrea să transforme
expresia inconştientului în ceva
spiritual, simţurile vor să facă
din ea ceva senzorial, una tinde să
creeze ştiinţă sau artă, cea -
508 TIPURILE 509
PSIHOLOGI DEFI
CE
NIŢII

laltă să obţină o trăire la nivel fel de materie primă

sensibil. Dizolvarea produsului indisociabilă, da r
inconştient într-un sens sau în altul form ativă care se
izbuteşte doar dacă eul nueste total constituie în obiectul
disociat, ci înclină mai mult într-o com un al tezei şi anti
parte decît în alta.Dacă una din părţi tezei. Ea se transform ă
reuşeşte să dizolve produsul astfel într-un conţinut
inconştient, atunci nu doar acesta care dom ină în
înclină cu totul în direcţia treaga atitudine, anulează
respectivă, ci şi eul, ceea ce duce disocierea şi constrînge
la o identificare a eului cu funcţia forţa contra
cea mai favorabilă (v. Funcţia riilor să se angajeze pe
inferioară). Drept urmare, procesul de firul unei albii com une. în
disociere se va repeta ulterior pe felul acesta,
o treaptă mai înaltă. staza vieţii este
suspendată, ea poate curge
898.Dacă, în virtutea stabilităţii
mai departe cu forţe
eului, nici teza, nici antiteza
reînnoite şi ţeluri noi.
nu izbutesc să dizolve produsul
900.Am numit procesul descris
inconştient, avem dovada că
mai sus în totalitatea lui:
ex
funcţie transcendentă;
presia inconştientă este
înţeleg prin „funcţie ”
superioară atît uneia, cît şi
nu o funcţie funda
celeilalte.
mentală, ci una
Stabilitatea eului şi
complexă, compusă din
superioritatea expresiei
alte funcţii, iar prin
m edii în raport de
„transcendent”nu o
teză şi antiteză îmi par a fi
calitate m etafizică, ci
corelaţii ce se condiţionează
faptu l că acea stă
reciproc.
funcţie operează o
Uneori s-ar zice că
trecere de la o atitudine
stabilitatea individualităţii
la alta. Materia primă
înnăscute este de
prelucrată de teză şi
term inată, alteori că
de antiteză care
expresia inconştientă posedă
reuneşte contrariile in
o forţă supe
pro
rioară care conferă
cesul ei formativ este
stabilitate necondiţionată
simbolul viu. în
eului. în realitate
materia sa brută,
însă probabil că lucrurile se
multă
prezintă în felul următor:
vreme indisolubilă,
stabilita
zace aspectul său
tea şi caracterul determinat
divinatoriu, iar în
al individualităţii, pe de-o
forma
parte, for
ţa superioară a expresiei
conştiente, pe de alta, nu
sînt dccît
sem nele unei aceleiaşi stări
de fapt.
899.Dacă expresia inconştientă
se conservă în asemenea
mă
sură, atunci ea devine un
 pe care materia o mai întîi un proces care are
capătă sub acţiunea loc între eu şi un conţinut
contrariilor stă dat, şi anume un proces care
secretul acţiunii sale atribuie conţinutului o anume
asupra tuturor valoare, însemnînd acceptare
funcţiilor psihice. sau respingere („plăcere” sau
Aluzii la fundamentele „neplăcere”); el este însă şi
procesului generator de un proces care, abstracţie
simboluri găsim în făcînd de conţinutul
puţinele relatări momentan al conştiinţei sau
despre perioadele de de senzaţii momentane,
iniţiere ale poate apărea izolat ca „stare
întemeietorilor de de spirit”. în această din
religii, de pildă Isus urmă situaţie, el se poate
şi Satana, Buddha şi raporta cauzal la conţinuturi
Mara, Luther şi anterioare ale conştiinţei, dar
Diavolul, Zwingli şi nu neapărat, putînd proveni
preistoria sa tot atît de bine şi din
mireană, reînnoirea conţinuturi inconştiente,
lui Faust prin con- după cum atestă din belşug
tractul cu Mephisto, la psihopatologia. Dar şistarea
Goethe. La finele lui de spirit, fie că este o simţire
Zarathustra al lui generală sau doar parţial
Nietzsche aflăm un dată, exprimă o evaluare, dar
exemplu elocvent de nu a unui anume conţinut
reprimare a antitezei particular al conştiinţei, ci a
în figura „omului celui mai stării momentane,globale a
slut”. acesteia, în sensul, iarăşi, de
acceptare sau, respectiv, de
901. Simţire. Socotesc
respingere. Simţirea este
simţirea ca fiind una din cele
mai întîi un proces strict
patru funcţii psihologice
subiectiv, care poate fi în
fundamentale. Nu mă pot
70 Pentru istoria noţiunii de
alătura acelei direcţii
simţire şi pentru teoria sistemului,
psihologice care înţelege prin
cf. Wundt, Grundrifi der Psychologie,
simţire un fenomen secundar
1902, pp. 35 ş. urm.; Nahlowsky,
dependent de „reprezentări”
Das Gefuhlsleben in seinen wesentlichsten
sau de senzaţii, ci o concep,
Erscheinungen etc, 1907; Ribot,
asemenea lui Hoeffding,
Psychologie der Gefuhle, 1903; Lehmann,
Wundt, Lehmann, Kiilpe,
Die Hauptgesetze des menschlichen
Baldwin şi a altora, ca o
Gejuhlslebens, 1908; Villa, Einleitung in
funcţie autonomă
die Psychologie der Gegenwart, 1902,
suigeneris.70 Sentimentul este
pp. 208 ş. urm.
510 TIPURILE 511
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

orice privinţă independent de de pildă

stimulul exterior, deşi ea însoţeşte de gîndire; în această situaţie
orice senzaţie.71 Pînă şi o senzaţie apare o simţire care însoţeşte
„indiferentă” are un „sunet afectiv”
, gîn
anume acela al indiferenţei, prin direa şi care se salvează de
care, din nou, se ex p rimă o la a fi refulată din conştiinţă
valorizare. Simţirea este deci o doar
formă dejudecată,diferită însă de în măsura în care se
judecata intelectuală prin aceea că adaptează conexiunilor de
ea nu urmăreşte să producă o natură intelec
relaţie conceptuală, ci un act tuală.
subiectiv de acceptaresau de 903.Simţirea concretă,
respingere. Evaluarea prin simţire obişnuită trebuie deosebită
este proprieoricărui conţinut de simţi
conştient, indiferent de natura lui. rea abstractă.După cum
Dacă intensitatea simţirii sporeşte, noţiunea abstractă (v.
apare afectul (v. mai sus), adică o Gîndire) lasă de-o
stare a sentimentului înso ţită de parte diferenţele dintre
inervaţii corporale perceptibile. lucrurile pe care ea le concepe,
Sentimentul se deosebeşte de tot astfel
afect prin faptul că el nu provoacă simţirea abstractă se ridică
nici un fel de inervaţii corporale deasupra deosebirilor
perceptibile, adică provoacă tot atît dintre felurite
de puţin sau tot atît de m ult ca un le conţinuturi de ea
proces obişnuit de gîndire. evaluate şi produce o
„stare de spirit” sau
902.Simţirea obişnuită, „simplă”
stare a sentim entului
este concretă (v. mai sus),
care închide în sine, şi
este adică am esteca tă cu
suprim ă astfel,
alte elem ente funcţionale,
71 Pentru deosebirea dintre
de pildă,
sentiment şi senzaţie, cf. Wundt,
foarte adesea cu senzaţii. în
Grundzuge der pltysiologischen
acest caz, ea poate fi numită
Psychologie, I, 1902, pp. 350 ş. urm.
afec
tivă sau (aşa cum procedez în
lucrarea de faţă)senzaţie
afectivă
(Gefiihlsempfindung),term en
care desem nează o fuziune
indi
solubilă a simţirii cu elemente
senzoriale. Acest amestec
carac
teristic se găseşte pretutindeni
acolo unde simţirea se
dovedeşte
a fi o funcţie nediferenţiată,
cel mai clar el apare în cazul
unui
nevrotic cu gîndire
diferenţiată. Deşi sim ţirea
este o funcţie în
sine autonomă, ea poate să
ajungă dependentă de o alta,
diferitele evaluări particulare. După
cum gîndirea ordonează sub form ă
de noţiuni conţinuturile conştiente,
tot astfel simţirea leordonează pe
acestea din urmă în funcţie de
valoarea lor. Cu citsim ţirea este
mai concretă, cu atît mai
subiectivă şi mai perso nală este
valoarea conferită de ea; în schimb,
cu cît simţirea estemai abstractă,
cu atît valoarea conferită de ea
este mai generală şi mai obiectivă.
După cum o noţiune integral
abstractă nu maicoincide cu
detaliile şi particularitatea obiectelor,
ci doar cu elem entele generale şi
com une ale lor, tot astfel sim ţirea
integral abstractă nu se acoperă cu
elem entul particular şi cu însuşir ile
sale afective, ci doar cu ansamblul
tuturor elementelor şi cu ne-
diferenţierea lor. Ca şi gîndirea,
simţirea este o funcţie raţională,
căci, potrivit experienţei, legile
raţiunii sînt acelea care repartizează
valorile, după cum şi noţiunile se
constituie în acord culegile raţiunii.
904.Evident, definiţiile de mai
sus nu caracterizează nicide
cum esenţa simţirii, ci îi
trasează doar liniile exterioare.
Faculta
tea conceptuală a intelectului
se dovedeşte incapabilă să
formu
leze esenţa simţirii într-un
limbaj conceptual, deoarece
gîndirea
aparţine unei categorii pe care
simţirea nu o poate măsura,
după
cum în genere nici o funcţie
psihologică fundam entală nu
se
poate exprim a pe deplin prin
alta. Acestei îm prejurări i se
da
torează faptul că o definiţie
intelectuală nu va fi
niciodată în
situaţia de a reda, fie şi
aproxim ativ, specificul
sentim entului.
Faptul că sentimentele sînt
clasificabile nu oferă nici un
element
capabil să le elucideze
esenţa, căci cea mai precisă
clasificare
nu va putea să indice decît
acel conţinut sesizabil
intelectual-
m ente de care sentimentele
sînt legate, fără însă ca prin
aceasta
să dea seam a de specificul
sentimentului. Cîte clase de
conţinut
diferenţiate şi cunoscute de
intelect, tot atîtea
sentim ente, fără
însă ca să se ajungă la o
clasificare exhaustivă a
acestora, căci
dincolo de clasele de
conţinuturi posibile,
sesizabile prin inte
lect, există şi sentim ente
care se sustrag oricărei
rubricări inte
lectuale. Ideea de clasificare
este ea însăşi de ordin
intelectual
şi de aceea incom ensurabilă
în raport cu esenţa
sentim entului.
Trebuie de aceea să ne
mulţumim cu fixarea
graniţelor noţiunii.
905.Modul de evaluare prin
simţire este com parabil cu
aper-
cepţia intelectuală, este o
apercepţie a valorii.Se poate
distinge
512 TIPURILE 513
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

o apercepţie activă şi, respectiv, nu este cunoscut. Aceste

pasivă a sentimentului. Actulpasiv calităţi şi
al simţirii este caracterizat de nele le are în comun cu
faptul că un conţinut psiho logic foarte multe noţiuni de
excită sau atrage sentimentul, ordinul ştiinţelor
forţînd participarea afectivă a naturii, care sînt mai mult
subiectului. Actul activ al simţirii nomina decît idei. în măsura
distribuie valori cu pornirede la în care
subiect, el evaluează conţinuturile totalitatea, constînd din
după intenţie, şi anumedupă o conţinuturi atît conştiente
intenţie afectivă şi nu intelectuală. cît şi incon
Simţirea activă estedeci o funcţie ştiente, este un postulat,
direcţională, o acţiune a voinţei, noţiunea ei este
de pildă a iubi în opoziţie cu a fi transcendentă;ea pre
îndrăgostit, această din urmă supune de aceea că
stare fiind o simţire pasivă, factorii inconştienţi
nedirecţionată,după cum arată şi decurg din cauze empi
uzul lingvisticcare desemnează rice şi caracterizează
„iubirea” drept activitate şi „a fi astfel o esenţă doar în
îndrăgostit” drept stare. Simţirea parte descriptibilă,
nedirecţionată este ointuiţie în parte însă pro tempore
afectivă. în sens strict deci, doar incognoscibilă şi
simţirea activă, direcţionată poate nelimitabilă. Deoa
fi socotită raţională; simţirea rece practic există
pasivă, în schimb, esteiraţională, fenomene ale conştiinţei
în măsura în care produce valori şi fenomene ale in
fără concursul, uneori chiar fără in - conştientului, şinele ca
tenţia, subiectului. totalitate psihică are atît
un aspect con
906.Atunci cînd atitudinea
ştient, cît şi unul
generală a individului se
inconştient. Empiric, şinele
orientea
apare în vise, în
ză după funcţia simţirii,
mituri, în basme sub
vorbim de tipul simţire (v.
chipul „personalităţii
Tip).
supraordonate”, pre-
907.Şinele72. Ca noţiune
empirică, şinele
desemnează întreg
cuprinsul fenomenelor
psihice ale omului. El
exprimă unitatea
şi totalitatea
personalităţii. în măsura
însă în care aceasta este,
în virtutea participării ei la
inconştient, doar parţial
conştientă,
noţiunea de sine este de
fapt în parte empirică şi
în parte un
postulat. Cu alte cuvinte, ea
cuprinde cognoscibil şi
incognosci
bil, respectiv ceea ce încă
cum rege, erou, profet, mîntuitor virtutea importanţei conţinutu
lui şi
etc, sau ca simbol al totalităţii, a numinozităţii sale.
precum cerc, pătrat,quadratura
908.Sintetic, v. Constructiv.
circuli, cruce etc. în măsura în care
909.Suflet. în cursul
reprezintă o complexio oppositorum,o
cercetărilor mele m-am
îmbinare de contrarii, şinele poate
simţit îndemnat
apărea şi ca o dualitate unită,
să fac o deosebire
precum Dao, combinaţie de Yang şi
conceptuală între suflet şi
Yin, perechea de fraţi, sau eroul şi
psyche. Prin psyche
adversarul său (dragonul, fratele
înţeleg totalitatea
duşmănos, duşmanul de moarte,
proceselor psihice, atît a
Faust şi Mephisto etc); cu altecuvinte,
celor conştiente, cît
şinele apare empiric ca un jocîntre
şi a acelor inconştiente.
lumină şi umbră, deşi conceptual el
Prin suflet, în schimb,
este înţeles ca totalitateşi deci ca
înţeleg un com
unitate în care contrariile sînt
plex funcţional
unite. Nefiind evidentă, o astfel de
determinat şi limitat care
noţiune este —tertium nou datur— din
ar putea fi mai bine
chiar acest motiv, transcendentă. Ar fi
caracterizat de termenul
chiar — logic — o speculaţie inutilă,
„personalitate”. Spre a-mi
dacă nu ar desemna şi numi
preciza po
simbolurile unităţii, apărute empi -
ziţia, voi aduce în discuţie
ric. Şinele nu este o idee
unele puncte de vedere
filozofică, în măsura în care nu îşi
mai îndepăr
enunţă propria existenţă, adică nu
tate de subiectul meu. E
se ipostaziază. Intelectual- mente, el
vorba mai ales de
nu are dccît semnificaţia unei
cercetările strălucite
ipoteze. Simbolurile saleempirice,
ale şcolii franceze privind
în schimb, posedă foarte adesea o
disocierea personalităţii,
numinozitate semnificativă (de pildă,
somnambu-
mandala), adică o valoare afectivă
lismul, dedublarea
apriorică (de exemplu: „Deus est
caracterului etc. care ne
circulus...” , pitagoreica tetraktys, cua- situează în prezenţa
ternitatea etc); şinele se dovedeşte a ipotezei unei multitudini
fi astfel o reprezentare arh etipală de personalităţi într-unui
care diferă de celelalte şi acelaşi in-
reprezentări de acelaşi tip prin
divid.”
faptul că ocupă un loc central în
908.
72 Această definiţie a 73 Azam, Hypnotisme, doubie
fost scrisă anume conscience et altdrations de la personnalite1,
pentru volumul de faţă 1887. Morton Prince, The Dissociation of a
(1958). Personality, 1906. Landmann, Die
514 TIPURILE
PSIHOL
OGICE
910. E limpede că la un individ
normal nu apare niciodată o
astfel de pluralitate a personalităţii; dar
disocierea personalităţii,
de nenumărate ori constatată, trebuie
să existe şi la indivizii nor
mali, cel puţin sub o formă vag
schiţată. într-adevăr, în condiţii
le unei examinări psihologice mai
atente, se pot identifica fără
dificultăţi prea mari şi la indivizii
normali urme cel puţin pa l ide
de disociere a caracterului. E
suficient, de pildă, să urmărim
foarte atent pe cineva în condiţii
diferite pentru a descoperi cît
de izbitor i se schimbă personalitatea
cînd trece dintr-un mediu
în altul, manifestîndu-şi de fiecare dată
un caracter puternic con
turat şi clar diferit de precedentul.
Proverbul „înger pe stradă,
diavol acasă” este o formulare, izvorîtă
din experienţa cotidiană,
a fenomenului de disociere a
personalităţii. Un mediu anume
pretinde o atitudine anume. Această
atitudine corespunzătoare
mediului devine cu atît mai obişnuită
cu cît este pretinsă mai
îndelung şi mai frecvent. Foarte mulţi
oameni din clasa cultivată
trebuie să se mişte în două medii total
diferite, în cercul domes
tic, familial şi în sfera profesională.
Cele două medii total dife
rite pretind două atitudini total diferite
care, în funcţie de gradul
de identificare (v. mai sus) a eului cu
atitudinea respectivă, de
termină dublarea caracterului.
Corespunzător condiţiilor şi ne
cesităţilor sociale, caracterul social se
orientează pe de-o parte
după aşteptările şi exigenţele
mediului profesional, pe de alta
după intenţiile sociale şi aspiraţiile
subiectului. Caracterul do
mestic ar trebui de regulă să se
formeze în funcţie de pretenţiil e
la cordialitate şi comoditate ale
individului, de unde faptul că
oameni care în viaţa publică sînt
extrem de energici, curajoşi,
tenace, voluntari şi brutali, acasă, în
familie sînt buni, delicaţi,
îngăduitori şi slabi. Care este
caracterul lor adevărat,personali
tatea lor reală? A răspunde la această
întrebare e adesea impo
sibil.
911. Aceste scurte reflecţii arată
că disocierea caracterului
este perfect posibilă şi în cazul
individului normal. Motiv pentru
Mehrheit geistiger Personlichkeiten im
Individuum, 1894. Ribot, Die Person-
lichkeit, 1894. Floumoy, Des îndes d la
Planete Marş, 1909. Jung, Zur Psy-
chologie und Pathologie
sogenannter occulter Phănomene
(Gesammelte Wer-ke, I).
515
DEFI
NIŢII
care tratarea disocierii personalităţii
şi ca o problemă a psiho logiei
normale este perfect îndreptăţită.
După părerea mea, pen t ru a
continua discuţia începută, la
întrebarea de mai sus s-ar putea
răspunde că un astfel de om nu
are un caracter real, adicăel nu este
individual (v. mai sus), cicolectiv (v. mai
sus), co-respunzînd prin urmare
împrejurărilor şi aşteptărilor de ordin
general. Dacă el ar fi individual,
caracterul său ar rămîne ne -
schimbat, indiferent de diversitatea
atitudinilor sale. El nu s-ar identifica
cu o atitudine sau alta şi nu ar
putea, şi nici nuar voi, să împiedice
ca individualitatea lui să se
manifeste cumva într-ostare ori în
alta. El este într-adevăr individual,
ca orice fiinţă, dar este şi
inconştient. Identificîndu-se mai
mult sau mai puţincu fiecare din
atitudinile sale, el îi înşală cel
puţin pe cei dinjur, adesea şi pe
sine, în legătură cu caracterul său
real; el îşi pune o mască despre care
ştie că răspunde, pe dc-o parte, in -
tenţiilor sale, pe de alta,
exigenţelor şi opiniilor mediului
său, în aşa fel încît în el predomină
cînd elementul personal, cîndinfluenţa
exterioară. Această mască, anume
atitudinea adoptatăad hoc, o numesc
persona14. în Antichitate, acest termen denu -
mea masca actorului.
912.Ambele atitudini semnalate
mai sus sînt două persona
lităţi colective pe care le
rezumăm sub numele de
persona sau
personae. Am sugerat mai sus
că individualitatea reală este
di
ferită atît de una cît şi de
cealaltă. Persona este deci un
complex
funcţional constituit din raţiuni
de adaptare sau de
comoditate
necesară, dar care nu se
identifică cu
individualitatea. Acest
complex funcţional se referă
exclusiv la relaţia cu
obiectele.
913.Este necesar să se
distingă relaţia pe care
individul o
întreţine cu subiectul şi
aceea pe care el o are cu
obiectele ex
terioare, înţeleg prin
subiect mai întîi acele
porniri, sentimente,
gînduri şi senzaţii vagi sau
tulburi care nu provin, de
o manieră
demonstrabilă, din
continuitatea trăirii
conştiente în obiect, ci
răsar, mai degrabă
tulburînd şi frinînd, alteori
stimulînd, din în
tunecimile interioare, din
adîncurile şi fundalurile
conştiinţei şi
74 Cf. Die Beziehungen zwischen dem
leh und dem Unbewufiten, pp. 61 ş. urm.
{Gesammelte Werke, VII).
516 TIPURILE 517
PSIHOLOG DEF
ICE
INIŢ
II

alcătuiesc în totalitatea lor lasă o presimţire întunecată, deşi

percepţia pe care o avem despre altminteri nu e superstiţios. Alţii
viaţa inconştientului. Subiectul, sînt doar episodic afectaţi de
conceput ca „obiect interior”, este aceste impulsuri inconştiente sau
inconştientul. După cum există o doar de o anume categorie a lor.
relaţie cu obiectul exterior, o Cineva nu este conştient de faptul
atitudine exterioară, tot astfel că ele sînt un subiect posibil de
există şi o relaţie cu obiectul in- reflecţie, pentru altcineva, în
terior, o atitudine interioară. E de schimb, ele constituie o problemă
înţeles că această atitudine de meditaţie cotidiană. Unul le
interioară este, în virtutea esenţei evaluează fiziologic sau le atribuie
ei extrem de intime şi greu comportamentului semenului său,
accesibile, de departe mai puţin altul descoperă în ele o revelaţie
cunoscută decît atitudinea ex- religioasă.
terioară pe care oricine o poate
914. Aceste moduri diferite de
vedea fără probleme. Cu toate
abordare a impulsurilor venite din
acestea nu mi se pare dificil să ne
inconştient sînt la fel de
facem o idee despre această
obişnuite ca atitudinile faţă
atitudine interioară. Toate aşa-
de obiectul exterior. Ca şi
numitele inhibiţii, capricii, dispo-
acestea, atitudinea
ziţii întîmplătoare, toate
interioară corespunde de
sentimentele şi fragmentele
aceea unui complex
imaginative care uneori tulbură
funcţional la fel de bine
activitatea concentrată, alteori
definit. Acele cazuri în care
liniştea celui mai normal om şi pe
procesele psihice interioare par a fi
care obiceiul nostru de a
în întregime
raţionaliza le reduce la cauze
corporale sau la altele de natură
diferită nu provin de regulă
niciodată din surse pe care
conştiinţa li le atribuie; ele sînt
percepţii ale unor procese
inconştiente. Acestor fenomene le
aparţin fireşte şi visele care, după
cum se ştie, sînt adesea reduse la
cauze exterioare şi superficiale,
precum indigestii, supinaţie şi
altele de acelaşi fel, deşi o astfel
de explicaţie nu rezistă niciodată
unei critici severe. Atitudinea
oamenilor faţă de aceste lucruri
este diferită. Unul nu se lasă cîtuşi
de puţin tulburat de procesele sale
interioare, putîndu-le trece cu vederea, altul
este cu totul dominat de ele; încă de la
sculare, o fantezie oarecare sau
un sentiment dezagreabil îi strică
dispoziţia pe toată ziua, o
senzaţie neplăcută îi sugerează
ideea unei boli ascunse, un vis îi
trecute cu vederea nu sînt
lipsite de atitudine
interioară, după cum nici acelea
care, ignorind constant obiectul
exterior, realitatea faptelor, nu
sînt lipsite de atitudine
exterioară. în aceste din
urmă cazuri, destul de
frecvente, persona prezintă o
defecţiune totală a
raporturilor, uneori chiar o
brutalitate oarbă care nu
cedează decît în faţa unor
lovituri dure ale destinului.
Nu rareori, tocmai astfel de
indivizi a căror persona este
caracterizată de o
brutalitate inflexibilă au faţă
de procesele inconştientului
o atitudine extrem de
influenţabilă. Pe cit de
neinfluenţabili şi de
inaccesibili sint în afară, pe
atît de blînzi, de lipsiţi de
vlagă şi de determinabili sînt
faţă de procesele lor
interioare. în aceste cazuri,
atitudinea interioară a
indivizilor corespunde deci
unei personalităţi interioare
diametral opuse celei
exterioare. Cunosc, de pildă,
un om care a distrus fără
cruţare şi cu orbire fericirea
celor apropiaţi lui, care însă
îşi întrerupe importante
călătorii de afaceri spre a se
desfăta cu priveliştea
frumoasă a lizierei unei
păduri zărite din tren. Cazuri
identice sau asemănătoare
sînt cu siguranţă cunoscute
oricui, aşa încît nu are rost
să mai multiplic exemplele.
915. Dacă experienţa
cotidiană ne autorizează să
vorbim de o personalitate
exterioară, ea ne
autorizează, în egală
măsură, să admitem
existenţa unei personalităţi
interioare. Acesta este
modul de comportare pe
care îl are cineva faţă de
procesele psihice interioare,
este atitudinea interioară,
caracterul cuiva întors către
inconştient. Numesc
atitudinea exterioară,
caracterul exterior — persona;
numesc atitudinea
interioară — anima, suflet. în
măsura în care este
obişnuită, atitudinea
constituie un complex
funcţional mai mult sau mai
puţin solid închegat cu care
eul se poate mai mult sau
mai puţin identifica. Limba
exprimă plastic această stare
de fapt; cînd cineva adoptă
o atitudine obişnuită faţă de
anumite situaţii, se spune:
el devine cu totul altul în
cutare sau cutare situaţie. în
felul acesta se exprimă
autonomia complexului
funcţional al unei atitudini
obişnuite: este ca şi cînd o
altă personalitate ar lua
individul în posesie, ca şi
cînd „un alt spirit ar fi intrat în
el”. Aceeaşi autonomie care-
i revine foarte frecvent
atitudinii exterioare este
revendicată şi de atitudinea
interioară, de suflet. Una din
cele mai dificile probe de
518 TIPUR ILE 519
PSIH O LO G I D EFI
CE
N IŢII

măiestrie pedagogică este nu este absolut şi în toate

schimbarea atitudinii exterioare, a lucrurile viril, ci el posedă în
persona-ei. Tot atît de dificilă este mod normal şi anume trăsă-
însă şi schimbarea sufletului, căci turi feminine. Cu cît
structura acestuia obişnuieşte să atitudinea sa exterioară e
fie la fel de solidă ca şi aceea a mai virilă, cu atît trăsăturile
persona-e\. După cum persona este o feminine sînt mai deplin
esenţă care constituie adesea înlăturate şi trec în incon-
întreg caracterul aparent al unui ştient. Această împrejurare
om, însoţindu-1 uneori invariabil explică de ce tocmai
de-a lungul întregii sale vieţi, tot bărbaţii foarte virili sînt
astfel şi sufletul este o esenţă afectaţi de anumite
precis conturată, care uneori are slăbiciuni caracteristice:
un caracter invariabil stabil şi faţă de impulsurile
autonom ce poate fi foarte bine inconştientului ei au un
definit şi descris. comportament feminin, de-
terminabil şi influenţabil. Şi
916. Pe baza experienţei
invers, tocmai femeile cele
mele cred, în ce priveşte
mai feminine manifestă
caracterul sufletului, că el se
adesea faţă de unele lucruri
comportă în mare
lăuntrice o ignoranţă, o
complementar faţă de ca-
îndărătnicie şi o obstinaţie
racterul exterior. Sufletul
pe care, la aceeaşi
conţine toate calităţile
intensitate, le întîlnim doar
general umane care lipsesc
în atitudinea exterioară a
atitudinii conştiente. Tiranul
bărbaţilor. Dacă vorbim deci
muncit de coşmaruri, de
în cazul bărbatului despre o
presimţiri sumbre şi spaime
anima, trebuie să ne referim în
interioare este o figură
cazul femeilor la un animus. După
tipică. în afară brutal, dur şi
cum la bărbat prevalează, în
inaccesibil, este în interior
genere, în atitudinea lui
prada fiecărei umbre, supus
exterioară, logica şi con-
oricărui capriciu, ca şi cum
ar fi făptura cea mai puţin
autonomă şi cea mai
influenţabilă. Sufletul său
conţine deci acele însuşiri
general umane, precum
determinabilitatea şi
slăbiciunea, care lipsesc cu totul
persona-cl sale. Dacă persona
este intelectuală, sufletul este
sigur sentimental.
Caracterul complementar al
sufletului afectează şi sexul
subiectului, aşa cum am
văzut de nenumărate ori. O
femeie foarte feminină are
un suflet masculin, un
bărbat foarte viril are un suflet
feminin. Acest contrast vine din
faptul că, de pildă, bărbatul
 creteţea, sau cel puţin acestea
sînt considerate ca idealuri,
tot astfel la femeie predomină
sentimentul. în suflet însă,
lucrurile se inversează, în
interiorul său bărbatul se lasă
în voia sentimentelor, în
vreme ce femeia reflectează.
De aceea bărbatul dez-
nădăjduieşte total în
împrejurări în care femeia
mai poate consola şi spera,
motiv pentru care el se
sinucide mai uşor decît ea.
Pe cît de lesne poate femeia
să cadă victimă
împrejurărilor sociale, de
pildă, ca prostituată, pe atît
de mult poate bărbatul să
sucombe impulsurilor
inconştientului, alcoolismului şi
altor vicii.
917.în ce priveşte însuşirile
general umane, caracterul
sufle
tului se poate deduce din caracterul
persona-e\. Tot ceea ce în
918.Identitatea cupersona determină
mod normal ar fi trebuit să
fie în atitudinea exterioară,
dar nu
este, poate fi în mod sigur întîlnit
în atitudinea interioară.
Aceas
ta este o regulă fundamentală,
care mi se reconfirmă de
fiecare
dată. în ce priveşte însă
însuşirile individuale, aici nu
se poate
deduce nimic. Putem fi doar
siguri că dacă cineva se
identifică
cu persona lui, atunci însuşirile
sale individuale sînt asociate
sufletului. Din această
asociaţie izvorăşte simbolul,
frecvent în
vise, al gravidităţii sufletului
care se sprijină pe imaginea
pri
mordială a naşterii eroului.
Copilul care trebuie să se
nască sem
nifică în acest caz
individualitatea încă
neconştientizată. După
cum persona, ca expresie a
adaptării la mediu, este de
regulă
puternic influenţată şi
formată de acesta, tot astfel
şi sufletul
este puternic format de
inconştient şi de calităţile
acestuia. După
cum într-un mediu primitiv,persona
asumă aproape inevitabil
trăsături primitive, tot astfel
sufletul preia, pe de-o parte,
trăsă
turile arhaice ale
inconştientului, pe de alta,
caracterul simbolic
şi prospectiv al acestuia. De
aici, „bogăţia de presimţiri ”
şi
„creativitatea” atitudinii interioare.
automat o identitate in
conştientă cu sufletul, căci
dacă subiectul, eul, este
indistinct de
persona, el nu întreţine o
relaţie conştientă cu
procesele incon
ştientului. El este totuna cu
aceste procese. Cel care se
identifică
necondiţionat cu rolul său
exterior este iremediabil
căzut pradă
proceselor interioare, adică
el se va încrucişa în cazul
dat în
mod inevitabil cu rolul său
exterior sau îl va duce pe
acesta la
absurd (v. mai sus
Enantiodromiă).Afirmarea liniei
individuale
520 TIPURILE 521
PSIHOL DEFI
OGICE
NIŢII

devine astfel imposibilă, şi viaţa dire şi tipul simţire, în cea

curge în albia unor inevitabile de a doua, tipul intuiţie şi
antagonisme. în astfel de cazuri, şi tipul sen
sufletul este întotdeauna pro iectat zaţie (v. Raţional, Iraţional).
într-un obiect real corespunzător, Sensul precumpănitor pe care
faţă de care există o ne a părată îl ia
relaţie de dependenţă. Toate mişcarea libidinală permite o
reacţiile declanşate de acestobiect nouă împărţire în alte două
au asupra subiectului un efect direct, clase:
care acţionează pe dinăuntru. E introversie şi extraversie (v. mai sus).
adesea vorba de legături tragice (v. Toate tipurile fundamen
Imagine a sufletului). tale pot aparţine atît unei
clase cît şi celeilalte, după
919.Tip. Tipul este un exem plu
cum atitudi
sau un model care redă în
nea lor dominantă este mai
mod caracteristic
introvertită sau mai
particularităţile unei specii sau
extravertită. Ti
ale unei gene
pul gîndire, bunăoară, poate
ralităţi, în sensul mai restrins
aparţine atît clasei
al lucrării de faţă, tip este un
introvertite, cît
mo
şi celei extravertite, tot aşa,
del caracteristic al uneiatitudini (v.
oricare dintre celelalte
mai sus) generale, care se
tipuri. Dis
manifestă în numeroase
tincţia între tipuri raţionale
forme individuale. Dintre
şi iraţionale se sprijină pe alt
multiplele
punct
atitudini posibile, am pus în
de vedere şi nu are nimic a
evidenţă, în cuprinsul acestei
face cu extraversia şi
cer
introversia.
cetări, doar patru, anume
920.în două comunicări
acelea care se orientează în
provizorii despre tipologie 75
principal
nu am
după funcţiile psihologice
deosebit tipul gîndire,
fundamentale (v.Simţire),
respectiv simţire de tipul
deci după
introvertit,
gîndire, sentiment, intuiţie şi
senzaţie. în măsura în care o
astfel
de atitudine devineobişnuită,
punînd o anume pecete pe carac
terul individului, vorbesc de
un tip psihologic. Aceste tipuri
ba
zate pe funcţiile fundamentale
şi care se pot numi tipul
gîndire,
tipul simţire, tipul intuiţie şi
tipul senzaţie se pot împărţi
în două
clase în raport de calitatea
funcţiilor fundamental e: în tipuri
ra
ţionale şi în tipuri iraţionale. în
prima categorie intră tipul gîn
 respectiv extravertit, ci am celălalt mai degrabă după
identificat tipul gîndire cu obiect.
introversia şi tipul simţire cu
921. Voinţă. înţeleg prin
extraversia. O dată cu
voinţă suma de energie
prelucrarea întregului
psihică aflată la dispoziţia
material, mi-am dat seama
conştiinţei. Procesul
că atît tipul introversiei cît şi
voliţional ar fi deci un proces
cel al extraversiei trebuie
energetic, declanşat prin
tratate drept categorii
motivaţie conştientă. Nu aş
supraordonate tipurilor
desemna deci prin voinţă un
funcţionale. Această
proces psihic determinat de
distincţie este perfect
motivaţia inconştientă.
justificată de experienţă; nu
Voinţa este un fenomen
e nici o îndoială că există,
psihologic care îşi datorează
de pildă, două tipuri de
existenţa culturii şi educaţiei
simţire, dintre care unul se
morale. Ea lipseşte în bună
orientează mai degrabă
măsură din mentalitatea
după trăirea afectivă,
primitivă.
75 Jung, Zur Frage der psychologischen Typen în „Archives de Psycholo-gie”, voi. XVI; apoi Die
Psychologie der unbewufiten Prozesse (Gesammelte Werke, VII).
CUVÎNT DE CUVÎNT DE 523
ÎNCHEIERE ÎNCHEIERE

922. în epoca noastră, afară? Pentru a fi echi-

în care s-a dezvoltat, cu tabil, el ar trebui să dea
pornire de la cuceririle unuia de două ori mai
Revoluţiei franceze, de mult decît altuia, căci
la „libertate, egalitate, ceea ce e mult pentru
fraternitate”, un vast unul e puţin pentru altul.
curent de gîndire socială Nici o legislaţie socială nu
care nu crede doar că va putea să treacă peste
poate să coboare sau să diversitatea psihologică
înalţe drepturile politice a oamenilor, acest factor
la un acelaşi nivel necesar energiei vitale a
general, ci şi să juguleze unei societăţi omeneşti.
nefericirea prin De aceea este util să se
reglementări şi niveluri vorbească de
exterioare, într-o astfel disparitatea oamenilor.
de epocă este o sarcină Diferenţele determină
ingrată a vorbi de perfecta diversitatea pretenţiilor
inegalitate a elementelor care la fericire de o manieră
constituie o naţiune. Că care face ca nici o
oamenii sînt egali în legislaţie, oricît de
faţa legii, că fiecare îşi perfectă,
are votul său politic, că
nimeni nu poate prin
privilegii de clasă
moştenite să-şi
depăşească pe nedrept
semenul e un lucru fru-
mos; în schimb, a
extinde ideea de
egalitate şi la alte
domenii ale vieţii e mai
puţin frumos. Ar trebui
să ai o privire foarte
tulbure sau să priveşti
societatea umană de la
o distanţă nebuloasă ca
să crezi că o distribuire
echitabilă a fericirii s-ar
putea înfăptui prin
reglementări uniforme
ale vieţii. Ar trebui ca
cineva să aibă mintea
înceţoşată ca să-şi
închipuie că, de pildă,
acelaşi cuantum al
venitului, respectiv
aceleaşi posibilităţi de
viaţă au pentru toţi
aproximativ aceeaşi
importanţă. Ce ar face un
astfel de legislator cu toţi
aceia ale căror
posibilităţi mai mari de
viaţă sînt situate
înlăuntrul lor şi nu în
să nu le poată, nici
aproximativ, satisface.
De altfel, ar fi imposibil
de imaginat o formă de
viaţă exterioară, oricît
de echitabilă şi de justă,
care să nu fie injustă
pentru un tip uman sau
pentru altul. Dacă, cu
toate acestea,
nenumăraţi visători
politici, sociali şi religioşi
lucrează la descoperirea
acelor condiţii
exterioare generale şi
egalitare, capabile să
aducă o mai mare
posibilitate de fericire
universală, lucrul acesta
se datorează, cred, unei
atitudini generale
branşate prea mult pe
exterior. Nu putem în
cadrul de faţă decît
atinge în treacăt aceste
probleme, căci nu ne-am
propus să le tratăm aici.
Scopul nostni este de a
ne ocupa doar de
problema psihologică. Iar
existenţa diferitelor
atitudini tipice este o
problemă de prima mînă
nu doar pentru
psihologie, ci şi pentru
toate domeniile ştiinţei
şi vieţii în care
psihologia umană joacă
un rol hotărîtor. Este, de
pildă, evident pentru
mintea oricărui om
obişnuit că orice
filozofie care nu este
numai istorie a filozofiei
se sprijină pe condiţia
prealabilă a unei
psihologii personale.
Această condiţie
prealabilă poate fi de
natură pur individuală, şi
de obicei ea este astfel
interpretată, cel puţin
din unghiul unei critici
psihologice. Şi lucrurile
au rămas aici. S-a trecut
însă cu vederea că ceea
ce s-a socotit a fi un
praeiudicium individual nu
a fost de fapt în nici o
împrejurare, căci
punctul de vedere al
unui filozof sau al altuia
se dovedea asumat de o
suită adesea
considerabilă de adepţi.
El plăcea nu pentru că
putea fi maşinal imitat,
ci pentru că putea fi
înţeles şi adaptat in-
tegral. O astfel de
înţelegere ar fi cu
neputinţă dacă punctul
de vedere al filozofului ar fi
doar individual determinat,
căci într-o asemenea
situaţie, el nu ar putea fi
pe deplin înţeles sau
măcar acceptat.
Particularitatea gîndirii
înţelese şi admise de
adepţi trebuie deci să
corespundă unei
atitudini personale
tipice, proprie în aceeaşi
formă sau într-o formă
analoagă şi altor
reprezentanţi în
societate. De regulă,
lupta dintre partide e
pur exterioară, ţintind
golurile din platoşa
individuală a
adversarului. O astfel de
dispută este, de regulă,
puţin rodnică. Mai
valoros ar fi să se
transfere opoziţia în plan
psihologic, în planul din
care ea şi provine.
Transferul ar lăsa curînd
să se vadă că există
diferite atitudini
psihologice, care au,
toate, drept de
existenţă, deşi această
existenţă duce la
elaborarea unor teorii
incompatibile.
524 TIPURILE CUVlNT DE 525
PSIHOLOGI ÎNCHEIERE
CE

Atîta timp cit se încearcă înţeleagă perfect punctul de

aplanarea conflictului prin vedere al altuia. Fără
compromisuri exterioare nu se recunoaşterea acestei ne-
satisfac decît modestele exigenţe cesităţi, vom asista aproape
ale unor capete plate, incapabile sigur la siluirea punctului de
să se înflăcăreze pentru principii. vedere al celuilalt. Tot aşa
O înţelegere reală se poate cum, la tribunal, părţile
produce, după părerea mea, doar adverse renunţă reciproc la
atunci cînd este recunoscută a-şi face nemijlocit violenţă,
diversitatea condiţiilor psihologice încredinţînd legii şi ju-
prealabile. decătorului pretenţiile lor la
dreptate, tot astfel fiecare
923. în munca mea
tip trebuie să se abţină de la
practică m-am lovit mereu
a-şi insulta, bănui şi demola
de faptul că omul este
adversarul, avînd conştiinţa
aproape incapabil să
propriului mod părtinitor de
înţeleagă şi să preţuiască
a vedea lucrurile. Prin
alt punct de vedere decît
conceperea problemei
acela care îi este propriu. în
atitudinilor tipice şi prin
lucruri mărunte,
expunerea ei în linii mari,
superficialitatea generală, o
mă străduiesc să îndrept
indulgenţă şi toleranţă nu
privirea cititorului meu către
tocmai frecvente şi o
acest tablou, cu multiple
bunăvoinţă de asemenea
posibilităţi, al constituirii
rară, permit să se întindă o
concepţiilor, în speranţa de
punte peste abisul lipsei de
a contribui astfel, fie şi cu
înţelegere. în lucruri mai
puţin, la cunoaşterea
importante însă şi mai ales
variaţiilor şi nuanţelor,
în acelea în care e vorba de
aproape nesfîrşite, ale
idealurile tipurilor,
psihologiilor individuale.
înţelegerea pare cel mai
Sper că din descrierea
adesea de domeniul imposi-
tipurilor mele, nimeni nu va
bilului. Fireşte, disputa şi
trage concluzia că, după
neliniştea vor ţine
mine, cele patru sau opt
întotdeauna de recuzitele
tipuri descrise
tragicomediei umane, dar nu
se poate totuşi nega că
progresul civilizaţiei a dus de
la dreptul celui mai tare la
legalitate şi astfel la
constituirea unei instanţe şi
a unei măsuri supraordonate
partidelor în conflict. O bază
pentru aplanarea conflictului
dintre concepţii ar putea-o
constitui, după părerea mea,
recunoaşterea tipurilor de
atitudine, dar nu numai a
existenţei lor, ci şi a faptului
că fiecare individ este în
asemenea măsură
prizonierul propriului tip,
încît este incapabil să
 epuizează numărul celor
existente în realitate.
Altminteri, ar fi vorba de o
neînţelegere. Nu mă
îndoiesc că există
posibilitatea de a se
examina şi clasifica
atitudinile date şi din alte
unghiuri de vedere. Am
făcut în această cercetare
unele aluzii la alte po-
sibilităţi de clasificare, ca
de exemplu, clasificarea
sub specia activităţii. Dar,
indiferent de criteriul utilizat
pentru stabilirea tipurilor,
compararea diverselor forme
de atitudini obişnuite va
duce întotdeauna la
identificarea aceluiaşi număr
de tipuri psihologice.
924. Pe cît de uşor ar fi să
se cerceteze atitudinile
existente din alte unghiuri
de vedere decît cele
adoptate aici, pe atît ar fi de
greu să se aducă dovezi
capabile să conteste
existenţa tipurilor
psihologice. Nu mă îndoiesc
că adversarii mei se vor stră-
dui să şteargă problema
tipurilor din lista tratatelor
ştiinţifice, căci pentru orice
teorie a proceselor psihice
complexe care pretinde
valoare universală,
chestiunea tipurilor este un
obstacol cel puţin nedorit.
Orice teorie a proceselor
psihice complexe presupune
o psihologie umană
asemănătoare, în analogie
cu teoriile din domeniul
ştiinţelor naturii care
pornesc de la premisa uneia
şi aceleiaşi naturi. Pentru
psihologie, lucrurile au un
caracter aparte prin aceea
că, în constituirea
conceptelor ei, procesul psi-
hic nu este doar obiect, ci şi
subiect. Dacă se admite că
în toate cazurile individuale
subiectul este unul singur,
se poate presupune şi că
procesul subiectiv de
formare a conceptelor este
pretutindeni acelaşi. Că
lucrurile nu stau însă aşa
rezultă convingător din
existenţa diverselor teorii
despre esenţa proceselor
psihice complexe. Evident,
orice nouă teorie presupune
îndeobşte că toate cele
care i-au premers au fost
greşite, şi anume, de cele
mai multe ori doar din cauză
că autorul ei vede lucrurile
subiectivmente altfel decît
predecesorii săi. El nu ţine
seama de faptul că
psihologia pe care o
cunoaşte este propria
psihologie sau cel mult
aceea a tipului său. El se
aşteaptă ca pentru procesul
psihic, care e obiectul
cunoaşterii şi cercetării sale,
să existe o singură
explicaţie adevărată, tocmai
aceea care îi convine tipului
său. Toate celelalte
interpretări — aş fi înclinat
să spun toate cele şapte,
care în felul lor sînt tot atît
de adevărate ca şi a sa
proprie — sînt pentru el
eronate. în interesul
valabilităţii
526 TIPURILE CUVÎNT 527
PSIHOL DE
OGICE ÎNCHEI
ERE
teoriei pe care a elaborat-o, el va mi-o reprezint eu. în acest „cum
simţi un fel de aversiune pro fundă, mi-o reprezint” se ascunde o
omeneşte de înţeles, pentru perplexitate, căci în cel mai
stabilirea unei tipologii psi
hologice, bun caz, explicaţia mea
căci astfel teoria proprie şi-ar izvorăşte
pierde, bunăoară, şapte optimi din din felul în care mi se
valoarea sa de adevăr; altminteri, ar înfăţişează mie procesul unei
trebui să accepte pe lîngă teoria sa viziuni.
încă alte şapte teorii, ca fiind la fel Cine îmi dă însă dreptul să
de adevărate sau, să spunem, cel presupun căla altcineva procesul
puţin o a doua la fel de valoroasă. viziunii se prezintă identic
sau fie şi numai analog?
925.Sînt pe deplin convins că un
926.Cu anume întemeiere se
fenomen natural care este
va putea aduce ca
în mare măsură independent
argument, în
de psihologia umană şi care
favoarea acestei
din
generalizări a judecăţii
acest motiv nu poate fi pentru ea
subiectiv determinate,
decît un obiect nu are decît o
asemănarea universală a
singură explicaţie valabilă.
psihologiei umane din
Tot astfel, sînt convins căun
toate timpurile
proces
şi din toate zonele. Sînt atît
psihic complex care nu poate fi
de profund convins de
investigat cu nici un fel de apa
această ase
rat de înregistrare obiectivă
mănare a psihicului uman,
poate în mod necesar să
încît am gîndit-o ca făcînd
aibă drept
parte din
explicaţie doar pe aceea pe
noţiunea de inconştient
care el însuşi, în calitate de
colectiv, respectiv ca
subiect,
substrat universal
o produce; adică autorul
şi omogen, omogenitate
conceptului poate pro d uce
care merge atît de
numai acel
departe încît aceleaşi
concept care concordă cu
motive mitice şi fabuloase
procesul psihic pe care
se găsesc în toate colţurile,
aspiră să-1 ex
oricît de
plice. Conceptul va concorda doar
îndepărtate, ale lumii, iar
atunci cînd se va acorda cu
un negru din sudul Statelor
procesul de explicat în însuşi
Unite vi
subiectul care gîndeşte.
sează motive din
Dacă pro
mitologia greacă, în
cesul de explicat, sau altul analog,
vreme ce un ucenic co-
nu îi apare autorului, acesta
s-ar afla în prezenţa unei
enigme totale a cărei
explicaţie ar tre
bui s-o lase în seama celui
care trăieşte el însuşi
procesul. Nu
o să aflu niciodată cu ajutorul
unor aparate obiective felul în
care ia naştere o viziune; pot
doar să îi explic apariţia, aşa
cum
merciant din Elveţia repetă în
psihoza lui viziunea unui gnostic
egiptean. Pe fondul acestei
similitudini fundamentale se deta-
şează o disimilitudine la fel de
mare a psihicului conştient. Ce
distanţe incomensurabile se întind
între conştiinţa unui primitiv, a
unui atenian din timpul lui
Themistocle şi a unui european din
zilele noastre! Ce diferenţă între
conştiinţa domnului profesor şi
aceea a soţiei sale! Cum ar arăta
lumea noastră de astăzi, în
condiţiile in care ar exista
identitate între spirite? Nu, ideea
identităţii psihismelor conştiente
este o himeră academică, ce
simplifică sarcina unui profesor în
prezenţa elevilor săi, dar care în
faţa realităţii se prăbuşeşte în
neant. Independent de diversi-
tatea indivizilor a căror fiinţă
intimă e separată de aceea a ve-
cinilor lor prin distanţe astronomice,
tipurile însele, în calitate de clase
de indivizi, sînt într-o foarte mare
măsură diferite între ele, iar
existenţei lor i se datorează
deosebirile dintre concepţiile
generale. Spre a descoperi similitudinea
dintre psihismele umane, trebuie să
cobor în străfundurile conştiinţei.
Acolo găsesc ceea ce le face
similare. Dacă îmi întemeiez
teoria pe factorul care le uneşte
pe toate, atunci explic psihicul
prin ceea ce constituie
fundamentul şi originea sa. Dar nu
lămuresc nimic din ceea ce este în
el diferenţă istorică sau
individuală. Cu o astfel de teorie,
trec cu vederea psihologia
psihicului conştient şi neg, de
fapt, în întregime celălalt aspect
al psihicului, anume diferenţierea
lui faţă de dispoziţia embrionară
primitivă. Eu reduc întrucîtva omul
la situaţia lui filogenetică sau îl
disec în procesele sale elemen-
tare, iar dacă aş vrea să-1
recompun după această reducţie,
aş obţine, în primul caz, o
maimuţă, iar în ultimul, o
acumulare de procese elementare
al căror ansamblu ar produce o
serie de interacţiuni absurde şi
lipsite de scop. Fără îndoială că
explicarea psihicului pe baza ideii
de similaritate nu este doar
posibilă, ci şi pe deplin
întemeiată. Dacă vreau însă să
completez imaginea psihicului,
atunci trebuie să nu pierd din
vedere eterogenitatea psihismelor,
căci psihicul conştient al
individului ţine, şi el, alături de
fundamentele sale inconştiente,
de un tablou general al psihologiei.
Pentru a-mi constitui conceptele, eu pot
deci, tot atît de legitim, să iau ca
punct de plecare diferenţierea
psihismelor şi să examinez —
acum din punctul de vedere al
dife-
528 despre ni
TIPURILE PSIHOLOGICE mic nu se poate spune cu
rentierii — procesul pe care mai înainte certitudine dacă este doar o
îl cercetasem din pun ctul de vedere al încheiere
-
similitudinii. Ajung astfel, firesc, la o con sau reprezintă deja şi un
cepţie opusă primei. Tot ceea ce început. Pentru cine crede
acolo a fost lăsat deoparte ca că un proces
variantă individuală este aici psihic nu poate avea decît
punctul de pornire pentru noi -di o singură explicaţie
ferenţieri, şi tot ceea ce acolo adevărată, aceas
avea valoare ca expresie a iden - tă vitalitate a conţinutului
tităţii îmi pare aici fără valoare, ca psihic care obligă recursul
fiind de natură doar co lectivă. la două
Adoptînd acest m od de teorii opuse e ceva
exam inare, urm ăresc doar către dezesperant, mai ales cînd
ceea ce se îndreaptă, şi nu de persoana în cauză
unde vine ceva, în vreme ce în este un iubitor de
celălalt mod de examinare, m ă adevăruri sim ple şi
preocupă nu scopul, ci exclusiv necom plicate, incapabil
originea. Pot explica unul şi de a le gîndi concom iten t.
acelaşi proces psihic prin două 928.Pe de altă parte, nu sînt
teorii opuse care se exclud reciproc, de părere că cele două
neputînd afirma despre nici una dintre moduri
ele că ar fi nefondată, căci de exam inare, pe care
legitimitatea uneia se spri jină pe le-am num it reductivă
similitudinea psihism elor, a şi constructivă76,
celeilalte pe disimilitudinea epuizează posibilităţile
acestora. de studiu. Dimpotrivă,
cred că pentru
927.Aici începe însă mare 76 Jung, Der Inhalt der Psychose,
dificultate care a reat
c ed. a H-a. Anexă (Gesammelte
probleme Werke,
atît profanului, cît şi
publicului de specialitate,
la lectura cărţii
mele despreMetamorfozele şi
simbolurile libidoului,şi
anume
de o m anieră care a iscat
confuzie în m ulte m inţi,
altm interi
capabile. în acea lucrare
încercasem să înfăţişe z, prin
material
concret, ambele concepţii.
Cum însă realitatea,
oricine o ştie, nu
este constituită din teorii şi
nici condusă de ele, cele
două aspec
te pe care sîntem constrînşi
să le gîndim separat sînt
contopite
în suflet, iar în el tot ceea ce
e viu sclipeşte în multiple
culori.
Orice lucru ţine deopotrivă
de tradiţie şi de viitor, şi
 CUVÎNT DE ÎNCHEIERE 529 cu ajutorul căruia intelectul ar
putea să iasă singur din
procesul psihic mai pot fi
balamale. înţeleg nevoia
invocate şi alte explicaţii la fel
omenească profundă de
de „adevărate”, şi anume tot
comoditate, dar nu înţeleg ca
atîtea cîte tipuri există. Iar
adevărul să i se încline. înţeleg
aceste explicaţii se vor
de asemenea că esteticeşte ar
comporta unele faţă de altele
fi mult mai satisfăcător dacă, în
asemenea tipurilor în relaţiile
loc de paradoxul explicaţiilor
lor personale. Dacă se acceptă
care se contrazic reciproc, ar
deci existenţa deosebirilor
exista posibilitatea de a reduce
tipice între psihismele umane —
procesul psihic la o bază
şi nu văd de ce nu s-ar accepta
instinctivă cît mai simplă şi de
—, atunci teoreticianul
a ne linişti astfel sau de a-i
domeniului ştiinţific se vede
atribui un scop metafizic de
pus în faţa dilemei neplăcute,
natură soteriologică şi de a ne
fie de a lăsa să subziste alături
odihni apoi legănaţi de
mai multe teorii contradictorii
această speranţă.
privitoare la acelaşi proces, fie
de a întemeia o sectă care să 929. Dar tot ceea ce ne
întreprindă încercarea, de la străduim să cercetăm Cu
început lipsită de orice şansă, intelectul va sfirşi în
de a revendica pentru sine paradox şi relativitate,
unica metodă şi teorie corectă. dacă e vorba de un
Prima atitudine se loveşte nu demers onest
doar de dificultatea enormă
amintită a unei operaţii de
gîndire duble şi interiormente
contradictorii, ci şi de unul din
primele principii fundamentale
ale moralei intelectuale: principia
explicandi non sunt multipli-canda —
praeter necessitatem. Necesitatea unei
multitudini de explicaţii este însă
hotărît dată în cazul unei teorii
psihologice, căci spre deosebire
de o teorie oarecare din
domeniul ştiinţelor naturii,
obiectul explicaţiei este în
psihologie de aceeaşi natură cu
subiectul; un proces psihologic
trebuie să-1 explice pe altul.
Această dificultate delicată a
constrîns de-a lungul timpului
minţile gînditoare să caute
subterfugii ciudate, precum, de
pildă, ipoteza unui „spirit obiectiv”
care s-ar afla dincolo de
procesul psihologic şi care, din
acest motiv, ar putea să
gîndească obiectiv psihicul
subordonat lui, sau
presupunerea că intelectul ar fi
o facultate care s-ar putea situa
afară din sine şi s-ar putea gîndi
pe sine. Cu aceste subterfugii şi
cu altele de acelaşi fel ar urma
să se creeze acel punct
arhimedic în afara Pămîntului,
530 TIPURILE
PSIHOLO GI
CE
şi nu de o petitio principii în
slujba comodităţii. Că
înţelegerea intelectuală a
procesului psihic trebuie să
ducă la paradox şi re-
lativitate este un fapt
incontestabil, fie şi numai
pentru că intelectul este
una din diferitele funcţii
psihice care prin însăşi na-
tura sa îl ajută pe om să-şi
construiască imaginile pe
care le are despre
obiecte. Să nu ne creăm
impresia că putem
cunoaşte lumea doar prin
intelect; o înţelegem tot
atît de mult prin senti-
ment. De aceea judecata
intelectului nu reprezintă
decît cel mult o jumătate
de adevăr, iar dacă este
sinceră, ea trebuie să-şi
recunoască insuficienţa.
930. A nega
existenţa tipurilor nu
le anulează acestora
existenţa. Ţinînd
seama de această
existenţă, orice
teorie despre pro-
cesele psihice trebuie
să admită că nu
este nici ea altceva
decît un proces
psihologic, şi anume
expresia unui tip de
psihologie umană
care există şi are
drept la existenţă.
Abia din atare des-
cripţii tipice rezultă
acele materiale a
căror cooperare face po-
sibilă o sinteză
superioară.
BIBLIO
GRAFIE
ADLER, Alfred, Studie
iiber Minderwertigkeit von
Organen, Berlin şi
Viena, 1907.
• Ober den nervosen
Charakter, Wiesbaden,
1912.
AMBROSIUS. De
Institutione Virginis, în
Migne PL XVI, col. 315-
348. Vezi şi
Bibliothek der
Kirchenvăter. Ed. O.
Bardenhewer şi alţii.
Voi. 32. Kempten şi
Munchen, 1917.
AMBROSIUS (Pseudo-).
Expositio beati Ambrosii
Episcopi super Apo-
calypsin, Paris, 1554.
ANGELUS SILESIUS
(Johann Scheffler).
Cherubinischer Wanders-
mann. Sămtl. poet.
Werke III Ed. de H.L.
Held, Munchen, 1924.
ANQUETIL DU PERRON,
Abraham Hyacinthe. Vezi
Oupnek’hat, Dos.
ANSELM VON
CANTERBURY.
Proslogion seu Aloquium
de Dei Exis-tentia. în Sancti
Anselmi Cantuariensis
Monologium et proslogion
nec non liber pro
insipiente cum libro
apologetico, Tubin-gae,
1858.
ATHANASIUS. Vezi BUDGE.
Atharvaveda. Vezi DEUSSEN.
AUGUSTINUS. Contra
Epistolam Mankhaei. Migne
PL XLII, col. 173-206.
• Sermones. Migne PL
XXXVIII, col. 1006.
AVENARIUS, Richard, Der
menschliche Weltbegriff,
Leipzig, 1905. AZAM,
Charles Mărie
Etienne-Eugene,
Hypnotisme, double con-
science et altdrations de la
personnalite, Paris, 1887.
BALDWIN, James Mark,
Handbook of Psychology.
Senses and Intel-
lect, Londra şi New
York, 1890.
BARLACH, Ernst, Der tote
Tag. Berlin, 1912, ed. a Il-a,
1918. BARTSCH, Karl [Ed.]:
Vezi Meisterlieder der
Kolmarer Handschrift.
Bhagavad Gîtă în Sacred
Books of the East VIII. Vezi
şi M0LLER, Max.
Bhăgavata Purăna.
Tradus în engleză de
S. Subbarau, Vyasa-
Press,
Tirupati, 1928.
532 TIPURILE 533
PSIHOL BIBLI
OGICE
OGR
AFIE

BINSWANGER, Ludwig, Ober 2 voi. ed. şi trad. de H.B., Jena,

dos Verhalten des 1917. Cănkhăyana-Brăhmanam.
psychogalvanischen Vezi DEUSSEN. Catapatha-
Phănomens beim Brăhmanam. Vezi DEUSSEN.
Assoziationsexperiment. în Chăndogya-Upanishad. Vezi
JUNG (Ed.) Diagno-stische DEUSSEN. Vezi şi Sacred Books of
Assoziationsstudien II (Leipzig, the East I.
1910), pp. 113-196.
COHEN, Hermann, Logik der reinen
BJERRE, Paul. Zur Erkenntnis, Berlin, 1902. CUMONT,
Radikalbehandlung der chronischen Franz, Textes et monuments figure’s
Paranoia. în Jahrbuch fur relatifs au.x mysteres de
psychoanalytische Forschungen III
Mithra. 2 voi. Bruxelles, 1896/1899.
(Leipzig şi Vie-na, 1911) pp. 795-
Cvetăcvatara-Upanishad. Vezi
847.
DEUSSEN. Vezi şi Sacred Books of
BLAKE, William. The Writings ofWilliam the East XV. DANTE ALIGHIERI,
Blake. 3 voi., Londra, 1925. Die gottliche Komodie. Traducere şi
comentarii
BLEULER, Eugen. Die negative
Suggestibilităt. în Psvchialrisch- de Friedrich Notter. 2 voi., Stuttgart,
neu-rologische Wochenschrift VI 1871/1872. DESSOIR, Max, Geschichte
(Halle, 1904), pp. 249-269. der neueren deutschen Psychologie. 2 voi.,
—Affektivităt, Suggestibilităt, ed. a Il-a, Berlin, 1902. DEUSSEN,
Paranoia, Halle, 1906. Paul, Allgemeine Geschichte der
—Zur Theorie des schizophrenen Philosophie. 2 voi. duble,
Negativismus. în Psychiatrisch-
ed a Il-a, Leipzig, 1906/1915.
neurologische Wochenschrift XII
(Halle 1910/1911), pp. 171-176, 184, • Sechzig Upanishad’s des Veda.
189, 195. Traducere din sanscrită, cu
prefeţe
• Lehrbuch der Psychiatrie, Berlin,
şi note. Ed. a Ill-a, Leipzig,
1916.
1938.
BOUSSET, Wilhelm,
Hauptprobleme der Gnosis. (Forschung
zur Re-ligion und Literatur des Alten
und Neuen Testaments 10), Got-tingen,
1907.
Brihadăranyaka-Upanishad. Vezi
DEUSSEN.
Vezi şi Sacred Books of the East XV.
BUBER, Martin, Ekstatische
Konfessionen, Jena, 1909.
BUDGE, E. A. Wallis, The Book of
Paradise. 2 voi. Londra, 1904 (referitor
la S. ATHANASIUS, The Life of St.
Anthony I, pp. 3-108).
• The Gods of the Egyptians. 2 voi.,
Londra, 1904.
[BUTTNER, Hermann:] Meister Eckeharts
Schriften und Predigten.

DlELS, Hermann. Die Fragmente der
Vorsokratiker griechisch und
deutsch. 2 voi., ed. a IH-a, Berlin,
1912. EBBINGHAUS, Hermann.
Grundziige der Psychologie. 2 voi.,
Leipzig,
1905/1913. EBERSCHWEILER, Adolf.
Untersuchungen iiber die sprachliche
Kom-
ponente der Assoziation. în
Allgemeine Zeitschrift fi’ir Psychiatrie
und psychisch-gerichtliche Medizin
LXV (Berlin, 1908), pp.
240-271.
ECKHART, Meister. Vezi BUTTNER,
H. FERE, Charles Samson, Note sur des
modifications de la re’sistance
e’lectrique sous l’influence des
excitations sensorielles et des
e’motions. în Comptes rendus
hebdomadaires des se’ances el me-
moires de la Socie’te Biologie XL
(Paris, 3. Mărz 1888), pp. 217-
219. FERENCZI, Sandor.
Introjektion und Ubertragung. în
Jahrbuch fiir
psychoanalytische und
psychopathologische Forschungen I
(Leipzig şi Viena, 1909), pp. 422-
457.
FERRERO, Guillaume, Les Lois
psychologiques du Symbolisme. Traducere,
Paris, 1895. FlCHTE, Immanuel Hermann
V ON . Psvchologie. 2 voi., Leipzig,
1864/1873. FlNCK, Franz Nikolaus, Der
deutsche Sprachbau als Ausdruck deuts-
cher Weltanschauitng, Marburg, 1899.
FLOURNOY, Theodore. Des îndes â la
Planete Marş. Etude sur un cas
de somnambulisme avec glossolalie. Ed.
a Ill-a, Paris şi Geneva,
1900.
• Nouvelles Observations sur un cas de
somnambulisme avec glos-
solalie. în Archives de Psychologie I
(1901), pp. 101-255.
—La Philosophie de William James, Saint-
Blaise, 1911.
—Une Mystique moderne. în Archives de
Psychologie XV (1915),
pp. 1-224.
FREUD, Sigmund. Zur
Psychopathologie des Alltagslebens.
Gesam-melte Schriften IV, Viena,
1924.
• Die Traumdeutung. Gesammelte
Schriften II, Viena, 1925.
FROBENIUS, Leo. Dos Zeitalter des
Sonnengottes, Berlin, 1904.
Garuda-Purăna Pretakalpa.
Cf. Der Pretakalpa des
Garuda-Purăna.
Eine Darstellung des
hinduistischen Totenkultes und
Jenseits-glaubens. Tradusă din
sanscrită şi comentată de Emil
Abegg, ed. a 11-a, Berlin, 1956.
GOETHE, Johann Wolfgang VON:
Werke. Vollstăndige Ausgabe
letzter Hand. 31 voi. Cotta,
Stuttgart, 1827-1834.
—Prometheus. Dramatisches Fragment
(1773), Bd. VII.
—Pandora. Ein Festspiel. Voi. X.
—Geheimnisse. Voi. al H-lea.
 534 TIPURIL 535
E BIBL
PSIH
OLO IOG
GICE RAFI
E

• Briefwechsel mit Schiller in den Apokry-

Jahren 1794-1805. Ed. de Hans
phen. Ed. a Ii-a, Tubingen, 1924.
Heinrich Borcherdt. 2 voi., Berlin, Iţă-Upanishad. Vezi DEUSSEN.
Leipzig, Wien, Stuttgart,
Vezi şi Sacred Books of the East I.
1914. GOMPERZ, Theodor, INOUYE, Tetsujiro. Die japanische
Griechische Denker. Eine Geschichte Philosophie. în WUNDT ş. a., All-
derantiken
gemeine Geschichte der
Philosophie. 2 voi., ed. a IlI-a, Philosophie. v. mai jos. JAMES,
Leipzig, 1911/1912. GROSS, Otto, William, Pragmatism. A New Name
Die zerebrale for Some Old Ways of
Sekundărfunktion, Leipzig, 1902.
ThinMng, Londra şi New York,
• Ober psychopathische 1911. JERUSALEM, Wilhelm,
Mindenvertigkeiten. Viena şi Lehrbuch der Psychologie. Ed. a V-a,
Leipzig, 1909. Viena ş i
HARTMANN, Eduard VON, Die Leipzig, 1912. JODL, Friedrich,
moderne Psychologie. Lehrbuch der Psychologie. 2 voi. Ed. a
Ausgewăhlte III-a, Stuttgart
Werke. voi. 13. Leipzig, 1901.
şi Berlin, 1908. JORDAN,
HASE, Karl August. Furneaux. Character as Seen in Body
Kirchengeschichte. Ed. a 10-a, and Parentage, ed. a
îmbunătăţită, Leip zig, 1877.
III-a, Londra, 1896. JULIANUS
HEGEL, Georg Wilhelm Apostata. Oratio IV, In regem Solem.
Friedrich, Sămtliche Werke. Juliani Imp. Opera
Ediţie jubiliară în 20 de
volume, îngrijită de omnia, Lipsiae 1696.
Hermann Glockner,
• Oratio V, în Matrem deorum.
Stuttgart, 1927/1940.
Juliani Imp. Opera omnia. Lipsiae,
—Vorlesungen liber die Ăsthetik 1696.
I, voi. 12.
—Logik. voi. 4 şi 5. Citată de R.
Eisler, Worterbuch der
philosophi-
schen Begriffe, ed. a III-a, Berlin,
1910. HERAKLIT, vezi DIELS.
HERBART, Johann Friedrich, vezi
Psychologie als Wissenschaft, neu
gegriindet auf
Erfahrung, Metaphysik
und Mathematik.
Sămtliche
Werke. Ed. de G. Hartenstein. voi.
6/11. Leipzig, 1850. [HERMAS:]
Hermae Pastor. Migne PG II, col. 891
ff. cf. şi, Der Hirt
des Hermas. în HENNECKE,
Edgar, Neutestamentliche
 JUNG, Cari Gustav*. Die
Beziehung zwischen dem Ich und
dem Un bewufiten, Darmstadt,
Reichl, 1928. Reeditare Rascher,
Zurich, 1933. Reeditări 1935,
1939, 1945, 1950, 1960 şi
(Paperback), 1966. Ediţie de
studiu, Walter Olten, 1971
[GW VII (1964, com plet
revizuită 41989)]
• Diagnostische
Assoziationsstudien.
Beitrăge zur
experimentellen
Psychopathologie. Ed. de C. G. J.;
lui îi ap arţin contribuţiile I (F.
RIKLIN), III, IV, VI, VIII şi IX. 2
voi., Leipzig, 1906/1910. Reeditare,
1911, 1915. [GW II (1979, 31991)]
• Der Inhalt der Psychose. (Schriften
zur angewandten Seelenkunde
III), Deuticke, Leipzig şi
Viena 1908. Reeditare
lărgită , 1914. [GWIII (1968,
4
1990)]
• Instinkt und Unbewufites. în Ober
die Energetik der Seele, 1928.
Resp. Ober psychische Energetik
und das Wesen der Traume.
(Psychologische Abhandlungen II)
Rascher, Zurich, 1948. (Pa -
perback), 1965. Ediţie de
studiu Walter, Olten 1971.
[GW VIII (1967, complet
revizuită 1976, 61991))
• Kryptomnesie. în Die Zukunft
XIII/50 (1905), pp. 325-334. [GW
I (1966, 41989)]
• Die Psychologie der Obertragung.
Erlăutert an Hand einer
alche-
mistischen Bilderserie fur
Ărzte und praktische Psychologen,
Rascher, Zurich, 1946. [GW
XVI (1958, complet
revăzută^ 1991)]
• Die Psychologie der unbewufiten
Prozesse, 1917. Revizuită în
Das
Unbewufite im normalen und
kranken Seelenleben, 1926. Trans -
formată în Ober die
Psychologie des Unbewufiten.
(Vezi mai jos.)
• Psychologie und Alchemie.
(Psychologische Abhandlungen V)
Ra-
scher, Zurich, 1944. Ediţie
revăzută. 1952. [GW XII
(1972, 61990)]
• Symbole der Wandlung. Analyse
des Vorspiels zu einer Schizo-
phrenie. Rascher, Zurich,
1952. Ed. a IV-a revizuită a
lucrării: Wandlungen und
Symbole der Libido (1912). [GW
V (1973, 61991)]
• Symbolik des Geistes.
Studien iiber psychische
Phănomenologie,
mit einem Beitrag von
Riwkah SCHĂ RF.
(Psychologische Abhandlungen VI)
Rascher, Zurich, 1948. Reeditare în
1953. [JUNGS Beitrăge GW IX/l
(1976, 81992); XI (1963, complet
revizuită în 1988, 61992) şi
XIII (1978, 41993)]
• Synchronizităt als ein
Prinzip akausaler
Zusammenhănge. în C. G.
JUNG şi W. PAULI,
Naturerklărung und Psyche.
(Studien aus
• Lucrările citate alfabetic
în volumul de faţă.
Numărul mic care
precedă ultimul an de
apariţie indică ediţia.
536 TIPURILE 537
PSIHOLOGI BIBLI
CE
OGR
AFIE

dem C. G. Jung-InstitutIV) Rascher, • Wandlungen und Symbole der Libido.

Zurich, 1952. [GW VIII (1967, Leipzig şi Viena, 1912. Vezi
complet revizuită în 1976, 61991)]
Symbole der Wandlung.
• Die transzendente Funktion. în Geist und • Zur Psychologie und Pathologie
Werk. Festschrift zum sogenannter occulter
75. Geburtstag von D. Brody, 1958. Phănomene.
[GW VIII (1967, completrevizuită, Diss. Leipzig Mutze, 1902. Ediţie
1976, 61991)] de studiu Walter, Olten 1971.
[GW
I (1966,41989)]
• Ober die Bedeutung des Unbewufiten in
der Psychopathologie. în • şi Kari KERENY, Einfuhrung in das
British MedicalJournalII (London Wesen der Mythologie. Das
din engleză
1914), pp. 964-966. Trad. gottliche Kind / Das gdttliche
de Hans Tbfele-Dohrmann. [GW III Mădchen.Rhein-Verlag, Zurich,1951.
(1968, 41990)J [JUNGS Beitrăge: GW IX/l (1976,
81992)] KANT, Immanuel. Kritik der reinen
• Ober die Psychologie der Dementia
Vernunfi,Ed. de Kehrbach, Halle,
1878.
praecox, Halle, 1907. [GW
• Ed. de
Kritik der praktischen Vernunft.
III (1968, „1990)] Kehrbach. Halle şi Leipzig,
1878.
• Ober die Psychologie des Unbewufiten,
Zurich, 1943. Ediţie lărgită • Logik. Ein Handbuch zu Vorlesungen.
a lucrăriiDas Unbewufite im Ed. de G. B. Jăsche.
normalen und kranken Seelenleben, Konigsberg, 1800. Citat de R. Eisler,
Zurich, 1926. [GW VII (1964, Worterbuch der philoso-
complet revăzută , 41989)]
phischen Begriffe. Ed. a IH-a Berlin, 1910.
• Ober die psychophysischen Kăthaka-sau Katha-Upanishad. Vezi
Begleiterscheinungen im Assoziations- DEUSSEN.Vezi şi Sacred Books ofthe East
experiment.în Journal of Abnormal XV.
PsychologyI (1907), pp.247-255.
Trad. din engleză de Sabine
Lucas. [GWII (1979), 31991)]
• Ober psychische Energetik und das
Wesen der Traume. (Psycho-
logische AbhandlungenII) ed. a H-a,
lărgită şi îmbunătăţită. Ra scher,
Zurich, 1948. (Paperback) 1965.
[GW VIII (1967, complet revăzută
în 1976,61991)]
• Von den Wurzeln des Bewufitseins.
Studien tiber den Archetypus.
(Psychologische Abhandlungen IX)
tribuţii
Rascher, Zurich, 1954. [Con
distribuite în diverse volume: GW
VIII (1967, completrevizuită
1976, 61991), GW IX/l (1976,81992),
GW XI (1963, complet revizuită,
1988, 61992), GW XIII (1978,
1993) şi GWXVIII/2 (1981,21993)]
Kaushîtaki-UpanishadI. Vezi DEUSSEN. ^raumproblem. în Jahrbuch fitr psycho-
analytische und psychopathologische
KERENYI, Karl şi C. G. JUNG.
ForschungenV (Leipzig şi
Einfiihrung in das Wesen der Mytho
logie.
Vezi JUNG. Viena, 1913), pp. 647-686.
Mahăbhărata.Vezi DEUSSEN.Vezi şi
KING, Charles, William, The Gnostics
Sacred Books of the East.
and Their Remains, Ancient and
Mediaeval. Londra, 1864. Mănava-Dharmacăstra. Vezi Sacred
Books of the EastXXV. Manuscript. Oxford,
KONIG, Eduard, Ahasver, „der ewige Jude”,
Bodleian Library, Digby MS. 65. Von
Gutersloh, 1907.
Godfrey,
KtJLPE, Oswald,Gmndrifi der Psychologie,
Prior of St. Swithun’s Winchester. Secolul
Leipzig, 1893.
al Xlll-lea.MARS1LIUS FICINUS. Vezi
LANDMANN, S., Die Mehrheit SYNESIUS.MATTER, M. Jacques,Histoire
geistiger Personlichkeiten in einem In- critique du Gnosticisme. voi.,
2 Paris,
dividuum. Eine psychologische Studie,
1828. Meisterlieder der Kolmarer
Stuttgart, 1894.
Handschrift. Ed. de Karl Bartsch. Biblio-
LAO-TSE.Tao-te-King.Vezi DEUSSEN.
thek des Literarischen Vereins von
LASSWITZ, Kurd,Wirklichkeiten. Stuttgart. voi. 68., Stuttgart,
Beitrăge zum Welnerstăndnis,
1862. MEYRINK, Gustav,Der Golem,
Leipzig, 1900.
Leipzig, 1915.
LEHMANN, Alfred, Die Hauptgesetze
des menschlichen Gefiihlslebens.
Ed. a Ii- • Das griine Gesicht, Leipzig, 1915.
MlGNE, Jacques Paul,Patrologiae
a, Leipzig, 1914.
cursus completus.Series Latina.221 voi.,
LEVY-BRUHL, Lucien. Les fonctions Paris, 1844-1880. [Citat aici ca PL]
mentales dans Ies socie’te’s infe-
rieures,
Paris, 1912. • Series Graeca. 116 voi., Paris, 1857-1866.
[Citat aici ca PG]
LIPPS, Theodor,Ăsthetik. MULLER, G. E. şi F. SCHUMANN,
Psychologie des Schonen und der Ober die psychologischen Grund-
Kunst. 2 voi, Hamburg, 1903/1906. lagen der Vergleichung gehobener Gewichte.
în Pfliigers Archivfur die gesamte
• Leitfaden der Psychologie. Ed.lila
a ,
Physiologie XLV (Bonn, 1889), pp. 37-112.
Leipzig, 1909.
MULLER, Max, Sacred Books of the East.
MAEDER, Alfons, Ober das
(Vezi mai jos.)
538 TIPURILE 539
PSIHOL BIBLI
OGICE
OGR
AFIE

NAHLOWSKY, Joseph Wilhelm, Mohammed Daraschekoh, Dresda,

Das Gefiihlsleben in seinen 1882.
wesentlich- sten Erscheinungen und
Pancavinca-Brăhmanam. Vezi
Beziehungen. Ed. a IlI-a, Leipzig,
DEUSSEN.
1907.
PFEIFFER, F., Deutsche
NATORP, Paul, Einleitung in die
Mystiker des vierzehnten
Psychologie nach kritischer
Jahrhunderts. 2 voi., Leipzig,
Methode, Freiburg im Breisgau,
1845/1857.
1888.
PLATON: Symposion. Traducere
NIETZSCHE, Friedrich Wilhelm,
de Rudolf Kassner. Ed. a 11-a Jena,
Werke. 16 voi., Leipzig, 1899-1911.
1906.
—Also sprach Zarathustra. voi. VI.
PORPHYRIUS, vezi SCHULTZ.
—Die Geburt der Tragodie. voi. 1.
—Versuch einer Selbstkritik. în Die POWELL, John Wesley, Sketch
Geburt der Tragodie. of the Mythology of the North
—Vom Nutzen und Nachteil der Ameri can Indians. în First Annual
Historie fiir das Leben. Cea de a Report of the Bureau of Ethnology
doua piesă din to the Secretary of the Smithsonian
Unzeitgemăfie Institution 1879-1880, Washington,
Betrachtungen, voi. I. 1881, pp. 19-56.
• Sanctus Januarius. în cea de a patra PRINCE, Morton, The
carte din Frohliche Wissen- Dissociation of a Personality. A
schafi. voi. V. NUNBERG, Biographical Study in Abnormal
Hermann. Ober korperlkhe Psychology. New York, Londra
Begleiterscheinungen assozia- şi Bombay, 1906.
tiver Vorgănge. în JUNG (ed.) Rămăvana (II, 84, 20).
Diagnostische Assoziationsstu- Traducere în en gleză de T. H.
Griffith, Benares şi Londra,
dien II (Leipzig, 1910), pp. 196-
1870/1874.
222. OLDENBERG, Hermann, Die
Religion des Veda, Berlin, 1894. REMUSAT, Charles DE, Abelard. 2
voi., Paris, 1845.
• Zur Religion und Mythologie des
Veda. în Nachrichlen von der RlBOT, Theodule Armând, Die
Koniglichen Gesellschaft der Personlichkeit. Pathologisch-
Wissenschaften zu Gottingen. Phi- psycho- logische Studien, Berlin,
lologisch-historische Klasse, 1894.
Berlin, 1916.
• Psychologie der Gefuhle,
OSTWALD, Wilhelm, Grofie Altenburg, 1903.
Mănner. Ed. a IlI-a şi a IV-a,
Leipzig, 1910.
Oupnek’hat, Das. învăţătura
despre Brahma, rezumată
după Vede. Traducere german ă
de F. Mischel, după
versiunea latină a lui An-
quetil du Perron, întocmită
după tălmăcirea sanscrit-
persană a principelui
RIEHL, Alois, Zur Einfiihrung in die
Philosophie der Gegenwart. Ed.
a IV-a, Leipzig şi Berlin, 1913.
Rigveda. Vezi DEUSSEN.
ROUSSEAU, Jean Jacques, Emile, ou
de l’e’ducation, Paris, 1851. Sacred
Books of the East. Ed. de Max
Miiller. 50 voi., Oxford,
1879/1910. SALZER, Anselm, Die
Sinnbilder und Beiworte Mariens in der
deuts-
chen Literatur und lateinischen
Hymnenpoesie des Mittelalters,
Linz, 1886. SCHĂRF, Riwkah,
Die Gestalt des Satans im Alten
Testament. în
C. G. JUNG, Symbolik des Geistes
(vezi mai sus). SCHEFFLER, Johann.
Vezi ANGELUS SILESIUS.
SCHILLER, Friedrich VON, Ober
die ăsthetische Erziehung des
Men-
şchen. Sămtliche Werke
XVIII, Stuttgart şi Tubingen,
1826.
• Ober naive und
sentimentalische Dichtung.
Sămtliche Werke
XVIII, Stuttgart şi
Tubingen, 1826.
• Ober die notwendigen Grenzen
beim Gebrauch schoner Formen.
Sămtliche Werke XVIII,
Stuttgart şi Tubingen, 1826.
• Briefwechsel mit Goethe. Vezi
GOETHE.
SCHILLER, F.C.S., Humanism,
Londra, 1906.
SCHOPENHAUER, Arthur, Die
Weltals Wille und Vorstellung. în
Sămt liche Werke. Ed. de Eduard
Grisebach. 6 voi., Leipzig,
1890/1891.
SCHULTZ, Wolfgang, Dokumente der
Gnosis, Jena, 1910.
SEMON, Richard, Die Mneme als
erhaltendes Prinzip im Wechsel des
organischen Geschehens, Leipzig,
1904. SlLBERER, Herbert. Probleme
der Mystik und ihrer Symbolik. Viena
şi Leipzig, 1914. SPENCER,
Sir Baldwin şi GlLLEN, F.J., The
Northern Tribes of Central
Australia, Londra, 1904.
SPITTELER, Cari, Prometheus und
Epimetheus. Jena, 1916 (ed. I.
STOBAEUS, Johannes, Eclogarum
libri duo. Lugdunensi, 1609.
SULLY, James, The Human Mind. 2
voi., Londra, 1892.
SYNESIUS, De Somniis. în lamblichus
De Mysteriis Aegyptiorum...
Traducere de Marsilius
Ficinus, Veneţia, 1497.
Taittirîya-Aranyakam. Vezi
DEUSSEN. Taittirîya-
Brăhmanam. Vezi DEUSSEN.
Taittirîya-Samhită. Vezi
DEUSSEN. Taittirîya-LJpanishad.
Vezi DEUSSEN. Vezi şi Sacred
Books of the East XV.
TALBOT, P. Amajiry, In the Shadow
of the Bush, Londra, 1912. TAYLOR,
Henry Osbom, The Mediaeval Mind. 2
voi., Londra, 1911.
540 TIPURILE
PSIHOL
OGICE
Tejobi ris
nd tia
u- nis
Up .
ani Mi
sh gn
ad. e
Ve PL
zi I,
D col
E .
U 2
SS 57
E -
N. 53
TERT 6.
U
LL • D
IA e
N, ca
Ad rn
ve e
rs C
us hr
Iu ist
da i.
eo Mi
s. gn
Mi e
gn PL
e II
PL co
II, l.
col 7
. 5
59 1-
5- 7
64 9
2. 2.
• Ap V
ol ez
og i
eti şi
cu Bi
s bli
ad ot
ve he
rsu k
s de
ge r
nte Kirch
s envă
pr ter,
o Ed. de
ch Hch.
Kelln ur
er. 2 ol
voi., og
Kemp ie
ten, X
1872. XI
Tishtri /5
ya- (B
Lied. erl
Vezi in,
CUM 19
ONT. 07
Văjas ),
aneyi
pp.
-
387-
Sam
452.
hită.
VILL
Vezi
A,
DEUS
Guido
SEN.
,
Vedic
Einlei
Hymn
tung
s.
in die
Vezi
Psych
Sacre
ologie
d
der
Books
Gegen
ofthe
wart,
East
Leipzi
XLVI.
g,
VER
AGU 190
TH, 2.
Otto, VISC
Das HER,
psyc Friedr
hoga ich
lvani Theod
sche or,
Refle Auch
xphă Einer.
nom 2 voi.,
en. în ed. a
Mo- IX-a
Leipzi
n e
ats
sc 190
hri 2.
ft WAR
fur NEC
Ps K,
yc Johan
hia n, Die
tri Religi
e on
un der
d Batak
Ne . în
Religi Mun-
onsur
che
kunde
n,
n der
1911.
Vol WUL
ker FEN,
IV/I. Wille
Ed. de m
Julius VAN,
Bohm Der
er, Genuf
Leipzi imens
g, ch.
1909. Ein
WEB Cicer
ER, one
Albre im
cht, rtick-
Indisc
sich
he
tslose
Studie
n
n IX,
Leben
Leipzi
sgenuf
g,
i,
1865.
Munc
WER
hen,
NICK
1911.
E,
WUN
Cari,
DT,
Grun
Wilhe
drifi
lm,
der
Grund
Psych
rifi
iatrie
der
in
Psych
klinis
ologie
chen
. Ed. a
Vorle
V-a,
sunge
Leipzi
n.
g,
3
voi., • Gr
Leipzi un
g, dz
1894/ ug
1900. e
WOR de
RING r
ER, ph
Wilhe ysi
lm, ol
Abstr og
aktion isc
und he
Einfu n
hlung. Ps
Ed. a yc
Hl-a, ho
 lo er
gie Fo
.3 rs
vo ch
i., un
ed. g.
a 3
V- vo
a, i.,
L ed.
eip a
zig IlI
, -a,
19 St
02 utt
/1 -
90 ga
3. rt,
19
• Lo 06
gi /1
k. 90
Ei 8.
ne
Un —Phil
ter os
su op
ch hi
un sc
g he
de St
r ud
Pri ie
nzi n.
pie Ed
n .
de de
r W.
Er W.
ke ,
nn 20
tni vo
s i.,
un Le
d ipz
de ig,
r 18
M 83
et /1
ho 91
de 7.
n —(ş.
wi a.
ss ),
en Al
sc lge
ha me
ftli ine
ch Ge
sc vo
hic i.,
hte ed.
de a
r H-
Ph a,
ilo Tii
so bi
ph ng
ie, en,
Le 18
ipz 56/
ig, 18
19 68.
09
.
ZE
LL
E
R,
Ed
ua
rd,
Di
e
Ph
ilo
so
ph
ie
de
r
Gr
iec
he
n
in
ihr
er
ge
sc
hic
ht-
l
ic
he
n
En
tw
ic
kl
un
g
da
rg
est
ell
t.
5
CU A
E
PRI V
NS U
L
Cuvîn UI
t M
înaint
e la E
ediţia DI
a U
şapte
a
........... 15
...........
5 1.
Prefa
ţă D
........... es
...........
7 pr
Introd e
ucere ps
........... ih
........... ol
9
I. o
gi
P a
R A
O nt
B ic
L hi
E tă
M ţii
A .
TI T
P er
U tu
RI lli
L a
O n
R şi
ÎN Or
IS ig
T e
O n
RI e
A
D
E 15
ID 2.Con
EI tro
A ve
A rse
N le
TI teo
C lo
HI gic
T e
Ă ale
ŢII Bi
ŞI
 ser i
ici l
i o
ve r
chi î
.. n
..
A
27 n
3.Pro t
bl i
e c
m h
a i
tr t
a a
ns t
su e
bs
ta
nţ 3
ie 4
rii b)P
r
o
30 b
4.No l
m e
in m
ali a
s
m u
şi n
re i
ali v
s e
m r
s
a
33 l
i
a)Pr i
o l
b o
l r
e
m î
a n

u s
n c
i o
v l
e a
r s
s t
a i
l c
i
 ă ă
di
nt
4 re
6 Lu
c)în th
c er
e şi
r Z
c wi
a n
r gli
e ..
a
74
d II.
e
D
u ES
n P
i R
f E
i ID
c EI
a L
r E
e L
UI
a S
C
l HI
u L
i L
A E
b R
e Î
l N
a PR
r O
d B
LE
M
5 A
5 TI
5. P
U
C RI
o L
nt O
ro R
ve
rs 77
a
1.
e
u
Sc
h
ri
ar
so
ist
ril
ic
 e i
d fu
es nc
pr ţi
e a
e va
d lo
uc ri
aţ c
ia in
es fe
te ri
ti oa
că ră
a
o 77
m
b)
ul
ui
D
...
e
.
s
77
p
a)
r
e
D
e
i
s
n
p
s
r
t
e i
n
f c
u t
n e
c l
ţ e
i
a f
u
v n
a d
l a
o m
r e
i n
c t
a
s l
u e
p
e 1
r 0
i 9
o 2.
a
r Tr
ă at
ş at
 ul a
d
es s
pr e
e n
p t
oe i
zi m
a e
n n
ai t
vă a
şi l
p ă
oe
zi 1
a 4
se 5
nt c)Id
i e
m a
e l
nt i
al s
ă t
. u
1 l
4 ş
3 i
a)A r
t e
i a
t l
u i
d s
i t
n u
e l
a
1
n 4
a 7
i
v III.AP
ă O
LI
1 NI
4 C
4 U
b)A L
t ŞI
i DI
t O
u NI
d SI
i A
n C
e U
 L e
ti
14 p
9 ur
IV.PR ile
O lui
B Jo
LE rd
M a
A n
TI
P 16
U 0
RI 2.Pre
L ze
O nt
R ar
ÎN e
ST sp
U ec
DI ial
U ă
L şi
O cr
M iti
U ca
L ti
UI p
. ur
16 ilo
0 r
lui
1.Ge Jo
n rd
er a
ali n
tă .
ţi 1
d 6
es 6
pr
542 CUPRINS 1.Introducere 358
2.Tipul extravertit 361
a)Femeia introvertită 166
b)Femeia extravertită 169 a)Atitudinea generală a
c)Bărbatul extravertit 174 conştiinţei 361
d)Bărbatul introvertit 177 b)Atitudinea
V. PROBLEMA TIPURILOR ÎN inconştientului
LITERATURĂ 180 365
Cari Spitteler: Prometeu şi
Epimeteu
1.Preliminarii la tipizarea lui
Spitteler 180
2.Comparaţie între Prometeul lui
Spitteler
şi acela al lui Goethe 187
3. Semnificaţia simbolului
unificator 205
a) Concepţia brahmanică
despre problema contrariilor 211
b) Concepţia brahmanică
despre simbolul unificator 216
c)Simbolul unificator ca
legitate dinamică . . . .
226
d)Simbolul unificator în
filozofia chineză . . . .
232
4. Relativitatea simbolului 240
a)Slujirea femeii şi slujirea
sufletului 240
b)Relativitatea noţiunii de
Dumnezeu
la Meister Eckhart 261
5. Natura simbolului unificator la
Spitteler281
VI. PROBLEMA TIPURILOR
ÎN PSIHOPATOLOGIE 296
VII. PROBLEMA
ATITUDINILOR TIPICE
ÎN ESTETICĂ 313
VIII. PROBLEMA
TIPURILOR
ÎN FILOZOFIA MODERNĂ
325
1.Tipurile lui James 325
2.Perechile de contrarii caracteristice
ale tipurilor lui James 333
3. Privire critică asupra
concepţiei lui James 345
IX.PROBLEMA TIPURILOR ÎN
BIOGRAFIE 349
X.DESCRIERE GENERALĂ A
TIPURILOR 358
 543 Persona. Planul obiectului. Planul
CUPRINS subiectului. Proiecţie. Psyche.
Raţional. Reductiv. Senti-
c) Particularităţile funcţiilor ment. Senzaţie. Simbol.
psihologice Simţire. Şinele. Sintetic.
fundamentale în atitudinea
extravertită.............................370 Suflet. Tip. Voinţă.
Gîndirea / 370. Tipul gîndire
extravertită / 375.
Simţirea / 384. Tipul simţire Cuvînt de încheiere
extravertită / 386. Re .................................................................
zumatul tipurilor raţionale / 390.
Senzaţia / 392. Ti 522
pul senzaţie extravertită / 393. Bibliografie
Intuiţia / 397. Tipul
intuiţie extravertită / 399. .................................................................
Rezumatul tipurilor 531
iraţionale / 402.
3. Tipul introvertit
...........................................................
405
a)Atitudinea generală a
conştiinţei 405
Atitudinea inconştientului
409
b)Particularităţile funcţiilor
psihologice
fundamentale în atitudinea
introvertită 411
Gîndirea / 411. Tipul
gîndire introvertită / 414.
Simţirea/ /419. Tipul simţire
introvertită / 420. Rezumatul
tipurilor raţionale / 424.
Senzaţia / 426. Tipul senzaţie
introvertită / 427. Intuiţia /
431. Tipul intuiţie introvertită
/ 434. Rezumatul tipurilor
iraţionale / 436. Funcţie
principală şi funcţie auxiliară
/438.
XI. DEFINIŢII 441
Abstracţie. Afect.
Afectivitate. Anima.
Apercepţie. Arhaism. Arhetip.
Asimilare. Atitudine. Colectiv.
Compensare. Complexul puterii.
Concretism. Constructiv.
Conştiinţă. Diferenţiere.
Disimilare. Emoţie. Empatie.
Enantiodromie. Eu. Extraversie.
Fantezie. Funcţie. Funcţie
valoric inferioară. Funcţie
transcendentă. Gînd. Gîndire.
Idee. Identificare. Identitate.
Imaginaţie. Imagine. Imagine
a sufletului. Inconştient.
Individ. Individualitate.
Individuaţie. Instinct.
Intelect. Introiecţie.
Introversie. Intuiţie. Iraţional.
Libido. Orientare.
„Participation mys-tique”.
Redactor
DANIELA ŞTEFĂNESCU Apărut 1997

BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Tiparul executat la Regia Autonomă .Monitorul Oficial”

„7 *
Operă capitală a descoperi dimensiunea
lui Jung, cuprinzînd culturală a acestei cărţi, iar
forma definitivă a în descrierea propriu-zisă a
teoriei sale tipo- tipurilor -dimensiunea ei
logice şi profund umanistă,
fundamentarea ei caracteristică de altfel
istorică, Tipuri pentru întreaga psihologie
psihologice apare în analitică jungiană.
prima sa versiune
românească
integrală. ISBN 973-28-0662-1
Tipologia jungiană
este, probabil, cea
mai puţin
reductivă şi mai
echilibrată din cîte s-
au construit în
psihologie. Cele opt
tipuri care o compun
sînt rezultatul
combinaţiei a
patru «tipuri
funcţionale » cu
două «tipuri de
atitudine ». Primele
departajează
oamenii după
funcţia psihologică
pe care o folosesc
de preferinţă spre
a se orienta în
lume (gîndirea,
simţirea, senzaţia
ori intuiţia), în
vreme ce «tipurile
de atitudine » -
extravertit şi
introvertit -
diferenţiază
indivizii după
ponderea conferită
« obiectelor » lumii
exterioare (lucruri
şi semeni) în raport
cu evenimentele
lăuntrice.
Interesul Tipurilor
psihologice depă-
şeşte cadrul îngust
al psihologiei clinice,
în erudita incursiune pe
urmele « problemei
tipurilor »
întreprinsă de Jung
de-a lungul istoriei
ideilor, cititorul de
astăzi va
| CG.JUNG
| Tipuri
• psihologice
m