CAPITOLUL 1

Proiectarea teritoriului sectorului privat din strada Basarabilor 12 sa

realizat dupa principiile si criteriile de proiectare aplicate in stilul
gradinilor engleze.

La fel ca şi în alte ţări, în grădinile engleze ale evului mediu se

puteau întâlni o serie de tradiţii ale cuceritorilar romani, peste care s-au
suprapus intervenţiile unor arhitecţi inspiraţi fie de renaşterea italiană,
fie influentaţi de moda franceză. Crearea unui parc de către Henric a1
IV-1ea (sec. XV) la Ncnesuch, dupa moda italiana, a întimpinat o vie
rezistenţă din partea celor care ţineau la tradiţia medievală. Cu timpul
ideile renaşterii prind teren, astfel că parcul de la Wilton (sec. XVII), la
început de tip italo-francez, după o restaurare ulterioară, a fost
transformat în stilul renaşterii. Înca era la modă „Topiary art",
modelarea cât mai fantezistă a arborilor, inspirată de la antici şi
influenţată de Paradisul pierdut a lui Mi1ton, astfel ca în multe
cataloage, pepinieriştii ofereau tisa sau alţi arbori formaţi în figuri. Cu
apariţia lui Bridgeman, „Topiary art“ îşi pierde din importanţă ca şi
zidurile ce înconjurau aceste spaţii verzi. Peluzele sunt nivelate; sub
influenţa lui Le Notre se face contopirea între grădină şi parc, prin
trasarea aleilor largi, uneori mărginite cu garduri din arbori cu coroane
taiate plat.
Dupa 1730 apare tendinţa spre parcul peisager, când Wi11iam
Kent -socotit ca autor remaniază lucrările lui Bridgeman, introducând
în peisaj arbori morţi, pentru a imita cât mai mult natura, având
pretenţia să dea, prin renunţarea la traseele rigide, aparenţa unor
simplificări.
 Brown introduce în compoziţie buchete de arbori „Clumps" formând
mici masive izolate, aşezate în linii circulare, ca nişte centuri, revenind
la spaţiul închis.
Cu apariţia lui Repton (1752-1818) denumirea de „English
gardening" se transformă în „Landscape gardening", dându-se
prioritate efectelor de culoare, jocurilor de umbră şi lumină şi ţinându-
se seama de legile opticii şi ale perspectivei. În lucrarea sa din 1803
Observations in the theory and practice se insistă asupra „optics of
visions, axis of visions, quantity of field of visions".
Deşi a întâmpinat o oarecare opoziţie din partea admiratorilor lui
Kent, moda chinezească a fost reluată şi adaptată de catre Whately în
lucrarea sa: Observation of modern gardening (1770), în care autorul insistă
asupra efectelor de culori obţinute prin coloritul frunzelor şi prin
aşezarea obiectelor pentru a fi luminate în anumite ore din zi. El
introduce termenii de grandios şi pitoresc, pentru masivele de arbori, şi
de majestuos, teribil sau minunat, privitoare la efectul rocilor.
Influenţa parcurilor englcze s-a resimţit - aşa cum am vazut - şi în
arta parcurilor franceze din sccolul al XVIII-lea, precunt şi in alte ţări
europene.
Stilul abordat _ romantic.
Spre deosebire de stilul clasic sau al renaşterii-baroc, după care
parcurile şi grădinile aveau traseuri regulate, în contrast cu liniile
peisajelor naturale, creaţiile peisajelor după stilul peisager sau
romantic, prin traseele mai puţin rigide, prin aleile curbe sau sinuoase,
cu masive de arbori nesupuşi unei discipline de foarfecele
grădinarilor, cu peluze neordonate, cu poieni şi luminişuri smălţuite
de flori, lasă impresia unui cadru mai putin artificializat, imitând
oarecum peisajul natural.
 Nici stilul peisager sau romantic nu este lipsit de elementele
decorative artificiale, ca: ronduri, rabate, construcţii arhitectonice şi
sculpturale; ele sunt însă aşezate de aşa manieră încât să nu
contrasteze cu elementele naturale, să se armonizeze cât mai intim cu
acestea, oferind vizitatorilor privelişti cât mai variate, mai plăcute şi mai
puţin obositoare.
La fel ca şi la stilul clasic, terenul cu formele lui de relief constituie
canevasul pe care sunt aşezate, după o anumită compoziţie, elementele
decorative. Însă spre deosebire de grădinile în stil clasic, unde terenurile
erau modelate într-o succesiune de terase cu balustrade şi rampe de
trecere în trepte larg dimensionate, în forme mai severe, de unde şi
denumirea de stil „sever", la stilul peisager sau romantic, relieful este
mai puţin modelat şi chiar acolo unde necesita intervenţii, acestea se
reduc la mici corectări, la îndulcirea unei pante prin taluze, la lărgirea
unor maluri de ape curgătoare pentru deschiderea de perspective etc.
Apele curgătoare au traseurile cât mai naturale, şerpuitoare,
dispărând dupa boschete sau apărând la margini de luminişuri. Apele
statatoare, de asemenea, au un contur mai neregulat, sinuos, cu mici
ieşituri sau intrânduri, golfuleţe şi peninsule.
Vegetaţia sub variatele ei forme: arbori, arbuşti, flori şi gazon,
constituie pentru parcurile peisagere cel mai important element
decorativ. Vegetaţia lemnoasă într-un parc peisager mai întins este
constituită din păduri, dumbrăvi, masive, grupuri de arbori si arbusti
izolati.
Florile pot alcatui masive sub forma de ronduri şi platbande, uneori
pe peluze sau la marginea vegetaţiei arborescente. Vegetaţia lemnoasă
este compusă din esenţe de mărimi şi forme diferite şi astfel aşezate
încât să permită fie dechiderea unor vederi asupra punctelor pitoreşti,
fie mascarea unor părţi mai puţin estetice, întreruperea unor monotonii
dintr-o poiană, luminiş sau peluze etc. În parcurile peisagere se
amenajează stâncării, chioşcuri, pavilioane, pagode, voliere pentru
păsări, statui, vase şi multe alte elemente ornamentale exotice. O
caracterizare mai clară a stilului peisager o fac chiar exponenţii acestui
stil. Astfel, Barillet-Deschamps arată că, parcul peisager trebuie sa fie o
operă de artă, în care arhitectura şi sculptura trebuie să completeze
natura petru a o face mai nobilă şi mai maiestoasă. Girardin arată că,
amenajarea peisageră trebuie să fie mai mult poetică şi picturală decât
grădinarească sau arhitecturală. Cadrul este tot asa de important în
peisaj, ca şi în tablourile pictorilor iar lumina şi variaţia ei diurnă au o
mare importanţă, planurile trebuie ordonate, plantaţiile trebuie sa aibă
liziere sinuoase, apele oglinzi naturale, construcţiile să se încadreze în
peisaj, arta având ca scop să îmbogaţească natura.