<titlu> CARTEA I

POVESTIREA VESTITULUI RAFAEL HYTHLODEUS DESPRE CEA MAI

BUNĂ FORMĂ DE GUVERNĂMÂNT, SCRISĂ DE LUMINATUL THOMAS
MORUS, VICONTE ŞI CETĂŢEAN AL STRĂLUCITULUI ORAŞ AL ANGLIEI,
LONDRA

</titlu>

Nebiruitul rege al Angliei, Henric, al optulea purtător al numelui, împodobit cu toate

darurile unui principe cum rar se află, a avut nu demult o neînţelegere cu prea
luminatul Carol *1. principe al Castiliei. Eu am fost trimis atunci ca ambasador în
Flandra, spre a cerceta şi a descurca această neînţelegere dintre ei. Aveam ca însoţitor
şi tovarăş pe neîntrecutul Cuthbert Tunstall *2, pe care doar cu puţin timp înainte
regele îl numise, spre marea mulţumire a tuturor, păstrător al peceţilor regale. Nu voi
spune nimic aici spre lauda acestui om; nu că m-aş teme să nu se vadă în prietenia ce
i-o port o dovadă de linguşire, dar pentru că priceperea şi ştiinţa lui sunt mai presus de
laudele ce i-aş putea aduce, iar faima lui e atât de strălucită, încât nu se mai cuvine să
v-o trâmbiţez, afară numai dacă nu mi-ar da în gând, cum zice vorba din bătrâni, să
arăt cuiva soarele cu un felinar *3.

<nota>
1. ... o neînţelegere cu prea luminatul Carol - Cearta dintre regele Angliei Henric VIII
(149l-l547) şi principele spaniol Carol (ulterior împărat al Germaniei) a fost provocată
de faptul că, deşi logodit cu sora lui Henric, Carol a preferat să ia de soţie o altă
femeie. De aceea, când în 1515 Ţările de Jos au trecut sub conducerea lui, Henric a
silit parlamentul englez să interzică exportul de lână în această ţară. în 1515 negustorii
englezi l-au însărcinat pe Morus să rezolve conflictul.
2. Cuthbert Tunstall (1474-l559) - a deţinut o serie de funcţii laice şi bisericeşti foarte
importante; a fost prieten cu Erasmus şi cu Morus şi împărtăşea concepţiile lor
umaniste.
3. ... să arăt cuiva soarele cu un felinar... - în original, cuvântului "felinar" îi
corespunde "lucerna", într-unul din discursurile sale în limba engleză. Morus a redat
cuvântul lucerna prin cuvântul "lumânare" (candle). Faptul că în Utopia abundă
zicătorile se explică prin influenţa uriaşei culegeri de zicători (Adagia) întocmite de
Erasmus din Rotterdam, care a apărut în 1500. Această carte, care permitea
cunoaşterea concepţiei despre lume a anticilor sub forma unor maxime scurte, clare şi
spirituale, s-a bucurat de un mare succes.
</nota>

14

La Bruges *1, căci aşa ne înţelesesem din vreme, ne ieşiră înainte cei ce fuseseră
însărcinaţi de principe cu aceste treburi, toţi oameni unul şi unul: guvernatorul
oraşului Bruges1 era conducătorul şi capul acestei solii, iar George Temsitius *2,
abate la Cassel. era gura şi sufletul ei. Acest om, care avea darul vorbirii nu numai din
meşteşugul dobândit, ci mai mult din naştere, era un foarte adânc cunoscător al
dreptului şi un maestru iscusit - atât prin priceperea lui, cât şi prin îndelungata
obişnuinţă cu felurite pricini -. ori de câte ori era vorba să se îndeletnicească cu treburi
de stat.
După două consfătuiri, când se văzu că nu prea ne înţelegeam în mai multe privinţe,
trimişii Spaniei îşi luară rămas bun de la noi şi plecară pentru câteva zile la Bruxelles,
ca să afle gândul adânc al principelui lor. în acest răstimp mă dusei la Anvers, unde
mă mânau felurite treburi ale mele. Cât şezui acolo, mulţi au venit să mă vadă, dar
dintre toţi, cel mai plăcut oaspete a fost Petrus Aegidius, om dintr-o bucată, de loc din
Anvers; el se bucură de multă cinste printre concetăţenii săi, fiind vrednic de şi mai
multă cinstire, căci nu cunosc un tânăr mai învăţat şi cu însuşiri mai alese.
Pe lângă mulţimea cunoştinţelor şi bunătatea firii, sufletul nu-i e făţarnic cu nimeni;
iar cu prietenii e atât de îndatoritor, de iubitor, de credincios şi de sincer în
simţimintele lui, încât în zadar ai căuta pe un altul care să poată sta alături cu această
întruchipare desăvârşită a prieteniei! De o modestie greu de întâlnit, nimeni nu e mai
departe ca el de orice făţărnicie; la nimeni nevinovăţia firească nu e mai prevenitoare,
în sfârşit, atât de plăcut e la vorbă şi glumele lui sunt atât de nevinovate, încât
prietenia lui plină de farmec pentru mine şi încântătoarele schimburi de păreri mi-au
alinat dorul de ţară, de cămin, de soţie şi de copii, pe care atât de mult doream să-i
văd, şi mi-au ostoit grijile pe care mi le pricinuise o lipsă de acasă de peste patru luni.

<note>
1.Bruges - capitala Flandrei de Vest (în prezent unul din oraşele Belgiei).
2. George Temsitius - o persoană puţin cunoscută. De obicei este identificată cu
####Georg Temsecke. demnitar şi scriitor belgian (mort în 1536). Cassel -probabil
oraş din Franţa de Nord, unde Temsitius deţinea o funcţie bisericească importantă.
</note>

15

Într-o zi, după ce ascultasem slujba în biserica Sfintei Marii - care e cea mai frumoasă
din oraş şi unde se îmbulzeşte cea mai multă lume la rugăciune -, tocmai când. la
sfârşitul slujbei, mă pregăteam să mă întorc la locuinţa mea, dau cu ochii cu Petrus.
stând de vorbă cu un străin care, ca vârstă, era în pragul bătrâneţii. Chipul ars de soare
al necunoscutului, barba-i lungă, mantia care-i atârna aşa, în voie, pe un umăr, totul în
înfăţişarea şi în purtarea lui îmi spunea că trebuie să fie stăpânul unei corăbii.
Cum mă văzu, Petrus veni la mine, îmi dădu bună ziua, şi, tocmai când voiam să-i
răspund, mă trase puţin la o parte şi, arătându-mi pe cel cu care-l văzusem vorbind,
îmi spuse:
- Vezi pe omul acesta? Tocmai mă pregăteam să vin cu el drept la tine.
- Chiar de-ar fi numai de dragul tău şi încă mi-ar face multă plăcere să vină.
- Ba şi de dragul tău *1, dacă l-ai cunoaşte, - răspunse Petrus. Căci nu e azi om pe
lume care să-ţi poată povesti atâtea despre oameni şi despre ţări necunoscute. Şi doar
te ştiu foarte dornic să afli astfel de lucruri.
- Asta înseamnă că bănuiala mea n-a dat greş, - spusei eu -căci de la prima vedere mi-
am şi dat seama că acest om trebuie să fie stăpânul unei corăbii.
- Ba te-ai înşelat straşnic; el a călătorit pe mări, e adevărat, dar nu ca Palinurus *2, ci
ca Ulise *3 sau, mai degrabă, ca Platon *4. Ascultă povestea lui:

<nota>
1. De dragul tău - în original: sua (causa), adică "de dragul lui", întrucât textele
tipărite din Utopia nu pot fi considerate ca absolut certe, e mai bine să citim aici tua,
adică "de dragul tău". Aegidius vrea să-i facă plăcere iui Morus oferindu-i prilejul de
a-l cunoaşte pe Hythlodeus; comp. mai jos; "Şi doar te ştiu foarte dornic să afli astfel
de lucruri".
2. Palinurus - cârmaci, prin nimic remarcabil, al corăbiilor prinţului troian Aeneas
(dupăEneida de Vergilius). Aici este în sensul de "simplu marinar".
3. Ulise (sau Odysseus) - eroul poemului lui Homer Odiseea, în îndelungatele sale
peregrinări după distrugerea Troiei, el a dobândit o mare experienţă în ce priveşte
cunoaşterea oamenilor.
4. Platon - filozof grec (427-348 î.Hr.). A călătorit în Egipt, Sicilia şi în alte ţări cu
scopul de a-şi lărgi cunoştinţele şi de a-şi aplica concepţiile filozofice.
</nota>

17

Rafael - căci acesta e numele lui. iar cel de familie e Hythlodeus *1 -, deşi nu e
nepriceput în ale limbii latineşti, e un mare cunoscător al celei greceşti, pe care a
învăţat-o cu mai multă râvnă decât graiul romanilor, pentru că s-a închinat cu totul
filozofiei şi ştia că din această ştiinţă nu găseşte în latineşte mare lucru, în afară de
unele scrieri ale lui Seneca *2 şi Cicero *3. După ce a împărţit fraţilor săi moştenirea
ce-o avea acasă. - el e de neam din Lusitania - arzând de dorinţa să cutreiere şi să
cunoască lumea, s-a însoţit cu Americus Vespucius *4, şi în toate cele trei călătorii
din urmă, - dintre cele patru, a căror povestire e citită *5 acum pretutindeni -, nu l-a
părăsit o singură clipă, numai că după cea din urmă nu s-a mai întors împreună cu el.
ci a pus toată stăruinţa şi i-a smuls lui Americus învoiala să facă şi el parte dintre cei
douăzeci şi patru de oameni care, după cea din urmă călătorie, aveau să rămână în
cetate *6.
A fost lăsat deci acolo, după dorinţa inimii lui, mai împătimită să colinde, decât să ştie
unde-i va fi mormântul.
<note>
1. Hythlodeus - cuvânt grecesc; prima parte a lui înseamnă vorbe goale, prostii; a
doua parte - cu experienţă, cunoscător sau δαίειν — a împărţirii. Prin acest nume,
Morus vroia să sublinieze ca este vorba de o persoană inexistentă. Mai departe, din
prudenţă, Morus pune în gura lui Hythlodeus propriile sale idei, iar el se erijează în
adversar al acestuia de teama cenzurii.
2. Seneca - (1-65 d.Hr.) - filozof şi scriitor latin, educatorul împăratului Neron.
3. Cicero (106-42 î.Hr.) - scriitor şi orator roman, care a popularizat filozofia greacă.
Morus însuşi îi prefera pe scriitorii greci celor latini.
4. Amerigo Vespucci (1451-1512) - navigator florentin care a vizitat de patru ori
Lumea Nouă şi a făcut prima descriere valoroasă a acesteia. Ca urmare, noul
continent, deşi descoperit de Columb, a căpătat denumirea de America.
5. Călătoriile lui Vespucci au fost publicate în suplimentul la Cosmographiae
introductio, St. Die, 1507 (Introducere In cosmografie, St. Die, 1507).
6. ... să rămână în cetate - lângă Cabo (cap) Frio în Brazilia. Acest episod a avut loc
într-adevăr în timpul ultimei călătorii a lui Vespucci. în 1503.
</nota>

18

Drept care, adesea îl auzeau spunând: "Cerul e giulgiul celui lipsit de mormânt *1" şi
"Drumul la cer, de oriunde l-ai socoti, e deopotrivă de lung" *2.
O astfel de fire i-ar fi primejduit foarte viaţa, dacă pronia cerească nu l-ar fi avut în
pază. Oricum, după plecarea lui Vespu-cius, el a cutreierat multe ţări împreună cu
cinci castilieni, a ajuns la Taprobane *3 printr-o adevărată minune, şi de acolo la
Kalikut *4, de unde nişte corăbii portugheze, lesne de găsit acolo, l-au readus în ţara
lui, tocmai când pierduse orice speranţă la aceasta.
După ce Petrus îşi sfârşi povestirea, eu îi mulţumii spunându-i că mă îndatorase
nespus ghicind cât de mult m-ar încânta convorbirea cu acest om şi ostenindu-se să-
mi dea prilejul samă bucur de povestirea lui; apoi mă întorsei spre Rafael şi, după
bineţele obişnuite la prima întâlnire cu un străin, ne îndreptarăm spre locuinţa mea;
când ajunserăm acasă, intrarăm în grădină, ne aşezarăm pe o movilă acoperită cu iarbă
verde şi începurăm să tăinuim.
Rafael ne povesti deci, cum, după plecarea lui Vespucius, el şi tovarăşii lui care
rămăseseră în Noua Castilie, prin bunătatea şi blândeţea lor au izbutit să câştige
prietenia neamurilor din acel ţinut şi au putut trăi cu ele nu numai fără nici o
vătămare, dar şi în cea mai bună înţelegere; şi cum apoi au stat sub oblăduirea
binevoitoare a unui principe - numele lui şi al ţării le-am uitat -, prin a cărui dărnicie,
spunea mai departe povestirea, el şi cei cinci tovarăşi ai lui au primit cele
trebuincioase la drum şi merinde îndeajuns pentru călătoria pe care urmau s-o facă,
parte pe apă, cu luntrile, parte pe uscat, cu carele; tot el le-a dat şi o călăuză foarte
credincioasă, pentru a-i însoţi la mai mulţi alţi principi, la care se putea înfăţişa cu
cele mai bune recomandări.

<nota>
1. "Cerul... " - vers din poetul roman Lucanus din sec. I d.Hr. (Farsalia, VII, 819).
2. "Drumul la cer... e deopotrivă de lung". ~ O cugetare similară este atribuită
filozofului grec Anaxagoras (sec. V. î. Hr.). Fiind întrebat de prieteni dacă nu vrea să
fie înmormântat în patrie, el a răspuns: "Nu e nevoie, căci drumul spre infern este de
oriunde ai pleca acelaşi" (Cicero, Tuxculanele, I, 104).
3. Taprobane - insulă situată la sud-est de Industan (Ceylon).
4. Kalikut - oraş de pe Coasta Malabară a Indiei (a nu se confunda cu Calcutta).
</nota>

19

După multe zile de drum - ne spuse Rafael - au dat de cetăţi şi oraşe, precum şi de ţări
foarte populate, care aveau o orânduire ce nu era de lepădat. Lângă Ecuator, şi de o
parte şi de alta, în aproape tot spaţiul cuprins de orbita soarelui, se întind pustiuri
nemărginite, arse veşnic de dogoarea lui. Pretutindeni, o privelişte de groază şi de
spaimă. Pretutindeni doar locuri cumplite şi înţelenite, unde nu vieţuiesc decât fiare,
şerpi şi nişte făpturi omeneşti tot atât de sălbatice şi de crude ca şi acele lighioane.
Pe măsură ce se depărtau de Ecuator, toate se făceau treptat mai blânde; cerul mai
puţin dogoritor, pământul mai prietenos prin verdeaţa lui, firea dobitoacelor mai
blândă. Mai departe dădură de seminţii, oraşe şi cetăţi, care făceau neîncetat negoţ pe
uscat şi pe mare, nu numai cu vecinii, dar şi cu neamurile îndepărtate.
Astfel avu prilejul să vadă multe ţinuturi, şi de o parte şi de cealaltă a Ecuatorului, mai
ales că nu se afla o corabie gata de drum - ori încotro ai fi vrut - care să nu-i ia
bucuros, pe el şi pe tovarăşii săi.
Corăbiile pe care le văzură în cele dintâi ţinuturi străbătute aveau carena lată, iar
pânzele lor erau făcute din foi de papirus *1 cusute, sau din stuf, iar pe alocurea din
piele. Apoi au dat de corăbii care aveau carena ascuţită şi pânzele de cânepă; în
sfârşit, de unele aidoma cu ale noastre. Pentru corăbierii lor, marea şi cerul nu aveau
taine. Dar - povesti el mai departe - aceşti corăbieri nu-şi puteau stăpâni admiraţia
recunoscătoare, când învăţară să folosească busola, de care până atunci nici măcar n-
auziseră. De aceea, ei înaintau cu teamă în larg şi nu se avântau pe mare decât în
timpul verii, şi încă la întâmplare.

<nota>
1. Papirus - plantă din familia trestiei, care creşte în Delta Nilului (Cyperus papyrus
L.) miezul papirusului era folosit de egiptenii din antichitate pentru prepararea hârtiei.
</nota>

19

Acum însă au aşa de multă încredere în piatra asta. că dispreţuiesc orice furtună şi
sunt mai mult încrezători decât siguri, aşa că-i paşte primejdia ca această născocire,
menită să fie de mult folos, să nu ajungă, din nesocotinţa lor, un izvor de mari
nenorociri pentru ei.
Ar fi să mă întind prea mult de-aş vrea să înşir aici tot ce spunea Rafael că a văzut în
fiece loc. şi nici nu e aceasta ţinta pe care o urmăresc în cartea mea. De altfel, poate
voi întregi povestirea lui în altă parte, mai ales cu acele lucruri a căror cunoaştere e de
folos, cum sunt, de pildă, întocmirile drepte şi înţelepte pe care le-a văzut în unele
locuri la neamurile care duc o viaţă civilizată. Dornici să le aflăm, îl copleşeam cu
întrebări despre toate acestea, iar el ne da bucuros toate lămuririle. L-am scutit însă de
întrebări despre dihănii, ca despre unele care şi-au pierdut până şi farmecul noutăţii.
Căci Scylle *1, Celeno *2 hrăpăreţe, Lestrygoni *3 mâncători de oameni şi alte
asemenea cumplite lighioane găseşti în tot locul, dar cetăţeni cu rânduieli înţelepte şi
sănătoase nu găseşti oriunde. La drept vorbind, el a luat seama că la acele neamuri noi
sunt şi multe întocmiri nesocotite, dar a însemnat nu puţine aşezăminte vrednice să
slujească drept pildă la îndreptarea greşelilor în oraşele, în statele, la neamurile şi
seminţiile noastre. Dar despre ele voi vorbi, cum am spus, în altă parte, în cartea de
faţă am de gând să înşir doar cele ce ne-a povestit despre obiceiurile şi aşezămintele
utopienilor, după ce voi reda mai întâi convorbirea de pe urma căreia apoi, din vorbă
în vorbă, s-a ajuns să se pomenească numele acestui stat.

<nota>
1. Scylla (mitologia greacă) - monstru ce întruchipa o stâncă din strâmtoarea Messina.
2. Celeno (mitologia greacă) - una dintre cele trei Harpii, monştri mitologici cu chip
de fecioară, corp de uliu şi gheare uriaşe.
3. Lestrygonii popor italic antic, care ar fi trăit în ####Campania, iar apoi în
Sicilia. Potrivit legendei, lestrygonii erau canibali. Mâncători de oameni în original:
populivoros - expresie născocită de Morus. Acest pasaj este o ironizare a descrierilor
de atunci ale călătoriilor pe mare, descrieri pline de scornituri.
</nota>

21

Într-adevăr în timp ce Rafael cerceta cu multă luare aminte greşelile, - atât cele de
acolo, cât şi cele de aici. cum şi, desigur, cele foarte numeroase care se săvârşesc atât
la ei, cât şi la noi. -iar pe urmă aşezămintele înţelepte ce se află. unele la noi, iar altele
la aceste neamuri, şi văzând cât de bine cunoştea obiceiurile şi aşezămintele fiecărui
popor, ca şi când şi-ar fi petrecut întreaga viaţă prin acele locuri, prin care. de fapt. nu
făcuse decât să treacă. Petrus, minunându-se foarte de acest om, îi spuse:
- Tare mă minunez, iubite Rafael. că n-ai rămas la curtea vreunui rege de pe acolo,
căci nu cred să fie unul. pe cât ştiu. căruia să nu-i fi putut fi de mult folos, de vreme ce
prin ştiinţa ta şi prin cunoaşterea atâtor feluri de oameni şi de locuri ai putea nu numai
să-l desfătezi, dar şi să-l înveţi prin pilde şi să-l ajuţi cu sfatul tău. Făcându-ţi totodată
şi ţie o stare minunată şi ajungând astfel un sprijin te nepreţuit pentru ai tăi.
- De soarta alor mei - răspunse el - nu prea am multă grijă, de vreme ce socot că mi-
am făcut datoria faţă de ei cu vârf şi îndesat. Cei mai mulţi oameni se despart de
avutul lor numai când sunt bătrâni şi bolnavi, şi chiar atunci lasă cu mare mâhnire bu-
nuri pe care mâna lor neputincioasă nu le mai poate ţine; eu, dimpotrivă, mi-am
împărţit avutul la prieteni şi la neamuri încă de când eram, nu numai sănătos şi în
putere, dar chiar în floarea tinereţii; cred. dar, că ei ar trebui să fie mulţumiţi cu
dărnicia mea şi să nu-mi mai ceară sau să aştepte, pe deasupra, ca. de hatârul lor. să
mă bag rob la un rege sau la altul.
- Nici vorbă de una ca asta! - răspunse Petrus. Eu am vrut să spun că ar fi bine să poţi
sluji vreun rege, nu să te robeşti slugă la el.
- De la a sluji la slugă, nu se schimbă decât o silabă *1, zise Hythlodeus.
- Din partea mea - spuse Petrus - poţi să-i zici cum vrei. dar eu văd în asta mijlocul cel
mai bun spre a fi de folos nu numai altora, - atât obştii deodată, cât şi fiecăruia în
parte -, dar şi ţie însuţi, spre a-ţi face o stare cât mai fericită.

<nota>
1. De la a sluji la slugă... În original joc de cuvinte — servire (a servi în sensul: a fi
sclav) şi inservire (a sluji, adică a face un serviciu).
</nota>

22

- Mai fericită - răspunse Rafael - pe calea pe care mi-o arăţi şi care face atâta silă firii
mele?! Acum trăiesc aşa cum hotărăsc eu însumi, ceea ce mă tem că foarte puţini
dintre cei înveşmântaţi în purpură pot face. Sunt şi fără mine destui care se dau peste
cap să câştige prietenia celor puternici! Iar aceştia, sunt sigur, nu vor simţi nicicând
lipsa mea sau a altor doi-trei ca mine. Atunci, intrând şi eu în vorbă, spusei: - E cât se
poate de limpede, dragul meu Rafael, că tu nu eşti ahtiat nici după avere, nici după
putere şi, de aceea, pentru firea ta, eu nu te cinstesc şi nu te preţuiesc mai puţin decât
pe vreunul dintre cei care stau în fruntea unei împărăţii. Cred însă că ai face o faptă cu
totul vrednică de tine şi de firea ta mărinimoasă, atât de înţeleaptă, dacă, fie chiar cu
paguba liniştii şi a tihnei tale, te-ai îndupleca să-ti pui mintea şi iscusinţa în slujba
treburilor obşteşti. Dar cum ai putea s-o faci cu mai mari foloase decât ca sfetnic al
unui principe de seamă? Din parte-mi, nu mă îndoiesc că i-ai da numai sfaturi drepte
şi cinstite, ştiind bine că de la principe, ca dintr-un izvor nesecat, pornesc tot binele şi
tot răul unui popor. Ştiinţa ta e atât de desăvârşită, încât chiar de n-ai fi obişnuit de-a
binelea cu treburile obşteşti, şi încă ai o cunoaştere aşa de adâncă a lucrurilor, drept
care, chiar fără nici o învăţătură, ai putea fi oricărui rege un sfetnic minunat.

- De două ori te înşeli, scumpul meu Morus, - zise Rafael: mai întâi te înşeli în
privinţa mea, iar apoi în ce priveşte faptul însuşi. Sunt departe de a avea însuşirea cu
care m-ai împodobit, şi chiar de-aş avea-o în cea mai mare măsură, totuşi, dacă mi-aş
schimba liniştea în neliniştea pe care o dau treburile, n-aş izbuti să împing înainte
treburile statului. Mai întâi, principii se gândesc la război şi la fapte de arme (iar de
toate astea eu n-am habar şi nici nu doresc să am), mai degrabă decât la meşteşugurile
binefăcătoare ale păcii, şi năzuinţa lor cea mai mare e mai curând să cucerească ţări
noi. prin mijloace legiuite şi nelegiuite, decât să le cârmuiască bine pe cele dobândite.

23

Afară de asta, printre cei care stau în sfatul regilor nu e nici unul care să fie atât de
înţelept încât să nu aibă nevoie de sfat. sau care să nu-şi recunoască atâta înţelepciune
încât să pregete să primească sfat de la altul; aceştia din urmă vor împărtăşi însă
întotdeauna, cu căldura unor trântori, până şi spusele cele mai nesăbuite ale celor care
stau cât mai sus în cinstea principelui şi a căror ocrotire caută s-o câştige prin
linguşire.
De bună seamă că e în firea lucrurilor ca tot omul să fie încântat de ceea ce născoceşte
el însuşi: corbului îi surâde puiul lui de corb şi maimuţa îl vede frumos pe al ei. Dacă
deci, într-o astfel de adunare de oameni, dintre care unii ascultă cu pizmă spusele
altuia, sau ţin morţiş la ale lor, vine cineva cu ceva nou. despre care a citit că s-a
petrecut în alte vremuri, sau a văzut că se întâmplă în alte locuri, cei care aud
asemenea lucruri se poartă în aşa fel, ca şi cum toată faima înţelepciunii lor ar fi
primejduită, - ceea ce ar însemna să fie luaţi drept nişte neghiobi -, şi nu se lasă până
nu găsesc vreun neajuns noutăţilor aduse de alţii. De nu le vine altceva în minte, apoi
se dau după deget şi spun: "Ce avem noi acum a fost pe placul străbunilor noştri;
măcar de-am fi tot atât de înţelepţi ca ei!" Şi după ce cuvântează aşa, parc-ar fi spus
cu ifos cine ştie ce vorbă mare, îşi reiau locul pe scaun. Ca şi cum ar fi o primejdie
cumplită, dacă vreunul dintre cei de azi s-ar dovedi cumva mai înţelept decât străbunii
lui. Dacă aceştia ne-au lăsat un aşezământ bun, noi îl primim cu nepăsare, dar în
schimb ne agăţăm îndată de zicala pomenită mai sus şi ne ţinem morţiş de ea, când
cineva ne îndeamnă în vreo privinţă la ceva mai înţelept. Oameni cu astfel de
judecată, - înfumuraţi, nesocotiţi şi strâmţi la minte. - am întâlnit de multe ori şi în alte
locuri, dar o dată am dat şi în Anglia peste...
- Rogu-te, îl întrebai eu, ai fost cumva şi în ţara noastră?
- Da, zise el, şi am petrecut acolo câteva luni, nu mult după războiul lăuntric dintre
Anglia apuseană şi regele ţării *2, război care s-a sfârşit cu un groaznic măcel al
răsculaţilor, în acest răstimp am rămas mult îndatorat vrednicului de cinstire părinte
Ioann Morton, arhiepiscop de Canterbury şi cardinal, pe vremea aceea încă şi mare
cancelar al Angliei.

<Nota>
*1 Regele Henric VII, care se străduia să-şi umple tezaurul secătuit din pricina
războaielor, a instituit impozite împovărătoare. La 1491 când încă nu-şi reveniseră din
pricina ruinei provocate de războaiele îndelungate, locuitorii din comitetul Cornwall
(nord-vestul Angliei) s-au răsculat împotriva regelui şi au pornit asupra Londrei, dar
au fost înfrânţi şi măcelăriţi.
*2 Ioann Morton (1420-l500) - om de stat. care a jucat un rol de seamă în războiul
dintre Roza roşie şi Roza albă. Adept al dinastiei de Lancaster. el a participat la
campania din 1461, iar apoi la încoronarea prinţului Eduard. A avut o influenţă
binefăcătoare asupra lui Morus. care şi-a petrecut o parte din tinereţe în casa sa.

24
Era acesta un om, dragă Petras (căci Morus nu mai are nevoie de lămuriri), era un om
vrednic de cinstire datorită nu numai înaltei lui dregătorii, dar şi înţelepciunii şi
virtuţilor sale.
Avea o statură mijlocie şi, deşi în vârstă, bătrâneţea nu-l încovoiase: chipul lui trezea
mai mult respect decât teamă; era uşor de prins în vorbă şi totuşi serios şi foarte la
locul lui. Uneori îi plăcea să încerce pe jălbaşi cu vorbe mai aspre, care însă nu
jigneau niciodată; şi era încântat să descopere că unii dintre ei, printr-un fel de dar
înrudit cu al lui, sunt isteţi la minte şi dau răspunsuri mucalite, fireşte fără să treacă
măsura bunei-cuviinţe: pe astfel de oameni îi îmbrăţişa şi-i socotea mai potriviţi
pentru mânuirea treburilor obşteşti. Vorba lui era aleasă şi cu temei; priceperea într-
ale legilor îi era mare, puterea judecăţii - fără pereche, iar ţinerea de minte - de-a
dreptul uimitoare - se înălţa deasupra acestora. E adevărat că şi el sporise aceste daruri
ale firii prin învăţătură şi osteneală necurmată. Regele se bizuia foarte mult pe
sfaturile lui şi, la vremea când mă aflam acolo, îl socotea drept unul din stâlpii cei mai
falnici ai ţării. Era şi firesc, de vreme ce încă de la o vârstă fragedă, îndată ce ieşise
din şcoală, fusese adus la curte şi aici îşi petrecuse tot timpul, prins în treburile cele
mai de seamă şi zguduit întruna de feluritele jocuri ale soartei. Astfel, după ce a trecut
prin multe şi mari primejdii, şi-a însuşit cunoaşterea vieţii, care, o dată dobândită în
astfel de împrejurări, nu se mai şterge uşor din minte.

25

Într-o zi, fiind poftit la el la masă, dădui acolo, din întâmplare, peste un laic foarte bun
cunoscător al legilor din ţara voastră. Omului acestuia, nu mai ştiu cu ce prilej, îi trecu
prin minte să laude cu tot dichisul judecata aspră de atunci pornită împotriva hoţilor;
el ne povesti că uneori douăzeci dintre aceştia sunt agăţaţi pe o singură spânzurătoare
deodată şi, ceea ce îl mira mai vârtos, era blestemul care făcea ca hoţii să forfotească
aşa de mult peste tot, deşi puţini scăpau de pedeapsă.
Atunci, eu, ca unul ce cutez să vorbesc în faţa cardinalului cu toată libertatea, zisei:
- N-ai de ce să te miri, fiindcă această pedeapsă dată hoţilor întrece dreapta măsură şi
nu e cerută de folosul obştii. Pe de o parte, ea e prea crudă ca să pedepsească hoţia, iar
pe de alta, e neîndestulătoare ca s-o împiedice. Hoţia simplă nu e o fărădelege aşa de
mare ca să fie pedepsită cu moartea, iar chinul cel mai cumplit nu-l va împiedica să
fure pe acela căruia nu i-a mai rămas nici un alt mijloc de a-şi agonisi traiul, în această
privinţă, nu numai voi, englezii, dar şi o bună parte din neamurile lumii se poartă ca
dascălii cei răi, care mai bucuros îşi bat şcolarii,-de-cât să-i înveţe carte. Pentru cei
care fură se statornicesc pedepse cumplite şi îngrozitoare, când ar fi cu mult mai
prevăzător să faceţi ca fiecare să aibă din ce trăi, pentru ca o cruntă nevoie să nu-i
împingă întâi la furat şi apoi să-i osândiţi.
- S-a avut grijă îndeajuns de toate acestea - răspunse omul legilor. Iată, sunt atâtea
meserii, şi mai e şi plugăria; cu ele poţi ajunge să-ţi câştigi traiul, dacă n-ar fi unii care
din fire aleg blestemăţiile.
- Dar cu aceasta n-ai dres nimic - răspunsei eu. Să lăsăm deocamdată de o parte pe cei
care, cum se întâmplă adeseori, se întorc acasă schilozi din războaiele cu duşmanii
dinafară sau cu cei dinăuntru, cum s-a întâmplat acum de curând cu cei care au luptat
în Cornwallis şi, nu de mult, în Franţa *1 ; aceştia şi-au pierdut mădularele pentru ţară
sau pentru rege, schilodeala îi împiedică să se îndeletnicească cu vechile lor
meşteşuguri, iar vârsta - să mai înveţe o meserie nouă; de aceştia, zic, să nu vorbim,
căci războiul nu se abate decât din când în când.
<Nota>
1. Este vorba, probabil, de asedierea oraşului Boulogne de către Henric VII în 1492 şi
de operaţiile militare de pe timpul lui Henrie VIII.
</Nota>

25

Să cercetăm de-aproape ce se întâmplă în jurul nostru în fiecare zi. Priveşte puzderia

de nobili, care nu numai că duc o viaţă de trântori, hrăniţi din munca altora, luând de
pe aceştia, cum fac cu şerbii moşiilor lor. câte zece piei de pe fiecare, pentru ca
veniturilor lor să tot sporească (aceasta e singura cumpătare de care au auzit, căci alt-
fel îşi risipesc averea până ajung cerşetori) - ba, la drept vorbind, mai trag după ei şi o
droaie de slujitori trândavi, care n-au învăţat nici o meserie spre a-şi câştiga traiul.
Aceştia, îndată ce stăpânul şi-a dat sfârşitul, sau de cumva cad bolnavi, pe loc sunt
daţi afară, căci nobilii mai cu dragă inimă hrănesc nişte leneşi decât nişte bolnavi, şi
adesea moştenitorul răposatului nu mai e în stare să hrănească mai departe
servitorimea casei. Până una-alta, oamenii aceştia flămânzesc straşnic, dacă nu se
apucă de tâlhării straşnice. Şi într-adevăr, ce-ar putea face, de vreme ce tot rătăcind
din loc în loc şi-au prăpădit puţin câte puţin veşmintele şi sănătatea? Nobilii nu
catadicsesc să primească nişte vagabonzi ruinaţi de boală şi acoperiţi cu zdrenţe şi nici
ţăranii nu se-ndeamnă să-i tocmească la ei, de vreme ce ştiu bine că un om răsfăţat în
trândăvie şi în plăceri, deprins să poarte sabie şi scut învăţat să arunce de sus asupra
celor din jur privirea lui de om de nimic şi să dispreţuiască pe toată lumea, nu e deloc
în stare să mânuiască sapa şi hârleţul la un om sărac, slujindu-l cu credinţă, pe simbrie
puţină şi mâncare pe sponci.
- Tocmai acest soi de oameni - răspunse omul legii - ar trebui ocrotit, pentru că în
aceşti oameni, mai curajoşi şi mai îndrăzneţi decât meseriaşii şi plugarii, stă toată
puterea şi tăria oastei noastre, când ar fi să pornim vreun război.
- Cu alte cuvinte - spusei eu atunci - de vrem să fim siguri de izbânda armatelor
noastre, trebuie să se înmulţească hoţii, de care. fără îndoială, nu veţi duce lipsă
niciodată, cât timp aveţi la îndemână atâtea slugi trândave.

26

Şi. dacă te uiţi bine. nici tâlharii nu sunt ostaşi nevolnici, şi nici ostaşii nu-s tâlhari
bicisnici. Atât de bine se potrivesc meseriile astea una cu alta! Dar racila asta, deşi
suferiţi mult de ea, n-o aveţi numai voi; ea bântuie aproape în toate ţările. Iată. de
pildă. Franţa, pe care o pustieşte o ciumă încă şi mai primejdioasă: toată ţara e înţesată
de soldaţi plătiţi de stat şi încă în timp de pace. dacă pace se poate numi un asemenea
lucru -, şi aceasta pentru acelaşi temei potrivit căruia dumitale ţi se pare că e nevoie să
întreţii aici atâţia trântori. Li s-a năzărit - vezi Doamne! - unor fricoşi înspăimântaţi că
siguranţa statului se întemeiază pe o oaste alcătuită mai ales din veterani, puternică şi
neclintită, şi totdeauna la îndemâna cârmuirii. Nu îndrăznesc să se încreadă în recruţi.
Mai că-ţi vine să crezi că se simt datori să stârnească mereu războaie şi să
măcelărească oameni nevinovaţi, numai ca soldaţii să nu uite să mânuiască armele şi
(după vorba de duh a lui Sallustius *1) nu cumva, de lene, să înceapă să le amorţească
mâna şi sufletul.
Dar cât e de primejdios să hrăneşti astfel de dihănii Franţa a învăţat chiar pe pielea ei,
şi aceasta ne-o arată şi pilda romanilor, a cartaginezilor, a sirienilor şi a multor altor
neamuri ale căror oşti straşnice, oricând gata de luptă, în atâtea şi atâtea împrejurări,
au ajuns în cele din urmă să le dărâme împărăţiile, ba, ceva mai mult, să le pustiască
totodată ogoarele şi oraşele. Cât de zadarnică e această oaste de toată vremea se vede
limpede şi de acolo că soldaţii francezi, care din cea mai fragedă vârstă sunt deprinşi
cu mânuirea armelor, când e vorba să înfrunte pe soldaţii voştri adunaţi în pripă, nu
prea au prilejul să se laude că au ieşit biruitori, ca să nu spun mai mult şi să-mi iasă
vorbe printre cei de faţă că aş vrea să vă măgulesc. Şi nu cred nici că meseriaşii voştri
de la oraşe sau plugarii, ţărănoşi şi neciopliţi, se tem prea mult de servitorimea
trândavă a nobililor. Asta se întâmplă doar celor lipsiţi de vlagă şi de îndrăzneală
fiindcă sunt şubrezi la trup. sau celor a căror putere a fost înfrântă de o sărăcie cruntă.

<Nota>
1. Sallustius (86-34 î. Hr.) - istoric roman. Citatul este luat din operele sale (Despre
conjuraţia lui Catilina, cap. 16).
</Nota>

27

Aşa că nu-i nici o primejdie ca trupurile chipeşe şi voinice ale acestor slugi. - pe care
nobilii catadicsesc să le ducă la pierzanie numai după ce le aleg pe sprânceană, - nu-i
nici o primejdie, zic. să se muierească, dacă ar învăţa o meserie cinstită şi s-ar deprin-
de cu muncile bărbăteşti (ei, care acum. sau lâncezesc în trândăvie, sau se moleşesc cu
treburi muiereşti).
Neîndoios că, oricum ar fi, puzderia asta de trântori nu-mi pare de nici un folos ţării,
la vreme de război, - care, de altfel, nu va veni niciodată, dacă n-o veţi vroi. - şi ei
sunt totodată o pacoste şi la vreme de pace, care, oricum, merită luarea noastră aminte
mai mult decât războiul.
Dar nu numai cele de mai sus împing la atâtea furtişaguri: mai e şi o altă pricină, care
se întâlneşte numai în ţara voastră.
- Şi care-i oare? - întrebă cardinalul.
- Turmele voastre de oi *1, care, dacă îndeobşte sunt aşa de blânde şi se hrănesc cu
nimica toată, acum. pe cât se spune, au început să fie atât de lacome şi de
neîmblânzite, încât pe oameni îi înghit de-a binelea, iar ogoarele, casele şi satele le
nimicesc şi le pustiesc. într-adevăr, în orice colţ al regatului unde se face lâna cea mai
subţire şi, ca atare, mai de preţ, dau buzna nobilii, bogătaşii, şi chiar şi unii dintre cei
ce stau în fruntea mănăstirilor - altminteri oameni cucernici -. neîndestulaţi cu
veniturile şi cu dijmele fiecărui an, pe care moşiile lor le dau. după obicei, ca pe
vremea bunicilor, şi nemulţumiţi că trăiesc în trândăvie şi strălucire, fără să fie de nici
un folos ţării, ci mai degrabă păgubind-o, nu lasă nici un petic de pământ pentru
arături: pe toate le împrejmuiesc, prefăcându-le în păşuni, dărâmă case, distrug oraşe
şi nu lasă în picioare decât biserica, spre a face din ea staul pentru oile lor. Şi, ca şi
cum păşunile şi parcurile de vânătoare n-ar strica şi aşa destul pământ, aceşti oameni
de treabă prefac în paragină toate aşezările omeneşti şi preschimbă în pustiu orice
locuri de ţarină.

<Nota>
*1. într-un vestit pamflet împotriva obscurantismului şi scolasticii catolice -Scrisorile
unor oameni ignoranţi -, care a apărut aproape simultan cu Utopia, există o aluzie la
numărul mare al oilor din Anglia: un ignorant îi trimite altuia mai multe salutări
"decât... sunt oi în Anglia" (cartea II. scrisoarea 16). Expresia proverbială a lui Morus
despre lăcomia oilor a intrat în poezia populară engleză.
</Nota>

29

În acest chip, câte un căpcăun lacom şi nesăţios. - o adevărată pacoste pentru ţară. -
încinge cu un gard ogor după ogor, pe întinderi de mii de acri, iar proprietarii lor sunt
zvârliţi din gospodăriile lor; unii prin vicleşug, alţii prin silnicie, iar alţii, secătuiţi de
atâtea strâmbătăţi, sunt împinşi să-şi vândă singuri pământul. Şi aşa, bieţii oameni
pornesc în pribegie: bărbaţi, femei, soţi. soţii, orfani, văduve, părinţi cu copii mici şi
cu câte o familie mai degrabă mare la număr decât înstărită, fiindcă plugăria are
nevoie de braţe multe; pornesc în pribegie, zic. lăsându-şi căminul cunoscut, în care
erau deprinşi să trăiască, fără să ştie unde se vor aciui a doua zi. Toată gospodăria lor,
chiar de-ar avea răgaz să aştepte un cumpărător, nu are cine ştie ce preţ; dar de vreme
ce stau să fie alungaţi din casele lor, o dau pe nimica toată. Apoi, după ce rătăcesc
câteva zile din loc în loc şi-şi irosesc şi acea brumă agonisită, ce le mai rămâne decât
să se apuce de furat, pentru ca apoi să fie spânzuraţi, vezi bine, după dreptate! ori.
poate să-şi târască mizeria cerşind, şi atunci sunt aruncaţi în temniţe ca nişte
vagabonzi fără căpătâi; căci cine să le dea de lucru, măcar că ei ard de dorinţa să
muncească? La muncile câmpului, singurele pe care le cunosc, nu e nimic de făcut,
căci nu se seamănă nimic, şi întinsele pământuri, al căror arat şi semănat cer multe
braţe de muncă, nu cer, când e vorba de păscut oile sau vitele, decât un cioban sau un
văcar.
Aşa se face că, în multe locuri, preţul hranei creşte mereu. Apoi creşte şi preţul lânii,
aşa că oamenii sărmani care înainte făceau stofe din ea acum n-o mai pot cumpăra şi.
ca urmare, mulţi dintre ei rămân fără lucru. Căci, după ce au sporit locurile de păşune,
o molimă a prăpădit un număr nesfârşit de oi, ca şi cum Dumnezeu, voind să
pedepsească lăcomia oamenilor, ar fi trimis asupra turmelor o boleşniţă, pe care era
mai drept s-o trimită pe capul nesăbuit al stăpânilor lor. Dar oricât ar creşte numărul
oilor preţul lor nu scade deloc, fiindcă negoţul cu lână. deşi nu se poate numi un
monopol, nefăcându-l un singur om, este fără nici o îndoială un oligopol *1, deoarece
a căzut aproape cu totul în mâna câtorva, care sunt şi bogaţi, aşa că pe ei nici o nevoie
nu-i sileşte să vând când n-au poftă, şi pofta nu le vine decât atunci când pot vinde cu
preţul la care doresc ei.

<Nota>
1. Oligopol - dreptul celor puţini la comerţ: cuvânt format de Morus, după modelul
cuvântului "monopol", din cuvintele greceşti: puţin şi fac negoţ.
</Nota>

30

De altfel şi la celelalte soiuri de vite. care au ajuns şi ele tot atât de scumpe, pricina e
aceeaşi: ba încă aici într-o mai mare măsură, fiindcă de când s-au distrus fermele şi s-
au strâmtat ţarinile, nu mai are cine să se îndeletnicească cu creşterea vitelor.
Bogătaşii aceia nu-şi prea bat capul cu cirezile de vite mari, ci îşi văd mai bucuros de
oile lor. Ei cumpără din alte locuri vite slabe, pe preţuri de nimic şi, după ce le îngraşă
pe izlazurile lor, le vând cu preţuri de jecmăneală. De aceea, socot eu, oamenii încă
nu-şi dau seama de neajunsurile acestei stări, într-adevăr. deocamdată, ei urcă
preţurile doar în locurile unde-şi vând marfa; însă tot luând vite din părţile de unde le
cumpără, fără să le lase timp să se înmulţească în aceeaşi măsură, numărul lor va
scădea treptat şi acolo, până ce va bântui şi-n acele părţi o lipsă groaznică de vite. în
chipul acesta *1, lăcomia nesăţioasă a câtorva va schimba într-o ruină tocmai ceea ce
trebuia să fie cea mai mare avuţie a insulei voastre. Numai în această scumpete a
traiului stă pricina pentru care fiece stăpân dă drumul la cât mai multe slugi, pentru ca
acestea să se ducă apoi, - unde? rogu-vă! - să cerşească sau, - lucru la care poţi să-i
îndupleci mai lesne pe cei cu mai multă vlagă, - să tâlhărească!
Unde-mai pui că la atâta nevoie şi lipsă, ce-ţi storc lacrimi, se adaugă şi patima pentru
o viaţă de nesăbuită strălucire şi risipă. Nu numai slugile nobililor şi meseriaşii, dar
chiar şi oamenii de la ţară şi, într-un cuvânt, toate stările obştii fac o risipă
nemaipomenită la îmbrăcăminte, şi încarnai mare dezmăţ la mâncare.

<Nota>
*1 Tocmai ceea ce ~ în original: iam ipsam, adică chiar ceea ce.
<Nota>

30

Ce să mai spun de taverne, de hanurile deocheate, şi de bordeluri, de crâşmele cu vin

şi cu bere, care-s tot un soi de bordeluri? Ce să mai spun de atâtea jocuri necinstite, ca
zarul *1, cărţile, tablele, mingea, bilele şi discurile *2? Toate aceste îndeletniciri,
după ce au despuiat repede de bani pe cei ce stăpânesc tainele lor, nu-i împing oare
de-a dreptul în braţele hoţiei?
Alungaţi pe aceşti primejdioşi aducători de pacoste, hotărâţi, fie ca nimicitorii
fermelor şi ai gospodăriilor săteşti să le ridice la loc, fie. cel puţin, să dea înapoi
pământul celor ce vor să dreagă şi să clădească ce s-a stricat. Puneţi frâu acestei pofte
nesăţioase de cumpărături a bogătaşilor şi luaţi-le putinţa de a se bucura în vreun fel
de un monopol. Micşoraţi numărul trântorilor; refaceţi agricultura, faceţi să
înflorească manufacturile de lână, ca să se poată face un negoţ cinstit, în care să
găsească de lucru această mulţime de trântori, ca şi cei pe care sărăcia i-a făcut până
acum doar hoţi şi, în sfârşit, vagabonzii şi slugile trândave care, altfel, vezi bine, nu
sunt, şi unii şi alţii, decât hoţii de mâine.
Cât timp nu găsiţi un leac pentru aceste racile, degeaba vă lăudaţi cu dreptatea pe care
o puneţi în pedepsirea hoţilor, care e - neîndoios - mai mult de ochii lumii, decât
dreaptă sau aducătoare de vreun folos. Căci lăsând pe tineri să fie crescuţi cât se poate
de rău, şi încă din cea mai fragedă vârstă să se strice încetul cu încetul, spre a-i
pedepsi apoi, când, ajungând oameni în toată firea, săvârşesc crimele ce au încolţit în
sufletul lor încă din copilărie, ce altceva faceţi, rogu-vă, decât să vă spânzuraţi hoţii
pe care vi i-aţi crescut?
Pe când vorbeam astfel, omul de legi se pregătea să-mi răspundă, îşi făcea socoteala
să-şi însuşească obiceiul fălos al acelor vorbitori care mai degrabă repetă ce au auzit
decât să răspundă, şi care îşi întemeiază mai tot succesul pe buna lor ţinere de minte.

<Nota>
1. Zarul - în original, fritillus. Este vorba probabil de jocul cu zarurile, care nu erau
aruncate din mână, ci dintr-un păhăruţ.
2. Disc - pentru aruncări, un corp de formă circulară din piatră sau metal îngroşat la
mijloc, care era folosit încă de vechii greci la exerciţiile de gimnastică.
</Nota>

31
- Frumos ai cuvântat, nu e nici o îndoială. - zise el - mai ales că. fiind străin, de bună
seamă aceste lucruri îţi sunt cunoscute mai mult din auzite decât dintr-o cercetare
amănunţită, după cum îţi voi dovedi limpede în puţine cuvinte. Astfel, mai întâi voi
repeta pe scurt spusele dumitale, în buna lor rânduială; apoi am să arăt greşelile pe
care le-ai săvârşit, din pricină că nu cunoşti adevărata stare de lucruri de la noi; în
sfârşit, am să răspund la toate argumentele dumitale. pe care le voi respinge şi le voi
spulbera până la unul. Aşadar, ca să încep cum am făgăduit, ai înşirat, pare-mi-se,
patru...
- Opreşte-te, - îi zise cardinalul - căci, după cum ai început, văd că răspunsul dumitale
o să fie cam lung. De aceea, te scutim deocamdată de osteneala răspunsului, lăsându-ţi
acest drept întreg pentru întâlnirea noastră apropiată, pe care. dacă nimic nu vă
împiedică, nici pe dumneata, nici pe Rafael, aş vrea s-o avem chiar mâine. Până
atunci, dragă Rafael, tare aş vrea să aflu de la dumneata din ce pricină socoti că furtul
nu trebuie pedepsit cu moartea, şi ce altă pedeapsă, care să fie folositoare obştii, ai
statornici pentru această vină, căci, oricum, şi dumneata eşti de părere că o astfel de
faptă nu poate rămâne nepedepsită. Şi apoi. dacă acum, ameninţaţi cu moartea, hoţii
tot se-ndeasă la furat, când vor şti bine că nu-şi vor pierde viaţa pentru o astfel de
vină, ce putere, ce teamă ar mai putea să oprească pe aceşti răufăcători care, prin
blândeţea pedepsei, se vor socoti chiar poftiţi să săvârşească nelegiuiri, ca şi cum i-ar
aştepta o răsplată?
- Eu sunt adânc încredinţat, preacuvioase părinte, - răspunsei - că e cu totul nedrept să
iei viaţa unui om fiindcă a furat bani. După părerea mea, o viaţă de om nu poate fi
pusă în cumpănă nici cu toate bogăţiile din lume.

33

Poate că mi se va răspunde că prin această pedeapsă obştea răzbună dreptatea jignită

şi legile călcate şi că nu pedepseşte doar furtul de bani; la care, pe drept cuvânt, n-aş
putea să răspund decât atât: "Summum jus summa injuria'', adică: "Culmea dreptăţii e
culmea nedreptăţii" *1.
Căci nu trebuie să încuviinţăm nici o asprime de fier. ca a lui Manlius *2, şi să
scoatem îndată sabia la cea mai uşoară vină. dar nici regulile stoicilor *3, duse atât de
departe, încât toate greşelile să apară pe aceeaşi treaptă, fără a mai face vreo deosebire
între a ucide un om. de pildă, sau a-i fura câţiva bani. Căci dacă dreptatea nu e cumva
vorbă goală, între aceste două fărădelegi nu e nici o asemănare şi nici o înrudire.
Dumnezeu a oprit omorul, iar noi ucidem atât de uşor un om pentru că a furat câteva
parale. Cineva ar putea să spună că această oprelişte de a ucide a fost pusă de
Dumnezeu numai oamenilor luaţi câte unul. dar că ea nu priveşte legea, ca o rânduială
a obştii omeneşti. Dar atunci ce-i împiedică pe oameni să plăsmuiască în acelaşi chip
şi alte legi. care să recunoască drept fapte îngăduite siluirea, preacurvia şi mărturia
mincinoasă, de pildă? Dacă Dumnezeu nu numai că ne-a luat dreptul să ucidem pe
cineva, dar nu ne dă voie să ne luăm nici chiar viaţa noastră, atunci învoiala oamenilor
între ei. de a se sugruma unii pe alţii, ar trebui să aibă atâta putere, încât pe cei legaţi
prin această învoială să-i scutească de datoria pusă prin porunca lui Dumnezeu, adică
pe aţâţi câţi. fără vreo pildă dumnezeiască, dau moarte celor osândiţi de judecata
oamenilor. Dar n-ar însemna atunci că rânduiala dumnezeiască nu poate să aibă decât
atâta putere câtă îi îngăduie legea omenească?

<Nota>
1. Culmea dreptăţii e culmea nedreptăţii... încă Cicero (Despre îndatoriri, 1. 10,33)
numea această expresie "zicală răsuflată". Sensul ei este că aplicarea formală a legilor
duce la nedreptate.
2. Comandantul roman de oşti, T. Manlius Torqualus (sec. IV î. Hr.) a poruncit să fie
executat propriul său fiu pentru că nu a respectat disciplina, începând lupta, eu toate
că tatăl său îi interzisese categorie.
3. Stoici se numeau adepţii şcolii filozofice întemeiate de Zenon (în jurul anului 300 î.
Hr.), care şi-a primit numele de la un portic din Atena (stoa), unde îşi expunea Zenon
învăţătura. Una din dogmele stoicismului spunea, în spiritul caracteristic acestui
sistem filozofic de moralizare abstractă: "Toate păcatele sunt deopotrivă, toate crimele
sunt nelegiuite, la te! de vinovat este cel care tară nevoie a sugrumat un cocos, ca şi
cel care si-a sugrumat tatăl' . (Cicero, discursul In apărarea lui Murena. cap. 29, 61).
</Nota>

De aici ar urma neapărat ca. în toate împrejurările, oamenii să aibă dreptul să

hotărască în ce măsură trebuie împlinite poruncile dumnezeieşti! Apoi, până şi legea
lui Moise *1, care de altfel e atât de crudă şi neîndurătoare, fiind făcută împotriva
sclavilor şi a celor înrăiţi, nu osândea totuşi pe hoţi la moarte, ci îi globea cu o sumă
de bani. E deci la mintea omului că Dumnezeu, cu noua lui lege a îndurării *2, prin
care ne porunceşte ca un tată fiilor săi, nu ne-a dat mai multă îngăduinţă să fim
sângeroşi unii faţă de alţii; iată ce am avut eu de spus împotriva pomenitei osânde
date hoţilor.
Cred că nu e nimeni să nu-şi dea seama cât e de prostesc şi de primejdios pentru stat
să pedepsim pe hoţ la fel ca pe ucigaş, într-adevăr, hoţul, ştiind că pedeapsa numai
pentru furt îi ameninţă capul tot aşa de greu ca şi osânda pentru uciderea unui om,
împins de acest gând, se va apuca să-şi omoare victima, pe care altfel numai ar fi
jefuit-o. Şi cu bun temei, căci dacă e prins, primejdia nu e mai mare, ba încă, prin
omor şi-a mărit siguranţa şi chiar nădejdea de a nu fi descoperit, fiindcă în acest chip
a înlăturat pe cel ce-ar fi dezvăluit nelegiuirea lui. Şi astfel, înspăimântând pe hoţ cu
cele mai mari chinuri, îl silim să se facă ucigaş! *3 Şi acum, ajung şi la întrebarea care
mi se pune aşa de des: care e cea mai bună rânduiala a pedepselor? După părerea mea,
cea mai bună ar fi mai lesne de găsit decât cea mai rea. La drept vorbind, de ce stăm
la îndoială să alegem pentru pedepsirea nelegiuirilor, calea pe care ştim că odinioară
au mers o vreme îndelungată romanii, cei mai mari meşteri în cârmuirea statului? Ei
osândeau pe cei mai răi ucigaşi la închisoare pe viaţă, punându-i să muncească, veşnic
în lanţuri, la săpat piatră şi în mine din care se scoteau diferite metale.

<Nota>
1. Vezi Ieşirea - XXII, 1-9.
2. Adică în Evanghelie.
3. Acelaşi raţionament îl repetă scriitorul francez Restif de la Bretonne (1734-l806).
</Nota>

35

Deşi eu, în această privinţă. nu găsesc altceva mai potrivit decât ce am văzut în
călătoriile mele în Persia, la polileriţi *1, - un neam destul de numeros şi cârmuit nu
fără înţelepciune, care trăieşte după rânduielile lui şi a cărui libertate nu e mărginită
decât de plata unui tribut, în fiecare an, regelui perşilor. Altcum, fiind aşezaţi departe
de mare şi înconjuraţi din toate părţile de munţi, ei se mulţumesc cu roadele
pământului lor darnic în toate şi rar se duc la străini, după cum şi aceştia foarte rar vin
la ei. Credincioşi unui vechi obicei din bătrâni, ei nu năzuiesc niciodată să-şi lăţească
hotarele, iar acestea sunt apărate lesne, atât de munţii ce-i împresoară, cât şi de
tributul pe care-l plătesc în fiece an domnului lor. Scutiţi cu totul de oaste, duc o viaţă
nu tot atât de strălucită pe cât de tihnită, mai degrabă dornici de fericire, decât să fie
nobili şi oameni de vază. De altfel cred că ei nu sunt cunoscuţi atât cât ar trebui, nici
măcar din nume, în afară doar de către vecinii lor.
La ei, hoţul dovedit e silit să dea înapoi lucrul furat păgubaşului, iar nu principelui,
cum se obişnuieşte în alte părţi, căci ei socotesc că principele are asupra lucrului furat
tot atâta drept cât are şi hoţul. Dacă lucrul furat s-a stricat sau s-a pierdut, preţul e
împlinit din bunurile hoţului şi e plătit păgubaşului, însă restul avutului se lasă soţiei
şi copiilor lui. Vinovaţii sunt osândiţi la muncă, şi dacă furtul n-a fost săvârşit cu
sălbăticie, nu sunt nici băgaţi la închisoare şi nici puşi în lanţuri, ci sunt lăsaţi să facă
muncă obştească slobozi, fără cătuşe.
Pentru a-i pune la treabă pe îndărătnici sau pe leneşi, sunt îmboldiţi mai degrabă prin
bătaia cu vergi decât strânşi în lanţuri. Dacă însă osândiţii îşi fac datoria cu hărnicie,
nu le pricinuieşte nimeni nici un rău. La apropierea nopţii sunt adunaţi, număraţi,
strigaţi pe nume şi apoi închişi în carcere. Singurul neajuns al vieţii lor e munca
necurmată, dar primesc hrană îndestulătoare de la stat căci pentru stat muncesc: în alte
părţi însă e altfel.

<Nota>
1. Polileriţi... Această denumire este alcătuită din două cuvinte greceşti: mult şi
flecăreală absurdă, prostie; prin aceasta Morus vroia, probabil, să spună că este absurd
să crezi în existenţa unui astfel de popor.
</Nota>

36

De pildă, în unele locuri cheltuiala pentru întreţinerea lor se strânge din milostenii şi.
deşi această cale pare nesigură, e cât se poate de rodnică, atât de milos este acest
popor, în alte locuri se hărăzesc pentru aceasta o parte din veniturile obştii, iar în
altele se pune o anumită dajdie pe cap de om.
Pe alocuri, nici nu sunt siliţi să facă vreo muncă obştească. Dacă un cetăţean are
nevoie de lucrători, se duce în piaţă şi-i tocmeşte pentru acea zi cu o anumită simbrie,
care e doar cu puţin mai mică decât cea plătită unui om slobod. Afară de aceasta,
legea dă celui ce i-a tocmit dreptul să-i bată cu biciul, dacă sunt leneşi *1. Astfel, ei
nu duc niciodată lipsă de lucru şi, peste traiul ce-şi câştigă, mai aduc în fiecare zi şi
vistieriei un oarecare venit. Ei poartă toţi - şi numai ei - haine de aceeaşi culoare; nu
sunt raşi pe cap, ci-s numai tunşi puţin deasupra urechilor, dintre care una e crestată.
Au voie să primească de la prieteni de mâncare şi de băut. şi haine, dar în culoarea
cuvenită. A dărui însă vreunuia dintre ei bani aduce pedeapsa cu moartea, şi pentru cel
ce a dat şi pentru cel ce a primit. Aceeaşi pedeapsă îl aşteaptă şi pe un om liber care a
luat bani, din orice pricină, de la un osândit, ca şi pe un rob (căci aşa se numesc la ei
astfel de osândiţi) care a pus cumva mâna pe arme. Fiecare ţinut îşi înseamnă robii cu
un semn deosebit. Lepădarea acestui semn, trecerea peste hotarul olatului de care ţin
şi voroava cu robi din alt ţinut se pedepsesc de asemenea cu moartea. Chiar numai
gândul la fugă nu e mai puţin primejdios decât însăşi fuga. Dacă ia parte la o astfel de
uneltire, robul îşi pierde viaţa, iar omul slobod, libertatea. Mai mult, legea dă pârului
o răsplată: bani, dacă e om liber, - libertate, dacă e rob. şi atât unuia cât şi altuia,
iertare şi scutire de pedeapsă, chiar dacă au fost părtaşi, pentru ca să nu aibă mai
multă siguranţă stăruind în greşeală, decât căindu-se.

<Nota>
1. Această pedeapsă exista în Anglia pe timpul lui Henrie VIII. 36
</Nota>

37

Acestea-s precum v-am spus - legile şi rânduiala lor pentru furt, şi lesne se vede cât
sunt de omenoase şi de folositoare: când loveşte, legea vrea să stârpească nelegiuirea,
dar cruţă pe om. pe care-l ia aşa de blând, că-l sileşte să se facă om de treabă şi să
caute să despăgubească obştea. - în restul vieţii lui -, de relele ce i-a pricinuit. Drept
care foarte rar se întâmplă ca un om osândit să cadă iar în păcatele lui de mai înainte.
Şi călătorilor care au de făcut vreun drum încotrova nu le e deloc frică de ei. ci-şi aleg
călăuzele dintre aceşti robi. care se schimbă apoi de la un ţinut la altul.
De altfel, nici o împrejurare nu-i ajută, chiar de le-ar da în gând să săvârşească vreo
tâlhărie: arme n-au, şi nici bani. căci aceştia i-ar da de gol şi. de-ar fi prinşi, ar primi
pedeapsa cu moartea. Iar de fugit undeva, nici chip. Căci cum şi-ar putea tăinui fuga
un om ale cărui veşminte prin nimic nu seamănă cu ale celorlalţi oameni? Poate
numai dacă ar fugi despuiat, dar şi aşa l-ar da de gol urechea crestată.
- Dar dacă, după o înţelegere tainică, ar încerca să uneltească împotriva statului? - mă
va întreba cineva.
- Asta e cea din urmă primejdie, l-aş încredinţa eu. Pentru bunul temei că robii dintr-
un ţinut n-ar putea duce la bun sfârşit o asemenea încercare fără să intre în legătură cu
robii din alte ţinuturi învecinate, al căror ajutor l-ar cere. Un atare lucru e însă cu
neputinţă. Nu e lesnicioasă o conjuraţie, pentru nişte oameni care, sub pedeapsa cu
moartea, nu au voie nici să se adune, nici să vorbească cu nimeni, nici să se salute unii
pe alţii şi nici să răspundă la salut. Apoi nici pomeneală c-ar îndrăzni cumva să
destăinuiască uneltirea lor celorlalţi tovarăşi, care cunosc primejdia tăinuirii şi marile
foloase ale pârei. De altfel, toţi trag nădejde că, dacă sunt ascultători şi supuşi şi dau
chezăşie că se vor purta bine, au să-şi recapete într-o bună zi libertatea, căci nu e an în
care să nu fie sloboziţi şi redaţi vieţii lor de mai înainte un mare număr de robi care,
prin răbdarea lor, s-au purtat cât se poate de bine.

38

După ce spusei acestea, sfârşii cu întrebarea: nu văd de ce nu s-ar putea aşeza şi în

Anglia această rânduială. care ar da roade mult mai frumoase decât dreptatea pe care a
lăudat-o cu atâta căldură omul nostru de legi?
- O asemenea rânduială - răspunse acesta - nu s-ar putea statornici în Anglia, fără să
pună ţara în cea mai mare primejdie. Zicând acestea, dădu din cap, strâmbă din buze
şi apoi tăcu din gură. Şi toţi cei de faţă fură de părerea lui. Atunci cardinalul spuse.
- Nu suntem proroci ca să putem ghici dinainte dacă legiuirea de care s-a vorbit va fi
bună sau rea, până n-am încercat-o. Oricum, mi se pare că ar fi bine ca principele să
poruncească să se amâne, până la un anumit soroc, uciderea unui osândit la moarte,
spre a încerca această rânduială, desfiinţând, fireşte, dreptul de azil *1. Dacă
încercarea dă roade bune, să ne însuşim rânduială; dacă nu, osândiţii la moarte pot să-
şi ia pedeapsa Statul n-ar avea nici o pagubă din asta şi legiuirea n-ar fi mai nedreaptă
ca înainte şi nici n-ar aduce cu sine nici o primejdie. Dar cred că s-ar putea lua măsuri
asemănătoare şi faţă de vagabonzi, pentru care am făcut până acum legi peste legi *2,
fără să ajungem totuşi la vreun sfârşit mulţumitor.
Abia isprăvi cardinalul să-şi spună aceste păreri - care întâmpinaseră numai dispreţ
când le înfăţişasem eu - şi toţi le lăudară pe întrecute, mai ales pe aceea despre
vagabonzi, pentru că era adaosul lui.
Nu ştiu dacă cele ce au urmat n-ar trebui să le trec sub tăcere. E vorba de nişte lucruri
vrednice de râs. Le voi povesti însă şi pe ele. căci nu văd nici un rău în aceasta, şi apoi
au legătură cu subiectul meu.
Se afla atunci la masă, din întâmplare, un linge-blide, care voia să imite pe un
măscărici, şi-i imita aşa de bine, că l-ai fi luat drept atare.

<Nota>
1. În original: asylorum, adică adăposturi în care criminalul este considerat intangibil.
Asemenea locuri erau în primul rând bisericile şi curţile lor. de pildă catedrala
Westminster din Londra.
2. Legile cu privire la vagabondaj erau foarte aspre.
</Nota>

39

Făcea nişte glume aşa de nesărate, încât mesenii râdeau mai mult de el. decât de
glumele lui. Dar uneori îi mai scăpa şi câte o vorbă de duh. dând dreptate zicalei care
spune că şi prostul, când încearcă de multe ori, câteodată o nimereşte. Unul dintre
aceşti oaspeţi se găsi să spună că eu, prin cuvântarea mea, încercasem să îmbunătăţesc
soarta hoţilor, iar cardinalul, pe a vagabonzilor, dar că mai sunt două soiuri de
nenorociţi de care statul are datoria să se îngrijească: cei pe care boala i-a împins la
sărăcie şi cei slăbiţi de bătrâneţe, care nu-şi mai pot agonisi traiul.
- Daţi-mi voie - zise acel linge-blide *1 - să am eu grijă de ei. Am un plan minunat.
Drept să vă spun, mi-e o poftă grozavă să îndepărtez din faţa ochilor mei acest soi de
oameni care m-au sâcâit atâta cu jelaniile lor plângăreţe de cerşetori, pe care niciodată
nu le-au putut rosti cu un glas atât de ademenitor încât să mă facă să scot un ban din
buzunar, căci totdeauna mi se întâmplă una din două: sau nu vreau să-i miluiesc. sau
nu pot, fiindcă n-am de unde. Acum le-a venit însă mintea la cap: când mă văd
trecând mă lasă în pace, ca să nu-şi mai piardă vremea degeaba, şi tac din gură. Ei ştiu
că de la mine, ca şi de la un preot, nu capătă nimic.
Aşadar, ca încheiere, vin cu o lege prin care poruncesc ca toţi cerşetorii să fie
împărţiţi şi vărsaţi la mănăstirile benedictinilor *2, ca fraţi laici, iar cerşetoarele să se
călugărească. Asta e porunca mea.
Cardinalul a zâmbit *3 şi a încuviinţat în glumă această propunere, pe care unii au
luat-o chiar în serios.

<Nota>
1. Linge-blide - în original: parasitus; acesta este un cuvânt grec alcătuit din Ttapd -
lângă şi avcoq - pâine.
1. Benedictinii - cel mai important şi mai bogat dintre ordinele catolice de călugări,
care şi-a luat numele de la întemeietorul său, Benedict din Nursia (480-543).
3. Acest episod, începând cu cuvintele: "cardialul a zâmbit" şi terminând cu "ne lasă
să plecăm" (p.66), a fost tăiat de cenzura papală. El a fost omis în ediţia Utopiei
apărută la Koln în 1629, unde pe foaia de titlu scrie că ediţia "a fost corectată potrivit
listei de călii epurate de cardinalul şi episcopul de Toledo".
40

Ba un călugăr, teolog de meserie, a făcut atâta haz de săgeata aceasta îndreptată împo-
triva preoţilor şi monahilor, încât se prinse şi el în glumă, deşi era de altfel un om
serios până la asprime: el zise:
- Cu asta tot nu ne-ai scăpat de cerşetori, până nu te-oi îngriji şi de noi, călugării
cerşetori.
- Ba de asta s-a îngrijit din vreme domnul cardinal, care a hotărât că vagabonzii
trebuie închişi şi puşi la treabă, iar voi sunteţi cei mai mari vagabonzi din lume.
La aceste vorbe, ochii tuturor se îndreptară spre cardinal şi. când văzură că acesta nu
tăgăduieşte, începură toţi să râdă cu poftă, afară de fratele cu pricina. Şi nu e de
mirare, fiindcă el, după o atare săpuneală *1, se revoltă şi se aprinse într-atâta, că nu
se putu stăpâni să nu-l bruftuiască pe măscărici, făcându-l om de nimic, hulitor,
bârfitor şi fiu al pierzaniei, împletindu-şi predica cu cele mai cumplite ameninţări din
Sfânta Scriptură.
Măscăriciul începu atunci să-şi ia rolul în serios şi. de fapt, se şi găsea în largul lui *2.
- Nu te mânia, bunul meu frate, zise el. Căci stă scris: "Prin răbdarea voastră veţi
mântui sufletele voastre" *3.
La aceste cuvinte, fratele - am să spun chiar vorbele lui - răspunse: Nu mă mânii,
spânzuratule, sau, oricum, nu păcătuiesc, căci psalmistul spune: "Mâniaţi-vă, dar nu
păcătuiţi" *4. Când cardinalul, cu vorbe blajine, îl pofti să-şi potolească mânia, fratele
răspunse.
- Stăpâne, eu nu vorbesc decât mânat de o binecuvântată râvnă, aşa cum sunt şi dator
să fac. Asemenea izbucniri de mânie găsim şi la unii sfinţi.

<Nota>
1.... după o atare săpuneală — în original: tali perfusux aceto, adică stropit cu un
astfel de oţet; aceste cuvinte parafrazează pe poetul roman din sec. I î.Hr., Horaţiu,
care în Satire, I. 732. spunea: "Stropit cu oţet italic", adică
împroşcat cu glume izbutite şi ironice, proprii celor originari din Italia.
2. În largul lui... în original este o altă metaforă: in sita palaestra cuvântul
grecesc palaestra însemnă: loc pentru exerciţii de gimnastica.
3. Luca, XXI, 19
4. Psalmul IV, 5.

41

Nu stă scris oare: "Râvna casei tale m-a mâncat pe mine"? *1 Doar se cântă şi în
biserici: "Batjocoritorii lui Eliseu au simţit mânia lui. când el s-a suit în casa lui
Dumnezeu" *2, - după cum o s-o simtă, poate, odată şi odată, şi acest măscărici
mucalit şi dezmăţat.
Purtarea dumitale - spuse cardinalul - purcede poate dintr-o pornire bună, dar ea nu e
vrednică nici de un om evlavios şi nici nu e înţeleaptă, dacă eşti în stare să-ţi pui
mintea cu un nebun şi să te faci de râs.
- Să am iertare, stăpâne, - zise fratele. N-am să fiu mai înţelept decât înţeleptul
Solomon, care a spus: "Răspunde nebunului după nebunia lui" *3, aşa cum fac şi eu
acum, când îi arăt groapa în care o să cadă, dacă n-o să ia seama. Căci dacă
batjocoritorii lui Eliseu, chelul, care era doar unul, au jignit pe mulţi chei, cu atât mai
mult va simţi acest lucru un hulitor al multor fraţi, printre care se află atâţia purtători
de chelie? Ba mai e şi o bulă papală *4, prin care cei ce ne batjocoresc sunt afurisiţi.
Cardinalul, când văzu că nu poate ajunge la nici un capăt, făcu măscăriciului un semn
să plece şi alese apoi un alt temei mai potrivit de vorbă; puţin după aceea se ridică de
la masă ca să stea la sfat cu oamenii săi despre treburile lor, iar pe noi ne lăsă să
plecăm.
Iată, dragă Morus, că te-am obosit cu povestirea mea aşa de lungă. Mi-ar fi ruşine că
am întins-o atât de mult, dacă tu nu mi-ai fi cerut-o şi dacă nu m-ai fi îndemnat să nu
las de-o parte nici un amănunt.

<Nota>
1. Psalmul LXVIII, 11; zel - în original cuvântul grecesc: zehis, care este tradus la fel
şi mai departe, pentru uniformitate, deşi acolo este folosit în sensul de "mânie".
2. Eliseu - vechi profet evreu; într-o zi nişte băieţaşi şi-au bătut joc de pleşuvenia lui.
Eliseu s-a mâniat şi în urma rugăciunii sale. dintr-o pădure din apropiere au ieşit două
ursoaice, care au sfâşiat 42 de copii (Cartea IV a regilor, II, 23-24). Cântecul
bisericesc amintit de călugăr a fost scris de compozitorul medieval Adam "din
mânăstirea Sfântului Victor".
3. Pildele. XXII, 4.
4. Bula - decret papal care se numea astfel după pecetea de plumb ce i se aplica.
</Nota>

42

Desigur că o puteam face mai pe scurt, dar vroiam cu tot dinadinsul să scot la iveală
nestatornicia judecăţii acelora care au primit cu dispreţ părerile mele şi care, când le-a
încuviinţat cardinalul, le-au îmbrăţişat cu căldură, ba au mers până acolo cu
linguşirea, că au aplaudat până şi propunerea unui măscărici şi au luat-o chiar în
serios, când au văzut că o încuviinţase şi cardinalul, deşi o făcuse doar în glumă. Din
cele povestite cred că poţi să-ţi dai seama de preţul pe care nişte curteni l-ar da
sfaturilor mele.
- Povestirea ta, dragă Rafael, - spusei eu - mi-a făcut multă plăcere, căci e plină de
înţelepciune şi de duh. Afară de asta. când te ascultam, mi se părea nu numai că mă
aflu în ţara mea. dar chiar că întineresc la amintirea acelui cardinal, la curtea căruia
am fost crescut încă de mic copil. Deşi mi-ai fost foarte drag şi până acum. nu-ţi
închipui, dragă Rafael, cât ai crescut în dragostea mea prin cinstea neprecupeţită ce
arăţi pomenirii lui. Cu toate astea însă, nu pot nicidecum să-mi schimb părerea: sunt
încredinţat că poveţele tale ar fi de mare folos pentru obşte, dacă ţi-ai înfrânge sila pe
care o ai de curţile principilor. Aceasta ar fi cea mai de seamă datorie a ta ca bun
cetăţean. De vreme ce Platon *1 al tău socoate că statele vor fi fericite numai când
filozofii vor fi regi sau regii filozofi, - atunci cât de departe e de noi această fericire,
dacă filozofii socotesc că e mai prejos de ei să ajute pe regi cu sfaturile lor!
- Nu sunt ei chiar aşa de nepăsători, şi ar face cu dragă inimă ce le ceri. ba mulţi au şi
facut-o în scrierile lor. Numai de-ar catadicsi stăpânii lumii să dea ascultare
înţeleptelor lor sfaturi. Platon a prevăzut foarte bine acest lucru, când a spus că dacă
regii nu se îndeletnicesc cu filozofia, ci sunt molipsiţi şi otrăviţi din copilărie cu
prejudecăţi nenorocite, ei nu vor da nici o ascultare poveţelor filozofilor.

<Nota>
1. Vezi Platon, Republica, III, 473 d. Citatul lui Morus nu este tocmai exact: "Dacă în
state nu vor domni filozofii, sau dacă aşa-numiţii astăzi regi şi domnitori nu vor
filozofa sincer şi satisfăcător, iar puterea de stat şi filozofia nu vor coincide... nici
pentru stat şi, după cum cred eu, nici pentru neamul omenesc, nu este cu putinţă ca
răul să ia sfârşit".
</Nota>

O atare încercare a făcut şi el. pe pielea lui. la curtea lui Dionysios *1. Ei, acum te mai
îndoieşti că, dacă aş veni la curtea unui rege cu sfaturi cuminţi şi aş încerca să smulg
din inima lui sămânţa relelor încuibate acolo, m-ar alunga sau m-ar face de râsul
curtenilor?
Să zicem, de pildă, că aş sluji la regele Franţei *2 şi că aş face parte din sfatul lui.
Regele însuşi stă în fruntea adunării celor mai iscusiţi dregători ai ţării, care s-au
strâns în cea mai tainică întrunire a lor. Ei îşi bat capul şi se străduiesc să afle prin ce
uneltiri şi mijloace ar putea regele lor să păstreze Milanul *3, să cucerească din nou
regatul Neapolului. care s-a lepădat de el *4, cum ar putea să nimicească Veneţia *5 şi
să supună întreaga Italie *6; în sfârşit, cum să aducă sub coroana lui Flandra,
Brabantul şi Burgundia *7, ca şi alte ţări, pe care, măcar cu gândul, le-a şi cotropit.
Aici. Unul *8 îndeamnă să se încheie cu veneţienii o alianţă care să dăinuiască numai
atâta timp cât n-ar fi de nici un folos să fie călcată, împărtăşindu-le planurile noastre,
ba lăsându-le şi o parte din pradă, pe care. după înfăptuirea planului, să le-o luăm
înapoi.

<Note>
1. Dionysios II cel Tânăr - tiranul (cârmuitorul) Siciliei (367-357, 347-344 î.Hr.).
Dionysios l-a invitat pe Platon ca să înveţe de la acesta cum să conducă statul, dar
Platon n-a exercitat o influenţă serioasă asupra lui şi situaţia filozofului la curte era
atât de şubredă, încât până şi viaţa îi era în primejdie din pricina intrigilor.
2. Ludovic XII (1462-l515) - rege al Franţei începând din anul 1498.
3. Milanul - oraş din Italia care în perioada descrisă aparţinea familiei Visconti; una
dintre reprezentantele acestei familii a fost bunica lui Ludovic XII.
4. Epitetul fugar se explică prin faptul că Neapole încerca să scape de regii Franţei,
care căutau să pună mâna pe el.
5. În baza tratatului de la Cambrais (1508). Veneţia a fost împărţită între Ludovic XII,
Ferdinand al Spaniei, Maximilian I al Austriei şi papa lulius II.
6. În perioada descrisă Italia era alcătuită din cinci state separate şi independente
(Milanul, Florenţa, Roma, Veneţia şi Neapole) şi mai multe mici posesiuni feudale
legate de acestea.
7. În 1477 regele Franţei, Ludovic XI, a ocupat Burgundia după moartea ducelui ei,
Carol Temerarul. Totodată, în urma căsătoriei fiicei lui Carol. Măria, cu Maximilian I
al Austriei, Flandra şi Brabantul au fost anexate la Austria.
8. Aici începe în original o lungă perioadă de 66 rânduri. Sfârşitul ei se află în
traducerea noastră la p. 46 ("... aceste sfaturi ale mele?")
</Note>

Altul dă sfatul să năimim pe germani; un altul, să îmblânzim pe elveţieni *1 cu bani;

al patrulea - să înduplecăm pe zeul potrivnic nouă de pe tronul împărătesc *2
aducându-i ca prinos de iertare aurul nostru; al cincilea - e de părere că ar fi cuminte
să se cadă la învoială cu regele Aragonului *3 şi. ca preţ al păcii, să părăsim în folosul
lui regatul Navarrei *4, care nici nu-i al nostru; un al şaselea însă e de părere că ar fi
bine să ademenim pe regele Castiliei *5 cu nădejdea unei înrudiri şi, cu sume grase, să
tragem de partea noastră pe câţiva nobili cu trecere la curte. Dar acum vine partea cea
mai grea *6: ce hotărâri trebuie să luăm. până una-alta. faţă de Anglia? Trebuie totuşi
să se înceapă neapărat înfăptuirea unei păci cu ea şi cu lanţuri cât mai puternice să
strângem vechea alianţă dintre noi, care şchiopătează mereu; să-i numim prieteni, dar
să-i bănuim ca pe nişte duşmani; să avem pe scoţieni ca o santinelă cu mâna pe armă,
gata la orice nevoie şi dacă englezii ar face vreo mişcare, să poată fi asmuţiţi
numaidecât împotriva lor *7; în acest scop, să întreţinem, în taină fireşte, - căci
tratatul încheiat ar opri una ca asta - un nobil de frunte surghiunit, care să pretindă că
lui i se cuvine tronul acestui regat, pentru ca. prin el. să ţinem în frâu. cum ţh ulciorul
de toartă, pe principele de pe tron. în care nu te poţi încrede.

<Nota>
1. Pe atunci, germanii şi elveţienii se angajau des în serviciul militar al altor state.
2. Împărat al Sfântului Imperiu Roman era pe atunci Maximilian de Austria (1493-
l519). cunoscut prin lăcomia sa.
3. Regele Aragonului, Ferdinand, socrul regelui Angliei. Henric VIU.
4. Navarra - regiune situată la graniţa dintre Franţa şi Spania. Ea a trecut în repetate
rânduri de la o familie nobilă franceză la alta, pe linie feminină, dar regii aragonezi
(spanioli) formulau mereu pretenţii asupra ei.
5. Castilia -- regiune din Spania care în sec. XI-XV a fost regat independent, în timpul
când s-a scris Utopia aveau loc tratative pentru încheierea unei alianţe între Castilia şi
Franţa, prin căsătoria prinţului de Castilia eu fiica lui Ludovic XII.
6. partea cea mai grea - în original: nodus - nod.
7. Franţa întreţinea ostilitatea străveche a scoţienilor faţa de Anglia care îi asuprea,
pentru a-i avea aliaţi în cazul unui război eu Anglia.

45

Se presupunem, zic, că într-un astfel de sfat, unde se pun la cale treburi atât de
însemnate, cu bărbaţi atât de străluciţi, care îşi unesc pe întrecute sfaturile războinice,
eu, un omuleţ de nimic, m-aş ridica şi i-aş sfătui să întoarcă pânzele corăbiei *1, să
lase Italia în pace şi să stea acasă la ei. încredinţaţi că regatul Franţei, de unul singur,
aproape că e prea întins ca să poată fi bine cârmuit de un singur om, necum să mai
creadă regele lui că trebuie să-şi bată capul cum să-i mai adauge şi alte ţări. Să ne
închipuim că le-aş pune în faţă hotărârile ahorienilor *2, popoare ce locuiesc în afara
insulei Utopia, care. - după ce au purtat odinioară un război ca să cucerească un regat
vecin pentru regele lor, pentru că acesta ţinea morţiş că i se cuvine prin drept de
moştenire, în temeiul unei străvechi înrudiri, - s-au încredinţat, în sfârşit, când au
văzut că n-au mai puţine necazuri cu păstrarea lui decât le pricinuise cucerirea, că
neîncetat încolţeşte sămânţa, când a unei răscoale înăuntru, când a unei năvăliri dina-
fară împotriva popoarelor cucerite, aşa că necontenit trebuiau să se bată, fie pentru
noii supuşi, fie împotriva lor; că niciodată n-aveau răgaz să pună oastea pe picior de
pace. că erau aduşi în sapă de lemn, că banii se scurgeau peste hotare, că îşi vărsau
sângele pentru slava unui neam străin, că pacea era tot atât de plină de primejdii ca şi
războiul, că viaţa de tabără stricase moravurile, ostaşii întorcându-se acasă cu năravul
jafului şi cu o îndrăzneală sporită când ar fi fost vorba de a ucide; că legile erau
nesocotite, de vreme ce regele lor. hărţuit de grija de a cârmui două ţări. nu
gospodărea cum se cuvine nici una; când au văzut, altminteri, că relele acestea nu mai
aveau sfârşit, au ţinut sfat şi, în cele din urmă. au cerut foarte cuviincios regelui lor să-
şi păstreze dintre cele două ţări pe cea care-i place mai mult, căci el
<Nota>
1. Să întoarcă pânzele corăbiei - în original: verii vela.
2. Ahorienii - cuvânt grecesc alcătuit din particula negativă ά şi χώρα (ţară): popor
dintr-o ţară inexistentă. Expresie similară cu cuvântul Utopia.

46

nu poate stăpâni peste amândouă; că ei sunt prea mulţi ca să poată fi cârmuiţi de o

jumătate de rege, de vreme ce nimeni nu-şi tocmeşte un catârgiu care ar sluji în
acelaşi timp şi la alt stăpân. Astfel, acel rege de ispravă fu silit să încredinţeze domnia
noului stat unuia dintre prietenii lui - care, de altfel, a fost alungat curând după aceea -
şi să se mulţumească numai cu vechiul său tron. Să ne mai închipuim că aş arăta
acelui rege (al Franţei) cum întâmplarea poate face ca toate aceste încercări
războinice, care frământă şi tulbură neamurile, secătuiesc vistieria şi ruinează poporul,
să se sfârşească fără nici un câştig; că mai bine şi-ar gospodări regatul moştenit, l-ar
împodobi cât poate mai mult şi l-ar face cât mai înfloritor; şi-ar iubi supuşii şi s-ar
face iubit de ei; ar trăi împreună cu ei şi ar domni cu blândeţe, ar lăsa celelalte ţări în
pace, de vreme ce tot ce i-a fost hărăzit acum e destul de mult şi răzdestul... - ia
spune-mi, dragă Moras, cum crezi că ar fi primite aceste sfaturi ale mele?
- Desigur că nu cu prea multă căldură, - răspunsei.
- Şi să mergem mai departe, - zise el. Să zicem că sfetnicii, împreună cu regele,
chibzuiesc asupra mijloacelor de născocit pentru a aduce mai mulţi bani în vistieria
ţării. Dacă unul dă sfatul să urce valoarea banilor *1, când regele are de făcut vreo
plată, şi dimpotrivă, s-o scadă, când e ceva de primit, în aşa fel încât să-şi poată plăti
multe datorii cu bani puţini şi să primească mulţi pentru puţinul ce i se datorează;
dacă altul dă sfatul să se pună la cale un aşa-zis război şi, smulgând sub acest cuvânt,
închipuit, biruri de la poporul său, poate după strângerea acestora să încheie pacea,
bineînţeles rânduind şi slujbe în biserici, ceea ce îl va înălţa în ochii prostimii ca pe un
domnitor cucernic, care cruţă sângele supuşilor săi *2.

<Nota>
1. Asemenea operaţii băneşti efectuau regii Angliei Eduard IV şi Henrie VII.
2. O astfel de demonstraţie militară a făcut regele Angliei, Henrie VII, în 1492. După
ce a pornit împotriva Franţei, s-a grăbit să încheie pacea cu ea Iară să fi început
operaţiunile militare.
</Nota>

47

Dacă unui al treilea îi dă prin gând să scoată iar la iveală niscaiva legi străvechi *1,
mâncate de molii, ieşite din obicei de atâta amar de vreme încât nu mai sunt decât o
vechitură de a căror rânduire nimeni nu-şi mai aduce aminte şi care, tocmai de aceea,
sunt călcate de toată lumea, dar pentru călcarea lor să pună acum gloabe grele, nici un
alt cules de roadă nu poate fi mai mănos, nici mai spre cinste, ca acesta unul care se
împodobeşte cu numele dreptăţii.
Dacă un al patrulea dă regelui povaţa să statornicească, sub osânda unor globiri
împovărătoare, o mulţime de oprelişti, mai ales la cele cerute de nevoile norodului *2,
dar după aceea, în schimbul unor bani grei, regele iartă de ascultarea opreliştilor pe
cei stânjeniţi de ele în înlesnirile lor, el va fi slăvit de norod şi va câştiga de două ori;
întâi, atunci când cei împinşi în lăcomia câştigului ar plăti gloabele datorate şi, în al
doilea rând, atunci când ar scoate la vânzare privilegiile de iertare; şi cu cât le-ar
vinde mai scump, cu atât domnitorul ar fi mai îndurător, ca unul ce numai cu
strângere de inimă se înduplecă să vândă dreptul de a face rău norodului, şi chiar
aceasta, numai pe bani grei.
Dacă altul sfătuieşte pe rege să rânduiască numai judecători gata oricând să judece în
folosul drepturilor coroanei; mai mult decât atât, că-i cheme la curte pentru a-i pune
să judece chiar în faţa lui pricinile care-l privesc, căci aşa nici una dintre ele nu va mai
fi atât de neîntemeiată, încât să nu se găsească unul dintre aceşti judecători, care să
descopere în acel proces locul slab pe unde se poate strecura reaua-credinţă, şi
aceasta, fie din dorinţa de a răsturna o părere, fie de dragul unei păreri neîmpărtăşite
de alţii fie ca să fie pe placul regelui. Astfel, în timp ce judecătorii, spunându-şi
părerile, fiecare în felul său, încurcă o pricină care e destul de limpede în sine şi pun
adevărul sub obroc, se dă apă la moara regelui, spre a tălmăci legea în folosul său,
ceilalţi trecând de partea lui. fie de ruşine, fie de teamă.

<Nota>
1. Aceasta s-a întâmplat de asemenea pe timpul lui Henric VII.
2. Asemenea manipulaţii se făceau în Anglia la vânzarea sării.
<Nota>

48

Astfel pe loc se pronunţă apoi hotărârea, de pe scaunul judecăţii; şi cel ce a dai câştig
de cauză regelui nu va duce niciodată lipsă de îndreptăţiri în hotărârea lui. El va fi
liniştit iară îndoială, dacă are dreptatea de partea sa. ori măcar litera legii, sau înţelesul
întortocheat al legii, sau ceva care în ochii unui judecător conştiincios e mai presus
decât toate legile: privilegiul regal *1, care jiu se pune în cumpănă.
Dacă toţi dregătorii sfatului recunosc judecata lui Crassus *2 care spunea că un rege
ce trebuie să întreţină o armată n-are niciodată prea mulţi bani; că regele nu poate face
vreo strâmbătate, chiar dacă ar vrea; că ai lui sunt toţi şi toate, chiar şi oamenii; că
aceştia stăpânesc doar atât cât le îngăduie el. şi e un mare bine pentru rege că acest
"atât" să fie cât mai puţin, pentru că ocrotirea stă în aceea ca norodul, din pricina
belşugului şi a libertăţii, să nu smintească cele rânduite, de vreme ce oamenii bogaţi şi
liberi nu rabdă uşor o tiranie aspră şi nedreaptă, pe când lipsa şi sărăcia tocesc
sufletele le fac răbdătoare şi le răpesc puterea de care au nevoie pentru a se răzvrăti *3
şi a scutura jugul.
Dacă eu. acolo, m-aş ridica iar şi m-aş împotrivi, spunându-le:
- Sfaturile voastre sunt necinstite pentru orice rege, şi-i sunt şi dăunătoare, căci nu
numai cinstea, dar şi siguranţa lui stau mai vârtos în bogăţia poporului decât într-a lui.

<Nota>
1. Este vorba de cunoscuta teză engleză "Regele nu greşeşte" (King does no wrong).
2. Crassus — roman bogat, membru al primului triumvirat împreună cu Caesar şi
Pompei (anul 60 î.Hr.). Morus se refera aici la textul scriitorului roman din sec. I
Plinius cel Bătrân (Istoria naturală. XXXIII 10): „Mareus Crassus considera bogat
numai pe cel care cu venitul său anual putea să întreţină o legiune" (unitate militară
alcătuită din 3000 de oameni).
3. A se răzvrăti - în original: rebellandi. ceea ce înseamnă "ad litteram : a porni din
nou război, a se răscula din nou.
49

Oamenii îşi aleg un rege spre binele lor nu al regelui, şi anume pentru ca, prin truda şi
râvna lui, poporul să poată trăi cu înlesnire şi la adăpost de orice atingeri; din care
pricină e mai mare interesul regelui ca poporul, nu el însuşi, să fie fericit; întocmai ca
păstorul care. cât timp e baci, are datoria să-şi ducă oile la păscut nu să se ducă pe sine
*1. Căci în ce priveşte părerea celor care fac din sărăcia poporului o strajă pentru tron,
viaţa însăşi ne învaţă că aceştia greşesc, într-adevăr. unde găseşti mai multe încăierări,
decât printre cerşetori? Cine râvneşte mai fierbinte o schimbare a lucrurilor decât cel
prea puţin mulţumit de starea de faţă a vieţii lui şi cine, în sfârşit, se arată mai
îndrăzneţ în răsturnarea tuturor lucrurilor, cu nădejdea vreunui câştig, de oriunde ar
veni. decât acela care nu mai are nimic de pierdut? Dacă un rege ajunge atât de
dispreţuit sau de urât de supuşii săi. încât nu-i mai poate ţine pe drumul cel bun decât
prin împilare, prin jaf şi scoatere la mezat, făcând din ei nişte cerşetori, pentru un
astfel de rege ar fi mai bine să lase domnia, decât s-o ţină prin asemenea mijloace; ele
îl pot face să-şi păstreze numele de stăpânitor, dar să piardă cu siguranţă slava
stăpânitorului; căci vrednicia unui rege nu stă în a domni peste cerşetori, ci mai
degrabă peste oameni avuţi şi fericiţi. De acest adevăr era pătruns Fabricius *2 - un
suflet atât de mare şi de nobil -. când a răspuns că-i place mai mult să poruncească
unor oameni bogaţi, decât să fie el însuşi bogat. Căci, într-adevăr. ca unul singur să se
răsfeţe în plăceri şi desfătări, înconjurat de cei care, jur împrejur suferă şi gem.
înseamnă să fii nu cârmuitorul unui stat, ci paznicul unei temniţe, în sfârşit după cum
cel mai nepriceput doctor e cel care nu ştie să vindece o boală decât înlocuind-o cu
alta. tot aşa, cel ce nu poate îndrepta traiul cetăţenilor decât răpindu-le toate înlesnirile
recunoaşte prin aceasta că nu ştie să domnească peste oameni liberi, ca unul care nu se
gândeşte să se lepede de trândăvie sau de trufie; căci. aproape numai din pricina
acestor vicii, poporul ajunge să-şi dispreţuiască regele sau să-l urască.

<Nota>
1. Platou (Republica, I, 343b): „Crezi că pe ciobani sau pe văcari îi preocupă binele
oilor sau al boilor; ei le hrănesc şi le îngrijesc având în vedere altceva decât binele
stăpânilor şi al lor propriu". (Comp. de asemenea I. 345 c).
2. Fabrictiix (sec. II î. Hr.) - consul şi comandant de oşti roman. Maxima citată de
Morus există la scriitorul roman din sec. 1 Valerius Maximus (IV. 5), la care ea este
atribuită unui alt comandant de oşti - Manius Curius Dentatus: "El preferă să comande
pe bogătaşi, decât să devină singur bogătaş".
</Nota>

50

Să trăiască din ce-i al lui fără să vatăme pe unul, să-şi cumpănească veniturile şi
cheltuielile, să pună frâu faptelor rele şi mai degrabă să le preîntâmpine prin
aşezăminte înţelepte decât să le lase să sporească, pentru ca apoi să le pedepsească. Să
nu dea din nou putere, fără rost, unor legi străvechi, mai ales celor de mult uitate, pe
care nimeni nu le doreşte, să nu pună, pentru o vină anumită, o amendă atât de grea,
încât judele să fie silit s-o socotească nedreaptă şi vicleană dacă ar cere-o un cetăţean
oarecare.
Să zicem că le-aş înfăţişa apoi acestora, în sfatul lor. o lege după care se cârmuiesc
macarienii *1, popor aşezat nu prea departe de Utopia, în ziua încoronării, regele lor
se leagă, printr-un jurământ însoţit de numeroase jertfe, să nu aibă niciodată în vis-
tierie mai mult de o mie de livre de aur sau de argint până la împlinirea valorii aurului
*2. Se spune că această lege a fost statornicită de un rege foarte bun, care ţinea mai
mult la binele ţării, decât să-şi sporească bogăţiile, voind parcă să ridice o stavilă în
calea îngrămădirii unor averi atât de mari încât ar fi putut să-i aducă lui însuşi
neajunsuri, prin sărăcirea norodului. El socotea că suma de mai sus e îndestulătoare,
fie pentru a face faţă unei răzmeriţe, fie pentru a înfrunta o năvală a vreunor duşmani
dinafară; pe de altă parte, destul de mică pentru a nu-i trezi pofta de a pune cu silnicie
mâna pe bunurile altuia: şi acesta a fost cel mai puternic cuvânt pentru făurirea unei
asemenea legi. în al doilea rând, el ţintea să aibă oricând banii de care ar fi nevoie
pentru schimb şi pentru vânzarea zilnică a cetăţenilor, socotind că regele, silit să
cheltuiască tot ce ar trece prin vistierie peste măsura legiuită, nu va fi ispitit să
săvârşească nedreptăţi.

<Notă>
1. Macarienii - de la grecescul fericit.
2. Comentatorii englezi menţionează că murind, Henric VII a lăsat o moştenire de
1800000 lire sterline.
</Notă>

51

Un astfel de rege va fi spaima răilor şi va fi iubit de cei buni. Ei bine, dacă aş da ghes
cu astfel de sfaturi în faţa unor oameni care au îmbrăţişat atât de vajnic păreri
potrivnice, n-ar fi tot una cu a spune o poveste unor surzi?
- Ba surzi ca pământul, - zisei eu - şi, zău. nici nu mă mir. Căci. după mine, să-ti spun
drept, n-are nici un rost să te înghesui cu astfel de vorbe şi să dai sfaturi unor oameni
care, ştii bine, nu le vor primi niciodată. Ce folos poate s-aducă una ca asta sau cum
pot intra în capul lor cugetări aşa de neobişnuite, de vreme ce în mintea lor s-au
cuibărit dinainte şi au pus adânc stăpânire păreri cu totul deosebite? într-o convorbire
familiară, între prieteni, această filozofie scoasă din cărţi *1 nu-i lipsită de farmec, dar
în sfaturile regilor, unde se pun la cale, cu multă străşnicie, treburi de cea mai mare
însemnătate, ea n-are ce căuta.
- Vezi, - zise el -, tocmai ce-ti spuneam: nu-i loc pentru filozofie la curtea regilor.
- Ba este, - zisei eu -, dar nu pentru această filozofie din cârti, care-şi închipuie că
orice se potriveşte oriunde. Mai e şi o altă filozofie, mai potrivită treburilor statului,
care ştie unde să-şi desfăşoare jocul şi joacă pe măsura lui, iar în piesa care se înfă-
ţişează, ştie să-şi joace partea frumos şi îngrijit. De această filozofie trebuie sate
slujeşti. Acum, să zicem că se joacă o comedie de Plaut *2 şi, tocmai când sclavii
flecăresc şi spun glume *3, tu ai da buzna pe scenă, îmbrăcat în straie de filosof, şi ai
începe să spui cu glas tare, de-a fir-a-păr, acea parte din tragedia Octavia *4 în care
Seneca stă de vorbă cu Neron; oare n-ar fi fost mai bine să fu un figurant mut decât -
spunând lucruri străine de piesa lui Plaut - să faci din ea o tragicomedie?

<Notă>
1. Scolastica - filozofia medievală ce se distingea printr-un caracter abstract şi printr-
un formalism extrem şi era o "slugă a teologiei". Ca umanist, Morus nu putea să nu
aibă o atitudine negativă faţă de ea. în contextul de aici se subliniază că ea nu era
folositoare vieţii.
2. Plautus, Titus Maccius (Plaut) (circa 254-184 î. Hr.). - scriitor roman, autor al unor
celebre comedii.
3. Sclavii jucau un rol însemnat în comedia antică.
4. Octavia - tragedie atribuită scriitorului şi filozofului roman Seneca, dar care nu-i
aparţine. Octavia era numele soţiei împăratului roman Neron, care a repudiat-o. Poate
că aici se are în vedere următorul dialog din actul U ui tragediei: "Neron. Pentru un
leneş e caracteristic să nu ştie ce are voie să facă. - Seneca. Este lăudabil să faci ceea
ce se cuvine, iar nu ceea ce ai voie. - Neron. Mulţimea îl cafea în picioare pe cel căzut
- Seneca. Ea îl va strivi şi pe cel pe care-l urăşte''.
</Notă>

52

Dacă vei amesteca astfel de lucruri deosebite, vei strica şi vei tulbura spectacolul de
faţă. chiar dacă cele ce vei spune tu ar fi de o mie de ori mai bune. Oricare ar fi piesa
care se joacă, joac-o atât cât poţi mai bine şi n-o zăpăci toată numai pentru că tocmai
atunci ti-ai adus aminte de alta, care ar fi mai aleasă. Aşa se petrec lucrurile şi când e
vorba de un stat, şi când e vorba de sfaturile principilor. Dacă nu poţi smulge din
rădăcină părerile greşite şi nu poţi găsi. după judecata cugetului tău, un leac pentru
viciile înrădăcinate de obiceiul pământului, asta nu înseamnă că trebuie să laşi în
părăsire treburile ţării; cârmaciul nu-şi părăseşte corabia pe vreme de furtună doar
pentru că nu poate stăpâni vântul.
Dar nici nu te apuca să bagi în mintea oamenilor gânduri noi şi neobişnuite, despre
care ştii că nu vor avea nici o greutate pentru oameni cu păreri în totul deosebite de
ale tale; încearcă însă o cale ocolită, silindu-te, după puteri să le înfăţişezi lucrurile cu
pricepere, astfel încât ceea ce sforţările tale nu vor putea schimba în bine să devină cel
puţin un rău cât mai mic. Căci nu pot fi toate bune, dacă nu sunt şi toţi oamenii buni.
Şi cât amar de vreme se va scurge până atunci, nu-mi trece prin minte să aştept.
- De-aş face aşa, răspunse Rafael, n-aş ajunge la alt sfârşit decât că, încercând să
vindec nebunia altora, m-aş molipsi şi eu de sminteala lor. Căci, dacă vreau să spun
adevărul, trebuie să vorbesc cum îţi arătai; dar a spune minciuni, nu ştiu dacă e un
lucru vrednic de un filozof; oricum, nu-mi stă în fire. Deşi cuvântarea mea ar fi poate
neplăcută şi supărătoare pentru ei, nu văd totuşi de ce ar trebui să li se pară aşa de
ciudată şi chiar neghioabă. Dacă le-aş înşira rânduielile plăsmuite de Platon în

53

Republica sa *1, ori ceea ce au înfăptuit utopienii în a lor, acestea, deşi sunt mai bune
(şi cu siguranţă că sunt), ar putea să li se pară străine de ceea ce-i priveşte pe ei. ca
unii ce se bucură aici de un drept de proprietate particulară, pe când la Platou şi la
utopieni toate bunurile sunt stăpânite de toţi împreună. Cât priveşte cuvântarea mea,
afară numai că ea deschide ochii oamenilor şi le arată primejdia - aşa că poate fi
neplăcută doar acelora care. urmând alte căi. vor să se arunce cu capul în prăpastie -
ce cusur are această cuvântare, ca să nu poată şi să nu trebuiască să fie rostită oriunde,
cu glas tare? Dacă trebuie să trecem sub tăcere, ca noutăţi prosteşti, toate adevărurile
pe care păcătoşenia omenească le-a făcut să ne pară străine de îndeletnicirile noastre,
atunci ar trebui să ţinem sub obroc, chiar faţă de creştini, mai toată învăţătura creştină,
deşi Hristos într-atât i-a oprit s-o tăinuiască, încât le-a poruncit să propovăduiască cu
glas tare de pe acoperişuri ceea ce el le-a şoptit la ureche *2.
Or, cea mai mare parte din aceste învăţături sunt cu mult mai depărtate de obiceiurile
lumii de azi, decât părerile pe care le-am înfăţişat în cuvântarea mea. Numai că
predicatorii de azi, oameni vicleni, urmând sfatul dat de tine, când au văzut că oame-
nii nu-şi pot potrivi, decât cu greu. apucăturile lor cu învăţătura lui Hristos, au
încovoiat evanghelia ca pe un drug de plumb *3, spre a o da după obiceiurile
oamenilor, aşa încât să se potrivească într-un fel oarecare. De aici nu văd însă ce folos
au tras decât că acum oamenii păcătuiesc mai în siguranţă: de bună seamă că şi eu aş
trage acelaşi folos în sfaturile principilor.

<Notă>
1. Morus a studiat bine Republica lui Platon şi, după cum am mai arătat în mai multe
rânduri, se referă adesea Ia această lucrare în Utopia.
2. Luca, XII, 3.
3. Pasaj neclar. Probabil ca drugul sau rigla de plumb este o sculă de dulgher, de felul
nivelei pentru stabilirea direcţiei corespunzătoare la construcţii. Făcută din plumb,
datorită elasticităţii sale, ea se folosea la construirea bolţilor curbe, "lesbiene".
Comentatorii englezi indica un text din Etica lui Aristotel (V, 10, 7): "în privinţa
nedefinitului se poate da numai o regulă nedefinită, tot aşa cum arhitectura lesbiană
avea nevoie de un şablon de plumb: după cum şablonul se schimbă potrivit formei
pietrei şi nu rămâne acelaşi, si hotărârea transformată în lege prin vot se aplică la
circumstanţele cauzei".
</Notă>

54

Căci dacă le pun în faţă păreri deosebite de ale lor e ca şi cum nu le-aş fi rostit, iar
dacă sunt la fel cu ale lor. înseamnă, - cum spune Micio *1 într-o piesă a lui Terenţiu -
să mă fac unealta şi purtătorul nebuniei lor. Căci nu prea văd ce rost are calea ocolită
pe care socoteşti că trebuie să mergem când nu putem să atingem desăvârşirea, pentru
ca, în felul acesta, făcând lucrurile cu îndemânare, să scădem - atât cât e îngăduit, dar
cât mai mult - puterea răului, într-o astfel de împrejurare nu mai e loc pentru
prefăcătorie, nici nu-ti este îngăduit să închizi ochii: nu ţi-a rămas decât să încu-
viinţezi pe faţă cele mai rele sfaturi şi să îmbrăţişezi cele mai primejdioase hotărâri.
Dar e faptă de spion, şi aproape de trădător, chiar fapta celui care nu face decât să
încuviinţeze din răutate nişte hotărâri necinstite.
De aceea nici nu e chip să fiu de folos ţării, căzut ca din cer peste aceşti colegi ai mei
de sfat, clare sunt mai degrabă în stare să strice până şi pe omul cel mai de treabă,
decât să se îndrepte ei; nu-ţi rămâne decât sau să te sminteşti şi tu, sau, neatins şi ne-
prihănit, să slujeşti drept acoperământ pentru ticăloşia şi nebunia lor - iată cât de
departe suntem de speranţa de a schimba cât de cât răul în bine, pe acea cale ocolită.
De aceea Platon, făcând o frumoasă asemănare *2, arată de ce înţelepţii, cu drept
cuvânt trebuie să se tină departe de treburile obşteşti: când oamenii cuminţi văd uliţele
pline de norod, în vreme ce plouă cu găleata, ei strigă mulţimii să plece acasă şi să se
pună la adăpost. Dacă însă nu pot să-i înduplece, cei cuminţi ştiu că. ieşind şi ei pe
uliţă, nu vor face nici o altă ispravă, decât să fie muiaţi de ploaie împreună cu ceilalţi
şi. de aceea, rămân în casă mulţumiţi că stau ei la adăpost, de vreme ce nu pot vindeca
pe alţii de nebunia lor.

<Notă>
1. Micio - personaj din comedia Fraţii (1, 1, 65), a scriitorului roman Terenfiu (l90-
159 î. Hr).
2. Platon, Republica III, 496d: înţeleptul "îşi păstrează calmu) şi îşi face treaba
asemenea omului care se adăposteşte sub un zid ca să se ferească de grindină şi de
vântul năvalnic: acesta, văzând cum se fac încălcări ale legilor, este bucuros dacă el
însuşi nu este întinat de minciună şi de nelegiuire şi, petrecându-şi astfel viaţa de aici,
îşi aşteaptă sfârşitul plin de speranţă, vesel şi blând".
<Notă>

55

Oricum, scumpe Morus ca să-ţi spun adevărul adevărat, aşa cum mă-ndeamnă cugetul
meu, acolo unde domneşte dreptul de proprietate şi unde totul se măsoară cu bani.
statul nu va fi niciodată cârmuit nici pe calea dreptăţii şi nici pe aceea a îndestulării,
afară numai dacă tu crezi că domneşte dreptatea acolo unde lucrurile cele mai de
seamă încap pe mâna celor mai ticăloşi, sau că traiul e fericit acolo unde toate
bunurile sunt împărţite între câţiva oameni, foarte putini la număr, ei înşişi nefiind
prea înlesniţi în toate privinţele, pe când ceilalţi trăiesc de-a dreptul în cea mai cruntă
mizerie.
De aceea, când îmi revin în minte aşezămintele atât de cuminţi şi vrednice de cinste
ale utopienilor, a căror ţară e atât de bine cârmuită, cu aşa de puţine legi. încât virtutea
îşi găseşte răsplată şi totuşi împărţirea egală a bunurilor îi face pe toţi să aibă de toate
din belşug; când asemuiesc obiceiurile lor cu acelea ale altor neamuri, care mereu
rânduiesc câte ceva, fără ca vreuna din toate nevoile acestea să fie rânduită vreodată
cum se cuvine, neamuri la care lucrul dobândit de fiecare se numeşte bunul său privat,
deşi legile lor, atât de numeroase în fiecare zi, nu ajung nici ca omul să capete şi să
păstreze, nici ca el să deosebească de lucrul străin ceea ce fiecare, rând pe rând,
numeşte bunul să privat - şi aceasta se vede limpede după numărul nesfârşit de pricini
care se nasc atât de uşor, încât nu mai au sorţi să se mai isprăvească vreodată; când
mă gândesc, zic, la toate acestea, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate lui Platon şi
înţeleg de ce nu socotea vrednic de el să întocmească o legiuire ideală *1 pentru cei
care respingeau legea prin care să se împartă toate bunurile la toţi deopotrivă.

<Notă>
1. în biografia lui Platon (III. 17) alcătuită de Diogenes Laertios. scriitor grec din sec.
III d. Hr. se spune că două popoare greceşti, unindu-se au întemeiat un stat destul de
mare şi l-au rugat pe filozof să-i dea organizarea cuvenită. Dar Platon nu s-a dus la ei
când a aflat că nu sunt de acord cu egalitatea în drepturi a populaţiei libere.
</Notă>

56

Omul acesta aşa de înţelept a prevăzut cu uşurinţă singura cale de mântuire a unui
stat: împărţirea egală a averilor; ceea ce nu cred că se poate înfăptui acolo unde
bunurile aparţin în propriu fiecăruia. Căci fiecare caută, pe tot felul de temeiuri, să
pună mâna pe cât mai multă avuţie, oricât de mare ar fi belşugul lucrurilor, şi astfel
totul se împarte între câţiva, puţini la număr, lăsându-le celorlalţi doar sărăcia şi
lipsurile. Şi parcă e un făcut, ca primii să fie mai vrednici de soarta celorlalţi, ei fiind
cei hrăpăreţi, necinstiţi şi nefolositori, pe când ultimii sunt oameni cumpătaţi şi curaţi
care, prin truda lor zilnică, sunt de mai mult folos statului decât lor înşile.
De aceea, sunt adânc încredinţat că singura cale pentru a împărţi avuturile la toţi
deopotrivă, şi după dreptate, şi pentru a aduce fericire neamului omenesc, este
înlăturarea cu totul a proprietăţii de unul singur. Atâta timp cât dăinuie acest soi de
proprietate, partea obştii cu mult cea mai numeroasă şi cu mult cea mai bună va avea
de purtat povara chinuitoare şi de neînlăturat a sărăciei, cu tot alaiul ei de griji;
uşurarea ei într-o mică măsură n-aş spune că nu-i cu putinţă, dar desfiinţarea ei cu
totul susţin că nu poate avea loc.
Aşadar, s-ar putea statornici că o persoană nu poate stăpâni mai mult de o anumită
întindere de pământ, precum şi câtimea legiuită a averii; s-ar putea prevedea prin legi
ca atât puterea regelui, cât şi îndrăzneala poporului să nu fie nemăsurate şi, mai
departe, ca dregătoriile să nu fie căpătate prin candidaturi meşteşugite, nici să nu fie
vândute pe bani sau să silească la anumite cheltuieli, căci, altminteri, se dă prilej
dregătorilor să-şi scoată prin înşelăciuni şi jafuri banii băgaţi în astfel de cheltuieli şi
se naşte nevoia ca, în asemenea dregătorii, pe care s-ar cuveni să le poarte mai
degrabă cei destoinici, să fie puşi cei avuţi. Prin atare legi, zic, s-ar putea uşura şi
micşora relele de mai sus, tot aşa cum încerci să întăreşti, prin tot felul de leacuri, un
om a cărui stare e deznădăjduită; cât priveşte însănătoşirea deplină şi revenirea la o
bună stare, nu rămâne nici cea mai mică nădejde cât timp bunurile sunt ale fiecăruia,
în proprietate.

57

Căci, în vreme ce te osteneşti să vindeci o parte, rana celorlalte părţi se înrăutăţeşte;

astfel că. rând pe rând, vindecarea unei părţi aduce îmbolnăvirea celeilalte, de vreme
ce nu poţi să adaugi cuiva ceva. fără să-l smulgi de la altul.
- Ba, - răspunsei atunci - eu cred tocmai dimpotrivă, că niciodată nu s-ar putea trăi
omeneşte într-o ţară în care toate bunurile ar fi stăpânite de toţi la un loc. într-adevăr,
cum ar putea fi belşug într-o ţară în care fiecare ar fugi de muncă, de vreme ce gândul
la câştig pentru sine nu-i mai dă ghes, iar încrederea în dibăcia şi în râvna altuia îl face
trândav? Dar când, pe de o parte, oamenii vor fi îmboldiţi de sărăcie şi, pe de alta,
când nici o lege nu va ocroti bunurile dobândite de fiecare, nu va fi frămânat statul
acela, fără altă alegere, de necurmate răzmeriţe şi omoruri? în ce mă priveşte, de
îndată ce s-ar desfiinţa mai cu seamă autoritatea dregătoriilor şi respectul ce li se
datorează, nici nu-mi pot închipui ce rost ar mai avea ele, printre nişte oameni care nu
s-ar deosebi cu nimic unul de altul.
- Nu mă mir - zise Rafael - că ai o astfel de părere, de vreme ce tu, sau nu izbuteşti să-
ti faci nici o idee despre un astfel de stat sau îţi faci una greşită. Dar dacă ai fi fost cu
mine în Utopia şi ai fi văzut cu ochii tăi datinile şi aşezămintele utopienilor, cum am
făcut eu, care am trăit acolo mai bine de cinci ani, - şi n-aş mai fi plecat niciodată, de
n-aş fi vrut să vin să dezvălui existenţa acestei lumi noi, - atunci ai recunoaşte că
nicăieri n-ai putea să vezi un popor mai bine cârmuit.
- Şi totuşi, - zise atunci Petrus Aegidius, - desigur că e greu să mă faci să cred că în
lumea aceea nouă se poate găsi un popor cu rânduieli mai bune decât în lumea care ne
e cunoscută, unde avem oameni a căror minte nu e mai prejos decât a lor, unde cred
că se află state mai vechi decât acolo şi în care o îndelungată experienţă a putut da la
iveală multe înlesniri pentru viaţa obştească; ca să nu mai pomenesc de născocirile
datorite întâmplării şi pe care nici o minte, cât de isteaţă, nu şi le-ar fi putut închipui.

58

- Cât despre vechimea statelor - zise Rafael - ai fi putut să te rosteşti mai potrivit cu
adevărul dacă ai fi citit cronicile lor. căci. dacă ar fi să le dăm crezare, la ei erau oraşe
mai înainte ca la noi să fi fost măcar oameni. Iar despre născocirile făcute de mintea
omului sau datorite întâmplării, ele au putut să se afle foarte bine şi aici. şi acolo. De
altminteri, recunosc fără ocol că. deşi în ce priveşte mintea, noi suntem mai înaintaţi
decât acele neamuri, totuşi ele ne lasă cu mult în urmă când e vorba de râvnă, putere
de muncă şi îndemânare la meserii, într-adevăr, după cum spun cronicile lor. înainte
de a trage noi cu corăbiile la ţărmul lor, ei nu auziseră nimic despre lumea noastră, pe
care o numesc antipod. Atâta doar se ştia, că în urmă cu vreo mie şi două sute de ani,
o corabie sfărâmată de furtună fusese aruncată de valuri în apropierea insulei Utopia.
Valurile zvârliseră la ţărm pe egiptenii şi pe romanii de pe corabie, care .apoi n-au
mai plecat de pe insulă. Numai să vezi ce bine le-a prins întâmplarea utopienilor,
mulţumită hărniciei şi îndemânării lor! N-a rămas nici o ştiinţă cultivată în imperiul
roman şi potrivită pentru o întrebuinţare oarecare pe care utopienii să n-o fi învăţat de
la oaspeţii binevoitori sau pe care să n-o fi scos la iveală, cu ajutorul principiilor de
cercetare aflate de la aceştia: la o atât de mare înflorire au ajuns utopienii. doar pentru
că, o singură dată, câţiva oameni de aici au nimerit în mijlocul lor!
Se prea poate ca şi înainte de acel naufragiu o întâmplare asemănătoare să fi mânat şi
pe alţii pe coastele Utopiei, dar amintirea acestui fapt s-a şters tot aşa de adânc
precum poate că şi şederea mea acolo are să fie uitată în veacurile viitoare. Şi dacă ei
şi-au însuşit de îndată, după o singură întâlnire, tot ceea ce noi am născocit mai bun,
eu cred. în schimb, că o să treacă multă vreme până ne-om învrednici şi noi să ne
însuşim aşezămintele lor, care sunt mult mai bune decât ale noastre. Şi tocmai înclina-
rea lor de a împrumuta ce e mai bun de la alţii e pricina de căpetenie că ţara lor e mai
bine cârmuită şi mai înfloritoare, deşi nu suntem mai prejos ca ei nici prin iscusinţă,
nici prin avuţie.

59

- Dacă-i aşa, iubite Rafael, - zisei eu - te rog din toată inima să ne descrii cât mai pe
larg această insulă. Dar să nu ţii să fii scurt, ci să ne înşiri cu rânduială tot ce ai văzut:
ogoarele, râurile, oraşele, oamenii, datinile, aşezămintele. legile, într-un cuvânt, tot
ceea ce socoti că trebuie să cunoaştem şi, crede-mă, dorinţa noastră cuprinde tot ceea
ce nu ştim.
- Nimic n-aş putea face cu mai multă voie bună. - răspunse Rafael -, căci aceste
lucruri sunt toate mereu vii în amintirea mea; dar povestirea lor va cere mult răgaz.
- Dacă-i aşa, - zisei eu -. să mergem mai întâi la masă şi apoi vom face cu vremea
noastră cum ne va fi voia.
- Fie, - zise Rafael.
Intrarăm deci în casă şi prânzirăm. După aceasta, ne întoarserăm la locul unde
şezusem şi, după ce poruncirăm slugilor să aibă grijă să nu ne tulbure nimeni, eu şi
Petrus Aegidius îl poftirăm pe Rafael să-şi ţină făgăduiala. El, faţă cu nerăbdarea şi
dorinţa noastră de a-l asculta, se aşeză pe locul ce-şi alesese, păstrând puţină tăcere şi
rămânând îngândurat, şi apoi îşi începu povestirea în acest fel: