Tragicul

Tragedia

Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf – definește tragedia greacă în prefața la Heracles al lui Euripide

”un fragment, complet în sine, al legendei eroice, tratat poetic în genul sublim, destinat a fi
reprezentat, ca parte integrantă a cultului public, în sanctuarul lui Dionysos, de către un cor de
cetățeni atenieni și de către doi sau trei actori.”

Aristotel, Poetica - ”tragedia este imitația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai
împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de
oameni în acțiune, ci nu povestită, și care, stârnind mila și frica, săvârșește curățirea acestor patimi.”

Guy Rachet – ”esența tragicului constă în lupta inutilă dusă de om, ființa slabă și vremelnică,
împotriva Destinului […] care îl domină, îl strivește.”

Liberul arbitru este unul dintre elementele centrale ale tragediei – libertatea de a alege și acționa a
eroului îl duce spre nenorocire - personajul care acționează este și cel care suferă consecințele
propriei acțiuni – suferința fizică și morală sunt esențiale în crearea emoției tragice

Punctul central al desfășurării tragice îl constituie greșeala gravă/confuzia – hamartia – iar ceea ce
este interpretat ca o pedeapsă a greșelii este doar o consecință a ei.

Greșeala tragică este adesea conectată noțiunii de hybris – lipsa de măsură, excesul, dorința
oamenilor de a fi asemeni zeilor

Importanța concepțiilor sociale primitive – crima trebuie răzbunată de cea mai apropiată rudă a
victimei și poate viza pe oricare dintre membrii familiei vinovatului.
Sentimentul tragicului în orfism și în Misterele eleusine

Mitul lui Orfeu – pătimirea – caracteristică esențială a mitologiei orfice – Zagreus (asimilat ulterior cu
Dionysos) – fiul lui Zeus și al Persefonei, devorat de Titani – sacrificiul dionisiac - diasparagmos –
mitul pătimirii lui Dionysos a existat în epoca nașterii tragediei

Misterele de la Eleusis

Asocierea lui Dionysos cu misterele eleusine confirmă influența cultului dionisiac în epoca nașterii
tragediei – tiranul atenian Pisistrate, inițiatorul reprezentării tragediilor, a manifestat un interes
intens atât față de Misterele eleusine cât și față de cultul dionisiac

Misterele presupuneau o inițiere în decursul căreia se reprezenta o dramă sacră, iar înființarea lor a
fost atribuită lui Eumolp și lui Orfeu

Orfismul și Misterele eleusine - două etici distincte (W.K. Guthrie) – orfismul – existență ascetică,
inițierea în mistere aducea siguranța în nemurirea sufletului

Tragicul homeric

Até – nebunia, rătăcirea – discursul lui Agamemnon în fața aheilor, Iliada, C.XIX

”Nu eu sunt de vină, ci numai

Zeus, Ursita și Furia , iasmă hoinară prin umbră,

Care-n sobor mă făcură din minte să-mi ies ca nebunii

Și să răpesc lui Ahile răsplata ce obștea-i dăduse.

Ce puteam eu împotrivă? O zână le pune la cale

Toate, fiica mai mare a lui Zeus, orbirea dușmană

care smintește pe toți. Ea moale-n picioare, nu calcă

Jos pe pământ, ci în creștetul nostru tot umblă și-adese

Tulbură creierul nostru, ba pune pe unii și gheara.

Ea bunăoară de mult ăl scoase din minți și pe Zeus

 Care-ntre oameni și zei se crede că-i cel mai cuminte.”

În debutul Odiseei (C.I), Zeus vorbește despre libertatea oamenilor în raport cu propria soartă –
alegerea lui Egist de a se căsători cu Clitemnestra, deși fusese avertizat de Hermes asupra
nenorocirilor ce vor urma

Alegerea lui Ahile între șansa de a lupta la Troia, având parte de o moarte glorioasă și existența
anonimă, liniștită, îndelungată

Nașterea tragediei

Cea mai veche teorie referitoare la originile tragediei îi aparține lui Aristotel – Poetica – rezultatul
însemnărilor pentru cursul ținut la Atena între 334-323 î.Ch. – ”Ivită dar din capul locului pe calea
improvizărilor, […] mulțumită îndrumătorilor corului de ditirambi […], tragedia s-a desăvârșit puțin
câte puțin, pe măsura dezvoltării fiecărui nou element dezvăluit în ea, până când, după multe
prefaceri, găsindu-și firea adevărată, a încetat să se mai transforme.”

Concepție dominantă în întreaga Antichitate, alături de ipoteza lui Evanthius, în De tragoedia et

comoedia – ”tragedia a fost la început un simplu poem cântat de Cor, acompaniat de un flautist în
jurul altarelor de sacrificiu încă fumegânde, mergând dintr-o parte în alta, câteodată oprindu-se,
apoi revenind iarăși în cerc.” (Guy Rachet)

Acest cor era, după Aristotel, un cor de satiri, incluși în cultul lui Dionysos

Satirii erau numiți tragos (țapi) datorită înfățișării animalice

Tragôidia – cântecul țapului, al satirului

cântec în cinstea unui țap

cântec pentru un premiu constând într-un țap (inscripție pe o marmură din Paros - țapul e
recompensa pentru cel mai bun dramaturg)

3 sărbători în onoarea lui Dionysos

Leneenele – sfârșitul lui ianuarie – inactivitatea permite sărbătorirea zeului

Dionisiile rurale – în orașe din Attica – Eleusis

Dionisiile urbane – Marile Dionisii – sfârșitul lunii martie- sărbătoare panelenică, desfășurată timp de
mai multe zile
Zeu al vegetației și naturii sălbatice, al copacilor și, ulterior, al viței de vie și vinului, zeu vânător și
chtonian

Întrupări în animale – păun , pantera, taur, capra – îi sunt sacrificate sau sfâșiate și devorate crude –
teofagia – asimilarea totală cu zeul – purtarea pieilor animalelor sacrificate

Enciclopedia Suda – ”Nimic pentru Dionysos” (Ouden pros ton Dionyson)

- autorii care inițial au scris tragedii au evoluat spre subiecte ce nu mai aveau legătură cu zeul

Friedrich Nietzsche – Nașterea tragediei din spiritul muzicii

Reafirmă tradiția ce susține ipoteza nașterii tragediei din corul tragic, legat direct de cultul dionisiac

Tragedia este rezultatul contopirii a două impulsuri artistice – spiritul apolinic și instinctul dionisiac –
beția dionisiacă este esențializată în muzică

Subliniază fundamentul religios al reprezentării tragediei – iraționalul, sacrul, violența, purificarea –

elemente dominante în semantica tragediei

Amplifică viziunea prin care tragedia este manifestarea autentică, pură, a spiritului grec

Gilbert Norwood, Greek Tragedy

toate tipurile de poezie dramatică în Grecia antică – tragică, satirică, comică – își au originea în
venerarea lui Dionysos

Ditirambii alcătuiau imnuri performate de un cor, ai cărui membrii erau costumați/mascați în satiri și
care prezentau prin mimică și dans istorii despre viața zeului pe pământ

Sec.VII î. Ch., Arion a organizat ditirambul într-o formulă narativă, realizând o formă primitivă a
tragediei – elemente mimetice preluate din dansurile satirilor și din întâmplări legate de existența
eroilor

A introdus versuri recitate în cadrul discursului liric - presupuneau un dialog între cor și corifeu –
hypocritos (actorul) este cel care răspunde – membrii corului îi cereau corifeului să explice detalii
legate de ritual sau de cursul narațiunii

Inițial, versurile cântate de corul celor 50 de satiri aveau o importanță mai mare decât replicile
cor/corifeu
În forma rudimentară a tragediei, subiectul era în mod necesar legat de viața și faptele lui Dionysos

Autonomizarea tragediei a avut loc datorită unor schimbări majore – introducerea personificării în
momentele dialogale, asumarea subiectului de către poet

În timpul lui Pisistrate (536-533 î.Ch.), Thespis prezintă pentru prima oară o tragedie la sărbătoarea
Dionisiilor – Eschil introduce un al doilea personaj – apariția acțiunii în drama statică inițială

James Frazer, The Golden Bough – mentalitatea religioasă și socială a avut un rol determinat în
modelarea și dezvoltarea instituțiilor sociale și a credințelor – planul religios și cel social sunt
profund conectate în societățile primitive

Albert Dietrich (1908) – conectează originile tragediei de cultul morților și al divinităților chtoniene –
satirii dionisiaci apar, în reprezentări pe vase, în jurul unei divinități venind din adâncul pământului –
gesturile lor sunt redate de personaje mascate în timpul spectacolelor dramatice desfășurate în
cadrul Misterelor eleusine

Între elementele centrale ale ritualului: hierogamia (căsătoria între două divinități, Zeus și Demeter),
nașterea copilului Dionysos – originea tragediei se află într-un joc sacru (sacer ludus)

În numeroase civilizații, riturile funerare și cele ale fertilității se realizează ca reprezentări dramatice,
prin gesturi ce refac gesturile sacre ale zeilor

Masca are rolul de a coborî sacrul în profan – identificarea cu zeul

Manifestări religioase în tragedie (Guy Rachet)

Prezența constantă a zeilor

Aparițiile divinității – teofaniile

Importanța fundamentală a sacrului – semnificația sacrificiului

Dialectica puritate/impuritate

Păcatul, greșeala, hybris-ul, purificarea (katharsis)

Importanța viselor, intervenția oracolelor și ghicitorilor

Conexiunea cu rituri și culte funerare și eroice

Toate subiectele tragice erau alese în cadrul unui ciclu mitic și legendar
patru cicluri mitice și legendare – ciclul troian (Sofocle, Euripide), ciclul atrizilor (Eschil, Sofocle,
Euripide), ciclul teban (Eschil, Sofocle, Euripide), ciclul lui Hercule (Sofocle, Euripide)

Sensul ambiguu al sacrului și-al purității – hagios (”sfânt”, ”pur”, dar și ”păcat”, ”impur”) (Roger
Caillois, Omul și sacrul)

Orice pângărire implică o purificare – realizată prin lustrație sau printr-un sacrificiu ce presupunea
adunarea păcatelor asupra unei ființe (sau obiect) ce era apoi ucis sau alungat – ”țapul ispășitor”-
Vechiul testament (Leviticul)

Eroul tragic

Statut paradoxal – este simultan vinovat și inocent, autor și victimă a propriei nenorociri

Problematica limbajului – lipsa de comunicare dintre oameni (sau dintre oameni și zei) influențează
dramatic evenimentele

Episoadele cele mai violente și dureroase sunt povestite, nu arătate

pot fi văzute doar consecințele violenței dialectică între ceea ce poate fi văzut și ceea ce nu
poate fi văzut – misterul, oroarea și fascinația pentru ceea ce e dincolo – teritoriile iraționalului și
demonicului

Momente importante în evoluția personajului – anagnorisis – revelația identității necunoscute a unui

personaj și peripeteia (Aristotel, Poetica) – schimbare dramatică a sorții protagonistului din bine în
rău