Curs 1.

Introducere în studiul microbiologiei medicale.

Obiectul, metodele şi scopul microbiologiei. Istoricul microbiologiei medicale.
Şcoala de microbiologie românească.
Bacteriologia şi micologia, componente ale microbiologiei medicale.

1.1. Introducere în studiul microbiologiei medicale

Există organisme şi microorganisme vii care au dimensiuni atât de mici încât nu pot fi
observate decât la microscop (optic sau electronic). Între aceste microorganisme putem
discuta despre alge, fungi, bacterii, virusuri şi paraziţi. Relativ de curând au intrat în discuţie
şi alte structuri numite prioni. Diferitele microorganisme sunt studiate în cadrul disciplinei de
microbiologie. Ca un domeniu înrudit cu microbiologia poate fi considerată şi imunologia.
Se consideră că microorganismele sunt dintre cele mai vechi, numeroase şi diversificate
forme de viaţă. Pot fi identificate în mediul înconjurător, au rol în descompunerea materiei
organice şi menţin fertilitatea solulului. Majoritatea microorganismelor sunt utile global sau
făcând parte din flora normală a diferitelor gazde. O mai mică parte sunt implicate, în diferite
grade, în patologie. În acest caz, bolile infecţioase pot să afecteze o persoană, un grup de
persoane sau o întreagă comunitate. Pe măsură ce bolile infecţioase au fost identificate a
apărut şi disciplina de epidemiologie, născută din necesitatea studiului izbucnirilor epidemice.
Datorită faptului că iniţial nu era cunoscută etiologia epidemiilor, acestea au fost considerate
drept fenomene ale naturii, invazii asupra poporului (de la cuvintele greceşti epi = pe, peste,
demos = popor). Există o serie de documente istorice care atestă existenţa epidemiologiei ca
ştiinţă privind patologia în masă, precum tratatele lui Hipocrate (460-377 înainte de Iisus
Christos), cele 7 cărţi „Despre epidemii” şi „Despre aeri, apă şi locuri”.
Microbiologia a avansat continuu, de la nivelul unei ştiinţe relativ simple la un nivel care
a determinat progrese însemnate în diagnosticul, prevenirea şi tratamentul bolilor. În bună
parte datorită aplicaţiilor microbiologiei, speranţa de viaţă a crescut semnificativ. La începutul
secolului, se înregistrau frecvent decese datorită unor cauze infecţioase (difterie, oreion, pestă,
poliomielită, rubeolă, rujeolă, tifos exantematic, tuberculoză, sifilis, varicelă, variolă, etc).
În acest moment variola este eradicată.
Pentru poliomielită a fost stabilită ţinta eradicării, iniţial pentru anul 2000, ulterior pentru
2012. Izbucnirea epidemică din 2010 „a împins” această ţintă peste alţi ani (unica boală
infecţioasă eradicată rămâne variola).
Pentru alte maladii sunt propuse alte ţinte de prevenire şi control iar evoluţia gravă, letală,
survine numai în anumite situaţii (forme clinice avansate, atipice, neglijate).
Datorită cunoştinţelor în domeniul microbiologiei s-au îmbunătăţit condiţiile sanitare, s-au
descoperit şi aplicat noi metode de conservare a hranei etc. Dezvoltarea „tehnologiei ADN”
(în special după anul 1973), bazată pe cunoştinţele acumulate pe parcursul ultimelor trei-patru
decade de studiu şi practică privind genetica microbiană, are o însemnătate deosebită. Există
de un număr de ani posibilitatea inserării de material genetic provenit de la oricare organism
viu în bacterii selecţionate şi adaptate astfel încât să poată realiza „sarcini” speciale, normale
la celula donatoare, ajungându-se până la posibilitatea ca tulpini de Escherichia coli
modificate genetic să sintetizeze structuri de tipul anticorpilor. Studiul bacteriologic a trecut
de la un nivel morfologic, celular la unul biochimic, molecular.
Microbiologia ca ştiinţă este strict necesară pentru sănătate, pentru menţinerea sănătăţii
şi prevenirea îmbolnăvirilor. Cunoaşterea modului de transmitere a diferitelor
microorganisme reduce numărul cazurilor de toxoplasmoză, tuberculoză sau gripă.
Cunoaşterea noţiunilor privind sterilizarea-antisepsia-dezinfecţia poate permite (în cazul
aplicării corecte în practică a acestor noţiuni) evitarea infecţiilor de spital sau a altor infecţii
produse în unităţi sanitare cu sau fără paturi. Cunoaşterea imunologiei şi imunopatologiei

1
permite înţelegerea legăturilor şi interrelaţiilor microorganism-gazdă, precum şi importanţa
procedeelor de imunizare şi supravegherea aplicării acestora. Măsurile generale aplicate
pentru evitarea apariţiei bolilor infecţioase sau a transmiterii ulterioare trebuie bazate pe un
nivel avansat de cunoştinţe microbiologice.
Studiul microbiologiei nu este dificil în cazul în care se înţelege faptul că microbiologia
este o ştiinţă foarte logică (cele mai multe principii pot fi învăţate prin simpla înţelegere a
acestora). Pe de altă parte, pe măsură ce reuşeşti să îi descifrezi o parte dintre taine poţi realiza
că este una dintre cele mai fascinante ştiinţe.
Microorganismele au fost descoperite relativ târziu, în 1680, cu toate că primul instrument
de mărire asemănător cu dispozitivele actuale a fost realizat în 1590 de către Zacharias
Janssen.
În 1665 Robert Hooke a observat pentru prima oară celulele, el a studiat o secţiune
dintr-un dop de plută şi a descoperit că structura plutei era formată din nişte „cutii” micuţe.
Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), dorind să examineze ţesătura hainelor fine (deşi
era la bază un vânzător de mărunţişuri), se pare că a fost prima persoană care a văzut şi a
descris diferite microorganisme. Microscopul realizat de van Leeuwenhoek, instrument pe
care l-a construit singur, a constat dintr-o lentilă biconvexă într-un cadru metalic, cu o mărire
de până la 270 de ori. Cu acest microscop a examinat iniţial diferite ţesături, însă manifestând
o curiozitate deosebită a dorit să studieze ulterior apa din bălţi, tartrul dentar, materiile fecale
provenite de la un pacient cu „dizenterie”, etc. A fost mirat să observe în toate aceste
substanţe, mici organisme sferice, altele în formă de „bastonaş”, spirale, unele aflate în
mişcare rapidă, pe care le-a numit „animalicule”. Desenele pe care le-a făcut probează că a
observat cu adevărat bacterii, protozoare şi alte microorganisme. Pornind de la condiţia sa
iniţială, pe parcursul a circa 4 decade, Antony van Leeuwenhoek a redactat 125 de scrisori
traduse în engleză şi predate Societăţii Regale din Londra. În plus, 27 dintre lucrările sale au
fost publicate în Memoriile Academiei Franceze de ştiinţe. Se pare că unul dintre
microscoapele originale ale lui van Leeuwenhoek se află în muzeul Universităţii din Utrecht.
În urma descoperirilor lui Leeuwenhoek s-a pus întrebarea „de unde au apărut aceste
organisme?”. Până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea cea mai acceptată teorie a fost
„teoria generaţiei spontane”. Învăţaţii epocii credeau că bacteriile apăreau spontan din materie
anorganică. În 1858 Rudolf Virchof a introdus termenul de „biogeneză”. Această teorie
susţinea faptul că un organism viu poate să apară numai din alt organism viu. Controversele
între cele două teorii s-au păstrat până în 1861 când Pasteur a infirmat ”teoria generaţiei
spontane”. Geniul lui Pasteur a demonstrat că aerul contaminat cu microorganisme poate
cotamina o soluţie sterilă, în schimb aerul steril nu poate să determine apariţia unor bacterii.
Cu mult înainte de a se fi cunoscut faptul că microorganismele sunt cauza bolilor
infecţioase au fost imaginate o serie de metode de prevenire a bolilor. Spre exemplu, Edward
Jenner (1796) a arătat că variola ar putea fi prevenită prin vaccinare. Semmelweis a avut
contribuţii importante privind prevenirea răspândirii bolilor în maternităţi şi spitale utilizând
substanţe chimice „dezinfectante”.
Regulile principale (unele valabile şi astăzi) precum şi metodele ştiinţei microbiologice
inclusiv principiile imunizării, utilizarea microbiologiei în medicina preventivă, prevenirea şi
controlul bolilor infecţioase se bazează pe activitatea a doi cercetători înzestraţi atât cu geniu
cât şi cu tenacitate, probabil având şi şansa de a fi trăit în „perioada marilor descoperiri”,
Louis Pasteur (1822-1895) şi Robert Koch (1843-1910). Pe bună dreptate, perioada
1857-1914 e considerată drept ”epoca de aur a microbiologiei”.
Louis Pasteur a fost un chimist francez devenit faimos prin descoperirea polarimetriei.
Tot el a demonstrat că fermentaţia şi putrefacţia sunt cauzate de organisme vii şi a notat o
asemănare între aceste procese şi bolile infecţioase luând în discuţie degradarea vinurilor şi
berii ca şi „boli” ale acestor produse. Pasteur a fost cel care a realizat un experiment prin care

2
a arătat că, atât cât era cunoscut pe baza datelor disponibile, organismele vii au luat naştere
numai din organisme vii, şi nu din materie moartă. În 1861 a descoperit fenomenul de
anaerobioză şi fermentarea butirică (produsă de Vibrion butyrique, numit ulterior Clostridium
butyricum). După elaborarea procedeului numit „pasteurizare”, a expus în 1877 teoria
pasteuriană cu privire la germeni desfiinţând (aşa cum am mai menţionat) „teoria generaţiei
spontanee”. Utilizând substanţe simple, de origine naturală şi gaze, vapori şi arcuri electrice
sub temperatură şi presiune crescută, microbiologii şi biochimiştii pot sintetiza o serie de
compuşi organici care au fost descoperiţi iniţial doar în celulele vii. După studiul fermentării
vinului, Pasteur a investigat o boală transmisibilă la viermii de mătase şi ca rezultat a formulat
teoria legată de implicarea germenilor în producerea unor boli. În ceea ce priveşte maladiile
umane, a insistat ca bandajele să fie curăţate şi instrumentele din spital să fie fierte.
Louis Pasteur a demonstrat în anul 1857, la aproape o jumătate de secol după lucrările
redactate despre vaccinare de către Edward Jenner, legătura dintre infecţii şi
microorganismele susceptibile a fi cultivate şi studiate în diferite experimente ingenioase,
Pasteur a protejat de antrax diferite ierbivore prin vaccinarea cu un preparat extras din
Bacillus anthracis. „Tratamentul profilactic” al rabiei a fost dezvoltat prin injectarea de
material uscat obţinut din măduva spinării de la animalele care au murit de rabie.
Joseph Meister, un băiat muşcat de un câine turbat, a fost primul om a cărui viaţă a fost
salvată prin această metodă fiind protejat de injecţiile făcute de Louis Pasteur. Tot Pasteur a
descoperit bacteriile anaerobe şi a studiat septicemia şi gangrena. Ca atare, a devenit posibilă
punerea la punct a tehnicilor de distrugere şi de control al diferiţilor germeni (stafilococi,
streptococi, pneumococi etc). În 1880, Louis Pasteur a demonstrat că putem fi protejaţi contra
bolilor infecţioase prin injectarea unor germeni atenuaţi.
Primul medic care a observat transmiterea infecţiilor în instituţii sanitare a fost Ignaz
Semmelweis. Femeile ce năşteau acasă sufereau mai puţine infecţii comparativ cu cele ce
năşteau la spital. A impus spălarea riguroasă şi „dezinfectarea” cu clor a mâinilor personalului
înainte de a aplica intra în sala de naştere sau de a consulta o femeie însărcinată.
Chirurgul englez Joseph Lister (1827-1912) a aplicat descoperirile lui Pasteur în chirurgie
chiar înainte ca bacteriile care determină infecţiiile chirurgicale (nosocomiale) să fi fost
descoperite. Lucrările lui Lister reprezintă baza tehnicii chirurgicale aseptice din ziua de
astăzi.
Ferdinand Cohn (1828-1898) a fost unul dintre cei mai renumiţi microbiologi germani.
El a extins cercetările lui Pasteur lucrând cu bacterii, alge şi fungi. Fiind foarte interesat de
bacteriologie, a scris una dintre primele cărţi referitoare la bacterii, realizând una dintre
primele clasificări bacteriene în genuri şi specii. Cohn a reprezentat un mare sprijin pentru
Robert Koch, încurajându-l să îşi publice lucrările cu privire la antrax.
Cu două secole înainte de apariţia bacteriologiei, Robert Boyle a sugerat că anumite boli
sunt provocate de organisme vii. Anatomistul Henle a sugerat că bolile infecţioase ar putea fi
determinate direct de către microorganisme.
Robert Koch i-a fost student lui Henle; a asigurat toate datele necesare pentru a demonstra
„teoria microbiană a bolii”. Dezvoltarea metodelor pentru izolarea bacteriilor în cultura
pură a fost printre cele mai importante descoperiri ale tehnicilor microbiologice şi a fost în
mare parte opera lui Robert Koch. O cultură pură de microorganisme se dezvoltă atunci când
pornim de la un singur tip de microorganism care se dezvoltă în eprubetele test sau în plăcile
cu mediu de cultură (în colonii izolate). În condiţii naturale, mai multe microorganisme din
specii diferite pot coexista în acelaşi mediu. Spre exemplu, în materiile fecale ale unui pacient
cu febră tifoidă, Salmonella Typhimurium se află „amestecată” cu un număr extrem de mare
de celule din alte specii bacteriene (aerobe şi anaerobe) sau chiar şi alte forme de
microorganisme.
În cadrul diagnosticului medical microbiologic este importantă izolarea în cultură pură a

3
germenilor patogeni. În exemplul menţionat, pentru diagnostic este necesară folosirea
metodelor care permit izolarea S. Typhimurium în cultură pură, singura care permite
identificarea şi stabilirea sensibilităţii/rezistenţei la antibiotice şi chimioterapice. în 1876
Koch a izolat în „cultură pură” bacteria care determină antraxul. Pornind de la splina recoltată
de la vite infectate şi procesată pentru a permite obţinerea unui produs patologic; a fost
capabil să infecteze şoareci de laborator utilizând această cultură. Implicat în cercetarea
etiologiei exacte a bolilor infecţioase, Robert Koch a rezumat ceea ce a considerat că
reprezintă datele esenţiale pentru a demonstra că un anume germen este cauza unei infecţii.
Aceste date sunt cuprinse în patru postulate, denumite Postulatele lui Koch, respectiv:
1. Microorganismele care determină boala trebuie să poată fi identificate în toate cazurile
de boală, în relaţie patogenică directă cu simptomele şi leziunile pe care le determină;
2. Microorganismul trebuie să poată fi izolat de la victimele bolii, în cultură pură, pentru
studiul în laborator;
3. Când cultura este inoculată la un animal susceptibil, trebuie să reproducă boala (sau,
cum s-a stabilit ulterior, să inducă apariţia anticorpilor specifici la noua gazdă);
4. Microorganismul trebuie să poată fi izolat din nou în cultura pură din infecţia produsă
experimental.
Utilizând aceste reguli precum şi diferitele tehnici microbiologice, Koch a descoperit
bacilul tuberculos (bacilul Koch), bacilul holeric, etc., precum şi modul de transmitere pentru
numeroase alte boli infecţioase (Babessia, Trypanosoma, Plasmodium, etc.).
Descoperirile menţionate au reprezentat debutul bacteriologiei, micologiei, virusologiei,
parazitologiei şi imunologiei ca ştiinţe. în doar aproximativ 15 ani (după 1880) au fost
descoperite şi izolate în cultură pură microorganisme implicate în multe dintre bolile
infecţioase importante. Aceste descoperiri au făcut posibilă stabilirea ca entităţi bine definite a
medicinei preventive şi respectiv a terapiei specifice (etiologice).
Ilia Mecinikov a evidenţiat modul natural de apărare a organismului faţă de agenţii
infecţioşi prin anumite celule care au proprietăţi fagocitare şi a scris în 1901 primul tratat de
imunologie.
În şcoala germană apar o serie de nume celebre, cum ar fi Behring, care a studiat toxinele
bacteriene, imunitatea umorală şi seroterapia precum şi Paul Ehrlich (1854-1915).
Cercetările lui Ehrlich stau la baza chimioterapiei antimicrobiene. Prin utilizarea derivaţilor
arsenicali în tratamentul sifilisului ipotezele sale au fost confirmate. Mai mult decât atât, în
anul 1878 Ehrlich realizează că există diferenţe de afinitate tinctorială faţă de coloranţii pe
bază de anilină. Această descoperire îl ajută să studieze efectul diferitelor substanţe chimice,
dar stă şi la baza apariţiei coloraţiilor în microbiologie.
Ehrlich arată că mycobacteriile au proprietatea de acido-rezistenţă iar doi ani mai târziu
(1884), cercetătorul danez Christian Gram pune bazele coloraţiei care îi poartă numele şi care
are o remarcabilă utilitate după aproape 125 ani de la această descoperire.
Deşi asistenţa medicală într-o anumită formă a existat încă de la debutul vieţii umane pe
pământ, începuturile nursing-ului profesional au fost realizate de către Florence Nightingale
(1820-1910), care a început munca sa cu mai bine de 140 de ani în urmă, în cursul războiului
din Crimeea (1854-1856). Descoperirile ulterioare, privind relaţia dintre microorganisme şi
boală, au necesitat dezvoltarea unor proceduri de nursing mai complexe şi mai rafinate decât
cele utilizate de „îngerii din Crimeea”.
Descoperirea măsurilor profilactice precum administrarea de vaccin variolic (1796), de
toxoizi şi antitoxine (în difterie şi tetanos), a serurilor imune (von Behring, Fränkel şi
Kitasato, 1890), a vaccinurilor polio şi rujeolos (Enders, Weller şi Robins 1949; Salk 1954;
Sabin şi alţii, 1954-1967), precum şi utilizarea de gama globuline pentru prevenirea pojarului,
rabiei, tusei convulsive etc., au făcut necesară dezvoltarea de noi concepte şi educaţie în
prepararea şi administrarea acestor substanţe.

4
 Identificarea căilor de transmitere a infecţiilor a condus la dezvoltarea de metode eficace
de prevenire a răspândirii bolilor. În 1895, sir Ronald Ross (1857-1932), medic militar în
India, a demonstrat transmiterea agentului etiologic al malariei prin intermediul ţânţarilor.
Parazitul a fost vizualizat în eritrocitele umane în 1881 de către Laveran, chirurg al armatei
franceze în Algeria. În 1900 a fost demonstrată transmiterea virusului febrei galbene de către
o specie particulară de ţânţari (Aedes aegypti), în Cuba.
Descoperirea unor teste de diagnostic în domeniul microbiologiei a necesitat o pregătire
microbiologică mai avansată a medicilor, asistentelor şi a altor profesionişti ai sănătăţii în
metode pentru colectarea produselor şi raportarea specifică de laborator, astfel încât terapia să
demareze cât mai precoce. Descoperirea de substanţe chimice specifice (de exemplu
sulfonamidele, Domagk 1935) şi substanţe antibiotice (de exemplu penicilina, streptomicina,
tetraciclina şi cloramfenicolul) a contribuit la îmbunătăţirea modului de abordare medicală a
problematicii bolilor infecţioase. Primul medicament anti-tuberculos este descoperit în anul
1944 (streptomicina - Scharty, Bugie, Waksman).
Procedurile chirurgicale moderne ar fi imposibile fără dezinfecţie şi sterilizare. Industria
laptelui, a conservelor, a hranei ambalate şi congelate sunt dependente de microbiologie.
Sanitaţia sistemelor de apă şi tratarea apelor poluate sunt posibile numai datorită cunoştinţelor
acumulate prin microbiologie în cursul ultimului secol.În multe moduri profesiunea medicală
şi fiecare latură a ei este dependentă de cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea informaţiilor
din microbiologie.
La şcoala română de microbiologie înfiinţată de profesorii Victor Babeş (1854-1926) şi
Ion Cantacuzino (1863-1934) s-au pregătit multe generaţii de microbiologi, viitori cercetători
şi profesori, care au contribuit la dezvoltarea microbiologiei din ţara noastră.
Victor Babeş s-a născut la Viena în anul 1854, a studiat la Facultatea de medicină din
Budapesta, apoi în Viena unde a fost numit preparator la catedra de Anatomie condusă de
profesorul Lauder. Ulterior este recomandat pentru a deveni asistent la catedra de Anatomie
patologică la Facultatea de medicină din Budapesta. A fost în acelaşi timp anatomopatolog şi
microbiolog. A fost atât elevul lui Robert Koch, cât şi al lui Louis Pasteur. A fost numit
docent şi profesor la Facultatea de medicină din Budapesta la o vârstă foarte tânără (27 ani).
Cu patru ani mai târziu, în anul 1885, publică împreună cu A.V. Cornil primul tratat de
bacteriologie medicală din lume (în 1891 apare a treia ediţie a tratatului). A doua ediţie a
acestui tratat se află în Biblioteca Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru
Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino”. Victor Babeş a demonstrat importanţa
introducerii tehnicilor microbiologice în anatomopatologie. Ar putea fi menţionat şi faptul că
pe parcursul celor 10 ani de activitate la Facultatea din Budapesta, a dat indicaţiile necesare
pentru construirea unui nou Institut de anatomie patologică iar în cadrul acestuia a unei secţii
dedicate bacteriologiei. A evidenţiat proprietăţile neutralizante ale serurilor imune, a
descoperit corpusculii metacromatici ai bacilului difteric (Babeş-Ernst), o nouă metodă de
preparare a serului antidifteric etc. În 1886 a fost numit profesor de anatomie patologică şi
bacteriologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Este fondatorul Institutului de
Bacteriologie pe baza căruia s-a dezvoltat actualul Institut „Victor Babeş”. În 1889 a preparat
vaccin antirabic, ţara noastră fiind a treia ţară din lume care a reuşit să prepare acest
vaccin. A condus institutul creat până aproape de sfârşitul zilelor sale, care a fost la puţin
timp după pensionarea sa.
Din păcate, în ciuda monumentalităţii sale, „nu a fost posibil” să fie găsit un spaţiu în care
să-şi poată continua cercetările şi după pensionare, lucru din păcate mult prea des întâlnit în
istoria medicinei noastre.
Cu privire la poziţia acestui mare cercetător precum şi la situaţii care par a fi foarte
asemănătoare peste ani, în ciuda trecerii timpului şi a speranţei că evoluţia societăţii noastre
este într-o direcţie pozitivă, vom prezenta în continuare un fragment din discursul profesorului

5
Victor Babeş, ţinut la Universitatea din Cluj în anul 1919. „Astăzi lumea civilizată aşteaptă
deci lucruri mari din partea noastră; nu îmbogăţirea oligarhiei politice în afaceri, certuri
politice, persecuţiuni şi denunţuri infame pentru interese egoiste şi înguste, ci păstrarea şi
sporirea celor mai valoroase achiziţiuni ale omenirii: sănătatea, prosperitatea, forţa,
justiţia, instrucţiunea şi ştiinţa, spre a asigura pacea şi progresul şi prin ele forţa şi fericirea
poporului român, servind de exemplu popoarelor din Orient.
Dar politica noastră de până acum n-a făcut decât să ne ducă în cea mai mare
desorganizare, desbinare şi dezastru economic, permiţând prin egoism şi nepăsare ca
ţărănimea să fie azi degenerată, analfabetă, lipsită şi îndatorată peste măsură; politicienii
noştri au reuşit să oprime toate valorile, înlocuindu-le prin clientela lor politică; au adus
funcţionarismul, birocratismul, nepotismul la culme; politicienii noştri în nepăsarea lor
pentru interesele ţării au lăsat armata la începutul războiului aproape nepregătită în clipele
cele mai periculoase prin care a trecut ţara şi din care nu ne-a scăpat decât vitejia fără
pereche a soldatului român.
Trebue să ne întrebăm dacă nu acest politicianism este cauza tuturor relelor şi dacă nu
este o datorie patriotică să întrebuinţăm toate mijloacele necesare ca să-l nimicim şi să-l
înlocuim cu o altă putere care să ne garanteze regenerarea şi progresul.
În adevăr trebue să fim profund îngrijaţi şi să ne întrebăm înainte de toate cum vom
putea să eşim din acest dezastru şi cum vom putea face faţă creanţei mari pe care am
contractat-o faţă de lumea civilizată.
Publicul care, până deunăzi, a observat la guvernanţii noştri aceleaşi viţiuri politice,
aceeaşi nepăsare pentru interesele reale ale ţării, acelaşi nepotism, aceeaşi venalitate,
acelaşi egoism care ne-a condus la degenerare ca şi înainte războiului, aşteaptă cu
nerăbdare o schimbare radicală a moravurilor politice care să ne pună în poziţiunea de a
îndeplini măreaţa noastră misiune.
Faţă de aceste adevăruri ar fi trebuit să ne aşteptăm ca România nouă să pună piciorul
în prag şi să rupă odată pentru totdeauna cu vechiul politicianism. Însă ce vedem spre
profunda noastră descurajare; că aceeaşi principii dezastruoase, egoiste, aceeaşi fraze goale
domină şi politica de astăzi şi că mergem orbi înainte spre un dezastru sigur. În loc ca
întinderea şi bogăţia acestei ţări binecuvântate să ne asigure un loc de frunte şi stare
economică briliantă, ne găsim astăzi în deplin faliment, expuşi ruinei şi foametei şi mai mult
decât oricând sub dependenţa şi exploatarea nemiloasă a naţiunilor mari.”
Ion Cantacuzino a avut o personalitate cu totul deosebită, imposibil de cuprins într-o
trecere atât de sumară prin istoricul microbiologiei. A studiat la Paris Filozofia şi Literele,
ştiinţele naturale şi Medicina. Pregătirea în microbiologie a desăvârşit-o pe parcursul a 9 ani,
în laboratorul lui Ilia Mecinikov, la Paris. A cunoscut mai multe limbi străine, inclusiv latina
şi greaca. A studiat la Paris şi a revenit în ţară pentru satisfacerea stagiului militar (genişti,
Jilava). A continuat studiile în Franţa (ştiinţe naturale 1886, medicină 1887). Lucrează în
Institutul Pasteur începând cu 1892, devine doctor în medicină în 1894 şi este numit profesor
suplinitor de Morfologie animală la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi (1894). A fost numit
profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1901 şi a grupat în jurul său un mare
număr de tineri medici, care au devenit la rândul lor îndrumători şi creatori de şcoală
(Al. Slătineanu, C. Ionescu-Mihăieşti, M. Ciucă, Al. Ciucă, D. Danielopolu, D. Combiescu,
N. Gh. Lupu, I. Bălteanu, I. Nicolau, Lidia şi I. Mesrobeanu şi mulţi alţii).
În perioada 1908-1910, profesorul Cantacuzino este numit Director General al Serviciului
Sanitar, face Legea de organizare a acestui serviciu, înfiinţează sanatoriile Bisericani,
Bârnova, Nifon, Cărbuneşti, Filaret precum şi primele laboratoare regionale de bacteriologie
şi igienă (Craiova, Galaţi, Constanţa, Iaşi, Sulina). Începe în 1912 prepararea vaccinului
contra febrei tifoide şi a holerei asiatice, ulterior începe prepararea serului antidifteric.
Este numit în 1917 Director al Directoratului Sănătăţii Publice civile şi militare, calitate în

6
care coordonează combaterea epidemiilor de holeră, tifos exantematic, febră recurentă. În
1920 începe prepararea serurilor antimeningococic şi anti gangrenos (în Laboratorul de
Medicină experimentală) iar în data de 4 iunie semnează în calitate de prim delegat, Tratatul
de la Trianon. Un an mai târziu se înfiinţează Institutul de Seruri şi Vaccinuri, în 1926 începe
vaccinarea BCG în România iar în 1928 înfiinţează „Archives Roumaines de Pathologie
Expérimentale et de Microbiologie”. Din păcate, în momentul de faţă „Romanian Archives of
Microbiology and Immunology” (numele actual al revistei) nu apare listată între publicaţiile
recunoscute oficial în ţara noastră, cu toate că începând cu anul 2005 a existat un reviriment,
comitetul editorial străduindu-se să refacă prestigiul revistei, ca o datorie morală faţă de
înaintaşi.
În perioada 1931-1932 face parte din Guvernul prezidat de Nicolae Iorga, în calitate de
ministru al sănătăţii publice. Lucrează la elaborarea unei noi legi sanitare. Cu numai nouă zile
înainte de a înceta din viaţă prezidează Congresul de Tuberculoză şi propune înfiinţarea Ligii
contra Tuberculozei.
Pe lângă şcoala pe care a format-o, una dintre cele mai mari realizări ale Profesorului
Cantacuzino a fost înfiinţarea în anul 1921 a Institutului de Seruri şi Vaccinuri, numit
astăzi INCDMI „Cantacuzino” (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru
Microbiologie şi Imunologie), centru de cercetare ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, centru
de învăţământ de specialitate, instituţie care a preparat şi prepară seruri, vaccinuri şi alte
produse biologice utile în diagnosticul bolilor transmisibile.
Alexandru Slătineanu (1873-1939) a organizat învăţământul universitar de microbiologie
la Iaşi (cercetări în domeniul febrei tifoide, tuberculozei, tifosului exantematic, etc.).
Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962) a abordat teme importante în domeniul
virusologiei, bacteriologiei, parazitologiei, imunologiei, hematologiei, anatomiei patologice şi
epidemiologiei. A avut contribuţii deosebite în studierea mycobacteriilor şi enterovirusurilor.
A muncit intens pentru dezvoltarea Institutului „Cantacuzino” a cărui director a fost începând
cu anul 1934. A continuat activitatea ştinţifică şi administrativă promovată de Ion
Cantacuzino.
Mihai Ciucă (1883-1969) a dezvoltat o bogată activitate ştiinţifică în domeniul
bacteriologiei şi epidemiologiei, experimental, terapeutic şi clinic. A studiat împreună cu
Jules Bordet fenomenul lizogeniei (1921); a avut contribuţii deosebite în domeniul malariei
fiind numit secretar al Comisiei de Malarie de pe lângă Liga Naţiunilor. A fost profesor de
microbiologie întâi la Iaşi şi din 1934 în Bucureşti fiind al treilea profesor de bacteriologie din
Bucureşti după Victor Babeş şi Ion Cantacuzino.
Alexandru Ciucă (1880-1872) a absolvit facultatea de medicină veterinară din Bucureşti.
Activitatea lui s-a îndreptat mai ales spre organizarea producţiei de seruri hiperimune pentru
tratamentul tetanosului, difteriei etc. A fost al treilea director al Institutului Cantacuzino.
Dumitru Combiescu (1887-1961) a cercetat capitole majore ale patologiei infecţioase
(febra tifoidă, febra recurentă, dizenteria, tetanosul, antraxul, gangrena gazoasă etc). A avut
contribuţii deosebite în domeniul rickettsiozelor şi leptospirozelor. În timpul primului război
mondial a organizat măsuri de prevenire a tifosului exantematic.
Matei Balş (1905-1989) a fost cea mai proeminentă personalitate a secolului XX, în
România, în domeniul bolilor infecţioase. A făcut un stagiu de microbiologie la Institutul
Pasteur din Paris şi ulterior a intrat între personalităţile cu formaţie „cantacuzinistă”, lucrând
alături de Ion Cantacuzino, Mihai Ciucă, I. Bălteanu. Deşi era un foarte bun clinician a
devenit şi întemeietorul şcolii moderne de bacteriologie clinică. Tehnicile şi metodele de
diagnostic imaginate i-au adus numeroase brevete şi inovaţii care îi poartă numele atât în ţară
cât şi în străinătate.
Şcoala astfel întemeiată a avut o activitate cu rezultate excepţionale pentru ştiinţa
românească, pentru microbiologie şi pentru sănătatea publică.

7
 După 1989, Institutul Cantacuzino a reintrat în Reţeaua Internaţională a Institutelor
Pasteur şi a Institutelor Asociate ceea ce a permis obţinerea unor rezultate, importante.
INCDMI „Cantacuzino” trebuie să continue tradiţia înaintaşilor şi să îşi menţină poziţia
importantă în cadrul instituţiilor care se ocupă de sănătatea publică la nivel naţional şi
internaţional. Eforturile de la nivel central din perioada 1997-2000 şi respectiv eforturile
depuse în perioada 2005-2007 au reprezentat un sprijin important în acest sens.
George Emil Palade (1912-2008)
Absolvent al facultăţii de medicină din Bucureşti, a desfăşurat o prodigioasă activitate
ştinţifică, în Statele Unite. A fost unul dintre pionierii microscopiei electronice şi a fracţionării
celulelor (separarea organitelor celulare). A fost iniţial cercetător şi ulterior profesor de
biologie celulară al Institutului Rockefeller din New York, iar din 1973 al universităţii Yale
din New Haven. Ultimul loc în care George Emil Palade a fost profesor a fost facultatea din
San Diego, California. A pus bazele unor noi departamente pentru studiul celular.
Cercetările lui au cuprins descrierea rolului şi structurii mai multor organite (mitocondria
în detaliu cu structura membranei şi a cristelor, a definit rolul reticulului endoplasmic, sistem
tubular ce este prezent in orice celula animală sau vegetală). Într-un articol publicat în 1955,
Palade a prezentat o fotografie de microscopie electronică ce reprezenta reticulul endoplasmic
rugos şi a explicat legătura între cele 2 structuri şi rolul lor în eliberarea produşilor de
secreţie).
Cea mai importantă a fost descoperirea rolului corpusculilor citoplasmatici, denumiţi
iniţial ”corpusculii lui Palade”. A precizat compoziţia lor esenţială (acizi ribonucleici)
rezultând altfel denumirea de „ribozomi”.
În 1974 realizările sale sunt încununate cu premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie.
Datorită eforturilor depuse, incidenţa şi prevalenţa anumitor boli infecţioase a scăzut.
Trebuie avută însă în vedere emergenţa şi reemergenţa diferitelor maladii.
Microbiologul, medicul clinician şi asistenta medicală trebuie să aplice cunoştinţele de
microbiologie în practica de zi cu zi. Deşi anumite tehnici pot fi învăţate din rutină, persoana
cu adevărat profesionistă înţelege faptele ştiinţifice precum şi principiile aflate la baza acestor
tehnici. Profesionistul ştie de asemenea în ce mod ar trebui adaptate aceste tehnici în cazul
anumitor tipuri de pacienţi (ex. pentru cei supuşi chirurgiei cardiace, pacienţilor care au
suferit arsuri pe suprafeţe întinse), ce tehnici trebuie utilizate în sălile de operaţie, de aşteptare
şi în instituţiile unde sunt îngrijiţi copii mici sau foarte mici, cum pot fi modificate acestea în
condiţii de urgenţă (de exemplu în caz de război sau alte calamităţi produse de om sau
calamităţi naturale) şi cum trebuie făcută informarea pacienţilor, populaţiei, de exemplu
referitor la imunizări. Un membru antrenat al echipei medicale poate să diferenţieze adevărul
de interpretarea greşită şi/sau dezinformarea din aşa-zisa „literatură medicală” scrisă pentru
publicul larg şi poate recunoaşte erorile apărute în mass media, dacă are noţiunile necesare de
microbiologie.
Persoanele care lucrează în domeniul sanitar dar şi orice altă persoană realmente
interesată, constată sau pot constata că în aproape orice activitate cotidiană există o
aplicabilitate a cunoştinţelor microbiologice.

1.2. Institutul Cantacuzino

Institutul Cantacuzino a existat cu mulţi ani înainte de a fi primit prin legea din 1921 o
confirmare pe tărâm administrativ. Încă din anul 1904, doi ani după chemarea profesorului
Cantacuzino la Catedra de Medicină Experimentală de la Facultatea de Medicină, laboratorul
său, destinat iniţial exclusiv învăţământului şi cercetărilor pur experimentale, instalat în câteva
încăperi din Institutul de Patologie şi Bacteriologie condus de profesorul Victor Babeş, a fost
însărcinat de către Direcţia Sanitară să studieze metodele de preparare şi valoarea practică a
două ”seruri curative” de mare interes pentru medicină, serul antistreptococic şi serul

8
antidizenteric. Primele încercări de aplicare la bolnavi s-au arătat foarte încurajatoare; ca atare
s-a trecut de la faza experimentală la prepararea pe o scară mai întinsă şi la utilizarea lor în
practică.
În perioada 1910-1913 a început experimentarea şi prepararea vaccinurilor contra febrei
tifoide şi holerei asiatice.
Rezultatele obţinute convingeau şi pe cei mai sceptici. Consiliul sanitar a adoptat
întrebuinţarea acestor metode în combaterea epidemiilor de febra tifoida şi holeră, iar
Serviciul Sanitar al armatei a decis aplicarea consecventă a vaccinării antitifoidice la recruţi
realizând prin aceasta dispariţia aproape completă a cazurilor de febra tifoidă din armată.
Toate aceste fapte au fost realizate cu mijloace improvizate, într-un modest laborator de
învăţământ, în care încăperea cea mai impunătoare - sala de lucrări practice pentru studenţi -
nu putea primi deodată mai mult de 25-30 de persoane. Conducerea profesorului crea o
atmosferă de munca entuziastă şi dezinteresată, o motivaţie admirabilă printre colaboratori.
Personalul tehnic se întărea, numărul asistenţilor benevoli de asemenea. Prin activitatea
practică, laboratorul putea pune la îndemâna studenţilor mijloace de lucru care nu puteau fi
găsite într-un simplu laborator universitar. Institutul Cantacuzino, exista de fapt. Războiul din
1916-1918 a demonstrat imperios promovarea unei legi dedicate înfiinţării, aşa cum am
menţionat. De altfel, istoria „nu se schimbă”; în ultimii 20 de ani aproape fiecare pas realizat
în dezvoltarea sistemului de sănătate publică din România a „beneficiat” de câte o problemă
de sănătate care a demonstrat autorităţilor (cel puţin pentru o perioadă de timp) că este
necesară o intervenţie concretă.
Mijloacele improvizate nu mai puteau fi suficiente pentru o ţară întregită, cu o populaţie
de trei ori mai mare şi care suferise pe timpul şi din cauza ocupaţiei străine. În reorganizarea
sanitară a ţării, s-a impus, ca o măsură de primă necesitate, organizarea unui Institut central de
seruri şi vaccinuri, echipat în aşa fel încât să corespundă nevoilor considerabil crescute ale
României Mari, institut de producţie, de cercetare dar şi de învăţământ.
Prin Legea din 1921, graţie guvernului de atunci, s-a creat o instituţie având următoarele
scopuri:
- să prepare toate serurile, vaccinurile, precum şi alte produse similare, necesare în
profilaxia şi tratamentul specific al maladiilor infecţioase din ţară;
- să facă toate lucrările necesare pentru cercetarea ştiinţifică a acestor maladii şi să
stabilească metodele tip pentru serologie şi de microbiologie;
- să servească drept organ de control pentru toate analizele bacteriologice şi să-şi dea
avizul în ce priveşte introducerea în ţară a serurilor şi vaccinurilor „preparate aiurea”;
- să pregătească medici specialişti în microbiologie;
- să tipărească publicaţii periodice în legătură cu activitatea ştiinţifica a acestui Institut,
precum şi cu activitatea medicală şi biologică din întreaga ţară.
Institutul prepara şi da spre întrebuinţare numai serurile şi vaccinurile care făceau dovada
eficacităţii lor. În acelaşi timp, în laboratoarele institutului se cerceta şi se încercau metodele
noi de diagnostic microbiologic şi serologic, sau de tratament.
Una dintre remarcabilele realizări ale cercetărilor din institut a fost realizarea vaccinului
BCG şi începerea vaccinării tuturor copiilor. La acea vreme vaccinul BCG se mai producea
numai în cadrul Institutului Pasteur din Paris.
Astăzi în cadrul institutului există laboratoare naţionale de referinţă (multe dintre acestea
fiind certificate internaţional, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii), inclusiv un laborator
foarte performant de biologie moleculară. În anul 2011, INCDMI ”Cantacuzino” a fost una
dintre puţinele instituţii la nivel mondial care a reuşit să producă în timp util vaccinul gripal
pandemic.
În prezent, producţia nu mai continuă, chiar dacă preparatele pentru uz uman includeau în
principal (doar) vaccinul gripal sezonier.

9
1.3. Prezentare generală a principalelor microorganisme studiate
Lumea microbiană este alcătuită dintr-un mare număr de ordine, familii, genuri, specii,
subspecii, tipuri, subtipuri şi tulpini microbiene a căror prezentare face subiectul unor
importante tratate în domeniu. O prezentare exhaustivă, a tuturor amănuntelor, ar putea
conduce la neglijarea aspectelor care chiar nu trebuie să fie uitate, indiferent de specialitatea
în care vă veţi desfăşura activitatea medicală. Considerăm că materialul redactat este util nu
numai în scopul pregătirii unui examen (care nu ar trebui în nici un caz să fie considerat un
scop în sine) ci este (ar trebui să fie) util reţinerii unor noţiuni şi principii microbiologice care
pot permite ulterior (indiferent de specialitatea aleasă) o abordare corectă, ştiinţifică a
procesului infecţios.
Microbiologia medicală reprezintă o specialitate care poate asigura (în condiţiile în
care colaborarea între clinică şi laborator funcţionează) date foarte precise, oferind suportul
stabilirii unor atitudini, uneori decisive pentru evoluţia ulterioară a pacientului. În acest sens
se pot da numeroase exemple, dar ne vom opri asupra a trei dintre acestea.
În cazul în care un pacient se prezintă la medic şi afirmă că are o infecţie urinară,
medicul va putea, prin efectuarea în mod corect a anamnezei (ex. discuţia cu pacientul
respectiv) şi a examenului clinic, să realizeze un prim pas către diagnostic şi stabilirea
tratamenului. Însă certitudinea diagnosticului şi stabilirea tratamentului corect vor rezulta
numai prin examenul de laborator. Într-o suspiciune de infecţie urinară, urocultura cantitativă
trebuie precedată de examenul microscopic al sedimentului urinar care necesită o dotare
minimă (eprubete, centrifugă fără pretenţii, lame, lamele, microscop optic nesofisticat şi mai
ales, dorinţa medicului de a face cât mai mult şi cât mai bine pentru pacienţii săi).
Urina recoltată corect (adică aşa cum se cunoaşte încă din facultate) trebuie examinată
macroscopic, centrifugată iar sedimentul urinar trebuie examinat microscopic. În circa 20 de
minute (sau mai puţin) se va putea observa eventuala prezenţă a leucocitelor în sediment,
amănunt care va permite (în contextul clinic respectiv) aprecierea corespunzătoare a situaţiei
şi adoptarea atitudinii celei mai potrivite. Utilizarea corectă a datelor de laborator va permite
nu numai o diminuare a risipei de medii de cultură şi reactivi (nu în ultimul rând a timpului
celui/celor care procesează probele) ci şi o posibilă direcţionare spre un alt diagnostic decât
cel al unei eventuale infecţii urinare, interpretată în mod mecanic sau la indicaţia/solicitarea
pacientului. În cazul prezenţei unor dureri de cap intense (cefalee), a apariţiei fotofobiei,
vărsăturilor fără efort, poziţiei caracteristice (antalgice) se ridică ipoteza unei meningite a
cărei etiologii nu se poate preciza fără diagnosticul de laborator. Acest diagnostic va permite
diferenţierea unor meningite în funcţie de cauză [există meningite neinfecţioase şi meningite
infecţioase (virale, bacteriene, parazitare sau fungice), iar examenul biochimic la LCR
împreună cu diagnosticul de laborator microbiologic vor putea arăta care este etiologia].
Acest lucru este de maximă importanţă atât pentru evoluţia ulterioară, cât şi pentru
prognosticul pacientului implicat deoarece este bine cunoscut faptul că în cazul meningitei
există şi posibilitatea unei evoluţii nefavorabile, cu persistenţa unor sechele sau chiar apariţia
decesului. În cazul unei meningite (inclusiv a unei meningite meningococice), recoltarea şi
transportul lichidului cefalo-rahidian este esenţială. Este de preferat ca medicul să ştie care
sunt manevrele necesare pentru a procesa produsul patologic „la patul bolnavului”.
Realizarea şi examinarea corectă a frotiurilor va permite nu numai ca în maxim 20 minute să
se pună diagnosticul de meningită meningococică (prezenţa leucocitelor şi a cocilor
Gram-negativi intra şi extra-leucocitari) dar şi să se instituie tratamentul (de ex. cu penicilină).
În cazul în care pacientul prezintă febră, tuse şi expectoraţie nu este recomandată
administrarea unor antibiotice doar pe baza existenţei acestor semne. Administrarea unui
antibiotic cu spectru larg (ex. tetraciclină) ar putea crea probleme suplimentare. Dacă dorim să
procedăm corect, după anamneză trebuie să urmeze examenul clinic complet, revenind cu

10
minuţiozitate asupra examinării semnelor şi simptomelor în relaţie cu aparatul respirator.
Dintre examenele paraclinice se realizează de obicei radiografia cardio-toraco-pulmonară.
Alte examene de laborator (aşa cum am menţionat anterior) sunt necesare şi trebuie efectuate.
Din punct de vedere microbiologic, recoltarea corectă şi transportul sputei reprezintă
elementul esenţial. În laborator sputa va fi prelucrată, vom realiza cel puţin trei frotiuri pe care
le fixăm şi colorăm cu AM/Giemsa, Gram şi Ziehl-Neelsen. Din momentul recoltării
produsului patologic şi până la obţinerea primelor informaţii prin examinarea frotiurilor, pot
trece nu mai mult de 20-30 minute. În cazul în care nu parcurgem aceste etape şi de ex.
administrăm direct tetraciclină, evoluţia pacientului ar putea fi nefavorabilă, chiar şi către
deces, iar frotiurile realizate şi examinate post-mortem (pe produse recoltate anatomo-
patologic) ar putea demonstra prezenţa de hife şi levuri, semnificând o infecţie fungică.
Continuând cu etapa de identificare am putea stabili, de ex., că a fost vorba de o pneumonie
provocată de Candida albicans. Decesul a fost precipitat de utilizarea iraţională a tetraciclinei,
medicament care distrugând flora de asociaţie, a permis multiplicarea „în voie” a fungului
respectiv. Dacă am fi examinat sputa recoltată de la bolnav am fi putut detecta prezenţa
elementelor fungice şi am fi ales medicaţia corespunzătoare.
Bacteriile studiate pot fi grupate după mai multe criterii, dar o variantă utilă este cea în care
avem în vedere structura peretelui bacterian şi respectiv afinitatea acestuia faţă de diferiţi
coloranţi.
Un prim grup important este cel care include cocii cu importanţă medicală,
Gram-pozitivi (stafilococi, streptococi, pneumococi etc) şi respectiv Gram-negativi
(meningococi, gonococi etc). Între bacteriile Gram-negative care au dimensiuni pe baza
cărora nu pot fi încadrate drept coci sau bacili se află parvobacteriile, cocobacilii
Gram-negativi (H. influenzae, B. pertussis, Brucella spp. etc).
Bacilii Gram-pozitivi care vor fi incluşi în cursurile din sem. al II-lea se pot grupa în
bacili nesporulaţi (Corynebacterium diphteriae, Listeria spp.) şi respectiv bacili
Gram-pozitivi sporulaţi (Bacillus anthracis, Clostridium spp.). Totuşi, nu trebuie să uităm că
există şi alţi bacili Gram-pozitivi.
Bacilii Gram-negativi studiaţi fie aparţin familiei foarte numeroase a enterobacteriilor
(E. coli, Salmonella spp., Shigella spp., Klebsiella pneumoniae, Proteus spp., Yersinia spp.
etc), fie sunt incluşi în genuri separate precum V. cholerae din genul Vibrio sau Ps.
aeruginosa din genul Pseudomonas.
Microorganismele din genul Mycobacterium se pot colora (cu destul de mare
dificultate; uneori nu se colorează şi apar sub aspectul unor zone necolorate, „fantome”
bacteriene) prin metoda Gram, dar în mod caracteristic se colorează prin metoda Ziehl-
Neelsen. O adaptare a tehnicii Ziehl-Neelsen este medoda de colorare Kinyoun. Specia
principală studiată este M. tuberculosis. Există şi alte specii de mycobacterii dar şi bacterii
aparţinând altor specii şi genuri, care se pot colora prin aceste tehnici.
O serie de bacterii spiralate (Treponema pallidum, Leptospira spp., Borrelia spp.) nu
se colorează prin metoda Gram datorită structurii particulare a peretelui. Pot fi studiate
microscopic fie în preparate proaspete (utilizând tehnici microscopice speciale) fie utilizând
coloraţii particulare (ex. impregnarea argentică).
Până în urmă cu o perioadă de timp microorganismele aparţinând genurilor Rickettsia,
Chlamydia şi Mycoplasma erau incluse în categoria virusurilor. Totuşi, proprietăţile lor
fundamentale fac să le studiem astăzi între bacterii.
În obiectul de studiu sunt încadraţi şi fungii (ciupercile) care au o serie de caracteristici
aparte. Noţiunile legate de micologie sunt reluate în cadrul dermatologiei iar diagnosticul
micologic este prezentat mai pe larg în diferite tratate de specialitate.
Pentru fiecare microorganism studiat am abordat aspecte legate de încadrarea într-un anumit
gen, caracterele generale mai importante (habitat, caractere morfo-tinctoriale, caractere de

11
cultură, caractere biochimice, rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici, structura antigenică şi
răspunsul imun realizat în organismul gazdă, precum şi caracterele de patogenitate).
Legat de caracterele distinctive ale microorganismului studiat am prezentat, în general foarte
succint, date cu privire la patogenia principalei afecţiuni clinice produse (cu enumerarea mai
multor entităţi clinice, de la caz la caz).
Diagnosticul de laborator în infecţiile produse de microorganismele avute în vedere
este axat pe datele microbiologice (diagnostic bacteriologic şi respectiv diagnostic
imunologic) urmând schema prezentată la lucrări practice (l.p. 2). Utilizarea în mod repetat a
unei scheme clare permite o mai bună fixare a cunoştinţelor precum şi atingerea obiectivului
stabilit: reţinerea unor principii de către mai tinerii colegi, indiferent de specialitatea care va fi
aleasă ulterior, sau de către medici. Microbiologia este, după opinia noastră, o ştiinţă cu foarte
mare aplicabilitate practică. Elementele de bază ale microbiologiei sunt necesare şi utile
pentru toţi partenerii implicaţi în sistemul sanitar. Cunoaşterea acestor elemente de bază ar
putea preveni o serie de anomalii şi erori care uneori pot avea consecinţe dezastruoase
(aşa cum s-a întâmplat de ex. într-o maternitate în care o serie de nou-născuţi au decedat
datorită unor infecţii nosocomiale contractate după naştere, în anul 2004).
În final vom oferi, pe scurt, unele noţiuni legate de tratament, modalităţile de
transmitere şi respectiv de prevenire a transmiterii germenului discutat. În privinţa datelor
epidemiologice, pentru unele dintre microorganisme/boli vor fi prezentate date concrete
(în cazul acelor maladii pentru care există un sistem de supraveghere şi datele sunt
disponibile). Exemplele vor fi redactate comparativ, pentru sistemul de sănătate american şi
cel românesc. Motivaţia alegerii datelor din USA este reprezentată de faptul că sistemul
american de sănătate publică şi supraveghere epidemiologică pentru sănătatea publică poate fi
privit ca un model, iar aceste date sunt publicate în mod periodic, fiind puse la dispoziţia
autorităţilor sanitare, unităţilor sanitare, medicilor şi oricărei persoane care doreşte să obţină
aceste informaţii (http://www.cdc.gov). Recomandăm, de asemenea, consultarea site-ului
http://ecdc.eu.int, site al Centrului European de Prevenire şi Control al Bolilor Infecţioase
(„communicable diseases”), mai recent înfiinţat, dar cu o evoluţie rapidă şi pozitivă.
În ceea ce priveşte tratamentul, este util să reţinem că pentru majoritatea situaţiilor este
necesară izolarea microorganismului implicat, identificarea acestuia şi testarea sensibilităţii la
antibiotice şi chimioterapice (de ex. utilizând cel puţin antibiograma difuzimetrică).

- Sfârşit curs -

BIBLIOGRAFIE
Popa M.I., Date istorice privind microbiologia, în Popa M.I. (coord.), Microbiologie
Medicală, vol 1 - curs UMF „Carol Davila”, 2010.

12