Ada Orleanu

Ada Orleanu
ADA ORLEANU
Bun rămas, crânguri de

alun
59
Coperta colecţiei: Val Munteanu

Ilustraţia copertei: Delia Ioaniu
EDITURA EMINESCU
1973
2
Bun rămas, crânguri de alun
Cuprins
I_________________________________________________________5
II_______________________________________________________30
III______________________________________________________63
IV______________________________________________________80
V_______________________________________________________96
VI_____________________________________________________113
VII_____________________________________________________137
VIII____________________________________________________164
IX_____________________________________________________179
X______________________________________________________201
XI_____________________________________________________212
XII____________________________________________________229
XIII____________________________________________________239
XIV____________________________________________________262
XV____________________________________________________274
XVI____________________________________________________302
XVII___________________________________________________313
XVIII__________________________________________________326
XIX____________________________________________________348
XX____________________________________________________385
XXI____________________________________________________406
XXII___________________________________________________423
XXIII__________________________________________________442
3
Ada Orleanu
Închin acest roman memoriei lui

E. LOVINESCU
şi cercului Sburătorul, în ale cărui
şedinţe a fost citit aproape în
întregime
4
SUNETUL IEŞI PUTERNIC DIN GÂTUL

fetei în vreme ce apăsa palma lui Oanea pe pieptul ei. Îi
mută degetele subţiri mai sus, pe rotunjimea gâtului, şi le
teşi în dreptul mărului lui Adam. Copilul emise un a
hârâit, nisipos, dar ea se declară satisfăcută, continuă cu
bîîî – consoana icni de pe buzele băiatului scurt, ca o
destupătură de dop. Mai mult ghicise cum să pronunţe,
vibraţia nemaifiind puternică, nici nuanţată, şi ea lungi la
nesfârşit consoana, silindu-l să repete. Efortul îl făcu să
scape sunetul de pe buze în gât, de unde răsună caraghios,
ca şi cum ar fi izbucnit din pâlnia unui patefon al cărui arc
n-a fost învârtit de ajuns. La noul ei îndemn, aruncă
sunetul grăbit, cu oarecare teamă, şi sunetul păru să cadă
la pământ şi să sară ca o minge bî, bî, bî, bî! B-ul rostit pe
jumătate p pocni asemenea mingii lovite cu palma.
Ciucit lângă marele rond, cu o săpăligă în mână,
Sofronie se răsuci spre ei nemulţumit. Lucra în parc dis-
de-dimineaţă, înconjurat de uneltele lui de grădinărit –
transportase cu roaba numeroase glastre pitice şi lăzi cu
răsaduri, pe care le deşertase de-a lungul peluzei –, să
preschimbe florile şi plantele pentru noul sezon, în
interiorul aceloraşi forme geometrice trasate în urmă cu
câţiva ani, ocrotite de el, dar mai ales admirate în ascuns,
prezentându-le drept o alcătuire ingenioasă a minţii sale –
poate era convins că aşa e –, altminteri rămase în memorie
după o plimbare prin parcurile Râmnicului, trimis de
doctorul Podeanu, ca să se inspire. Creaţia lui de pomină
5
Ada Orleanu
se găsea mai încolo, în faţa pavilionului central, ocolit de

cărări înguste, presărate cu pietriş trandafiriu, care îl
marcau precis: un triunghi enorm, delimitat cu sârme
groase, înfăşurate pe stâlpi scunzi de beton. Înclinarea
domoală a terenului către poartă îngăduia privitorului din
afară cuprinderea întregii ţesături complicate de plante şi
flori viu colorate, dispuse în romburi, pătrate şi linii
sinuoase, triunghiul căpătând aspectul unui covor oriental.
Brazi bătrâni dublau gardul faţadei, iar peste drum se
desfăşura cam de la jumătatea întinderii acesteia cimitirul
oraşului. În zona coniferelor, Sofronie n-avea ce lucra,
presărase acolo tufe de iasomie şi liliac. Din trunchiurile
buburoase se prelingea un şuvoi lipicios alb-trandafiriu,
încremenind pe coajă în ţurţuri. Un iz vag de ozon stăruia
în preajmă, braţele larg întinse ale crăcilor scuturau o
promoroacă verde deasupra mesei ovale de fier aflate
dedesubt, vopsită în alb; Oanea aduna acele în pumn şi i le
punea fetei în poală, fără ca ea să observe. Suportară cazna
pronunţiei, în mica încăpere de tortură, şi alte sunete,
ieşind de acolo chinuite şi pocite – închizitorul se arăta
neînduplecat, dar obţinea până la urmă ce dorea. Băiatul
progresa lent, numai fata singură avea răbdare să-i suporte
capriciile şi susceptibilitatea, după cum recunoştea mai
ales Clara Podeanu, mătuşa, care făcuse mai întâi ea
primele lecţii de vorbire cu Oanea, fără să obţină nici cel
mai neînsemnat rezultat, lipsindu-i atât tactul, cât şi
„îngereasca răbdare” a nepoatei: Oanea se irita pentru cea
mai neînsemnată observaţie, suferea din cauza văditei sale
neputinţe, şi lecţia se încheia cu suspine, pe mamă o
năpădea mila – o milă sfâşietoare ce opera adânc, câinos:
nu e nimic de făcut cu băiatul! Deşi soţii erau convinşi de
mult că strădania lor de a-l trimite oarecum pregătit la
şcoala de surdo-muţi din Bucureşti, fără să fi consultat în
prealabil o metodă ştiinţifică, rămânea doar o tatonare
empirică – rezultatul se arăta incert chiar şi sub
îndrumarea Rozanei, de care asculta copilul orbeşte –,
lăsau lecţiile să continue, urmărind, disimulat, altceva, dar
6
acelaşi lucru amândoi: să păstreze pentru celălalt iluzia

unei reuşite viitoare; totodată erau impresionaţi de
perseverenţa nepoatei, numindu-i truda „muncă de Sisif”.
Parcul se desfăşura larg şi bogat; împărţit prin garduri
pitice din lemn-câinesc, izola locuinţa medicului, cancelaria
şi cabinetul particular de consultaţii de corpul propriu-zis
al spitalului şi de pavilioanele sale grupate mai în afund.
Salcâmi şi castani mărgineau potecile; primăvara, când
se iţeau florile din muguri, stăruia o mireasmă dulceagă,
ameţitoare.
Zidul înalt, ce mărginea parcul pe partea dinspre râu, îl
înţesa în aşa măsură iedera, încât roşul cărămizilor
dezgolite ici-colo îi da un reflex sângeriu, de soare asfinţit,
ale cărui raze s-ar fi prelins pe dedesubt, luminând masa
verde, întunecată, dezvăluind tainele frunzei, alcătuirea ei
din nervuri decolorate, străvezii – un fel de radioscopie
indiscretă şi ireverenţioasă.
Uliţa spitalului cobora către râu chiar din micul centru
al oraşului – un fel de piaţetă –, cu puţine clădiri de-a
lungul ei şi numai pe partea stângă, dreapta fiind
acaparată de spital, a cărui îngrădire începea odată cu
capătul de sus şi se sfârşea în vecinătatea cimitirului; din
acest loc se îngusta, devenind o simplă potecă şerpuitoare
printre copacii zăvoiului, coborând mereu, spre stăvilar,
moară şi uzina electrică.
Dincolo de zid se lăfăia, aşadar, în voie zăvoiul – un fel
de parc sălbăticit, lăsat să crească de capul lui, cu o
vegetaţie dezordonată, parcă zglobie şi năstruşnică;
aproape îi da cu tifla vecinului său, cimitirul, solemn, tăcut
şi trist, hoinărit către seară de lilieci şi cucuvele; îl domina
cu aninii, plopii şi plutele lui înalte, încât crucile şi
monumentele funerare, săltate dintre flori să pândească
poarta spitalului, se piteau sfioase.
Izolate de oraş, copleşite de vegetaţia bogată, aşezările
din partea de jos a uliţei păreau să aparţină toate de
complexul spitalicesc, prelungit în spate cu o curte
nesfârşită – mergea către malul acoperit de crânguri format
7
Ada Orleanu
de un braţ al râului. Dincolo de zăvoi, începeau poienile,

mărginite şi ele de crânguri de aluni, şi dincolo de acestea –
pădurile de fagi. În liniştea serii se insinua în parc
bolboroseala apei prin hrubele stăvilarului şi vuietul roţii
cu palete a morii de apă. Un suflu proaspăt, îmbibat cu
stropi minusculi, primenea atmosfera prăfuită, ce stăruia
aşa din timpul zilei, iar bezna înghiţea sub aripile ei
clădirile tăcute, prilej pentru vegetaţie să trăiască intens,
să absoarbă destinsă boarea uşor parfumată, planând
peste parc în chip de abur străveziu.
Proptit în coporâia greblei, Sofronie se ridică gemând;
soarele încingea de pe acum, îi tăia pofta de lucru,
răsadurile din glastre şi lăzi se pripeau, or să se ofilească,
mai bine să le care îndărăt la beci, să întrerupă lucrul până
la asfinţit, mai mare păcatul să le lase pradă arşiţei după
ce le îngrijise atâta vreme – ba cu câtă corconeală!
— Tţţţţ! făcu, atras de opintirile sonore ale copilului. Ci
lasă-l, bre, sărmanul!
Flutură mâna, o clipă crezu că băiatul a observat şi o să
alerge la el, dar nu, uite că iar s-a pus pe şuierat, nu mai e
de stat aici, fata aia îl chinuie şi se chinuie şi pe ea, că de
vorbit… l-a trimis Domnul pe lume făr’ de grai, n-are cum
vorbi, truda-i degeaba şi, başca de-asta, o să-l căpieze, zău
de nu l-or căpia!
Multă vreme – după ce Clara şi Marius Podeanu se
reîntorseseră de la Iaşi însoţiţi de nepoată –, în mintea
mătuşii rosese, ca un cariu, gândul: nu-şi asumaseră o
prea mare răspundere? ea, mai cu seamă? când,
înduioşată de moartea Olgăi – sora lui Marius – şi revoltată
de atitudinea cumnatului lor, Bogdan Mariolescu, care,
într-o împrejurare atât de tristă, era preocupat numai şi
numai de suferinţa lui, singurătatea ce-l aştepta („urăsc
zidurile acestea, am să vând casa” – cum s-o vândă? era a
Olgăi, deci a fetei), îi împachetase lucrurile sub privirea
uimită a soţului; el nu se aştepta pesemne să facă acest
gest, iar ea îşi mărturisea cu sinceritate că, deşi îi era
dragă Rozana, gestul îl închinase lui Marius, fericită să
8
descopere expresia de mulţumire din privirea lui – ignorând

scânteierea de bucurie din ochii fetei. El venise spre ea cu
braţele întinse, le arcuise ca să le cuprindă pe amândouă,
pe Clara şi pe fată, în vreme ce Bogdan accepta cu un
suspin de uşurare această decizie luată peste capul său.
— Desigur, n-am nimic împotrivă, i-ar prii o schimbare
de decor.
În gară, la plecare, adăugase pe acelaşi ton:
— Dacă-i place la voi, opriţi-o cât doreşte să rămână,
numai să-mi scrie când se decide să se întoarcă acasă, să
mă reped s-o iau.
Trecuseră cinci ani – în acest răstimp picase la ei în
câteva rânduri, fără să-i anunţe, şi expediase scurte
scrisori, mici daruri; vizitele lui, de altminteri, lăsau o
impresie penibilă, lipsa de tandreţe o făcea pe fată să
sufere, iar ei nu se pricepeau ce să mai născocească să-i
justifice atitudinea. Durerea pentru moartea Olgăi era
argumentul lor cheie, mai cu seamă că el poza mereu în
victimă, se plângea de pustietatea căminului, altădată… În
plus, pretextând că ar fi bolnav, îi lăsa să înţeleagă că îşi
declină competenţa de a se ocupa de copil – mai ales o fată
care creşte atât de repede. Doar la plecare se înviora,
mulţumit desigur că nu i-au dat-o din nou pe cap şi nici
fata n-a insistat să plece cu el. Le adresa mulţumiri
îngăimate –, stânjeneala lui era simulată –, cerând să fie
înştiinţat – ori de câte ori are nevoie copila mea de ceva,
adăugând precipitat: „În afară de banii lăsaţi”. Ultima oară
se arătase surprins de o constatare neaşteptată – ţinea s-o
prezinte ca atare: „Tu, Clara, o înlocuieşti perfect pe biata
mea Olga, ai acelaşi temperament fericit, marcat de un
calm deconcertant” – cuvintele lui o mâniaseră; şi ipocrizia
tonului, patetic-teatral, fără vreo urmă de sinceritate, deşi
gura lui avea o strâmbătură ce se dorea edificatoare; dar
mai ales insinuarea cinică despre calmul Olgăi, când ei
cunoşteau bine ce tribut plătise biata sub masca acestui
temperament fericit.
Copilul repeta cuminte, singur – inchizitorul prăvălise
9
Ada Orleanu
mâna leneş pe unul dintre genunchi, cu gândurile aiurea.

Surâsul opărit al lui Oanea reînviase o scenă petrecută cu
aproape o lună în urmă, când el îi mai era ostil, se purta
urât, avea o atitudine răutăcioasă, mereu mai răutăcioasă,
deşi se străduise să-i câştige încrederea şi dragostea.
— Nu pricep de ce se poartă atât de răutăcios cu mine, i
se plânsese unchiului Marius.
El îi ridicase bărbia, privirea verzuie cerea scuze în locul
băiatului; nu le primise, făcuse pe supărata, ferind obrazul
într-o parte, aşteptând un gest mai convingător. Mâna
subţire, cu degetele arse de acizi, uşor spuzite, uşor
făinoase şi vinete, se aşezase pe creştetul ei roşcat – şi,
încet-încet, căldura acestei palme o liniştise.
— Să-l pedepsesc pe Oanea? Să-l mai pedepsesc şi eu?
Câştigă-i inima, şi-ai să faci din el ce vrei!
Dar cum, cum să i-o câştige? Întâmplarea survenise la
puţină vreme. De la un cioban tămăduit de tifos, medicul
se alesese vrând-nevrând cu un berbec – mai precis: omul
lăsase darul în curtea spitalului, neţinând seama de
refuzul categoric al doctorului, şi plecase supărăt;
bodogănind că s-a huţupit cu el în spinare la venire, nu-i
nătărău să-l mai care şi la înapoiere, şi-apoi darul e dar, n-
are căutare şi nu se cade să fie respins de oricine-ar fi,
încât „beleaua” rămăsese pe capul lui Dobrin, grăjdarul.
Bolnavii convalescenţi obişnuiau să se însorească în curtea
pavilionului, unde era scos şi berbecul ca să-şi
dezmorţească picioarele – şi în lipsă de altă distracţie îl
învăţaseră să împungă. Când n-avea o ţintă aşezată de ei,
animalul se precipita spre grămada de traverse stivuite în
mijlocul curţii – aduse acolo în vederea noilor construcţii
plănuite de medic în incinta spitalului, aprobate la început,
respinse apoi de comisia judeţeană, pentru care se mai
lupta însă, îi sâcâia săptămânal pe cei în drept, luase
legătură până şi cu ministerul. Cum accesul în curte era
interzis copiilor, îi atrăgea cu atât mai mult, îndeosebi pe
micul Oanea. Ea se afla în cabinetul doctorului, venise la
pansat, avea palma plină de sânge. Rana îi păruse o simplă
10
zgârietură; dar se dovedise profundă la o cercetare atentă a

unchiului, care se neliniştise, întrebase unde s-a înţepat.
Faţa ei albă era ascunsă pe jumătate în pletele lungi,
ochiul rămas descoperit surâdea şăgalnic, îi plăcea să se
alinte în prezenţa lui, singurul care o răsfăţa, îngăimase că
n-o doare, dar medicul insistase să-i precizeze locul şi,
auzind că sârma ghimpată a grădinarului purta vina,
apăsase butonul soneriei, neţinând seama de protestul ei
naiv:
— Dar n-am nimic grav, o simplă zgârietură, am cotit
ghidonul prea brusc…
În cadrul uşii se şi ivise moaşa Aurica, plimbând
instinctiv mâna ei mică, cu degete umflate, scurte, şi
unghii roase, pe porţiunea unde pântecul ei ţuguiat căsca
halatul, în vreme ce îşi explica prezenţa în cabinet:
— Subchirurgul s-a dus la pelagros, nenorocitul ăla a
luat câmpii!
Chipul medicului se umbrise, înclinase domol din cap,
apoi îi ceruse să pregătească seringa. Fata tot mai surâdea,
ochii ei mari rotunzi, cu pupilele înghiţite în câmpul
catifelat al irisilor negri, un negru de pansea, contrastând
ciudat cu arămiul părului şi al sprâncenelor, dar în
armonie cu nuanţa castanie a genelor, îşi mutau privirea
de la unchi la moaşă, şi, cu toate că se insinua deja glasul
mătuşii, sentenţios, în urechea ei: „V-am interzis plimbările
cu bicicleta pe aleile parcului”, ea mai spera că e doar un
joc al celor doi. Femeia pregătea seringa în tăcere, şi aerul
ei profesional, întrebarea seacă „Ce ser?”, scânteierea
ochilor spălăciţi, după ce i se indicase fiola şi locul unde s-
o caute n-aveau nimic încurajator, surâsul încremenea în
cuta obrazului, carnea se şi crispa în aşteptarea
înţepăturii. Moaşa dăduse un raport sumar: trei
scarlatinoşi, un tific, bolnavul de tetanos… buzele ei se
mişcaseră către tavan, privirea urmărind stropii fini ţâşniţi
din ac. Unchiul replicase sever, în vreme ce-i tampona
braţul cu o bucată de vată:
— Sa ştie şi domnişoara pentru ce trebuie s-o înţep.
11
Ada Orleanu
La ceasul acela, Oanea, nesupravegheat, pătrundea tiptil

în curtea spitalului, prin poarta înaltă din preajma fântânii.
Zi de îmbăiere pentru convalescenţi. Aşadar, nici ţipenie!
Se fofila să nu fie zărit din coridor, unde se găseau cele
două cabine de baie, ca să se avânte nestingherit până la
celălalt capăt al curţii – o adevărată excursie; mai făcuse
cândva cu Leana drumul, căutând împreună nişte pui
rătăciţi; gândul acesta ispititor îl adusese de altminteri aici,
se şi vedea cocoţat pe gard – atunci îl urcase femeia,
susţinându-l să nu cadă, dar acum o să se descurce
singur, doar e băiat mare! Avusese la picioare priveliştea
descoperită întâmplător, nebănuită; după judecata lui, un
rai al copiilor, al copiilor norocoşi, nesupravegheaţi clipă de
clipă, ameninţaţi de mustrarea părinţilor: malul râului,
mărginit de ariniş, un ariniş des, dar întrerupt ici-colo de
petice nisipoase sau de prundiş – mici oaze de veselie, de
vreme ce grupuri de copii gălăgioşi se învălmăşeau pe ele;
adunaţi din tot oraşul, unii de vârsta lui, alţii şi mai mici,
născoceau năzbâtii, liberi ca veveriţele ori ca graţioasele
codobaturi ce săreau mai departe pe pietrele râului; se
scăldau goi puşcă în locurile cele mai adânci din preajma
răgăliilor, alţii azvârleau pietre în vad sau săreau într-un
picior până la o linie anume trasată pe nisip – întreceri ce
provocau harţă şi încăierări iuţi; puntea îngustă, care
anina între cele două maluri, era trecută în fugă, deşi
scândura ei nu era mai lată de două palme: se legăna
deasupra râului, şi undele prijunau pe rând ciurda, dar nu
ţipa nimeni, nu se înfricoşa nimeni, dimpotrivă: copiii
chiuiau veseli şi parcă se luau la întrecere care dintre ei să
pice mai caraghios, şi nu dârdâia niciunul, lor nu le pasa
de răceală; apa sărea în stropi, strigase să vină copiii la el,
dar pe de o parte ţipetele lui răguşite, fără rezonanţă, nu
parveneau până la ciurdă, pe de alta hărmălaia copleşea
totul. Leana îl smulsese de pe ulucă, să-i arate, veselă, puii
de găină pitiţi în urzici, descoperiţi atunci, lui însă nu-i
ardea de pui, refuzase să-i dea ajutor ca să-i prindă. Îi
înhăţase şi singură, adunându-i în şorţ, şi se terminase şi
12
cu bucuria lui: femeia nu se învoise să-l ducă în zăvoi, cu

tot tapajul ce-l făcuse, iar el se uita prin rostul dintre uluci,
cu obrazul ud de lacrimi, pizmuind ştrengarii de pe prund.
— Ce-ar zice doamna doctor să te vadă printre ţiganii
ăia?
Înţelesese din semnele Leanei, semne însuşite de toată
casa, un cod anume, care desemna precis până şi siluetele
fiecărui membru al familiei, precum şi ale personalului de
serviciu, ale prietenilor apropiaţi, încât Oanea intuia destul
de iute despre cine era vorba, cu mai multă greutate însă
legătura dintre persoană şi intenţie. Ca să-l împace cumva,
Leana se oprise atunci să-l dea huţa în leagănul atârnat
sub nuc, destinat copiilor convalescenţi, cu toate că era
interzis de medic şi acest lucru. Până la urmă, femeia
scăpase din poală puii, cloşca sta în preajmă înfoiată, gata
să le sară-n cap… Gândul la fata din casă, plecată în
concediu, îi aduse pe buze un surâs duios; precaut totuşi,
voia să treacă neapărat de intrarea dosnică: prin uşa care
se găsea la capătul unui coridor grozav de lung – ce unea
amândouă ieşirile – se zărea parcul, şi mai înainte o văzuse
acolo pe Rozana; să nu dea buzna ca să-l ia cu forţa acasă!
În curte stăruia o linişte apăsătoare, se îndreptă spre
grămada de traverse, cu intenţia s-o aşeze stavilă între el şi
eventualii cicălitori. De după lemne se înălţă capul lenevos
al berbecului – uitase de el! Picotea la umbră posomorât,
fără chef, îl pironi buimac şi plictisit printre genele
somnoroase. Părea să nu aibă vreo intenţie rea, Oanea se
trase însă abia simţit de-a-ndăratelea; i-ar fi întors spatele
şi neîndoios c-ar fi reuşit să ajungă până la poartă, chiar
dacă miţosul s-ar fi luat după el, i-ar fi întors spatele dacă
ar fi auzit! Aşa, temându-se să lase primejdia pe urmele
sale, nu-l scăpa din ochi, să-i ghicească orice gând. De la
fereastra deschisă strigă cineva spre curte; cuvintele fiind
de prisos, chemarea se prefăcu într-un vaiet de neputinţă –
bucătarul Manea rămase cu strecurătoarea în mână,
uitând să mai stârcească zarzavatul fiert; dându-şi seama
că trebuie să-i vină copilului în ajutor, o aruncă pe pervaz
13
Ada Orleanu
şi fugi către ieşire. Strigătele lui Manea treziseră de-a

binelea berbecul, şi Oanea văzu cu spaimă cum se
arcuieşte spinarea şi se pregăteşte de atac; fruntea
înarmată cu coarnele alea răsucite, groase şi tari – ce mai,
ca de piatră, doar le pipăise cândva: îl ţinea Dobrin între
picioare, să nu se mai zbată ca un smintit, şi el îi
mângâiase coarnele milos, cerând să-i dea drumul; omul îl
legase de iesle, în grajdul cailor, neţinând seama de
bolboroselile lui. Animalul era mare şi gras – ajunsese de
statura unui viţel –, dar Oanea îl vedea şi mai mare, încât
sta firav şi tremurător ca un ghiocel răsărit din omăt în faţa
namilei, picioarele parcă nu-l mai ascultau, şovăiau să
păşească înapoi; şi, totuşi, altă scăpare n-avea, după ce îşi
învinse teama, se răsuci pe călcâie şi o apucă orbeşte spre
poartă, regretând că nu procedase aşa de la bun început.
Berbecul porni şi el cu fruntea aplecată, într-o goană
nebună, săltată, după copil, de parcă asta aşteptase.
Îmbrâncindu-l pe Manea, ale cărui văicăreli o atrăseseră pe
culoarul de ciment, Rozana sesizase într-o clipă situaţia şi
alergase să ajungă copilul, neştiind cum o să îmblânzească
berbecul, de care se temea tot atât de mult. Livid, înecat de
gâfâieli, Oanea era o pradă sigură pentru animalul pornit
săgeată pe urmele sale. Fata îl smucise de bluză mai
înainte de a sosi în preajma lăzilor de gunoi. Orbit de
iuţeală, berbecul nimerise cu coarnele în latura unei lăzi,
izbise de câteva ori, apoi se dăduse înapoi furios, să-şi facă
vânt, şi se precipitase din nou asupra lăzii, pe care o
răsturnase. Isprava îl mai potolise, mersese de-a-
ndăratelea, zăpăcit, dar, uite, că după nişte scuturături
zdravene din cap – fruntea lui se înălţa ameninţătoare –, îi
căuta iarăşi pe copil, i-a descoperit, îi aţinteşte crunt. Mâna
lui Oanea se cuibărise în palma fetei ca un pui de găină
plouat. Zadarnic le striga Manea dinspre şopron să se tragă
într-acolo: nu mai aveau timp. Rozana îl împinsese pe băiat
îndărătul ei, dar Oanea nu se urnise, îi căuta în ochi, o
uitătură opărită, aşa o numise ea atunci, fără să aibă timp
să discearnă sentimentul copilului din clipa aceea; se
14
aşezase în faţa lui, ţinându-l strâns, cu braţele petrecute

spre spate, şi, când animalul dăduse atacul, repezindu-se
de la o oarecare depărtare, zvâcnise cu Oanea într-o parte,
berbecul izbise în gol, se împiedicase, picioarele din urmă
se lungiseră în ţărână, măturase cu burta locul; dar se
săltase uimitor de uşor în raport cu greutatea lui şi,
întărâtat la culme, se azvârlise pe urma victimelor.
Profitând de această întâmplare într-un fel salvatoare,
Rozana şi pornise cu Oanea de mână într-o fugă cu
meandre şi căută să ajungă la poartă, în vreme ce Manea,
înarmat cu un par, se căznea să aţină calea dezminţatului,
ocărându-l mânios. Printr-un salt înalt, de mare frumuseţe
– bucătarul scăpase o exclamaţie de uimire – animalul
depăşise parul, se precipita în chip de ghiulea spre copii.
Prinzându-l pe Oanea de umeri, fata îl împinse cu energie
spre poartă. Numai el izbutise să păşească în parc
omeneşte, ea fusese proiectată de coarnele berbecului, prin
deschizătura porţii ca o ţurcă. Din izbitură, poarta se
închisese singură, cu o bufnitură care-l făcuse pe băiat să
tresalte şi să se azvârle instinctiv într-acolo, să pună
zăvorul de lemn. Poarta rezista asalturilor furioase ale
berbecului – izbiturile transmiteau vibraţiile prin lemnul
scândurii în trupul slăbănog, proptit de poartă, în vreme ce
ochii lui dilataţi priveau fata căzută în iarbă pe brânci, cu
braţele larg deschise, ca şi cum ar fi fost crucificată; şi el
părea la fel pe lemnul porţii. Peste gard, în afară de
strigătele lui Manea se mai auzeau şi altele. – gâfâite şi
necăjite: se luptau mai mulţi să lege berbecul.
Rrrrrrrrrrr…
Rozana avu senzaţia că o morişcă de vânt i se roteşte în
vârful limbii, repetă pronunţia amuzată, în timp ce Oanea,
aplecat sub bărbia ei, se silea să imite cât mai fidel
mimările, atent la poziţia gurii – întredeschisă uşor, cu
vârful limbii încovoiat către palatin –, la gâtul adâncit
înăuntrul maxilarului. Nereuşita îi stârni lacrimi – obosise
–, dar fata nu se lăsă înduplecată; ca în fiecare zi, trebuia
să treacă în revistă toate sunetele alfabetului. Rezultatul
15
Ada Orleanu
minuţioasei pregătiri nu fu decât un şuierat puternic. Ea

pendulă degetul arătător pe dinaintea nasului lui Oanea, în
timp ce-şi tampona surâzătoare faţa cu batista. Abătut,
băiatul îşi lovi fruntea cu pumnul, de câteva ori, ceea ce în
limbajul lor însemna: „Nu poate Oanea, nu poate”. Ea
protestă printr-o scuturare energică a capului, iar cele trei
degete împreunate, duse la buze, semnificau, într-o
expresie tipic moldovenească, „Oanea e un băiat straşnic!”
Se ivi în clipa aceea, prin mica deschizătură din gardul
viu de cimişir, Barbu Stroescu. Apoi, ţopăind într-un picior,
se strecură şi Mira pe urmele lui. Rozana se simţi
intimidată – bărbatul uşor încărunţit la tâmple o intimida
cu adevărat; în felul acesta, cel puţin, îşi explica ea
stânjeneala aceea supărătoare din conduita ei în prezenţa
acestui proaspăt unchi, de care nu-şi amintea. Mai bine
zis, nu-i descoperea persoana fizică în nicio evocare alături
de ai săi; în schimb, surprinsese numele lui rostit în aprige
dispute familiale, care amuţeau de îndată ce ei, copiii, erau
descoperiţi în odaie, veniţi acolo întâmplător. Privirea Clarei
scruta feţele lor pe rând: pricepuseră ori nu ceva dracii
împieliţaţi?
— Ce căutaţi voi printre oameni mari? Hai, repede la
joacă!
Existenţa acestei rude – pusă la index, după cum
înţelegea – rămăsese învăluită mereu în mister, şi, cum
întrebările lor primeau întotdeauna răspunsuri în doi peri,
misterul se îngroşase, le impunea să nu-l uite pe cel
exofisit; taina existenţei lui îi atrăgea cu fire nevăzute –
omul se mişca într-o lume plăsmuită de imaginaţia lor; a
Rozanei îl circumscria în chip romanţios: într-o insulă cu
vegetaţie luxuriantă, pierdută în imensitatea oceanului. Şi
asta din cauza expresiei pe care tatăl ei, Bogdan
Manolescu, o folosise cândva la adresa celui dispreţuit:
expatriatul! O siluetă atrăgătoare de bărbat – reţinută din
cine ştie ce revistă ori vreun film –, se substituise
fugarului, înaltă, subţire, învesmântată într-un costum de
colonist, cu o cască enormă pe cap, ce-i umbrea chipul în
16
întregime. Cum ea nu fusese ispitită niciodată să-i

constituie vreunul, faţa lui rămânea nedefinită, fără
trăsături, ca o umbră chinezească, iar acum, când se vedea
nevoită să împrumute acelei feţe trăsăturile musafirului,
operaţia de identificare nu se dovedea deloc grea, mai ales
că siluetele coincideau. Se petrecea altceva însă: imaginea
celui expatriat supravieţuise în mintea ei prin atracţia
personalităţii conferite de închipuirea ei; unchiul absent
simboliza lumea exotică, aventura; cel prezent, un ins
ursuz şi obosit, sfârâma în cioburi mitul, lipsea simpatia ei,
acordată unei ficţiuni, de obiect, şi demitizarea o
descumpănea. Cât de diferit îşi imaginase ea, pe de altă
parte, întoarcerea norocosului peregrin din lumea aceea
paradisiacă! O limuzină neagră, un Nash – văzuse o astfel
de maşină la Râmnic, poposită pe terasa din faţa parcului
primăriei, cu număr de Bucureşti – trăgea la poartă (locul
de întoarcere era imprecis) în larma copiilor din cartier;
agitaţia se strămuta la rude, în casă, şi ei toţi – cu mic, cu
mare – aşteptau în preajma piramidei de cufere. Originalul
poposise la ei abătându-se cu totul de la scena aceasta.
Întoarsă din zăvoi, seara târziu, în prima ei zi de hoinăreală
după întâmplarea cu berbecul (cam la o săptămână de la
şocul primit atunci, care o determinase pe mătuşă să o ţină
în pat, exagerând ca de obicei), îl descoperise, confuză,
lângă teracota rubinie din odaia unchiului Marius.
Îmbrăcat modest, cu un aer stingher, expresia posomorâtă,
îşi da silinţa să braveze… Să braveze ce? Desluşise o stare
de încordare între cei trei, care cedase pe încetul în
prezenţa ei, deşi medicul se ţinea mai departe rezervat. În
schimb, la cină, ca un perfect amfitrion, aşa cum îl
cunoştea, unchiul se purtase amabil cu musafirul. Rozana
îşi dădea seama că ocolea în mod deliberat să-l numească
pe Barbu Stroescu unchi – nici nu-i venea pe limbă
cuvântul acesta, dar neîndoios că nu-l suporta şi îl evita
într-adins, fără să înţeleagă de ce. Celui plecat i se potrivea
ca un costum făcut pe mărimea lui, musafirului însă… oh,
în curând o să i se pară stupidă rezerva ei! Deloc convinsă
17
Ada Orleanu
de propriile argumente, reveni şovăitoare: unchiul Mirei, al

lui Oanea, acceptabil… poate nu perfect acceptabil în
privinţa lui Oanea – de ce nu? La drept vorbind, ea nu
considera o rudă adevărată decât pe unchiul Marius –
duioşia se colcăi într-o clipă în inima ei –, un om minunat
unchiul Marius! Pe tante Clara – cum îi ceruse mătuşa să-i
spună – o respecta şi-i era recunoscătoare că aproape o
înfiase, dar răceala firii ei îi tăia orice avânt – mătuşa
păstra pesemne toate gesturile tandre pentru Oanea, care
avea multă nevoie de iubire.
Pătrunsese atunci în parc dominată de nelinişte. O
asalta ori de câte ori pierdea noţiunea timpului şi se uita –
poate într-adins, bine nu desluşea acest îndemn – în
desişul zăvoiului, pe malul râului, în tovărăşia ultimelor
gâze nealungate încă în culcuşul din bălării de vicleana
umbră desfăşurată pe nesimţite. Ocolise clădirea înspre
intrarea dosnică, strecurându-se pe sub geamurile
întunecate ale sufrageriei – se zărea o lumină, o lumină
slabă, filtrată de transperante groase, albastre, doar în
odaia unchiului. Străbătuse culoarul în vârful pantofilor să
ajungă la uşa dormitorului, dar o întâmpinase Maria, cu o
tavă goală în mână.
— Ai servit masa?
Femeia râdea numai cu ochii, şi, pentru o clipă,
străfulgeraseră în semiobscuritatea coridorului dinţii ei laţi.
— Nu vă fie teamă, n-au cinat, sunt la domnul, au un
musafir.
Nemulţumirea provocată de ambiguitatea cuvintelor ei se
topise în valul de căldură ce-i urca din inima.
— Cine a venit? şi se uitase lung după Maria, care se
îndrepta spre sufragerie, înălţând din umeri.
Biroul lui Marius Podeanu – o încăpere largă, luminoasă,
cu o pereche de ferestre înalte către curte şi o uşă în două
canaturi spre terasa de la faţadă – întrunea laolaltă
dormitorul, biblioteca şi biroul lui de lucru. Ai casei se
adunau acolo seara, înainte de culcare, atraşi de fonoteca
medicului ori în speranţa că tot el o să-i desfete cu o
18
canţonetă – avea un glas dulce, învăluitor, nu prea

puternic, dar Clara i-l asemuia cu al lui Titto Schipa.
Găsise familia tulburată în siesta obişnuită, mai mult:
neliniştită, contrariată. De obicei, Clara făcea lectură
răsturnată în şezlongul unchiului – în seara aceea citise
din Königsmarck, romanul se afla pe o măsuţă, lângă ea,
deschis, în vreme ce Marius se ocupa de patefon; adunaţi
în jurul lui, Oanea şi Mira aşteptau să alunece acul
diafragmei pe adânciturile discului. De îndată ce răsunau
primele sunete, băiatul se agita – ochii căpătau o strălucire
umedă, buzele se frământau de parcă îşi da silinţa să
vorbească şi, din neputinţa de a se exprima, bălăbănea
braţele, dezvăluind că percepe ceva. Pe Clara o înecase
prima dată emoţia, o emoţie nătângă, născută de o
speranţă absurdă, cum recunoştea singură; îi ceruse
soţului, cu un glas strangulat, să-i explice. Expresia uşor
ironică a lui Marius se transformase mai apoi, pe când îi
spulbera orice nădejde, în tristeţe, şi mâna lui se aşezase
delicat pe umărul ei, într-un gest de ocrotire, oprind-o să
continue un drum amăgitor, la capătul căruia s-ar fi simţit
şi mai dezolată.
— Nu, asta nu înseamnă nimic nou, Clara, toţi în starea
lui reacţionează la fel, percep vibraţiile doar senzitiv;
aşadar, numai simţurile celelalte îi avertizează că un
instrument cântă, fără să audă sunetele, sau, dacă vrei o
explicaţie mai plastică, nervii lor, ca loviţi de un ciocănel
nevăzut, deşi vibrează, nu produc niciun sunet.
Chiar dacă nu vedea discul în mişcare, copilul ştia că
patefonul cântă, la fel cum înregistra bunăoară izbitura
piciorului în podea când ai casei doreau să se facă
ascultaţi. Acuitatea în creştere a celorlalte simţuri suplinea
lipsa celui atrofiat, încât băiatul se orienta uneori uimitor
de uşor, lăsând impresia, unei persoane neavertizate, că ar
fi normal.
Sosirea unui musafir care refuza să-şi dea numele în
vileag – cum îi vestise femeia – provocase uimire: nu-i
cunoştea? O aveau pe Maria de mai bine de şase ani în
19
Ada Orleanu
serviciu, ce străin să-i viziteze şi la o oră atât de

nepotrivită? Contrariată, Clara lăsase cartea să-i cadă pe
genunchi, în timp ce Marius apăsa atât de brusc
dispozitivul de oprire, încât aria je crois entendre encore
încetase ca retezată. Oanea înălţase privirea spre tată,
nemulţumit, îngăimase ceva ininteligibil, şi, uşor încruntat,
cu buzele întredeschise şi limba apăsată pe cerul gurii,
obţinuse un ta-ta opintit – chestionându-l simultan şi
printr-o scuturare a capului pentru ce le strică petrecerea.
Marius făcuse un pas, cu intenţia să meargă în
întâmpinarea oaspetelui, dar un simţământ confuz – poate
o presimţire – îl fixase locului plictisit; poruncise să fie
poftit înăuntru. Clara tot mai spera să fie Bogdan
Manolescu, pe care nu-l cunoscuse femeia în obscuritatea
coridorului, fapt ce-i amintise de Rozana, că nu se
înapoiase acasă, deşi se înnopta, dar n-avusese timp să se
monteze împotriva fetei; silueta înaltă şi uscăţivă a
bărbatului străin se şi ivise în pragul uşii, şi ea se
indignase numaidecât – individul păstrase pardesiul pe el,
cu gulerul ridicat peste ceafă, şi pălăria îndesată peste
frunte; în plus, ţinea cu ostentaţie mâinile afundate în
buzunarele largi, şi întreaga lui înfăţişare, într-un fel
sfidătoare, o neliniştise, îi neliniştise şi pe ceilalţi, într-o
clipă fiecare îşi imaginase răul la un nivel diferit, copiii se
retrăseseră instinctiv în dosul vedrelor cu ficuşi şi lămâi.
După ce-l pironise pe musafir, doctorul întorsese spre soţie
faţa crispată, iar sprâncenele săltate întrebător arătau că
aşteaptă dezlegarea de la ea, refuzând să-l identifice el pe
cel sosit, din dorinţa ascunsă de a se fi înşelat.
— Frumoasă primire, n-am ce zice!
Accentul amar, totodată sarcastic, iscase mişcare – una
domoală, ca vălurirea unei bălţi –, Clara se trăsese din
adâncul şezlongului mai pe margine, iar Marius, fără să
disimuleze neplăcerea de a-l vedea pe străin în casa lui, se
îndreptase către acesta, impunându-şi să nu se lase
copleşit.
— Ce e cu tine? în loc de: „Ce cauţi la noi, la ce-ai
20
venit?”’
Musafirului nu-i scăpase nuanţarea intenţionată şi
replicase ţepos:
— Poftim ce găseşte să-mi spună iubitul meu cumnat în
loc de bun venit, o vorbă pe care o azvârli în mod obişnuit
oricărui drumeţ ce-ţi pică în casă.
Şi, cum Clara îşi apăsa mâna pe inimă, ţinuse să
remarce pe un ton ironic:
— Cât te-a tulburat revederea, surioară! Ultimul cuvânt
îl silabisise, nu i se adresase niciodată astfel – şi el ura
diminutivele, ca şi Clara. Hm! Nu-i greu de priceput că nu
vă aşteptaţi să mă mai întorc. „Poate a decedat pe acolo”,
vă spuneaţi uşuraţi.
Considerând că i-a lovit îndeajuns ca să-i oblige a-l primi
mai omenos, schimbase tonul şi, arătând spre copii, cu un
gest din cap, exclamase cu o simulată însufleţire:
— Nu bănuiam să am de la voi doi nepoţi.
Copleşită de harababura gândurilor, Clara nu ştia ce
atitudine să adopte, simţindu-l pe Marius mereu ostil – o
ostilitate adresată şi ei, de parcă ar fi învinovăţit-o pentru
venirea fratelui. O descumpănea nedreptatea, dar o şi
revolta. Îl întâmpinase pe oaspete, până la urmă, ca pe o
rudenie faţă de care nutreşti mai degrabă îndatorire decât
dragoste, dar şi dragoste – sentiment statornicit în inima ta
de bună seamă în copilărie, mai înainte aşadar ca el să fi
pierdut dreptul la iubire (şi la stimă).
— Scoate pălăria, omule, şi vino înăuntru, ce stai în
prag? se pomenise că-l ceartă, şi familiaritatea tonului – un
ton fals autoritar, de soră mai mare – o ajutase să se poarte
degajat, să disimuleze indispoziţia pricinuită de vederea lui,
pe care i-o comunica şi soţului, credea ea, nedorind să-l
năpăstuiască pe cel sosit, doar i-o fi ales pe ei în speranţa
că va găsi cel puţin ocrotire, dacă nu altceva; nefericitul!…
Ultimul cuvânt, răsărit spontan, stăruise câteva clipe
detaşat, încărcat de o dură semnificaţie, şi raportul
simţămintelor ei se schimbase pe neaşteptate, mila
devenind predominantă. O strunise iute, nu-şi pierduse
21
Ada Orleanu
luciditatea, căci se surprinsese remarcând cu răceală (o

răceală ce se adresa de astă dată expatriatului: nu-l
întâmpina nici ea cu bunăvoie, dar n-avea încotro, o obliga
gradul de rudenie cu el să-l primească, mai bine zis să-l
găzduiască şi să-l asculte): „Ce are de gând omul acesta?”
Aşezase mâna pe braţul fratelui, şi el crezuse că vrea să-l
îmbrăţişeze, o cuprinsese pe după umeri şi-şi lipise buzele
de fruntea ei înaltă, boltită către rădăcina părului tăiat
scurt. O undă de căldură primenise simţămintele lor.
— Cum era să mă duc la ele? îngăimase, căutând avid
privirea lui Marius, dar cumnatul nu acceptase argumentul
lui, nici nu se lăsase emoţionat de tonul lui spăşit, încât îl
obligase să adauge: N-am să vă supăr prea mult timp.
Presimt că hotărârea mea a fost o mare neghiobie.
Se dezbrăca cu gesturi încete, trupul părea prăbuşit în
sine, mersese cu pardesiul şi pălăria în braţe să caute un
cuier pe culoar, derutat şi stingherit sincer de răceala
persistentă a cumnatului său, şi, negăsind cuierul în
întuneric, revenise în odaie, săgetând-o pe Clara că nu-i
venea în ajutor, un gest păstrat din copilărie, ca să se aşeze
până la urmă resemnat pe divanul lui Marius, în braţe cu
lucrurile. Clara nu observase nimic, îi vorbea iute, să
umple golul căscat între ei din pricina refuzului
încăpăţânat al soţului de a lua în seamă vorbele grave
rostite – îl văzuse cum le respinge cu schiţa unui surâs
batjocoritor (cât de bine cunoştea ea acest surâs!).
— Să lăsăm vorbele mari, ai venit, ai venit! Pentru noi (îl
asocia într-adins şi pe soţ) – la ce s-ascundem? – e mare
surpriza să te vedem aşa, nitam-nisam, fără vreo veste în
tot acest răstimp nesfârşit de lung… dacă e să luăm în
consideraţie şi războiul…
În clipa aceea, Rozana năvălise cu flori de câmp în braţe,
retezind râsul scurt al lui Barbu, hâhâit mai mult pe nas,
un fel de preludiu la ceea ce dorea să spună rudelor,
avertizându-le de bunăvoinţa lui, că n-au de ce să se
neliniştească.
— Tante Clara…
22
Fata se aplecase iute spre valiza de piele roşie, reiată, de

care se împiedicase, întrebând emoţionată, cu jumătate de
voce, cine a sosit, dorind mai mult o confirmare, întrucât
n-avea nicio îndoială cine-i vizita – Barbu fiind ascuns
privirilor ei de soba din teracotă roşie.
— În sfârşit, ţi-ai amintit şi de casă? se mărginise Clara
s-o mustre neutru, mulţumită că întoarcerea ei le uşura
situaţia.
Fata aştepta răspuns, întrebarea mai stăruia în ochii
uşor voalaţi de emoţie. Câtă vreme nu se auzea chemată cu
dor, buzele ei nu îndrăzneau să pronunţe numele tatălui
(nici măcar de astă dată, când, desigur, i s-a povestit că a
fost bolnavă). Marius îi ghicise frământarea, dar n-apucase
s-o lămurească, i-o luase Clara înainte:
— Vino să-l cunoşti pe unchiul Barbu.
Distingea o oarecare iritare în glasul mătuşii – iritarea
crescuse atunci când Clara, văzând surprinderea ei, fusese
nevoită să repete aceleaşi cuvinte; iar când bărbatul
avusese intenţia să se ridice politicos ca s-o salute, îl
oprise:
— Stai, stai, e nepoata lui Marius. Adăugase cu mai
multă bunăvoinţă: O fetiţă dezgheţată, argint-viu… ne mai
risipeşte… în târgul acesta, aproape mort, îţi închipui ce
viaţă am dus şi ducem!
Citind nedumerirea pe chipul lui, întărise nemulţumită:
— Fata lui Bogdan Manolescu… Biata Olga s-a prăpădit
acum cinci ani, de cancer.
Barbu tăiase cu mâna aerul la o oarecare distanţă mai
jos de genunchi, zicând:
— Cam atâta era pe atunci.
Ieşiseră de după vedrele cu plante ornamentale, copiii
păstrând totuşi o uşoară stânjeneală faţă de străinul care îi
chema la el. Înfăţişarea sclipitoare a Rozanei primenise
parcă atmosfera odăiii; tichia roşie, cu moţ negru (un fel de
fes), şi pantofii din piele acaju, cu tocuri joase – daruri
aduse de Bogdan Manolescu la ultima lui vizită, îndrăgite
de fată, deşi nu i se potriveau, sau, mai precis, îi dădeau
23
Ada Orleanu
un aer bizar, exotic, – îl făcuse pe Stroescu s-o asemuie cu

un personaj din ilustraţiile colorate ce întregeau basmele
lui Andersen – o ediţie veche, în două volume broşate,
traduse în franceză, pe care o aveau acasă, pe vremea
copilăriei, a cărei evocare îi stârnise emoţie surorii.
— Bună dimineaţa, domnişoară.
Rozana îşi simţi braţul apăsat – înţelese din semnele lui
Oanea ca nu dorea să continue lecţia, se arăta îmbufnat,
nu suporta să i se dea în vileag infirmitatea. Observă că şi
lui îi displace prezenţa lui Barbu, şi acest lucru o uimi.
Mira însă se împrietenise cu musafirul. Rezonanţa
ultimului cuvânt persista supărătoare în auzul ei: pentru
ce-i spune domnişoară? Urmărea s-o necăjească? Sau să-i
câştige simpatia? Ce om ciudat! De ce ciudat? Pe faţa
Rozanei, umbrele plecau, altele reveneau, dispărură când
Barbu se aşeză pe bancă, surâzător, căutând să le fie pe
plac. Negreşit că avea nevoie de tandreţea lor; dacă le căuta
mereu prezenţa – mila se substitui oricărui alt sentiment,
şi Rozana fu dispusă să răspundă solicitudinii lui,
Ghicind sentimentele copiilor şi dibuind o cale spre
inima lor – convins că prin ei îl va înmuia până la urmă şi
pe Marius –, Barbu o rugase în dimineaţa aceea pe Clara
să-i îngăduie a lua cafeaua cu lapte în parc, la masa lor.
Clipa de şovăială a surorii înainte de a accepta îi rănise
sensibilitatea, răbufnise cu o ironie tăioasă.
— Ţi-a recomandat Marius înainte de a pleca la Râmnic
să nu-i laşi sub înrâurirea mea?
Clara era sincer uimită.
— Susceptibilitatea ta mă sperie, te asigur că nu m-am
gândit deloc… Doream să profităm de prilejul de a fi rămas
singuri, avem atâtea să ne spunem…
O întrerupse brutal:
— N-am chef de evocări duioase. De altfel, nu te cred
capabilă de duioşie, mai degrabă bănui că te frământă
neghioaba curiozitate femeiască, doar te cunosc de ajuns.
Hohotise sec, cu o mimică batjocoritoare, pe care ea o
respinsese ofensată:
24
— Sfârşeşte! Nu-ţi îngădui să mă jigneşti! Nu ştiu cum

să mă port ca să-ţi fiu pe plac, şi tu… Du-te, te rog, lasă-
mă!
O lucire de o clipă aprinsese privirea lui Barbu, dar
renunţase precaut să se hărţuiască de-a surda cu sora lui,
deocamdată singurul lui reazem.
— Înţelege că mi-e greu acum, lasă-mă să-mi vin în fire,
poţi să înţelegi şi singură de ce m-am întors, doar vezi cât
de sărac sunt… Acolo, averile se adună greu şi se pierd
peste noapte. O să discutăm, despre toate o să discutăm.
Mi-ai pomenit şi de Costin… O să vorbim şi despre
nefericitul acela, despre tot ce doreşti, dar nu acum, acum
nu! urlase din cadrul uşii.
Rămasă singură, cu rezonanţa acelui zbierăt insolent în
ureche, Clara se indignă de-a binelea. Păstrase pentru ea
clipele de cumplită tulburare pricinuite de venirea fratelui
expatriat, care dăduse buzna la ei în loc să se aciueze în
altă parte (pramatia asta), la urma urmei chiar la ele, dacă
era adevărat că dorea o împăcare – n-avea de unde bănui
că-i e tăiată orice şansă, nu discutaseră despre acest lucru
–, disimulase faţă de Marius propriile suspiciuni, căutând
pe de altă parte să şteargă din mintea lui Barbu impresia
penibilă din seara sosirii la ei, înconjurându-l cu tot felul
de atenţii. Mai mult: reuşise să-şi impună punctul de
vedere, şi soţul adoptase o atitudine corectă în relaţiile sale
cu Barbu. Aproape regreta gestul ei.
— Deşi Bogdan nu merită mai multă consideraţie din
partea noastră, eu l-am primit totdeauna…
Uimirea din privirea lui Marius, clipirea iute a genelor,
să-şi ascundă jena – jenă pentru perfidia reproşului
azvârlit de ea în mod deliberat –, o tulburase, căutase să se
explice:
— Cum vrei să-şi recapete încrederea în el, nefericitul, şi
să poată lua viaţa de la capăt? Argumentase mai departe,
în mod stângaci, că numai prietenia şi căldura căminului
lor îl pot susţine: Omul acesta ar pluti astfel în gol, Marius,
nu te gândeşti?
25
Ada Orleanu
Pe nesimţite, în locul indignării se insinua în inima ei

teama – o teamă lâncedă – şi, deocamdată insesizabil,
rostul prezenţei sale. Clipa când pătrunse acest rost o
copleşi, un timp nu îndrăzni să insiste asupra revelaţiei
teribile, gândul se târa totuşi lucid în întâmpinarea acestei
revelaţii, neputincios să se abată din drum, atras ca un
magnet: aşa s-a manifestat şi boala lui Costin, blândul lor
Costin! Orice cuvânt al lor conţinea pentru el un înţeles
şocant, se considera mereu persecutat, când, de fapt, ei nu
ştiau cum să-i mai menajeze susceptibilitatea. Barbu n-a
întrebat de fratele mai mic şi, îndurerată că-l dase uitării,
deschise ea discuţia, când a încercat însă să-i dea
amănunte despre suferinţa băiatului, Barbu a schimbat cu
bruscheţe cursul conversaţiei. În copilărie, mai apoi ca
adolescenţi, ei doi erau atât de legaţi! Cum să fi uitat acest
lucru? Şi-atunci? Ce se petrece cu el? De ce refuză? După-
amiază o să-l ducă în cimitir, la mormântul lui Costin,
chiar după-amiază, nu trebuie să mai amâne, durerea o să-
i desferece… poate că o să-i smulgă mărturisirile uşor…
Prea sigură nu era, aluziile la trecut îl scoteau din sărite, ar
trebui să renunţe deocamdată cu sâcâielile, orice întrebare
delicată… Lămuririle vor veni spontan, – se încurajă. De
altfel, ce-şi închipuia? Din moment ce-i alesese pe ei…
altminteri… Deşi gândul o surprinsese, îl formulă energic:
altminteri, s-ar fi temut de Marius. Îl cunoştea prea bine,
ştie cu ce fel de om are de-a face. Ajunsă la această
constatare, Clara respiră adânc, se învioră, nu mai avu
răbdare sa stea singură. „Cred că-l nedreptăţesc,
nefericitul! Şi e fratele meu. Pentru Bogdan am făcut atâtea
sacrificii…” Gândul îi păru atât de meschin, încât îl alungă
violent, cu un gest din mână, ca şi cum lovise în ea. Se
ridică supărată, îndreptându-se spre dormitor să caute
micul gherghef pentru brodat.
— Am poruncit să ni se aducă micul dejun.
Aştepta mulţumiri din partea copiilor pentru acest
serviciu, dar Rozana îl lămuri, stingherită;
— Laptele lui Oanea îl prepar numai eu, băiatul nu
26
suportă smântâna şi trebuie să-l strecor printr-un tifon.

Uitătura cenuşie a lui Barbu păru să se limpezească,
irişii sclipiră pentru o clipă ca şi cum ar fi ieşit din negura
globului ocular, cu pupila grozav de mărită, ce păstra
fixitatea unui ochi împăiat, de răpitoare nocturnă. Replică
violent:
— Asta-i bună!
Dispusă să-şi foarfece fratele, Mira întări:
— Da, aşa-l mănâncă, e un năzuros, mereu ne supără
cu mofturile lui, şi asta din pricină că toţi ai casei îl
răsfaţă, se ocupa numai şi numai de el.
— Se vede că n-a răbdat dumnealui de foame! vorbi
răstit, şi trupul lui fu cuprins de nelinişte, mai ales mâinile
fâlfâiau dezordonat, în timp ce privirea se rotea pe
deasupra lor fără să-i vadă, asemenea unui far de coastă ce
trimite fasciculul luminos în larg fără să descopere ceva,
dar e observat de corăbieri.
Îşi reveni, părea nemulţumit de el însuşi. Văzând
tulburarea Rozanei, care se ferea să-l mai asculte,
pregătindu-se să plece la bucătărie, încercă să glumească.
Ea era preocupată însă de micul Oanea – o ţinuse,
intimidat, de poala rochiei, s-o oprească lângă el. Aplecată,
simula cu un gest al palmelor că toarnă lapte într-o ceaşcă,
băiatul aprobă resemnat şi, încet, se trase până la capătul
băncii, departe de Barbu, fără să-l scape din ochi, încât
surprinse privirea ce urca pe pulpele goale ale fetei, privire
însoţită de un surâs vag, plin de echivoc, al gurii, dar
Barbu se întoarse iute, simţind că e pândit, expresia gurii
lui se schimbă într-o strâmbătură. Oanea nu se clinti, îl
străpungea cu o căutătură de-a dreptul duşmănoasă,
Barbu scăpă un „Hm!”, îl chemă mai aproape, cu o fâlfâială
a degetelor, Oanea însă nici nu clipi, continua să-l fixeze
neîndurător.
— O să am de furcă, e gelos, se amuză Barbu pe
neaşteptate, şi faţa lui se destinse. Ei, să cucerim atunci,
mai întâi, prietenia roşcatei, dacă drumul spre inima lui e
barat.
27
Ada Orleanu
— Vorbeşti singur? chicoti Mira, bătând din palme, dar

el nu se supără, îi prinse bărbia şi râse împreună cu ea.
— Uneori, fetito, uneori.
Se întorcea Rozana, însoţită de Maria, purtând fiecare
câte o tavă, şi câtăva vreme domni tăcere sub brazi. Fata
distribui ceştile şi feliile de pâine prăjită în dreptul
fiecăruia, apoi ouăle moi în păhărele, mierea, marmelada
de caise şi untul în mijlocul mesei. După pilda ei, Barbu se
apucă să ungă şi el o felie de pâine cu unt pentru Mira –
fetiţa ciripea naivă, urmărind gesturile lui cu interes. Deşi
era slăbuţă, mânca pofticios, iar ochii ei, grozav de mobili
şi inteligenţi, însufleţeau chipul osos, lunguieţ – semăna cu
mama –, îl înfrumuseţau. Întrebă pe neaşteptate, pupilele
ei se dilatară, alungind cu negrul lor verdele irisului,
întunecându-l, ochii deveniră aproape cenuşii:
— Stai mult la noi?
Barbu trecu o privire posomorâtă peste faţa ei
iscoditoare, îngăimă printre fălcile strânse, care jucau
nervos carnea unui singur obraz, tic neplăcut, şi-l
cunoştea, dar nu reuşea întotdeauna să şi-l stăpânească:
— Am să stau o vreme.
— Ce bine-mi pare, povesteşti atât de frumos!
Cuvintele ei îl înviorară din nou, căută spre ceilalţi doi,
dar Rozana părea absorbită să-i taie lui Oanea felia de
pâine în bucăţele lungi, cum îi ceruse, necăjit că se mânjea
de miere pe mâini. Tăcerea se aşeză stânjenitoare cât timp
înfulecă Mira, iar când fetiţa se apucă iarăşi să ciripească
cu gura ei mică, spoită de gălbenuş, se ivi în parc Clara, în
mână cu ghergheful de brodat; în urma ei, Maria purta un
şezlong de grădină.
— Să vă fie de bine, copii, surâse ea, să nu i se observe
supărarea, şi Barbu îi întoarse surâsul, căutând o
împăcare – fraţii se împăcară într-adevăr, atitudinea lor
deveni mai degajată, Clara îi făcu hatârul să îndrepte
săgeata unei ironii chiar spre ea:
— Recunosc fără nicio rezervă că scenele de familie mă
înduioşează; îmi stârnesc amintirea dimineţilor de-acasă,
28
când trăiau toţi ai noştri, iar noi, copiii, n-aveam decât

necazuri mărunte.
— Nu-mi place să reînviu ceea ce a nimicit ireversibil
timpul, izbucni Barbu.
Dar ea nu-i luă în seamă de astă dată revolta şi avu un
gest neaşteptat până şi pentru ea: jucă vârful acului spre
el, ameninţând în glumă. Nu culese decât dispreţul lui,
exteriorizat printr-o uşoară ridicare din umeri: cât de
caraghioasă e când se copilăreşte! Clara înţelese, roşi şi
atacă frontal, uitând ce-şi promisese:
— Şi ce zburdalnici eraţi voi doi, Costin mai ales, care
avea totdeauna chef de pălăvrăgeală la masă, ca Mira mea,
deşi ştia bine că tata interzice acest lucru. Bietul Costin!
Ca şi cum n-ar fi existat! Dacă te tentează, mergem după-
amiază cu nişte flori, e numai la doi paşi de noi… I-am
făcut un mormânt frumos, ai să vezi.
Barbu se încăpăţâna să ţintească un punct pe trunchiul
bradului din faţă, prăvălit în muţenie, cu trăsăturile
înţepenite, parcă lemnificate, şi atunci ea coborî privirea pe
lucru, împunse iute, stânjenită, Observase în treacăt faţa
spoită a copiilor şi se agăţă de acest amănunt ca să-şi
recapete calmul, vorbind pe un ton de glumă:
— Dacă uitaţi să folosiţi şervetul, oricine poate afla cu ce
v-aţi ospătat, Mira – şi-i trimise să se spele, prilej pentru
Rozana să-i însoţească, nemaiputând suporta veselia
simulată a mătuşii.
29
Ada Orleanu
II
ECHIPAJUL SE ÎNAPOIE DE LA RÂMNIC

prăfuit. Dobrin îndrumă caii pe alee şi opri în faţa gardului
de cimişir. Vegetaţia parcului pălise – expusă întreaga zi la
soare –, caii spumegau cu capetele înclinate, se bălăbăneau
ca un clopot în căutarea răcorii, pe care o găsiseră imediat
în frunzişul tufelor, neretezate încă de Sofronie în chip de
amforă, cum intenţiona, aşteptând o ploaie bună, ca să
lucreze în parc la largul său. Rămasă pe scara trăsurii,
Clara Podeanu o strigă pe Maria să vină să ia târguielile –
purta peste pălărie (o tocă din mătase) un văl des, albastru,
ce cădea pe umerii ei în falduri, a cărui culoare abia se mai
distingea de sub colbul argintiu.
— Mai repede, mai repede, o îndemna pe femeie.
Întrebă dacă făcuse răcoare în odăi, se interesă de copii
unde sunt. Se descotorosi şi Rozana de pălăria florentină,
legată cu o panglică sub bărbie, ca să cotrobăie mai în voie
după pachete. Fuseseră aşezate de mătuşă meticulos, în
coşul trăsurii, cu o reţea deasupra, prinsă la capete, să nu
cadă cumpărăturile pe drum. Maria le îngrămădea într-o
paporniţă, fără să ia seama cum le aşază, ceea ce îi atrase
o aspră observaţie din partea Clarei. Înainte de a coborî,
mătuşa o mai făcu atentă o dată pe femeie să nu răstoarne
pachetele, o rugă şi pe Rozana să controleze bine burduful
de piele neagră, cu o clipire vagă de nemulţumire.
Pe alee se iviră copiii. Maria se feri din calea lor, se
îmbrânceau care să ajungă mai repede la mama – în
dreptul deschizăturii din gard, Mira îi puse băiatului
30
piedică şi trecu triumfătoare. Nu-i fu de ajuns, se răsuci

să-i dea cu tifla, pe furiş, dar mama o văzu.
— N-ai să capeţi nimic.
Mustrarea stăruia doar în privirea mamei, al cărei chip
ieşi de sub văluri, braţele ei cuprinseră fetiţa, în timp ce
Rozana se repezea spre Oanea. Din braţele ei, băiatul fugi
în ale Clarei, se cuibări la pieptul ei, cerând să fie pedepsită
Mira. Mama, îl săltă de-o palmă, se roti cu el, dar acest joc
n-o prindea, nu se potrivea temperamentului ei – şi acest
lucru Rozana îl citi în privirea Mariei, care revenise să ia
lucrurile lor, o privire râzătoare sub nişte gene arcuite
hazliu, ca şi cum ar fi spus: „Ia te uită ce e în stare doamna
doctor!” Clara întrebă dacă au fost cuminţi copiii şi nu l-au
supărat cumva pe tata ori pe unchiul Barbu; cum însă
întrebările acestea cădeau stereotip ori de câte ori revenea
de undeva, nimeni nu-şi dete silinţa să-i răspundă, cât
despre Oanea, se şi smulsese, atras de cai şi trăsură, dar şi
necăjit că mama nu-i satisfăcuse rugămintea, Mira ţopăia
ca de obicei nepăsătoare, interesându-se de darurile aduse.
Coporâia biciului se lungi spre Oanea, îl împunse cu
îndemnul mut al lui Dobrin: „Hopa sus!” Se şi grăbi să sară
pe scăriţă, ager şi îmbujorat, apoi se urcă pe scăunaş, de
unde, cu ajutorul vizitiului, se căţără pe capră. După ce
roti de toată frumuseţea cureluşa biciului – subţire şi
înflorată cu ciucuri coloraţi din lânică –, reuşind să
încolăcească în aer diferite figuri, pe deasupra cailor, fără
să-i atingă, Dobrin trecu biciul băiatului, şi omuleţul
ghemuit lângă el se căzni la rându-i să-l imite, numai că se
pomeni şfichiuind spinarea cailor, animalele săltară de dos,
izbiră copitele în tăblia trăsurii, apoi o smulseră din loc
brusc, trăgând-o către remiză.
— Ce faci, bre, laşi caii pe mâna copilului? Vrei să
prindă vreun nărav?
Dobrin sclipi dinţii lui lunguieţi şi ascuţiţi în vârf spre
Sofronie, fără să-i răspundă, dar luă hăţurile din mâna
băiatului.
31
Ada Orleanu
Dormitorul Clarei, mobilat cum nu se putea mai simplu

şi sobru, oglindea în mare măsură nu atât gustul ei pentru
simplitate, cât mai cu seamă o indicaţie de igienă dintr-o
revistă de specialitate a soţului – Marius era abonat la
diferite ziare şi reviste, atât din ţară, cât şi din străinătate;
mai mult franţuzeşti, dar şi germane, se vedeau pe toate
măsuţele, fiind frunzărite şi de copii, care învăţau franceza
cu Clara (Mira şi Rozana, evident), o franceză de început
pentru Mira, de perfecţionare pentru nepoată, care o
învăţase în liceu, o vorbise şi cu tatăl, acasă la Iaşi. Poate
singurul lux era covorul oltenesc, în culori suave, ce
acoperea mai toată podeaua de scânduri ceruite, susţinând
două şifoniere din lemn de nuc lustruit, cu perdeluţe roz,
două divane şi un fotoliu acoperite cu huse din creton
înflorat, un scrin şi un dulăpior cu oglindă deasupra. În
încăpere plutea totdeauna un miros vag, proaspăt şi
răcoritor, de apă de lavandă, acelaşi miros prin care Clara
sau Marius îşi anunţau prezenţa – imediat ce-l simţea în
nări, Rozana se pregătea să întâmpine fie silueta subţire,
distinsă a mătuşii, fie surâsul părintesc al unchiului, în
oraş se vorbea despre Clara Podeanu că e o doamnă
elegantă, şi luxoasă; în realitate, nu era decât o femeie
exigentă cu ea însăşi, şi se pricepea grozav să combine o
rochie veche cu o garnitură nouă, ca să pară că ar avea
garderobul plin; pe deasupra, rochiile şi taioarele ei aveau
cu adevărat o linie impecabilă, se mulau perfect pe un trup
de statuie, subţire ca al unei adolescente. Pe Rozana o
impresiona cu deosebire albeaţa strălucitoare a jabourilor
şi a gulerelor mătuşii, scrobite, netezite şi prinse de rochii
cu artă; nu-şi amintea s-o fi surprins vreodată şifonată ori
pătată, cu o descusătură ori un nasture lipsă, după cum
nici nu o auzise să folosească mai multe conversaţii – cum
se exprima tatăl ei, Bogdan –, înţelegând prin aceasta că
mătuşa discuta în acelaşi chip într-un salon ca şi pe
stradă, în piaţă, cu familia sau cu slujnicele. Mătuşa
folosea, bunăoară, totdeauna forma literară a pronumelor
demonstrative – nu pronunţa pe ăsta, ăla –, încâţ, în unele
32
împrejurări, conversaţia ei părea afectată.

Prin fereastra larg deschisă către parc, pătrundea un aer
răcoros, primenit peste noapte – primele raze ale dimineţii
luminau pieziş, făcând să pară mai decolorat creştetul
Rozanei, ca şi cum aurul pletelor ar fi fost de carate
diferite. În cămaşă de noapte, fata se pieptăna în faţa
oglinzii interioare a şifonierului din camera mătuşii; se
vedea prin uşa deschisă lenjeria aşezată ordonat, la dungă,
o lenjerie aproape ţeapănă, netedă şi lucioasă, din care
exala mireasma pelinului din săpunul de spălat rufe. Clara
îi potrivea Mirei un guler alb, aşezată pe singurul fotoliu
din odaie, în timp ce Oanea răscolea în sertarul scrinului
după trusa de creioane colorate, adusă de mama de la
Râmnic cu un scop anume. Răsări în oglindă, ca din valuri,
chipul lui Barbu – numai capul, ca al unui înecat; privirea
lui, languroasă de astă dată, se plimbă lipicioasă ca dâra
unui melc peste trupul fetei, buzele îi surâdeau complice.
Dar poate că aşa i se păruse ei, lua mai toate gesturile lui
anapoda, îi displăceau până şi cele mai fireşti, ciudăţenia
impresiei o îndemnă totuşi să alerge spre divanul copiilor şi
să se cuibărească acolo, cu picioarele adunate sub poala
lungă a cămăşii de noapte, neştiind cum să alunge arsura
flăcărilor care-i ardeau obrajii, o senzaţie nouă şi
tulburătoare, nesuferită, copleşitoare, aproape îi dădeau
lacrimile, se simţea ridicolă, neputincioasă să domine
antipatia pe care i-o purta lui Barbu, sperând că el nu
observă acest lucru.
— Bună dimineaţa! Barbu îşi făcu loc în cadrul uşii. Pot
să intru? întrebă de formă, pironind mai departe trupul
fetei, părând amuzat s-o vadă intimidată şi pudică.
— Copiii sunt gata într-o clipă. Pe Oanea o să-l
impresioneze talentul tău, ai să vezi. E în stare să
aprecieze. De altfel, să ştii, stima e singurul sentiment care
aprinde iubirea lui pentru cineva, are nevoie de o dovadă
palpabilă…
Clara se opri fulgerată de un gând ce se referea tocmai la
darul fratelui ei de a desena admirabil, şi privirea ei căută
33
Ada Orleanu
scăpare aiurea, nu cumva să priceapă el şi să alunece

amândoi într-un abis nedorit, el n-ar fi iertat-o pentru
această aluzie, convins că a fost premeditată. Barbu însă
părea preocupat de cu totul altceva, şi ea urmări fără să
vrea mişcarea capului său.
— Rozana pretinde că a dormit prost, surâse Clara,
învăluind într-o privire ocrotitoare fata, amuzată la rândul
ei s-o vadă atât de sfioasă în prezenţa fratelui. E de-a
dreptul caraghioasă, micuţa! Poftim cum s-a adunat pe
divan turceşte, cu poala cămăşii înfoiată în jurul ei!
Mereu la pândă în prezenţa lui Barbu, mintea Rozanei
devenea grozav de ageră – intuise perfect ambiguitatea
atitudinii, fiinţa ei întreagă era încordată, strigă mut:
— Pleacă, pleacă odată de-aici!
Ar fi dorit să-i vadă plecaţi şi pe ceilalţi, să rămână
singură cu gândurile ei învălmăşite, ce-i încingeau fruntea
– începea s-o doară şi-n ceafă, o durere ce se prelungi
înspre tâmple, nu mai suporta nici înţepeneala picioarelor,
le-ar fi întins lung, lung, să şi le dezmorţească, mii de ace îi
înţepau pulpele. Când, în sfârşit, auzi uşa închizându-se în
urma lui Barbu şi a copiilor, un suspin înecat îi cutremută
trupul. Mătuşa se interesă dacă o doare ceva, stăpânindu-
şi surâsul.
— O să-mi treacă… după o baie în râu, îngăimă în
neştire.
— Baie acum, dis-de-dimineaţă? Vrei să răceşti? se ului
Clara.
Din privirea mijită a mătuşii, înţelese cât de mult
întârziase. Dejunau în mica sufragerie, ornamentată cu
policioare sculptate şi ploşti străbune, pântecoase,
susţinute de curele zimţate, înnegrite, bătute în bumbi de
alamă; cu discuri mari înflorate în alb, din pământ ars –
altele şi smălţuite, în culori vii –, cu ulcioare şi vase ce
închipuiau păsări şi animale, plăsmuiri zoomorfice ale
meşterilor olari din ţinut, renumiţi în toată ţara,
colecţionate de doctorul Podeanu. Fata îşi ascunse chipul
în mănunchiul de margarete cules pentru mătuşă. Ofensat
34
de pasiunea ei pentru florile de cârnp, Sofronie o

apostrofase odată înciudat:
— Culegi buruieni, când în parc ai flori de soi cum nu
există în tot oraşul!
Ferindu-se de ochii Clarei, întâlni uitătura piezişă a lui
Barbu, şi buchetul deveni povară în braţele ei, merse să-l
depună pe bufet, îl lăsă pradă vestejirii: uitase de existenţa
lui Barbu. Nu numai de a lui, nu-şi reamintise nici de
ceilalţi. Cutreierase zăvoiul până la ceasul când soarele,
arzător într-o zi de vară adevărată, cum era acum, o trimise
să se răcorească în marele bazin al stăvilarului; recuperase
vioiciunea ei de pănţăruş în asemenea măsură, că se
trezise lângă liziera pădurii de fagi – o, ce ploconeală îi
făceau margaretele şi scânteiuţele bătute de un vânt
subţire! Nu se opri lângă ele, o aşteptau crângurile de aluni
– acolo zăbovise. Căpşoarele crude ale alunelor se
îmbrobodeau în învelişul lor verde, dantelat ca o scufiţă de
prunc – le pândea de mult coacerea, îngălbenirea scufelor,
clipa când căpăcelele vor deveni arămii. În lumea vegetaţiei
uita de oameni, îi uita şi pe cei de acasă, îi uita de cum
lăsa în urmă aşezarea spitalicească, plecând să
hoinărească singură, slobodă, ţinutul sălbatic din preajma
stăvilarului, dar abia acum avu revelaţia aceasta. Îşi
închipuia că o alungă din oraş atmosfera apăsătoare,
pâcloasă, într-un fel, a spitalului, cu care nu se împăca nici
după atâţia ani de convieţuire. Şi cum s-ar fi împăcat?
Poarta greoaie se deschidea nu numai pentru trăsura
elegantă a doctorului şi pentru bicicletele lor, ci şi pentru
căruţele simple de ţară, care transportau pe fundul lor,
acoperit cu paie, sărmani betegiţi şi epuizaţi de o prea
lungă zăcere acasă, doar cu asistenţa babelor doftoroaie;
înapoi purtau sicrie sărăcăcioase, ce-i închideau pentru
totdeauna, sub capacul bătut în cuie şi sigilat. Teama de
spital – îi explicase unchiul Marius cu amărăciune, o teamă
atavică, izvorâtă din starea lor înapoiată – îi împiedica pe
săteni să vină la timp, încât pe prea puţini doctorul îi mai
putea salva; lipseau şi cadrele medicale, spitalele se aflau
35
Ada Orleanu
doar în centrele mai răsărite, la distanţă mare de

majoritatea satelor, iar dispensarele nu erau dotate nici cu
materiale, nici cu oameni pricepuţi. Era inevitabil ca
unchiul să descrie suferinţele bolnavilor săi, oricât s-ar fi
opus mătuşa, şi ocazia aceasta el o avea mai cu seamă la
ora mesei, când se adunau laolaltă. Ea nu se mai putea
atinge atunci de bucate, de carne îndeosebi, care căpăta
imediat o culoare suspectă, un miros şi mai suspect –
rămas în nările ei de la moartea mamei –, se repezea să
înmoaie o bucată de pâine în oţetul salatei, pe care o sugea
lacom, sub privirea uluită a Clarei: „Ai să faci ulcer!”
Mustrarea mătuşii era şi pentru gestul în sine, ce se abatea
de la regulile de purtare impuse de ea.
— Marius, cum îţi explici pofta aceasta nesăbuită pentru
oţet?
Unchiul replicase surâzător:
— Vrei să-ţi confirm părerea ta că ar avea o secreţie
insuficientă de suc gastric? N-am de unde să ştiu până nu
văd analiza.
În plus, însăşi aşezarea spitalului, vecin cu cimitirul, nu-
i oferea o privelişte reconfortantă – se nimerise de atâtea ori
în parc la trecerea procesiunilor de îngropăciune!… Şi
aceasta după moartea recentă a mamei, când mai răsunau
tânguirile rudelor, suspinele înecate ale tatălui… Somnul ei
era zbuciumat, plin de coşmare, se trezea în beznă,
asudată, n-o salva decât plânsul – plângea până la istovire,
hohotind în pernă, să nu fie auzită, când readormea blând,
golită de toate gândurile, şi bune, şi rele. Abia sosită de o
săptămână la rude, i se întâmplase, în timp ce se găsea la
poartă, să vadă cu propriii ochi pe unul dintre micii clienţi
ai unchiului. O munteancă strunise caii, îndrumându-i
către umbra uriaşului dud de peste drum, ce vărsa peste
caldarâmul şoselei un strat gros de dude negre, locul de
dedesubt arătând mereu zemos şi murdar. După ce le
scoase animalelor zăbala din gură, femeia s-a dus să ridice
din paie un fel de mogâldeaţă – ea nu zărise la început
decât nişte boarfe însângerate…
36
— Vezi, domnişorico, ce s-a ales de fătul meu?

La vorbele muntencei, înţepenise, nu mai simţea decât
răceala ochilor dilataţi. Ascultase tăcută, fără o lacrimă,
povestirea, uimită de liniştea cu care înregistra fiecare
amănunt, închipuindu-şi că e tare.
— Uite ce s-a întâmplat cu biata mogâldeaţă mică şi
lividă, ce ţine ochii închişi, pe jumătate moartă – vârâtă
sub nasul ei de braţele femeii, s-o vadă domnişorica, să se
convingă dacă mai suflă: Te pomeneşti c-a murit pe drum,
că zău de-i auz răsuflarea! Buzele femeii se lipiseră de ale
pruncului, vrând parcă să-i dea viaţă din viaţa ei. Da, uite
ce s-a petrecut: Plecase pe ogor dis-de-dimineaţă – bărbatu
mi-era dus în chirigie, cu ulucă – lăsând pruncul afară pe
prispă, în coteţul puilor de găină. Foamea mânase scroafa
spre scară, unde îi ieşea ea de obicei în cale cu ceaunul
plin de lături… dacă n-o fi adulmecat cumva dovlecii, că-i
îngrămădisem pe sală, la leau, vorba e că până la dovleci îi
sta în cale coteţu şi l-a dat peste cap cu râtu, iar Nic’ al
meu a rămas la cheremul scroafei, şi cân’ dete buzna
vecina, că Nică zbiera, îi şi hălpătise o ureche şi-o mână
până la cot…
Îmbrobodit cum era, de nu-i vedea decât parte din faţă,
fusese scutită atunci, pe loc, să constate cât era de mutilat.
Cu toate acestea, pe când îndruma femeia spre cabinetul
medicului, unele amănunte – descrise de munteancă pe un
ton tărăgănat, cu simplitate şi resemnare – reveneau în
memoria ei în chip dezordonat, ca jocul unei pelicule prost
fixate. După o plimbare cu bicicleta, până la prietena Dina
Soceanu, credea că a reuşit să le alunge şi că a scăpat
definitiv de ele, noaptea însă, imaginile se derulaseră cu
lentoare, stăruind obsesiv, împiedicând somnul să vină.
Căzuse în abisul lui epuizată, fără să-şi recapete liniştea.
Uitase cu adevărat de ei. Avu senzaţia că o parte din ea
n-a mai însoţit-o, rămăsese dincolo de prag şi o privea cu
milă: nu pluteau în afara uşii, pe coridor, nişte umbreluţe
albe de margarete? Se îndreptă spre lavabou (exista unul şi
în sufragerie) fără să înregistreze vreun cuvânt din
37
Ada Orleanu
istorisirea lui Barbu – abia când se săpuni îi auzi glasul şi

se miră că timbrul seamănă cu al tatălui ei. Cuvintele nu
prindeau încă înţeles, se opreau în ureche cu o sonoritate
plăcută, care-i aminti de expresia mamei: Bogdan îşi
creează o vorbire muzicală. Şi Barbu îşi impunea o
intonaţie muzicală, încântat să se asculte, urmărind mai
mult efectul vorbelor sale asupra celorlalţi. Prezenţa lui în
timpul meselor nu-i displăcea, recunoscu fata, aţintind
urechea la subiectul povestirii. Mătuşa slăbise
supravegherea copiilor, intervenind cât mai rar cu
observaţiile ei stereotipe, care urmăreau să-i deprindă cu o
conduită aleasă: „în societate îţi atragi dispreţul dacă nu
ştii să te porţi”. Nici nu mai erau striviţi, ei toţi, de muţenia
impusă tot de mătuşă, considerată de Rozana absurdă şi
arbitrară. Acasă, la Iaşi, prânzul, cina erau prilejuri de
comunicare, fiecare relata cum şi-a petrecut timpul, ce a
observat mai interesant; în lumea tribunalului şi a
baroului, tatăl surprindea aspecte inedite de viaţă, pe care
ţinea să le împărtăşească; o făcea cu umor – lui Barbu îi
lipsea umorul, era înlocuit de o ironie incisivă, şi acest
lucru diminua farmecul conversaţiei sale –, un umor de
calitate, într-o expunere captivantă, presărată cu metafore;
graseia aproape imperceptibil, dar, în prezenţa unor
auditori distinşi, rh-ul său devenea sonor, şi vorbirea,
afectată – pe ea o supăra aceasta, îl învinovăţea că e un om
superficial. Fermecat de fraza lui aleasă, exagera afectarea,
mai ales când vorbea franceza sau latina. Latina o vorbea
în felul francezilor, muind vocalele o şi u – pronunţa,
bunăoară, non mültüm, sed mülta, deprindere din vremea
studiilor de drept făcute la Paris şi terminate cu un
doctorat strălucit. Şi tatăl ei domina mesele mătuşii, cum
se întâmpla acum cu Barbu; exista totuşi o rezervă faţă de
Barbu, o intuia fără să şi-o explice – a unchiului era
manifestă, dar parcă şi mătuşa… Unchiul Marius se
deosebea profund de cei doi: nu era deloc volubil, mânca
preocupat şi se grăbea mai totdeauna să sfârşească masa
şi să se retragă la el în odaie pentru o scurtă odihnă
38
înaintea consultaţiilor de după-amiază. Mătuşa îşi impunea

să vorbească puţin în orice împrejurare şi se declara
inamica pălăvrăgelii: La parole est du temps, le silence de
l’éternité. Rostise cândva cuvintele acestea pentru auzul lui
Bogdan Manolescu, dar el îi dăduse o replică ironică:
— Resping aforismul belgianului tău, Clara, cuvântul
aparţine vieţii, tăcerea fiind imperiul morţii.
Unchiul Marius săltase capul din farfurie şi adăugase cu
amărăciune:
— Al morţii şi al surdomuţilor.
Clara se sculase de la masă sub un pretext oarecare,
îngăimând totuşi curajoasă:
— Al eternităţii şi al înţelepciunii.
Bogdan ţinuse să-l lămurească pe Marius:
— Admiraţia cumnatei mele pentru lauda tăcerii din Le
trésor des bumbles are un tâlc dureros, Marius, şi
sâmburele trebuie căutat în suferinţa mamei. Muţenia
impusă de ea copiilor, ţie, Rozanei are acelaşi substrat; Vă
compătimesc din inimă, – crede-mă, şi totodată vă admir…
nu explicase de ce îi admiră, dar nu era greu de priceput.
— Mănâncă mai atent, Mira!
Fetiţa risipise pesmetul pe masă, în jurul farfuriei,
dându-şi silinţa să desprindă de pe os – mânca un picior de
pui – carnea. Şi din farfuria lui Oanea sări o bucată de
pane, copilul vru să explice prin semne că ar fi preferat să
ţină bucata de pui în mână, dar mama duse degetul
arătător la gură, înălţând privirea spre fratele ei:
— Nu-l întrerupe, povesteşte.
Barbu se întrerupse ca să glumească, comparând
degetul Clarei ca un străjer ce stă de pază la poarta
cuvintelor – metafora îi plăcu grozav, râse de unul singur,
dar, cum ceilalţi nu se lăsaseră antrenaţi de veselia lui,
păru deconcertat. Clara îi sări în ajutor:
— Ale lui Oanea? Vai de vorbele lui! Îl auzi doar!
Copilul bolborosea într-adevăr neplăcut, emiţând nişte
sunete răguşite, direct din gât, presărate cu z-uri şi însoţite
de şuierături penibile.
39
Ada Orleanu
Clara îl îndemnă pe Barbu să continue istorisirea,

aruncând spre lavabou o privire contrariată: ce tot face
acolo de nu vine la masă? Şi privirea copiilor se mută în
direcţia aceea, o aşteptau, se ocupa de ei pe muteşte,
binevoitoare, blândă, răbdătoare, scutindu-i de observaţiile
mamei, care privea atunci nu ştiu cum – după cum se
exprimase Mira intimidată; adică sever şi batjocoritor,
mijind ochii ei cu pleoape grozav de bombate, de netede şi
sidefate când le cobora, dar încreţite mărunt, ca o draperie
de mătase trasă de şnur când le ridica. Mai mult decât
ochii – expresivi, dar deloc frumoşi, cu genele lor scurte,
decolorate, sub sprâncene prea apropiate de arcadă, slab
marcate de părul subţire şi rar, de un castaniu spelb –
impresiona fruntea înaltă, boltită larg spre rădăcina
părului, îngustată către tâmple, fără o cută, dominând ca o
cupolă faţa mică şi osoasă, cu pomeţi proeminenţi şi gura
căzută între maxilare ca un tău de munte cu margini
înguste. Îndată însă ce această gură râdea, superba ei
dantură, cu dinţi mărunţi, dispuşi armonios pe toată
potcoava, ce se vedeau lucioşi, bine întreţinuţi, până în
fundul gurii, recâştiga pentru întregul cap un farmec greu
de exprimat; totuşi, o formulă fusese găsită chiar de
prietenele Clarei; păcat că nu râde mai des! – din care se
desprindea o oarecare invidie, căci ignorau într-adins
mersul ei graţios, supleţea trupului, frumuseţea bustului:
un bust de statuie, se exprimase un expert în materie, tatăl
ei. Până şi priceperea de a se îmbrăca le jena pe prietenele
mătuşii ca un fir de nisip intrat sub pleoape.
Rozana îşi şterse mâinile domol şi atârnă prosopul de
cuiul unde o tăbliţă mică purta scobită litera R, exact ca la
internat, cum remarcase ea prima dată. Deveni atentă la
conţinutul cuvintelor, înregistrând cu dispreţ povestirea
banală, plată, ce-i evoca un film mut, vizionat la
cinematograful din incinta Regimentului 2 Vâlcea, în mod
clandestin, venită acolo cu Dina Soceanu, colegă şi de
clasă, şi de internat – internatul Bulat, de pe bulevardul
Tudor Vladimirescu. Pe eroina lui Barbu o chema tot
40
Barbara: Barbara, fiica… a cui fiică? A deşertului? Nu

stărui să găsească titlul exact al filmului, pentru că el o
informă numaidecât copios: fermier era tatăl Barbarei, şi,
după cum înţelese, un fermier bogat, într-o regiune
roditoare – deci cu totul alt decor –, şi pe fata lui, răpită de
nişte bandiţi faimoşi, o salvase prietenul povestitorului, dar
cu ajutorul său, că aveau, chipurile, şi ei doi câte o fermă
în vecinătatea păgubaşilor – pe prieten îl chema
Fernando… Îşi luă locul la masă, tăcută, şi pentru prima
dată privi pieziş pe cineva, disimulând această uitătură
prin gestul de a întinde farfuria spre mătuşă – numai Clara
oficia împărţirea bucatelor şi-i servea după cum le
cunoştea gusturile. Barbu istorisea absent, fermecat de
propriile plăsmuiri – ea aşa le considera, ceva îi spunea că
nu luase parte la întâmplări –, chipul lui voalat intrase
parcă în pânza unui reflector. Auzind-o pe mătuşă că-i
spune pe un ton admirativ: „Barbute, ar trebui să scrii
toate acestea”, se întrebă dacă nu cumva erau false
impresiile ei. Că povestea cu farmec, e-adevărat, şi tot
adevărat era că Mira îl asculta fascinată – ce mult ar fi vrut
şi ea să se strămute în lumea aceea din care venise el, la
care visase atâţia ani, o lume plasată de imaginaţia ei peste
mări şi ţări, cum glăsuiesc basmele, o lume stranie, un loc
unde sunt posibile cele mai incredibile aventuri!…
Surprinse zâmbetul abia perceptibil al unchiului Marius,
rămase complicea lui, doctorul stărui cu privirea în privirea
ei, îşi surâseră ironic, paharele lor se ciocniră: „Noroc!” –
un noroc şoptit, însoţit din partea unchiului de clipirea
genelor. La masă se bea în mod obişnuit vin roşu, adeseori
negru, când se găsea, puţin, amestecat cu apă sau sifon,
aveau voie şi copiii, porţia lor era de un deget, deşi, după
gustul lui Oanea, vinul era o băutură delicioasă, din care s-
ar fi înfruptat mai temeinic şi nediluat cu apă ori sifon –
apăra paharul lui cu podul palmei când mama se pregătea
să-i pună sifon. Rozanei nu-i plăcea să bea vin şi nicio altă
băutură în afară de apă, băuturile alcoolice o ameţeau şi-i
creau o stare de nelinişte, de surescitare, străină
41
Ada Orleanu
temperamentului ei; prefera să-şi păstreze limpezimea

spiritului, calmul; îi făceau piciorul sigur, braţele agere
pentru urcuşul în copaci, o aplecare băieţoasă – spunea
mătuşa, nemulţumită –, dar ea avea un surâs îngăduitor
pentru această meteahnă, atribuind-o unui îndemn
ancestral. Priveliştea descoperită din semeţia arborilor o
cucerise de la bun început, aşa îndrăgise ţinutul, care-i
etalase pe încetul minunile lui, ea rămânea mereu
credincioasă mugurilor de aluni… plecase spre ele fără să le
bănuie existenţa, plecase singură, neînsoţită de copii, la
vremea aceea se ţineau de fusta ei îndatoritori, dar lipsiţi
de prietenie, ceea ce o îndreptăţise să ghicească cine le
impunea această atitudine, era în stare să formuleze până
şi cuvintele mătuşii: „Mira, înconjuraţi-o cu dragoste, a
suferit mult, n-o lăsaţi singură, singurătatea e un prost
sfătuitor la durere”. Cuvintele însă nu pot aţâţa singure un
sentiment, dovadă purtarea lor de atunci. Cum Oanea era
impermeabil la cuvinte, simţitor numai la gesturi – iar ea-l
rănise, probabil, cu vreun gest involuntar –, îi aprinsese
iubirea abia după întâmplarea cu berbecul. Crângurile de
alun! Le descoperise cu o exclamaţie a privirii, mai purta
rana usturătoare din capul pieptului şi deznădejdea,
neîmpăcată cu dispariţia din viaţa ei a mamei. Ea nu mai
văzuse până atunci aluni. Şi în anul acela – era vară –,
alunii se ploconeau către pădurea de fagi cu ciucuri bogaţi
de alune, roada lor mai era verde, se confunda cu
frunzişul, o pândeau parcă jucăuşe alunele, de pe ramuri
mlădioase – cât de mlădioase! – şi ea le asemuise de-atunci
cu nişte prunci minusculi, în scutece dantelate.
— Barbara s-a măritat cu prietenul tău, cu Fernando,
dacă zici c-a rămas ciung? Ciung înseamnă fără o mână
sau fără un braţ?
Ochii Mirei scânteiau, şi Rozana surâse cu duioşie:
numai pentru încântarea fetiţei şi ar merita Barbu o mai
mare atenţie din partea ei – fu dispusă deodată să se
poarte mai afabil cu musafirul, ba, într-un fel, o nemulţumi
râsul unchiului Marius, care se răsturnase pe speteaza
42
scaunului cu o expresie amuzată. Mătuşa îl privi şi ea cu

răceală, şi din nou se instală la masa lor starea de echivoc
– Mira nu primi niciun răspuns, poate pentru că era
aşteptat de doctor cu atenţie, deşi până atunci lăsase
impresia c-ar fi absent; oricum, Barbu înclină fruntea spre
farfurioara cu zmeură, expresia de încântare dispăruse de
pe chipul lui. Copleşită de tăcerea care se aşternu lungă şi
apăsătoare – de astă dată şi pentru ea –, Clara se foi pe
scaun, evitând să încrucişeze privirea fie cu a soţului, fie
cu a fratelui, şi le aminti, pe un ton sec, rece, că în după-
amiaza aceea au oaspeţi; grăbi copiii să se ducă la culcare,
spre nemulţumirea lor, afişată printr-o alungire a figurilor
şi un rictus ca de plâns al gurii, lucru ce nu o înduplecă pe
mamă. Rozana îşi stăpâni bucuria pentru libertatea care o
aştepta – mătuşa nu îngăduia ca ei, copiii, să fie prezenţi
printre musafiri: „Copiii nu trebuie să asculte discuţiile
celor mari”. Cu atât mai bine, îşi spuse fata, ridicându-se
de la masă să-i ajute Mariei să strângă tacâmurile.
Zborul gâzelor sub brazi accentua liniştea parcului,
lipsea şi cel mai uşor foşnet – natura parcă încremenise din
cauza arşiţei. Copiii dormeau, mama îi luase din sufragerie
cu forţa, se agăţau de mici pretexte să scape de somnul de
după-amiază, pe care-l detestau chiar dacă picau de
oboseală; protestele lor scâncite se repetau de fiecare dată,
şi Rozana era în mod tacit de partea lor, dar nu putea să
intervină. Ei o implorau din ochi, se prefăcea că nu
înţelege, bucuroasă că mătuşa nu-i impune şi ei acest
program privativ.
Fata păşea agale pe alee, cu o carte în mână, surprinsă
de zăpuşeala care o întâmpinase la ieşirea din casa lor
răcoroasă. Se îndreptă totuşi spre banca de sub brazi, cum
îşi propusese. Citea din mers, dar cu gândurile risipite, şi
se aşeză nehotărâtă – cel mai nimerit lucru ar fi s-o
zbughească în afara curţii. Privi oarecum înviorată către
zăvoiul răcoros, urechea ei prinse până şi clipocitul râului
în zona stăvilarului, în nări se insinua boarea înmiresmată
a florilor de cimbru şi sulfină. În înaltul lui de peruzea,
43
Ada Orleanu
văzduhul fulguia brăzdat de fluturii cerului – avântaţi spre

lumina soarelui nebunatici şi neghiobi, fără să le pese de
viaţa lor efemeră. Din ogorul de secară răsună înăbuşit
pitpidicul păsării care se juca de-a v-aţi ascunselea cu ea…
Se suprapuse peste chemarea păsării un glas de om, şi ea
nu-l recunoscu aşa îngroşat, cu intenţia insidioasă venită
din spatele băncii – îl lăsase pe Barbu de vorbă cu mătuşa,
o discuţie în surdină, unchiul Marius se retrăsese la el;
şoapte, cuvintele pocneau parcă asemenea unor băşici de
săpun, se întrerupseseră cât străbătuse culoarul, doar
cuvântul plecare plesnise ceva mai tare, şi acest cuvânt o
înfiorase plăcut, deşi nu era sigură deloc dacă nu discutau
despre plecarea pe undeva a unchiului Marius, care
obişnuia să meargă săptămânal la Râmnic, în legătură cu
planurile de construcţii spitaliceşti, mereu amânate de
serviciul sanitar. Barbu ocolise casa pe lângă terasă ca să
iasă în parc. De ce? ceru voie să se aşeze lângă ea, apoi
întrebă ce citeşte pe un ton care-i displăcu, de parcă ar fi
zis: „Ce bazaconie citeşti acolo?” acuzând-o de la bun
început că lectura ei e de prost gust, de aceea nu răspunse
imediat, şi el trase de carte, să citească titlul, ea făcu un
gest şi mai ireverenţios, pentru care se mustră după reţeta
mătuşii: nu se purta corect cu o persoană mai vârstnică!
Smulse cartea îndărăt. Plăti acest gest necugetat cu un
răspuns sec: „Malencontre”. El nu pricepu, nici n-avea
cum, se amuză: „Ce naiba-nseamnă?” Se făcea în acelaşi
timp că nu observă tulburarea fetei, care-l înfiora, îi
stârnea simţurile. Continuă pe acelaşi ton: „O poveste cu
multă dragoste, desigur, iar eroii sunt foarte tineri, foarte
frumoşi, foarte şi mereu foarte, perfecţi adică, şi se
iubesc… Doamne, câte neghiobii mai înşiră unii scriitori!
Se iubesc cu fervoare, dar intervine ceva, totdeauna
intervine ceva, care face ca dragostea lor să nu se
dezlănţuie… complicaţii mari, nemaipomenite, pe sute de
pagini! Totul curge însă spre un sfârşit… Infernale
povestiri! Nu pregătesc omul pentru viaţă. Happy-end-ul îl
întâlneşti numai în romanele ieftine, fetiţo, ţine minte, în
44
viaţă nu e aşa, te încearcă tot felul de ispite, şi dacă te

încearcă… oameni suntem, din carne şi sânge, cu pofte…”
Refuza să-l mai asculte, fixând privirea, la întâmplare, pe
pagina deschisă, dar rândurile dănţuiau ca şi cum literele
ar fi făcut încercări de pointe. El o sâcâi din nou: „Ce
înseamnă titlul?” Răspunse cu bruscheţe că nu înseamnă
nimic şi, cum purtarea ei o nemulţumea profund, intră în
panică, nu pricepea ce se întâmplă cu ea, ce a îndârjit-o
împotriva lui. Barbu rosti acrimonios:
— Trebuie să însemne ceva, fetiţo, ce tot îmi îndrugi?…
Se opri la vreme, ochii fetei exprimau surprindere. Ea se
gângăvi, negăsind cuvintele potrivite; era numele unui
castel, pe undeva în Franţa, poate nici nu exista în
realitate, citea cartea ca să-şi perfecţioneze limba franceză,
i-o indicase mătuşa, zicând că are un subiect atrăgător şi
un stil uşor, autorul era, pare-se, o femeie, dar se pricepea
să scrie o carte de aventuri – are o imaginaţie prodigioasă,
conchise pe un ton plictisit. El plasă răutăţi: un castel şi
grădini fermecătoare! Ba poate fermecate… ceea ce o făcu
să se ridice.
— Mă ierţi, te rog.
Barbu îi apucă mâna, se miră cât e de rece; încercă să i-
o încălzească, şi fata se împotmolea tot mai mult în
nedumeriri, ar fi vrut să plece fără să-l jignească pe acest
ciudat unchi, contestat şi de mintea, şi de inima ei.
— Unde vrei să te duci? îl auzi întrebând. Rămâi cu
mine, e prima dată când stăm de vorbă. Dar ce nervoasă
eşti! Păcat! O fată atât de crudă! Dacă ai fi nepoata Clarei –
şi a mea, la urma urmei – m-ar speria mult acest fapt…
Dar stai locului odată! izbucni mânios, şi ea se aşeză
speriată, ferindu-se de ochii lui.
Imaginea lor avea să rămână totuşi pitulată în fiinţa ei şi
va răbufni în vis: ochi detaşaţi, enormi, fără personalitate,
nu ochii cuiva, ci ochi, numai ochi, dispărând şi apărând
mereu mai răutăcioşi, până ce tortura ajungea la paroxism
şi se trezea lac de apă, cu un geamăt sugrumat: mămico!
— Aşa trebuie să te porţi cu fetiţele, autoritar, căută
45
Ada Orleanu
Barbu s-o împace, făgăduindu-i o întâmplare adevărată, pe

care şi începu s-o istorisească: E din copilăria mea.
Ea refuză să-l asculte, de aceea nu-şi dete seama imediat
că povestea în franţuzeşte – o franceză impecabilă. Îndată
ce percepu acest lucru, compară exprimarea lui cu a
tatălui şi-şi zise cu oarecare mândrie: „Tata vorbeşte şi mai
frumos! Juri că e un parizian (deşi ea nu auzise niciodată
vreun parizian vorbind), rh-ul lui se pretează”. Atenţia ei se
risipi, nu înregistra decât timbrul glasului, lecţia aceasta
de franceză pe care nu i-o ceruse o apăsa, nişte ciocănele
se apucară să-i bată ritmic în tâmple. Istorisirea se
întrerupse, pauza de tăcere intensifică bătăile ciocănelelor;
iar când Barbu vorbi iarăşi, de astă dată în româneşte,
înţelesul brutal iscă în mintea ei goana unor caleşti trase
de cai sălbatici şi, fără să i se dezvăluie pe deplin ce
urmăreşte, roşi până la rădăcina părului. Palma lui netezi
părul de flacără, coborî pe spatele arcuit, ajunse la funda
rochiţei: în locul acesta încleştă carnea şoldului.
— Aş vrea să fim prieteni, rosti şuierat, am o fetiţă de
vârsta ta… ai cunoscut-o, pe Vana? Îmi aminteşti de ea.
Rozana se trăsese spre marginea băncii, mâna se
întindea s-o ajungă, bărbatul îngăima ca în vis:
— Deşi fluşturaticul de Bogdan te îmbracă atât de
copilăreşte… mare pozeur taică-tău! N-ai priceput de ce
procedează aşa cu tine şi să-i dejoci… e în dezavantajul
tău, să ştii. Ce naiba, la şaisprezece ani, o fată se poate
considera domnişoară, bunica se măritase la vârsta ta, alte
femei şi mai fragede… Eu mă pricep, te-am văzut… Cum
erai aşezată în plină lumină…
Fata se smulse cu un geamăt de dezgust, şi el o scrută
dezamăgit.
— Ce ai? De ce mă priveşti aşa, ca şi cum… dar prostuţă
mai eşti, fetiţo! Pricep. Roadele educaţiei impuse de Clara.
Dar te ţine în cea mai deplină ignoranţă, biata de tine!
Întinse braţele amândouă spre ea, s-o readucă lângă el cu
tandreţe, dar fata se ridică iute. Am să-ţi împrumut o carte
interesantă, am câteva…
46
Cum fata se şi depărta, veni pe urmele ei, vorbind

incoerent, nesigur, încovoiat ca de o povară. Se înţepeni
locului, severă, lăsându-l să treacă, zăpăcită şi de
zăpuşeala din parc. Îl văzu că-şi continuă drumul spre
spital, suspină adânc, ochii i se umeziră, lăsă lacrimile să
curgă pe obrajii aprinşi, după care le şterse cu palmele –
palme îngheţate, stăruiră pe toată faţa reconfortant, mai
ales pe frunte şi pe tâmplele încinse. Reveni la bancă, se
reaşeză, zări cartea căzută jos, o ridică, rămase multă
vreme cu ea în poală. Gândurile învălmăşite se limpeziră pe
încetul, rămase predominant unul singur: să plece. Cum
odaia ei avea fereastra întredeschisă în spatele
transperantului tras, urcă pe prichici ca să arunce cartea
înăuntru; ascultă o clipă încordată: nu se auzea vreo
mişcare în încăperile alăturate? Lăsă storul şi sări în iarbă,
pe urmă se îndreptă către remiza unde ţineau şi ei, copiii,
bicicletele; pe a ei i-o dăruise unchiul Marius – o bicicletă
elegantă de damă, cu spiţele roţilor apărate de o plasă în
culorile tricolorului.
Bicicletele erau un mijloc de locomoţie obişnuit în oraş –
zăreai asemenea vehicule mai în fiecare curte –, le
îngăduiau locuitorilor să se deplaseze la sfârşit de
săptămână în împrejurimi şi chiar spre oraşele mai
îndepărtate. Mergând spre remiza, Rozana îşi dete seama
că pornise de fapt pe urmele lui Barbu. Acesta avea camera
de dormit în incinta pavilionului principal, pe sala
laboratorului, cum dispusese medicul – spre surprinderea
Clarei –, pretextând că locuinţa lor nu posedă un dormitor
în plus, iar el nu admitea ca familia să-şi restrângă spaţiul,
să se înghesuie în paturi pentru musafir. Şi pe Barbu îl
nemulţumise la început decizia cumnatului, cansiderând-o
o ofensă – îi comunicase impresia lui surorii –, acum însă
se declara mulţumit să locuiască izolat de ei, dezvăluind că
l-ar fi deranjat joaca nepoţilor. Zărind-o pe moaşa Aurica
lângă fântână, fata alergă într-acolo. De obicei, femeia o
întâmpina binevoitoare, căuta într-adins tovărăşia ei,
dispusă totdeauna să-i împărtăşească zvonurile din orăşel.
47
Ada Orleanu
De astă dată o pironi nu ştiu cum, o evită, bolborosi că are

treabă şi se şi depărtă cu găleata cu apă către intrarea
pavilionului.
Dori pe neaşteptate să se ducă în oraş, să audă gălăgia
trecătorilor, a copiilor care se jucau pe maidane, duruitul
căruţelor care pătrundeau în oraş peste pod, fără să-şi
explice această dorinţă, cu totul nouă. Numai că un
cortegiu funebru, ce cobora spre cimitir, o obligă să
cotească ghidonul spre poteca zăvoiului. Urmărea să iasă
în piaţă prin spatele spitalului. Bătaia clopotului îi reaminti
cine murise, cizmarul lor, decesul survenise acum două
zile, când unchiul Marius se întorsese abătut de la el,
anunţându-i că noua hemoragie îl doborâse pe bietul om.
„Dacă mi-ar fi stat în putere, l-aş fi salvat pe acest om
cumsecade, dar ftizia nu iartă.” Deşi bolnav, se încăpăţâna
să lucreze pentru familia lui, medicul îl îngrijea în mod
gratuit, îl sfătuise să se interneze, îi oferise şi un ajutor
bănesc, dar omul refuzase demn: „Aţi văzut vreun bolnav
de oftică vindecat? Atunci, la ce să plec, la ce să mă
îndatorez degeaba?”
Prietena Dina Soceanu locuia la celălalt capăt al

oraşului, pe şoseaua naţională. Ocoli malul humos şi se
strecură de-a lungul albiei, trecând puntea să iasă în uliţă.
Ajunsă în dreptul cârciumii lui Nae Bădărău, urcă iarăşi pe
bicicletă. În afară de farmacie – aşezată pe colţ, la
întretăierea a trei străzi pavate cu piatră de râu – şi de
cofetărie, restul prăvăliilor trăseseră obloanele. Sumedenie
de muşte bâzâiau deasupra tifonului, ce acopera platourile
cu prăjituri de pe tejghea, şi deasupra borcanelor înalte,
pline cu bomboane şi drajeuri colorate, din vitrina
cofetăriei. Pe un carton sta scris mare, de mână: „Servim
îngheţată de vanilie şi şocolată”. Frână, cu îndemnul să
intre să se răcorească, gustul parfumat, moale şi rece se şi
instala ispititor pe limba ei, salivă abundent, înghiţi în sec
cu regret – n-avea asupra ei niciun ban.
Râul traversa oraşul pe sub arcadele celor două
48
extremităţi ale unui pod de zid. Ajunse acolo după ce lăsă

în urmă primăria şi şcoala primară. De acum trebuia să ia
viteză dacă dorea să biruie panta al cărei punct culminant
era în dreptul tăbăcăriei. Opri într-adevăr pe podeţul din
faţa clădirii, acum goală, cu geamurile sparte şi zidurile
năpădite de mucegaiuri verzi. Aplecată peste balustradă,
privi crucea mică de piatră care străjuia viroaga în
amintirea Mioarei, sora mai mică a Dinei, moartă sub podeţ
într-un accident stupid. Dealul mânat de torenţi pe
dedesubt alunecase la puţină vreme, ca, pe tălpile unei
sănii, şi astupase râpa, iar firul apei se strămutase dincolo
de surpătură, căutând o nouă scurgere către albia râului,
încât, în prezent, nimeni nu-şi explica cum se întâmplase
acel accident. De pe podeţ se zărea şi casa roşie, ca un
imens rug aprins printre arţarii bătrâni. Panta urca şi mai
pieptiş, dincolo de valea seacă a pârâului, dominând
oraşul, împădurită: păduri de fagi, întunecoase şi reci,
care-i sugerau aceeaşi întrebare: cum suportau locuitorii
casei roşii izolarea pe un vârf de colină, în desişul livezii de
pomi fructiferi şi al viei desfăşurate chiar în locul unde
poala pădurii deşerta pe coastă tufărişurile sale? Matei
Soceanu se îndârjea în fiece primăvară să le îndepărteze, să
nu-i sugrume viţa, dar nici ele nu se lăsau învinse cu totul,
se înfiripau pe parcurs din te miri ce mlădiţe nedesţelenite.
Aşezarea Socenilor ducea o luptă dârză cu vegetaţia
sălbatică din preajmă; şi, după părerea fetei, era la
cheremul spaimelor ce sălăşluiau noaptea în codru – în
vecinătate nu se afla decât tăbăcăria, dar pustietatea
acesteia (proprietarul dăduse faliment, şi cumpărătorii nu
se buluceau să preia o hrubă cu instalaţii primitive,
deteriorată şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, deşi aşezarea ei
pe un braţ al râului, nimerită pentru o tăbăcărie, îi lăsa
şansa de a găsi într-o zi un stăpân nou pe care să nu-l
sperie investiţiile necesare repunerii ei în funcţiune) mărea
impresia de urât a Rozanei. Pe deasupra, tatăl Dinei – ea-i
spunea moş Matei – pretindea că lupii nu se sfiau să
coboare iarna din păduri până la scara casei sale, îi văzuse
49
Ada Orleanu
adulmecând din verandă – lucru ce o făcuse să-i

mărturisească prietenei sale că preferă spitalul, cu toată
minunata aşezare a casei roşii.
— Nu te împaci cu noaptea, asta e, se vede c-ai păţit
ceva în copilărie, te-a înfricoşat vreo neghioabă de slujnică,
încercase moş Matei să-şi explice teama ei.
Târî bicicleta, gâfâind, până la deschizătura în verdeaţă a
verandei, înţesată de coardele tuturor plantelor agăţătoare:
un talmeş-balmeş de iederă, trandafiri urcători, barba-
caprei, glicină – luptau şi ele surd, vrăjmăşos, să
cucerească cât mai multă lumină, răsădite de gazde într-
adins, necunoscând care se va prinde, într-un pământ
sărac, cum era malul şoselei, dar uite că ţâşniseră toate
viguros să îmbrăţişeze intrarea.
Geamul uşii zăbrelite zbârnâi şi, după o aşteptare cam
lungă, auzi în sfârşit târşâitul unor paşi: bunica Dinei,
betegită de gută la un picior, şchiopăta sprijinită într-o
cârjă – poc, poc, poc, poc, –, apoi răsună glasul ei ascuţit,
se deschise geamul înăuntru, rămaseră zăbrelele şi capul
bătrânei printre ele, povăţuind să intre în curte, câinii sunt
legaţi, Dina se află cu Matei în prisacă.
Bucuroasă că a nimerit într-o zi de lucru pe lângă stupi,
fata trânti bicicleta de zid şi se repezi spre portiţa de lângă
verandă. Matei Soceanu transformase o grădină oarecare
într-o vastă prisacă cu plante melifere. Deşi nu se
îndeletnicea de prea mulţi ani cu stupăritul, se şi făcuse
cunoscut în judeţ prin râvna lui de a reînvia o ocupaţie ce
altădată predomina în ţinut, îi aducea venituri însemnate –
pledase şi pentru înfiinţarea unei asociaţii a apicultorilor, a
unei fabrici de stupi sistematici în oraş, alta de extragere a
mierii, de prelucrare a fagurilor; publicase şi o broşură,
tipărită la Râmnic, cu instrucţiuni utile pentru cei care
doreau să devină apicultori.
Printre lujerele înalte şi viguroase ale florilor de ceară,
Rozana o descoperi pe prietenă acoperită până la glezne cu
o pânză subţire, ţinând de toarte o tavă lunguiaţă, din
alpaca argintată, pe care se stivuiau câţiva faguri albi şi
50
galbeni – unii pe alocurea şi cafenii – cu boabe de rouă

strălucitoare în micile scobituri hexagonale, înclinat
deasupra stupului, tatăl tăia cu un cuţit special ramele
încărcate. După ce sfârşi, aprinse o zdreanţă şi alungă
fumul către albinele agăţate ciorchine pe felia cu iezăre
minuscule.
Teama de albine o ţinea pe Rozana la distanţă, deşi Dina
o chemă să vină lângă ei. Matei Soceanu o trimise pe fiică
la ea. Deasupra pânzei subţiri mai bâzâiau câteva albine, şi
Rozana se trase aproape de treptele scării – strigă amuzată:
— Parc-ai fi o mireasă, Dina!
Matei reaşeza ramele meticulos, în timp ce albinele, de
parcă nu s-ar fi petrecut nimic deosebit, îşi reluau
urdinişul regulat prin orificiul strâmt, ascultând vorbele lui
îmbietoare:
— Hai-hai, la treabă cu voi! glasul lui era pătruns de o
oarecare duioşie. Pe neaşteptate, răsună supărat: Nu fi
neroadă, mâna mea, după cum ai constatat şi singură, nu
poate fi căpăcită, du-te de depune ofranda în stup!
Suflă în aripile subţiri şi urmări zborul albinei până o
zări oprită pe corola unei flori din apropiere.
— Aşa, domnişoară! De pe haina lui desprinse altele,
vreo trei-patru, care se roteau zbârnâitoare, într-un cerc
strâmt, stânjenite de faptul că nu-şi puteau relua lucrul.
Uşor, fetiţelor, uşor, nu vă stricaţi bunătate de ac într-un
costum uzat. Poftim de vezi, prostuţa! stoarse locul pişcat,
îl umezi cu salivă. Te-ai sinucis ca o zevzecă! Apreciez că n-
ai fost capabilă să suporţi nici măcar un fleac de deranj…
Punctul roşu se ridică în curând pe un gurgui de carne
albit. O rugă pe Dina să-i aducă nişte sare, îmbiind-o în
acelaşi timp pe Rozana:
— Nu vii să te pişte şi pe tine? Face bine la reumatism.
Când răsuci capul, observă că fata ajunsese de-a-
ndăratelea pe ultima treaptă a scării de piatră.
— Mi-e frică de ele, moş Matei, văd că te-nţeapă şi pe
dumneata.
El se amuză:
51
Ada Orleanu
— Asta a fost o nătăfleaţă, pun rămăşag că s-a sinucis

din amor pentru cine ştie ce ticălos de trântor!
Vorbele lui îi stârniră fetei nelinişte, chiar teamă, o
teamă neînţeleasă, vagă. Se strecurară fantomatic cuvintele
onctuoase ale lui Barbu, sustrăgând-o lumii luminoase din
grădina lui moş Matei, provocându-i un vârtej de
presupuneri confuze. Dina se întoarse cu sare şi oţet de
prună într-o ceaşcă, îi zâmbi Rozanei, spuse ceva ce fata
nu înţelese, îndreptându-se spre tată cu cele aduse. Glasul
lui Matei părea îndepărtat.
— Maică-ta mare crede că fleacul ăsta de înţepătură o să
mă omoare? Doar n-o fi avut acul înveninat, nepricopsita!
Frecă locul bulbucat şi turnă peste sare oţetul. Dă-i pânza
Rozanei, să-i arăt cum este un stup pe dinăuntru. Hai,
fetiţo, nu te interesează? Asta cam seamănă a laşitate,
prezintă-te aici până nu-şi face un efect neplăcut asupra
mea! Vreau să duci acasă nişte faguri, i-am promis lui
Marius. Dar ia spune-mi: musafirul vostru e chiar fratele
Clarei, cum se vorbeşte în târg? Dacă-i aşa, cum de n-a
mai dat pe la voi, să-l cunosc şi eu? Bunăoară, cum l-am
cunoscut pe Costin? Nefericitul acela suia dealul mai în
fiecare zi, ne înţelegeam de minune, nici acum nu-mi explic
pe deplin în ce consta nebunia lui de vreme ce era blând ca
un miel… un biet mieluşel! Nu trebuie să fii prea
perspicace ca să-ţi dai seama că doctorul nu e încântat de
prezenţa acestei rude, încât m-am abţinut să-l descos.
Drept e că rudele ţi le dă Domnul, şi trebuie să le suporţi,
găsesc totuşi că Marius a tras de ajuns de pe urma lui
Costin, şi la treaba asta ar fi cazul să cugete mătuşa ta…
Bucuria i se zdrenţui cu totul, se silea să nu scape o
vorbă despre ai săi, cunoscându-l pe moş Matei limbut –
trăncănea vrute şi nevrute, cum făcea şi în clipa de faţă –,
lucru de care mătuşa avea oroare. De-ar fi fost cu putinţă,
Clara s-ar fi înconjurat de ziduri groase, să nu transpire în
oraş nimic din viaţa ei familială.
— Hai, vino, ce mai aştepţi? Să stai liniştită, şi nu ţi se
va întâmpla nimic. Păşi în mod automat spre Soceanu, nu-i
52
mai păsa de albine, amărăciunea săpase adânc, aproape o

sufoca. Vezi? O adevărată uzină – Matei desprinse un
acoperiş, altul, le rezemă de patul îngust, pe care se mai
aflau şi alţi stupi vopsiţi în albastru, îmbiind-o şi pe ea să
se aplece. Atitudinea lui Barbu i se înfăţişă deodată altfel,
şi se întrebă dacă nu contribuise ea singură, printr-o
purtare necuviincioasă… sau atribuise cuvintelor lui un
înţeles eronat, ambiguu? Haaa, ce mai fagure! Miere de
salcâm, miere ca lacrima – desfăcuse rama din margine cu
un cuţitaş şi o ridicase deasupra capului, pe urmă o lăsă
sub privirea ei –, la capătul de jos forfoteau numeroase
albine, agăţate una de alta: o învălmăşeală întărâtată.
Zdreanţa le fumegă, ciorchinele se desprinse în boabe, una
câte una pică spre picioarele lui Matei, pe urmă albinele
zburară prin grădină, zăpăcite. Vreau s-o iei aşa, cu tot cu
ramă. Astea nu sunt pline, vezi? Dar ce ai, fetiţo, tot nu ţi-a
pierit teama? Zău că mă supăr! Albinele sunt ca dulăii de
curte, să ştii: dacă-l simt pe om fricos, se dau la el şi mai
înverşunat, aşa că ia seama!
Aşezate una lângă alta, ramele păreau nişte stinghii albe.
Matei o făcu atentă că unii faguri aveau căsuţele albe,
pline, grele şi strălucitoare, pe când altele erau seci, ba
existau şi rame necăpăcite sau căpăcite numai în parte –
fagurii acestora umpleau doar unghiurile, ca pânza unui
păianjen. Fata se însufleţea pe măsură ce i se dezvăluiau
tainele stupului, şi amărăciunea pieri cu totul din inima ei
când Matei o puse pe ea să scoată o ramă dinăuntru.
— Ai văzut ceară mai albă? E bună pentru prăjiturelele
Clarei, alea simandicoase, de care eu – nu cumva să mă
pârăşti –, de care eu nu prea fac haz.
Complicitatea din priviri o făcu să râdă – se simţea bine
în tovărăşia acestui mucalit bătrân, despre care unchiul
Marius spunea că e un mare palavragiu şi zeflemist,
nemulţumit că omul nu-şi vedea de treburile lui şi se
ocupa mai cu seamă de-ale altora.
Înainte de a pătrunde în casă, Rozana se răsuci să mai
privească o dată prisaca înţesată de plante şi flori; florile
53
Ada Orleanu
alcătuiau o masă pestriţă de tonuri vii, din care se săltau

zvelte, pe înalte tulpini, buchetele îngemănate ale florii de
ceară. Dintre toate gâzele ce roiau pe deasupra lor, numai
albinele stâpâneau meşteşugul miraculos de a ciupi din
corola lor materialul clădirii acelor mici rezervoare
compartimentate perfect hexagonal, în care picurau
infinitezimal şi cu o perseverenţă deconcertantă stropii
zaharaţi şi înmiresmaţi – asupra prisăcii se revărsa o
lumină orbitor de albă, descoperind vie şi scânteietoare
până şi moliciunea de catifea a petelor, starea de euforie îi
strânse genele, buzele ei vrură să îngaime ceva, impresia
rămase mută, se referea la lumină şi flori, prin minte
rătăciră ca nişte fantome zdrenţuite vorbele lui Matei, ale
lui Barbu, şi, într-o măsură la fel de vagă, se întrebă de ce-
or fi necăjit-o atât de mult, poate că ei doi n-au avut decât
intenţia s-o tachineze, aşa cum obişnuiesc adesea bărbaţii,
mai ales cei vârstnici, urmărind să flateze… Vorbele Dinei,
în spatele ei, îi readuseră confuzia minţii: ziua da, de acord
cu tine, dar noaptea? pe o noapte de beznă, când bântuie
lupii, hauuu-hauuuuuu! Nu pricepu pentru o clipă, căută
să-şi limpezească gândurile participând la hazul prietenei,
se lipi de ea cu efuziune, mai zăboviră pe scară. În afundul
prisăcii, sub un măr bătrân cu crengile generos aplecate în
formă de boschet, masa de piatră i se păru Rozanei în
cadrul frunzişului o enormă ciupercă albă, un şampinion.
Mirată că mai poate respira sub pânză, Dina o trase
înăuntru.
— Scoate-o! Aici nu sunt albine, mi s-a făcut sete, mă
reped să aduc ulciorul din pivniţă…
Aşteptând-o, Rozana se săltă pe scăunaşul unui
gherghef mare de ţesut covoare – aproape atingea tavanul
cu marginea lui de lemn –, cercetând cu încântare vastul
câmp de culoarea mării furtunoase, presărat cu
mărgăritare şi albi cocostârci. Ciupi din fagure pofticioasă,
legănând un picior – bucata moale, îmbibată de parfumul
florilor de salcâm, stâlcită între limbă şi palatin, îşi revărsă
zeama lipicioasă, dulce şi totodată vag acrişoară, în toată
54
gura, o deşertă în cupa mâinii când nu mai rămase decât

un boţ galben, ce purta urmele dinţilor ei mărunţi de
rozătoare.
Soarele se îneca de-acum în verdele pădurii, dar căldura
mai persista. Înaltă, mlădie, Dina obişnuia să poarte părul
răsucit ca două coarne de berbec în dreptul urechilor, iar
negrul irişilor absorbea pupila; deasupra buzelor, pielea
mată şi oacheşă a obrazului, semănată cu o aluniţă mare
cât o paietă, părea înfrumuseţată cu artificiul la modă în
secolul perucilor. În oraş se organizau în fiecare vară
concursuri de biciclete – şi ea era dintre cele mai bune
alergătoare. Printre posesorii acestui mijloc de deplasare se
numărau şi ceilalţi locatari ai casei roşii: Veronica
Soceanu, mama Dinei, pedala în acelaşi ritm tineresc, iar
Matei, deşi mult mai vârstnic decât soţia, le ţinea isonul.
Precupeţii care aprovizionau piaţa târgului le luau drept
surori gemene pe cele două, atât de mult semănau şi atât
de tânără arăta mama. Se vântura până şi zvonul că
Veronica ar aştepta un copil – Dina era văzută de la un
timp fie singură, fie însoţită de Rozana Manolescu. Guri
clevetitoare atârnau de coada acestui zvon un altul, care se
propaga şoptit: în evenimentul aşteptat cu nerăbdare la
casa roşie de Matei Soceanu era amestecat tânăruul
magistrat – surâsuri ambigue şi clipiri complice se
schimbau în prezenţa celor doi bărbaţi, interveneau şi
coatele în mod disimulat.
Fetele se aventuraseră peste pantă chiar de sub liziera
pădurii, şi, în curentul iscat de viteza bicicletelor, pletele
roşcate fâlfâiau aidoma unei năframe de borangic galben –
arborii de bordură se perindau cu atâta iuţeală, încât lăsau
impresia că se despletesc unii pe alţii în urma lor sau că
întind lungi braţe să se cuprindă; aerul şuiera în urechile
lor, în vreme ce o mână nevăzută o trăgea pe Rozana de
coamă; trupurile tinere făceau una cu velocipedul, tăind
spaţiul ca nişte lame. Trecură peste podeţul tăbăcăriei ca
nişte năluci – roţile încetiniră rostogolirea impetuoasă abia
în dreptul primăriei, unde fetele frânară brusc.
55
Ada Orleanu
— Ai cam întârziat, sper să nu te certe mătuşa ta, îi

vorbi Dina prietenei, pe urmă răsuci bicicleta şi înălţă
braţele în chip de salut, mergând un timp cu ghidonul
liber.
Trăsura care aştepta în faţa locuinţei o avertiză pe
Rozana că oaspeţii Clarei nu plecaseră. Ajunsă în dreptul ei
– era o trăsură mare, veche, cu căptuşeala ponosită, dar şi
pielea, al cărei negru devenise cenuşiu, roasă cam pe toată
suprafaţa –, o recunoscu emoţionată, mirându-se totodată
că mătuşa n-o anunţase cine-i vine în vizită. Îl descoperi în
fundul coşului pe Oanea – se străduia să rotească biciuşca
cum învăţase de la Dobrin, şi ea se sperie, nu cumva să
atingă caii, privirea i se plimbă în jur, să-l descopere pe
vizitiu, dar intrase pesemne în parc, să tăifăsuiască, îl şi
zări pe scara pavilionului. Rezemă bicicleta de gard şi se
urcă lângă copil. Portiţa locuinţei era dată de perete, se
vedea roşul dalelor de cărămidă care mergeau până la
scara terasei – de obicei, se circula prin intrarea spitalului,
încât această intrare devenise portiţa musafirilor; spre ea
cădeau din terasă câteva trepte lunguieţe, având de o parte
şi de alta tufe de liliac învolt, alb. Terasa, acoperită în
întregime de stinghii încrucişate, pe care se căţărau
dinspre parc trandafirii urcători, în întrecere cu asaltul
glicinei, zăcea toată vremea într-o umbră deasă, întinzând
întunecimea şi asupra încăperilor cu deschidere spre ea,
una dintre ele destinată de Clara oaspeţilor, un fel de
salon, fără a fi mobilată totuşi ca un salon, ci mai degrabă
ca o cameră de dormit pentru musafiri, prevăzută cu un
divan acoperit de un covor presărat cu numeroase perne de
chelim, cu banchete de lemn sculptate, cu piedestale, o
mică bibliotecă şi două comode. În aceeaşi odaie, Clara
instala şi ghergheful de ţesut carpete, la care lucra ea
însăşi, închipuind modele, asortând lânuri atunci, pe loc,
după inspiraţie, încât ieşeau nişte lucruri aparte – acest
calificativ îl conferise acelaşi Bogdan Manolescu, şi
aprecierea lui nu putea fi neglijată.
— Mi-ra un-de e? silabisi fata, prinzând bărbia lui
56
Oanea.
Băiatul ridică din umeri, preocupat tot de bici, îi arătă
cum îl mânuia, vibraţiile transmise prin lemnul flexibil al
coporâştii îl făceau să clipească fericit. Pe terasă se iscă
zgomot, un cap iscodi printre coardele glicinei, era prea
târziu ca Rozana să sară din trăsură şi să treacă şanţul ca
să ia bicicleta, încât ascultă contrariată glasul Clarei:
— Musafirii au întrebat de tine, unde-ai fost? Vino, e şi
lume pe care n-o cunoşti.
Deşi evita privirile, ochi necunoscuţi o fixau parcă în ace,
strânse mâna colonelului, marele ei prieten, dându-şi
seama imediat de stângăcia ei, îngăimă confuză: „Iartă-mă,
moş Alecu”, ridicând ochii spre faţa lui – nu cumva s-a
supărat – cu o rugă mută, în timp ce-i prindea mănuşa
lungă, neagră şi lucioasă, în care se afla de fapt o mână de
vată, între palmele ei, de parcă şi-ar fi cerut scuze şi de la
infirmitatea lui, una de erou, colonelul îşi pierduse
jumătate din braţ în război, şi nu numai antebraţul, dar şi
pe unicul fiu, plecat voluntar. Alecu Roşianu ridică încet
braţul invalid până la buzele sale şi, cu politeţea-i
cunoscută, sărută pe rând mâinile fetei – mâna lui cea vie,
unica, grozav de caldă şi moale, catifelată, apăsă peste a ei,
cea de deasupra, ochii lui de culoarea oului de raţă îi
zâmbiră cu simpatie, jucăuşi. Rozana se simţi înlănţuită,
cu tandreţe, de braţele subţiri ale unei femei – Marica
Roşianu venise spre ea din spate, o descoperi înaltă, cu ten
trandafiriu, grozav de neted pentru vârsta sa, un ten de
copilă. În contrast cu faţa tânără, albul-argintiu al părului
părea de perucă.
— N-ai mai dat pe la noi, iubită Rozana, suflă reproşul
ca un suspin, şi în inima fetei zgârâie remuşcarea ca o
unghie pe asprimea peretelui.
„Ce e cu ea, de ce arată atât de schimbată?” se întreba
colonelul. Altădată le sărea de gât, se manifesta zgomotos.
Desprinsă din îmbrăţişarea Maricăi, Rozana remarcă lipsa
lui Barbu din cercul musafirilor – se întrebă iute dacă el
singur îi evitase, sau îl îndepărtase mătuşa,
57
Ada Orleanu
preîntâmpinând unele întrebări neplăcute? Mai degrabă

unchiul Marius… Expresia de surprindere a unor ochi
necunoscuţi, ce o priveau din pragul salonului, o
descumpăniră şi mai mult, văzu un domn cu favoriţi cum
împinge trupul tânărului ca să iasă pe terasă – acesta sări
să-l sprijine de braţ îndatoritor şi înaintară împreună către
ea. Bătrânul înţepeni pe picioarele uşor răşchirate şi,
încercând să le adune, vorbi cu un glas neaşteptat de
piţigăiat, trecu prin nas, vădit impresionat de înfăţişarea
fetei (ea înregistra mută gesturile lor, îşi păstra chipul
nevinovat, deşi atitudinea ridicolă a bătrânului ar fi făcut-o
altădată să chicotească):
— O apariţie din Visul unei nopţi de vară. A cui e
năzdrăvana?
Marius Podeanu veni s-o ocrotească cu braţul petrecut
pe după umerii ei mici, împingând-o totuşi uşor spre
bătrânul Tomescu şi spre fiul acestuia, Dariu.
— Îmi intimidaţi nepoata!
Tânărul se amuza. Se amuza numai cu ochii, chipul,
întreaga înfăţişare – de orăşean elegant, pus la patru ace –
păstra o atitudine respectuoasă. Surâseră şi ochii fetei, şi,
pe o linie nevăzută, simpatia se încrucişă spontan, ţinuta
băiatului se muie într-un fel, purtarea Rozanei deveni şi ea
mai degajată. El o găsea grozav de ciudată în rochiţa ei
tiroleză, de culoarea prazului, stropită cu buline roşii,
înconjurate de o aureolă gălbuie, la care asortase pantofi
roşii şi o fundă de aceeaşi culoare, pe care fata şi-o trecuse,
venind spre casă, odată cu părul, printr-o podoabă de
baga, un fel de inel lucios, cafeniu, încât pletele erau
adunate acum înspre spate, ca un mănunchi de mei copt.
Părea o copilandră, şi totuşi avea mai mult de doisprezece-
treisprezece ani, dar nu reuşea să-i intuiască adevărata
vârstă – privirea lui, mutată pe trupul plinuţ, urmărea
mişcările fetei de parcă s-ar fi aşteptat ca ea să facă gesturi
curioase, chiar surprinzătoare, fără să înţeleagă de ce avea
impresia aceasta, şi tocmai lucrul acela îl preocupa.
— Nepotul colonelului îşi petrece vacanţa la Stănila, aşa
58
că o să-l mai vedem, vorbi doctorul în urechea ei, lăsându-i

fetei iniţiativa de a se angaja să meargă la Roşieni, nu avu
însă timpul necesar, căci pe bătrân îl cuprinsese deodată
graba să plece, fornăi pe nas că s-a întunecat şi şoseaua e
plină de hârtoape, azvârli dispreţuitor:
— Grozav mai gospodăresc drumurile domnii politicieni
de pe-aici!
În acelaşi timp, degetele lui osoase împingeau spinarea
fiului, care îşi feri trupul iritat de gestul tatălui, trăgându-
se lângă Rozana. Supărarea lui se adresa şi gazdelor: îl
sechestraseră în salonul rece, obligându-l să asculte nişte
plicticoase şi insistente discuţii despre nerentabilitatea
micilor proprietăţi, ruinate de ocupaţia germană şi
împovărate de impozite, fără credite, lipsite de unelte –
munceau cu mijloacele primitive pe care le aveau la
îndemână ca să realizeze atât cât să hrănească pe ai casei
şi animalele de povară, câteodată nici atât, preocupare
permanentă a rudelor sale, sărăcite de război. Înţepenit pe
scaunul lui şi uitat cu totul de cei de faţă, el se declara
mulţumit că cel puţin medicul nu posedă o livadă de pomi
fructiferi, fapt ce l-ar fi stimulat pe colonel să-i poftească
acolo pentru nişte demonstraţii pe viu, cum i se întâmpla la
Stănila.
— Vezi mărul acesta? Care e impresia ta? Splendid zici?
Într-adevăr!
Un hohot preluda dezminţirea aparentei splendori,
unchiul se şi căuta după emondor, un cuţit special de
grădinărie, care semăna cu un brici de ras, se ciucea cu el
la pământ, să scociorască în scobitura ce i se păruse lui a
nu fi decât un nod obişnuit pe scoarţa pomului. Treaba se
desfăşura migălos, el aştepta ca pe ghimpi – s-ar fi dus să
se scalde sau să vâneze – şi, în sfârşit, colonelul se ridica
satisfăcut – când ar fi trebuit să se mâhnească – şi vâra
palma sub nasul lui: „Priveşte!” Se depărtase scârbit la
vederea viermelui gras, mare, ce unduia orb, căutând ceva
cu capul lui păros, ridicat uşor. Roade în măduva mărului,
curând o să-i curme viaţa, nu mai e nimic de făcut. Ce
59
Ada Orleanu
mijloace întrevedea, ca să nu se mai ajungă la o astfel de

situaţie? Dar ce credea el, că există numai un fel, un soi de
vierme? Şi dă-i cu lămuriri peste lămuriri despre San José-
ul perfid, despre cotari… despre mijloacele de distrugere:
inele de clei, vermorele pentru stropit, perii cu ţepi de
metal. Încercase să creeze o breşă în discuţia lor păstoasă,
asociindu-l pe medic la o vânătoare – intenţiona să
organizeze una în codrii Stănilei –, îl antrenase până şi pe
colonel, care povestea – a câta oară, Dumnezeule? – cum
doborâse astă-toamnă, aşa, cu braţul lui invalid, un
mistreţ, al cărui cap împăiat, un trofeu splendid, se afla de
o săptămână fixat pe perete, deasupra uşii ce da în
sufragerie, dar discuţia o reîntorsese pe acelaşi făgaş un
bărbat mărunt şi pântecos (îl asemuise cu un hopa-mitică
atunci când îi fusese prezentat), inginerul agronom al
oraşului, pledând cu emfază despre un promiţător mijloc
de venituri care va scoate, chipurile, şi satele din sărăcie –
satele de deal, evident –, plantarea neîntârziată a culmilor,
despădurite în mod barbar de nemţi, sub ocupaţie, cu pomi
fructiferi şi viţă-de-vie:
— Am şi antrenat mulţi proprietari…
— Dar unde naiba s-a dus vizitiul? ţipă, de pe podeţ,
glasul piţigăiat al bătrânului. Ilieee, Ilieee!
— Se răsuceşte ca un titirez, surâse tânărul, vrând parcă
să-i ceară scuze fetei, în timp ce privirea lui se aduna la
coada ochilor dojenitoare, aţintindu-l pe tată. Mă ia acasă
tocmai acum, când am descoperit un lucru interesant.
Dinţii lui puternici, sănătoşi se înfipseră în moliciunea
buzei, îl atrăgea cu adevărat aerul de sălbăticie al fetei şi
regreta că pripeala tatălui îl smulge de lângă ea. „Tot nu
pricep de ce se grăbeşte atât!” Gesturile stăpânite ale
Rozanei îi risipiră impresia de bizar – o notă de firesc
adumbrea chipul ei, şi chiar o nuanţă de maturitate când
îşi luă rămas bun de la oaspeţi; iar roşeaţa ivită deasupra
pomeţilor, după sărutul cam insistent al gurii lui pe mâna
ei, îi stârni o dorinţă ascunsă – un tremur imperceptibil,
mai degrabă un fior, a cărui senzaţie o evocă pe drum, pe
60
drumul spre Stănila – îl făcu să devină mut şi visător.

Abia când trăsura mare şi ponosită coti din uliţa lor
către oraş – şi mai ales când dinspre cimitir se ivi Barbu
însoţit de Mira –, Rozana pricepu de ce acceptase cu atâta
grabă să se repeadă la Stănila pe bicicletă. Mira ciripea
locvace, dar Barbu, se vedea bine, n-o asculta, cu o joardă
de alun în mână (inima Rozanei se strânsese geloasă: au
fost în aluniş?), lovea ciudos bălăriile de pe marginea
şanţului, preocupat de un lucru supărător, încât nici nu
observă că ea trecuse malul să ia bicicleta. Se furişă în
curte prin portiţa musafirilor, evitând o întâlnire cu el.
Moaşa Aurica venea spre ea cu mersul ei legănat de raţă,
pe nişte picioare strâmbe de la genunchi în jos, ţinând
mâna în dreptul pântecului. Avea ticul să icnească din cap,
gâtul se frângea uşor, iute, cu bărbia înainte – semăna a
orătanie înecată cu dumicatul. Înclinaţia ei de a iscodi
omul o îndepărtase pe fată la început de femeia aceasta,
dar mai apoi i se dezvăluise firea blândă, prietenoasă a
moaşei, în contrast cu răceala şi rigiditatea
temperamentală a Clarei, şi o îndrăgise, îi făcea mici
mărturisiri, alerga uneori să-i ceară o povaţă. Clara se
arăta grijulie faţă de ea numai când se îmbolnăvea. De
altminteri, îi trata şi pe propriii ei copii numai cu precepte,
împărţea foarte rar gesturi de tandreţe, încât aşeza de la
bun început o stavilă în calea mărturisirilor, de orice
natură ar fi fost.
— Toate bune? îi surâse Rozana moaşei, mergând spre
remiză.
Femeia îşi freca palmele pe halat ca şi cum ar fi fost ude.
Făcu vânt bicicletei într-un colţ, preocupată de expresia
severă a moaşei. După ce desprinse pachetul în care se
găseau înfăşuraţi fagurii, veni spre ea domol – o aţintea
curioasă, fapt ce o obligă să clipească. Nici moaşa nu se
simţea la largul ei, sări să-i ia pachetul, şi fata închise
remiza. În timp ce răsucea cheia în lacăt, intui că e
urmărită cu mare atenţie, aşteptă aşadar să fie iscodită.
Moaşa o şi întrebă pe unde hoinărise cu bicicleta, şi ea îi
61
Ada Orleanu
satisfăcu surâzătoare curiozitatea, crezând pentru o clipă

că numai asta dorea, dar femeia o avertiză prin agitaţia
mâinilor că urmărea altceva.
— Te-am zărit când ai plecat…
Cuvinte insinuante, se răsuci spre faţa ei lată, privirea
ochilor spălăciţi se înfipse adânc, o străpunse, simţi că
roşeşte, fără să priceapă de ce, şi lucrul acesta o supără,
supărarea se răsfrânse asupra femeii: „Are dreptate tante
Clara când susţine că moaşa e o fiinţă insuportabilă!”
Dar glasul tărăgăna:
— Domnişoara Rozana… ce om şi domnul Barbu!
Uimirea din ochii fetei curmă îndrăzneala moaşei,
Rozana simulă pe un ton firesc:
— Unchiul Barbu…? într-adins îl numise aşa – poate
întâia oară –, dându-i să înţeleagă că nu era dispusă să
aplece urechea la intrigi, dar expresia se reîntoarse,
lovitură de bumerang, în auzul ei, şi subînţelesul o
descumpăni, dezvăluindu-i nesinceritatea jocului, lipsa ei
de curaj – procesul se desfăşura tulbure, născând gânduri
insidioase. Cursul intrigii nu-l opri – aşa numea
deocamdată stăruinţa femeii de a-i comunica ce avea de
comunicat –, întrucât ascultă îngrozită:
— Nu vă pot înşira câte i se pun în seamă, n-am
verificat, dar e un om ciudat. Din nou păru să şovăie, apoi
se apropie de fată cu o expresie de teamă şi adăugă pe un
ton scăzut: Nu ştiu ce are să se întâmple când va fi
încunoştinţat domnul doctor.
— Ce vrei să spui? ţipă. Şi ca un fel de pavăză împotriva
veştilor dureroase, pe care refuza să le afle: Nu înţeleg şi
nici nu-mi dau silinţa. Se revoltă cumplit: Cum îţi îngădui
dumneata să afirmi, să insinuezi?
Cu obstinaţie, moaşa o ţinea pe-a ei:
— De când îmi tot fac curaj să vorbesc cu cineva! Cu
dumneata îndrăznesc mai uşor… Respira adânc şi se ţinea
după fată. N-ar trebui să vă supăraţi, doar vă vreau binele.
Rozana se opri contrariată. La urma urmei, nu-i spusese
nimic, totul părea confuz. Are un caracter infernal, aşa se
62
exprimase mătuşa, îşi zise cu satisfacţie, şi avu îndemnul

să-i arunce moaşei asta în faţă.
— Domnişoară, duduie Rozana…
Aştepta aproape cu înfrigurare să cadă sentinţa moaşei:
„Păzeşte-te de domnul Barbu!” Trupul tânăr încremeni ca
într-un instantaneu, capul înclinat scăpă un geamăt. Ochii
spălăciţi ai femeii se albăstreau, înfruntând de-a dreptul
speriaţi mânia care albise chipul Rozanei, întors doar pe
jumătate spre ea, cu bărbia înfiptă în piept, ca un mânz
prins din spate, cu arcanul.
— Apăi… eu cred că mi-am făcut datoria, îngăimă moaşa
ca pentru sine, depărtându-se către spital.
63
Ada Orleanu
III
COASTA RÂPOASĂ DIN SPATELE SPI-

talului o încolăcea – cu un gest tandru parcă – braţul cel
mai viguros al râului. Numai undele sale se preschimbau
limpezi şi proaspete în acest loc destinat gunoaielor şi
lăturilor; dogoriţi de soarele arzător, până şi scaieţii pufoşi,
aciuaţi sub mal, înclinau, leşinate, măciuliile lor liliachii.
Un iz acru, înăbuşitor, de drojdie de bere, satura aerul;
huma galbenă, aproape albă în unele părţi, uscată în
ciorchini, dar şi paragina curţilor înguste – gardurile lor
prăbuşite erau cârpite cu împletituri de nuiele – dădeau
locului o înfăţişare de-a dreptul dezolantă, încât uluca
nouă, care delimita aşezarea spitalicească, nu reuşea decât
să imprime o notă contrastantă şi discordantă decorului.
Pipernicite tufe de salcie punctau marginea umedă în
punctul unde, între maluri, se arcuia într-un salt graţios de
căprioară puntea ce lega zăvoiul de peticul nisipos de la
poalele râpei. Pornind din dreptul porţii dosnice a
spitalului, în peretele humos erau săpate trepte, late cam
de-o palmă, care sunau sub picior ca piatra, într-atât se
bătuciseră. Sosită în dreptul punţii, Rozana se prinsese de
parapet cu amândouă mâinile, încercând să imprime urma
pantofului în huma umedă. Un strigăt veni de sus:
— Nu l-ai zărit pe Oanea?
Barbu se pregătea să coboare treptele spre ea.
— Nu, eu vin din zăvoi, ţipă iute, convinsă că are s-o
aştepte până urcă, dar observă nemulţumită că el şi
cobora, sărind câteva trepte deodată.
64
În costumul subţire de vară, Barbu avea un aer tineresc.

Făcuse câteva drumuri tainice – nu relatase unde – în
vremea din urmă, anunţându-i după prima ieşire, la
întoarcere, că în curând o să-i părăsească definitiv – arăta
aproape vesel, mulţumirea lui îi molipsise şi pe ei, medicul
consimţise să fie păgubit de unul dintre costume, la
suspinul Clarei:
— N-are ce îmbrăca, nefericitul!
O îndemnase să-i dăruiască şi lenjeria necesară, sperând
că Barbu caută o slujbă şi va avea un început greu, fără a
disimula îndeajuns bucuria de a-l vedea urnit din casa lui.
După a doua călătorie, cumnatul se întorsese obosit şi mai
ales plictisit, refuzase să vină la cină, deşi Clara o trimisese
pe Leana în câteva rânduri să-l poftească la masă.
Rămăsese încuiat în odaia lui de la spital până a doua zi
seara, alarmând-o pe soră, iar când se ivise în sfârşit –
erau de-acum alarmaţi cu toţii, chiar şi unchiul Marius –
avea o faţă pământie şi privirea rătăcită. Tăcuse
încăpăţânat, mărginindu-se să protesteze la întrebările
surorii cu un gest al braţelor, lăsând să se înţeleagă că e
disperat.
— Marius, nu-i poţi încredinţa o slujbă cât de
neînsemnată, să nu se mai simtă nefericitul acesta inutil?
Medicul replicase violent:
— Până aici, Clara! Nu e spitalul meu, să ofer slujbe
rudelor.
Ea se corectase atunci:
— Am înţeles să-i dai ceva de lucru, să te ajute într-un
fel… ştiu eu, registre, ceva contabilitate, suferă, cred,
pentru faptul că stă pe capul nostru, al tău, la urma urmei.
Dându-şi seama de prezenţa Rozanei în sufragerie,
mătuşa clipise des, privirea i se înăsprise, o îndepărtase pe
fată cu o poruncă oarecare.
Chipul măsliniu al lui Barbu îşi schimbase expresia în
clipa când mătuşa îl asigurase de sprijinul ei:
— Nu-ţi mai face probleme, ai să stai la noi până găseşti
o slujbă bună. E un fel de vacanţă pe care ţi-o oferim,
65
Ada Orleanu
profită!
I se păruse ei, Rozanei, sau Barbu avusese atunci un
surâs aproape batjocoritor? În orice caz faţă de ei toţi
adoptase o atitudine nouă – poate cu intenţia de a le cuceri
bunăvoinţa? În parte reuşise, rămânea acelaşi obstacol de
netrecut: unchiul Marius. Copiilor le făcea servicii, îi
antrena în diferite jocuri, jocuri bizare, învăţate pe unde
umblase, organiza şi excursii cu bicicletele, în împrejurimi.
Programul fusese destul de încărcat, îi însufleţise pe toţi,
mai ales pe Oanea, care iubea hoinăreala ca şi ea. Li se
alăturase într-o după-amiază şi Dina Soceanu, venită s-o
vadă pe când se pregăteau de plecare. De ce se ocupase
Barbu mai cu seamă de prietena ei, şi în ce fel, Rozana nu
desluşea pe deplin nici acum; şi nici motivul pentru care
Dina arăta de-a dreptul intimidată şi fâstâcită în prezenţa
lui, ea care, de obicei, era atât de îndrăzneaţă şi
comunicativă. Observase şi el stângăcia Dinei şi părea
încântat; în acelaşi timp îşi da silinţa să o ignore pe ea, pe
Rozana. Naivitatea şi emoţia prietenei i se revelau ca o
noutate, o privea pe furiş, cu un surâs vag zeflemitor: cu
genunchii înlănţuiţi de braţele ei albe, lungi – un alb
tulburat de o uşoară nuanţă albăstruie –, asculta cu
încântare glasul bărbătesc, cu modulaţii calde – Barbu
evoca obiceiuri curioase, dintr-un ţinut îndepărtat,
pretinzând că luase parte la ele. La despărţire, o rugase
stăruitor s-o anunţe când mai fac vreo excursie.
— Unchiul tău povesteşte atât de colorat!
Impulsul de a-i strecura Dinei îndoiala şi neîncrederea ei
concedase dintr-o dată în faţa entuziasmului arătat – până
la urmă, singură nu pricepea ce anume le generase, ar fi
fost obligată să-i dea unele explicaţii. Renunţase plictisită
şi oarecum întristată – tristeţea persistase toată seara,
până la culcare, când adormise imediat, obosită de drumul
făcut, un drum spre munte, cu urcuşuri peste coaste rar
împădurite.
Pe moaşa Aurica o ocolea cu bună-ştiinţă, ca să nu-i dea
prilejul să arunce vorbe nesăbuite despre fratele lui tante
66
Clara, deşi, tainic, ar fi dorit să afle ce zvonuri circulau pe

seama lui şi de ce-i părea femeii un ins ciudat, impresie ce
coincidea cu a ei. Din dorinţa de a-l ocroti pe unchiul
Marius de o eventuală neplăcere, se revoltă împotriva
tuturor clevetitorilor presupuşi, ca şi împotriva moaşei,
care se făcea ecoul lor doar din cauza năravului de a se
preocupa de intrigi, cum bine sesizase mătuşa. Ceva o
avertiza că o nedreptăţeşte pe femeie, cu toate acestea era
hotărâtă să nu cedeze, înarmându-se contra ei cu o răceală
de gheaţă, după modelul Clarei. Însăşi purtarea de-acum a
lui Barbu o îndrituia să nu acorde prea mare însemnătate
vorbelor moaşei. „E un nefericit!” Împrumutând expresia
mătuşii, Rozana împrumutase şi atitudinea ei. Discuţia
surprinsă între Clara şi doctor ar fi trebuit s-o hotărască a
trece de partea unchiului. Ea se mai găsea în mica
sufragerie, iar ei doi în camera lui Marius, cu uşa
întredeschisă.
— Mie îmi plac situaţiile clare, aşa că povăţuieşte-l pe
domnul să nu mai facă pe misteriosul în casa mea sau s-o
facă în altă parte! Nu spune nici unde-a fost, nici ce-a
căutat, iar tu te jenezi să-l întrebi. E susceptibil, e
nefericit… ca şi cum n-am şti de la ce i se trag toate!
Mătuşa îl întrerupse cu un: „Mai încet, te rog!”, apoi
luase apărarea fratelui cu patos:
— O să plece, până la urmă o să plece, n-are niciun
motiv să rămână aici, trebuie să-şi facă un rost, mai
suportă-l, o să se decidă singur, mi-e frate, n-am inimă să-l
gonesc. I-am împrumutat costumul tău ca să nu ne facă de
râs.
Unchiul replicase ofensat:
— Ce puţin mă cunoşti! Nu-mi arunca jignirea c-aş fi
meschin! Considerentele mele sunt altele, cu totul altele, şi
mă mir că nu le ai şi tu, un om integru le are, fie că vrea,
fie că… ah, Clara, ce să mai discutăm de-a surda?
Îi auzise paşii pe culoar, uşa odăii se închisese în urma
lui, izbucnise, peste o clipă, plânsul mătuşii, un plâns
chinuit, putea să jure că nu lăcrima, se vântura prin
67
Ada Orleanu
cameră cu suspine seci şi gemete surde. Cum ar fi alergat

la ea! „Tante Clara, draga mea tante Clara!”, dar în ce chip
ar fi privit mătuşa îndrăzneala ei? Se strecurase în curte
dezorientată – respira adânc, de parcă ar fi stat într-un aer
viciat.
— Pe Oanea l-a zărit cineva în curtea spitalului.
— De când a fost tăiat berbecul, nu se mai teme,
îngăimă Rozana, în timp ce el străbătea puntea.
— Nu m-aşteptam să te găsesc în acest loc urât
mirositor. De altminteri, mă întreb ce te-o fi atrăgând şi în
zăvoi, de-i faci hatârul să-l colinzi în fiece zi? Şi eu am
oroare de spitale.
O privi iute, şi pe chipul lui se instală un amestec de
teamă şi uimire; adăugă crispat: Iar Marius s-a întrecut cu
amabilitatea când m-a plasat în incinta pavilionului. După
o pauză stânjenitoare, vorbi pe alt ton: Clara îşi face siesta
în hamac, avem destulă vreme să ieşim pe la stăvilar,
scăpăm de scara asta primitivă şi obositoare, dar şi de
soarele arzător, pripeşte drept în creştet, iar o să mă doară
capul…
Nu-i conveni că scăpase acele ultime cuvinte, gura lui se
strânse pe dinţi încordată, fruntea i se cută între
sprâncene. Merse către râu, uşor înclinat de spate.
— Dar ce facem cu Oanea? întrebă pe neaşteptate.
Cum fata nu-i răspundea, adăugă pe un ton acrimonios:
— Copilul ăsta mă scoate din fire! Când zic..: ei bine, l-
am cucerit, dă totul peste cap cu cine ştie ce capriciu. E
insuportabil, insuportabil, azi a aruncat blocul,
creioanele… era gata să-l chelfănesc.
— Îi câştigi inima greu, îngăimă Rozana.
— Păcat, păcat că nu m-ascultă, are mare talent la
desen, un talent surprinzător, Clara susţine că m-a
moştenit – chipul se posomorî, izbi într-adins cu botul
pantofului o piatră, proiectând-o în vad. Mâna lui atinse
braţul fetei. Mergem?
Porniră agale prin păduricea rară, de arini şi plopi. El
glumi pe seama acestei păduri rahitice, evocând cu
68
încântare luxurianta vegetaţie din ţinutul necunoscut de

unde venise – nu preciza niciodată care ţinut, fugind de
orice concreteţe, păstrând un mister absolut.
— Mă întreb ce impresie ţi-ar face, dacă pe tine te
farmecă un fleac de zăvoi?! Mă prind că ai rătăci prin
vastitatea aceea ca o zeitate păgână. Răsuci pe după deget
o şuviţă din părul arămiu al fetei. Ai fi o adevărată bacantă
cu părul tău de flacără – palma lui ajunsă pe creştet
încleştă degetele, vrând să oprească fata din mers, dar ea
se smuci şi se depărtă câţiva paşi, frecându-şi maşinal
locul apăsat. Cu Bogdan semeni, cu roşcovanul ăla
pistruiat. Ai şi tu destui pistrui pe nas. Sper că nu i-ai
moştenit toate cusururile. Ia stai, pun rămăşag că el ţi-a
spus Rozana, un nume pe cât de rar, pe atât de supărător
ca rezonanţă, îl poartă îndeosebi evreicele. Roza şi Ana! O
îmbinare nesuferită între două nume antipatice. De ce
naiba n-a ales el Rozalba? Ar fi întrecut măsura, deşi ţi s-ar
fi potrivit mai bine, ai o piele atât de…
— În acte sunt trecută Adina, îl întrerupse fata pe un ton
rece. Mama nu mi-a spus niciodată Rozana, pe ceilalţi însă
nu-i pot împiedica…
— Mama ta era o femeie cu cap, avea minte şi pentru
taică-tău. Dacă n-ar fi fost aşa, căsătoria lor n-ar fi durat,
el i-a servit destule motive de divorţ. După mutra pe care o
faci, ce trebuie să cred? Că nu ţi s-a relatat? Sau nu-ţi
convine că-l foarfec pe iubitul bău tată? Uite, tac. Nu
înainte de a mai adăuga un lucru care mă priveşte şi mă
doare: Dacă m-am întors în ţară, să ştii că am urmat sfatul
lui: „Şi eu călătoresc adeseori peste hotare, dar mă întorc
de fiecare dată la familie” – mi-a spus când ne-am întâlnit
ultima oară. El ascunde asta, dar ne-am întâlnit. Presimt
că nu trebuia să-l ascult – râsul ieşi mic, zdrobit între
maxilare.
Mergeau tăcuţi, discuţia avută îi stingherea, dar şi faptul
că se găseau împreună, singuri.
— Lanţul care ne leagă de pământul unde ne-am născut
e mai trainic decât poate bănui cineva… cineva, evident,
69
Ada Orleanu
care nu a trecut graniţa nici pentru o săptămână. Dorul

devine obsedant, îţi sfâşie măruntaiele, face dintr-un om
tare un sentimental plângăcios.
Ieşiră la vechiul stăvilar prin spatele acestuia. Puntea era
coborâtă, şi apa urcase în bazin de câţiva metri, se sălta să
depăşească marginile, o parte din lichid se şi scurgea prin
canalul lateral. Barbu se dezmetici:
— Cine-o fi lăsat stăvilarul? Părea s-o învinuiască pe ea,
de aceea îi spuse că nu se întorsese acasă de la stăvilar, ci
din crângurile de aluni.
— A făcut cineva baie şi l-a uitat, îngăimă contrariată,
iar Barbu mormăi:
— Hm! Destul de imprudent, vino să dăm drumul apei.
O ţinu de mână cât străbătură digul şi ajunseră pe
creasta stăvilarului; apa se rotea în bazin spumoasă, se
sălta peste margini, plesnind în băşici, iar peste coborâşul
bârnelor se prelingea ca urzeala unei pânze. Zăreau
acoperişul de şiţă al morii – roata ei enormă, prevăzută cu
palete, bătea apa asemenea meliţei ce trage inul pe sub
muchia tăioasă, cu sistemul ei de jgheaburi suspendate în
semiarc. Barbu dete drumul piedicii, dar, după ce manivela
se răsuci un timp singură, roata de fier înţepeni, şi el fu
nevoit s-o învârtească cu efort, din cauza presiunii
exercitate de lichid asupra stavilei – astupa hruba de
scurgere, întocmai ca un oblon.
— Ţine o clipă, mi-am mânjit cămaşa, gâfâi Barbu, şi
fata apucă mânerul de fier, lăsându-se cu toată greutatea
trupului asupra lui, să-l stăpânească. Crezi că pata asta de
păcură o să iasă cu benzină? strigă Barbu, grozav de
nervos, apucând iarăşi manivela.
Sub gestul lui brusc, roata scârţâi, oblonul se săltă de-o
palmă desprins din masa uşor verzuie în vârtej, şuvoiul
alburiu da buzna în întunecimea hrubei căscate; pe
măsură ce se ridica stavila, se înghesuia şi apa să umple
golul. De dincolo de stăvilar auziră un protest, fără ca
vorbele să se înţeleagă, fiind culese şi purtate înapoi de
vâjâitul trombei dezlănţuite sălbatic de partea opusă a
70
zăgazului. Fata ţipă:

— Opreşte, cred că a strigat cineva.
Dar Barbu se încrâncenă, scrâşnind printre dinţi,
răutăcios:
— Ştiu că l-a plesnit straşnic şuvoiul!
Rozana nu mai auzea decât vuietul continuu al trombei –
apa se scurgea din bazin iute, Barbu lăsase liberă manivela
şi se aşezase pe marginea de piatră. Contrariată de
comportarea lui, coborî. Gura adâncă înghiţise aproape
toată apa, curând se văzu fundul mâlos al bazinului golit –
râul se opintea cuminte peste barajul lateral, furişând o
parte din apă pe jgheabul îngust care însoţea digul de-a
lungul lui.
Din spatele stăvilarului se ivi curând – alerga în costum
de baie – un tânăr furios. Scutura energic, cu un deget, apa
din urechi.
— Sper că n-ai făcut-o într-adins? i se adresă, oarecum
surprins să dea cu ochii de ea, o fetiţă, încât furia i se mai
potoli, dar nu şi severitatea privirii.
Intimidată, Rozana îşi exprimă regretul printr-un gest al
braţelor răsturnate lateral. Din spate auzi plesnind vorbele
lui Barbu, peste capul ei:
— Ei, ţi-am dat emoţii, tinere? Tot de pe dig îl înfruntă:
Nu crezi că e imprudent să priponeşti atâta apă?
Celălalt azvârli dintr-o mână, necăjit:
— Aţi stricat totul! Tocmai veneam să înot, am făcut
plajă…
Stridenţa râsului lui Barbu era de-a dreptul supărătoare,
încât bărbatul în costum de baie îi ignoră pe cei doi dintr-o
dată şi merse să se aşeze călare pe jgheabul îngust.
Bălăbănea un picior, scrutând zarea. Rozana vru să plece,
era grozav de stânjenită – i se goliseră obrajii de sânge, se
simţea într-un fel nătângă, urâtă, neînsemnată şi
dispreţuită.
— Vin şi eu, gâfâi Barbu, înecat. M-am gândit că o să fie
inundat zăvoiul, rosti spre tânăr în chip de scuză, sunt
destule case pe-aici, pe-aproape, şi nici spitalul nu e prea
71
Ada Orleanu
departe. N-ai decât să-ţi umpli bazinul la loc.

Celălalt nu se întoarse, bălăbănea mereu mai iute
piciorul.
— Cred că n-o să ne-o ierte, se amuză Barbu copios,
venind în urma fetei. Ei, dar pe tine te-a indispus grozav
purtarea acelui neghiob!
Braţul lui se întinse dintr-o parte, să-i cuprindă umerii.
Ea iuţi pasul, îl lăsă din nou în urmă.
— Îl cunoşti? suflă obosit, ajungând-o iarăşi, şi încercă
acelaşi gest
Se răsuci supărată – culorile reveniseră pe faţa ei
rotundă.
— Nu, nu-l cunosc, dar îmi închipui cât de neplăcut e
să…
Râsul lui batjocoritor o revoltă, trecu puntea cu nişte
paşi energici – se legăna primejdios, încât Barbu trebui să
aştepte până o văzu dincolo.
În dreptul porţii îi întâmpină Mira, să le comunice ea cea
dintâi, cu o expresie de satisfacţie, cum l-a pedepsit mama
pe Oanea pentru că s-a jucat în morga spitalului:
— Stă în genunchi, închis cu cheia în dormitorul nostru,
m-am uitat eu pe fereastră, să nu tragă chiulul.
O găsiră pe Clara în hamac, de vorbă cu moaşa Aurica –
femeia îl adusese pe Oanea acasă –, într-o proastă
dispoziţie, părea îndârjită şi de ce-i spunea moaşa – Rozana
avu o strângere de inimă –, se întoarse să-l întrebe pe
Barbu pe un ton aproape dojenitor pe unde a hoinărit.
— Parcă te rugasem ceva… îl admonestă sever, sărind
din hamac nemulţumită. Adăugă că e târziu, pomeni şi de
isprava copilului. Dacă s-a contaminat?
Replica lui Barbu fu neaşteptat de brutală:
— Nu-l mai cocoloşi atâta! Lasă-l să se descurce singur,
altminteri va fi infirm de două ori.
Ochii Clarei se dilatară, vru să-l lovească şi ea cu o
expresie dură, educaţia îşi spuse însă cuvântul, exclamă cu
totul altceva, mai ales că de faţă se găsea şi moaşa.
— Doamne, ce cald s-a făcut! După masă mergem la râu,
72
îl iau şi pe Marius… dar uite că vine şi el la masă.

Medicul tocmai ieşea din pavilion, însoţit de subchirurg.
Merse spre ei grăbit, o întrebă pe Clara dacă pot lua masa.
— Trebuie să plec la Stănila, bătrânul Tomescu a avut o
criză cardiacă.
Clara se precipită spre bucătărie:
— Maria, Leana, serviţi masa, spălaţi copiii pe mâini!
Aşezată pe un scăunaş portativ, Clara dezbrăca pe cei

mici, în timp ce manivela, învârtită de Leana, lăsa stavila
peste hrubă – apa şi începea să urce în bazin. Copiii ţipau
despuiaţi, alergară peste peticul de plajă, cu pântecele
lucios înainte, vrând să se caţăre pe dig.
— Ai grijă de ei, nu-i slăbi din ochi! strigă Clara, văzând
copiii urcaţi pe muchia de zid. E cineva? întrebă, observând
că Rozana se întorsese spre ariniş.
Fata răspunse că i s-a părut.
— Azi nu stăm mult, mergem să-l luăm pe Marius de la
Stănila.
Se dezgolea cu gesturi calme – avea pielea netedă, uşor
gălbuie, fără un fir de păr pe pulpele picioarelor lungi sau
pe braţele rotunde; părea slabă doar îmbrăcată, goală arăta
plinuţă, une fausse maigre, cum zicea Bogdan Manolescu,
care se pricepea ca nimeni altul să dezbrace o femeie cu
ochii, înainte de a o dezbrăca cu mâinile. (Răutatea asta o
spusese Barbu, nu Rozanei, ci Clarei, plasând şi alte
asemenea răutăţi pe seama tatălui.)
— Nu mă mai privi aşa, râse mătuşa amuzată, mai bine
dezbracă-te şi tu.
Baia fără costum o impusese tot Clara: costumul ţine
rece în dreptul rinichilor, în dreptul ovarelor, e sănătos să
ne lipsim de el mai ales noi, femeile. Îşi smuci şi ea rochia.
Copiii fuseseră plasaţi de Leana pe puntea de scurgere –
acolo, apa se prelingea striat, semănând cu o piatră de
ardezie. Sânii rotunzi şi albi, împliniţi, ai Rozanei ieşiră din
cămaşă sfioşi, cu sfârcuri mici înconjurate de rozete
trandafirii – dete drumul combinezonului numai când
73
Ada Orleanu
ajunse pe stăvilar, înainte de a sări în bazin. Mai întâi se

aruncă mătuşa în zăgaz – înotau amândouă brasse, una în
urma celeilalte. Clara o învăţase pe Rozana să înoate: „E un
sport complet, te dezvoltă armonios, influenţează
creşterea”. Clara fusese în liceu campioana şcolii la înot.
— După ce se bălăcesc, scoate-i la soare! ţipă din bazin
către Leana, adăugând pentru Rozana: O baie rece e
sănătoasă în raport cu şederea în apă. Auzind scâncetul
Mirei: „Mămico, apa e aşa de caldă, că vreau să mai stau”,
o admonestă: Foarte bine, dar ai să rămâi acasă, nu te iau
cu trăsura.
Scâncetul încetă, şi mama surâse satisfăcută. I-ar fi
plăcut şi Rozanei să se lungească după baie în nisip, s-o
frigă soarele, şi când n-ar mai fi putut suporta înţepăturile
miilor de ace să se azvârle din nou în bazin – mătuşa însă
se grăbea, venise doar ca să se răcorească. Deşi adora
plimbările cu trăsura – unchiul trimisese trăsura înapoi, să
vină şi ei –, iar drumul Stănilei şerpuia o bună bucată
printr-o minunată pădure de fagi, fata ar fi renunţat
bucuroasă la vizita plănuită. Pentru mătuşă însă, musafirii
colonelului constituiau o atracţie: „Aduc ceva din atmosfera
distinsă a Capitalei”.
Privirea Rozanei înregistra, fugitiv, o mişcare în spatele
tufărişurilor, dar nu dete prea mare atenţie acestui lucru,
preocupată cum era să găsească un pretext bun care s-o
scape de familie – să hoinărească în voie. Mişcarea se
repetă, şi ea trase instinctiv cămaşa în dreptul sânilor. I se
păruse? Nu zărea nimic în dosul arinişului – vreo mierlă
jucăuşă, pesemne.
Trecuseră de tufe, când auzi pocnet de crăci uscate,
frânte sub picior de om, sub paşi grei – începeau să-i
dogorească urechile şi obrajii, se mustră pentru lipsa ei de
curaj. „Ar trebui să mă întorc şi să văd”, convinsă pe
jumătate de prezenţa tânărului posomorât, întâlnit atunci
la stăvilar, căruia-i stricaseră, desigur, din nou siesta. Se
îndârji împotriva lui: „Ce caută în zăvoiul nostru? În
zăvoiul meu?” Dori să fie singură, să-şi adune gândurile, o
74
luaseră razna.
Dobrin scosese deja trăsura în parc. Clara strigă spre el:
— Când eşti gata, bate-i în uşă domnului Barbu.
Îl descoperi pe neaşteptate, lungit pe buşteanul ei, un

buştean enorm, fără coajă, albit de ploi, neted, care
absorbea destulă căldură în timpul zilei ca să-l mai
găsească cald spre seară, deşi sta atunci în umbră, îi
sprijinea spinarea, i-o odihnea, şi ea se răsfăţa pe trunchiul
cald, se legăna pe rotunjimea lui confortabilă, văzduhul se
dălnăia şi el deasupra, şi toate câte le cuprindea privirea ei
fluctuau. Ochii lui mijiţi n-o zăriră – urmăreau rotirea
insistentă a gâzelor deasupra capului, exact cum făcea şi
ea. Cunoştea bucuria aceasta, o bucurie a liniştii depline,
încât n-avu inimă să-l tulbure, nici nu călcă mai departe,
dar nici nu se trase îndărăt; încremeni acolo, lângă tufe.
Mihai Rudeanu nu auzea, decât bâzâitul subţire al
musculiţelor, pe un ton ceva mai îngroşat decât al
ţânţarilor, un fel de piuit, odihnitor într-un fel, invita parcă
întreaga natură la pace – pe el îl amorţea, însingurarea
pieri, pieri cu tot cu durere, se instală inerţia, izbăvitoarea
inerţie! Simţea cum îşi pierde greutatea, pe urmă nu se mai
simţi deloc, nu mai exista, doar privirea lui împăienjenită
mai somnola în afară. Durata păcii absolute măsurată în
clipe! Căci, închisă acum pentru lumea din afară, privirea
se deschidea lăuntric, şi din hăul temut se şi porniră
imagini; aburite la început, se menţinură un timp pe un
drum paralel cu cele înregistrate anterior în zăvoi, le
deosebea destul de limpede, pe urmă nu mai rămase decât
cu trecutul. Fără să-i semene aidoma, zăvoiul prezent
evoca farmecul unui confrate aciuat pe malul unui râu
bătrân, cu scurgere lină, sub terase desfăşurate larg,
ocolite în ample meandre; când se porneau zăpoarele,
undele distribuiau pe parcursul cuminţit buşteni uriaşi, ce
se buluceau în împletitura răgăliilor… Zumzăitul
musculiţelor se strămută deasupra unor pămătufuri
moţate, liliachii, sub trup simţi moliciunea ierbii, de
75
Ada Orleanu
alături, de aproape, adia ceva călduţ… braţul Adinei! auzi

peste o clipă şi râsul ei melodios:
— Cum, n-ai văzut până acum un croitor?
— Unde să văd? Şi, de altfel, nu-mi sunt simpatice
insectele.
Ea protestă:
— Ucizi poezia.
Îşi vorbea singură: fără gâze, natura ar fi pustie – ea le
numea gize şi-i înşira toate minunile ţinutului în care se
născuse, pe ale zăvoiului mai ales; natura însemna pentru
ea toate aceste minuni, îşi da silinţa să le vadă şi el;
prezenţa lor alunga codobaturile; cum rămâneau însă
liniştiţi, în culcuşul lor de iarbă, gingaşele se şi lăsau din
zbor pe peticul nisipos din faţă, să-şi dălnăie fusul cozii.
Ea-i şuşotea la ureche legenda codobaturii – care furase
coada de la pitulice –, în timp ce el urmărea atent pânda
vicleană a păsărilor în jurul unor tufe de săpunul-calului,
să înhaţe gâzele ce pluteau deasupra. O dezamăgise iarăşi,
arătându-i cât de inefabilă e poezia invocată de ea. El o
gonea, dar privirea ei, care scormonea neîntrerupt, o
rechema: în zăvoi se adăposteau destule tufe aromate şi,
pentru că el nu numai că nu le cunoştea, dar le şi ignora
cu dispreţ, i le aducea sub nări.
— Freacă-le în palmă!
— Asta e vizdei, asta, izma-broaştei… simţi cât de plăcut
miroase?
Pentru el miroseau la fel, n-ar fi ştiut să le deosebească,
flori ori plante de câmp aveau o singură numire: fân. Aşa
miroase şi fânul. Era o dăscăliţă perseverentă, nu se da
bătută, îl învăţase până la urmă – de voie, de nevoie – să
distingă iarba roşie de titineasă, şi corneciul de orăştiţă;
după câteva zile le învălmăşea iarăşi: la podbeal îi spunea
ardeiul-broaştei, iar osul-iepurelui era cârmâz. Cârmâzul
are bobite roşii, vopsesc ţigăncile cu el… Nu mai ştie: după
care din buruienile alea se dau în vânt răţuştile? Avea mai
totdeauna o exprimare poetică, zicea, bunăoară, boare
ozonată, furată codrului de unda râului; volbura de zăvoi
76
purta fustiţe creţe, în care culege nestematele dimineţii;

nările ei fremătau să prindă izul de pământ reavăn al
zăvoiului, care era aţâţător mai ales după asfinţit, când îl
torbosea curentul văii… Glasul ei mai stăruia în urechea
lui, când ţipă pe aproape, strident, o gheonoaie. Se ridică
să-i urmărească zborul, şi, cum săgetarea păsării se
îndrepta către soare, lumina orbitoare i se înfipse în ochi
violent, aproape îi răni vederea. Clipi des, să alunge pata
roşie, persistentă, care acoperi la un moment dat rotund,
în masa ei mişcătoare, silueta fetei – şi pentru o clipă
crezu… Ţinea un mănunchi de flori în mână, privirea lui se
limpezea, urcă cu încetineală de melc, ajunse pe obraz:
ochi rotunzi, negri, grozav de sfioşi – ochi de ciută, umezi, îi
mai văzuse… pe un chip de păpuşă, o păpuşă cu perucă
roşcată şi obraji de porţelan alb, aştepta să încline capul,
ma-ma, să-l ridice odată cu perdeaua genelor lungi,
artificiale. Fetiţa de la stăvilar! De astă dată într-o rochie
vişinie înfoiată… Tichiuţa pe care o purta deasupra clăii
părului îi întări prima impresie, că are în faţa lui o păpuşă
enormă – se risipea, ca un abur, silueta mlădie, i se
stingeau ochii de azur, Adina dispăru în însăşi fiinţa fetei-
păpuşă, nu mai rămase decât surâsul, suprapus buzelor
celeilalte. (Rozana îşi da silinţa să nu pară nătângă – se
simţea nătângă –, efort care alunga firescul de totdeauna al
gesturilor ei.) „O fetiţă care hoinăreşte cam mult! A cui să
fie, de e lăsată de capul ei? Nu te speria, micuţo, nu-ţi fac
niciun rău, du-te cu Dumnezeu, lasă-mă” – mâna lui o
alungă de acolo. Ofensată de gest, se precipită câţiva paşi,
privind spre el pieziş, se răsuci pe urmă, hotărâtă, către
buştean, şi veni să depună mănunchiul deasupra, lângă
tânăr. Fugi fără să-i arunce vreo privire.
„De ce-am făcut asta?” se certă în timp ce gonea spre
stăvilar – gestul îi părea străin, ca şi cum l-ar fi făcut la
îndemnul cuiva. „E un om aspru, n-o să înţeleagă gestul
meu, îi sunt antipatică, se vede de la o poştă asta, nu-mi
suportă nici prezenţa. Mai bine plecam cu mătuşa, mi-am
stricat după-amiaza!” Un chip luminos, al unui alt bărbat,
77
Ada Orleanu
îi surâse, şi ea îl recunoscu emoţionată: Dariu. Trupul

băiatului se mişca, îşi făcea de lucru pe lângă trăsura lor,
sosită chiar atunci de la Stănila. „Ce-a gândit el când…
dacă mi-aş fi amintit, m-aş fi dus, e un băiat prietenos.” I
se făcu urât în zăvoi, ca şi cum natura i-ar fi refuzat dintr-o
dată vraja ei şi o alunga spre oameni. Fata o apucă pe
drumul morii. Pe nişte pietre mari, la marginea râului, o
femeie bătea cu maiul rufele. Se opri să-i vorbească şi chiar
se aşeză alături, pe o trupină, ştiind că acasă nu va găsi pe
nimeni. Discuţia cu femeia n-o mulţumi, îşi impusese un
lucru care nu-i făcea plăcere momentan, se purta aşadar
nefiresc, vorbea artificial, neatentă, juca teatru, un teatru
cu mască, masca având cu totul altă expresie decât chipul
ascuns sub ea. Chinuită de această dedublare a fiinţei ei,
părăsi locul descumpănită, nu se mai înţelegea, întoarse
faţa spre zăvoi spontan şi rămase în aşteptare – ce anume
aştepta, nu-şi dete seama –, apoi picioarele o purtară cu un
mers lenevos pe poteca spitalului.
Visarea trase din adânc imaginea unei nopţi de vrajă,

cum o numise ea: luna cositorea la ceasul acela ţinutul,
înălbindu-i, încât noaptea se scălda cu adevărat într-o baie
de cositor. Lumina se scurgea în unde, ca o ploaie urzită
din fire de metal – toate cuvintele erau ale ei –, în timp ce
clipoceala apei, printre pietre, psalmodia, adâncind
mutismul nopţii. Abia în prezent realiza impresia aceasta,
comunicată de Adina în prima scrisoare, atunci îşi păstrase
luciditatea, nu era deloc romantic, şi-i displăcea
romantismul: „Un pescuit noptatic!”… Şi ea, şi ei, prietenii
lor, îi rezervaseră o adevărată surpriză. Umbrele lor mute
se dezbrăcaseră pe mal, lăsaseră vestmintele să atârne pe
tufe, trezind bietele păsăruici – zburătăciseră buimace, cu
un ciripit ascuţit. Tinerii imitau gesturile ei, urmând-o pas
cu pas, râdeau când pufnea ea în râs, numai el rămăsese
pe prund, să privească: doar în cămăşuţă, fata se oprise
lângă o răgălie, ce părea să susţină în cârcă greutatea
malului, să scotocească sub împletitura ei înţesată,
78
afundând braţele până la umeri. Pata luminoasă a fetei o

absorbise deodată întunecimea răgăliei, apoi, pe rând, şi
siluetele băieţilor – dar o mişcare iute, confuză, îi prefirase
pe toţi spre marginea de lut: una dintre umbre suise malul,
să adune, într-un săcotei recolte de raci (ea le promisese
pilaf de raci). După ce-i şterpeliră răgăliei toată comoara, se
apucară să răscolească bolovanii din vad – venită aproape,
fata se tot ploconea deasupra unei pietre mari, aţintind-o
stăruitor, şi el se întreba ce naiba o fi ascunzând. Curând,
mâinile ei ţineau o lamă strălucitoare, cu mustăţi albe,
ridică peştele deasupra capului, să i-l arate, pe urmă îi dete
drumul în săcoteiul atârnat pe umăr. Din nou încremeneau
trupurile, şi braţele piereau în adânc după pradă –
victimele somnolenţei lor erau azvârlite peste celelalte, în
săcotei. Un pescuit primitiv, fără unelte, reeditând culesul
cu mâna al primilor pescari de pe planetă – ţinuse să
remarce această constatare spontană cu oarecare emfază,
neclintit din locul lui de pe mal, dar ea, ei uitaseră de
prezenţa lui. Paşii lor simulau parcă un dans grotesc:
uneori rămâneau în cumpănă, ca silueta unei fântâni cu
ciutură, alteori ţopăiala devenea rizibilă când un clean
voinic scăpa din cangea mâinii şi săgeta apa înnebunit. O
piedică o prăvălise în râu – de-acum se hârjoneau –, hohote
tinere sfâşiau tăcerea, pescuitul se sfârşise, lumea apei
fusese avertizată de prezenţa vânătorilor. Fata căzuse în
râu pe spate şi, în zvârcolirea trupului, pierduse sacul:
spinări dungau apa în linii scânteietoare, pierind într-o
jerbă de stropi, sacul plutea târâş, ca trupul unui înecat,
deşertând şi peştii fără viaţă, pe care-i purta curentul în
aval, mişcându-i ca şi cum ar fi fost vii. Se îmbrânceau în
dorinţa de a-i prinde, şi apa albise în locul unde se
deşertaseră toţi săcoteii, mrene şi cleni se lăsau la fund, de
unde-i smulgea puterea undei. Pletele fetei şiroiau printre
peşti ca nişte alge, iar ea părea o iazmă a apelor, Aretuza!
Imaginea gingaşei zeităţi stăruia în mintea lui ispititoare,
bâiguise de pe mal vorbe menite să-i disimuleze emoţia:
— Ai să răceşti, te joci cu viaţa?
79
Ada Orleanu
Ea se săltase din unde cu intenţia să-l pedepsească

ispitindu-l: părea goală, cămaşa se lipise de trupul ud,
pletele curgeau ca o apă întunecată, şi, cum păşea sub
unde, părea că pluteşte, numai ochii tulburau imaginea
zeităţii invocate, păstrând o expresie şăgalnică. Acoperea
un gând abscons, el nu-şi dădea seama, se lăsa prins –
răsuflarea ei devenea agitată, o adiere proaspătă îi lovise
faţa provocator, moliciunea buzelor se întindea pe dinţii
întredeschi. Şi braţele lui se pregăteau s-o cuprindă, când
chicoteala celor din râu îl făcură atent că nu e decât un joc.
Asta îl înfuriase: să-l jucăm, dacă-i aşa! O smucise peste
trupul lui şi o frământa nervos. Copleşită de gest, se
aciuase cuminte, îi suporta mângâierile – când nu se mai
aştepta, se smulsese, băieţii se amuzau zgomotos, urcaseră
pe mal ca să privească cuplul atent. Fata îşi pierduse însă
surâsul, în ochii dilataţi, luna îşi concentrase toată lumina,
şi lunga cale a robilor îl poftea pe drumul ei pudrat cu aur
– el îşi netezise cămaşa umezită, înfiorat, poate în dorinţa
de a păstra amintirea sfârcurilor tari, simţind vag
înţepătura lor pe piept. Tinerii îşi pierduseră şi ei veselia,
fata se îmbrăca tăcută. „Nărozii aceştia sunt îndrăgostiţi
toţi de ea!” descoperise dintr-o dată.
Soarele scăpătase de mult când se ridică de pe buştean.
Mâna lui dete peste mănunchiul vestejit. Îl ridică spre nări
cu un gest involuntar, oarecum buimac, dar îl azvârli iute,
cu o grimasă: mirosea a cunună de mort.
80
IV
CITISE ÎNDATĂ DUPĂ DEJUN O CARTE

de călătorii, trântit cu faţa în jos, pe brânci, şi capul
sprijinit în mâini. Îl supăra ceva, ceva din afara lui, care
nu-i îngăduia să se lase absorbit de lectură, îl sustrăgea,
comunicându-i nervozitate – lumina filtrată prin
transperantele tărcate? Se ridică din pat, să închidă şi
rândul de geam tapetat cu hârtie albastră. O
semiobscuritate îmbietoare la somn cuprinse încăperea.
Revenit în pat, se aruncă aproape cu voluptate peste
moliciunea saltelei, cu braţele de-a lungul trupului.
Lectura după o masă îmbelşugată (pe încetul, îi revenise
pofta de mâncare, schimbarea de decor opera discret, îl
readucea la o viaţă normală) îl obosise, somnul îl cuprindea
ca o ameţeală dulce, tulburătoare. O goană de cai se stârni
undeva, în nări, şi se insinua mirosul animalelor… „Trece o
trăsură”, înregistră buimac, dar rămase în stăpânirea
imaginii din trecut, care prinse mişcare, se limpezi, îl
precipită în lumea ei. În faţa primăriei, caii se risipiră, nu
mai rămaseră decât doi, şi lui îi şuvoi sângele spre inimă:
privirea fetei, albăstruie ca o flacără, strecurată pieziş
printrc genele ude, stăruia întrebător… Caii mergeau la
pas, într-o tăcere tulburătoare. La încrucişarea drumurilor,
roibul se opri în aşteptare, bălanul îl imită, ţinându-se
alături. Se auzea din fâneaţă ţârâitul greierilor. Ea răsuci
capul într-acolo, călcâiele împunseră pântecele calului,
care ţâşni peste şanţ cu o mişcare violentă, galopând peste
câmp. Adina! Bălanul sări şi el şanţul, cu un nechezat
81
Ada Orleanu
puternic, gonind pe urmele roibului. Pufnea gâfâit şi

bucuros când îl ajunse, roibul îi căuta botul, vru să-l
muşte, se resemna să-l împingă, sfornăind înecat. O bună
bucată de drum, caii merseră mereu alături, purtând
fiecare sarcina sa. Când roibul se opri, mai târziu, lângă o
căpiţă de trifoi, celălalt încetini şi el pasul, dar spinarea lui
era slobodă. Fânul fâşâi uscat, şi adierea serii împărtăşi
atmosfera cu mireasmă îmbătătoare de iarbă cosită…
Alungă pentru o clipă imaginile, dar ele reveniră domol:
auzi un hârşâit sacadat – dinţi puternici retezau iarba,
hârş, hârş, hârş, hârş! cu gâturile alungite spre fâneaţă,
caii se urmăreau, domol, domol, umbre mari în lumina
scăzută (luna scăpătase chiar atunci). Un glas îngăimă, pe
jumătate adormit: „Mai stăm, mai stăm”, braţele lui căutară
lacome trupul de sub el, dar nu întâlniră decât moliciunea
saltelei şi din nou alungă visul, chemă somnul izbăvitor.
Un câmp pudrat de picuri… soarele se ivea în lumini
liliachii, striate gălbui. Braţul lui găsi trupul fetei, se grăbi
să-l apere de răcoarea umedă a dimineţii. Pleoapele se
deschiseră – două valve uşor sidefate, uşor vineţii –,
imaginea cerului se oglindi în iezărele limpezi. „O, s-a şi
făcut ziuă?” Descoperiră, somnoroşi, caii, odihnind alături,
cu urechile ciulite, ascultând un zvon perceput doar de
auzul lor… Trupul se răsuci violent, rămase pe spate, cu o
mână aprinse veioza. „Îmi place camera, e aşa cum mi-am
dorit-o, confortul ei mă linişteşte, îmi dă siguranţă, are
intrarea separată, pe proprietari îi văd rar… bătrânelul e
un om liniştit, filosof într-un fel, primeşte de la viaţă cu
resemnare… nu, nu e un resemnat, ci, mai degrabă, un
înţelept, un om senin, împăcat cu soarta, bucurându-se de
podoaba grădinilor lui, de casă, de faptul că bătrâna mai e
în viaţă, deşi îşi va petrece restul zilelor într-un fotoliu pe
rotile” (îl conducea singură, cu o mână, prin odăile largi
sau chiar prin grădină, unde era scoasă la aer de
îngrijitoare – o femeie bătrână şi aceea, bătrână şi
slăbănoagă, cu gura încleştată şi trupul ţeapăn, având
doar ochii vii, nişte rotunjimi negre, înconjurate de
82
încreţitura pleoapelor fără gene, două gămălii de ace de

pălărie), îi plăcea mai cu seamă aşezarea imobilului – pe o
stradă mărginaşă, în vecinătatea crângurilor, crânguri cu
care se sfârşea zăvoiul în partea aceea a oraşului, la o
distanţă apreciabilă de aşezarea spitalicească. De
altminteri, el ocupa un întreg apartament, compus dintr-
un vestibul şi două odăi spaţioase, mobilat cu gust de fiul
proprietarilor, inginer petrolist acum, stabilit cu soţia şi cei
trei copii într-o localitate petrolieră, nu se folosea însă
decât de dormitor. Cum iubea curăţenia şi ordinea ca şi
proprietarii săi, era un punct de înţelegere între ei. Restul
locuinţei, curtea, grădinile arătau la fel de îngrijite – şi-l
uimea discreţia gestului: nu-i surprinsese niciodată
dereticând şi nici nu ştia cine oficiază în numele acurateţii,
peste tot, încât să nu lase nicăieri un fir de praf. Pentru
toate acestea trebuia să fie recunoscător zurbagiului de
Radu Zamfiroiu, confrate de breaslă şi prieten, chiar coleg
de facultate, care-i cedase odată cu postul şi locuinţa sa.
De ce arăta el atât de exuberant la plecare, mai constituia
şi acum punctul confuz din tranzacţia lor – nu înţelegea ce-
l determinase să renunţe la post. Se lăsase îmbrăţişat, dar
sleit de forţe, bucuros în sine să-l vadă în sfârşit urnit de
pe capul lui.
— Discreţia ta mă obligă…
În loc de orice explicaţie, îi făcuse cu ochiul.
— Cred c-am ghicit, băiatule, ce te-a hotărât să accepţi
cu atâta grabă schimbarea, ceva de ordin… o, nu insist, nu
te încrunta aşa şi nu face ochii mari, păstrează taina, o
păstrez şi eu pe a mea… am să-ţi scriu, oricum, vreau să te
pun în gardă, deşi am impresia că nu eşti croit în chip de
fraier, ca mine. Nu mă interesează motivele plecării tale, îi
aruncase posomorât, te privesc doar pe tine, sunt mulţumit
că ne-a reuşit acest plan, şi atâta tot.
Stârnise din nou limbuţia prietenului, avea un
temperament inegal, prezenţa lui îl obosea, nu-şi controla
gesturile – obişnuia fie să-i aşeze mâna pe umăr, silindu-l
să-l asculte până la capăt, fie să simuleze, dacă-l
83
Ada Orleanu
surprindea distrat, gestul că vrea să-l ciupească de bărbie,

degetele lui pocneau pe lângă ureche în chip de castanietă.
Debordanta lui volubilitate se întrerupea numai când căuta
cea mai vulgară înjurătură, pe care o formula rar,
desfătându-se cu fiecare cuvânt. Odată cu transferul,
obţinuse şi un concediu de boală (la insistenţa alor săi,
acceptase să consulte un medic care-i recomandase să
plece în munţi sau să practice un sport), pe care nu se
pricepea cum să-l folosească. Se mulţumea să cutreiere de
unul singur oraşul acesta nou şi împrejurimile lui, sub
pretextul că vrea să-l cunoască, în realitate ca să-şi omoare
urâtul.
Aţipise, sau numai credea că a aţipit? Îl treziră mângâieri
uşoare – sau se înşela? –, îmbrăţişările unor braţe moi, cu
pielea catifelată… Braţele se încordară deodată să-i
cuprindă trupul, îl înlănţuiră puternic, încercând să-l
răstoarne, îl şi răsturnară şi, în vreme ce el refuza să
deschidă ochii, ca să alunge visarea, o gură pătimaşă îi tăie
respiraţia. Sărutul se smulse, dar el îl mai simţea pe buze
ca şi cum l-ar fi muşcat, furnicătura subjugă şi restul
trupului avid de mângâieri, aştepta şi alte alintări, le
aştepta cu înfrigurare, temător să nu dispară odată cu
visarea… Sărutările se dezlănţuită zăpăcite, pe gâtul şi
pieptul lui, palme netede îi dezbrăcau cămaşa. Moleşeala
braţelor, a picioarelor, fu tulburată de fiori calzi, senzuali.
Trunchiul, care se mai răsfăţa în nemişcare, fu cuprins şi
el de voluptate, o voluptate ce năvălea în valuri – puse
stăpânire pe el cu furie, mintea i se înceţoşă, mai avu o
sclipire de gând: nu e decât visul din somn, care se
prelungeşte în realitatea tulbure, de după somn, când toate
se confundă… Plăcerea trupului dete pradă voluptăţii şi
acest licăr – o plăcere nebună ce urca în trup ca o viitură –,
şi el nu mai luptă ca în alte daţi să-i revină luciditatea
(doar se mai războise cu monstrul ăsta care-i submina
durerea şi îl mâna în braţele femeii, în braţele oricărei
femei), îmbrăţişările continuau la fel de pătimaş, mâinile
femeii îl atingeau ca nişte aripi de fluture, se chinuia pe
84
tăcute să-l trezească. Percepu vag, ca şi cum ar fi avut

capul cufundat în apă, nişte şoapte străine… şi înţelese că
nu era nici vis, nici halucinaţie ceea ce i se întâmpla,
înregistră până şi fâşâitul veştmintelor căzute pe covor –
femeia se dezbrăca febril; un trup gol, fierbinte se lungi
lângă al lui. O încleşta orbeşte, violent. Şoapta ei îi înfiora
urechea: „Dragostea mea!” Avu o clipă de revoltă, mâinile
lui se încleştară în părul femeii, îi răsturnară capul.
Descoperi un chip brun, oval, uşor măsliniu în penumbra
încăperii. Ţinea ochii strânşi, buzele ei tremurau pe dinţii
înţepeniţi. Surpriza de a întâlni un chip necunoscut potoli
foamea trupului, şi el aştepta cu o încăpăţânare absurdă
ca femeia să deschidă ochii. „Trebuie să le văd culoarea”,
îşi repeta stupid. Pleoapele se întredeschiseră încet,
descoperind o privire uluită, mâna lui stăruia încleştată în
ceafa ei, strângea duşmănoasă, o durea pielea capului.
„Slavă Domnului că sunt negri!” îşi spuse la fel de stupid,
fără să se întrebe ce ar fi însemnat pentru el dacă ar fi avut
altă culoare. Când ţipă, el îi astupă gura, iar când se luptă
ca să scape, o acoperi greoi, cu ură, o sili să-l primească, în
braţele ei. Potolit, se răsturnă pe pat cu un început de
dezgust, care se intensifica pe măsură ce-i revenea
luciditatea. Dori să plece imediat, în tăcere, pe furiş, aşa
cum se strecurase în odaia lui… „Dar cum a pătruns în
casă muierea asta, când ştiu bine că am răsucit cheia de
două ori?” Se ferea să-i privească trupul gol, prăbuşit într-
un fel de letargie, şi mai ales să dea de privirea ei speriată,
chiar îngrozită… „De ce dracu’ m-au privit ochii ei lunguieţi
aşa?” Revolta creştea. „Nu vreau să ştiu cine e, să dispară
cum a venit!” Într-adevăr, dacă ea ar fi dispărut iute, după
dorinţa lui, totul i-ar fi părut un vis, numai că femeia nici
nu se mişcă măcar, rămase lângă el, îi auzea respiraţia
slabă – se lupta cu leşinul? El nu era în stare să facă
niciun gest. După zbuciumul trupului, îl apăsa acum o
greutate aproape insuportabilă, în vreme ce dezgustul îl
asalta lăuntric, îi devora şi ultimul licăr de viaţă. Ura
împotriva femeii crescu, dar n-avea forţă să-i strige să
85
Ada Orleanu
plece. O femeie uşoară! Îi pândise venirea şi pornise la

atac… „Dar nu, nu, ce imbecil! Sunt cu adevărat un imbecil
dacă n-am înţeles… Are, desigur, cheia, a intrat ca la ea
aasă… O moştenire de la tine, zăpăcitule! Trebuie să mă
feresc bine, să cumpăr un zăvor, dacă vreau să-mi apăr
liniştea. Câte chei ai împărţit, nebunule? Şi poarta o s-o
zăvorăsc, am să vorbesc cu proprietarul.” Femeia asta se
înşală, pe el nu-l poate prinde în mreje…
— Lasă-mă, du-te, nu vreau să te cunosc, să nu mai vii!
spuse duşmănos, printre dinţi.
Femeia, care mai zăcea nemişcată, se săltă pe
neaşteptate cu ţipete şi, aplecată deasupra lui, îi zgudui un
umăr.
— Cine eşti, cine eşti?
El îi stăpâni braţele, o răsturnă, se înălţă deasupra
ameninţător. E dementă? Vrea scandal? Dacă urmăreşte
să-i facă scene, să-l compromită… – dar ea se agăţa
desperată de el, cerşea parcă îndurare, ocrotire,
descumpănită, îngrozită.
— Dacă nu ştii cine sunt, de ce ai venit la mine? întrebă
brutal.
— N-am venit la tine… gâfâia. N-am venit la dumneata.
Morişca ce începuse să se învârtă în mintea lui se opri,
duşmănia se stinse, trupul lui o părăsi, se abandonă şi pe
sine, scârbit. Aşadar, era cu adevărat o moştenire de la
zăpăcitul de Radu, cum bănuise!… Ei bine, foarte bine, şi
acum de ce se smiorcăie? Pentru ea nu însemna acelaşi
lucru?
— Acum, eu locuiesc aici… şi, după cum se vede, ţin
locul la toate.
Ea se prăbuşi într-un plâns dezlănţuit.
— Nu suport lamentările! Plângi fără rost. Te-ai păcălit!
Ei, şi? A doua oară n-ai s-o mai faci… şi nici eu nu
doresc… ne-am înţeles? Mă întorc cu spatele, poţi să te
îmbraci.
În sfârşit, s-a hotărât! rămase nemişcat cât se îmbrăcă
femeia, în grabă, cu gesturi de halucinată şi privirea
86
tulbure. În uşă se înecă cu vorbele; lăsă în odaie un cuvânt

răguşit; BESTIE! El îl primi cu nepăsare.
Localitatea căpăta mai ales seara aspect de oraş, când se

aprindeau becurile electrice de-a lungul străzilor – în
centru, şi câteva globuri albe, mari, iar restaurantul
Căprioara făcea chiar risipă de lumină cu ciorchinii lui de o
parte şi de alta a intrării. Mai modestă, cofetăria atârnase
câte-un glob verzui în fiecare vitrină… Băşici alburii se
înşiruiau din loc în loc şi de-a lungul şoselei, legănate
acum uşor de vânt. La picioarele judecătorului, petele
gălbui pendulară până spre ieşirea din oraş: un joc de
umbre şi lumini, care-i distrase atenţia, încit se miră că
sosise atât de iute la pod. Dincolo de cârciumă, punea
stăpânire pe oraş bezna, jocul se întrerupse brusc, ca şi
cum ar fi fost stânjenit de vehiculele care staţionau în faţa
hanului – maşini de curse, cabriolete, trăsuri, căruţe
ţărăneşti. Prispa largă a cârciumii, cu mesele ei pătrate, a
căror culoare roşie se înnegrise de vetusteţe ca şi a
canapelelor cu spetează, se aglomera mai totdeauna;
rumoarea clienţilor îl opri pe Mihai Rudeanu la o oarecare
distanţă. Să intre, să se lase păgubaş? Într-una din
încăperi se juca table, ninghilerus şi ghiulbahar şi, tot
acolo, se putea chefui mai fără perdea – fusese informat.
Cercetă clădirea înaltă, mătăhăloasă – o îmbinare de zid cu
lemn, predomina lemnul –, dezamăgit. Hruba asta
adăpostea vestitul han şi cârciuma La coana Aglaia, despre
care pomeniseră mai adineauri, cu însufleţire, atât
proprietarul lui, cât şi farmacistul? Îl întâlnise pe cel dintâi
în farmacie, unde intrase să cumpere obişnuitul somnifer –
înfofolit şi răguşit, se văita că a răcit la râu şi, cu tote
aspirinele şi piramidoanele prietenului său „spiţerul”,
guturaiul nu vrea să cedeze.
— Îmi simt capul apăsat ca de o baniţă încărcată cu
porumb! Dac-aş fi ştiut, mă doctoriceam la Coana Aglaia, o
ţuică de-acolo, ţuică de Vâlcea, fiartă cu miere, cu
ienibahar şi cuişoare… Mai pune hangiul ce mai pune, că
87
Ada Orleanu
te trăsneşte pur şi simplu… o ţuică de-a lui plăteşte cât

toată spiţeria!
Farmacistul părea să se amuze în vreme ce supraveghea
atent, în spatele peretelui de paiantă, fierturile lui.
— Nimic de zis, e-a naibii de gustoasă, dar ce faci cu
tensiunea, nene Petrache? Că delicatesurile de la Coana
Aglaia se au rău tocmai cu tensiunea.
I se adresase apoi lui:
— Dar dumneata să pofteşti acolo… nu atât pentru
băuturile afurisite, deşi are totdeauna vin bun, vin de
Drăgăşani, cât mai ales pentru bucate. Crăiţe înăbuşite în
smântână… ori, de ai poftă de nişte păstrăvi… păstrăvi de
Lotru! Îi aduce chiar de-acolo, vine un om săptămânal
până aici… păstrăvi fripţi în pergament, pe jar, cât să dea
în răscopt, serviţi cu maioneză!… Ori un pui, un pui
dolofan, rumenit în frigare, un pui în carne, carne fragedă,
catifelată ca o mânătarcă, rumenit cât să se umfle. În piele,
să nu crape cumva şi să i se scurgă seva, tăvălit apoi într-o
strachină cu mujdei cât să se stâmpăre, ca să-l poţi trage
de picioare cu amândouă mâinile… să-l despici şi să-l
înfuleci… uite că-mi lasă gura apă! Se pricepe hangiul şi la
raci, dar costă, evident, bucatele astea le face numai la
cerere.
Când să pătrundă în cârciumă, se izbi de un cetăţean
care voia să iasă, nu prea stăpân pe picioarele sale. Omul
se agăţă de braţul lui, îi ceru scuze, oarecum stânjenit. El îi
desprinse mâna, făcând un semn că e un lucru fără
importanţă, salută scurt şi trecu pragul. Se pomeni că-l
urmează.
— Te-ai supărat, tinere?
De ce să se supere? Doar era limpede că incidentul
fusese un fleac. Celălalt se încurca în explicaţii, băuse nişte
secărică, se cam întrecuse, nu vedea tocmai bine, îl izbise,
trebuia să-şi ceară scuze – şi-i da zor cu scuzele, elogiind în
fraze încâlcite politeţea:
— Dacă toţi oamenii şi-ar face din politeţe o deviză…
Îl asculta ca pe ghimpi şi ar fi răbufnit – omul acesta îi
88
fura timpul –, dacă n-ar fi teoretizat chiar despre politeţe.

Pe un ton rece, replică:
— De fapt, nici nu ştiu a cui e vina, poate a nici unuia
dintre noi… Uşa e prea strâmtă. Îmi cer, la rândul meu,
scuze!
Din nou îl lăsă şi plecă, convins că s-a liniştit şi o să-şi
vadă de drum. Câţiva clienţi, dinăuntru, îşi concentraseră
atenţia asupra lor, stingheritor, pe faţa unuia dintre ei se
schiţa deja hazul. În realitate, cu vorbele lui îl întărâtase, îi
stimulase limbuţia.
— Dă-mi voie, se cade să mă cunoşti şi să te cunosc – o
politeţe elementară… Ei, tinere, nu mă asculţi? ziceai că nu
eşti supărat, dar atitudinea dumitale dovedeşte
contrariul… Ce dracu’, suntem oameni ridicaţi, se vede, se
simte, şi mă întreb: cine eşti, de nu te-am mai zărit? Pe la
rude, în concediu? La cine, şi de ce n-ai mai vizitat până
acum faimosul nostru târg? Ducem o viaţă trepidantă,
domnule, aici, crede-mă, o viaţă plină, elevată…
Cu mâna rotunji câteva cercuri în aer, în timp ce gura
lui se strângea dispreţuitor. Trupul lui se lipi de al
judecătorului, îl împinse către o masă liberă, deşi acesta
motivă că nu are vreme de pierdut, a venit să facă nişte
cumpărături şi atâta tot.
— Nu ne strică o ţuică de prună, numai una. Parol, cât
să ne cunoaştem… apoi te duci, am să mă car şi eu, stau
destul de departe şi s-a întunecat zdravăn… Atârna de
braţul lui, trebui să-l susţină şi să-l aşeze pe un scaun,
alături de el. Mulţumesc, mulţumesc, eşti cu adevărat un
om politicos…
Se miră şi el câtă răbdare are cu insul acesta. De ce, n-
ar fi ştiut să spună, poate pentru că avea părul albit în
bună parte. Chelnerul se şi înfiinţă la masa lor:
— Ce vreţi să serviţi, coane Matei? cu un surâs uşor
ironic, aplecat peste client din spate, să-i ajungă vorbele
direct în ureche.
Înşiră mai întâi o serie de băuturi din cele mai scumpe,
ca şi cum le-ar fi citit după o listă, apoi şi o imaginară listă
89
Ada Orleanu
de bucate.
— Eu as lua o secărică, Iorgule, dar i-am făgăduit
invitatului meu să-i dau o ţuică de prună, aşa că adu-ne
două mastici, şi chicoti amuzat, făcând cu ochiul clienţilor
din cârciumă, pe urmă şi judecătorului, care înălţă dintr-
un umăr şi surâse – se simţea dintr-o dată mai limpede,
nestânjenit, oamenii de la mese îl priveau de altminteri cu
simpatie sau cam aşa ceva… ca şi cum l-ar fi încurajat: „Ei,
ţi-ai găsit beleaua cu palavragiul ăsta, dar nu te speria, e
om cumsecade, doar că bălmăjeşte vrute şi nevrute”.
Constată curând că Matei Soceanu nici nu e un simplu
balivernist, cum bănuise, şi se lăsă cucerit de farmecul
povestirilor lui: condimenta, e drept, întâmplările, nu
numai cu umor, dar uneori i se strecurau în glas şi nuanţe
de cinism şi sarcasm, răbufniri generate de cine ştie ce
nedreptăţi sau jigniri – răbufniri însă de suprafaţă,
răutatea plutea, nu se lăsa la fund, să răscolească adâncul,
îşi revenea imediat aerimea spiritului, înlătura gravitatea
cu o zeflemea. Iată ce-l făcu să rămână în compania lui
aproape două ceasuri, – ore scurse repede, consumate
intens, nu goale, un consum de prezent, într-un fel
reconfortant… N-ar fi crezut că e în stare să-şi piardă
vremea în felul acesta: într-o cârciumă, în miros de
mahorcă şi băuturi, având drept companion… Îl privi pe
Matei Soceanu cu simpatie, mai să-l îndrăgească, i se păru
că-l cunoaşte de totdeauna… „îmi aminteşte de cineva!”…
dar nu-i răsări niciun chip în minte. Chemă chelnerul şi
comandă încă un rând de mastică.
— Dacă n-ai nimic împotrivă am să te conduc până la
uşa casei dumitale, se pomeni că-i propune grijuliu,
presupunând că bătrânul n-o să se ţină prea bine pe
picioare.
Când află că e noul jude, Matei se întrebă mirat, rotind
paharul
— Care naiba cel nou, bre? Cel nou ai zis, bre? Şi-a
mărit judecătoria schema? Nu-i niciun an jumătate de
când sosi celălalt…
90
— Radu Zamfiroiu?
— El.
La rândul său, Mihai se arătă şi el uimit că în oraş încă
nu se ştia de transferul lor.
— Vasăzică a plecat! făcu Soceanu pe gânduri. Hm! Un
tânăr care nu mi-a plăcut de fel, dar, oricum, mă bucur că
s-a arătat mai înţelept decât bănuiam.
Stărui asupra acestui gând, pe urmă îşi ameţi noua
cunoştinţă cu vechiul lui cântec, ştiut de toţi, despre ratare
– desfăşură cu patos ceea ce numi, emfatic, asta-i teoria
mea asupra ratării, şi care teorie se reducea cam la atât:
— Era, aşadar, noul judecător? Un bărbat tânăr, bine
pregătit? Au cheltuit părinţii bani buni ca să-l facă om?
Atunci, de ce a acceptat o slujbuliţă de nimica, într-un biet
târg? Un orăşel de provincie înapoiată, lipsită de orice
industrie? Apăi, să te facem să vezi, să-ţi deschidem ochii
până nu e prea târziu! Cu atât mai mult, că-mi placi,
tinere… Mihai şi mai cum? N-am reţinut numele. Arăţi
inteligent şi energic, trebuie să te gonesc de aici fără
menajamente. Ratarea vine pe nesimţite. Chiar dacă, să
zicem, eşti hotărât să i te împotriveşti… n-ai mijloace s-o
goneşti. Dacă le-ai avea, n-ar mai exista ratarea, aşadar, ea
există tocmai din lipsa unor preocupări elevate; dar ce şi
cine să ţi le stimuleze? Viaţa în târgul ăsta e meschină!
Meschinăria îşi pune amprenta pe toate, pricepi?
Mihai Rudeanu se amuza.
— Alta pricep eu. Că dumneata mi-ai alungat prietenul,
l-a dat gata teoria dumitale.
— Poate că nu… făcu Soceanu, pierzându-şi dintr-o dată
voia bună – schimbă, îndată firul discuţiei, punându-l la
curent cu viaţa târgului, cum îl numea cu ostentaţie, şi cu
personalităţile acestuia ratate sau in spe, amuzându-se
abrupt şi gălăgios, ceea ce îl făcu pe Rudeanu să bănuie că
veselia lui nu era sinceră, disimula ceva, ori para lovitura
unei amărăciuni.
Întâmplarea îi aduse faţă-n faţă peste câteva zile, în
cofetărie. Mihai comandase un cozonac, Matei tocmai intra
91
Ada Orleanu
să cumpere un carton cu prăjituri pentru acasă.

— Salve judecătorule! Tot n-ai plecat? Iar ţi-am uitat
numele, scuză-mă, Rozeanu parcă ai spus? E la Râmnic un
inspector Rozeanu, eşti rudă cu el? Dacă ai rubedenii
acolo, de ce n-ai cerut, domnule, un post?…
— Mă cheamă Rudeanu, încât e limpede că n-am rude la
Râmnic, se amuză judecătorul. Cât despre plecare, abia am
venit… şi, cu riscul de a te dezamăgi, trebuie să-ţi dezvălui
că mie îmi place oraşul acesta. Şi nu numai oraşul, întreg
ţinutul! N-o să mi se urască prea curând, nici nu m-am
acomodat încă… totul e nou pentru mine, descopăr zilnic…
— A, nu merge aşa! se prefăcu Matei înfuriat. N-ai
înţeles nimic din tot ceea ce-am discutat… ori mai degrabă
nu m-ai ascultat, erai cu gândul aiurea… Să nu crezi c-ai
scăpat de mine! Pricepe, tinere, pricepe cât mai iute: târgul
ăsta înseamnă moarte pentru un intelectual, ai zeci de
exemple, cel dintâi sunt eu… Fugi, fugi de-aici, fugi să-ţi
scapere călcâiele!
— Dacă te-aş lua în serios, aş începe prin a te întreba
ce-ai făcut dumneata şi toţi ceilalţi, care vă plângeţi de
monotonia vieţii, pentru oraşul dumneavoastră, ca să-l
treziţi din inerţie, să-i insuflaţi elan, cu alte cuvinte: să-l
ridicaţi din situaţia de biet târg de provincie înapoiată? De
vreme ce suferiţi şi nu vă place cum arată, se cădea să
puneţi umărul…
— Ha-ha! Ian auzi ce nerozii eşti în stare să îndrugi! Cu
cine să-l ridic? Singur ar fi cu neputinţă, iar dumneata pe
târgoveţii noştri nu-i cunoşti încă, aşteaptă să-i cunoşti,
atunci să te-aud! Apucă, necăjit de-a binelea, pachetul de
nodul sforii, îmbiindu-l: Ai terminat? Vino cu mine,
mergem o bucată pe jos, deşi am venit cu bicicleta. Prevăd
că o să am mult de furcă cu dumneata. Am să reuşesc
totuşi, garantez… De altfel, ai să-mi mulţumeşti. Ce-ar fi să
mă însoţeşti până la casa roşie? Nu putem discuta aşa, în
treacăt, pe stradă, lucruri atât de însemnate. Îl privi în ochi
şi spuse: Casa roşie am zis? Aşa-i spun târgoveţii, pentru
că am clădit-o din cărămidă aparentă, un gust al meu. Îmi
92
plac grozav zidurile brâncoveneşti, şi dacă nu te pricepi,

du-te să vezi mânăstirea Horezu – capriciul ăsta al meu a
însemnat atunci, în tinereţea mea, poate un
nonconformism, o noutate, o schimbare faţă de stilul
oraşului… la naiba! Ce neghiobie am spus! Ca şi cum
păcătosul ăsta de târg ar avea vreun stil! Dar să lăsăm
asta, mai bine să te ispitesc cu grădinile mele, cu prisaca…
— Nu te supăra, dar acum n-am vreme, lămureşte-mă
însă în ce parte a oraşului locuieşti, să vin într-o zi să-ţi
văd paradisul.
— Ştii, atunci seara, când m-am ambiţionat să mai
rămân… criţă m-am făcut! Dar am jurat că una ca asta…
tăie, cu muchia palmei aerul chiar în direcţia casei roşii şi
se depărta într-acolo.
Mihai Rudeanu era convins că n-o să-l viziteze niciodată

dintr-un îndemn propriu, hoinărind însă împrejurimile
casei roşii, într-o sâmbătă după masă, ajunse din
întâmplare în faţa clădirii. Soceanu îi pomenise de o clădire
roşie, din cărămidă aparentă? Se apropie de gard – în
aceeaşi clipă îl şi descoperi pe proprietar în prisacă. Îşi
întrerupse plimbarea, singurul remediu împotriva visărilor
lui morbide, totuşi strigă după o scurtă ezitare:
— Frumoasă privelişte! Te poţi considera un adevărat
senior, domeniul dumitale e şi vast, şi izolat de norod.
— Lasă aluziile răutăcioase la poartă şi pofteşte aici, în
raiul meu. E un cuvânt mult mai potrivit; de vreme ce
există şi mărul păcatului – arătă cu o mişcare a capului
uriaşul măr ionatan. Hm! Cinstit vorbind nu m-aşteptam
să mă cauţi, lumea cam fuge de mine. Năravul meu de a
spune răspicat ce gândesc nu e gustat de nimeni,
oamenilor le place să vieţuiască într-o realitate denaturată
de convenienţe, cu alte cuvinte: să îmbrace realitatea în
imagini false, potrivite, dereticate… Hai, hai, îndrăzneşte,
câinele e legat, îi dau drumul din lanţ numai noaptea. Doar
să aşez capacul ăsta deasupra stupului şi am terminat
treaba în prisacă. Vrei să rămânem aici? Bucuros! Mergi
93
Ada Orleanu
de-ţi fă loc pe banca de colo, nu te paşte nicio primejdie,

şerpi nu există în grădina asta, iar Eva mea e prea fragedă
ca să te ispitească cu daruri… Familiarizează-te cu prisaca
cât mă spăl pe mâini şi nu lua în seamă albinele, îşi văd de
lucrul lor, n-au treabă cu nimeni.
Mai înainte de a pătrunde sub umbrela generoasă a
mărului, Rudeanu scrută vastitatea grădinii înţesate de
tufe. Cu toată luminozitatea orbitoare, vegetaţia ei
îmbelşugată apăsa. Era şi foarte cald, încât căută iute
umbra pomului şi se aciuă pe banca de sub el, ca şi cum s-
ar fi pitit într-adins, copilăreşte; nu mai zărea decât
dantelăria crăcilor şi o frântură din potecă – o izolare
circumscrisă, plină de vrajă, o vrajă naivă, de decor
japonez, miniatural. Matei se şi întoarse, îşi freca mâinile
ca după o reuşită. Sau intuia o izbândă uşoară asupra lui?
Să ne punem în gardă! Prevederea lui se dovedi însă
gratuită.
— Ni se aduce îndată apă rece şi şerbet de trandafiri. Îţi
place şerbetul de trandafiri? Să nu zici nu până nu-l guşti
pe-al soacrei mele. Meşteşugul dulceţilor l-a învăţat de la
maici, mari meştere în cofeturi de-astea, şi pe căldură nici
nu există ceva mai reconfortant. Un şerbet în apă rece!
Alifia asta rozulie e pentru limbă o adevărată desfătare şi
să le fim recunoscători femeilor… mai ales celei care l-a
inventat. Îmi închipui c-a fost o femeie, deşi se zice că cei
mai buni cofetari sunt bărbaţii. Aşa-i că nu ţi-a fost uşor să
urci dealul pân-aici? Poate nici nu bănuieşti că venirea
dumitale…
O siluetă subţire astupă deodată deschizătura, şi două
braţe întinseră spre ei tava. Matei îşi chemă fiica înăuntru,
să i-l prezinte pe judecător. Se miră şi Dina că au un
judecător nou şi se interesă de Radu Zamfiroiu – după cum
se fâstâci şi roşi, Rudeanu înţelese că zurbagiul acela
cucerise şi inima fetei. „N-am zărit-o cumva prin oraş?
Parcă aş cunoaşte-o…” După ce plecă, îi spuse lui Matei:
— Ştii că ai o fată frumoasă? Nu mi-ai vorbit de ea.
— Zău? (Matei surâdea şăgalnic.) Ai scăpat uşor dacă nu
94
ţi-am sporovăit despre familie!… Da, da, ai scăpat ieftin,

doar sunt un mare palavragiu, aşa susţin târgoveţii…
Rămase un timp cu ochii pe măr, surâsul îi pieri. Nici
Veronica… de Veronica ţi-am vorbit? Ei, altă fată! N-o mai
am acum decât pe Dina, cealaltă, Mioara, mi-a murit într-
un accident. Veronica e nevastă-mea, nu ţi-am pomenit
deloc despre familionul meu, cu soacră cu tot? Atunci, dă-
mi voie, omule, lasă-mă să te pun la curent… Înainte de a
te informa alţii.
Hazul nu-i disimulă amărăciunea, mâinile lui se
încleştară nervos, împinse tava, degetele bătură toba pe
tăblia mesei, se retraseră pe genunchi, zgârcite. Pe măsură
ce-i vorbea, în tonul lui se strecura duioşia – pentru
drăcuşorul de Dina, care era o elevă strălucită, premianta
liceului de fete din Râmnicu-Vâlcea.
— O ţin acolo pe cheltuială mare, pentru că aici nu avem
decât gimnaziu, şi ea vrea să se facă doctoriţă; pentru
bătrâna Matilda, suferindă de câţiva ani: are gută, dar tot
nu se lasă de trebăluit, şi zău dacă ştiu ce ne-am face fără
ajutorul ei acum, în starea în care se află biata Veronica.
Ce să înţeleagă Mihai? Că în afară de grădini şi prisacă,
bănuite a fi singura lui bucurie într-un oraş pe care-l
dispreţuia – poate îl şi duşmănea? sau ura aceasta,
dispreţul trebuie considerate o manie? sau o răzvrătire
împotriva lui însuşi pentru faptul că nu se realizase în
niciun fel? – că în afară de ocupaţia rustică, îşi iubea
nedezminţit familia? E un om slab, a căzut probabil la cea
dintâi lovitură. Reflecţia aceasta îl descumpăni – era un fel
de autoironie involuntară, care-l avertiza în mod insidios: a
căzut la cea dintâi lovitură şi nu s-a mai putut redresa!
Asta-i cheia; nu s-a mai putut redresa! Se revoltă împotriva
lui şi totodată împotriva lui Soceanu – nutrea un dispreţ
adânc pentru acest soi de bărbaţi cu slăbiciuni muiereşti.
„Cu toate acestea, maniacul ăsta mi-e simpatic, dar pentru
ce, nu desluşesc… ce se petrece cu mine de-i accept
compania?” Deveni atent la ce-i spunea Matei despre soţia
lui – şi-o imaginase în chip de gospodină, cu un şorţ de
95
Ada Orleanu
bucătărie peste rochie, o siluetă de femeie vârstnică,

grasă…
— Regret că nu poate coborî şi ea din casă, dar îi face
rău soarele, căldura, nu iese decât seara târziu, când se
răcoreşte binişor în grădină, e într-o stare specială… Iartă-
mă că-ţi dezvălui o intimitate, dar bucuria că-mi va pune în
braţe un băiat mă face… O, sunt un nerod, m-am prostit
de tot, ce mai! Şi Dina râde de mine: „Tată, ai dat în mintea
copiilor!” Nu-ţi mai spun că Veronica e scoasă pur şi
simplu din fire de starea mea sufletească, e grozav de
nervoasă, n-ar fi trebuit să-l lase, nu mai e nici ea tânără,
vreau să spun că nu se mai cădea să aibă un copil, să
avem un copil, dar dacă a venit?… Eu, unul, n-am cuvinte
să mulţumesc cerului că mi-i trimite, aşa să ştii! adăugă pe
un ton scăzut, trăgându-se lângă Rudeanu: Ea susţine că-i
o ruşine să-şi arate pântecul în lume, când are un bărbat
albit ca mine, dar nu cunoaşte adâncimea bucuriei mele de
a avea un băiat… un băiat aş vrea, un băiat visez! Nu ştiu
de ce mă încăpăţânez să cred că va fi băiat… La urma
urmei, fie şi-o fată, tot ne va schimba traiul, va produce,
desigur, o schimbare în viaţa noastră… Te-aş duce în casă
să te prezint, dar e într-o stare şi mai proastă de câtva timp
nu vrea să vadă persoane străine, n-o mai recunosc, parcă
s-a sălbăticit… L-am consultat pe doctorul Podeanu, mi-e
prieten, ce să fie cu ea? El pretinde că în situaţia asta toate
au stări ciudate şi să am multă răbdare cu ea, că o să-i
treacă, că are nevoie de ocrotire, să mă port cât mai
blând…
La plecare, Matei îşi conduse musafirul până la podul
tăbăcăriei. Între timp, drept subiect, îşi reluă locul de
cinste, în discuţia începută de el, meschinăria târgoveţilor,
ceea ce vădea mania lui, într-un fel sâcâitoare pentru
Rudeanu, şi discuţia deveni controversată.
— Dacă vrei să vin atât de curând, să-mi arăţi via şi
pometurile, schimbă, te rog, subiectul acesta perimat.
— Mă învoiesc, râse Matei senin, deşi e prada mea cea
mai grasă.
96
DELIMITATĂ DE COARDE GHIMPOASE,

extinse în enorme tufărişuri, liziera avea o culoare aproape
negricioasă, cu reflexe roşietice – murele au şi dat în copt! –
în contrast cu verdele gălbui al alunişului. O pajişte
luminoasă, cu iarbă înaltă, îl despărţea de pădure. Liniştea
pajiştii, presărată cu buchete de peringinariţă, cu săgeţi
liliachii de ţintaură, galbene de turiţă, cu pămătufuri vinete
de scai şi de rostopască, fu tulburată de zborul jucăuş şi
ciripitul vesel al unei pişcă-n floare. Se auzi din pădure şi
fluierul ascuţit – ca pilitura pe dinţii unui fierăstrău – al
piţigoiului. O rădaşcă trecu în zbor jos, greoi, pe deasupra
capului Rozanei, care se feri să n-o atingă. Când pătrunse
în aluniş, auzi cântul croitorului, rămase o clipă să-l
asculte, pe urmă se duse să cerceteze alunii. Promiteau un
rod bogat, dar se rumeneau atât de încet! Aluna pe care o
sparse în dinţi avea miezul plin, format, îl învăluia o
pojghiţă fină, care începuse să dea în gălbui. „E numai bun
de mâncat”, îşi zise cu încântare, şi îl zdrobi între măsele
(gustul se deosebea de al alunei coapte, dulce şi uleios;
conţinea în cruditatea lui un suc uşor astringent şi vag
amărui, dar îi plăcea şi aşa). Un pietruşel zburdalnic, cu
pieptul rubiniu şi o cărare lată albă pe cap, se precipită din
alunul în care se căţăra ea, căutând ascunziş mai încolo, în
tufele de drobiţă.
Se afla cocoţată de mult în alun, când ieşi el din pădure
şi se îndreptă peste pajişte către aluniş. Aşteptă, fără
suflare, pitită în frunziş, să-l vadă plecat, necăjită că-i
97
Ada Orleanu
încălca şi acest domeniu, cel mai drag, care o subjugase de

la început; o subjugase şi-i oblojise durerea, primenindu-i
spiritul de gândurile nesănătoase. Dar el nu se grăbea să
părăsească alunişul, atras de farmecul crângurilor, ca şi
cum le-ar fi descoperit atunci. Pledul îi atârna pe-un umăr,
gata să-i cadă. Dacă rămâne, o să pretindă… dar uite că
pleacă, bine că se duce… Bucuria ei nu era sinceră, o
tulbură un fir de amărăciune amestecată cu dezamăgire. Pe
neaşteptate, sângele şuvoi spre inima ei, bucuria se instală
întreagă, adevărată, dar numai pentru o clipă, pe urmă îi
tăie avântul unda de teamă, de sfiiciune şi chiar de
nemulţumire: tânărul se răsucise spre aluniş, îi căuta
umbra, gonit de zăpuşeala văii, se mai codea încă, părea să
nu găsească ceea ce căuta, apoi călcă ferm, despături
pledul şi-l întinse la poalele unui pâlc de aluni, ţintuind
faţa sus în copaci; trântit pe brânci, se cufundă în lectura
unei istorii romanţate, care-l avea drept erou pe Garibaldi.
De unde se ivise tartalocul acela neastâmpărat, mic cât o
pitulice? Hai, ţopăială, mai dă-te huţa o dată! Ţî-ţî! îşi arătă
pasărea guşa-i ruginie către ea, privind-o doar cu un ochi
(ce arătare stă pitulată acolo-n alun?). Se scărpină pe capul
mic, cu tivuri late, portocalii şi negre, nedumerit, bătu din
aripile dungate cu alb, şi – hop! – se atârna de rămurică cu
gheruţele încovoiate, dălnăindu-se cu capul în jos. Ea
întinse mâna să-l prindă, dorind să-l ţină fie şi numai
pentru o clipă în căuşul palmei, dar tartalocul zburătăci
nebun, se duse glonţ, pe o traiectorie nevăzută, pieri ca şi
cum n-ar fi fost. „Prostuţule, nu ţi-aş fi făcut niciun rău!”
regretă ea plecarea păsăruicii, dar un alt companion îi
alungă urâtul: vânturelul. Plutea în adâncul văzduhului,
parcă în acelaşi loc, dând neîncetat din aripi, ca şi cum ar
fi vânturat ceva. Dobrin spunea că vânturelul nu-i decât
un uliu, deşi seamănă cu cucul. „Ziua-i cuc, noaptea
tâlhar!” În credinţa populară, cucul se prefăcea în uliu
după ce-şi pierdea glasul lui de cuc, şi se apuca de tâlhărit.
„Vai de pasărea care-i cade în gheare!” Vânturelul se păstra
acolo sus, deasupra ei, n-o părăsi, dar pe ea o durea gâtul,
98
nu-i mai urmări plutirea. Descoperi, în schimb, un cotar de

toamnă, chiar pe rochia ei; mergea domol, cu mers de
omidă, omidă subţirică, galben-roşcată. „O, te-ai apucat să
mă măsori?” se amuză fata, urmărindu-i mişcarea
trupului: capul lui se înălţa, cerceta atent, părând să
asculte, se fixa apoi ca o ventuză, trupul se încovoia,
prindea cocoaşă („Ce cocoşat caraghios şi mic eşti acum,
cotarule!”), apoi, după ce coada aluneca lângă cap, dosul
lui intra tot în cocoaşă, nu mai era decât o cocoaşă păroasă
şi nimic altceva; dar nu, capul se desprinde, ascultă iarăşi
înălţat, cercetează…
— Du-te de-l măsoară şi pe domnul de colo! îi spuse fata,
încruntându-se uşor, apucând cotarul cu degetele, uşor
înfiorată de atingerea lui, şi aruncându-l pe pled.
Fâşâitul frunzişului nu clinti omul de jos. Cotarul,
nemişcat de parcă ar fi fost mort, strâns ghem, se însufleţi
pe neaşteptate şi începu să ia pledul la măsurat în direcţia
trupului prăvălit.
— Nici peste un ceas n-ai să ajungi la el, leneşule! îi
strigă fata, îmbufnată că nu măsura mai iute, să se ducă
să-l gâdile pe nepoftitul de pe pled şi să-l alunge de-acoio.
(„Păcat că nu pot să prind o răgace ori un croitor…”) Cât o
să mai stau aici, neclintită?
O alună căzu drept pe cartea deschisă. El se mişcă,
surâse, apucă între degete aluna. O învârti ce-o învârti,
apoi o aşeză alături şi continuă lectura. Deodată, picară
mai multe – poc, poc, poc! – pe carte şi în capul lui.
Răsturnat pe spate cu o mişcare înceată, se aştepta să
descopere coada stufoasă a unei veveriţe buclucaşe, când
zări, cu uimire, două boturi roşii de pantofi ce semănau cu
nişte mere ionatane crescute prin miracol într-un alun.
Pumnii fetei deşertară peste el ploaie de alune verzui. („Am
să-l fac să plece imediat, mi-au înţepenit picioarele, nu mă
mai ţine nici craca alunului, o să cad.”) în realitate, îi
venise pe neaşteptate îndemnul să zburde, să facă ghiduşii
ca jderul sau nevăstuica.
— Dă-mi pace, te rog!
99
Ada Orleanu
Ridicase capul, aţintind alunul cu asprime, căutând s-o

descopere, supărat de îndrăzneala ei. Alunele cădeau
grindină, fata golise toată încărcătura şorţului de organdi.
— Dă-te jos, fetiţo, ce te-a apucat să-mi tulburi liniştea
iarăşi? Conduita ta… a cui eşti, frate dragă, cine-ţi sunt
părinţii, de te lasă să hoinăreşti de una singură atât de
departe de oraş? Fantastic! Fantastic! Te întâlnesc
pretutindeni… Hai, coboară, eşti un adevărat băieţoi… Te
caţări în pomi, nu respecţi convenienţele… ce înseamnă
sălbăticia asta?
Pantofii se lăsară şovăitori pe o cracă mai jos, dar craca
nu susţinu greutatea fetei, şi trupul ei alunecă peste
trunchiul nu prea gros al alunului – el îi zări picioarele
dezgolite până la pantalonaşii brodaţi cu dantelă, lucru ce-i
potoli furia într-o clipă, îl făcu să zâmbească –, nu se
prăvăli pe pled, cum credea judecătorul, ci rămase atârnat
de braţe, lungit, ca şi cum ar fi făcut gimnastică la nişte
paralele, rochia acoperi şi ea goliciunea pulpelor. Zdup! îşi
dete drumul nevoită, n-o mai susţineau muşchii, îşi
pierduse şi veselia, o căuta cu fervoare, să facă faţă
atitudinii neînduplecate a bărbatului, dar n-o găsi, râsul ei
sună artificial, îl stinse supărată. El avu în faţă un fel de
mic demon cu părul roşu, plin de nervozitate – ghici
tulburarea fetei, îi fu milă de ea, de ochii ei speriaţi şi
dezorientaţi. „Nu mai e mult până să înceapă să plângă!”
Surâse involuntar, mâna lui înaintă în chip de streaşină
deasupra ei, dar nu coborî pe cap, o văzu retrăgându-se
sfioasă, căutând să-şi ascundă stânjeneala în gestul de a
aduna alunele risipite şi pe pled, şi în iarbă.
— Credeam că mi le-ai dăruit mie.
Glasul lui răsună binevoitor, o invita la o împăcare
tacită.
Suspinul ei lung, sacadat, de copil care a plâns mult şi
şi-a obosit plămânii, îi produse o undă de duioşie. Fata se
încăpăţâna să-l ignore, văzându-şi de strânsul alunelor – le
aduna în acelaşi şorţuleţ de organdi care-i acoperea rochia
tiroleză. Se apucă şi el, să strângă alunele din jurul
100
trupului. Când îşi umplu pumnul, o chemă să i le dea. Îl

lăsă cu mâna întinsă şi se ridică. „Acum e momentul să
fug…” Scena căderii din alun şi mai cu seamă goliciunea
picioarelor – imagine ce stăruia neplăcut în mintea ei – era
explicaţia tulburării adânci.
— Ia-le, te rog, eu n-am ce face cu ele, sunt necoapte,
stărui el blând. Nici n-am cu ce le sparge…
Se depărtase câţiva paşi. Cuvintele lui o opriră, dar nu
se întoarse.
— Am să-ţi aduc două pietre.
Se lăsă la pământ şi deşertă şorţuleţul, apoi strânse
alunele şi le grămădi în formă de movilă. El se lungi până
la ea, dar fata plecă, şi lui nu-i rămase altceva de făcut
decât să-şi verse pumnul peste movilă. Când le-a strâns?
Alunul din care coborâse nu mai avea fructe decât pe
crăcile înalte, atârnând ca nişte ciucuri verzi. Îşi dete
seama că se afla în pom când venise el din pădure, şi a stat
pitită acolo, fără suflare… „Biata fetiţă! I-am tulburat
bucuria…” Se răsuci spre potecă, dar Rozana dispăruse.
„N-o să se mai întoarcă, era grozav de necăjită! Mi-a lăsat
mie toate alunele.” În minte răsări imaginea mănunchiului
lăsat pe buştean, căruia nu-i dăduse nicio atenţie: îl găsise
pălit, mirosea a cunună de mort – şi gesturile ei îl
impresionară, deşi nu pricepea ce semnificaţie au (sau, mai
bine zis, ce mesaj îi trimitea fata, unul ciudat de tainic, în
orice caz, foarte ciudat, ca şi fiinţa ei întreagă). „Am să-l
iscodesc pe Matei Soceanu cine-i mititica aceasta.” Şi-o
reaminti deodată la stăvilar, însoţită de bărbatul acela înalt
şi subţire, care deschisese zăgazul: tatăl ei, desigur, şi
constatarea îi pricinui o impresie dezagreabilă; în acelaşi
timp, simpatia lui crescu pentru fată, sau poate că era
numai duioşie? Duioşie, şi o doză de milă – de ce milă?
Când se întoarse în aluniş (trecuse vreme îndelungată),
Rozana îl găsi lungit pe spate, cu braţele îndoite sub cap.
Dormea de-a binelea, sau numai dormita? Nu avu curajul
să se apropie de el, se aşeză lângă movila de alune, puse o
piatră jos, pe cea mai lată, păstrând pe a doua, groasă şi
101
Ada Orleanu
rotundă, în mână. Rămase în aşteptare, cu o faţă serioasă,

aproape severă, răvăşită de plâns – se vedea că plânsese,
mai ales după ochi, deşi se spălase la râu. Până acolo o
purtaseră picioarele, s-ar fi scăldat, dacă n-ar fi oprit-o
teama că e singură, că o să fie surprinsă… de el, desigur,
poate că plecase din aluniş. Plânsul, care era în ea de când
coborâse din copac, pândea prilejul să izbucnească. Cum
de fusese până atunci atât de neprevăzătoare? Nu se
gândise niciodată la urmări… ca şi cum zăvoiul ar fi fost
pustiu sau ar fi fost proprietatea ei… plânsul izbucni, şi ea
păru descumpănită, nu ştia ce să facă, nu se înţelegea, nu
mai plânsese. Aşa de la moartea mamei – o doare, o sfâşie
pe dinăuntru ceva. Şi, pentru că nu-şi putea explica starea
ei, chemă în ajutor pricini mai grave, evocă întâmplări
dureroase, plină de o milă jalnică pentru ea însăşi: boala
măicuţei, o maladie urâtă, îndelungată… nepăsarea tatălui
faţă de bolnavă, dar şi faţă da ea, singurul lui copil. Se
văzu în odaia ei, speriată de glasul răstit al tatălui, venea
din dormitorul mamei. Ieşise pe coridor; mama protesta
gâfâit, fără putere, abia o auzea: „Să nu faci asta, Bogdane,
te rog să nu faci asta, m-ai înţeles greşit”, apoi plânsul
mamei, deznădăjduit. Se precipitase în dormitor: cu un
gest teatral, tatăl ridicase deasupra capului o bancnotă,
pregătindu-se să-i dea foc, dar nu-i dădea, doar ameninţa
cu chibritul aprins, lăsând să se înţeleagă că era capabil –
şi ar fi fost numai dacă bolnava n-ar fi protestat, nu şi-ar fi
arătat spaima, deci convingerea că el era în stare de una ca
asta. Din neatenţia lui, flacăra atinsesc un colţ al
bancnotei, şi bancnota luase foc – el se grăbise s-o stingă,
cercetând arsura grijuliu, dar bolnava nu observase acest
lucru, era prăbuşită peste plapumă, un picior îi atârna din
pat afară, vrusese, oare, să sară din aşternut, ea, biata,
care nu se mai putea ridica nici de pe pernă? „Tată, de ce-o
chinuieşti?” strigase cu ură – cu adevărat îl ura în clipa
aceea, îşi ura tatăl! Prezenţa ei, a Rozanei, îl descumpănise,
gestul teatral căzuse odată cu bancnota rămasă pe covor.
Ea se aplecase s-o ridice şi o depusese pe masă. Lungul
102
suspin al mamei o chemase la patul ei. „N-am vrut decât

să-i arăt că nu sunt meschin”, se scuza tatăl. „N-am spus
asta şi nici nu am gândit-o”, îngăima mama, în vreme ce ea
îi potrivea perna sub cap. „M-a rugat să-i cumpăr portocale
şi am uitat, asta-i tot! Înţelegi? Am uitat, nu sunt meschin,
cum gândeşte maică-ta! Ea nu ştie că umblu năuc… că
sunt zdrobit! Doamne, ce-am găsit la mine acasă, ce-am
găsit! mai bine nu m-aş fi întors!” Se înapoiase dintr-un
lung voiaj, făcut în America de Sud, şi o găsise pe Olga
internată într-un sanatoriu. Mama plângea domol, vorbele
lui o făceau fericită, deşi ghicea ca şi ea, poate, că, într-un
fel, tot mai juca teatru. „Măicuţă, mă duc să-ţi cumpăr
portocale”, se hotărâse pe neaşteptate, simţind că trebuie
să iasă din odaie, să plângă dezlănţuit. Bancnota nu mai
era pe masă, şi privirea ei îl aţintise pe tată cu un dispreţ
vădit, ceea ce îl determinase să se caute în buzunarul de la
piept. „Vrei să te duci după portocale? Atunci, uite banii,
cumpără-i cât mai multe, să aibă, şi nu întârzia, întoarce-
te repede, rămân eu cu mama… Olga, sunt aici, cu tine, n-
am să plec nicăieri, deşi am o mulţime de treburi de
făcut…” Ura împotriva tatălui, purtată prin tot oraşul, nu
se ostoise, o adusese acasă intactă, cu toate c-ar fi vrut să
se dezbare de ea, într-un fel o şi înspăimânta. În dormitorul
mamei era o tăcere deplină. Îl găsise pe tată citind într-un
fotoliu, în vreme ce bolnava dormita. „O, ai găsit portocale!”
Sărise sprinten, vesel, să-i ia pungile din braţe, o sărutase
pe frunte fugitiv, apoi o chemase cu el la bucătărie. „Să-i
preparăm mamei nişte suc!” Despicase în două toate
portocalele – erau câteva kilograme –, apoi storsese fiecare
jumătate în parte pe storcătorul de sticlă. Zeama strânsă
într-un castron o trecuse printr-un tifon şi umpluse mai
multe sticle de un sfert. „Să le punem la gheaţă, să aibă
mama în fiecare zi.” Pregătise totul singur, refuzând
ajutorul ei sau al bucătăresei, pe o tavă, o cupă de
şampanie şi o farfurioară de cristal – obiecte care se
scoteau din vitrină la zile mari (orgia portocalelor despicate,
care zăceau pe masă într-o movilă, îi evoca cu adevărat o zi
103
Ada Orleanu
de mare sărbătoare). Se reîntorseseră la bolnavă împreună.

El purta tava cu un aer de triumf – părea că se joacă –, de
parcă ar fi vrut să-i spună: „Vezi de ce e în stare tata? Să
mai zică cineva c-aş fi meschin!… Am sacrificat toate
portocalele. Pentru Olga, pentru iubita ta mamă! Olga,
regina mea, regina vieţii mele, te servesc chiar eu, ca pe-o
adevărată regină, adorato! Suc de portocale şi pişcoturi! (De
aproape o săptămână, mama nu mai putea înghiţi decât
pişcoturi înmuiate în ceai sau în limonadă.) O, dar trezeşte-
te, draga mea, azi n-ai mâncat aproape nimic, ce sunt
mofturile astea, cum vrei să te refaci? Uite că îţi dau chiar
eu… să muiem un pişcot, aşaaa… deschide gura mare.
Mare… numai atât, frate dragă? Hai, hai, mai înghite o
bucăţică, numai una, aşaaaaaa… şi acum, ah, Olga, nu
refuza sucul, l-am preparat chiar eu, i-am pus zahăr praf, e
dulce, delicios… Ia să văd, e cum spun eu? Tiiii! Admirabil,
admirabil! Toată vara Sudului, cu miresmele ei, se află în
sucul ăsta, o să te învioreze, o să-ţi dea puteri nebănuite.
Hai, regina mea, bea tot, tot, până la ultima picătură. Vezi
ce cuminte e mămica? A păpat tot. Adu un şerveţel, să-i
ştergem guriţa…” (Glasul lui se muiase, gâlgâia a plâns.)
Când se reîntorsese cu şerveţelul, îl găsise prăbuşit în
genunchi, la căpătâiul ei, îi ţinea mâna într-ale lui şi gemea
îndurerat: „Pământul o să mi se pară pustiu fără tine,
iubita mea, Olga mea dragă! Nu cred să-ţi supravieţuiesc,
nu cred…” Bolnava avea faţa senină, surâdea abia
perceptibil. Ura ei se topise ca un boţ de ceară. Durerea
tatălui era sinceră în clipa aceea. „Aşa e el, nu-l pot
condamna, cum nu-l condamnă nici mama.” „Iartă-mă,
Olga mea dragă, te-am supărat mai adineauri cu bancnota
aceea…” Regreta prea târziu gestul lui, pentru mama însă
conta acel mieux vaut tard… oh! n-avea dreptul să-l judece,
ce se pricepea ea? Era doar o fetiţă atunci, nu cunoştea
viaţa părinţilor ei – toate acestea le gândise după moartea
mamei, era de-acum fată mare, citise mult, desluşise
atâtea!
— Te-ai întors? se miră judecătorul, şi în glasul lui era şi
104
o undă de încântare. Ai adus pietrele? Dar ce s-a

întâmplat? Nu cumva ai plâns? Ar fi o copilărie… doar nu
s-a petrecut nimic grav. Nu mai sta ghemuită acolo, ca o
veveriţă care-şi păzeşte mişina, râse ca s-o îmbărbăteze –
expresia chipului ei, severă şi mâhnită, se fixă indelebil în
memoria lui.
— Mănâncă, te rog, pentru dumneata le sparg.
Glasul răsună jenant de nepăsător. Dezarmat de
atitudinea ei, el se arătă nedumerit: de ce-i purta la urma
urmei atâta interes? Fata îi puse în palma care rămăsese
întinsă miezul câtorva alune, fără să-l privească, şi îşi văzu
mai departe de spart. Carapacele lunguieţe, cu nuanţă de
verde-deschis spre scufiţă şi galben la mijloc, săreau în
iarbă şi pe pled. În vreme ce ronţăia amuzat alune crude,
Mihai Rudeanu strângea la un loc ghiocile.
— Cum te cheamă? Nici nu ştiu cum te cheamă, şi uite
că profit de pe urma alergăturii tale. Nu-mi da numai mie,
mănâncă şi tu, altfel o să mă stingherească… Întinse iute
mâna şi-i luă bolovanul cu care izbea, să spargă şi el
alune, s-o servească. Te-am întrebat cum te cheamă –
rămase politicos, în aşteptare, cu piatra ridicată deasupra
alunei.
— Tata îmi zice… Deodată, numele ei îi păru urât, se
văzu cu Barbu, în parcul spitalului, auzi vorbele lui
ironice… o îmbinare de două nume antipatice… şi numele
îi deveni şi ei antipatic. Dar în catalog, la liceu, sunt
înscrisă cu cel din acte… Adina Manolescu.
Piatra se prăvăli peste micul fruct, stârcindu-l cu tot cu
miez, lui îi păru rău după alună, ca şi cum ar fi fost o fiinţă
mică şi i-ar fi zdrobit sufletul. Ţinea firimiturile în palmă,
se uita la ele posomorât, gura căpătase o strâmbătură –
surâsul i se transformă în rictus. Formulând numele fetei
în memorie, îi păru străin, se întrebă ce-l nemulţumise;
prenumele îşi pierdea personalitatea, legat de numele
Manolescu, avea altă rezonanţă. O privi totuşi neînduplecat
pe fată. Ce coincidenţă stupidă! apoi se certă: fata n-avea
nicio vină, aşa cum nu aveau toate femeile care mai purtau
105
Ada Orleanu
numele ei. Îşi aminti că o mătuşă a lui, sora tatălui, se

chema Adina, tanti Adina… şi imaginea femeii înalte,
deşirate într-un fel, numai oase, oase lungi, de parcă ar fi
fost forjate, îl făcu să râdă.
— O, tanti Adina!
Râdea înăbuşit, cu fruntea prăvălită peste pumni, i se
scutura spatele.
Fata lăsă alunele şi se ridică. Ce-l apucase? Regretă că
revenise de la râu.
— Am vrut să mă ţin de cuvânt. Tante Clara spune…
Mâna ei alungă sloganul mătuşii care pomenea ceva sec
despre oamenii de cuvânt – începea să se mânie. „Se vede
cât de colo că-şi bate joc de mine! E un om nesuferit, mă
tratează ca pe-un copil, nu-l mai pot suporta… nu ghicesc
şi nici nu mă interesează de ce numele meu i se pare atât
de caraghios!” Mânia ei i se adresa şi lui Barbu, chiar se
concentră toată în direcţia lui – se răsuci încotro se găsea
spitalul, de parcă acesta ar fi răsărit pe neaşteptate, cu
îndemnul să-l înfrunte.
— Ce-ar fi să-ţi spun Aluna? Grozav ţi se potriveşte! Ai
comun cu ea frăgezimea, crudiciunea. Amândouă aţi dat
uşor în copt…
Avea ochii umezi de râs, faţa lui tot mai râdea, dar
umezeala pupilelor se strânsese la coada genelor, picură
într-o singură bobită, care lăsă dâră numai până la
jumătatea obrazului – veselia lui se stinse, se stinse mai
întâi în privire, apoi tristeţea făcu din toată faţa un tăciune,
el se trase pe pled, se lungi pe spate.
— Cum îţi zice tata? întrebă, mai mult ca să nu tacă şi
să nu devină din nou prada melancoliei lui adânci, a
angoasei.
Ea dete din umeri aproape imperceptibil, de parcă ar fi
spus: „Hai să-ţi satisfac şi acest capriciu!”
— Rozana îmi zice, şi aşa mă strigă toţi ai mei, nu mai e
nimic de făcut, fie că le place ori nu le place unora sau
altora numele acesta!
— Dar mie îmi place! strigă ridicându-se într-un cot. E
106
un nume aparte, n-am mai auzit de el… Rozana! Rozana

Manolescu! O îmbinare fericită, sună cu adevărat frumos…
dar nu mai frumos ca Adina Vernescu… Adina Vernescu…
Adina Vernescu… Adina!
Nu reuşea să alunge strigătul dureros, pitulat în trupul
lui, ţipând când nu se aştepta, retezându-i orice avânt…
„Sună frumos, frumos… Ce sună frumos?” Nu mai ştia,
nu-şi aminti, deşi făcea efort, o pată neagră aşezase pacea
în mintea şi trupul lui.
Nemişcarea lui îi impuse şi fetei nemişcare. Sau mai
degrabă ciudăţenia atitudinii? Se aşeză în iarbă, cu braţele
petrecute după genunchi. Dar n-avu astâmpăr, cu vârful
pantofului dobora grămăjoara alunelor. Surâse deodată
încântată, orice urmă de supărare, de confuzie pieri de pe
chipul ei. „Aluna! Ce nostim, ce… nu mai găsi nicio altă
expresie potrivită şi rămase la cea formulată. N-avea decât
să-i spună aşa!” Ca şi când i-ar fi ghicit gândurile, îl auzi
vorbind, vorbea cu ea pesemne, dar parcă-şi vorbea sieşi:
„Ai coborât dintr-un alun, cu alune-n poală… şi pledul era
plin de alune!” Ea desfăcu braţele şi se târî mai aproape,
să-i audă, să-i vadă mai ales faţa, această faţă pe care
simţămintele se fugăreau grăbite şi diverse, încât ea nu mai
pricepea nimic. Capul nu se mişcă spre ea, ci numai irisul
verde, de un verde aproape negru. „N-am ştiut că are ochii
verzi, îi credeam negri, ca ai mei… nu sunt nici ca ai
unchiului Marius, tot verzi şi ei, dar de un verde gălbui, de
frunză pălită.” Irisul o cerceta curios, ascuţimea privirii o
incomoda, se mişcă fâstâcită, ajunse pe pled, îi simţi
moliciunea sub palmă, se sperie fără să înţeleagă de ce, se
retrase iarăşi pe iarbă, cu imboldul c-ar trebui să plece, dar
nu plecă, nu putea, irisul o fixa ca într-un ac, nu se putea
răsuci decât în jurul acului, ca un bondar prins pentru
insectar, şi impresia că e o gâză în stăpânirea ochiului se
impuse, stărui, puterea magnetică puse stăpânire pe toată
fiinţa ei – era ca o vrajă fluidul magnetic ce emana din
privirea verde, care se plimba peste trupul ei; când acul îi
străpunse ochii, ochii i se dilatară uşor, se lăsă devorată cu
107
Ada Orleanu
bună-ştiinţă, aşteptând să vină durerea, dar nu veni nicio

durere, ci doar mâna lui, spre a ei, mângâietoare şi
totodată energică, căci izbuti s-o atragă pe pled, lângă el,
trupul ei lipit de al lui, de la umăr în jos.
— Să nu spui niciun cuvânt!
Ce-ar fi putut spune? Sta cu ochii întredeschişi, cu
braţele alungite pe lângă trup; unul o despărţea de al lui,
dar trupurile le unea totuşi mâna lui, care o frământa pe a
ei. Îi plăcea să simtă moliciunea pledului sub ea. Numai
sub spate o jena tulpina groasă a unei flori, îndoită pe
dedesubt doar pe jumătate, şi ea o presă mişcând spinarea.
— Ce e? tresări el, şi se săltă într-un cot.
— O cerceta acum de deasupra ei, văzând-o speriată,
schiţă un surâs, braţul i se mişcă spre obrazul fetei, dar se
opri pe trupul ei, dete de căldură şi se încleştă. O clipă se
încleştă, apoi se desprinse, reveni la poziţia iniţială. Se
întinse lângă ea cu un suspin. De ce naiba a făcut asta?
Nu-i era îngăduit. E o fetiţă! O fată pură, tulburător de
pură! Îl tulbura puritatea ei, naivitatea, ciudăţenia
înfăţişării, a numelui, frăgezimea trupului abia împlinit…
Nu e asta, nu e numai asta…
— De ce-ai plâns?
Fata se zgârci, se adună, îl atinse cu genunchii. Ţinea
pumnii pe ochi, şi el se căzni să-i desfacă. Când izbuti,
printre genele negre ale fetei sclipeau stropi infimi,
cearcănele vineţii erau ude. Nu căută batista să i le
şteargă, ci lipi obrazul lui de faţa ei, o cuprinse pe după
umeri cu duioşie; tristeţea micuţei îl deconcerta, dar în
acelaşi timp îl lega de ea, îl înfrăţea în durere cu ea, deşi
nu da de rostul durerii ei.
— Ce necazuri te scot pe tine din copilărie? şopti
deasupra gurii pline şi roşii.
Şi cum gura tremura, se zbătea pe dinţii mărunţi din
neputinţa de a vorbi, de a se destăinui, a lui o acoperi
deodată cu lăcomie, o înghiţi ca pe-o trufanda. Fata rămase
în braţele lui inertă, pe urmă suflul deveni precipitat, îi
gâdila nasul cu mireasmă de sulfină aburită, şi el din nou
108
simţi dorinţa să-i soarbă respiraţia, pură ca şi fata, pură şi

proaspătă – şi i-o sorbi, se răsturnă cu jumătate de trup, o
atrase peste el fără s-o scape din încleştarea gurii lui, din
îmbrăţişarea braţelor. Şi nu mai ştiu pe cine îmbrăţişa,
mângâierile deveniră precipitate, gura strivea, căuta
goliciunea trupului, în jos pe catifeaua pielii gâtului, ajunse
la sâni peste rochie, mâinile ei protestară pe neaşteptate,
înfipseră unghiile în muşchii braţelor lui, în vreme ce
şoldurile se depărtau de trupul lui prin efortul călcâielor
înfipte în pământ. Rămase în stăpânirea gurii lui doar
capul, şi Mihai se dezmetici din nedumerirea mâinilor, care
nu mai întâlneau decât pledul, deşi căutau febril carnea
fetei – luciditatea îi reveni prea brusc ca să nu regrete
cealaltă stare de euforie senzuală ce-l făcuse să se piardă
pe sine, să se uite, să se ignore cu durerea lui cu tot, cu
destrămarea lui sufletească… Nu se mai recunoştea,
tumultul fusese nebunesc, ce oprelişte îl stăvilise să
rămână copila teafără? Îl privea cu nişte ochi sclipitori,
plini de viaţă, fără să-şi dea seama din ce primejdie
scăpase, un copil! Privindu-i prospeţimea – luminoasă
prospeţime – simţi cum se filtrează apele nămoloase
dinăuntrul lui, cum se curăţă pe încetul, devin apă de
cleştar.
— Îmi place să-mi spui Adina.
Surâdea cu o ingenuitate dezarmantă, încât ar fi luat-o
din nou în braţe, s-o acopere de sărutări. Se ridică iute şi o
trase şi pe ea de pe pled, întinzându-i mâna.
— Acum suntem buni prieteni! decretă cu simpatie, şi
fata înclină capul, lăsând mâna într-a lui, înfiorată de
căldura pumnului mare şi puternic.
Un timp, se privi în oglindă, apăsând gura cu degetele –
ceilalţi treceau pe culoar, spre camera doctorului, să
asculte un disc nou adus de unchiul de la Râmnic.
Imaginea din apele oglinzii o aţintea stingheritor, încât
desprinse iute degetul de pe buze şi se aplecă deasupra
chiuvetei, să-şi azvârle un pumn de apă rece peste faţa
încinsă.
109
Ada Orleanu
— Atât de mică, şi totuşi formată ca o femeie! cuvintele

acestea plouară cu grindină de deasupra, glasul care le
rostise se prefăcu într-un râs respingător.
Ea înălţă atât de brusc fruntea, încât lovi cu capul
etajera de cristal – scoase un ţipăt mic, şi mâinile ude
apăsară locul dureros. Barbu o cuprinse pe după umeri să-
i maseze locul lovit, dar ea-l respinse, se zbătu să scape din
încolăcirea braţului.
— Iartă-mă, Rozana, nu m-am gândit c-ai să te sperii,
am glumit, îngăimă, căutând s-o împace, vădit încurcat, şi
cerceta intrarea, să nu-l surprindă cineva.
Se ivi şi Maria, cu un castron, întrebă ce-a păţit
domnişoara, şi el slăbi strânsoarea, fata se precipită printre
amândoi fără un cuvânt, ţinând propriul cap în mâini, ca
pe-o amforă.
— S-a lovit, explică Barbu, văzând privirea bănuitoare a
femeii, şi părăsi sufrageria.
Ajunsă în odaia ei, se aruncă pe divan cu un gest de
desperare – durerea n-o mai simţea, locul se încinsese,
amorţea, curând se bulbucă, şi ea trase palmele de pe cap.
Le văzu mânjite de sânge. Sângele se prelingea pe fruntea
ei, către tâmplă. Observind asta, Clara nu-şi putu reţine
ţipătul.
— Ce s-a întâmplat? Unde ţi-ai spart capul? Vino,
Marius, să vezi de ce nu mai sosea dumneaei.
Cum fata nu mişca, rigiditatea mătuşii se muie. Aplecată
s-o ridice, gesturile ei deveniră aproape materne, o conduse
la spălător, să-i spele sângele, fără s-o mai sâcâie cu vreo
întrebare. Din camera doctorului răzbătea înăbuşit dulcele
pizzicato din aria paiaţei: tam-tam tân-tin-tan! tam-tam
tan-tin-tan!
— Marius nici n-a auzit, îşi vorbi Clara cu voce tare.
— Mă pansează moaşa Aurica, nu vreau să-l deranjez, se
încordă fata, trăgându-se spre ieşire.
Mătuşa privi lung după ea, cu o expresie mirată şi
nemulţumită: „N-o mai înţeleg deloc, se petrece ceva cu
fata aceasta, şi nu pricep ce… Ştiu doar atât: că-mi mai dă
110
şi ea griji, ca şi cum n-aş avea destule”. Se îndepărtă cu un

gest de enervare şi, atrasă de arie, merse s-o asculte,
închizând uşa după ea. Glasul cald, cu inflexiuni catifelate,
al lui Titto Schipa se avântase pe culoar şi spre Rozana, din
dorinţa parcă s-o mângâie, dar, ca şi cum s-ar fi lungit
prea mult, ca un elastic nevăzut, se trase înapoi şi dispăru
în mod brusc îndărătul uşii.
Obrajii palizi ai fetei deveniră deodată stacojii, îşi duse
mâna la frunte, buimacă. De ce venise la moaşa Aurica?
Fugind de Barbu, de întrebările mătuşii, nu alesese un
interlocutor discret. O, cum de nu şi-a amintit? Moaşa însă
îi cerceta rana în tăcere şi tot pe tăcute i-o tampona cu o
vată muiată în iod. („Vai, cum ustură!”)
— O contuzie neînsemnată, trece în câteva zile, nu-ţi mai
schimonosi faţa aşa. Altădată să fii mai atentă, loviturile la
cap au urmări rele, asta ştie oricine… Povesti despre un
caz pe care îl întâlnise chiar în spitalul lor: Domnul doctor,
ce să-i facă? Asemenea operaţii nu ţin de noi şi nici măcar
de Râmnic, l-a expediat pe om la Bucureşti, şi de-acolo s-a
întors în coşciug, după cum ne aşteptam, căci nu se
cunoştea să fi scăpat cineva după o operaţie ca asta, să-ţi
despice ţeasta… trepanaţie se numeşte. Ei, nu mă privi
aşa, dumneata ai un fleac de zgârietură… n-avusei de
lucru, nu ştiu ce m-apucă să-ţi istorisesc de cazul ăla…
hai, du-te la masă!
O însoţi până-n parc. Fata se întoarse să-i mulţumească,
nedorind tovărăşia femeii, dar aceasta venea în urma ei cu
nişte paşi furişaţi – sau i se părea ei aşa, din cauza
pâslarilor pe care-i purta, fie iarnă, fie vară?
— Mă chinuie reumatismele, şi alt leac n-am, că bani de
dus la Ocne, cine are? – îi arătase monturile, nişte noduri
enorme, se sileau degetele mari să încalece pe cele vecine,
laba piciorului părând strâmbă, ori se şi strâmbase, poate.
Mi-a spus cineva să mă culc în fiecare seară cu un dop de
plută între degete, că se îndreaptă, şi să fac băi de paie de
ovăz, dar cine are vreme de moşmondeli de-astea? Că pic
de ostenită seara, nici de cină nu-mi mai arde!…
111
Ada Orleanu
Domnişoară Rozana, personalul spitalului a-nceput să

vorbească… nu ştii când pleacă domnul Barbu de la noi?
Că dac-o pleca pe curând, ducă-se cu tot cu apucăturile
dumnealui, ce să-l mai supărăm pe domnul doctor, are
destule necazuri cu pavilioanele alea de nu se mai aprobă,
vezi bine că e tot plecat… Pe doamna Clara, eu una nu
îndrăznesc s-o informez, n-are ochi să mă vadă, mă
priveşte de sus, îmi retează vorba, privirea dumneaei
îngheaţă omul!… Dac-ar fi lucruri de spus, ţi le-aş dezvălui
dumitale, şi dumneata… dar ferească sfântul să afli din
gura mea despre dezmăţul dumnealui! Că asta ţi-o pot
spune: e un dezmăţat!
Ochii Rozanei exprimau revoltă, era de părerea moaşei,
deşi nici nu bănuia ce se ascunde în miezul vorbelor sale,
dar revolta ei rămase mută, n-avea căderea să se amestece
în viaţa celor vârstnici – după cum o educase mătuşa:
neavând experienţa vieţii, copiii interpretează eronat
gesturile şi vorbele celor mari. Şi, mai ales, să se angajeze
în discuţii cu personalul spitalului despre un membru al
familiei! Se depărtă fără un cuvânt, împovărată, adunată în
ea, cu palmele îşi presă stomacul, să alunge durerea surdă
care se instalase acolo, o chinuia.
Ocoli sufrageria şi merse direct în odaia ei, glasul lui
Barbu, strecurat pe culoar, îi făcea rău, durerea din stomac
se ascuţi – povestea iarăşi ceva, pe un ton degajat, aproape
vesel –, îşi spuse că nu i-ar suporta prezenţa acum, chiar
dacă ar fi tăcut, sau cu atât mai mult, şi nici mirosul
mâncării, în nările ei stăruia izul conopidei – Maria gătise
conopidă la cuptor, cu smântână şi pesmet, o mâncare pe
care altădată o considera delicioasă. Clara se deranjă de la
masă, călcând propriul precept: „Nimeni nu se ridică de la
masă decât în clipa când s-a sfârşit!” şi veni să cerceteze ce
face fata. O găsi lungită, poate şi aţipită, dar crezu de
datoria ei s-o poftească la masă.
— Atunci, ce să-ţi dau? Un compot de vişine vrei? Chiar
dacă refuzi, o trimit pe Leana să ţi-l aducă. Îmi pare rău de
întâmplarea aceasta, iar n-ai să poţi merge la Stănila, şi
112
Dariu… ei, bine, băiatul a întrebat insistent de tine, la fel şi

ceilalţi, or să fie dezamăgiţi.
Fata nu scoase niciun cuvânt, şi mătuşa plecă, oarecum
iritată împotriva ei.
O treziră zgomotele din camera vecină. Copiii se agitau în
jurul îmbrăcămintei noi, scoasă de mamă din garderob cu
vorbele: „Nu cumva să vă pătaţi!” În vreme ce-i îmbrăca,
mătuşa le atrase atenţia să se poarte cuviincios în vizita pe
care urmau s-o facă.
— Bătrânul mai e bolnav, nu suportă gălăgia, nici n-ar
trebui să vă luăm cu noi, mai ales că Rozana nu poate veni,
altfel v-ar supraveghea ea. În fine, mai e şi unchiul Barbu…
nu te mai răsuci aşa, Mira, cum vrei să-ţi potrivesc
cordonul?
Mişcarea se mută afară, în parc, în faţa ferestrei sale.
Gălăgia copiilor n-o supăra, le dărui un surâs ascuns în
dosul frunţii. Dar, în sfârşit, trap de cai, or să plece toţi
imediat – auzi muştruluiala lui Dobrin adresată cailor. Şi
glasul unchiului Marius! Întrebase pesemne de ea.
— Bine, dacă doarme, n-o mai trezesc, dar ar fi trebuit
să-i văd rana.
Îi produse bucurie, avu îndemnul să sară la fereastră şi
să-i facă bezele: „Nu te îngrijora, e o contuzie
superficială…”, dar alt glas, sonor, de bariton, răsună
dinspre pavilion, şi ea se zgârci cu un fior de dezgust;
vorbele lui ambigue, rostite la spălător, o arseră ca nişte
cuie înroşite în foc, dezgustul se intensifică. Chemă în
ajutor întâmplarea din aluniş – aşa cum făcuse şi ca să
adoarmă –, dar nu-i alungă decât în parte mâhnirea.
Precizările moaşei, de care-şi aminti subit, o scoaseră din
culcuş neliniştită, se repezi să se îmbrace. „Am să mă duc
la Dina, trebuie să ies, n-o să zac aici, torturată de
gândurile astea oribile, oribile!”
113
Ada Orleanu
VI
TÂNARUL MUTA IUTE PRIVIREA DE LA

faţa hidoasă a bătrânei rudărese pe trupul Rilei – se legăna
graţios, unduind umerii, în timp ce se apropia de Rozana;
avea umeri mici şi rotunzi, braţele lungi şi sânii ridicaţi,
împungeau bluza ca două fructe pitulate în sân; şi
picioarele ei erau lungi, iar tălpile fine; scobitura mijlocului
şi rotunjimea alungită a şoldului conturau marginea unei
amfore – întreaga ei înfăţişare, mai ales pielea arămie,
lucioasă, lăsa impresia c-ar fi sculptată în lemn; o ploaie de
steluţe aurii îi scăldau irişii verzi – pupilele se măriră când
observă că era cercetată, trupul se adună sub braţele
încrucişate, râse chicotit, cu răsfăţ. Şi celelalte rudărese
tinere erau frumoase şi mlădii, Mihai n-ar fi ştiut câţi ani
să le dea, păreau nişte copile abia ieşite din adolescenţă. Îşi
va pune bătrâneţea pecetea urâţeniei şi asupra lor,
timpuriu, cum făcuse cu celelalte, nu cu mult mai
vârstnice, care-şi ţineau copiii în poală, aşezate direct pe
pământ, în aşteptarea cinei – femei cu trupul lăbărţat de
naşteri şi sâni flasci. Obrazul lor era brăzdat de şănţuleţe
atât de adânci, încât ai fi zis c-au fost tatuate, iar pielea
gâtului atârna fleşcăită ca guşa de curcan; mai toate aveau
gingiile goale de dinţi şi buze crăpate şi spuzite, mâncate la
colţuri de câş, o crăpătură alburie, care nu se vindeca
niciodată, pricinuită de rosătura lingurii de lemn.
Vederea bordeielor, afundate pe jumătate în pământ, să
aibă cald iarna, acoperite tot cu pământ – intrarea, o
deschizătură joasă, se închidea cu oblon, dar în prezent era
114
deschisă, oblonul sta rezemat de bordei – îi permise să

constate sărăcia dinăuntru: lipsea până şi patul din
scânduri al celui mai sărman om, încât, îi strică şi puţina
dispoziţie care-i rămăsese, îşi spuse că de data aceasta
Rozana n-a fost de loc inspirată în alegerea locului de
plimbare. „Nu-mi plac rudarii ei! Cum de n-o dezgustă
atâta dezordine şi murdărie?” Mai ales dezordinea şi
murdăria îi săriseră în ochi de la bun început: în întreg
sălaşul, cu bordeie ridicate la voia întâmplării printre gropi
şi muşuroaie, erau risipite trunchiuri de arbori, zărea şi
aşchii, pene şi fulgi – „Pesemne de orătănii furate, uite la
cine m-aduce fata asta pe mine, să mă compromită!” –
precum şi tot soiul de obiecte din lemn, devenite cenuşii de
apa ploilor; unele erau crăpate sau ciobite. Cu atât mai
surprinzătoare îi părea frumuseţea picturală a tinerelor
rudărese, iar fetişcana asta, Rila, creştea în sălaşul ăsta
murdar întocmai ca o ciupercă albă pe o movilă de
putregai.
Pe la chindie, când sfârşise de netezit, cu o cuţitoaie de
lemn, cam al douăzecilea fus, Reveica icnise de pe pământ
cu gemete, ca şi cum s-ar fi dezlipit din humă: „Mă trage,
bată-l potca, îi e degrabă să mă-nghită”, râdea chicotit,
dezvelind spre Rila singurul dinte înfipt în gingia de jos,
galben şi lung, scos în afară, încât buza rămânea uneori
atârnată de el, asemenea unui şomoiog de paie între colţii
furcoiului: Fata nu se uita la el; ci într-un ciob de oglindă,
să-şi vadă cele trei mărgele turcheze înşirate pe-o sfoară.
Bătrâna îşi teşi nasul lat şi gros cu dosul palmei, ştergând
mucii pe fusta creaţă. Ochii ei lăcrimau mereu. Printre
zdrenţe – avea o cămaşă ţărănească murdară – flencăneau,
mari cât o ploscă, nişte sâni goi de carne, numai piele
creaţă şi galbenă. În timp ce aduna fusele să le pună într-o
troacă, braţul ei îi apăsă, să nu se mai bălăbăne.
Nimeni din sălaş nu mânuia sculele ca bătrâna Reveica;
din mâinile ei osoase, strâmbate de muncă, ieşeau din
lemn de paltin ori de tei măiastre furci de tors, linguri,
copăi, cărucioare şi roabe, dar mai ales fuse, fuse multe, pe
115
Ada Orleanu
care le încondeia cu zeamă de cârmâz; închipuia, într-un

fel naiv, corole şi frunze cuprinse în chenare late, alteori,
doar simple dunguliţe şi cercuri; după ce lua fusele de la
uscat, le încerca: trebuia să se învârtească uşor şi să
sfârâie, le asculta sfârâitul cu încordare, ştia numai ea cum
le deosebeşte pe cele greşit cioplite; un biet nod, trecut
neobservat, era de ajuns să compromită marfa, deşi
bătrâna se pricepea grozav şi cum să vândă un fus prost
unei muieri blege. Pricina mersului ei şontâcăit era un
picior îngroşat cât un butuc de vie, îngroşat şi plin de
pecingine – „Ştie-l naiba ce l-a găsit să se umfle aşa, că de
durut nu mă doare” –, dar şi celălalt picior era vătămat: în
contrast cu grosimea perechii lui, semăna cu un pom de
pepinieră; îi mai sărise Reveichii, pe deasupra tuturor, şi
un os de la încheietura mâinii – „Naiba ia în seamă
scrântiturile?” Crescuse pe sub piele şi o bulbucase
împungând ca un corn – „Acu, la bătrâneţă, arăt pocită, da
să mă fi văzut ’mneata, puichiţă (aşa-i zicea Rozanei), la
vremea mea, Rila nu mi-ar fi stat alături!”
Luă troaca cu fuse şi o căra în bordei, susţinută pe un
şold – trupul întreg al bătrânei semăna acum cu o trupină
de salcie răsucită şi cu vârful retezat. Rila lăsă ciobul de
oglindă şi merse să aşeze ceaunul la foc. Când fiertura
aurie a cirului ofta zgomotos, săltând făcăleţul ca şi cum ar
fi vrut să-i atragă atenţia bătrânei că a venit vremea să
mestece mămăliga, răsună glasul mirat al Rilei, care privea
spre potecă.
— Ian te uită cine vine pe la noi!…
Palma bătrânei n-apucă să prindă făcăleţul, se aşeză
zgârcită, cu degete înţepenite, deasupra ochilor slabi de
vedere.
— Nnna de vezi!…
Peste vâlceaua seacă, cu marginile năpădite de păducei
firavi, coborau de mână Rozana şi Mihai; fata îmbrăcase o
rochie liliachie, iar tichia roşie şi ţuguiată, care semăna cu
un coif de bal, îi da un aer sărbătoresc. Înălţă şi măgăriţa
capul, lăsând iarba din poiană, şi, nedumerită de
116
hărmălaia rudarilor, atraşi de izul fierturii, strânşi ciucure

în jurul ceaunului, slobozi un răget prelung, respirat
ascuţit, ce semăna cu hârşâitul ferăstrăului care muşcă în
trunchiul copacului.
— Dii, boală, o dojeni Reveica, şontâcăind spre musafiri
cu un aer slugarnic. Sărutu-ţ’ mâna, puichiţă, ai venit
iarăşi pe la rudari? Zărise săcoteiul din mâna
judecătorului, şi ochii ei lăcrimară îmbelşugat. Că
sănătosu, bată-l potca, se pune la mintea ălui beteag, fir-ar
el să fie… Rozana le surâdea la toţi. Ia dă, fă, Rilă, fuguţa,
şi sloboade-l pe ’mnealui de povară.
Mai înainte ca Rila să întindă mâna după sac, Mihai îl
lăsă jos, cu o strâmbătură a gurii.
— În sac sunt şi nişte cartofi, lele Reveico, poate ne coci
şi nouă câţiva, rosti Rozana, oarecum surprinsă de gestul
lui Mihai. E acolo şi nişte brânză de burduf, o pungă cu
acadele…
Rila scotocea sacul, cu limba pe jumătate scoasă din
gură, printre dinţii laţi – albise de apăsare.
— Bagă, fă, limba-n gură, că ţi-o spurcă tăunele! glumi
un rudar frumos, care rămăsese sprijinit de peretele
bordeiului.
— Limba-n gură şi cartofii-n spuză, gâfâi Reveica,
răsucind făcăleţul în pasta aurie, îngroşată.
Rilei atâta îi trebui ca să chicotească; privirea stăruia
însă oarecum ruşinată când îl aţinti pe judecător, iar lui,
dinţii ei albi şi strălucitori, pe care-i asemănă cu boabele de
fasole ce umpleau blidul de pe scaun, îi stârniră mirare:
„Cu ce naiba-i curăţă, de sunt aşa?” Rudăreasa purta părul
negru împletit în patru cozi subţiri, legate cu panglici roşii;
aşa cum ieşeau de sub basmaua veche, păreau nişte vipere
curios vărgate; de lobul urechilor atârnau două băncuţe de
aramă găurite, legate cu arnici.
Rudarul cel arătos se ciuci la pământ, lângă fată, şi-o
înghesui într-adins, din dorinţa de a-i atinge trupul subţire
şi neastâmpărat – simulă că vrea să ia cartofii din mâinile
ei cu palme lungi şi înguste, fine şi aristocratice, cum
117
Ada Orleanu
constată Rudeanu. Şi Rozana urmărea mişcările lor; ochii

verzi ai Rilei, cu pupila distinctă, grozav de neagră, îi
asemănă cu ai Monei, pisica ei favorită.
— Aşa, Ile, aşa adu-i încoace, să le facem loc în spuză.
Dă oala cu măcriş la o parte, c-a fiert. Daaa, vorba de ţi-am
spus-o, hâm, ai uitat-o, puichiţă?
Mihai o aţinti pe bătrână doar o clipă, privirea lui fugi
din nou pe faţa tinerei rudărese. „Cum o suportă,
Dumnezeule? Cum nu-i e silă s-o privească?” Rozana
începea să se simtă stânjenită de atitudinea lui posacă. „Cu
ce l-am supărat?”
— N-am uitat, cum era să uit? Dar unchiul Marius
susţine că ai nevoie de un tratament îndelungat, în spital,
la pat, n-are ce medicament, ce leac să-ţi trimită, trebuie să
te internezi, adică să stai la spital, acolo… Unchiul Marius
a zis aşa: „Cu Reveica nu e nimic de făcut; cum aude că
vreau s-o opresc, cum o ia la sănătoasa”.
— O iau, vez’ bine c-o iau, fusele cin’ să le facă? Şi făr’ de
fuse, făr’ de furci… crapă sălaşu, nu numai Reveica, de
Reveica nicio pagubă!… Da ia te uită ’mneata-mprejur…
câte mari guri! Şi Niţă al meu… şuşeaua şi cârciuma! Aha,
mă, ie gata şi mămăliga, şi nen-to Niţă nici vorbă să s-arate
pe cărarea pădurii! Nările ei adulmecară ca ale unei jivine.
Şi după cum să-ntoarsă pala, aş zice c-o să vină ploaia, îi
apucă şi ploaia pe nepricopsiţii ăla!
Înălţară ochii spre văzduh şi ceilalţi – limpezimea cerului
o făcu pe Rozana să râdă, luă spusele bătrânei drept toană:
„I s-a năzărit”. Lângă ea, Mihai se mişcă încruntat. „Cum
se poate să se simtă atât de bine în tovărăşia unor
asemenea oameni?” Încercase să se convingă că datorită
fetei cunoaşte o lume nouă, inedită, pe care n-o bănuise –
sau mai precis: ştiuse de existenţa ei, fără să-şi închipuie
cum arată –, dar nici asta nu-l scoase din muţenia
apăsătoare pentru toţi. Era o altă ciudăţenie a Rozanei
între atâtea altele servite în scurta vreme de când
hoinăreau împreună – îi părea, de altminteri,
surprinzătoare atitudinea ei doar în ziua respectivă, pe
118
urmă, când aducea acasă, în odaia lui şi în pat, imaginea

insolită, o considera un dar nepreţuit. „Ei, azi ce surpriză
îmi rezervă?” se interoga cu o undă de duioşie pentru fată
şi de ironie pentru el, care se lăsa purtat de o fetişcană la
bunul ei plac, fără să se opună în vreun fel sau să ia şi el o
iniţiativă – fiindu-i recunoscător pentru clipele petrecute
împreună; gândurile destrămante îl acaparau numai în
singurătate, şi uneori nici atunci, veneau şi plecau,
alungate de cine ştie ce imagine luminoasă în care erau
cuprinşi ei doi.
— Hai, Rilă, lasă sclifoseala şi pune mâna de adună
străchinile şi lingurile! De la o vreme nu-ţi arde decât de
găteli şi hârjoană… Să nu te pârăsc lui Niţă, c-apăi îl
trimite pe Ile să taie-o joardă… Vez’ de cartofi! Şi tu, bă, nu
te mai zgâi la fată, că nici tu nu iest’ mai breaz,
balaoacheşule!
Reveica împărţea enorma mămăligă în bucăţi, servindu-
se de o sfoară, şi fiecare îşi primi porţia, copiii la fel cu cei
mari, se apucară toţi s-o frământe, s-o rotunjească, făcând
o bortă în boţul rotund, unde introduseră bucăţica de
brânză ce le reveni, şi treaba asta o făcură pe tăcute,
acordând mare consideraţie bulgărului de aur, încât Mihai
se întrebă dacă nu cumva îndeplineau un ritual mistic. Nu
înţelegea nici de ce se împărţiseră în grupuri egale – doar
membrii fiecărei familii nu pot fi egali –, pe urmă, când Rila
aşeză câte-o strachină cu măcriş în faţa lor, pricepu.
Numai Reveica nu se aciuă lângă niciun grup, ci rămase
lângă foc, să păzească ceaunul mânjit de mămăligă, în care
turnase laptele – bolborosea răsunător, cu pocnete, femeia
tresărea fără să vrea: „Ei, bată-te potca!” Pe faţa ei se
aşternu deodată veselia, râsul izbucni înecat, poros; înecat
şi însoţit de o criză de tuse, dintele se suprapuse peste
buza groasă către colţul gurii – şi tânărul îl asemui cu
colţul unui mistreţ.
— Hî-hî, masî boiereascî, hir-a-ţ’ ai Reveichii! şi se
aplecă să scociorască spuza, să scoată cartofii.
Stânjeniţi de fierbinţeala cartofilor, cei doi musafiri îi
119
Ada Orleanu
perpeleau peste vestminte, îşi arseră podul palmelor,

neştiind cum să-i prindă ca să-i descojească – spre hazul
Rilei. Ceilalţi rudari îşi vedeau de mâncare – înghiţeau
încet, savurând parcă fiece îmbucătură. „Ori nu le e
foame?” se miră Mihai, care nu-i pierdea o clipă din ochi.
Miezul gălbui ai cartofilor fumega uşor în aerul răcorit, cu
mireasmă plăcută, stârni parcă şi izul pădurii cu
fierbinţeala aburului – mirosea acum îmbătător, un parfum
călduţ, vag, de plante şi flori de câmp; dar şi boare de
pământ gras era în el, pământ de pădure, umed mereu,
amestecat cu frunziş putrezit. Pădurea toată pătrunse în
simţurile tânărului, îi redeşteptă un episod dureros din
viaţă: „Adina avea o anume expresie pentru mirosul
acesta… cum spunea ea oare?” Negăsind expresia, se
încordă, începutul de euforie se risipi, rămase doar durerea
surdă din stomac, o durere nervoasă, nu mai suportă
şederea pe buştean şi se ridică.
Vântul stârni întreaga pădure, care foşnea deocamdată
încântător. „Copacii se dau în ţuţechie” – auziră glasul
Rilei. Reveica cerceta norii plumburii care acoperiseră cerul
către asfinţit; focul scânteie zvârcolit de o pală joasă; îl
plesnea iute. Ai îndemânare s-ar fi spus, aruncă cenuşa
fierbinte în aer.
— Ce repede s-a întunecat! exclamă Rozana, privind şi
ea cerul – pe restul întinderii albastre apăruseră stele, stele
numeroase, care dârdâiau uşor.
— Ei, am zis io că vine ploaia? vorbi Reveica, meşterind
îmbucătura între gingii.
— O sparge vântul, rosti Ile, descojind cu gesturi delicate
cartoful lui.
Rudeanu susţinu şi el acelaşi lucru, dar spuse Rozanei
că ar fi bine să plece.
— N-o spargi, muiculiţ’, i vântu ploii, vin norii dinspre
cornu-caprii. Şi-al meu tot nu sosi! Pe unde-mi cutreieri,
Niţă, dar-ar boala-n tine? Prăpădeşti creiţarii pi băut,
blestematule! De zămârcă de măcriş ţ’ s-apleacă, hai? Apăi
las’, că vezi tu…
120
Un fulger brăzda cerul departe, trecu vreme, multă până

să bubuie: un tunet în cascade domoale, ca un căscat de
linx somnoros, care se pregăteşte de culcare.
— Să mergem, insistă tânărul în şoaptă, şi fata sări abia
atunci de pe buştean, căutând un loc unde să deşerte cojile
de cartofi din poală – până la urmă, merse să le arunce în
foc.
— Să mai viniţ’, puichiţă, sărutu-ţ’ mâna, îi petrecu
Reveica şchiopătând.
Din cauza fumului care-i învăluia, ochii ei lăcrimau
intens, se şterse de câteva ori cu mâna schiloadă,
interesându-se cine e ’mneaiui. Fata nu apucă să-i spună –
mâna tânărului îi apăsase braţul aproape dureros, ceea ce
o făcu să înalţe spre el o privire uimită, ochii ei întrebau
mut: „Cu ce te-am supărat?” Aşa cum mai apoi, pe drum,
avea să se mire sincer de presupunerile lui:
— Cu adevărat crezi că s-ar putea să?… Nu m-am gândit
niciodată la păduchi, nici murdăria n-am observat-o.
Lumina se împuţinase, mergeau pe dibuite, temători să
nu se rătăcească, dar poteca se ivea din nou când credeau
că au pierdut-o, şerpuind printre fagi la lumina fulgerelor
prelungi, ce zdrenţuiau bezna. Când se înţesaseră norii
într-atât? Văzduhul coborâse ameninţător, negru-vânăt;
doar în depărtare, către răsărit, se păstrase un ochi de cer
a cărui pupilă sclipea aurie, ochi indiscret şi stingheritor,
deşi nu părea deloc trist, o, nu părea trist deloc! Dar, la
urma urmei, de ce să fie trist? Pupila făcu un salt
neaşteptat, sărind din irisul albastru, se pierdu în
grămădeala bulgărilor cenuşii, lăsând o dâră luminoasă în
urmă – lipsit de pupilă, ochiul orbi curând, şi Mihai simţi o
înţepătură în inimă, scăpă mâna fetei, o lăsă, merse înainte
năuc, nici el nu pricepea ce-l întristase. Rozana fugi după
el, dezorientată, îl ajunse, îi căută sfioasă mâna, se adună
toată lângă trupul lui puternic, cerea ocrotire, şi el o
întrebă dacă se teme de ploaie şi de trăsnete.
— Dac-aş fi singură…
El gândi că era ca şi singură şi-i încolăci umerii cu
121
Ada Orleanu
braţul, merse mai încet, neştiind ce-l mâna din spate –

lucru cert: plimbarea de azi nu reuşise să-i primenească
spiritul, îl apăsa ceva, aproape îi îngreuna respiraţia, o
spălătură a creierului, asta aşteptase el, dar uite că…
— O să ne plouă zdravăn, ţipă fata, dar să ştii că mie-mi
place ploaia.
El tot nu vorbi. Fulgerele se apropiau, însoţite de tunete,
asurzitoare tunete! O rostogolire de roţi uriaşe, roţi de
căruţă, peste glodurile unei şosele desfundate – fierbea
întreg văzduhul, clocotea! Alunecau boloboace într-un
bubuit mărunt… „Acum se vor sparge şi va şiroi ploaia,
cum i-am spus…” Fata simţi întâile picături pe obraz; le
culese de pe buze cu limba şi respiră adânc, să tragă în
piept aerul proaspăt care sufla rece şi umed, cu iz de
pământ plouat. Picături mari apucau să cadă pe furiş
parcă – izbită de vânt, ploaia se risipea deasupra lor –,
furtuna ţinea norii în spinare, nu le îngăduia să se reverse.
Alergau de mână, cu intenţia să iasă din pădure, ca să
lase în urma lor primejdia copacilor; fulgerul săgetă frânt,
tăind ca o sabie de foc pădurea, însoţit de un bubuit
năprasnic, ce părea să prăvale tot văzduhul peste ei şi
arbori, se opriră înspăimântaţi, nesiguri că nu i-a atins,
dar nu, focul ceresc se descărcase vrăjmăşos undeva în
spatele lor, trăsnise fie cel mai înalt copac, fie sălaşul
rudarilor – inima fetei ticăia violent, se închină cu vârful
limbii.
Furtuna plesnea în prezent doar cu rare şi scurte rafale,
încât ploaia profită de răgazul oferit ca să pornească
zănatic – fâşâia zgomotos, ca undele unui râu de munte ce
încalecă rupturi de stâncă; norii se războiau între ei
duşmănos, nevăzut, pesemne dincolo de masa neagră care
înlocuia cerul – fata simţi cerul departe, tot mai departe,
înălţat spre planete –, haosul stăpânea natura, o stăpâni o
bună bucată de vreme, apoi, – această dezordine intră pe
făgaşul cuminţeniei într-un ritm lent: ploaia şiroia
constant, fulgerele licăreau departe, tunetele cutremurau
cenuşiul văzduh fără prelungiri şi în intervale din ce în ce
122
mai mari, sleite de puteri; curând, se leneviră cu totul,

căscau spre ei cu o gură largă de catâr, cum se exprimă
Rozana, care-i comunica mereu impresiile sale tânărului,
doar-doar l-o scoate din mutism. Şuşotitul ploii domoale îi
calmă şi lui, pe încetul, nervozitatea; dar mai cu seamă
acel insinuant foşnet de ramuri îl linişti. Era, însă, doar o
domolire trecătoare, o respiraţie-inspiraţie, deoarece picuri
mari se precipitau, izbeau puternic –, şuşotitul se
transformă în şuvoire zgomotoasă pe trunchiurile arborilor.
Când sosiră în crângurile de aluni, ploua torenţial şi nu se
mai zărea nici la un pas. Rozanei i se lipise îmbrăcămintea
de trup; şi hainele lui Mihai erau ude leoarcă, dar el
acoperi grijuliu fata, o adună la trupul său, la adăpost.
— Ţi-e frig, tremuri!
Prin umezeala rochiei străbătea însă fierbinţeala trupului
ei încins de alergătură, numai mâinile fetei le găsi reci, şi
din plete şiroia apa. La lumina unui fulger îndepărtat, care
licări scurt, tăios, îi zări pielea îmbrobonată – sub sărutări,
genele clipiră ude, nările fremătau, gura aştepta
întredeschisă, tânărul îşi simţi grumazul înlănţuit, şi din
nou îl cuceri prospeţimea ei; îşi uită tristeţea în pădure,
sălaşul se depărtase şi el uimitor, şi depărtarea îl proiecta
altfel, cu totul altfel.
La poarta spitalului, trupurile lor se separară cu regret,
frigul punea stăpânire pe amândoi. Sub brazi domnea
bezna, numai podul scânteia ud la lumina becului electric
– înspre cimitir, totul se pitise, pândea… Fata se răsuci
într-acolo cu această impresie absurdă, privirea ei
scormoni asiduu, şi el observă cât de neliniştită devenise,
bănui că-i e urât şi vru s-o ia din nou în braţe, ea se feri, îl
îndepărtă.
— Du-te repede acasă, să te schimbi!
Trupul ei se răsuci spre parc, îşi da silinţa să distingă
ceva… ce anume? Plecă, se opri mai încolo.
— Am auzit nişte paşi.
O fereastră se lumină către terasă, zări portiţa
musafirilor şi, după o clipă, luciul unei mantale negre, udă
123
Ada Orleanu
de ploaie – se pierdu pe după colţul clădirii. Tresăriri

nervoase asaltau corpul fetei, el îi strigă să nu mai stea în
ploaie, surprins de atitudinea ei: parcă s-ar teme de ceva!…
O auzi îngăimând printre dinţii ce-i clănţăneau:
— Ne vedem… tot acolo.
Aruncase vorbele şi fugise, o preocupa un lucru grav –
sau doar i se părea? Nu exagera el oare? Tânărul rămase
cu braţele întinse spre ea. „A fugit înspăimântată, e
limpede… a uitat deodată că exist, nu mi-a aruncat nici
măcar o privire…” Zăbovi la poartă, până se ivi în lumina
aceea slabă capul Rozanei, parcă aureolat.
„Poate a fost unchiul Marius”, îşi spuse fata în drum
spre casă, şi cu toate că ar fi stânjenit-o prezenţa
medicului, dori să fi fost el, şi nu altcineva, unchiul era
discret şi delicat, niciodată şi în nicio împrejurare n-o să
facă o cât de străvezie aluzie… Clara o şi strigă din
sufragerie, degeaba se strecura în vârful pantofilor spre
odaia ei, semn că cineva pârâse, anunţase că vine, că vine
leoarcă de ploaie, dezbrăcată… „Ia pofteşte, domnişoară!” –
îi era de ajuns tonul mătuşii, ce să mai înfrunte şi privirea
ei, privirile celorlalţi, uitătura lui Barbu mai ales? Şi ghici,
fu convinsă că el pândise în parc. „De ce, Dumnezeule, de
ce? N-am făcut nimic rău.” Când se ivi în cadrul uşii,
mătuşa ţipă:
— Priviţi în ce hal vine acasă! Unde mi-ai stat,
domnişoară, pe ploaia aceasta?
Fata o pironi deodată cu un aer semeţ, privirea ei
fulgera, ceea ce-l determină pe doctor să intervină
împăciuitor:
— Clara, lasă deocamdată observaţiile şi mergi de
schimbă fata, are să răcească, dă-i şi o aspirină… Desigur,
o cursă cu Dina, n-au prevăzut că o să le-apuce ploaia,
sunt în vacanţă, lasă-le să se bucure de ea.
Râsul ironic al lui Barbu îl făcu pe Marius atent – îi era
adresat şi lui, nu numai înfăţişării lamentabile a fetei, care
dârdâia înfrigurată, aidoma unui pisoi smuls din baltă,
abia putea să-şi domine fălcile, îi clănţăneau dinţii
124
neplăcut, se lupta cu plânsul. Surâsul unchiului, Rozana

nu-l observă: el a fost, Barbu, el!… şi atunci, în zăvoi, când
a făcut baie – oroarea de a fi descoperit neruşinata
atitudine a lui Barbu i se citea pe faţă, mătuşa se întrebă
ce-o fi cu ea, trecu dintr-o dată de partea fetei şi,
contrariată de râsul deplasat al fratelui, nu se abţinu să
nu-l înfrunte cu răceală:
— Nu pricep ce motiv te-a înveselit aşa!?
Doctorul îl fixă pe cumnat cu dispreţ.
— Oooo, se apără acesta, iertaţi-mă, nici nu ştiu la ce
mă gândeam!
Clara trase fata de braţ şi ieşiră din sufragerie.
Fără să înţeleagă pentru ce, atitudinea lui Barbu îi
deveni lui Marius dintr-o dată suspectă. Preocupat
îndeosebi de munca lui, timp şi gânduri i le absorbeau
treburile spitalului; ambiţiona să facă din aşezarea
modestă – găsise la numirea în post un fel de dispensar
mare, prost gospodărit – un spital modern, dotat cu tot ce
trebuie, fără a-şi ascunde că se dăruia acestui ţel nu
numai din pasiune pentru meseria lui, ci şi din nevoia de a
ignora acele întrebări dureroase ce-l asaltau mereu de la
venirea pe lume a lui Oanea, surd şi mut. Concetăţenii îl
considerau pe doctorul Podeanu, înainte de toate, o
persoană distinsă, şi numai după aceea un medic bun, deşi
renumele lui depăşise până şi limitele judeţului: veneau
pacienţi, pentru operaţii grele, din locuri îndepărtate, sala
de operaţii, dotată corespunzător, rivaliza cu a spitalelor
mari.
— Cum ai reuşit, domnule? se uimea câte un inspector
sanitar, cunoscând posibilităţile judeţului.
Podeanu surâdea modest.
— Prin mijloace proprii – înţelegea prin asta că nu se
lăcomise a vârî toţi banii în buzunarul lui (banii de pe
vizitele particulare, evident), cum procedau ceilalţi medici;
unii îşi şi trântiseră case mari şi elegante, iar colegul N. –
un coleg de facultate, care visa de pe-atunci un sanatoriu
al său – bătea drumurile judeţului în mod inutil, la volanul
125
Ada Orleanu
unei limuzine costisitoare; de sanatoriu uitase deocamdată,

dar nu era exclus să le facă şi surpriza aceasta. Un bărbat
distins, cum e doctorul, de ce nu încearcă să se aranjeze?
Fie într-un post bun, fie să se mute într-un oraş cu mai
mari posibilităţi de afirmare? Decât să se lupte cu morile de
vânt, ca să extindă spaţiul spitalicesc de aici? Că n-a reuşit
decât în parte ce şi-a propus, nici nu merita efortul, sunt
multe de realizat, după cum singur recunoaşte; iar dacă
unii colegi îl laudă că a fost un student eminent – avea,
după spusele Clarei, şi o diplomă de specializare în
străinătate –, ce căutase în acest oraş ca şi mort? Muncă
de apostolat? Clara aşa lăsa să se înţeleagă, disimulând
doar pe jumătate nemulţumirea ei când Soceanu, porta-
vocea propriei teorii asupra ratării, dăduse drumul discului
cunoscut, conchizând:
— Pentru ce rămâneţi în târgul acesta meschin, Clara? O
să vă pierdeţi tinereţea în mod stupid! Elanul vostru, al lui
Marius o să fie turtit de nepăsarea autorităţilor, a
târgoveţilor, de promisiunile goale ale domnului senator B.
– ne face cinstea să locuiască printre noi în lunile de vară…
promite marea cu sarea, ca să uite, vezi bine, chipul nobil
în care le-a făcut, de îndată ce se instalează în Capitală,
considerând pesemne că n-ar fi decât un anost burghez
dacă le-ar şi ţine… ştii, e şic să promiţi, dar nu săă… aşa
se procedează în lumea distinsă, duce-s-ar cu rafinamentul
ei cu tot! Dar, ia spune-mi, îl ştiam îndrăgostit de muzică…
nu i-a pierit până şi gustul ăsta? Altădată eram şi eu… hm!
un diletant, fireşte! mai cântă el, la ceasul de desfătare al
familiei – cum l-am numit eu –, mai reuşeşti, tu să-l faci să
cânte? O dată am asistat şi eu…
Soceanu evocase pentru el singur scena: la rugămintea
Clarei, doctorul se rezemase de speteaza scaunului, cu
ochii mijiţi, şi dusese mâinile lui fine la nas, să caute tonul
– ca şi cum nasul lui ar fi fost un diapazon viu –, Clara
făcuse semn copiilor să stea nemişcaţi, aşezată şi ea comod
să asculte – interpretase o canţonetă; interpreta mai ales
canţonete napolitane, dar vocea lui dulce, de tenor, se
126
preta şi la unele arii din opere italiene şi franceze, semăna

cu adevărat, în adâncime şi puritate, cu a lui Titto Schipa,
cum pretindea Clara. Discoteca doctorului cuprindea mai
toate ariile celebre din opere, dar şi numeroase concerte de
pian şi vioară, simfonii, sonate – el urmărea ca familia să
se bucure măcar pe calea aceasta de o oarecare educaţie
muzicală, într-un oraş lipsit de orice manifestare culturală.
Ca să vadă o piesă de teatru, un film bun, se deplasau la
Râmnic. Nici acolo viaţa culturală, manifestările de artă nu
însemnau cine ştie ce. Dar, oricum, teatrul Adreani aducea
din când în când trupe din Capitală, şi existau două
cinematografe. Drumul era însă de ajuns de obositor, şi
dacă nu trăgeau la hotel, căutând să evite o cheltuială în
plus, distracţia se transforma în chin. Tonul lui Soceanu
simula amărăciune şi compasiune, dar era încărcat de o
inevitabilă răutate:
— N-o să scape nici el de ratare, Clara!
Se justifica: „într-adins o asmut pe Clara împotriva
soţului, şi nu numai pe ea, dar şi pe Rozana, mai exact:
urmăresc să le deschid ochii celor două, fiind convins de
convertirea doctorului.”
Auzind din gura lui moş Matei că unchiul ar fi un ratat
in spe, prin violetele întunecate ale fetei trecuse o umbră de
indignare. El ceruse iertare că o supără, o şi mângâiase pe
păr – toate acestea, ca să dea mai mare greutate cuvintelor
–, pe urmă explicase de ce va fi aşa, şi nu altfel.
— Te-a necăjit expresia, fetiţo? Mă înfuria şi pe mine
odinioară, când mi se prezicea acest lucru. Din nefericire,
în ce mă priveşte, vezi singură… dar ţine minte: dacă
unchiul tău nu-mi acordă crezare, n-o să fie scutit…
Accept formula ta, e un medic bun. Ce zic bun? Unul
strălucit! Ce folos însă? Persistă să rămână! Priceperea lui
se va exercita sumar, în mod limitat! Şi ce i-ar putea oferi
amărâtul ăsta de târg? când abia de câţiva ani… socoteşte-i
pe degete! a devenit o urbe electrificată? Posedă trei-patru
străzi asfaltate? Cât despre trotuare, e bine să subliniem că
bulevardul, adică şoseaua, pe care o numim noi din
127
Ada Orleanu
infatuare bulevard, n-are trotuar decât pe partea

prăvăliilor. În oraşul nostru, orice chior e împărat! Nu te
încrunta, că nu-ţi stă bine, şi, de altminteri, nici n-am
făcut aluzie la Marius, calităţile lui sunt evidente, sar în
ochi! Asta e şi raţiunea pentru care mă frământ să-l alung
de-aici, urează-mi să reuşesc! Dacă nu, se va rata… şi nu e
singurul, mai sunt câţiva, n-am să-i înşir, şi la urma
urmei, treaba lor! Ăştia nu-mi dau ascultare nici cât
Marius, mă dispreţuiesc, să-mi stric şi puţina dispoziţie din
cauza lor? De altfel, târgul nostru e un ambiţios colecţionar
de personalităţi ratate, până şi politicienii cărora li se
repartizează fieful electoral aici… Matei se opri să
hohotească răutăcios. Hm! Până şi ei se fac cunoscuţi,
leagă relaţii, şi când pică guvernul – li se ia, adică, pleaşca
de sub nas – se aciuează în cine ştie ce posturi oferite de
adversari, drept compensaţie, dintr-un calcul prevăzător,
doar nici ei n-or să stea bătuţi în cuie, şi capitalul acesta
de bunăvoinţă nu strică la vremea când situaţia politică se
va inversa. Posturile nu sunt în realitate decât o capcană:
se înfig aici, prind rădăcini, se încântă de osanalele
trecute… şi-au format o imagine falsă despre renumele şi
puterea lor, când de fapt, din punctul meu de vedere, şi-au
tăiat craca de sub picioare, aici vor încremeni… Până să
moară, cu ce-şi vor umple viaţa? Cine vine aici, aici
rămâne, parcă e un făcut! Caut să-mi amintesc dacă a
plecat cu adevărat cineva, să trăiască în altă parte, o viaţă
de om al secolului XX, şi nu dibui… Cât despre
subsemnatul, care locuiesc la capătul târgului, îmi dau
până şi lupii târcoale, de parc-aş avea târlă! Şi – ce s-o mai
lungesc? – un ocol ce ne-ar aduce tot înapoi, la oile
noastre… Doctorul e un ratat in spe, cum ţi-am mai spus,
deoarece refuză să se rupă la timp dintr-un mediu limitat,
nociv pentru intelectuali… Puterea şi priceperea lui în
slujbă va da pe din afară, se va irosi zadarnic. Îşi limitează
desfătarea spiritului la o simplă discotecă? S-a zis cu el, a
apucat, a ales drumul fatal! De ce rămâne, şi nu pleacă,
când lui i-ar fi atât de uşor să părăsească târgul?
128
Formidabil, fetiţo! Te mai şi superi! Pe mine? În loc să-i

scuturi lui cojocul! „Unchiule Marius, aşa şi pe dincolo!”,
doar eşti fată deşteaptă… Dacă nu vrei să-l vezi bunăoară
ca pe mine, şi asta nu cred că doreşti, fii sinceră! Hm! Ce
ştii tu? Am sosit aici avocat cu ifose… m-am împotmolit ca
o oaie! Colac peste pupăză, mi-a răsucit minţile o fustă!
Eşti mare acum, poţi să pricepi că n-a fost Veronica… Ei,
de-aş fi cunoscut-o pe ea de la început!… M-a salvat când
ajunsesem pe marginea prăpastie!: vin, cărţi, muieri, târfe
de muieri!… Nu mai aveam nici credit, aşadar nici ce toca,
se mai dusese de râpă şi banca la care am depus nişte bani
moşteniţi… Eram, cum s-ar zice, un om deocheat, mă
ameninţau cu darea afară din barou, am preîntâmpinat o
atare ocară… Aşa am ajuns apicultor! Viaţa mea a devenit
dintr-o dată şi onorabilă, şi liniştită – liniştită pentru că e
onorabilă, sau viceversa? Se opri să râdă amuzat. Liniştită
am zis? Monotonă e cuvântul potrivit! Atât de monotonă,
încât mă duce uneori la exasperare. Sst! Rămâne vorba
asta între noi… De aceea cobor dealul la Coana Aglaia… şi
doctorul, cu timpul… ah, cu timpul, el e tânăr, dar
aşteaptă să treacă tinereţea! Entuziasmul pentru meseria
lui se va topi în dezamăgire şi plictis! Va lua şi el calea
cârciumii, mai ales că-i cam place băuturica… Las’, c-am
văzut eu, nu-i lua apărarea, la voi nu lipseşte vinul de la
masă… Vinul deschide şi altfel de pofte… Le-a mai avut el,
nu-i vorbă, doar e bărbat atrăgător, şi pe urmă, nu-l lăsau
nici diavoliţele… N-or să-l lase nici de acum încolo, şi de l-
or încolţi în locuri adecuate… dar asta o priveşte pe Clara,
nu pe tine, ce-mi faci nişte ochi cât ceaşca? Povestea aia e
veche, abia veniseră în târg, o şi uitasem… În două vorbe:
Marius îşi cam pierdea vremea în farmacie: acolo se afla
atracţia, o fată tânără, nou numită, mai precis,
practicantă, şi bine c-a fost aşa, altfel nu-i putea face vânt
Clara atât de uşor, în înţelegere, evident, cu farmacistul,
care până atunci – ce felonie! – îi oploşise pe amorezi. Căăă,
zice Marius… se scutură adică de orice răspundere,
pretizând că nu a încurajat-o în niciun fel pe fată, dar cine-
129
Ada Orleanu
l crede? A fost o pasiune fără răspuns, unilaterală, susţine

el, şi mai susţine că nici n-a îmbrăţişat-o, a lost pur şi
simplu uluit să afle de la ea ce foc a aprins în inima-i
inocentă – ironia creştea în tonul lui Matei – şi a povăţuit-o,
cum s-ar spune, să-şi aşeze inima pe gheaţă, în răcitor…
ha-ha-ha! Cum să-nghiţi asemenea gogoşi, fetiţo? Eu unul
nu pot, şi mi-e teamă că i s-au pus în gât şi Clarei, după
câte am înţeles… S-au certat rău de tot, mătuşă-ta a luat-o
la sănătoasa mai bine de-o săptămână, s-a dus la fratele
mai mic, Costin, care era student în Bucureşti, până când
atracţia s-a strămutat cu serviciu cu tot în alt oraş. Unde?
Nimeni nu ştie, şi, de altfel, eu nici n-am iscodit pe cei în
cauză, să nu scormonesc o suferinţă prea proaspătă, aşa
că să-ţi ţii şi tu guriţa, te rog, nu-i recomandabil să
cunoşti. Păcatele unui unchi adorat. Pe deasupra, şi altă
povaţă: nu-ţi alcătui idol din niciun om, altminteri te
aşteaptă mari dezamăgiri! Şi nici despre viaţă să nu-ţi
alcătuieşti o imagine falsă, idealizată, ca mine bunăoară şi
ca mulţi alţii – sosiţi aici plini de avânt, cu intenţia de a
dărâma tot ce e vechi, fără discernământ, evident… De ce
anume crezi că ne-am poticnit? De buturugile de-aici!
Apucă-te de sparge o buturugă, şi-ai să constaţi că e mai
uşor în timpul irosit pentru treaba asta să tai un car de
lemne! Să crapi o buturugă nu-i totul, trebuie s-o smulgi
din pământ cu rădăcini cu tot, să nu mai lăstărească! Unii
dintre târgoveţii noştri au asemenea rădăcini, greu de scos,
cine ştie în ce strat din afund sunt înfipte?! Târgoveţii! Le-
am dat să priceapă că nu mai am gust pentru partidele lor
de concine şi ghiulbahar, şi-mi strigă că m-am ramolit…
Fata protestase în sinea ei cu ardoare: „Unchiul Marius
nu-şi va rata nici cariera, nici viaţa, moş Matei se înşală!”
Cu voce tare îi comunicase ce-a afirmat mătuşa: că se vor
muta într-un oraş. Mare atunci când Mira o să între la
liceu. „Dacă o să vrea Marius, şi cred că o să vrea, n-are
niciun motiv să nu dorească acest lucru, nu ne leagă nimic
de oraşul acesta, ba pot spune că ne simţim dezrădăcinaţi,
străini, deşi locuim de atâţia ani în el.” Matei bătuse fata pe
130
umăr – gest care-i displăcea – şi-i vorbise pe un ton

sentenţios:
— Asta e, numai să vrea!… aşa ai zis, parcă? A spus de
fapt Clara… Ei, bine, n-o să vrea niciodată! Provizoratul,
fetiţo! Le provisoir qui dure! Pentru unii, provizoratul
durează toată viaţa, e greu să te desprinzi dintr-un loc,
foarte greu, mai ales când – de bine, de rău – lucrurile merg
cum merg… Naiba ştie ce-l ţine pe om, dar îl ţine, pricepi.?
Îl ţine chiar şi peste voinţa lui, dacă această voinţă nu e de
fier. Are unchiul tău o voinţă, de fier?
— Are, are, se avântase fata, dar el n-o asculta.
— Ţine minte, o să vrea totdeauna, n-o să zică nu, dar n-
o s-o facă niciodată. Toţi am vrut, dar am rămas… ca şi
cum trunchiurile noastre ar fi fost prea vârstnice ca
rădăcinile lor să se prindă în alta parte, în alt pământ, nu
ştiam, neghiobii, că pot fi mutaţi, din păduri în parcuri,
până şi nişte arbori falnici! Pentru mine ar fi o mare
bucurie, Rozana, ţi-o spun din inimă, să-l văd pe doctor
plecat! Să văd măcar pe unul dintre noi că se desprinde de
aici.
— O să plece, o să plecăm! izbucnise fata în plâns.
Matei mutase mâna pe bărbia ei, i-o săltase ca să-i
sărute fruntea bombata.
— Te-am necăjit atât de tare? Hai, şterge-ţi lacrimile, mă
doare să-ţi văd zbuciumul, o să fie aşa cum doreşti tu; dac-
aş avea o putere, i-aş alunga fie şi cu un bici pe tinerii care
dau buzna aici, după o slujbuliţă, căpătată şi aia cu mare
ploconeală; cât pot, pe unde-i prind, le deschid ochii, le fac
teorie, cum spun eu…
Fata îl cunoştea bine pe moş Matei, se înflăcăra. În
discuţii, îi plăcea şi lui să se asculte, punea patimă mai
mult pentru susţinerea ideii decât pentru a-şi convinge
interlocutorul; totuşi, unele lucruri pe care i le spusese
aveau miez, o obligau să reflecteze. Se întristase pentru
soarta ce-l pândea pe unchiul adorat – credea că adoraţia
ei este tainică, dar uita că moş Matei o descoperise –, se
frământa cum să-i vină în ajutor: îi sta în putere ei să-l
131
Ada Orleanu
influenţeze? O să cuteze vreodată să deschidă discuţia

despre o problemă atât de delicată: care e părerea
unchiului despre viitorul carierei sale? Insomnia o părăsise
abia către mijlocul nopţii, şi cum noaptea dă totuşi un sfat,
se trezise dis-de-dimineăţă cu o hotărâre de nestrămutat,
deşi habar n-avea cum se vor desfăşura lucrurile: să
discute cu unchiul! Presărase la început aluzii stângace –
avea impresia că se trădează, că va rata totul, şi
simţământul că nu e în stare să găsească o formulare
ideală pentru gândurile ei:…et des ane nous parlons,
quelque chose nom dit que des portes divines se ferment
quelque part. Se alesese cu altceva: aflase, mirată, cât de
puţin îl cunoştea pe doctor – aproape, deloc – şi se ruşina
de cutezanţa ei. Îl învinovăţise pe moş Matei pentru această
conduită ireverenţioasă faţă de unchiul Marius.: „O, cât de
diferit e el între toţi bărbaţii pe care-i cunosc!” (Din această
socoteală nu lipsea nici tatăl ei.) Doctorul o pironea
surâzător ori de câte ori lua înfăţişare serioasă, nepotrivită
cu firea şi vârsta ei, şi, folosind nişte epitete bombastice,
exagera admiraţia cunoscuţilor şi a familiei pentru el.
Scăpase, până la urmă, acele expresii tipice socieneşti –
cum le numea doctorul –, rămânând descoperită – unchiul
manevrase fin, să n-o pună într-o situaţie neplăcută.
— Cum ţi-au venit în minte, drăguţă, asemenea idei? Iar
dacă ţi-au venit, de ce le permiţi să-ţi tortureze mintea? Cât
te pricepi despre misiunea unui medic şi despre datoria lui
faţă de ştiinţă… şi alte asemenea chestiuni pretenţioase, de
care mi-ai pomenit, poţi să constaţi şi singură. Emfaza, să
ştii, e străină temperamentului meu şi credeam, eram
convins că nici tu nu-i acorzi vreo stimă… Ghicesc în
spatele ei, în spatele acestui paravan de împrumut –
recunoaşte că e aşa –, balivernele unui cinic, pe care nu
vreau deocamdată să-l numesc.
Doamne, cum roşise! Privirea lui scormonitoare îi mărea
stângăcia, nu mai ştia ce să facă cu braţele, parcă-i erau de
prisos: le împreună la spate, pe urmă se cuprinse pe după
gât… Cu o clipire înţelegătoare, unchiul o chemă să se
132
aşeze alături.
— Să discutăm mai pe îndelete, drăguţă. Un medic mare,
ai spus? Fie. Şi ai demonstrat cu patos ce misiune îi
incumbă acestui tip de medic în numele ştiinţei? Aşa-i? De
la bun început te avizez că am să fiu mai potolit în
expresii… Deocamdată ai să găseşti singură răspuns la ce-
o să te întreb, nici nu-ţi cer să-l formulezi. Cine, după
părerea ta, are mai multă nevoie de un medic priceput?
Orăşelul nostru, legat de atâtea sate – care apelează toate
la mine şi la doctorul Novăceanu sau un oraş mare, în care
s-au stabilit numeroşi medici, şi de toate specialităţile?
Lucrurile ar sta în picioare cum le-ai prezentat tu dacă ar fi
vorba de un savant, departe de mine, însă, o asemenea
pretenţie! Cu alte cuvinte, nu e nevoie să mi se pună la
dispoziţie un institut de cercetări pentru ca să-mi exercit în
mod conştiincios meseria! Evident că orice medic are o
misiune – la o scară mai mică sau mai mare. A mea se
desfăşoară aici – e tocmai ce fac eu aici – şi numai când am
să consider că am îndeplinit-o… Drăguţă, o să te
decepţionez! mai am multe de făcut aici, vreau să las un
număr corespunzător de paturi, să dotez spitalul… e şi
raţiunea pentru care nu cedez când mă dau afară din
biroul lor cei de la judeţ, plictisiţi de cererile mele! Ştii ce
fac? Mă întorc acasă şi formulez altele, mai pretenţioase.
Într-o zi or să le aprobe, sunt convins. E o vorbă de duh, şi
eu îmi reazim stăruinţa mea pe maxima asta: Perseverare
diabolicum est. Ţi-e cunoscută şi ţie, faci destulă latină.
Încât, drăguţă, să laşi patosul… păstrează-ţi buna
dispoziţie, e un lucru care mă fericeşte. Iau totul per focum,
deci să râdem, merită cu adevărat să facem haz pe seama
bazaconiilor înşirate de tine!
O sărută pe păr şi o alungă în parc, la soare, la aer.
Barbu sesiză nemulţumirea cumnatului. Din locul său,
Oanea le pândea amândurora chipurile, intuind un duel
nevăzut între cei doi. Avusese îndemnul să fugă după
Rozana, s-o mângâie, dar atitudinea bărbaţilor îl
determinase să se reaşeze – mobilitatea feţei lui Barbu mai
133
Ada Orleanu
cu seamă: râdea doar cu un obraz, celălalt se zbătea ca

împuns. Doctorul aţinti copilul; se aprinsese tot, ochii
priveau dilataţi de sub sprâncenele frânte. „Ce-l tulbură?
Cât de sensibil e!” îşi zise tatăl cu tristeţe. Pricepând că
duşmănia copilului i se adresa lui, Barbu se irită: „Am să
te pun la punct, infirmule!” Deocamdată îi făcu semn să
stea frumos la masă, întinse braţul să-i ia cotul de sub
bărbie. Oanea se feri de atingerea lui, păstră mâna sub cap
numai ca să nu-i dea ascultare. „Nesuferit copil!” Toată
truda lui cădea în gol. Clara avea dreptate când remarca în
legătură cu strădania Rozanei de a-l învăţa să vorbească:
„Cu el trebuie să duci o muncă de Sisif ca să ajungi la un
rezultat cert”. Chiar aşa! Priceperea lui de a desena îl
atrăgea pe copil doar cât durau lecţiile, după aceea nu-l
mai băga în seamă, nici nu exista pentru el. Cum naiba să
procedeze ca să şi-l facă prieten? „Dar de ce să mi-l fac?”
Pironi copilul cu severitate, se posomorî dintr-o dată,
gândurile lui fugiră, deveni apatic, impermeabil la ploaia
săgeţilor din privirile celor doi. „Mă plictisiţi!” Crescu, în
schimb, acuitatea doctorului: „Ce se petrece cu… – căuta o
expresie tare, care să-l definească perfect pe Barbu – cu
zăpăcitul ăsta?” Era un eufemism, nu-l satisfăcu. Găsi
epitetul, se opri o clipă să-i savureze miezul: „Crapulos
înseamnă un om decăzut – decăzut moraliceşte, viciat de
mediul în care s-a complăcut…” Barbu era mai mult: un
hoţ, un tâlhar, un escroc! Se însoţise cu alţi hoţi ai
avutului obştesc, falsificatori şi escroci! „Ce caută în casa
mea?” Surprins de revelaţie, îndreptă nemulţumirea spre
soţie – Clara tocmai intra, scuzând fata că nu poate veni la
masă, dar pe un ton care mai degrabă acuza: „Asta ar mai
lipsi, să se îmbolnăvească!”
— Clara, mi se pare mie, sau te preocupă mai cu seamă
lucrurile fără importanţă?
— Ce vrei să spui? se uimi ea, cuprinzându-i cu privirea
şi pe ceilalţi, de parcă i-ar fi atras atenţia „îmi vorbeşti pe
tonul acesta în faţa lor?”
Medicul nu se lăsă înduplecat, ca şi cum s-ar fi hotărât
134
dintr-o dată să apuce taurul de coarne:

— Există în casa mea o comportare cu adevărat
misterioasă, dar nu a fetei; a Rozanei, după părerea mea,
nu ascunde abnormităţi… Iar tu, fie că n-ai sesizat asta, fie
că refuzi s-o demaşti!...
Tresărirea violentă a lui Barba o făcu să ţipe:
— Marius!
Apela, desigur, la educaţia lui aleasă, numai că soţul
refuza să mai acopere cu bunăvoinţa lui şovăielile ei, şi
Barbu intui acest lucru, i-o luă înainte, ridicându-se de pe
scaun:
— La cine te-ai referit?
Formulă întrebarea răspicat, Clara protestă şi de astă
dată cu un ţipăt:
— Barbule!
Menţinându-se între cei doi ca un fel de arbitru al
bunelor maniere, se întoarse instinctiv spre uşă, în ochi i
se citea oroarea pentru astfel de scene familiale, care riscau
să se dezvăluie în faţa unor urechi străine, constată că nu
era decât Leana – purta, în triumf, spre ei o friptură
rumenă – muşchii de porc – asortată cu grămezi de mazăre,
fasole verde, pilaf fals şi varză călită, mirosurile îi îmbie să
rămână la locurile lor şi să respecte convenienţele. Masa
decurse într-o muţenie apăsătoare, din cele mai apăsătoare
– până şi Mira se abţinu să mai ciripească, cum obişnuia.
Medicul rumega în taină mâhnirea de a fi lovit în Clara
prea violent. „Nu am nimic comun cu indivizi de teapa lui
Barbu! La urma urmei, poftim, nici cu cei de soiul lui
Bogdan Manolescu, dacă asta-ţi face plăcere, deşi e mare
deosebire între ei doi, trebuie să recunoşti, i-am alăturat
întâmplător, pentru că-mi creează mie – de ce mereu mie? –
numai neajunsuri. Sunt nevoit să oploşesc pe fratele
nevestei mele, pentru că ea, la rândul ei, s-a purtat
admirabil cu fata surorii mele? Ce târg, Dumnezeule, ce
târg! Nu mi-e îngăduit să întreb nici cât are de gând să mai
stea pe capul meu dezechilibrata asta! Dar la urma urmei,
cât, cât vrea să mai stea? Şi de ce să stea? Ce urmăreşte?
135
Ada Orleanu
Cu slujba nu i-a mers. Să-i dau un post, cerea dumnealui,

ca şi cum ne-am fi pierdut, frate, memoria, n-am şti cu
cine-avem de-a face… Nu, domnule Barbu, ţi-ai greşit
socotelile! De la mine nu capeţi slujbă, nu e spitalul meu,
şi nici nu te ajut să obţii vreun post pe undeva, nu pot
garanta pentru un falsificator de bancnote! Plecarea ta
precipitată din ţară, să scapi de urmărire, războiul care s-a
declarat imediat, şi te-a ţinut pe unde te-a ţinut… că văd
bine cu câtă prudenţă ne îmbrobodeşti… «Lasă-i, îţi zici,
lasă-i să creadă ce-or pofti din istorisirile mele!» Apăi, nu e
tocmai aşa cum presupui! Pe sentimentul de soră îţi
clădeşti noua identitate? Ai uitat că mai sunt şi eu pe-aici?
O să aflăm noi curând care e situaţia dumitale… Uite că nu
m-am gândit… Cum de nu m-am gândit? Trebuie să mai
existe dosarul, îl vom găsi – o privi pe Clara pe sub gene şi-i
fu milă de ea, suferinţa ei: se zbate între datoria de soră şi
adevărul spuselor mele, iar el… Mută privirea asupra
cumnatului său, care înfuleca lacom – o, insul ăsta e
dezgustător, nu merită mila ei! O să-i îngăduim şederea
până la întoarcerea mea din Bucureşti, Clara o să-l avizeze:
fie că-i convine, fie că nu, să-şi caute serviciu pe undeva şi
să ne lase-n pace!’” Ajungând la hotărârea aceasta,
medicul se purtă mai degajat, glumi cu Mira, îi vorbi lui
Oanea pe muteşte, şi le făcu hatârul să-i ia la el în odaie,
să le pună o placă la patefon.
Rămas numai cu sora lui, Barbu trecu la atac, să-şi
consolideze poziţia şubrezită:
— Ce-a vrut Marius să înţeleagă prin comportare
misterioasă? La un moment dat, am crezut că face aluzie la
mine, de aceea m-am cam înfuriat… Mi-am dat seama
imediat că e o gafă din partea mea; ce misterioasă
comportare pot avea eu, amărâtul de mine, când îmi
irosesc viaţa între pereţii unei camere de spital?
Clara refuza să-l privească, ţinea capul înclinat. Observă
că plângea pe tăcute, mâhnită, grozav de mâhnită, şi lăsă
baltă prefăcătoria, trecu de partea surorii, acuzându-l pe
Marius de lipsă de delicateţe.
136
— Simulam că n-am înţeles ce-a vrut Marius să spună,

din consideraţie pentru tine, să nu te simţi prost… dar din
moment ce te văd în halul acesta… Clara, o să scăpaţi
curând de mine, nu vă mai faceţi procese! O săptămână,
două, trei… asta nu mai contează, contează doar faptul că
nu mai vreau să rămân la voi, j’en ai assez! Sensibilitatea
mea e rănită… Domnul cumnat poate să fie sigur că n-am
de gând să-i mai solicit un post, o să găsesc eu unul şi
singur, am o diplomă, ce dracu’, aţi uitat?
Clara îl privi deodată lung, în vreme ce-şi ştergea obrazul
cu batista, şi el feri ochii, plecă genele, care se zbătură
nervos. „Aveai desigur, dar o mai ai? Şi dacă o mai ai, şi-ai
să te prezinţi cu ea, n-o să rişti altceva? Crezi cumva că
fapta ta şi a celorlalţi… O, dar eu nici nu m-am gândit la
lucrul acesta până acum, se sperie Clara. Ceilalţi au
ispăşit, dar el, el a fost absolvit? Cum să fie absolvit?” se
revoltă ea. Aruncase răspunderea asupra companionilor de
tâlhărie, printr-o scrisoare, şi fugise. Nu era prima
infracţiune. De prima scăpase cum scăpase, avea şi ea un
amestec, că alergase pe la cunoscuţi – potentaţi – cu
rugăminţi şi daruri. Fusese însă dat afară de la banca
aceea. Îşi însuşise, ori nu, o parte din fonduri? Sau, după
cum declarase el, înlăcrimat, încurcase doar socotelile?
Clara se certă cu mânie: „Mai stau la îndoială, când după
aceea a introdus în oraş, împreună cu un pictor, cu un
administrator financiar şi cu un doctor – doctor era oare,
doctor? – bancnote false?” Tina îl iertase, ca şi ea, întâia
oară, mai ales că şi Bogdan Manolescu prezentase garanţie
în favoarea lui, îl şi apărase… şi mai cu seamă că se
nimerise asta în anul când Tina o născuse pe Vana, fetiţa
lor. Întâmplarea iscase totuşi vâlvă în oraş, crease
prejudicii morale Tinei – profesoară şi subdirectoare pe
atunci la liceul din localitate –, i se luase funcţia
administrativă, rămăsese doar profesoară. Pe urmă, după
cea de-a doua tentativă, Tina fusese nevoită să ceară odată
cu transferul şi divorţul. „Marius are dreptate, dar nu
trebuie să deschidă astfel de discuţii în faţa lui Barbu şi a
137
Ada Orleanu
copiilor.”
— Nu vrei să ieşim în parc? o întrebă el, ridicându-se.
Clara dete uşor din cap, rămase singură, prăvălită în ea.
„Marius, ce-ai vrea să fac eu? Să-l alung? Ai răbdare, o să
plece, omenia ne impune… Dar ce te-a înfuriat, frate, să-mi
vorbeşti aşa cum mi-ai vorbit? Păreai împăcat cu prezenţa
lui… sau te-ai prefăcut toată vremea, iar în realitate
fierbeai la foc mic? Credeam că te cunosc de ajuns, dar uite
că-mi rezervi şi tu…” – se simţi deodată obosită, o epuizare
fizică, care o aduse în dormitor; se dezbrăcă cu gesturi
domoale, luă un piramidon şi se vârî în aşternut.
138
VII
DEŞI MAMA SE AFLA DE-ACUM ÎN

oraş, după târguieli – doar o văzuse, pleca cu Leana –,
porunca ei, impusă cu degetul arătător, ce săgeta ţeapăn
uşa dormitorului, o înlocuia, îl domina nevăzut, încât
Oanea pătrunse tiptil în odaia Rozanei. Descoperi acolo o
semiobscuritate plăcută, transperantele nu erau trase, prin
pânza albastră, lumina pătrundea difuz şi parcă plutea ca
o ceaţă alburie pe deasupra mobilei. Deodată se feri, se
duse să lipească spatele de teracotă: lângă divanul Rozanei
îl văzu pe Barbu – în picioare, nemişcat, aţintea aşternutul.
O durere ascuţită, în ceafă, o trezise pe fată în zori – şi
starea ei generală era proastă, încercase să se ridice, dar o
epuizare cleioasă îi imobiliza trupul. „Se vede c-am răcit, şi
o simt cu toate ceaiurile şi aspirinele mătuşii.” Îi căzu capul
din nou pe moliciunea pernei, se acoperi cu pledul până la
bărbie. „Am să rămân în pat, n-am să mă scol decât la
masă” – gândul îi zgârci stomacul, la masă trebuia să dea
unele explicaţii, unchiul Marius rostise aseară: „lasă
observaţiile deocamdată”. Dacă n-ar fi văzut-o Barbu, din
parc, ar fi scăpat cu o minciună nevinovată, unchiul şi
mătuşa ar fi crezut o – după scena de aseară, risca să
suporte nişte aluzii mai directe din partea lui Barbu… „O
minciună am zis? O minciună nevinovată?” I se păru
ciudat că nu se simte ruşinată, că nu-i năvăleşte sângele în
obraji ca altădată. „Uite că găsesc firesc… dar e o laşitate!
Trebuie să le spun adevărul, nu conţine nimic jignitor
pentru ei, mai precis pentru mătuşa, nici pentru ea, care…
139
Ada Orleanu
ce constrângere! pretinde să-i relatăm tot ce facem, dar eu

nu mai sunt copil, n-are dreptul să…” Pretenţia mătuşii îi
păru de astă dată absurdă, îi şi auzea de altminteri glasul,
înlătură cu plictiseală poveţele şi sentinţele, precum şi
posibilitatea oricărei confidenţe. Viaţa pe care şi-o făurise
ea acolo, în zăvoi, în aluniş, era numai a ei, nimeni să nu
se amestece… Imaginea popasului în pădure, la sălaşul
rudarilor, îndepărtă pentru o clipă supărarea, un val cald
şuvoi în trupul ei, dar nu trecu mult, şi inima i se
contractă dureros, căldura pieri, simţea că tremură.
Făgăduise să-l vadă pe Mihai în aluniş! Aşternutul, pledul,
mai ales, deveni apăsător. Ca să scape de explicaţii, îşi
dorise mai adineauri temperatură – ar fi rămas în odaia ei
toată ziua, scutită să dea ochii cu Barbu; acum, îşi luă
repede pulsul şi urcă palma subsuoară, cum proceda
unchiul; şi o înveseli constatarea că e pe deplin sănătoasă,
sări să se îmbrace şi s-o zbughească afară. „Am să mă
strecor în vârful pantofilor, să nu mă simtă nimeni, n-au
decât să mă caute, n-am să vin nici la dejun, nici la cină…
sau la cină ar fi bine să mă întorc cu o minciună gata
pregătită, bunăoară: Am fost într-o excursie cu Dina.” Se
mâhni când ridică storul, afară mai era întuneric, reveni în
pat şi se azvârli aproape cu desperare în aşternut: „Iar or
să mă chinuiască gândurile!” Dar aţipi iute, aşa, cu ceafa
cocoţată pe puişorul grămădit, hotărâtă să se scoale
înaintea tuturor şi să plece… Zburau, în stol, spre ea
mulţime de cocori… ba nu, erau corbi, enormi corbi, şi cât
de neverosimil de mari ochii lor!… Ochii lui Barbu,
multiplicaţi!… După fâlfâitul aripilor, se apropie de urechea
ei ţipătul lor nesuferit, erau deasupra, se roteau în jurul
capului… braţele ei se apărau fără gest, doar în intenţie,
gesturile nu se materializau, tot aşa cum nu aveau
rezonanţă cuvintele şi strigătul ei de ajutor, corbii dădeau
mereu târcoale, cu aripile larg desfăşurate, zărea până şi
ghearele lor chircite, care zvâcneau să se prindă în părul ei
– un geamăt surd o trezi din coşmar, fruntea i se
brobonase, trupul ei încordat să se apere recăzu sleit. Atât
140
de exact se suprapuse uitătura holbată a corbilor în

privirea lui Barbu, încât visul continuă şi în realitate. I se
uscă gâtlejul, gemu sugrumat:
— Corbii!…
Barbu aruncă pledul şi o ridică în braţe.
— Ce-ai, fetiţo, eşti cu adevărat bolnavă, cum pretinde
Clara? Ne dai griji la toţi, mie mai cu seamă, să ştii, mă
simt într-un fel culpabil, tu eşti singurul meu prieten aici,
toţi ceilalţi… Marius nici nu-şi mai dă osteneala să-şi
ascundă animozitatea.
Palmele, furişate sub pulpele fetei, mângâiară netezimea
fierbinte a pielii. Ea mai era buimacă, nu-şi da seama ce se
întâmplă. Fiorul străfulgera brutal trupul lui Barbu, braţele
înlănţuiră fata puternic – îşi pierdea respiraţia şi, ca în vis,
imaginile se învălmăşeau, se zbăteau să scape din apăsarea
care-i stârcea sânii. Barbu se aşeză pe divan, în braţe cu
un trup inert – capul fetei atârna pe genunchii lui ca al
unei păsări împuşcate.
— Fetiţo, Rozana! strigă speriat, şi slăbi strânsoarea,
aduse capul fetei pe braţul lui, îi mângâie faţa, implorând-o
să-şi revină. Pentru un fleac de sărutare, frate? Uite cum
ţi-ai pierdut cumpătul! Dina, să ştii, nu face atâtea mofturi!
Cred că-ţi dai seama că tu însemni pentru mine mai mult…
Trupul fetei se zvârcoli neaşteptat de violent, numai trupul,
şi el avu iarăşi impresia că e o pasăre, o găină cu gâtul
tăiat pe jumătate, căută s-o imobilizeze. Ce ai, de te zbaţi
aşa? Nu-ţi face nimeni niciun rău! Potoleşte-te, te rog, faci
dramă dintr-un… Se apără, fata izbea în neştire. O aruncă
pe divan şi veni deasupra ei mânios, cu o răsuflare
precipitată. Nu meriţi compasiunea mea!
Fu atras de gâtul ei, plimbă gura pe catifeaua pielii – ea
zgârie, muşcă, înnebuni; pe măsură ce fata căpăta o forţă
uluitoare, vlaga bărbatului slăbea – o lăsă să-l lovească, nu
făcu niciun gest de apărare, în ochii lui ardea o lumină
ciudată: trăirea privirii era în trecut, evocarea unei scene
asemănătoare îl făcu să îngaime vorbe ininteligibile. Se
scutură ca de un demon care i-a sărit în spinare:
141
Ada Orleanu
— N-am vrut, Domnul mi-e martor că n-am vrut…

Arsura zgârieturilor îl irită. Du-te naibii, pisică sălbatică ce
eşti! Nu ţi-am făcut niciun rău!
Fata sări pe covor. Tremura. Braţele ei rămaseră
desfăşurate într-un gest de apărare – preîntâmpinau un
eventual atac. Ochii de pansea – pansea enormă,
întunecată, de toamnă – erau goi de orice lumină, de orice
înţelegere, ca şi cum ar fi ieşit de sub dărâmăturile
provocate de un cataclism. Vorbele lui îngăimate, dar
grosolane, stăruiau în auzul ei ca bâzâitul înfricoşător al
unui gărgăune. Barbu vru să se ducă spre ea, dar se
împletici ca sub narcoză, fulgerat de un gând împovărător:
„De astă dată m-am vârât într-o mare încurcătură!” Auzi
uşa şi se răsuci violent.
— Unde a fugit Rozana?
Fata străbătu coridorul în ţinuta în care se afla şi cu
picioarele goale – cimentul era rece, dar nu dete importanţă
acestui fapt: să-i pese de răceală? Vestibulul o conduse
afară, în curte, unde se opri derutată: încotro s-o apuce?
„De n-ar veni tocmai acum tante Clara!… Doamne, fă să nu
vină! Să nu vină nici copiii, nimeni, nimeni, simt că leşin,
poate c-am să mor, fă, Doamne, minunea asta!” Fugi spre
bucătăria de vară. „Nişte apă, să-mi clătesc gura!” Din
câţiva paşi urcă treptele, se izbi de Maria. „Am uitat de
Maria!” Femeia ducea găleata cu lături spre cocina
porcului; Rozana nu se opri, chiar o îmbrânci uşor, ca să-i
lase calea slobodă spre bucătărie. „Cana!” O căuta febril, o
găsi şi o umplu cu apă, pe urmă vărsă conţinutul în gura
larg deschisă. Ţinea capul pe spate, şi Maria crezu că face
gargară – se luase după ea uluită de gest, mirată s-o vadă
desculţă, numai în cămaşă, cum nu se întâmplase
niciodată, doamna doctor era aspră în ce priveşte purtarea
copiilor; o certă:
— Ce vă găsi acum cu gargara? O să răciţi, staţi cu
picioarele goale pe ciment!
Apa se revărsa din gura fetei în mici şuvoaie, ce
alunecau pe la colţuri – se prelinseră pe gât şi pe piept,
142
ajunseră, furişate, reci, ca nişte guşteri, peste pântecele şi

pulpele fetei, făcură baltă pe ciment. Braţele căzură obosite
de moarte, cu degete tremurătoare, scăpară cana –
zgomotul o făcu să tresalte nervos –, privea la Maria
împăienjenit, mirată că femeia se holba la ea.
— Ce-aţi mâncat? Doar nu v-a pus domnişorul Oanea
niscai piper ori boia în cafeaua cu lapte? Eu v-am pregătit-
o ca de obicei, şi v-am lăsat-o pe bufet, cum mi-a poruncit
doamna doctor.
Ce tot spunea Maria? Se învârti fără noimă prin
bucătărie, mintea ei, învăluită ca de o pâclă deasă, nu lăsa
niciun gând să iasă din rătăcire – stăruia ca bunginea
deasupra munţilor, nici nu cobora, dar nici nu se ridica,
lumea pierise pentru ea, lumea ei, şi asta însemna totul. O
uscăciune insuportabilă se lăsa din gât în stomac – acolo
zvâcnea un nod de râme ca după ploaie, îi fu silă. „Am să
crăp de-atâta silă!” Căuta un refugiu, dar ce refugiu să
găsească în bucătăria de vară? O atrase pentru o clipă
patul de fier în care dormea femeia. „Să mă azvârl pe
salteaua tare!” Prinse pătura, era aspră şi mirosea a
rântaş, dezgustul ei crescu. „În patul Mariei m-ar descoperi
repede! De ce te uiţi cu ochii aceştia de toantă? Ce vezi la
mine? Nu-mi trebuie patul tău… Să găsesc altceva… Adică
ce? Ce caut, ce-am pierdut? Ştiu că nu există în afară de
mine… Ce nu există? Doamne, îmi pierd mintea! Sau am şi
pierdut-o? Mintea mea o caut?” Se trezi în coridorul
bucătăriei, la uşa cămării. „M-a trimis tante Clara să-i aduc
ceva şi am uitat ce!” Pătrunse în cămară. „Ce, ce trebuie
să-i duc?” Zări canapeaua – fusese adusă acolo drept
vechitură pentru că nu încăpuse în locuinţă, vara dormea
pe ea Leana, dar când se aşeză, unda de bucurie se stinse:
Maria o privea din prag, grozav de nedumerită.
— Maria!…
Ce pauză lungă! ca şi cum n-ar fi chemat-o cu glas tare,
ci doar în gând, şi zău dacă ştia ce-a vrut să-i spună!
Avusese totuşi intenţia să-i ceară ceva, dar ce?
— Duduie Rozana, mi se pare mie, ori dumneata?… Ar
143
Ada Orleanu
trebui, zău aşa, să te porţi ca oamenii, încep să mă sperii!

Ce se petrece cu dumneata? Parc-ai fi otrăvită cu ciuperci!
Doar n-ai fi pus gura, ieri, în pădure, pe niscaiva bureţi
otrăviţi?
Femeia nu primi niciun răspuns, fata bolborosea de-ale
ei:
— Nimeni nu trebuie să ştie unde m-am ascuns, pricepi?
Asta am vrut, vezi, să-ţi cer…
— Ce treabă ai să te-ascunzi? auzi vorbă de om înţelept!
Mai bine te-ai duce să te-mbraci, nu vezi că ieşti udă toată?
Amână joaca, io am treabă, nu stau de… Vino-ţi în fire!
— Maria!
— …?!
— Adu-mi să mă-mbrac! Să nu te vadă nimeni! Nimeni,
Maria, îţi fac un dar…
Glasul ei se frânse într-un scâncet de copil, dar plânsul
nu veni, avea să mai întârzie. Femeia înălţă din umeri şi
mai nedumerită.
— Naiba vă mai înţelege mofturile! Mă duc, sigur că mă
duc, dar mai întâi să-l satur pe nesătulul ăla… – o auzi
cum bombăne pe coridor.
— Acum o să apuce toarta găleţii…
— Maria, de ce eşti atât de răutăcioasă?
Barbu vru să meargă după fată, era de-a dreptul speriat

de consecinţele purtării lui. „De nu s-ar întoarce Clara! De
obicei întârzie. N-o să se grăbească tocmai acum, în
dimineaţa asta…” Dete înapoi, ca şi cum s-ar fi izbit. Oanea
se afla acolo, lipit de teracotă, tremura. „Neghiobul ăsta… –
chipul băiatului exprima ură – ce-a văzut? Şi dacă a văzut,
ce poate înţelege?… Ce-i cu tine, năpârstocule, ce cauţi în
odaia Rozanei?” Îi surise chinuit. Cu un gest amical, plin
de bunăvoinţă, îl luă la zor: Ce căuta acolo? îi făcu semn s-
o ia din loc, dar Oanea se aruncă spre el dârz, îi sta în cale,
privirea se înfipse într-a lui ca un stilet ce vrea să ucidă. Ia
te uită! Barbu îl împinse spre uşă cu amândouă mâinile.
— Du-te de pe capul meu, infirmule!
144
Oanea strânse buzele ca să nu-l scuipe, îl izbi puternic

cu fruntea în stomac şi dete buzna pe coridor.
Alerga năuc: unde s-a pitulat Rozana? Faţa lui ardea ca
şi cum ar fi avut febră. Fata nu se zărea pe nicăieri;
deodată, se îndreptă spre pavilion. Moaşa Aurica, pleca
după cumpărături, ducând de toartă un coş, încercă să-l
întoarcă de pe scară, dar i se furişă pe sub braţ supărat şi
se duse glonţ la uşa tatălui.
Mirosea a leuştean şi tarhon în cămară. Întunecimea n-o
deranja, dar răcoarea o făcu să tremure. Sta cu
îmbrăcămintea în poală, apatică. Maria plecase. „Bine c-a
plecat!” Toate servitoarele au mania cicălelii…” Se îmbrăcă,
îi clănţăneau dinţii, abia acum îşi dete seama cât era de
udă, azvârli cămaşa pe canapea.
Se trase de pe culoar către cancelaria doctorului, unde
nu se lucra dimineaţa, fiind o anexă a cabinetului
particular de consultaţii. „Cum de nu m-am gândit de la
început?” Prin gemuleţul uşii cuprinse în cerc spitalul,
parcul, aleile: nici ţipenie! Putea să iasă nestingherită.
Parcurse drumul până la poartă, având în spate o senzaţie
de frig – de frig sau de arsură, totuna –, în locul unde se
putea fixa oricând o privire indiscretă. Închise poarta în
urma ei, cu un suspin cutremurat: n-o descoperise nimeni.
Făcu câţiva paşi spre zăvoi, dar se răzgândi – de ce, nu se
întrebă –, o apucă înspre oraş. Dorinţa ei se limpezi pe
parcurs: simţea nevoia să se afle în iureşul mulţimii, în
piaţă sau în prăvălii, oriunde era vacarm, să scape de
atmosfera spitalului, de iscodirile familiei.. Mergea fără
ţintă, cu trupul vlăguit şi sufletul ucis.
Trecuse de farmacie, când se ivi moaşa Aurica, purtând
pe braţ panerul plin cu fructe. Moaşa era ultima făptură pe
care ar fi dorit s-o întâlnească. „Am să mă prefac că n-o
văd!”, dar femeia se şi îndrepta spre ea, cu un surâs abia
schiţat. „Se întreabă, desigur, ce am cu ea de la o vreme…”
— Unde te duci, duduie Rozana, ce vrei să cumperi?
Bietul zâmbet pe care i-l oferi era mai degrabă o
strâmbătură de plâns; nu putu să-i răspundă, ţinea fălcile
145
Ada Orleanu
încleştate, încercând în felul acesta să stăvilească,

nemilosul îndemn de a hohoti, venit pe neaşteptate, în timp
ce un gând, unul singur, se prăvălea ca un torent peste
spinarea unui stei: „Se duce la spital şi spune că m-a
întâlnit!”
— Doamne, cum ai îngălbenit! Ţi-e rău? Ţi-e rău, duduie
Rozana? Şi tremuri! se sperie moaşa.
Nu se mai putea stăpâni. „Acum o să mă dau în
spectacol!” Avea frisoane, moaşa îi apucă mâna să-i ia
pulsul.
— Eşti bolnavă de-a binelea, unde te mai duci? Hai
înapoi, s-o duce Leana după cumpărături.
Se lăsa târâtă, uitând ce-o făcuse să fugă de-acasă, însă,
când ajunseră la jumătatea drumului, se împotrivi pe
neaşteptate. Femeia nu-i dete drumul de mână, deşi ea
trăgea braţul cu putere, iar când i-o lăsă, părându-i
stupidă lupta aceasta cu fata, mai că se prăbuşi în şanţul
şoselei – moaşa sări s-o susţină.
— Nu merg acasă!…
Plânsul găsise, în sfârşit, cale slobodă, îi scutura umerii
mici, dinţii ei clănţăneau supărător.
Moaşa privi iute de-a lungul uliţei. Slavă Domnului că
nu e nimeni s-o vadă! Hohotea desperată, cu faţa înăbuşită
în părul răvăşit. O înlănţui cu braţele.
— Vino cu mine, ştiu eu unde să te duc până te
linişteşti. Plânsul e bun, plângi în voie, ai să te potoleşti, ai
să te uşurezi, dar nu aici în drum… Oamenii sunt
bănuitori, şi-aşa vorbesc vrute şi nevrute despre familia
dumneavoastră… Bietu domnu doctor nici nu ştie… Vii, vii
cu mine?
Zvâcniri prelungi cutremurau trupul fetei, mâinile
înlăturară pletele, chipul se ivi scăldat în lacrimi – făcu
semn că merge cu ea: du-mă unde vrei, mi-e totuna. O
aşteptă să-şi ia panerul pus pe marginea şoselei şi plecară.
Păşea fără să vadă, o orbeau lacrimile, şiroiau abundent pe
faţa ei, dar liniştit, aşa cum curge ploaia la încetarea
furtunii. Suspine rare, prelungi şi sacadate îi mai
146
neliniştiră multă vreme trupul.

Când, la îndemnul moaşei, se cuibări în patul acesteia –
un pat larg, cu tăblii de nuc încoronate de sculpturi –, între
trei perne mari de puf, rezemate de perete, nu-şi mai dori
decât să rămână singură şi să adoarmă. „Ajută-mi,
Doamne, să adorm! Aş vrea să dorm, să dorm.” Se simţea
aproape bine. „Asta mi-am şi dorit, un loc singuratic,
străin, unde să zac fără să mă gândesc la nimic.” Într-o
oală smălţuită se răsfăţau flori de câmp vesele, vii,
prietenoase, dar ea nu le observă surâsul. Moaşa o înveli
cu o pătură vărgată şi se aşeză pe un scaun s-o vegheze.
Fata dormita. Se ridică să plece la treburile ei – Rozana
tresări, zguduirea îi produse durere în dosul tâmplelor,
privirea cercetă fără înţelegere încăperea.
— Te las singură, trebuie să duc piersicile, m-aşteaptă
lăuzele.
Ea se ridică maşinal, cu tot trupul – chipul moaşei îi
reaminti unde se află, se dezmetici iute, vorbi:
— Să nu le spui unde sunt, te rog!
— Bine, dar dacă…
— M-ai întâlnit în oraş, nu ştii unde mă duceam… O, te
rog, mă doare capul, vreau să dorm.
Moaşa ieşi din casă nemulţumită, curiozitatea ei nu
fusese satisfăcută, fata nu-i relatase nimic – fără să vrea,
avu o strâmbătură răutăcioasă a gurii. „Pun prinsoare că e
în legătură tot cu cine ştiu eu!” Răutatea o adresa doamnei
doctor, care o privea totdeauna de sus „şi susţine că sunt o
intrigantă”.
La ora aceea, medicul abia terminase consultaţiile, se
afla la masa de lucru, având în faţă un dosar voluminos de
acte – acte ale spitalului şi cereri, numeroase copii de pe
cereri şi schiţe, planuri de construcţii, unele executate, cele
mai multe aşteptând aprobare – pe care intenţiona să-l ia
cu sine la Bucureşti, să le demonstreze celor de la
Bucureşti situaţia exactă a spitalului şi să-i convingă de
justeţea cererilor sale, întrucât inspectoratul sanitar
judeţean îşi declinase competenţa, calificându-le exagerate.
147
Ada Orleanu
— Du-te, domnule, la minister, şi lămureşte-i pe cei de-

acolo, nu ne mai bate nouă capul cu asemenea enormităţi!
Nimeni n-a căpătat atâtea fonduri în ultima vreme…
O bătaie sfioasă în uşă îl făcu să întrerupă lectura
actelor pe care le tria.
— Intră!
Nimeni nu deschise uşa, bătaia, în schimb, se repetă
după un interval.
— Intră, intră!
O undă de enervare străbatea în glas. Nici de astă dată
nu se prezentă cineva. Doctorul se ridică. Aştepta cu un
aer sever, susţinând microscopul de alături: pe o lamelă se
uscase o picătură alburie. Cu un gest reflex, fixă ochiul pe
lentila aparatului, pe urmă dezlipi privirea, luă lama şi-o
puse într-un lighenaş alb, se spălă pe mâini. Altă bătaie.
Cine se joacă? Era de-a binelea supărat, mai aşteptă o
clipă, apoi se duse să deschidă uşa brusc, cu intenţia de a
surprinde pe glumeţ. Fu nevoit să coboare privirea pe
creştetul lui Oanea, care se propti în faţa lui dârz şi
totodată sfios, ca şi cum i-ar fi replicat: „Ştiu că nu e voie,
dar n-am să plec!” Tatăl rămase pentru o clipă
descumpănit: Oanea! O pricină serioasă îl aducea la el, de
vreme ce îndrăznea să calce consemnul; îi luă mâna şi-l
trase înăuntru; mâna băiatului era grozav de rece. „Ce e,
Oanea, ce s-a întâmplat?” întrebă prin semne. Copilul
privea sever, adânc – irişii lui ardeau, uitătura străpungea
parcă dincolo de Marius, de parcă ar fi fost străveziu, încât
tatăl se simţi stânjenit, nu ştia cum să se poarte şi, mai
ales, ce gest de mângâiere să folosească; se aşeză pe scaun
domol, invitându-l pe genunchii săi. Trupul copilului
rămase imobil, expresia de gravitate îl obligă pe doctor din
nou să întrebe ce s-a întâmplat. Ta-ta… unicul cuvânt pe
care-l putea rosti în contul lui – un sunet mort, ieşit din
clempăneala limbii pe cerul gurii, semăna cu izbitura unui
ciocan de cauciuc. Semne mărunte sau gesturi largi, altele
precipitate şi însoţite de bolboroseli – semnele făceau parte
din arsenalul familiei, un alfabet unic pentru toţi membrii –
148
îl ajută să istorisească. Mimă mai întâi nişte plete lungi,

cotitură o formă de ochi şi ridică propriul năsuc în sus –
pentru fiecare, dintre ei avea o anumită descriere; traduse
în cuvinte, gesturile de adineauri rosteau: Fata cu plete,
ochi mari şi nasul în vânt. Tatăl deveni atent şi, cum n-o
văzuse de dimineaţă pe Rozana, presupuse imediat că fata
s-a îmbolnăvit. Dar nu, nu era asta, Clara nu l-ar fi trimis
pe Oanea. Copilului îi venea greu să explice, rămase cu
gura uşor întredeschisă. Se îndârji deodată, şi starea
aceasta îi dete aripi, gesturile se precipitară, arătă ceva
înalt, după care îşi şterse tâmplele cu palmele: Barbu!
Explicaţia se împotmoli în bolboroseli, frânturi de cuvinte
şuierate. Ce să priceapă tatăl? Barbu a supărat-o pe
Rozana. Oanea se bătu deodată cu pumnul în piept, pe
urmă fixă crăcana degetelor în ochi: „Eu am văzut asta!”
Dar ce, ce văzuse? Tata îi surâse, îl chemă aproape, dorea
să-l liniştească – observă că sta să plângă, că e nemulţumit
de atitudinea lui. Îi vorbi prin semne: „Tata va aranja totul,
o să-l certe pe Barbu, o s-o împace pe Rozana”. El
îndepărtă cu un gest violent al mâinii sentinţa tatălui, se
înecă cu propriile opintiri: „Tata n-a priceput nimic, Barbu
a făcut mult rău Rozanei, a fugit speriată, trebuie să capete
bătaie – tare, tare”, azvârli el dintr-un picior, şi până la
urmă izbucni în plâns. Marius îl luă în braţe.
— Bine, bine, aşa am să fac, consimţi, ascunzându-şi
surâsul.
Când se linişti, îl trimise să se joace.
Rămas singur, trecu degetele prin păr cu o mişcare
nervoasă. „Ce l-a alarmat pe Oanea? Supărarea fetei?
Evident! Devenise câinele ei credincios, era în stare să
sfâşie… Pe deasupra, îi purta lui Barbu o mare antipatie!
Cum se explică antipatia lui? Ce discerne el prin simţuri, şi
noi, Clara, eu, care îl cunoaştem pe Barbu de ce e în stare,
şi având toate facultăţile întregi, nu pricepem? Oanea stă
mereu la pândă de când a sosit Barbu! Poate exagerez…
Bietul Oanea! Îi atribui… când nu e la mijloc decât această
profundă antipatie, pe care, de la bun început, i-am
149
Ada Orleanu
comunicat-o noi, conduita noastră, l-am primit pe

nesocotitul acela cu o răceală de gheaţă. Şi nici Rozana…
Ei, asta e, nici fata nu-i acordă simpatie, e limpede, cât se
poate de limpede! Se vede că a tachinat-o… Domnul se
pricepe! Ai răbdare, drăguţă, n-o să ne mai plictisească
multă vreme! Nu înţeleg cum îl suportă Clara, cum îi
suportă prefăcătoriile… Nu s-a schimbat deloc, nu e cu o
iotă mai omenos, dimpotrivă, s-a înrăit, nereuşita l-a
înrăit… Domnul suferă probabil că s-a reîntors în ţară într-
o situaţie mult mai penibilă decât a plecat! Are complexe…
nu zic, situaţia de vagabond nu e de invidiat. Rămase o
clipă interzis, constatarea îl dezola, dar îşi reveni imediat.
„N-are noimă să-mi fac procese de conştiinţă, poate să fie şi
de zece ori fratele nevestei mele!” Îndepărtă cu mâna
frământarea inutilă şi se întoarse la dosar. Uită curând de
vizita lui Oanea.
Seara cobora lin, însoţită de adieri pufoase – strămutau

din poiană mireasma fânului cosit proaspăt, acel amestec
aproape magic, dozat, de parfumuri felurite: de izmă, de
trifoi, coada-şoricelului şi sulfină, nu lipsea nici levănţica,
nici socul şi pojarniţa… Undeva pe o linie nevăzută se
împreuna cu boarea uşor răcoroasă ce pătrundea în parc,
dinspre râu. Clara sprijini ghergheful de masă – n-avea
poftă de lucru, aşa cum copiii n-au chef de joacă, şi cauza
era aceeaşi: absenţa Rozanei, care nu se arătase întreaga
zi, ţinând familia ca pe ghimpi. Neliniştea mătuşii se
transmisese şi celorlalţi – vorbele cădeau bolovănoase, cu
toană, fără ca vreunul să dea în vileag ceva, să rişte o
întrebare, presimţind că un singur cuvânt ar dezlănţui
furtuna. „Să nu respecte nici masa? Aşa ceva nu s-a mai
întâmplat! Mă bizuiam pe faptul că e o fetiţă cuminte…
Cuminte! Atitudinea ei din ultima vreme putea să-mi dea
de bănuit. Prea atent, Clara nu-i studiase caracterul, încât
avea acum un motiv serios de reproş. „Îi seamănă lui
Bogdan? Voia să înţeleagă întru totul? Şi temperamental?
Neastâmpărul şi ciudăţeniile sunt, negreşit, ale tatălui!…
150
Ce bărbat!” Suspinul acesta, însoţit de dispreţ pentru

Bogdan, îl dedica Olgăi, ea se socotea norocoasă cu un soţ
ca Marius. „Decenţa e un raport ideal între oameni”,
susţinea Bogdan, şi îşi impunea acest punct de vedere,
nepermiţând rudelor, lui Marius mai cu seamă, nici cea
mai inofensivă aluzie cu privire la un lucru stânjenitor –
evita în felui acesta o luare de poziţie, dar pe Marius îl
apăsa situaţia aceasta, întrucât iubea relaţiile sincere,
deschise şi limpezi. Dar n-are încotro, o poziţie limpede în
cazul lor ar însemna o ruptură definitivă. „Ca şi mine,
Marius îl condamnă pentru egoismul lui. Dar şi pentru
viaţa uşuratică din trecut, continuată şi după căsătoria cu
Olga… La rândut lui, Bogdan pretinde că Marius – mi-a
spus-o nu o dată – are o conduită plicticos de exemplară ca
soţ şi bărbat. Virtutea înseamnă sărăcie de spirit!” Clara
surâse fără să vrea. „Bogdan se îmbrobodeşte totdeauna în
ceva călduţ, e un eclectic, alege numai părerile
convenabile… De la bun început s-au înfruntat, tacit,
spiritul de abnegaţie ai lui Marius cu egoismul lui. Olga a
fost prevenită… nu o aveau pe Rozana când Marius a
sfătuit-o să se despartă. După o dragoste manifestă pentru
soţie, Bogdan se schimbase, îi revenise gustul hoinărelii.
Numai atât n-ar fi fost prea grav, dar când nu călătorea de
unul singur, pierdea vremea sau la club, sau cu femeile –
tot oraşul era la curent cu aventurile lui amoroase, singură
Olga ignora acest lucru. Ori disimula perfect? Până într-o
zi, când nu mai putuse nici ea să dea înapoi. Se afla pe
stradă, cu Tina Stroescu… Tina o trăsese brusc de braţ, să
meargă în parc, deşi numai cu o clipă înainte îi propunea
să intre în cofetărie – gestul prietenei intervenise prea
târziu, Olga îl şi văzuse pe Bogdan dincolo de vitrină,
absorbit cu totul de prezenţa lângă el, foarte aproape de el,
a unei fetişcane bălaie, îmbrăcată excentric. «Cine e?»… se
interesase mâhnită, Tina se fâstâcise. «E profesoară la
noi…» Nu fusese o criză sentimentală de durată, dar
acaparatoare. Intervenţia rudelor, a Tinei, în calitatea ei de
subdirectoare, înrăutăţise relaţiile lui Bogdan cu familia –
151
Ada Orleanu
Bogdan ameninţa că va părăsi oraşul, rupând în acest mod

orice contact cu ei toţi. Până la urmă a convenit şi el că n-a
fost decât o legătură dezonorantă – a reacţionat aşa pentru
că mândria i-a fost rănită: l-a părăsit fata, ca să se azvârle
în braţele unui amant mai tânăr şi mai seducător. Faţă de
Olga, doar în faţa ei, pozase o vreme în victimă. Poate că-l
iubea matern, altminteri cum a putut ea să îndure?… Lui
Marius i-a strigat cu ostentaţie: «N-am bărbat de lăsat, o să
se cuminţească, nu e el nici primul, nici…» făcea aluzie,
evident, la flirtul fratelui cu practicanta aceea, dar cazurile
nu se asemănau decât la suprafaţă. «În căsnicie, dacă nu te
înarmezi cu răbdare şi n-ai tăria să ierţi…» De acord, Olga,
dar unde te-a dus pe tine taria aceasta? Te-ai lăsat amăgită
mereu de purtarea lui Bogdan… Venise pe lume Rozana, o
fetiţă dulce, avea de la naştere părul zbârlit şi roşu ca al lui
Bogdan. De-acum, ne-am zis, eşti condamnată să suporţi
orice din partea lui. E drept că timp de aproape un an am
retractat cu toţii; biruise, credeam, înţelepciunea şi
devotamentul tău faţă de cămin, Bogdan adora fetiţa, o
răsfăţa, nu precupeţea nicio cheltuială… Obiecte scumpe,
dar inutile, o piramidă de jucării, păpuşi de toate mărimile!
El scălda fata, îi făcea gimnastică şi frecţii cu apă rece, o
cântărea şi-i supraveghea meticulos hrana după o carte de
specialitate – devenise maniac, provoca tămbălău când nu
erau respectate întocmai regulile de igienă, pretindea să fie
sterilizate toate obiectele cu care venea fetiţa în contact,
enerva pe toată lumea cu exagerările lui! Cât l-a ţinut lângă
tine şi fetiţa farmecul vieţii conjugale? L-a recâştigat mai
întâi clubul. La început venea la ore decente acasă şi nu
intra în dormitor decât după ce arunca de pe el hainele şi
lenjeria rău mirositoare… Curând, te-a obligat să-l alungi
de la leagănul fetiţei: «Fii bun şi las-o, am aerisit camera,
miroşi oribil!» I-ai servit pretextul pe care-l aştepta: să-şi
mute culcuşul în birou. Te şi înlocuise cu chelneriţa
aceea… Şi câte au mai urmat? Femei găsite la întâmplare,
interesate să-l stoarcă de bani. Mica funcţionară de bancă,
modista casei, bona Rozanei… Bogdan se risipea inutil,
152
irosea câştigul lui de avocat mare pe daruri făcute acelor

femei sau în jocuri de noroc la club – se întorcea de la club
când alţii plecau la slujbă, începuse să neglijeze şi
procesele, pierdea clientela; atunci l-ai chemat pe Marius la
Iaşi, te hotărâseşi, în fine, să divorţezi! Spre surprinderea
noastră, a ta, Bogdan a refuzat categoric despărţirea,
ameninţând că se sinucide – promitea să devină un soţ
model… A cerut iertare, ţie în genunchi, în prezenţa lui
Marius… Lamentabil!… Un bărbat isteric, un mare
comediant!” Privirea Clarei se îngustă, pieptul se sălta într-
o respiraţie precipitată, care-i strâmbă expresia gurii,
obrazul ei păru paralizat dintr-un curent puternic. „Olga
convenise ca menajul să continue, fără ca el să aibă vreun
drept asupra ei: de ochii lumii, pentru viitorul fetiţei.
Procesele îi aduceau iarăşi un venit frumos, pledoariile lui
încântau auditoriul – se dăruise un timp meseriei. Hm!
Renumele suplineşte adeseori tăria argumentelor. Juraţii
se lasă convinşi, desigur, mai ales de farmecul expunerii. A
lui Bogdan e mai ales elevată, recunosc, impune şi
instanţei, magistraţii îl ascultă şi ei cu plăcere, tribunalul
deleagă totdeauna un procuror cu faimă să-i ţină piept –
asistase împreună cu Marius la un proces mare, o crimă
pasională… În ajun se făceau prinsori, miza mai însemnată
era pusă pe mâna lui Bogdan. Câştigase, iar şleahta –
şleahta celor care la rândul lor încasaseră rămăşagurile – îl
înconjurase gălăgioasă, totul se sfârşise într-un restaurant,
petrecerea durase până a doua zi la prânz. Reîncepuse apoi
călătoriile, avea bani – plecările rupeau şi firul subţire ce-l
lega de familie, se avânta tot mai departe, Europa nu-i mai
satisfăcea curiozitatea, era avid de senzaţii tari.
Neastâmpărul îl purtase dincolo de ocean – fugea de
cunoaştere, care-l plictisea, sperând să descopere ce?
Revenea cu daruri bogate – cele mai multe pentru Olga; în
ziua sosirii se instala în căminul lor sărbătoarea. Bucuria
revederii se stingea după o săptămână. Mai precis: dura
exact cât ţinea istorisirea despre cele văzute, şi din nou se
posomora, îl plictisea strâmtoarea spaţiului, devenea
153
Ada Orleanu
irascibil. «Olga, ce fac nu e bine, banii s-au irosit, iar eu

trândăvesc lângă voi!» Odată cu reluarea proceselor,
începeau petrecerile, nopţile pierdute la club sau prin
restaurante. Olga se îmbolnăvise pe când el colinda prin
vasta Brazilie – rudele bănuiau că Barbu l-a chemat acolo,
dar nimeni n-a aflat vreodată unde anume se stabilise
fugarul. Pe de altă parte, Bogdan n-a pomenit niciodată de
o întâlnire între ei. Din scrisori, transpira, în schimb, un
entuziasm juvenil pentru exotismul priveliştilor sud-
americane: «Brazilia e un stat-gigant, toate au aici proporţii
gigantice, fără măsură, fără fruntarii şi fermele – întinse pe
o tarla cât o provincie –, şi jungla tainică ce adăposteşte
triburi doar bănuite şi o faună şi floră deconcertante…»
Fluviile erau colosale, oraşele unice, cu străzi lungi de
kilometri; turmele de cornute însumau mii de capete… o
admiraţie exagerată, Olgăi nu-i mai insuflau vreo bucurie…
termenii bombastici, baloane de săpun! Ea era deja
internată într-un sanatoriu – pe vară, bănuind un cancer la
ficat, medicul o sfătuise să se interneze. Înapoiat de la Iaşi,
Marius relatase: «Arată, nefericita, numai după o lună de
boală, de nerecunoscut! Olga nu mai are mult de trăit.»
Bogdan revenise acasă încărcat de daruri ca niciodată.
Boala soţiei nu-l înspăimânta. Refuza să accepte
diagnosticul medicilor şi se monta împotriva lor,
categorisindu-i ignoranţi şi speculanţi. «Refuză să creadă,
deşi ştie că e aşa?» îl întrebase ea pe Marius. El replicase
mâhnit: «Ai ghicit, Clara, refuză, deşi e convins că spun
adevărul, şi asta numai din grija de a se proteja. Mai
precis: caută să amâne suferinţa cât se poate… dacă,
bineînţeles, omul acesta e capabil să sufere.» Durerea lui la
moartea Olgăi îi uimise, se întrebau derutaţi: «Joacă teatru,
suferă cu adevărat?» Nici acum n-ar putea afirma că
înţelege ce-a fost cu Bogdan. Desfăşurase atunci… Toată
pompa care însoţeşte doliul e prin ea însăşi o manifestare
decorativă exagerată… ei bine, Bogdan se complăcuse, cu
patosul lui cunoscut, să o complice şi mai mult, iar apoi,
după înmormântare, urmase restul: o birjă tocmită să-l
154
ducă, în fiecare zi la cimitir – la picioarele lui se lăfăia un

coş cu flori, să-l vadă tot oraşul cât e de superb; purta crep
nu numai pe braţ şi la reverul hainei, ci şi la pălărie;
batiste cu dungă neagră, lavalieră amplă de mătase; în
dormitor strânsese toate fotografiile soţiei adorate, câte le
găsise prin sertare şi albume sau dăruite de Olga rudelor,
şi decorase cu ele un perete întreg. Lâncezea în casă,
frunzărind cărţi şi reviste, plănuia să-şi scrie impresiile din
ultima călătorie – nu le aşternuse nici până azi –, seara
obişnuia să cânte la vioară, acompaniat la pian de micuţa
Rozana. La îndemnul insistent al colegilor de breaslă – le
scria lor –, acceptase să-şi reia activitatea, «e începutul
ruperii mele din atmosfera morbida în care m-a aruncat
moartea scumpei mele Olga». Avea să-şi repudieze durerea
curând – tristeţea era o haină de împrumut, un travesti
care nu-l îmbrăca bine. Rozana avea atunci aproape
doisprezece ani – rudele, alarmate de viaţa, pe care o
ducea, apelaseră la Marius. Într-un fel, Bogdan apreciază
gestul de a fi luat copila sub ocrotirea noastră, n-ar trebui
să-i pretindem mai mult, aşa e el, o schimbare nu mai
poate interveni – omului acesta îi vine greu să-şi facă
procese de conştiinţă… Deosebirea dintre el şi Marius
constă, cred eu, nu numai în temperamentele şi caracterele
lor, ci şi într-o concepţie diferită de viaţă: unul iubeşte
vastităţile, celălalt găseşte o lume infinită chiar şi într-o
picătură de apă – deosebire ce face un om admirabil din
Marius, pe când din Bogdan un aventurier… Un fermecător
aventurier, ar trebui să adaug, pentru că – trebuie să
recunosc – e un bărbat atrăgător, aş zice chiar
ademenitor… Şi această atracţie izvorăşte, bănui, mai ales
din erudiţia lui şi din darul de povestitor, el ştie să vadă, ce
să vadă, şi alege din ceea ce a văzut esenţialul… Păcat că
nu-şi scrie impresiile! Njumai că…” Gândurile Clarei
porniră pe alt făgaş. „Vine să-şi vadă fata când îl sâcâie
probabil mustrarea mută din scrisorile ei, Rozana îi scrie
săptămânal şi-l cheamă stăruitor… Nu-mi citeşte niciodată
scrisorile, e o presupunere… În felul lui, o îndrăgeşte. Ea,
155
Ada Orleanu
în schimb… Bogdan e un bărbat dificil, iar ca tată…” Clara

reveni nemulţumită la subiectul care de fapt o preocupa:
Cum să plece fără să spună nimănui vreun cuvânt? O
căutaseră pretutindeni unde bănuiau că s-ar fi dus. Să nu
vină la masă? Că întârzia în ultima vreme, călcând
consemnul ei, treacă-meargă – „O, ce expresie am folosit!”
se certă cu schiţa unui surâs –, dar să-i nesocotească
recomandările în gradul acesta? Înseamnă că vrea s-o
înfrunte? Dacă a rămas să ia prânzul la Soceni sau în altă
parte, de ce nu le-a trimis vorbă? Era în joc prestigiul casei
lor! Ce-şi poate închipui personalul spitalului despre
autoritatea ei, a lui Marius? Masa se desfăşurase într-o
atmosferă apăsătoare, nimeni nu îndrăznise să curme
tăcerea. Marius părea posomorât de un lucru grav, şi ea
nu-şi îngăduise să-l tulbure, nu-l întrebase nimic nici după
ce sfârşiseră prânzul. Barbu avea şi el o mutră nesuferită,
încruntată şi rea, buzele i se zbăteau nervos, până şi
muşchii obrajilor aveau un tic, se păstrase în atitudinea
aceea acariatră tot timpul, îl simţea clonţos, gata de harţă.
„Ce se-ntâmplă cu el? Ce au astăzi toţi? Vor să mă
înnebunească? Şi-au pus în gând să mă scoată din fire?
Până şi Oanea!” Uitând de orice bună-cuviinţă, se aşezase
cu spatele la unchiul Barbu… Gata să cadă din scaunul lui
înalt şi înţărcuit… „Ah, Oanea, câtă suferinţă şi enervare
îmi pricinuieşti câteodată!” Îi căzuse până la urmă furculiţa
cu o bucată de carne în ea, şi scândura cernită se mânjise.
Atitudinea bărbaţilor o supărase însă în cel mai înalt grad –
mai mult decât absenţa Rozanei şi decât proasta creştere
de care da dovadă Oanea, spulberând încrederea ei în
eficienţa educaţiei impuse –, o determinase să constate că
nu au nevoie de sprijinul ei, o atitudine direct jignitoare.
Desertul odată terminat – le servise o delicioasă crème au
chocolat cu frişcă –, bărbaţii se ridicaseră ţepeni şi parcă
uşuraţi de o povară, fără niciun cuvânt de mulţumire
pentru strădania ei de-a fi întocmit un meniu admirabil,
bucatele erau gătite cu gust, şi ea remarcase acest lucru
într-adins, mulţumindu-i Mariei, nu le atrăsese însă
156
atenţia bărbaţilor, păreau surzi şi muţi, ca bietul Oanea.

Marius şi Barbu se ocoliseră ostentativ, nu mai încăpea
nicio îndoială, fratele îndrugase ceva către ea, dar nu
pricepuse ce, poate îi mulţumise pentru masă? Pe urmă se
iuţise – acesta era cuvântul exact – se iuţise spre odaia lui
de la spital, iar Marius avusese un gest surprinzător: se
încuiase cu cheia în camera lui! Iarăşi suspină, adânc
mâhnită, privind fără interes joaca pe alee a copiilor:
adunau pietricele, sortând pe cele mai albe. Mută ochii pe
poartă. „Unde să fie fetiţa?” se întrebă pentru a nu ştiu
câta oară.
Motivul plecării se limpezi oarecum, fără să afle şi unde

anume se refugiase fata. Se adăuga, în plus, o scenă
petrecută cu câteva zile în urmă – cum de nu-şi amintise? –
în salon, unde ea lucra în gherghef o carpetă cu motive
olteneşti, pe fond verde-închis: intrase Rozana, sfioasă, dar
decisă într-un fel să-i dezvăluie ceva, simţise acest lucru
lămurit, de aceea lăsase furculiţa de bătut pe marginea de
lemn şi se răsucise pe jumătate, îndemnând-o să
vorbească. Rozana se precipitase: „Tante Clara…”
Întrebarea ei nu urmărea decât s-o încurajeze, dar
răsunase cam brusc şi pe un ton rece, regreta acum acest
lucru. „Ce vrei, Rozana? „Nu mai obţinuse niciun cuvânt în
plus, fata dusese mâna la frunte cu o expresie năucă, şi
doar la plecare îngăimase: „Mă doare capul”. Ea izbucnise
în râs – altă gafă – şi insistase: „Hai, spune ce doreşti!”
Observase privirea încurcată, ce fugea de a ei. „Mă doare
capul, atâta tot, aş fi dorit un piramidon…” „Şi de ce nu-ţi
iei singură.? Hai, hai, de ce atâta ocol, spune ce vrei! N-ai
băgat de seamă? Te doare cam des capul de la o vreme, e
verosimil?” Fata se roşise, se bâlbâise: „Da, ai dreptate,
mereu mă doare, mă duc să iau un piramidon”. „Rozana!” o
strigase pe un ton sever, dar fata simulase că n-a auzit. Cât
regreta că n-a fost mai perspicace, mai caldă, îi tăiase orice
avânt, rupsese involuntar acel fir nevăzut întins de fată
până la ea, şi acum nu-l mai putea lega… avea ceva pe
157
Ada Orleanu
suflet, venise să-i dezvăluie o durere, o nemulţumire… sau

aştepta de la ea o dezlegare, o încurajare? Motivul plecării
îl întrezărea acum în surprinzătoarea vizită făcută numai
cu puţin timp înainte de tânărul… cum zicea că-l cheamă?
Căută, îşi scotoci degeaba memoria, nu-şi aminti. De altfel,
mare lucru nu pricepuse din cuvintele lui… „O să-l întreb
pe Marius cine e, prea-mi pare zăpăcit ca să fie cu adevărat
magistratul cel nou…” Poarta spitalului clănţăni, se izbi, şi
ea întoarse repede privirea într-acolo. La ţipătul de bucurie
al Mirei, dete să meargă spre Rozana, se reaşeză însă
nemulţumită, montându-se împotriva ei. „Ce voiam să fac?
Să-i sar în cale şi s-o îmbrăţişez? Pentru ce? Ce fel de
educaţie doresc să-i dau, dacă o încurajez când are o
asemenea purtare? Uit ce mare răspundere am… Mi-am
luat-o singură, aşa că să lăsăm sentimentalismul!”
Oanea îi sări fetei de gât, gata s-o doboare, în timp ce ea
îi explica prin semne ceva ce nu pricepeau decât amândoi.
Arăta palidă şi tristă, înaintă spre bancă mângâind
creştetul copilului distrată. Mira o luase şi ea de braţ, dar o
lăsă să sară neastâmpărată, când pe un picior, când pe
celălalt, chiuind ascuţit:
— A venit Rozana, a venit!
Simulând un calm perfect, mătuşa o pofti:
— Stai, Rozana, aşază-te lângă mine.
Se lăsă pe bancă ascultătoare – aştepta să cadă
întrebările Clarei, dar aceasta îi rezerva o surpriză:
— Te-a căutat cineva…
Fata clipi des – inima i se chircea de pe-acum,
presimţind ce avea să-i dezvăluie mătuşa: Cine o căutase?
Şi cum tante Clara o privea nu ştiu cum, fără să se
grăbească a o lămuri, îşi simţi deodată chipul învăpăiat –
sângele zăgăzuit undeva în vinele ei întreaga zi şuvoi
năvalnic şi în membrele îngheţate, pentru o clipă orbi şi
asurzi, se sperie, lupta să se domine, ar fi dorit să fugă din
nou şi să se ascundă: Uitase de Mihai! Zăcuse în patul
moaşei, ignorând restul lumii. Strângea genele puternic ori
de câte ori o asaltau gândurile şi dorise cu atâta intensitate
158
să adoarmă, să coboare în moartea aparentă, încât până la

urmă reuşise – biruise cu efort prezenţa lucrurilor
concrete. Se trezise în amurg, stăruia o lumină lăptoasă în
odaie, merele dolofane, văratice, înşirate de moaşa Aurica
pe pervaz, se scăldau somnoroase. Îşi simţea pleoapele
umflate, o usturau, bănuia că s-au înroşit. „Arăt urâtă
când plâng, mă pătez, mi se umflă toată faţa, sunt tare
urâtă atunci!…” Momentan, era uşoară, calmă, realitatea
nu se lega de niciun fir lăuntric. Dar tot într-o clipă sărise
din pat. „Cât o fi ceasul?” Moaşa făgăduise să revină –
poate trecuse între timp şi o găsise dormind?… Căutase
febril prin perdea: „E destul de târziu, dacă a scăzut atât de
mult lumina”. Ticăia un ceas pe undeva, îl găsise pe scrin.
„Atât de târziu? Ce-o să spună tante Clara?” Gândul la
mătuşă, la copii – sunt îngrijoraţi, desigur – o făcuse să-şi
frângă mâinile. Pe urmă o invadase dezgustul – sila adâncă
o făcea să geamă, sărutul lui Barbu, cleios, o sărutase cu
limba, o oripila. „E cineva care ştie de ce-am fugit de-acasă,
dar nu a îndrăznit, evident, să dea vreo lămurire.” Nu ştia
dacă-l ura pe Barbu, poate îl ura, dar înainte de orice nu
era în stare să dea ochii cu el – îi despărţea de-acum o
prăpastie, şi definitiv! Cu toate acestea, nu mai putea
rămâne în casa moaşei Aurica. Faptul că nu trimiseseră s-o
caute acolo însemna că femeia păstrase discreţie, o
cunoştea totuşi bine, cât o să reziste curiozităţii? Mai întâi
o s-o iscodească pe ea. „Să plec, să plec de-aici cât mai e
timp, până nu se întoarce! Am să le-arunc o minciună
oarecare, mi-e totuna, totuna…” – nici n-o formulase, ştiind
că o minciună plauzibilă nu trebuie pregătită, izvorăşte
spontan. Gândul ei nu zburase nici măcar pentru o clipă la
Mihai. „Singura mea salvare! Dacă m-aş fi dus la el…” –
mâna ei trase de decolteul rochiei, îi lipsea aerul.
— Un tânăr te-a căutat, pretindea că e judecător… Clara
continua jocul, urmărind să-i surprindă reacţiile. Mâhnit
aş zice, poate desperat… păre-se că a alergat aici, bănuind
să te găsească bolnavă sau, mă rog, şi-a închipuit că ţi s-a
întâmplat ceva. Pauză: vorbele ei nu stârniseră niciun
159
Ada Orleanu
ecou? Privirea tulbure a fetei rămânea înfiptă în frunzişul

castanului din faţă. Clara îi vorbi uşor stânjenită de aerul
ei absent: Din câte am înţeles, te-a aşteptat. Unde, nu ştiu,
dar te-a aşteptat, şi tu nu te-ai dus. A recunoscut că e o
îndrăzneală din partea lui – şi sunt de acord că a fost – să
dea buzna aici, fără să cunoască pe cineva… dar o teamă,
aşa parcă spunea, sau, mă rog, ceva de genul acesta, o
teamă l-a îndemnat totuşi să vină. De ce teamă? Motivul?
N-a explicat, singur recunoştea că e dezorientat, şi s-a
scuzat destul de sţângaci că interpretase eronat absenţa ta.
„Sunt ridicul!” a mai zis la plecare, năuc şi fâstâcit. Mi-a
făcut o impresie… iartă-mă că-ţi spun, dar să ştii că bietul
băiat îşi pierduse cu totul busola, vorbea de o întâmplare
dureroasă, presupunea o nouă coincidenţă… te rog să crezi
că n-am înţeles absolut nimic. Auzind că nu eşti deloc
bolnavă, cum îşi închipuise, s-a arătat surprins. Evident, l-
am informat că nu te găseşti acasă, să nu creadă cumva
că-i interzic să te vadă… În fine, ştie acum că ai plecat la
Dina… ce puteam să-i spun?
Clara aştepta ca fata să confirme sau să infirme
presupunerea ei, Rozana nu făcu însă nicio mişcare, părea
împietrită. „Bănui că nu mi-a scăpat niciun amănunt…”
— În orice caz, vizita lui o consider într-un fel salutară,
eram alarmată, toţi te-am căutat… mă rog, totul îmi pare
acum un fel de furtună într-un pahar cu apă, cum zice
Bogdan, înţeleg, nu mai e nevoie de nicio explicaţie, ţi-ar fi
şi greu s-o dai, te scutesc! E vorba de une petite querelle
d’amour, nu-i aşa? De astă dată, Clara o privi cu o undă de
duioşie, ar fi vrut s-o mângâie, să-i ia tristeţea, dar de la
îndemn până la gest… Ai crescut mare! Respiră adânc de
parcă atunci descoperea acest lucru, care o îmbătrânea pe
ea mult. Nu ne dăm seama că voi, până mai ieri nişte copii,
aţi crescut mari decât după ce am obesrvat cuta tristeţii
care e acum pe fruntea ta. Fata îşi netezi domol fruntea,
fără să priceapă deplin ce spunea mătuşa, derutată de
presupunerile ei sentimentale. Şi acum, doar o singură
întrebare, Rozana: Aseară, pe ploaie, cu el ai fost? Şi el şi-a
160
închipuit c-ai răcit, că eşti bolnavă?…

Rozana păstră fălcile încleştate, chipul avea aceeaşi
expresie împietrită: ce însemnătate acordă mătuşa
amănuntelor! Şi ce departe e de adevăr… Clara o privea
insistent, dar fu ţintită cu propria-i armă, tăcerea: dès que
nous avons vraiment quelque chose à nous dire, nous
sommes obligés de nous taire. Cum răspunsul nu veni,
Clara îşi zise că nu putea să fie decât afirmativ.
În clipa aceea îl văzură amândouă pe doctor – cobora
treptele pavilionului – şi suspinară uşurate: era ca un fel de
steag alb al păcii. Marius se apropia însă cu o faţă severă,
şi inima Clarei bătu ceva mai iute, fata înţepeni şi ea; mai
înainte de a înţelege eronat atitudinea lui, se simţi cuprinsă
pe după umeri – gestul lui! – şi sărutată pe tâmplă. Nicio
întrebare, doar un sărut fugar, care nu vrusese să aibă
patos tocmai ca să nu spună prea mult, ochii ei se
umeziră, ar fi plâns, din nou simţea nevoia să plângă, dar
se stăpâni cu efort, unul chinuitor, grozav de chinuitor,
înghiţi suita nodurilor şi respiră adânc. Ca şi cum nu s-ar
fi petrecut nimic nici aseară, nici în ziua aceea, doctorul o
întrebă pe Clara:
— Ce e cu durerea ta de cap?
Clara se învioră subit.
— Mi-a şi dispărut, nu te mai preocupa… – văzu semnul
lui discret şi pierdu şirul vorbelor.
— Te-aş ruga să-mi aduci sacoul, aştept aici, vreau să
facem o plimbare în oraş cu copiii înainte de masă. Poate c-
au adus prăjituri proaspete la cofetărie, astă-seară aş
mânca un cataif, luăm un carton mare, să aibă toată
lumea, şi Rozanei îi place cataiful, nu-i aşa? Vorbea cu
soţia, se răsucea spre nepoată, glumea, surâdea, dar toate
acestea erau de suprafaţă, după cum înţeleseră amândouă.
Îmbracă şi tu o rochie mai frumoasă, găteşte-i şi pe cei
mici…
„Vrea să mă alunge de lângă el, ca să stea de vorbă cu
fata, se bucură Clara; foarte bine face, a venit timpul să-i
atragă atenţia cum să se poarte, răspunderea educaţiei ei
161
Ada Orleanu
cade şi în sarcina lui!”

Liniştea serii se aşternu molcom în tot parcul, se
înnopta.
— Rozana… Fata nu-şi putu stăpâni tremurul, îi rostise
atât de uşor numele, încât o clipă rămase la îndoială dacă
se auzise chemată. Cât ţine la tine Oanea! Bietul Oanea!
Urmă o pauză lungă, lungă şi dureroasă pentru
amândoi, tulburată doar de fâşâitul abia perceptibil al
frunzişului. Spitalul privea din faţă cu toate ferestrele
luminate, razele săgetau aurii prin oberlihturile deschise,
picând printre copaci şi pătând iarba cu bănuţi sclipitori.
Se lumină brusc şi una dintre ferestrele locuinţei, prin
jaluzelele rărite se zărea umbra mărită a Clarei, foindu-se
prin cameră. Auzeau ciripitul Mirei, urmat de bolboroseala
veselă a lui Oanea.
— Aşa sunt ei toţi, au o trăsătură comună: se ataşează
de cineva în mod absolut… Mai simplu: Oanea s-ar arunca
şi-n foc pentru tine! Marius trase aer în piept, îl ţinu,
lăsând capul uşor pe spate – fixa un punct nevăzut. Bietul
Oanea! Răsuflarea lui atinse obrazul fetei, şi izul de tutun,
amestecat cu apă de lavandă, pe care o arunca pe faţă
după ce se bărbierea, dar şi cu nu ştiu ce fel de
medicament, îi stârni o imagine care nu se preciză, veni şi
fugi, un licăr în simţul olfactiv; mintea ei dori s-o prindă,
dar nu reuşi, şi nici n-avea vreme să insiste, poate că ar fi
revenit, s-ar fi conturat în toată plenitudinea, oricum o
înviorase… evident, vreo scenă, plăcută din trecut... Să nu
pot face nimic pentru el! Pricepi tu ce mare durere?
Fata se ghemui fără să vrea sub braţul unchiului, sărută
cămaşa îmbibată de acelaşi iz, şi iar reveni imaginea,
plăcută, ca să piară ca o scânteie; îşi frecă fruntea, simţind
căldura pielii prin mătasea cămăşii, rămase aşa,
nemişcată, fericită ca acum. Îi era bine, nu-şi mai dorea
nimic. Ghicea din cuvintele doctorului amărăciunea atât a
tatălui, cât şi a medicului: îi dăruise soarta tocmai lui un
copil infirm! Era nevoit să asiste neputincios la chinul
propriului copil. N-are nicio vină!… „Străbunii… îi explicase
162
odată, în chip savant, cu date ştiinţifice; purtau mai

degrabă răspunderea pentru infirmitatea lui Oanea.”
— De ce străbunii?
Doctorul tresări.
— Cum de ce străbunii? O, te referi la Oanea?
Odată cu el se foi şi ea, ieşi de sub braţul lui, mirată că
formulase întrebarea cu voce tare.
— În orice caz, nu ai mei! rosti răspicat.
Nu ai lui? Era sigur?
— Există o linie în zigzag care săgetează nemilos neamul
Clarei! Un frate nebun... Bietul Costin! Aproape mă doare
să recunosc acest lucru, l-am iubit mult! O mătuşă
surdomută, un străbunic epileptic… Am cercetat toate
înrudirile astea de sânge când s-a născut Oanea. Trebuia
s-o fac mai înainte. Am greşit. Medicul a greşit din pricina
tatălui, care-şi dorea copii. Naşterea Mirei, o fată normală,
sănătoasă, vioaie cum o cunoşti, a îndepărtat orice
suspiciune, deşi fantoşa cu înfăţişarea lui Costin mai juca
atunci prin cine ştie ce colţ ascuns al oraşului, în faţa
ciurdei de copii, care-l escorta de cum se ivea, –
maimuţăreli de păpuşă trasă de sfori, ca să-i amuze pe
dracii aceia, care, la drept vorbind, îl adorau. Trebuia să
mă mulţumesc cu Mira, mi-am dorit însă un băiat… doar
într-un băiat îţi treci visele neîmplinite. Şi s-a născut
Oanea – după dorinţa mea voinic, peste trei kilograme;
sănătos, întreg şi mai ales, gălăgios, atavismul nu găsise,
se ved, sigiliul, copilul se şi dezvolta normal, era zdravăn…
Câte luni a durat siguranţa aceasta a mea, triumful? Când
s-a insinuat bănuiala? A mea nu mai ştiu, dar Clara a
observat şi ea curând că băiatul n-o simte lângă el decât
când îl atinge – lungi şi dureroase exerciţii aduceau
certitudini ce distrugeau una câte una iluziile… Ale mele
condamnabil de nebuneşti, când vedeam perfect… Bătăile
în leagăn îl făceau pe copil să se întoarcă spre noi, dar
strigătele, oricât de puternice… De ce m-am mai cramponat
de presupunerea c-ar fi o întârziere? Asemenea cazuri
există! Auzul îi va reveni cu timpul, prin tratamente, îmi
163
Ada Orleanu
spuneam… Doar în momente de crudă luciditate

recunoşteam adevărul: nu mai e nimic de făcut! Exact ce
constatase cu precizie, implacabil, ochiul meu de medic, de
la bun început. Surzenia e însoţită de muţenie, drept
consecinţă a imposibilităţii de a percepe sunetele, de a auzi
pronunţia cuvintelor şi a le repeta, condiţie indispensabilă
ca să înveţi vorbirea. Multă vreme am înşelat-o pe Clara,
afirmând contrariul: „Are coardele vocale sănătoase, doar
singură îl auzi cum ţipă, va vorbi, dar mai târziu, printr-o
metodă nouă, descoperită recent”. Ea se lăsa convinsă, îmi
sorbea vorbele. După trei ani însă, avea şi ea certitudinea
muţeniei. Oanea, sensibil peste măsură, inteligent şi vioi,
prindea de pe buzele noastre cuvinte simple, ca mama,
tata, papa, casa, masa… le repeta fără glas, doar mecanic,
prin mişcarea buzelor ori lovirea limbii de palatin. Ea nu s-
a resemnat, să ştii, a plecat cu băiatul la Bucureşti, să
consulte un specialist – şi eu am acceptat ca Oanea să fie
chinuit cu felurite tratamente, dintr-o absurdă credinţă în
miracole. Ridicol, drăguţă, nu? Ultimul diagnostic,
categoric, al specialistului: surdomutism congenital.
„Cauza?” a întrebat Clara, desperată. „Arborii genealogici!
Nu se poate să nu găsiţi în neamul dumneavoastră sau al
soţului ramuri putrede.” Ea a înclinat capul, nu mai era
nevoie să caute, fratele nebun îşi plimba sminteala la
vedere, printre noi.
Rozana îl privi cu un amestec de dragoste, de admiraţie
şi totodată de milă. Unchiul suferea în tăcere, muncea
enorm, fără să se vaite vreodată de oboseală, nici nu
blestema oraşul ori pe concetăţeni, cum făcea bunăoară
moş Matei.
Când se stinse lumina, şi bezna umplu resturile dintre
stinghiile jaluzelelor, doctorul se răsuci din nou spre fată,
cu un aer de confidenţă, şi, luându-i o mână într-ale lui, îi
vorbi blând:
— Sper că până la întoarcerea mea să nu te mai
mâhnească nimeni… Îmi pare rău, observ că nici Clara nu
te înţelege… deşi ţine foarte mult la tine. Ea nu sesizează,
164
înainte de toate, cât de dăunătoare e prezenţa fratelui ei în

căminul nostru… trebuia să fiu ferm de la început, dar nici
acum nu e prea târziu... când mă înapoiez… Bogdan o să
mă lămurească…
Îl asculta uimită, nu mai înţelegea ce-i spune, pierduse
sensul cuvintelor, ar fi fost imposibil ca unchiul să-şi
închipuie ce a îndrăznit Barbu… nu, nu aflase de la
nimeni… îndepărtă cu dezgust expresia pe care era gata s-o
formuleze: nimeni nu-i văzuse. Unde zicea că pleacă? Îi
dezvăluise unde anume, şi ea nu fusese atentă? Pomenise
şi de tatăl ei… pentru ce pleca tocmai acum, când el era
singurul ei sprijin?
— Să nu afle Clara ce am de gând, o rugă doctorul în
şoaptă.
Dar ce să nu afle? întrebări răsăreau confuze, confuze ca
şi întâmplările din ziua aceea, nu mai era în stare să
desluşească nimic limpede…
— Să ai încredere în mine.
Avea încredere, şi unchiul ştie asta – gândul o înţepa cu
vârf de cui. Unul zgârie adânc: „În legătură cu tata e
precauţia unchiului? Altfel, unde să plece? Şi să nu afle
mătuşa? Să am încredere… l-a chemat tata, ce mai stau la
îndoială, iar l-a chemat la Iaşi… La laşi pleacă unchiul!” I
se răciră mâinile, tremura. „I s-a-ntâmplat ceva… a mai
făcut vreo boacănă!”
Doctorul îi frământa mâna să i-o încălzească,
neînţelegând rostul cuvintelor ei, şi, cum Clara se ivise în
curte, urmată de copii – se hârjoneau gălăgioşi, fericiţi că
sunt duşi la cofetărie –, el se ridică să-i întâmpine.
— Rozana, mergi cu noi?
Fata nu răspunse imediat, uitase de plimbarea lor, căuta
să-şi amintească unde vor să se ducă.
— Dacă eşti obosită, nu insist, surâse mătuşa maliţios,
şi, pentru că Oanea bolborosea şi-i făcea Rozanei semne să
meargă cu ei, îl smuci pe băiat, iritată.
165
Ada Orleanu
VIII
NU ADIA NICI CEL MAI SLAB CURENT,

atmosfera se primenise în toate straturile, din zăvoi se
furişa vâjâitul căderii de apă. Fata se ghemui pe bancă.
Despre tatăl ei pomenise unchiul Marius? Uşor să
presupună, când Bogdan Manolescu tulbura adeseori tihna
familiei, n-ar fi fost prima dată când doctorul se ducea la
Iaşi să-l scoată din vreo încurcătură bănească. Ea era la
curent cu slăbiciunile lui împovărătoare, unele din vremea
când se mai afla acasă, intuite cu precocitate, altele
înfăţişate de el, fără jenă, în scrisori – se considera
totdeauna o victimă a impostorilor. Dacă tatăl avea nevoie
din nou de un sprijin bănesc, evident că unchiul era
îndreptăţit să-i ascundă mătuşii acest lucru; după cum
constatase singură, pe Clara o revoltau cheltuielile
nesăbuite ale cumnatului şi nu admitea să fie ajutat
uşuraticul acela din leafa soţului. „Câştigă cu procesele
enorm, ce face cu atâţia bani? Pe ce-i risipeşte?” Supărarea
fetei susţinea în mod ferm revolta mătuşii: „Tata ar putea,
ar trebui să se astâmpere, unchiul are atâtea griji!” Plângea
domol, sub palmele care acopereau chipul, faptul că era
nevoită să-şi judece părintele o făcea să sufere, ar fi vrut
să-l admire fără rezerve, aşa, ca pe unchiul Marius – să fii
mândră de părinţii tăi e o bucurie neasemuită!
— De ce plângi, Rozana?
În picioare, lângă bancă, Barbu o cerceta mirat – fata
nu-l auzi, nici nu-i simţi prezenţa, şi el puse aceeaşi
întrebare, cu un plus de blândeţe şi duioşie. Văzu că înalţă
166
fruntea, expresia buimacă a chipului deveni

neîncrezătoare, se prefăcu în spaimă, dete să fugă, dar el i
se aşeză în cale.
— De ce naiba acorzi atâta importanţă unui fleac? Stai,
te rog, nu pleca, să nu amplificăm… Sunt gata să-ţi cer
iertare! Adevărul e că am fost ispitit de drăgălăşenia ta, a
fosr mai presus de voinţa mea, venisem să te împac, să
repar atitudinea de aseară, n-am fost niciodată mai sincer,
pricepe, nu te mai uita aşa!
Din nou gânduri confuze, nesiguranţă, şovăia, paşii ei se
destrămară, înţepeni, o reţinea şi modulaţia glasului, dar şi
atitudinea lui, îi impuneau să-l asculte-şi chiar să-şi
revizuiască… I se păru că ceea ce i se întâmplase de
dimineaţă nu era decât continuarea coşmarului din vis,
îndoiala nu ţinu însă decât o clipă, se insinuă dezgustul,
apoi teama, strângea ca gheara unei pisici ce-şi înfige
unghiile în carne după ce s-a jucat cu tine blând – n-avea
niciun motiv, şi totuşi, de unde-i venea teama, ce o genera?
Poate unde-i ştia pe ai săi plecaţi de-acasă, şi ea se afla
singură cu Barbu… Se retrăgea lin, să-i înşele atenţia, de
parcă el ar fi fost un copil uşor de păcălit – nu desluşea ce
forţă îi impune acest joc disimulat, nesincer şi insidios, ce
ţine de un caracter făţarnic şi abil. Braţele lui se întinseră
cu un gest rugător, o invita să rămână cu el, duioşia din
glas, aproape părintească, vădea dorinţa de a o linişti. Dar
fata nu mai suportă purtarea ei nesinceră, n-avea
experienţa vicleniei, încât rosti ferm:
— Mă duc să-mi fac un ceai.
El înaintă un pas.
— Nu înainte de-a ne împăca, Rozana. M-am gândit
toată ziua la tine, pricepe că mă aflu…
Nu-l asculta, mai degrabă ar fi fugit; n-o făcu, din
mândria de a nu bănui el că-i era frică, încerca să se
domine, părându-i stupidă spaima, nelămurită asemenea
urâtului care o împiedica să înnopteze la casa roşie.
Ezitarea îl încurajă, se repezi s-o cuprindă în braţe.
— Fetiţo, sunt chiar atât de respingător?
167
Ada Orleanu
Cum ea se zbatea ca să scape, o răsturnă pe pieptul lui.

„Mă căiesc sincer, şi uite că proasta asta…” Capul fetei,
trupul se fereau de atingerea lui, Barbu observă, se
indispuse.
— Vasăzică aşa, ţi-e silă de mine? Ei bine, află că
prietena ta…
Se prăbuşea din nou lumea pentru Rozana, întunericul
din parc puse stăpânire şi pe mintea ei. Lupta surdă a
celor două trupuri deveni duşmănoasă, cuvinte incoerente
şi gâfâite îi răneau auzul, mâinile osoase ale lui Barbu o
strângeau sălbatic… Visase cândva că s-a prăbuşit din
înălţimea unei stânci – senzaţia de prăbuşire era nu numai
a trupului, ci şi a minţii, a sufletului, trupul se fărâmiţase,
mintea şi ea, sufletul însă dăinuia întreg şi plângea cu jale,
se trezise din coşmar transpirată, cu gâtul uscat şi o
reminiscenţă sonoră în ureche, ultimul geamăt pesemne –
aceeaşi senzaţie o copleşea şi acum, iar ea cu senzaţia
aceasta se războia, deveni neînduplecată. Numai că nicio
mişcare nu urma îndemnurile revoltei, de parcă ar fi fost
turnată într-o formă. Barbu era la picioarele ei,
îngenunchease împreună cu ea, îi înlănţui trupul, gura se
plimba în neştire, risipind sărutări apăsate peste rochie.
Vru să ţipe, şi poate ar fi făcut-o dacă n-o oprea grija de a
nu alarma personalul spitalului, cât se mai găsea la ora
aceea, pe Leana şi Maria… Brutal de lucid gândul acesta,
care o opri să strige! Îl îmbrânci pe Barbu, lovi cu picioarele
– pentru o clipă pierdu echilibrul şi se răsturnă, trupul ei
fu străfulgerat de frică, ţâşni de jos şi se precipită printre
tufe, spre poarta spitalului.
Ajunsă în uliţă, se opri dezorientată: încotro să se
îndrepte? Spre oraş i-ar fi întâlnit pe cei plecaţi, zăvoiul
dormea în beznă… Ceva mai presus de înţelegerea ei o
îndemna să se ascundă, căuta febril, s-ar fi aruncat şi în
şanţ, dar erau bălării acolo şi mişunau guşterii… Unde,
unde? Nimeni nu trebuia s-o vadă în starea asta. „Am să-
nnebunesc…” Nici ai săi, nici personalul… Furişată pe sub
copaci, se pomeni în poarta cimitirului, alungă fiorul: De ce
168
să-i fie teamă de cimitir? Şi de întuneric? Nu mai era

copil… Dacă nu va scăpa din ochi lumina de la poartă…
Asta şi trebuie să facă, să nu desprindă privirea de pe bec!
Uite, o să se ghemuiască aici, la poalele zidului, lângă
tufele astea… De n-ar fi urzici! N-o să fie observată, în
schimb o să înregistreze şi plecările, şi sosirile. Întunericul,
care părea dens, aproape opac, se destrămă, deveni
străveziu, toate căpătau contur în juru-i, ca într-o sală de
cinematograf după ce te-ai obişnuit cu bezna – şi la fel se
întâmplă cu frica, frica de cimitir şi de mormântul
unchiului Costin mai cu seamă, pentru că ştia unde
anume se află: reuşi să distingă prin grilajul porţii profilul
crucilor de piatră… Acolo-n stânga potecii e mormântul
lui… Răsuci iute capul spre bec, cum îşi propusese mai
înainte: lumina o saluta prietenoasă; uită de cruci, n-o mai
preocupa ce se află în spatele ei – pentru o clipă, mintea ei
fu scobită ca o nucă de sâmbure, şi chiar dacă unele
gânduri se înfiripau, nu erau mai conturate decât umbrele
din preajmă.
Timpul care se scurse îi păru eternitate, pacea stăpânea
natura tiranic şi arbitrar, pacea şi întunericul – nu se
auzea nici acel foşnet de frunze legănate… De departe, de
pe alt tărâm, după cum glăsuiesc basmele, dinspre râu, de
undeva dintr-o curte cu casă scundă şi acoperiş de ţiglă –
cum era a moaşei Aurica, aşezată în crâng – răzbatea
hămăitul înăbuşit al unui câine, hămăit capricios, un fel de
lătrat la lună, bun să alunge plictiseala veghii. Umbre pe
uliţă, şi vorbe! Se cuibări pe neaşteptate, lipind spinarea de
zidul rece, îl simţi umed şi se înfrigură, îl ştia dărăpănat şi
înverzit de muşchi. Vorbe vesele, de copii, văzu copiii,
intrau prin poarta spitalului, suferinţa ei se reaprinse.
Trecu şi mătuşa, urmată de unchiul Marius – ea se
însufleţi, păru să se ridice, dar n-avu îndrăzneala să
meargă după ei. Ce-o să se facă acum? Până şi poarta
spitalului, care pocni cu zgomot, o respingea. „Nu pot să
dau ochii cu ei! Pentru nimic în lume! mai bine să mor!” Ar
însemna iarăşi: „Ce-s capriciile astea? De ce nu vii la masă,
169
Ada Orleanu
ce scuze-ai mai scornit?” Şi privirile! O, şi privirile! În plus,

sâcâielile lui Oanea… „Bietul Oanea!” Se ridică dreaptă şi
ieşi la drum – paşii ei şovăiră doar cât străbătu faţada
spitalului, până când şi trupul i se chirci, după aceea călcă
ferm, să ajungă în oraş. Această dorinţă de a colinda
centrul oraşului o mai învioră. Mai ales luminile o
atrăgeau, strada principală, în care da uliţa lor, se zărea
luminată, o şi întâmpină, orbitoare, vitrina cofetăriei, cu
globurile-i mari şi colorate – trecu palma peste frunte şi îşi
netezi părul, gest involuntar pe care-l făcea dimineaţa, la
trezire, suspină să golească apăsarea din piept. Spaima,
rămasă în urmă, ameninţa acum din spate, de parc-ar fi
ţinut în spate o măgăoaie, umerii ei unduiră s-o alunge,
dar nu plecă, se micşoră, o simţi pitulată între omoplaţi.
Oricum, oraşul o invita să-şi recapete calmul, şi pe măsură
ce se familiariza cu mişcarea de pe străzi şi cu zgomotul –
animaţia nu încetase la ora aceea –, îi reveni, cu adevărat,
liniştea. În grădina cârciumii din colţ scârţâia un taraf – nu
reuşea să acopere nici clinchetul paharelor ori târşâitul
scaunelor, se auzeau din stradă şi comenzile chefliilor,
urmă un schimb neînţeles de cuvinte… Totul o reconforta.
Hoinărea fără ţintă – se afla acum în centrul comercial al
oraşului –, cerceta vitrinele să-şi dea o preocupare, doar
erau aceleaşi vitrine de totdeauna, le cunoştea conţinutul
pe dinafară, cu stratul de praf galben deasupra obiectelor
şi aşternutul din hârtie colorată, pătată de murdăria
muştelor şi albicită de soare… Doi tineri trecură absorbiţi
de discuţie, fata se trase lângă zid, obrajii ei fură cuprinşi
de flăcări, se dezlipi să-i urmărească, se opri dezamăgită
când cei doi intrară în restaurant. „Poate m-am înşelat” –
făcu cale-ntoarsă. Un trecător o cerceta de câtva timp, plin
de curiozitate, expresia figurii lui deveni ambiguă, se
întreba probabil dacă nu staţiona în mod expres în faţa
vitrinelor, iar când fata luă la rând şi prăvăliile care
trăseseră obloanele, se apropie de ea alunecos, o măsură
uimit, îmbrăcămintea fetei părându-i curioasă. Gestul lui o
alungă, mergea acum la întâmplare, nu se regăsi pe sine
170
decât în preajma primăriei, când se întrebă dezolată ce

caută în partea aceea a oraşului. Nu găsi nimic salvator, îşi
frământa mâinile înfrigurată, şi nu implora decât un
adăpost pentru noaptea aceea: mâine o să vadă, poate o să
plece pe undeva, e mai uşor să colinzi ziua… Se ivi,
prietenoasă şi surâzătoare, imaginea Stănilei, cu moş Alecu
şi tante Marica în poartă, aşa cum o petreceau de obicei la
plecare, poftind-o stăruitor să revină cât de curând, şi
pentru o clipă emoţia o frânse, se certă că nu plecase în
dimineaţa aceea la ei, ar fi evitat câte se petrecuseră după
fuga de-acasă… I se încălzi inima, lăcrimă: nu trebuie să
plângă, deşi simte că n-o să mai poată… Porni orbeşte,
aproape alerga – unde-a ajuns? Podul tăbăcăriei! Luminile
au rămas în urmă… Undeva, în beznă, pe dreapta şoselei,
se afla casa roşie, cocoţată sub pădurea de fagi: cei de-
acolo se pregăteau de culcare, Dina mai cu seamă, care era
foarte somnoroasă seara, se retrăgea cea dintâi… De câte
ori rămăsese să doarmă la ea, o lăsa de vorbă cu moş Matei
ca să se vâre în culcuş – poate că-i mai găsea treji, adeseori
jucau table… Întunericul îi stăvili calea: în faţă o aştepta
umbra pădurii, dar şi din spate pândea tăbăcăria pustie şi
păzită de bufniţe şi lilieci. Trupul Rozanei se încărca,
deveni greu de frică, fiecare tufă se transformă curând într-
o sălbăticiune. „Am uitat de lupi!” Se răsuci spre fabrică
atât de iute, de parcă ar fi vrut s-o roage să-şi arate silueta
mătăhăloasă din pâlcul gorunilor! Nu întâlni decât
întunecimea deasă care o înghiţise şi, cum tainiţele clădirii
părăginite mişunau de… o luă la goană spre oraş, în timp
ce privirea ei holbată căuta şirul luminilor: pendulau
departe, deasupra şoselei – coborî spre ele; binecuvântată
lumină, reconfortantă lumină! „Dina nu face atâtea
mofturi!” Strunit tainic până atunci, gândul scăpase acum
din frâu şi-i necheză în ureche ca un cârlan lăsat slobod –
recunoscu înfiorată că nu bezna, nu numai întunecimea o
întorsese din drum, ci şi gândul acesta stupid, care o mâna
acum nebuneşte spre han. Îndepărtă cu indignare
aserţiunea ireverenţioasă a lui Barbu despre prietena ei.
171
Ada Orleanu
Ajunse în faţa hanului, îl cunoştea bine pe hangiu, i-ar fi

putut da adăpost în casa lui, la urma urmei să-i găsească
un locuşor şi în bucătărie… Uite ce gând neghiob îi trece
prin minte! Pe prispă, în dreptul scării doi beţivani se
sprijineau reciproc, chicotind hazliu – fata se îndepărtă
buimacă, strigară ceva în urma ei, o năpădi o tristeţe
sfâşietoare, ochii i se umeziră iarăşi. Intră în oraş, dar de
astă dată nu se bucură: ce să facă pe stradă? Era târziu, o
să se uite lumea curios la ea! „Să mă concentrez, trebuie să
găsesc un adăpost.” Şuierul prelung al sergentului de
stradă o făcu să tresară, pustiul străzii înguste pe care
apucă deveni apăsător, casele pândeau din umbra
grădinilor – dar nici în centru nu se putea întoarce,
sergentul o s-o întrebe ce caută ea, o minoră, singură, la
ora aceea… Se uită totuşi spre centru şi, deodată, gândul ei
îl cuprinse în întregime pe el. „A fost desigur Mihai, la
masă, acolo, la restaurant, cum nu m-am gândit?”
Străbătu strada până la capăt, şi iarăşi înapoi, apucă pe
alta mai scurtă şi mai întunecată, o termină şi pe aceea,
fără să fi găsit o soluţie – deznădejdea lucra încet, avea să-
şi piardă cumpătul, se şi înfurie, deveni rea, duşmănoasă,
plină de ură, o sufoca ura: împotriva nopţii, a oraşului,
împotriva ei, a nepriceperii ei. Îşi reproşă slăbiciunea de a fi
renunţat la singurul loc potrivit, casa roşie, din
considerente prosteşti, cât de prosteşti! Acum nu mai avea
curaj să pornească într-acolo, casa roşie era departe, şi ei
s-au culcat, o să găsească întuneric şi câinele dezlegat…
Chiar dacă s-ar trezi din somn, ce să le spună? Mâinile ei
se agăţată de grilajul care împrejmuia grădina de flori a
unei case bătrâneşti, răceala fierului o înţepeni, se simţea
pierdută, aproape se înecă, lumea pierise, se afla cu totul
singură, fără putere şi fără voinţă, asaltată de tristeţe…
Florile nu le zărea, dar nările desluşeau mireasma
micsandrelor, care îmbogăţea parfumul nopţii împreună cu
petuniile şi tutunaşul: nopţile parfumate ale oraşului! Ale
acestui oraş mic şi fermecător… Pe neaşteptate, ţâşni
lumina prin una din ferestrele casei şi inundă grădină ca o
172
apă aurie, scăldă rondurile; în clipa aceea recunoscu a cui

era casa – omul, un institutor, era prieten cu unchiul
Marius, iar soţia lui, o femeie micuţă, se căuta mereu de
nervi. Cu fata lor, Monica, se vedea uneori. Cât ţinu
lumina, îi păru posibil să ceară adăpost acolo, dar bezna
înghiţi iute grădina şi totodată licărul ei de speranţă,
suspină prelung, ca după un plâns desperat, şi desprinse
palmele de pe grilaj, şterse arsura fierului pe fustă, dar nu
pieri, pustiul puse stăpânire cu totul pe ea. Casa o atrăgea
ciudat, fără sens, rămase locului, prin întuneric se contura
linia scării, cu doi stâlpi de beton, şi deasupra lor, nişte
forme rotunde; deschise portiţa şi o urni, făcu un pas, încă
unul, ca un hoţ care intră să prade… Răsunară din urmă,
mai precis dinspre centru, bocănelile unor pantofi, se
apropia cineva, lăsă lanţul desfăcut, doar apucă să tragă
portiţa. Simulând un aer degajat, îşi îndepărtă spatele şi
porni domol pe trotuar, ca şi cum s-ar fi îndreptat spre
casă. Bocănitul se apropia, în susul străzii pornise şi fata,
care iuţi paşii, dar păstră aceeaşi alură degajată, aproape
nonşalantă. Bărbatul, un tânăr – era un tânăr, constată
asta cu coada ochiului –, trecu pe lângă ea grăbit, grăbit şi
absorbit de propriile gânduri, n-o luă în seamă, ea respiră
uşurată, scăpase de o primejdie necunoscută… Obrazul
bărbatului era de altminteri sever… sau nemulţumit de
ceva?… Sângele năvăli mai întâi în capul fetei, şi după ce
parcurse ca un şuvoi cald tot corpul, se retrase, o lăsă
îngheţată, tremura: avea talia şi mersul lui Mihai! El era?
El fusese? Nădejdea o aruncă pe urmele lui. Năucă şi într-
un fel fericită, îşi spunea: „La el trebuie să alerg, o să mă
ajute, va aranja ceva cu proprietarul… S-a zbuciumat
atâta, a suferit… Din nou se încălzea, se înfierbânta, chiar
transpiră, îşi simţi fruntea umezită, se şterse maşinal, cu
umărul; a scăpat… nu, să-nu plângă, el nu trebuie… s-a
oprit, deschide portiţa… n-o să-l ajungă, a încuiat-o la loc –
alerga înecată, pierduse umbra dragă, dispăruse, dar nu,
uite-o cum urcă treptele scării: sau i se pare? Sosi în faţa
casei când închidea uşa de la intrare, auzi cum răsuceşte
173
Ada Orleanu
cheia în broască, înregistră mecanic: de două ori! vru să-l

strige, se opri de la prima silabă, o mieunătură
caraghioasă, care o deconcertă – cutezanţa ei îi părea acum
uluitoare –, ce profil sever avea cu sprânceana arcuită
posomorât! Atitudinea lui îi amintea în mod surprinzător de
scenele de la început, când o aţintea acru, o şi alungase cu
asprime… Mai era ceva, ce nu se contura limpede, dar o
obliga să se ţină rezervată, să se retragă. Rămase lângă
gard, să aţintească lumina – se luminase casa, se
înveselise, prinsese viaţă, parcă-i vorbea, o încuraja: „Nu
vezi? Îţi ţin de urât! El e acolo!” Spera să-l vadă, fereastra
dezgolită lăsa să se vadă un tablou; acum o să vină ca să
lase transperantul, îşi dete seama curând că nu era decât
fereastra antreului, şi n-avea stor. Speranţa reînvie:
deşluşea nişte zgomote – vătuite – paşii lui? Apucă cu
amândouă mâinile clanţa porţii şi o zgudui, fără să
înţeleagă de ce face lucrul acesta. Picioarele o purtară de-a
lungul gardului, căuta febril ceva, mintea i se încinsese,
gândea tulbure – escaladă pe neaşteptate gardul,
asigurându-se mai înainte că nu venea nimeni. Ajunsă în
grădină, se piti – nu mai respira, grămădită în ea,
înfricoşată, apoi se târî hoţeşte îndărătul unui măr bătrân,
se ţinu de trunchiul lui, îngenuncheată. Aerul era îmbibat
şi aici de parfumul micsandrelor, inspiră adânc mireasma
plăcută, se mai potoli, căută să se familiarizeze cu locul,
îmbrăţişă mărul cu dragoste, îi cerşi căldură şi prietenie,
dar şi tovărăşie pentru noaptea aceea, să-i ţină de urât. Îl
părăsi pentru o clipă, să rupă o floare, pe care şi-o prinse
în gaica rochiei, braţele îl înlănţuiră iarăşi. Cu buzele lipite
de coaja aspră, nu slăbea din ochi lumina. Când se stinse –
se stinse doar în antreu –, locul nu-i mai păru îmbietor, îi
amorţiseră genunchii, se ridică, o înţepau mii de ace,
gamba unui picior parcă-i paralizase, nu se putea sprijini
în el, la contactul cu pământul ţipă uşor, o durea, înlănţui
din nou mărul, aşteptând ca sângele să circule şi prin
gamba amorţită. „Să plec de-aici cât mai iute, e mult până
la spital, o să mă furişez în camera mea…” Privi strada şi
174
se înfricoşă. „E trecut de miezul nopţii! Ce-ar zice ei dacă

m-ar simţi? Ce să le spună?… Dar dacă mă cred în odaia
mea? Tante Clara şi-o fi zis: «S-a culcat, biata fetiţă, era
obosită, nu ne-a mai aşteptat, n-are rost s-o trezim pentru
o bucată de cataif pe care o s-o mănânce şi mâine
dimineaţă…» Doamne, fă ca ea să fi gândit aşa! Ooo, dar
nici n-aş putea intra în dormitor decât pe fereastră, seara
se încuie uşa, cum de-am uitat? Se încuie! Mătuşa
controlează totdeauna… Şi dacă fereastra nu e deschisă?
Să-mi amintesc! Nu ştiu, nu ştiu, n-am apucat să intru în
camera mea, iar de dimineaţă, mi-e groază de odaia mea,
mi-e silă! Am să rămân aici, uite-acolo, pe scară…” Urcă cu
precauţie primele două trepte, socotea că nu e prea răcoare
afară. „Şi la urma urmei, nu trebuie să mă mai gândesc la
nimic, de vreme ce n-am încotro.” Se aşeză. O treaptă rece
de scară! „Dar nici n-o simt prea rece, mai degrabă e tare,
ce-ar fi să iau colacul de colo? E de papură, o să-mi fie
moale pe el… Ca un căţel părăsit!… Ei, şi? Stau pe el foarte
bine, ţine şi de cald… Un colac cald, un colac pufos şi
cald…” Simţi în nări boare de pâine caldă, gura unui
cuptor încins se căscă incandescentă, lăsând să se vadă
mulţimea colacilor rumeniţi, colaci moldoveneşti împletiţi
din cocă de cozonac, presăraţi cu bucăţele albe, de zahăr
cubic zdrobit uşor cu pisălogul... „Acum şi foamea! Dă-i…
de colaci! Vrabia mălai visează!… O bucată de mălaiaş,
caldă şi un dovleac turcesc, cum face Maria uneori, când
are chef, dar nu prea are…” – evocarea din urmă îi alungă
foamea: ochii Mariei stăruiau holbaţi undeva în aer, jucau
ameninţători, se multiplicau devenind nişte puncte
luminoase care urcau şi coborau iute… Întredeschise
pleoapele îngreunate de toropeală, înregistră vag unde se
află, gemu, trupul ei se ghemui, adăposti picioarele sub
fusta largă – jocul punctelor pierise, se pierdu şi pe sine în
valul fierbinte care o înconjura, ce o cuprinse în
întregime… Exista totuşi ceva stânjenitor: lumina străzii?
Nu era lumina din stradă, becul felinarului nici nu ardea,
ci lumina geamurilor dinspre stradă, unicul impediment.
175
Ada Orleanu
„Nu mă lasă să adorm, de s-ar stinge lumina aceea!” Pieri

curând, dar mai rămânea, cu toate acestea, una difuză, în
interior, înăuntrul odăii lui, o percepea în chip ciudat. „Nu
s-a culcat încă?” Plutea acum pe coama unei pale
parfumate şi calde, care furase mireasma micsandrelor –
plutea uşoară ca un puf de păpădie, fără gânduri, lipsită de
orice dorinţă, imaterializată, golită de sine, amorţeala
domolise toate senzaţiile, o îneca, unde cu moliciuni
catifelate o mângâiau, şi în ultimul licăr de cunoştinţă se
zări în alunişul verde, luminos, pe pledul lui Mihai.
Se aprinse lumina în vestibul, dar fetei nu-i tresări
niciun muşchi, somnul o prăvălise în adâncimea
prăpăstioasă a inconştienţei, nici auzul ei nu înregistră
scârţâiala uşii – judecătorul o zări, zări mogâldeaţa de pe
scară, abia după ce închise cutia pentru scrisori, şi o luă
drept un câine ciobănesc aciuat de răceala şi umiditatea
nopţii pe ştergător… „Parc-ar fi om, nu câine… O femeie!”
Coborî emoţionat. Înainte de a face vreo presupunere se
încruntă, chiar se înspăimântă. „Femeia aceea… ar fi
stupid!” Braţele lui se agitară într-un gest de protest
împotriva unei asemenea năpaste căzute pe capul lui, se
aplecă s-o scuture, dar abia o atinse, se aştepta să alunece
moartă, să se rostogolească… Recunoscu dintr-o dată
rochia fetei şi gemu sugrumat.
— Rozana! Ce mai e şi asta?
O cuprinse, era adormită. „I s-a întâmplat ceva…” Urcă
în apartament cu ea în braţe, cuibărită la pieptul lui cu un
vaiet de desperare, fără să fi desluşit ce se petrecea cu ea.
Se odihnea în braţele lui ocrotitoare, într-un fotoliu
albastru… „E fotoliul unchiului Marius!” Scânteia de
bucurie se stinse – răsări imaginea scării, o scară! Ea era
ghemuită pe un ştergător de papură, ca un căţel pripăşit!…
„Ce-mi pasă? Mi-e bine, nu vreau să mă trezesc; din
somnul acesta nu trebuie să mă trezesc decât în zori şi să
plec la Stănila…” Părerea de rău că-l părăsea pe Mihai, fără
să-i spună niciun cuvânt, o făcu să suspine. „Ce-o să
creadă el?” Cu voinţă, se cufundă iarăşi în pacea somnului
176
– Mihai o simţi grea, încinsă. „Poate are temperatură, e

bolnavă?” Merse să o depună pe pat şi o înveli cu pledul
până la bărbie. „Aş avea nevoie de un termometru, dar nu-i
pot trezi pe proprietari… Nici nu trebuie să bănuiască ei,
de altminteri, că fata… Dar ce-a adus-o aici, ce?” Lăsă
veioza aprinsă, o acoperi însă cu un coif de ziar, pe urmă,
buimac şi obosit, se întinse în fotoliu ca s-o vegheze.
Prezenţa Rozanei pe scara lui avea o cauză serioasă, dar,
oricât se frământă, nu găsi nimic convingător – se temea,
pe de altă parte, ca logica lui de magistrat să nu-l târască
pe un drum eronat, mai precis: să-l determine a face o
supoziţie exagerată, când poate nu era decât o interpretare
prăpăstioasă a Rozanei. „Ea e atât de sensibilă şi de
susceptibilă! Pentru un gest ori un cuvânt mai… E avidă,
ca şi mine, de multă, de foarte multă tandreţe… îşi zise,
rememorând scena din crângul de aluni, când revenise de
la râu răvăşită. A plâns atunci deznădăjduită, din cauza
purtării mele! Sau mă înşel? Prea bine n-o cunosc, îmi
rezervă mereu câte o surpriză.” Dacă în vizita făcută peste
zi, la spital, ar fi îndrăznit să ceară amănunte… Atitudinea
rece a mătuşii nu-l încurajase însă, părea mai degrabă
interesată de prezenţa lui decât alarmată, şi privirea ei
stăruitoare îl făcuse să se simtă ridicul, o, cât de ridicul! Şi
ironia din cuvinte, reţinută cât să nu-l ofenseze, dar să o
simtă totuşi… Regretase atunci, pe loc, îndemnul pripit, îl
mai regreta şi acum. „Ce-a fost cu mine de m-am precipitat
ca un caraghios în curtea spitalului, venind din aluniş?”
Ameninţarea aceea vagă, presimţită, reveni – îl torturase şi
în aluniş, pe când aştepta fata – chipul Rozanei se contură,
se întregi cu expresia de alaltăieri seară, când se
despărţiseră pe podeţ: muiat de ploaie şi crispat, îngrozit…
„Nu exagerez? Evident că iar exagerez, ce-o putea speria
într-atât? ŞI totuşi…” Fata tresări în somn, gemu, şi el se
duse la ea. „O chinuie ceva, suferă, trebuie să se fi
întâmplat cu adevărat ceva! Dar când? În după-amiaza
aceasta, mătuşa ei nu părea alarmată…” Zbuciumul se
prefăcu în scâncete, ţinea pumnii strânşi, unul se descleştă
177
Ada Orleanu
cu lentoare, palma căzu ca o aripă tăiată; o cută adâncă

pândea între sprâncenele adunate – şi gura ei se chinuia,
buzele se strânseră să oprească un ţipăt, el îi luă mâna, i-o
ţinu, îşi apăsă gura pe ea, stăruiră pe bătăile pulsului:
pulsul bătea normal, nefiresc de normal; aşadar, nu era
bolnavă? Şi cât se zbuciumase el în ziua aceea,
presupunând… O teamă stupidă, asta-l şi îndemnase să
dea buzna la spital… O aşteptase, ca de obicei, în alunişul
lor – aşa-i spunea ea, încântată, alunişul nostru –, şi la
început, faptul că nu sosea nu-l alarmase. „O împiedică
ceva să nu vină, poate nu-i îngăduie mătuşa să iasă.” Ce-l
neliniştise mai târziu? Devenise atât de iritantă neliniştea
aceea, încât părăsise locul de întâlnire îmbufnat – îmbufnat
pe ea, că nu se ţine de cuvânt, dar şi pe el însuşi, că se
lasă dus de nas de o fetişcană. După amiază revenise în
acelaşi loc, fiind convins că are s-o întâlnească. „Poate e un
mal entendu, mi-o fi spus să ne vedem după masă?” Se
plimbase îndelung, revenise în toate locurile îndrăgite de
ea, se stabilise în aluniş. „Trebuie să vină!” Deschisese o
carte, gândurile lui o luau razna. Ceasul-brăţară, aşezat
lângă carte, ticăia enervant, îl privise de zeci de ori, în mod
absurd, doar întâlnirile lor nu respectau o oră anume, se
găseau totdeauna, fie că sosea ea mai înainte, fie că el, îşi
făcea, ca acum, siesta pe pled, în plină natură, cum îi
plăcea. „Totodată, nu mai risc să fiu vizitat de vreuna
dintre iubitele zăpăcitului de Radu!” Dar nu, nu se ivea de
nicăieri, nici n-o descoperise cocoţată în cine ştie ce arbore,
pornită pe năzbâtii. „Cât de luminoşi arată ochii ei atunci şi
cum îi radiază chipul trandafiriu!” Abia se conturase schiţa
unei scene asemănătoare, şi inima lui îşi intensificase
bătăile, bătăi nebuneşti, îi tăiaseră răsuflarea: mai
aşteptase cândva… i se depanau gândurile ciudat de
încâlcite, se simţea gâtuit, sângele făcea stază în mintea
lui, i-o împăienjenea – protestase cu ultima fărâmă de
luciditate: „N-are rost săă… iar revine chinul…” Revenise,
într-adevăr, chinul spaimei neroade, spaimă pentru ceva
nelămurit, nu reuşea niciodată să desluşească semnificaţia
178
ei. Nu se mai închegase niciun gând, îl domina frica,

absurda teamă! Transpira, părea bolnav, se credea bolnav,
sărise de pe pled, mergea împleticit, rezemase fruntea de
trunchiul primului alun; în amurgul dulce, cu efluvii
parfumate, păşea peste poiana din crâng o siluetă elansată.
„Dar cum o văd, Dumnezeule, cum, dacă nu privesc într-
acolo?” În realitate, el nu privea niciunde, ţinea ochii
strânşi. „Şi totuşi, uite-o, vine spre mine… Adina! Cât de
subţire e trupul ei… Sânii împung rochia diafană… rochia
în care au îngropat-o! Fugi, nălucă! Visez, e un coşmar, am
adormit pe pled… Se apropie, are părul lung şi unduios ca
în noaptea pescuitului… Cu adevărat visez, bine că visez, şi
nu… Ochii albaştri sunt voalaţi, dar nu e tristă… Stă vie, la
doi paşi de mine; şi uite că-mi surâde, îmi surâde fără pic
de mustrare… de ce mustrare? pentru ce mustrare?
Adina!” Buzele lui simţeau coaja aspră, în timp ce nodul
din gât îl sufoca, durerea coborî pe esofag, i-l strangula,
ajunse în stomac. O centură, de răceală îl cuprindea peste
mijloc, duse palmele spre şale, să le frece – în realitate,
rămase inert, gesturile erau închipuite –, dorea să reţină
năluca, şi cu toate acestea, spaima lui o alungase, posedat
dintr-o dată de o stare de nebunie. Nu mai ştia pe cine
aşteaptă, confunda timp, spaţiu, eveniment, se cufundase
într-o primejdioasă apatie. Din starea asta jalnică, îl
smulsese un fapt divers: trecea pe lângă el o ţărăncuţă
desculţă, cu părul de un blond aproape alb, în şuviţe
încâlcite, ţipând pe urma ţapului răzleţit de turmă, plecat
să roadă muguri de paducel. Îşi revenise atât de brusc,
încât punea stăpânire pe el un tremur uşor – ţărăncuţa îl
aţintea din mers, privirea ei exprima şi curiozitate, dar şi o
oarecare teamă, ca şi cum ar fi dat de ceva ciudat; mâna
turma cu o nuia de alun, plesnea când în dreapta, când în
stânga, pe deasupra, se prefăcu că e necăjită pe ţap, îl şi
lovi cu piciorul. El simţise nevoia să se mişte, să nu creadă
copila aceea c-ar fi… Nu ştia de ce-i venise gândul că fata l-
ar putea considera un ins scrântit, totuşi îi zâmbise,
fluturând în acelaşi timp mâna, cu un gest prietenesc. O
179
Ada Orleanu
văzuse contrariată, se şi oprise pentru o clipă. „Ce naiba

vrea omul ăla?” Pe urmă îşi vărsase nedumerirea pe ţapul
bărbos, cărându-i lovituri de nuia pe spate, fără să-l
urnească de lângă tufă.
— Unde mergi tu cu turma, fetiţo? strigase în urma ei, şi
îl mirase cât de limpede şi calm răsunase glasul lui.
Ea se întoarse sfioasă şi, pe un ton îngăimat, privindu-l
pieziş:
— Mă duc să le adăp la stăvilar.
Ţapul se înfipsese până la urmă ţanţoş în mijlocul
turmei de capre, cu capul înălţat, să privească drumul
către râu, ca şi cum ar fi spus: „Nu-mi astupaţi
belvederea!” Încadrate firesc în privelişte, gesturile, vorbele
îl readuseseră în simţiri: „Nu s-a produs niciun cataclism,
totul pare cuminte şi desluşit în natură, cataclism a fost,
doar pentru o clipă, în mintea mea! Doamne, unde te pot
duce nervii… Se reîntoarse la pled. „Ceasul!” Îl clătinase
suspicios. „Atât să fie ora?” Aşadar, nu trecuse o veşnicie,
cum îi păruse lui, Rozana mai putea să vină… „Dar dacă a
răcit din cauza ploii torenţiale?” I se împlântase acest
pumnal, fulgerător, şi chinul reîncepuse…
Mâna fetei încleşta marginea pledului şi îl înlătură de pe
trupul ei cu un geamăt – era transpirată, avea obrajii
încinşi. El o acoperi din nou. Rămase liniştită o vreme, pe
urmă se zvârcoli iarăşi, ajunse pe muchia divanului. O
ridică atunci în braţe şi se plimbă prin încăpere, vorbindu-i
şoptit, ca unui prunc bolnav, un fel de gângureală
adormitoare, cu gura lipită de urechea ei caldă – dormea
adânc, prăpăstios, şi-i fu milă de ea, cunoştea somnul
acesta greu, de plumb, care înşfacă omul după ce l-au
zdrenţuit nervii, o reaşeză pe pat şi o înveli. Continuă s-o
vegheze din fotoliu, până aţipi şi el, cu o mână prăvălită de-
a lungul spătarului – se auzeau distinct două respiraţii
adânci şi egale; pe undeva, într-o cameră învecinată, se afla
o pendulă; bătu orele trei. Când se stinseră, în aerul care le
absorbi şi ultimele vibraţii, liniştea se aşeză profundă, grea.
180
IX
O LUMINĂ LĂPTOASĂ PĂTRUNDEA

prin storurile trase, se amestecă cu albăstreala veiozei,
rămasă aprinsă peste noapte, realitatea de afară se insinua
în interior cu paşi desculţi, cercul de raze din mijlocul odăii
devenea mereu mai străveziu, pierzând conturul – din
ungherele întunecoase ieşiră domol, căscând parcă
somnoroase, mobilele; se însufleţeau cu adevărat şi cele
mai mici obiecte pe măsură ce întunericul aluneca nevăzut,
prin pereţi, tavan şi canatul uşii, la acea trâmbiţă neauzită
a aurorei, ce călca afară mai alert, dar în casa bătrânească
se furişa molcom, imperceptibil aproape… O fereastră,
două, cu pervazul lung… Toată atmosfera îi păru fetei
străină, lumina tremura vânătă deasupra patului în care
dormea ea, şi nu venea de la cele două ferestre; pluteşte
asemenea unui abur, o iluzie, desigur, lumina nu
pluteşte… e ca şi cum n-ar fi întâlnit ordinea obişnuită a
lucrurilor… „Să alung vedeniile, mă irită, ceea ce-mi pare
că văd nu poate exista, de vreme ce nu cunosc obiectele…
Şi nici unchiul Marius nu poate sta lungit în fotoliu, pentru
că se află de-acum în baie…” În nări simţi parfumul
săpunului de bărbierit. „E cel mai fin săpun, altul mai fin
nu există, încât, chiar dacă e scump, să-l folosim, şi pentru
tenul nostru, Rozana, îţi dau voie, al nostru l-am pus aici,
pe dulăpiorul cu mărunţişuri de drogherie.” Mii de ace îi
înţepau braţul amorţit… Sau piciorul? Nu sta într-un
picior, sub măr, aşteptând… Se răsturnă pe spate
nemulţumită şi se întinse lung sub pled. „Formidabil! m-
181
Ada Orleanu
am culcat cu ciorapii… Ce m-a găsit? Dar m-a plouat în

pădure, acum ştiu…” Întredeschise genele, supărată pe
lumina ferestrei. „N-am văzut adineauri două?” se împotrivi
gândul, schiţat subţire, nedecis, cu vârf tare de creion.
Descoperi, cu adevărat, două ferestre, aveau storurile trase
şi se certă din nou că se lăsa păcălită de starea de
somnolenţă. „Ce-mi creează false imagini, miraje?…” Îşi
surâse interior. „Un fel de fata morgana în deşert, prostuţo!
De vreme ce nu recunoşti nici storurile, doar n-a schimbat
tante Clara peste noapte storurile!” Lumina ce venea, din
partea opusă pătrundea prin zidul lateral? „Ce absurditate.
Câte farse îţi joacă somnolenţa!” Nu e prima dată,
asemenea năzbâtii i se întâmplau des, mai ales noaptea…
Se ducea bunăoară să-şi ia o batistă din scrin, şi la
întoarcere nu-şi mai da seama încotro e patul, alteori nu
putea realiza la ce capăt doarme sau dacă e cu faţa spre
perete ori spre marginea divanului, şi multe ciudăţenii din
acestea… „Ce pretinde Sofronie? Că înţelepciunea
poporului… E o expresie favorită a lui, ca să nu lase
impresia că-şi asumă răspunderea zicalei! Că înţelepciunea
poporului spune: Somnul e rupt din moarte! Şi chiar e, aşa
să ştii dumneata.! Bârrrrr, ce stupizenie!” Strânse puternic
genele. „Hm! Nu e deloc o stupizenie, pentru că dacă mă
gândesc bine, nu-mi pare, când mă trezesc din somn, că
vin din altă viaţă? Din ce fărâme de imagini se alcătuieşte
visul, coşmarul? Vezi lucruri şi persoane necunoscute; sau
le-ai înregistrat prezenţa în mod inconştient? S-ar putea să
ne fi născut cu ele, ce ştim noi?! Natura e o enigmă!
Rămâne o enigmă, îi descoperi tainele, dar ea te înfundă în
probleme şi mai complicate! Ce-o fi cu casa aceea mare, cu
înfăţişare posacă, despre care ştiu bine că nu există în
realitate şi care mi se arată în vis familiară şi dragă?
Trează, păstrez nostalgia ei, deşi bănui că n-o s-o găsesc
nicăieri, tot aşa cum ai nostalgia, şi a altor lucruri dorite,
fără însă… Ce supărătoare a devenit lumina!” Deschise
ochii, din nevoia de a pune ordine în impresiile ei vizuale:
erau oare două ferestre? Înseamnă că s-a culcat în odaia
182
copiilor, numai acolo existau două ferestre… întâlni,

surprinsă, veioza, şi în acelaşi timp vorbele mătuşii
răsunară sentenţios: „Veioza strică vederea!”.La ei în casă
nu există lămpi de noapte… Închise ochii epuizată,
suspină, o lâncezeală nesuferită cuprindea şi trupul, şi
mintea ei, totul se rotea nebulos, haotic, fărâme de imagini
reale se îmbinau cu licăriri de vise: se văzu pitită la baza
unui zid înalt, aştepta să se întâmple un lucru înfricoşător,
incapabilă să se urnească de-acolo, era un zid vechi de
mănăstire, măceşul sub care se aciuase făcea umbră… nu
e umbră, ci o spărtură. „Văd roşul cărămizilor – n-avea
decât să se aplece şi-o să i se arate grădina mănăstirii…
Cum de-am încăput prin borta strâmtă? Grădina maicilor e
un adevărat paradis! De nu m-ar zări, mă cunosc, m-am
strecurat aici hoţeşte…” Dar la urma urmei, ce caută? Or
s-o bănuie c-a vrut să fure mere! „Avem şi noi mere, ştiţi
bine, nu-mi trebuie niciun măr! Să ies de-aici cât mai iute!”
Ce se-auzea? Cine zdupănea aşa? O turmă de porci! Alerga
spre ea o scroafă cu purcei, grohăind sălbatic. „Ajută-mi,
Doamne, să ies de-aici!” Trupul ei devenise parcă mai
voinic, nu mai încăpea prin spărtură, zidul îi rupse rochia,
îşi simţea zgârieturile… În raport cu teama, erau un lucru
de nimic. „Dacă nu reuşesc să trec dincolo, o să-mi
mănânce mâna şi urechea… mi le-a şi mâncat, vai, mi le-a
şi mâncat, sunt bandajată, o momâie de vată în bandaje,
unchiul Marius m-a oblojit aşa… nu pe mine, ooooo, nu pe
mine, pe copil… eu sunt teafără, zac aici, lângă zidul
mănăstirii. Ce s-aude? Pârâie ceva, zidul! Se prăbuşeşte
zidul… s-a şi prăbuşit, dar nu m-a lovit, nu simt nicio
durere, poate sunt amorţită, aşa se zice, când eşti
amorţită… Ce mai e şi asta?” Vine turma de porci, trece
peste trupul ei în goană, o calcă în copite, ce zdupănit! Şi
nimic altceva, beznă! Se regăsi după o clipă, alerga,
avusese acest îndemn toată vremea, dar picioarele n-o
ascultau, le trăgea după ea agale, lipsite de viaţă ca nişte
butuci. Bucuria se preschimbă iarăşi în spaimă, spaima se
amplifică. „Se va întâmpla un cataclism, îl presimt, fugiţi,
183
Ada Orleanu
copii, fugiţi iute! Daţi-mi mâinile, prostuţilor, veniţi cât mai

aproape de mine, uite cum tremuraţi! Berbecii n-or să vă
împungă! Dar sunt mii de berbeci, de unde s-au ivit? Vor
face totul ţăndări, praf, sunt îndârjiţi!…” Ţipă şi, cu o
mişcare de resort, se ridică de pe pernă, descoperi din nou
trupul alungit în fotoliul albastru – îi alunecase un picior,
celălalt mai atârna, trecut peste braţul de catifea. Îşi dete
seama cine zăcea atât de aproape de ea, se mai linişti, deşi
nu recunoştea unde se află, nimic din încăpere nu-i
spunea că a fost vreodată aici, nici măcar în vis… Dar nu
visa încă? Avu îndemnul să se ciupească, nu era însă
capabilă de niciun gest, o dureau toate oasele, se simţea
complet epuizată, recăzu pe pernă. „Doarme cu gura
întredeschisă, ce incomod doarme, mi-e milă de el…” Ar fi
vrut să se repeadă să-l cuprindă în braţele ei… „Recunosc
fotoliul, mi se pare cunoscut, dar nu e al unchiului
Marius…” Se odihnise acolo în compania lui Mihai? A fost
vis, sau se întâmplase, chiar aşa? Se iviră şi alte imagini,
ca nişte licăriri de licurici în întuneric: se văzu rătăcind pe
străzi, oprită în faţa unei case mari, posace… „Casa, casa!
Casa din vis! Nu e casa din vis, e una reală, casa Monicăi, o
recunosc… Dar ce-a căutat acolo?” Se ivi şi marginea
scării, a ştergătorului de papură, pe urmă o pauză lungă, o
pată cenuşie, scutură capul, să alunge imaginile iritante.
— Rozana!
Judecătorul se trezi buimac, căutând febril către pat, cu
conştiinţa că dezertase de la o datorie, un strigăt
necontrolat, care-i redete dintr-o dată luciditatea. Ea-l
privea rătăcit – transpirase îngrozitor, lenjeria era udă, îi
ţinea rece în spate, începu să tremure. „De cine fugeam? E
limpede că fugeam pe stradă…” Îşi trecu palma peste faţă,
pendulă capul, îi ţiui în ureche un ţânţar, se mai credea
adormită, luptând să iasă din ţesătura ciudată a visului.
De s-ar întâmpla ceva real, o furtună care să alunge pâcla
din mintea mea – se reflecta şi în încăpere, stăruia pe tot ce
vedea. „Trimite-mi, Doamne, o sabie de foc… ce să fac cu
ea? Mai bine fă ca soarele să lumineze odaia mea,
184
atmosfera asta e cleioasă şi albăstrie ca un albuş de ou

alterat…”
— Rozana!
Chemarea fu mai puternică, tonul arăta îngrijorare.
— De ce strigi aşa?
Gândul că întrebase ceva lipsit de noimă o făcu să se
încrunte.
— Ai dormit bine? Te-am păzit ce te-am păzit şi-am
adormit şi eu, fără să vreau – râse încet, artificial, chipul
fetei nu părea să se fi trezit din buimăceala somnului. Bine
că se face ziuă! Nu te bucuri şi tu?
„Ce-o fi cu şanţul acela, săpat între sprâncenele ei ca o
cută albicioasă, care nu piere nici când fruntea i se
netezeşte?” Din nou râse, să-i redea liniştea, s-o asigure că
nu era nicio ciudăţenie că se afla în camera lui, cu el.
— Nu te bucuri că suntem împreună, de ce nu spui
nimic?
Plutea ceva străin în micul spaţiu dintre ei, de acest
lucru îşi dete seama mai întâi el. „Micuţa mea se mai luptă
cu negura, îşi revine greu.”
— Cine m-a adus aici? întrebă pe acelaşi ton apatic.
Mihai se ridică iute, îi surâse cald, vru s-o cuprindă, dar
ea se păstră ţeapănă, cu privirea fixă, uşor dilatată.
— Nu te mai gândi la nimic neplăcut! rosti blând şi se
aşeză pe marginea divanului, certându-se, cu o expresie
ceva mai luminată, că era neîndemânatic, că nu ştia adică
cum să se poarte cu o fetiţă ca ea, care tânjeşte după multă
tandreţe şi căldură, multă căldură. Fata mea dragă! O
mângâie pe păr, pe urmă îi sărută tâmpla. Sunt lângă tine,
alungă toate gândurile rele! Ea părea prăbuşită. Dă-mi
manile! I le luă singur. Aşa, acum să stăm de vorbă.
Rozana întoarse, în fine, obrazul spre el, dar avea aceeaşi
privire goală, şi el începu să se teamă. Teama se instală
comod, atunci când fata repetă fără sens:
— De ce strigi aşa?
Îi cuprinse capul între palme, i se uită în ochi, o şi
scutură uşor, să-şi vină în fire.
185
Ada Orleanu
— Ce e cu tine? Trezeşte-te, te rog, lasă gândurile negre,

ai să mă sperii, vrei cu tot dinadinsul să mă chinuieşti? Am
să-ţi pregătesc un ceai, poate ţi-e foame, aseară…
Regretă imediat acest ultim cuvânt, fata repeta zăpăcită:
„Aseară?… Aseară? Ca filele rupte dintr-un caiet în care s-a
înfoiat vântul, gândurile mele!” Şi zări caiete ferfeniţite şi
aruncate pe jos, se necăji pe Oanea. „El mi le-a rupt, nu
ştiu de ce e atât de răutăcios cu mine, am încercat să-i
câştig prietenia… dar i-am câştigat-o, nu mai e deloc… ştiu
bine că m-adoră… Nu eu am spus cuvântul ăsta, cine l-a
spus?” „Oanea te adoră…” Mihai o mângâie din nou, insistă
să nu se mai gândească la nimic.
— Îţi fac ceaiul numaidecât, ţi-l pregătesc aici în odaie,
am o spirtieră, ca tot omul burlac – râse de astă dată
sincer, degajat –, câteodată mi se face lehamite să ies în
oraş numai pentru un ceai sau o cafea… Nu te las singură,
aşa că stai, te rog, cuminte, cum te-am aşezat eu, lasă
pledul în pace, nu-l mai da la o parte. Ei, ţi s-a răsucit
rochia, asta era, te jenează, să ridic fetiţa ca să şi-o tragă.
Gata? Perfect! S-o învelim la loc – îi vorbea ca unui copil, şi
poate acest lucru, tonul lui duios, stârni surâsul acela vag
ca o gropiţă, ca umbra unei gropiţe în obrazul bucălat al
unei fetiţe, ceea ce-l emoţionă adânc, în sufletul lui se
instală mila, simţi nevoia s-o ocrotească şi să-i redea
seninătatea.
— Cine m-a adus aici? întrebă ea din nou, pe acelaşi ton
indiferent.
El îşi ascunse neliniştea.
— Ia te uită, ce fată neascultătoare! Am să-ţi spun şi
asta, dar nu acum, acum să nu-mi mai pui nicio întrebare!
O sărută pe ochi, genele ei clipiră, vederea pierdu fixitatea,
şi el o lăsă, se retrase de lângă pat, să respire în voie. Să
sting veioza?
Un semn din cap şi dulcele ei surâs.
— Ce se-aude?
Cu urechea aţintită înspre malul râului, Rozana căuta să
186
desluşească sunetul: dangăt de clopot? Nu, o falangă,

pesemne o cireadă. Întâlniră, curând, turma, vitele erau
mânate la iarbă, în păşunea lăsată de ei în urmă, un izlaz
comunal unde mai păşteau şi alte vite. Doi copilandri
păşeau îndărătul ei agale; când ajunseră în dreptul lor,
privirea ochilor căpătă sclipiri de curiozitate.
— Ce sat e-acolo, băiatule? – Mihai arăta nişte fumuri.
— Hă? – copilul întorsese faţa doar pe jumătate. Mai e
niţeluş pân-acolo, da dacă mergeţi mai răpejor… că uite, ie
tăman… se şi vede – se depărtă sfios, de parcă ar fi spus o
neghiobie, şi iuţi pasul după cioporul de vite.
Auzi râsul Rozanei şi se opri săgetat. „De ce-o fi făcând
haz?” Nedumerirea băiatului dură numai o clipă, fata îi
făcea cu mâna, surâse arătându-şi gingia ştirbă de câţiva
dinţi.
— Ţi-a furat cioara dinţii? I-ai aruncat peste casă? Ca
să-ţi dăruiască alţii?
Copilul fugi fără să-i răspundă, şi ea rămase înveselită, îi
căută lui Mihai în ochi.
— Aşa pretinde Sofronie: că după ce scoţi dinţii cu un
arnici legat de clanţa uşii, să-i arunci peste acoperiş, să-ţi
crească alţii, sănătoşi.
El zâmbi binevoitor, dar nu spuse nimic; se păstra aşa,
îmbufnat, de când plecaseră, doar din când în când reuşea
să-i alunge supărarea, cu cine ştie ce exclamaţie naivă. „E
necăjit că nu-i spun unde mergem, dar vreau să-i fac o
surpriză.”
La început protestase.
— Unde mă porţi, Rozana? Vreau să ştiu ca să evit, cât
mai e timp, cine ştie ce neplăcere, hotărârea ta mi s-a
părut pripită, explică-mi cel puţin unde se găseşte locul
acela fermecător, de care mi-ai pomenit, dacă nu ţii să-mi
dezvălui la cine anume mergem! M-ar indispune, te avizez,
să mă trezesc în tovărăşia… mă refer la sălaşul de rudari,
trebuie să ştii că ocupaţia mea nu-mi permite să leg relaţii
cu…
Ea îl înfruntase.
187
Ada Orleanu
— Cum poţi gândi astfel? Prietenii mei sunt şi ai tăi, mă

decepţionezi!
Câmpul începea să se îngusteze, înfăţişa o năframă
legată sub bărbia dealului. Pe întinderea lui, stejarii aceia
singuratici, cu trunchiuri bătrâne şi coroane imense, lăsau
impresia că fuseseră presăraţi anume, să ţină locul
pietrelor de marcaj kilometric. Zarea era de cleştar,
asemenea boabelor împroşcate în stropi irizaţi de pe
frunzele atinse de ei în trecere. Mai gălbui decât în
anotimpul primăverii, câmpul ţinea tovărăşie drumului,
care se menţinea paralel cu fâşia verde, despicând-o
totodată, o parte suia spre dealul împădurit. Peste desişul
păduros plutea fără să se înalţe sau să coboare un abur
albicios, se destrăma în fuioare, pe care le înghiţea
văzduhul în chip nevăzut, ca o părere – semn de vreme
bună.
— Transpiră pădurea!
Exclamaţia ei îl opri din mers, cuprinse larg întinderea
de smarald de pe coamă. Pentru el se păstra mută la ora
aceea matinală, dar fetei liziera dantelată îi stârni în auz
galopul unui cal – i-l evoca anume pe Fuior, armăsarul
colonelului invalid, moş Alecu, pe care îl călărea ea când se
ducea la Stănila. O promisiune! Îi alungă până şi acea
rămăşiţă de mâhnire adunată cât un bob de rouă – se
evaporă, de pe chipul ei pieri umbra; în frăgezimea
obrazului, surâsul adânci o gropiţă. Îl învioră şi pe el
zâmbetul fetei.
Curând ieşi dintr-un pâlc de arini, la o cotitură, râul, îi
atrase cu vâjâitul lui spre răcoarea zăvoiului, deşi soarele,
ridicat deasupra orizontului numai de-o palmă, îi îmbrăţişa
călâu, somnoros. Departe, în partea opusă, se profilau
cenuşii, asemenea unor rufe întinse la uscat pe-o frânghie,
fumurile aşezării, se înălţau în rotocoale spre cer.
— Mai avem de mers, rosti spre însoţitor, dar el nu-i luă
în seamă cuvintele, se păstră mut, cu intenţia de a obţine
lămuriri suplimentare. Pe Rozana o interesa priveliştea
satului îndepărtat: e chircit ca sălaşul unor sălbatici!
188
— Unde mergem? Ce plan ţi-ai făcut? Nu ne-am vârât şi

aşa în destule complicaţii?
— Ce complicaţii? întrebă nedumerită. Le-am rezolvat pe
toate! Plecarea asta ne-a scos din… n-o să ştie nimeni c-am
dormit la tine, că a dormit la tine o minoră.
Îl lovea cu propriile lui vorbe! Ia te uită, micuţa Rozana
se pricepe să fie şi răutăcioasă! Se îmbufna iarăşi. „Orice i-
aş explica ar supăra-o, crede că mă tem pentru mine…
evident că şi pentru situaţia mea ar fi… Mă asigură că totul
o să fie bine, nu sunt convins. Refuză să-mi dezvăluie ce-a
aruncat-o în starea aceea desperată, am crezut la un
moment dat că şi-a pierdut minţile… M-a implorat să nu
insist: «Am să-ţi spun altă dată, acum nu pot, aş înnebuni
de-a binelea…»” Privirea ei rătăcise prin cameră, o
mângâiase să-i redea puţina linişte de mai înainte, când,
după ce băuse ceaiul cu multă lămâie şi rom, chipul se
limpezise, avea o expresie calmă, discutaseră împreună
despre ce aveau de făcut, pe un ton liniştit.
— Nu te superi dacă am să plec imediat, am un drum
lung de făcut.
Toate întrebările lui rămăseseră fără răspuns, şi până la
urmă o însoţise, ieşind amândoi din casă pe furiş, când
lumina mai era vânătă afară, şi oraşul dormea.
Drumeagul se abătu, şi ei urmară o potecă nisipoasă de-
a lungul zăvoiului, printre arini şi tufe, de unde ieşiseră
copilandrii cu turma. Pământul exala un iz voluptos de
ierburi jilăvite, pe jumătate putrezite, un miros pregnant,
cuprindea şi adieri plăcute, dar iuţi, de flori ofilite, de izmă
trecută, izmă grasă de prund, crescută singuratică, cu
frunze viguroase şi aromate puternic, se şi vedeau tufele
răzleţe, înalte şi bogate în ramuri – iz voluptos şi de strat
negru, gros şi afânat, constituit din cenuşa ierburilor cât şi
din bălegarul vitelor care se adăpau la râu; îl îmbogăţea
mireasma florilor vii, proaspete, colorate intens: dintele-
dracului, răchitan, broscariţă… El o întrebă pe fată dacă
spicele pe care le ţine în mână sunt de rourică, îi arătă mai
încolo o broscariţă, un buzdugan… Se mişcă spre el de
189
Ada Orleanu
lângă o tufă de veninariţă.

— De unde le cunoşti? Nici nu bănuiam… Speriată de
paloarea feţei lui, îi atinse braţul. Ce ai?
El se trase spre mal, îngăimă cu tristeţe:
— Şi ăsta-i odolean, nu-i aşa? Iar cea de colo, galben-
închis, se numeşte arnică? Aşa cred, dar nu sunt sigur…
Ea surâse.
— E arnică, arnicile au culoarea asta, galben-închis, şi
nici n-ar putea să fie altceva, de vreme ce…
N-o mai asculta, mergea de unul singur, printre copaci.
„Cum nu mi-am dat seama până acum că există un punct
de asemănare între ele două? Nu numele, am şi uitat acest
amănunt sâcâitor, dar chemarea aceasta a naturii, care
pare a le spune: «Cotrobăiţi-mi sânul, dragele mele, am
daruri pentru voi, însă depinde de voi dacă o să le daţi de
urmă, vă trebuie multă dragoste, şi cunoaştere!», şi ele asta
aveau, într-o măsură… Stârci cu talpa o tufă de ardeiul-
broaştei. Buruiana asta nu-mi place deloc, i-am spus
cândva Adinei…” Când ridică piciorul şi trecu mai departe,
i se păru că a lăsat în urmă şuviţe de sânge. Îşi zise,
revoltat pe el însuşi pentru impresia de mai înainte: „Nu
sunt decât nişte frunze sângerii de ardeiul-broaştei!”
Respiră adânc, să golească otrava melancoliei. Rozana veni
uşor, se cuibări dintr-o dată la pieptul lui, cerşind
împăcare. „E grozav de mâhnit din cauza mea!” Nările lui
fremătau izul acriu, iute, al zăvoiului, îl irită, braţele
frânseră mijlocul fetei cu un gest şi brutal, şi neaşteptat.
Ea îl săgetă cu o privire nemulţumită, dându-şi silinţa să
înţeleagă ce se petrece cu el, avea pentru ea totdeauna
mângâieri tandre… Îi reveni în memorie prima îmbrăţişare
pătimaşă, cu sărutări presărate orbeşte pe faţa şi pieptul
ei; nu opri imaginea, o alungă ca şi cum ar fi ofensat-o…
„Atunci nu mă iubea!” Numai după o clipă se întrebă
surprinsă: „Dar acum?…” În trupul lui, tumultul crescu, îi
invadă porii, braţele strângeau, frângeau dureros, nu mai
putea stăvili dorinţa… Se întrebă, cu oarecare revoltă de ce
fata rămânea ţeapănă şi se refuza mângâierilor lui, când
190
altă dată îmbrăţişările pătimaşe porneau de la ea, trupul ei

făcea una cu trupul lui, se rostogoleau înlănţuiţi, îmbătaţi
de voluptate… Privirea se plimbă peste chipul ei învălurită
de ceaţă, nu-şi dete seama de confuzie. Trupul Rozanei
prinse viaţă, respinse cu furie îmbrăţişarea lui, se depărtă,
mergea de-a-ndăratelea, încovoiată; zăvoiul se prefăcuse
într-un pustiu. „Şi tu…!” Dar dezgustul plana în afara
trupului, evocat doar de mintea ei, trupul tânjea după
sărutările primite, le mai simţea ca nişte dulci arsuri,
aceleaşi peceţi de foc care reînviau ori de câte ori o
înlănţuia el, păstrate de amintire tainic din ziua aceea
petrecută în aluniş… Se surprinse că înfrunta propria
luciditate, dorind să se azvârle din nou în braţele tânărului
– se descătuşă însă de dorinţa trupului şi plecă domol, să-
şi vâre picioarele în apa rece a râului.
— Rozana!
O ajunse şi o înlănţui cu desperare, dar altfel, fruntea lui
se freca de pieptul ei, înălţă capul, cerşea iertare, tandreţe,
irişii verzi erau încărcaţi de tristeţe, străluceau umezi. Ea
nu suportă adâncimea privirii lui, acoperi cu palma ochii, îi
netezi fruntea, braţele adăpostiră capul, la sânul ei, cu un
gest de compasiune. Tot trupul lui se lungi în nisip; părea
că el l-a părăsit supărat, doar braţele înconjurau mijlocul
fetei; şi ea se adună cu milă şi dragoste peste trunchiul lui,
ca şi cum ar fi vrut să-l ferească de o primejdie
necunoscută. Mihai dormita cu o senzaţie de gol, de
slăbiciune, de parcă ar fi fost sleit de foame, chinuit din
nou de acel amestec neînţeles de teamă şi destrămare, de
gustul fad, leşietic al deşertăciunii – îşi spuse însă, căutând
fata orbeşte, de parcă o pierduse: „Va trece, nu ţine mult,
trece întotdeauna când sunt cu ea”. Se crampona de trupul
ei cu un geamăt surd:
— Am nevoie de tine, Rozana! mai mult ca oricând! Te-aş
răni dacă ţi-aş spune de ce… Ajută-mă totuşi, sufăr. Iartă-
mă, am uitat de suferinţa ta, ce neghiob sunt! Mă vaicăr
într-un chip lamentabil! Hai să mergem unde-am pornit.
Eşti mai înţeleaptă decât mine, mă surprinde cât de
191
Ada Orleanu
înţeleaptă eşti la vârsta ta!

Se ridică, o trase şi pe ea de jos, liniştit, înviorat, şi ea îl
luă de braţ fericită. Soarele îşi strecura razele printre arini,
strălucitoare şi calde; în natură, toate erau limpezi şi pure,
undele susurau tonifiant. Doar o floricică de pana-
zburătorului zăcea stâlcită de trupurile lor.
Ajunseră pe o uliţă retrasă – se înfunda în împrejmuirea
dreptunghiulară a unei aşezări, îngrădită cu zid numai
spre faţadă, un zid coşcovit şi înverzit de muşchi, pe lături
se continua cu două rânduri de sârmă susţinute pe stâlpi
noi de lemn. Mihai se întrebă dacă e cu adevărat acel loc
fermecător despre care-i vorbise. Ieşind din zăvoi, li se
înfăţişase vatra unui sat mic, pitit sub deal, pe un enorm
con de dejecţie, lăsat acolo de torenţii cuminţiţi.
Aflând unde-l adusese şi la cine anume, îşi exprimă
dorinţa să se înapoieze în oraş, dar mâna fetei se încleştă
de a lui.
— Nu te las, eşti obosit, şi eu sunt obosită, drumul a fost
lung, de obicei îl fac cu bicicleta sau vin până aici cu
trăsura, împreună cu ai mei.
Poarta arăta şi ea părăginită, cu tot acoperişul din
şindrilă, care nu i se potrivea – îl construiseră de curând,
pesemne să apere ce rămăsese neruinat de ploi şi zăpezi
din picioarele de cărămidă. Poarta înaltă şi împrejmuirea
ascundeau îndărătul lor totul, la poale crescuseră în voie
buruieni urâte, brusturi şi scaieţi, dar şi tufe ghimpoase de
mure, măreau impresia că aşezarea ar fi părăsită. După ce
încercă poarta şi găsi zăvorul pus, încuiat cu lacăt, fata
vârî capul printr-o spărtură din zid.
— Renunţă, Rozana, e o oră prea matinală, ce explicaţie
ai să le dai?
O şi auzi chemând prin spărtură:
— Nea Năstaseeee, vino să-mi deschizi!
Un glas baritonal răspunse, fata smulse capul din gaura
zidului şi veni spre Mihai surâzătoare, îi luă mâna, de
parcă s-ar fi temut să nu o ia la sănătoasa.
— Sunt nişte oameni minunaţi, ai să vezi! Îmi pare rău
192
că trebuie să le servesc o minciună… Una mare, m-am

gândit pe drum, trebuie, n-am încotro… De altfel, ei sunt
nişte persoane foarte distinse, n-or să pună întrebări
sâcâitoare, chiar dacă… Dar nu, au maniere alese, pe asta
m-am şi bizuit… Mă cunosc bine, or să fie convinşi că nu e
decât un capriciu al meu… Nu te mai încrunta aşa, regret
şi eu că nu le pot spune… ce să le relatez? „Ştiţi, am fugit
de-acasă şi am dormit la prietenul meu…”
— Lasă, încetează, ţi-ai pierdut culoarea feţei, ai să te
dai de gol…
Exclamaţia grădinarului, una de bucurie adevărată,
descoperind-o pe fată la poartă, le întrerupse cearta:
— Bine c-ai mai venit pe la noi, domnişorico! Rezema cu
spatele poarta larg deschisă, ce nu se prea ţinea singură în
balamalele ruginite. Vă rog să poftiţi în parc!
Parc se numea vastitatea aceea de verdeaţă şi copaci,
neîngrijită? Pe ici, pe colo licărea viu corola unei flori, ieşită
din desimea vegetaţiei parcă sugrumată, să ceară ajutor
luminii. Iedera forma pe trunchiul arborilor coarde atât de
groase, încât aveai impresia că numeroşi şerpi boa i-au
încolăcit şi se pregătesc să-i gâtuie. Sau nu erau coarde de
iederă, ci îmbrăţişarea unor curpeni? Mihai nu mai văzuse
un atare lucru, rămase să privească mai îndeaproape,
întrebă pe grădinar cum suportă copacii înlănţuirea aceea
sufocantă.
— Le-aş fi venit eu de hac la vreme, dar domnul colonel
ţine să constate vigoarea arborilor după grosimea la care o
să ajungă curpenul. Acum e mai gros decât braţul meu! Şi
ei nu se lasă răpuşi, ce ziceţi, mare rezistenţă! Dar mergeţi
în pavilion, să vă odihniţi, până îi vestesc pe dumnealor că
aţi venit. Să vă conduc.
Nici din parc nu se vedea casa; descoperiră, în schimb,
îndărătul ghirlandelor înţesate de plante urcătoare, un fel
de chioşc închis cu sticlă, spartă pe alocuri, coardele
năvăliseră şi înăuntru, dând o mână de ajutor cariilor la
năruirea a tot ce era de lemn – se şi vedea făina gălbuie, în
grămăjoare, prefirată de carii prin găurile lemnului peste
193
Ada Orleanu
tot. În afara pavilionului, se ridicau movilite înierbate, la

distanţă egală, rotindu-se împrejurul lui. Mihai zări pe
câteva dintre ele coarde de trandafiri urcători culcate la
pământ şi îşi imagină ce înfăţişare avusese cândva chioşcul
acela ruinat. Şi nu numai el, dar întreg parcul: presupunea
că tufele, înfrăţite acum dezordonat, erau presărate în
vasta grădină, altădată, în mod estetic, după placul unui
grădinar cu şcoală, poate după priceperea aceluiaşi
Năstase, care-i lăsă singuri ca să-l vestească pe colonel de
vizita lor.
— Se vede c-aţi plecat cu noaptea-n cap, de picarăţi atât
de devreme!
Făcuse constatarea fără nicio mirare în glas. Rozana
întrebase:
— Dorm, nu-i aşa?
El înlăturase presupunerea fetei cu o azvârlitură din
mână.
— Da de unde?! Ţi-ai găsit să doarmă domnul colonel
pân’ la ceasul ăsta! Se prinde somnul, credeţi, de
dumnealui? Face ochi de cum se luminează, mai zăboveşte
ce mai zăboveşte cu tabieturile dumnealui, pe urmă pleacă
să dea ocol livezilor… Or să se bucure, oaspeţii de la
Bucureşti au plecat de ieri pe la mănăstiri, degeaba, i-a
interzis domnul doctor Podeanu ălui bătrân să iasă din
casă; e cusurgiu rău, n-are nici astâmpăr şi cred io că nici
n-o să moară-n patul dumnealui… Dar ce mă priveşte pe
mine? Poate călăriţi şi dumneavoastră? i se adresase direct
lui. Domnişoara Rozana e o adevărată hamazoană! Chiar,
domnişorico, ţineam să te previn că Fuior nu mai e de-
ncălecat, s-a nărăvit, a speriat şi satul, nu-i mai intră
nimeni în voie, Ilie ocărăşte toată ziulica la el!
Mireasma pregnantă, de pământ răscolit, pătrunse prin
spărtura sticlei, Mihai ieşi din pavilion şi se plimbă printre
tufe. Albul unor ziduri se ivi prin rosturile unui pâlc de
goruni bătrâni – ce parcă nu mai sfârşeau un sfat început
cu secole în urmă –, şi în felul acesta descoperi casa, o
clădire înaltă, cu etaj. Parterul n-avea însă încăperi, pentru
194
că nu exista nicio fereastră, ceea ce vedea el, o latură, era

prevăzută doar cu un pătrat mare, cenuşiu, căscat de zid, o
uşă enormă în două canate – date acum la perete – cu
scrijelituri romboidale aproape şterse în scândura veche,
crăpată şi albicită, rosătura dezvăluia până şi alcătuirea
din fibre groase a miezului lemnos; canatul pe care-l mişcă
scârţâi puternic, din zid căzu zăvorul ruginit şi-l lovi peste
picior; se aplecă să-l ridice, grozav de stânjenit pentru
gestul lui de curiozitate. „Aici nu trebuie să atingi nimic,
totul se năruie!” Încăperile se găseau poate pe partea
opusă? încăperi cu o scară interioară? Rozana îi vorbi din
spate, venind lângă el:
— E atât de veche casa asta, încât a înfruntat până şi
năvălirile turceşti! E o culă, modificată mai târziu, când n-a
mai fost nevoie să servească drept cetate, mi-a povestit moş
Alecu o mulţime de fapte în legătură cu cula aceasta… Are
câteva secole, ca şi stejarii, mi se pare că ei şi mai mult,
deşi nu le dai vârsta pe care o au, pe când casa…
Un glas bărbătesc, plăcut, le vorbi din pavilion, fără ca
posesorul să se arate:
— Casa s-a ruinat în timpul ocupaţiei germane, să ştiţi;
toate s-au ruinat de-atunci…
Parcursese drumul până la chioşc fără ca ei să-l vadă,
atât de încălcită era vegetaţia în preajma clădirii. Se
îndreptară spre colonel.
— Atât eu, cât şi străbunii, evident că şi părinţii mei, am
renovat-o la vreme, altfel n-ar mai fi rămas în picioare. De
altminteri, comisia monumentelor istorice a declarat-o prin
’23 monument istoric, Iorga personal a fost aici… Ce folos
însă, dacă nu pot obţine bani de la ei ca s-o repar? Iar eu
n-am mijloace să-i redau strălucirea de dinainte de război.
Mai complicat e că nici nu-mi permit s-o demolez, ca să
clădesc o casă modestă de ţară, încât totul rămâne
deocamdată cum vedeţi. Mă doare când ochi străini
cercetează cu atenţie paragina acestei aşezări! Numai
atunci descoperă şi privirea mea gradul de dărăpănare la
care a ajuns, altminteri stăruie numai imaginea din trecut,
195
Ada Orleanu
se suprapun amintirile, o hrană falsă, amăgitoare, îmi dau

seama, dar de la o vreme trăim doar din amintiri. Războiul
s-a sfârşit, morţii au fost îngropaţi – ce de morţi! Invalizii
au fost clasificaţi pe categorii, văduvele şi orfanii… mă rog,
se ştie, dar când se vor stinge consecinţele de ordin
economic ale războiului e greu de pronosticat. În ce mă
priveşte – pe mine şi pe alţii de categoria mea –, previziunea
e sărăcia, ce poţi face dintr-o pensie? Să mă pretez a face
comerţ, negustorie? Cum i-ar sta unui colonel invalid,
decorat cu cel mai înalt ordin pe front, ostaş al ţării… să se
vânture cu o brişcă prin târguri, să achiziţioneze marfă ca
s-o speculeze la un preţ înzecit, cum procedează bunăoară
Mustache al meu de-aici, din Stănila? Om pârlit pe
vremuri, un zdrenţăros, dar azi, dacă ar dori, ar avea bani
să cumpere tot ce mai posed cu… şi poate că i-aş vinde
bucuros, numai că el e un negustor abil, n-ar face
neghiobia să-şi vâre creiţarii, cum se exprimă, într-o ruină
care ar necesita îmbunătăţiri enorme. I-ar rămâne punga
goală, o pungă pe care negustoria lui de mărunţişuri i-a
ticsit-o numai în câţiva ani de război şi în cei de lipsuri de
după. I-o mai umple şi acum, deşi nu tot cu atâta spor, se
înţelege, dar, oricum, dacă nu curge, pică, aşa pretinde el,
căci nu se sfieşte să dea în vileag prin ce mijloace face rost
de bani, consideră negustoria lui, vreau să spun
jecmăneală, agerime, pricepere. Se şi tânguieşte că aleargă
prea mult, îşi rupe oasele muncind… Recunosc, are acea
diabolică perseverenţă de a aştepta cum îi creşte venitul
pic-pic, picul fiind realizat, cu premeditată calculaţie, de pe
spinarea consătenilor, cărora le vinde tot ceea ce marile
magazine en gros de la oraş aruncă la solduri, nişte
gunoaie... Face să-i vizitaţi prăvălioara! Aşa mi-a spus şi
mie Năstase acum câtva timp, şi m-am dus: o chiţimie
murdară şi întunecoasă, în realitate o odaie desprinsă din
casa lui ţărănească, cu câteva rafturi şi o tejghea, marfa
atârnă şi de tavan, de cuiele bătute în uşă şi de pervazul
ferăstruicii – obiecte ce par salvate de la foc, un lucru nu e
nou sau, mai bine zis, neştirbit. Şi sătenii totuşi cumpără!
196
Înjură, îl înjură în spate, mormăie, cercetează nemulţumiţi,

dar cumpără. Cumpără ca să repare, pentru că i-ar costa şi
mai mult să meargă după acel obiect la oraş – chiar dacă s-
ar duce pe jos, să nu cheltuiască, ar pierde o zi întreagă şi
e o zi de lucru. Lucrează ca zilieri, amărâţii, pe la unul şi pe
la altul, îi folosesc şi eu în livezi şi pepinieră… Colonelul se
opri să râdă. Livezile şi pepiniera sunt împreună noul de
care eu am fost capabil după ce m-am întors din război şi
m-am pensionat! Ilustrează, poate, un rest din tăria pe care
mi-a nimicit-o frontul, odată cu braţul pierdut. Plantaţiile
au dat pe rod abia anul trecut, când s-au şi ivit complicaţii
neprevăzute. Nu se naşte spontan un pomicultor dintr-un
militar! Ar fi fost mai bine să mă fi lăsat păgubaş?
Socoteala fusese totuşi, simplă: venitul din plantaţii o să
susţină gospodăria! S-a dovedit a fi a unui nepriceput şi,
din păcate, n-am fost singurul în acest ţinut. N-am
prevăzut corvoada întreţinerii, a ocrotirii lor de feluriţii
dăunători care le atacă, mereu bani, bani mulţi, un capital
investit în ceva nesigur: dacă scapi pomii de dăunători,
prin stropiri şi alte mijloace, ce te faci cu o primăvară
timpurie, care stârneşte înmugurirea – ca numai bine să
dea un îngheţ subit, de-o noapte, două? S-a dus tot rodul!
Iar când vremea se îndură să ţi-l lase, ce faci cu el? Că rod
îmbelşugat au şi vecinii, are tot ţinutul, şi negustorii te
îmbie cu un preţ derizoriu, nu poţi scoate nici cheltuiala.
Renunţi atunci să vinzi, bagi rodul în bâldane, să nu
putrezească sub pomi, sperând că, prefăcut în ţuică… Dar
toţi păgubaşii au procedat la fel, ţuica gâlgâie, nu se obţine
pe un kilogram de ţuică tare nici cât pe cea mai ieftină
băutură. Să doreşti ca numai plantaţiile tale să rodească
totdeauna, iar ale vecinilor să ardă sub chiciură? Şi mai
contează pentru satul nostru şi depărtarea de calea ferată,
fructele sunt ceva perisabil, nu suportă un transport de
durată, şi mai cu seamă făcut cu boii… Ei, văd după
privirea ochilor tăi mierlii că plictisesc nişte oaspeţi
distinşi, iertaţi-mă, am uitat de îndatorirea mea de
amfitrion. O să vină şi Marica în curând, ea mai leneveşte
197
Ada Orleanu
dimineaţa, şi bine face, sănătatea ei e cam şubredă… Ia

spune, puică, datarăm vizita aceasta matinală cărui fapt?
Şi cine e domnul care te însoţeşte?
Fata îi vorbi, în timp ce nu-şi dezlipea privirea dintr-a
judecătorului:
— Moş Alecu, te avizez să nu dai crezare la tot ce-ţi
spun, şi totuşi să-mi acorzi o deplină încredere. Ochii ei
vorbeau către celălalt: „E bine aşa? Nu pot minţi pe de-a-
ntregul… dar oricum, tot am să mint, altfel nu se poate”.
Am plecat de-acasă înainte să se fi trezit cineva, iar el e un
prieten al meu, pe care l-am întâlnit în zăvoi, se ducea la
pescuit. A lăsat undiţa şi sacul într-un loc sigur, la stăvilar,
şi m-a însoţit. Tante Clara o să fie cu adevărat supărată,
dar eu doream grozav să hoinăresc şi mi se făcuse un dor
de Stănila!… Am plecat pe jos, să colind în voie, n-am venit
niciodată încoace pe malul râului… Drumul a fost… „Cum
a roşit Mihai! Uite cum se dă de gol! Parc-ar fi copil! Să mă
ţin bine eu, altfel, moş Alecu cine ştie ce-o să-şi închipuie…
Ce prostie, ce lucru stupid să nu poţi spune adevărul, când
adevărul…”
— Aşadar, o excursie în toată forma! Scufiţă Roşie, ne
faci mare bucurie când vii la noi, ştii bine! Grija Clarei las-
o, o anunţ eu de la primărie că te afli la noi…
— …şi că am să rămân câteva zile, completă precipitat,
roşind de astă dată şi ea, deoarece nu-i împărtăşise lui
Mihai planul ei – el o şi aţintea surprins. Se întrebă de ce.
„Regretă el că voi lipsi din oraş atâta vreme?” Moş Alecu,
ce-ţi fac eleşteiele, mai au peşti?
— Nu mai am decât un eleşteu, puică, pe celelalte le-am
desfiinţat, din motive economice. Ai să vezi cu ochii tăi. În
orice caz, promit să nu te plictiseşti la noi, personal mă voi
ocupa de program, acum însă îngăduiţi gazdei să dea unele
dispoziţiuni. Bănui că ai uitat coşul cu merinde acasă şi,
cum drumul a fost lung, bunica e nevoită să se îngrijească
şi de hrana Scufiţei Roşii…
— Moş Alecu, la toate te gândeşti! exclamă Rozana, dar
el şi dispăruse în verdeaţă, tot aşa cum se ivise – vegetaţia
198
înghiţea, cu adevărat, totul în această aşezare.

Mihai înţelegea acum de ce alesese fata drept refugiu
Stănila, un loc fermecător îi da dreptate – se convinse mai
mult când o cunoscu pe Marica Roşianu, care-i găsi mai
târziu bine dispuşi pe toţi trei –, colonelul reuşise între
timp să alunge cu glumele lui fine atitudinea rezervată a
oaspetelui străin. Până şi aşezarea părăginită devenise
atrăgătoare, abundenţa vegetaţiei părea s-o înlănţuie cu
compasiune, acoperindu-i zidurile coşcovite. Reprezenta o
lume apusă, colonelul singur recunoştea că lumea lui…
— Vă displace laptele nostru? Ceaşca dumneavoastră a
rămas aproape plină.
— Eu l-am apreciat de la prima înghiţitură, râse Rozana.
— Poate nici n-a observat că e de bivoliţă. Am două
bivoliţe, le-am adus de curând, o experienţă, cine ştie ce
surpriză îmi rezervă şi îngrijirea lor?! adăugă colonelul.
— Alecu se joacă un joc de om mare, cu implicaţii… El e
orăşean, nu se pricepe deloc…
— Marica ar vrea să lichidăm totul aici şi să ne
reîntoarcem definitiv la Bucureşti. Casa noastră e
închiriată, să adăugăm la pensia de invalid un venit sigur…
— …Pe care-l cheltuim aici, în acest joc al lui Alecu de-a
agricultura.
— Marica, iubito, consideri până şi plantaţiile mele o
joacă?
Ea clipi amuzată, învăluindu-l într-o privire afectuoasă şi
îngăduitoare, ca şi cum i-ar fi spus: „Nu mă supăr pe tine,
ai suferit de ajuns acolo pe front”. Din dormitorul ei, aflat
la catul clădirii, în unghiul pe care faţada îl alcătuia
împreună cu latura dinspre pavilion – faţada era dominată
de intrarea principală, cu scară, şi de veranda închisă cu
geamlâc – auzise glasuri voioase, şi pentru o clipă îi păruse
că sunt mai multe, c-au năvălit peste ei oaspeţi numeroşi,
se bucura, „or să ne-alunge plictiseala”, dar în acelaşi timp
socotise iute: „Ce-am să le dau la masă la atâtea guri? Puii
nu sunt încă de tăiat, în grădină nu prea avem cine ştie
ce… Doamne, ce sărăcie!… O să scăpăm tot cu un ied, iezi
199
Ada Orleanu
se găsesc…” Recunoscuse glasul Rozanei. „Cât de bine se

înţelege ea cu Alecu!” Dar nu şi celălalt glas, cu intonaţie
aspră, bărbătească, între tenor şi bariton, care disimula
emoţia, o reţinea în gâtlej. „Cine să fie? Seamănă cu al lui
Dariu, dar băiatul e plecat cu bătrânul…” – îşi zâmbea în
oglindă, în timp ce se pudra, împletind o poveste de
dragoste între nepot şi Rozana, ştiind că Dariu plăcuse
fata. „Cred că mătuşa ei o ţine sub cheie, altfel nu văd de
ce nu vine pe la noi”, îşi spusese pe un ton necăjit. De
lângă uşa puternică de lemn, pe care o cercetase Mihai
Rudeanu – nu era decât oblonul pivniţei, care cândva o
pecetluia să menţină în deplină beznă butoaiele cu vinuri –,
ascultase din nou glasurile. „Cu ei e cineva străin!”
Descoperind cine e, îşi zisese: „Pare-se că Dariu a şi
pierdut!” Rozana îl prezentase pe tânăr simplu:
— Prietenul meu, tante Marica, l-am adus să vă
cunoască, să-i cunoască, pe moş Alecu şi tante Marica ai
mei, despre care i-am vorbit adeseori.
Alecu surâdea.
— Te cam răsfeţi, Scufiţă Roşie, am să te dau la lup!
Ei, Maricăi, îi scăpase fără-să vrea:
— Lupul e încântător, Rozana, n-ai de ce să te temi.
Iar Alecu, repede:
— Din păcate, e plecat!
Fata roşise, privirea ei se ferea de a lor. „Aşadar, şi
gândul lui Alecu zburase la băiat, la Dariu? O fi zburat, dar
uite că ne-am păcălit amândoi! Am uitat că micuţa noastră
a crescut mare… poate din cauza rochiilor ei, făcute după
gustul bizar al lui Bogdan Manolescu. Ar trebui să
intervină Clara, să-i schimbe îmbrăcămintea – sau îi
convine şi ei?”
— Plantaţiile dumitale, moş Alecu, dezmint ce-a afirmat
tante Marica. Nu sunt un joc de-a agricultura. Mihai, să le
vezi!…
„Ce bine-se simte ea în compania acestor prieteni ai
familiei – se răsfaţă, cum bine a zis colonelul, pentru că i se
acordă importanţă şi pentru că simte că e iubită, dorită…
200
Mătuşa o consideră copil şi o tratează ca pe un copil, iar

Rozana îşi impune probabil: «Mă vrea copil: să mă port ca
atare, ca să n-o dezamăgesc..:» Nu sunt sigur că e aşa…”
Râsul fetei îl uimi. „Ce repede şi-a revenit!” Ea observă cum
o cerceta şi se fâstâci, intuind exact ce gândea el: „Se
întreabă, negreşit, ce mă poate sustrage dintr-o situaţie
deloc uşoară… Şi el nu cunoaşte, nici nu bănuie – cum ar
putea bănui? – motivul fugii mele.” Pierdu dintr-o dată
bucuria, nu mai reuşi să-şi recapete nici volubilitatea. El
regretă, o suplini, se lăsă stimulat de colonel, care istorisea
acum un episod din război cu implicaţii catastrofale pentru
proprietatea sa de la Stănila: ocupaţia germană după
ruperea frontului din munţi.
— S-au instalat aici, aşadar, de la început, încât n-au
lăsat în urmă, când au plecat, decât pustiirea provocată de
norul unor lăcuste… Am văzut şi una ca asta, pe când
eram copil. Lumea însă începe să uite, mai ales tinerii,
întâmplările tragice din război li se par îndepărtate; când,
în realitate, n-au trecut decât şase-şapte ani de la
capitularea nemţilor, de necrezut, nu-i aşa? Nu-i bine să
uităm! Nepăsarea pentru sacrificiul generaţiei noastre,
pentru cei opt sute de mii de morţi…
— Alecule, lasă te rog consideraţiile acestea, indispui
musafirii, sunt tineri, să-şi trăiască viaţa la largul lor, am
suferit noi destul, am suferit ca să se bucure ei de linişte,
le-o doresc din inimă! V-o doresc din suflet, copii!
— Şi eu, dar asta-i altceva, Marica, asta-i altceva! De
uitat nu trebuie să uite, e sacrificiul unei naţii, e istorie, la
urma urmei! Dacă bagatelizăm istoria, unde-o să ajungem?
Ne îmbuibăm, strigând trăiască România Mare, dar
invalizilor le dăm brânci în autobuze şi tramvaie. Un burtă-
verde care mă-nghesuia pe culoarul compartimentului,
când am sosit de la Bucureşti, mi-a aruncat cu ură: „Mai
iute, ciungule, că pleacă trenul şi am bagaje multe!” Ştiţi
ce-am făcut? M-am întors şi l-am lovit peste faţă cu mâna
asta de câlţi. „Poftim o amintire de la Coşna!” Mizerabilul!
făcuse pântece numai în câţiva ani de lipsuri, era, vedeţi,
201
Ada Orleanu
un mare negustor! Azi, protipendada oraşelor sunt marii

negustori! La Râmnic au sărăcit toate familiile vechi, sunt
la pământ, şi s-au ridicat nişte negustoraşi, nişte precupeţi
– aud că unul ar fi milionar –, iar câţiva venetici, sosiţi cu
traista-n băţ, s-au înfiripat binişor, curând n-o să mai
încapă nimeni de ifosele lor, sunt stăpânii tăbăcăriilor.
— Societatea se preschimbă, Alecule, e un proces firesc.
— Tu eşti o resemnată, Marica, dar eu nu pot uita că mi-
am lăsat braţul pe câmpul de bătaie, iar băiatul meu viaţa.
Regretă imediat ce spusese, văzând-o pe soţie albită la
faţă.
— Ce-ar fi să ne duci în livadă, moş Alecu? se iuţi
Rozana.
— Eu aş vrea să plec, e târziu, drumul e foarte lung…
Mihai Rudeanu se ridicase, făcură la fel cu toţii. Gazdele
îl însoţiră câţiva paşi, Rozana până la poartă. Ceva
femeiesc se degaja din făptura ei, modulaţii noi îi
maturizau glasul, îi vorbea aproape rece, nu mai rămăsese
nici urmă din aerul de sălbăticiune ştiut de el. „Ce se
petrece cu ea? Arată mai frumoasă! E mai frumoasă
recunosc!” El tânjea însă după chipul ei copilăros, naiv,
după mişcările sprinţare, de jivină mică de crâng, mică şi
caraghioasă, caraghioasă dar fermecătoare, aşa cum o
descoperise în zăvoi. „Dar atunci, la început, nu mi-a
plăcut deloc…” – privirea lui stăruia învăluitoare.
— De ce mă priveşti aşa? întrebă fata, stânjenită.
— Surprinzător de variate sunt reflexele pe chipul tău!
— Nu te înţeleg.
El îi luă mâna, i-o sărută surâzând şi plecă.
Nici nu se depărtase bine de Stănila, şi-i simţi lipsa.
Rămăsese la poartă tăcută şi îngândurată, cu mâinile
încrucişate la piept, adunată în ea. „Atitudinea ei veselă nu
fusese decât simulată, să nu le dea de bănuit nimic
gazdelor? Mereu cred c-o cunosc, şi uite ce complicată e
fetiţa mea!”
202
BĂTRÂNA SE ŞI ÎNDREPTĂ SPRE GRĂ-

dină. O găsise trebăluind pe lângă coteţe, abia se
înţelegeau în vorbă, din cauza dulăului care-l lătra
vrăjmăşos. Familia se afla în livada de pruni, la taifas cu
nişte vecini – aplecată pe o parte, în cârja de sub braţ,
ajunsese la portiţă, ridică cercul de fier care o închidea,
deşi el renunţase stânjenit: dacă au oaspeţi, o să vină altă
dată, trecuse întâmplător, cobora din pădure, era obosit.
(„Şi nici nu-mi face plăcere să dau de mutre insipide şi să
ascult discuţii fără miez! Pesemne că e surdă, de mă
târăşte după ea…”)
— Vin altădată să văd pometurile şi via, nu vă mai
deranjaţi, strigă să-l audă, dar ea şchiopăta pe potecă,
bocănind cu cârja.
— O să se bucure Matei! La prânz v-a pomenit, zicea că
la tineri cuvântul are tărie cât rouă pe iarbă. Nu vă
supăraţi, fiu-meu nu e om rău, doar niţel zăbăuc, dar pe
cine nu scrânteşte viaţa, viaţa e grea! De la bun început să-
ţi spui asta, dacă nu vrei să te zdruncine până şi prima
căzătură. Ni se trage truda şi suferinţa de la facerea lumii,
nu de-acum, dar omul nu învaţă nimic! Vede ce păţeşte
altul şi nu ia aminte. Ce-şi zice fiecare? „Eu nu sunt ca
ăla”, şi, crezându-se mai breaz… Ia-o dumneata tot înainte,
c-o să dai de un chioşc, acolo-s ei, eu mă-ntorc, lăsai
râmătorii slobozi şi-or da buzna-n pepenărie.
Tufe şi pomi, dar mai ales coarde, nenumărate coarde ce
traversau din loc în loc poteca şi pe sus, şi pe jos, îl
203
Ada Orleanu
obligară să se strecoare atent. Nu văzuse nici în pădure

zmeuriş mai bogat – avea dreptate Matei să fie încântat de
grădinile lui, care semănau mai degrabă cu un crâng
sălbatic, înţesate cum erau de arbuşti şi pomi roditori:
agrişi şi coacăzi, meri şi cireşi, nuci şi peri… Lipseau, oare,
vreunii din pomii fructiferi cunoscuţi de el? Văzu şi vişini,
şi piersici, mulţi piersici, dar şi un cais mare, uscat pe-o
latură, până şi câţiva aluni domestici. Coroanele pomilor
pluteau pe o mare verde, aşa i se păru lui, îl miră că,
înăbuşiţi cum arătau, rodiseră – mai ales piersicii, nu era
ramură să nu atârne greu, numai că fructele erau
pipernicite. „Până la toamnă poate c-o să crească, ce mă
pricep eu?”
Un fâşâit puternic, venit înaintea glasurilor: Matei! sau
mai bine zis capul lui ieşit printre ghirlande.
— Ia te uită, bre! Nu-mi vine a crede c-ai urcat dealul pe-
o asemenea căldură! Aşadar, în pofida bârfelilor care
circulă pe seama mea, îmi acorzi oarecare consideraţie?
Matei era aproape fâstâcit, se domină însă. Ai căzut peste
oaspeţi, ştiu că nu-ţi convine, dar nu te impacienta, de
obicei nu stau mult, vin doar să se informeze. N-ai încotro,
bre, te-au reperat. Aducându-l în deschizătura chioşcului:
Să te prezint bunilor mei amici, care-au venit să se-
mpărtăşească din răcoarea binefăcătoare a grădinii mele.
Drept e, vecinilor, că nu se găseşte loc mai aerat în tot
oraşul?
Râsul amărui şi înveninat al lui Matei se învălmăşi cu
chicoteala complezentă a oaspeţilor. Mihai nu vedea
persoanele din chioşc, zărea doar două cozi negre, răsucite
la tâmple ca nişte coarne, crezu la început că e Dina,
surâse, pe urmă se împotrivi puternic când Matei îl
împinse înăuntru.
— Hai, bre, nu fi sălbatic, sunt oameni ca toţi oamenii,
nu antropofagi! E tare pădureţ prietenul meu, vă rog să-l
scuzaţi!
Mihai rosti la întâmplare, din îndemnul de a preveni o
lovitură pe care presimţea că are s-o primească – totul era
204
confuz şi în acelaşi timp penibil, se ocăra pentru inspiraţia

lui de a fi venit la casa roşie.
— Doream să-ţi comunic ceva însemnat, dar amân pe
altă dată, n-am vreme să stau. De altminteri, i-am spus
acest lucru doamnei bătrâne care m-a însoţit: sunt în
trecere, mă grăbesc.
— Nu mă supăra! se prefăcu Matei necăjit pe el. E un tip
niţeluş cam ciudat noul nostru jude – încântat de el însuşi,
convins că tânărul i-a plasat un pretext fals ca să scape de
mutrele din chioşc. Matei se amuza. Ce fel de amic am eu,
dacă nu vrea să-mi cunoască nevasta? Ce zici, Veronica?
Nici nu merită să ţi-l prezint pe sălbaticul ăsta…
Tristeţea ochilor lunguieţi! Asta îl atrăgea pe Mihai, nu-şi
lua ochii de la Veronica. Ea se ridicase spontan, oarecum
sfioasă, gata să-l întâmpine amabilă – o poză de comandă,
de ochii celor din chioşc. Ochii Dinei – acum ştia ai cui
sunt, fata semăna grozav cu mama! Dar cuvintele lui Matei
avură un efect teribil asupra soţiei: recăzu pe bancă lividă,
înecată; braţul, întins maşinal spre musafir, zăcea alungit
pe masă, ţeapăn.
— Nică, ce e cu tine, ţi s-au învineţit buzele, ţi-e rău?
Iarăşi… răul acela? Matei îl părăsi pe Rudeanu şi se repezi
la ea, femeia clipea des, se lupta cu leşinul, soţul o bătu pe
faţă, îi frecă mâinile. Ai stat la căldură, asta e, nu-ţi prieşte!
Las’, că-ţi trece, ştii bine că răul acesta vine şi trece, starea
ta specială e de vină, doar ţi-a explicat Marius Podeanu.
Vrei să bei puţină apă?
„Ce naiba erau dispuşi să creadă indivizii din chioşc?” se
surprinse Rudeanu furios, bănuind că privirile şi zâmbetele
lor maliţioase îi sunt adresate lui. Nu-l scoase din fire
numai acest lucru, ci şi faptul că fusese atât de imbecil să
nu deducă până atunci cine anume era femeia care-i
pătrunsese în casă pe furiş. Urâtă moştenire îi lăsase
zănaticul de Radu! „Eşti o canalie, domnule Radu
Zamfiroiu! Iar eu am jignit-o groaznic pe femeia aceasta, m-
am purtat cu ea de parcă ar fi fost o prostituată!” Îi auzi
glasul stins, îşi revenea, se trase sub pomi în panică –
205
Ada Orleanu
Veronica îngăimă scuze pentru starea ei, vorbea cu pauze

mari, ceru să fie condusă în casă.
Cât timp a mai rămas acolo, după plecarea lor? Se
retrăsese ca un laş! Poate că ei n-au observat acest lucru şi
nici musafirii, doar nu pentru el aveau ei ochi, nu el
constituia atracţia. Cercetă avid curtea: nimeni! Se pregăti
de plecare – pe scara de piatră, ce lega casa cu bucătăria
de vară printr-o săliţă descoperită o zări pe Dina. Poate îl
pândise? Asta mai lipsea! Şi avea ochii şi corniţele din păr
ale mamei ei!… Neştiind ce cuvinte să-i adreseze, o privea
dezorientat, avu îndemnul să treacă iute, să se prefacă
grăbit, supărat, disimulând că a observat-o. Ce-i păsa lui,
la urma urmei, de fata asta? Dina însă îi sări în cale,
numai zâmbete.
— Tata te roagă să-l scuzi, mă trimite să vă ţin de urât
cât mai zăboveşte el, mamei o să-i treacă, are des răurile
astea, ne-am obişnuit, eu cel puţin… Nu se cade să discut
despre asta, mama îmi interzice – se opri să râdă; de ce nu
se cade, nu ştiu, dar asta e porunca, în schimb învăţăm la
şcoală cum ia naştere viaţa animalelor, a plantelor, într-un
mod nu prea deosebit de a omului, dar a omului… mă rog,
secrete, taine închise cu două rânduri de lacăte! Nu cumva,
te grăbeşti, vă grăbiţi? Dina era la vârsta incertitudinilor.
Tata speră că nu te-au supărat cele întâmplate, de oaspeţii
ceilalţi nu-i pasă, ducă-se! Şi-aşa trăncănesc.
— Sunt şi grăbit, şi obosit, în după-amiaza asta. Am
colindat cam mult – era un adevăr; hoinărise ca un năuc,
să umple golul lăsat de absenţa Rozanei.
— De ce vă chinuiţi să păreţi politicos? făcu Dina haz. N-
are nicio importanţă. Şi dacă m-aştepţi, merg şi eu cu
dumneata până-n centru. Cum el părea surprins de
această propunere, adăugă iute: Am un comision pentru
tata, întârzii numai o clipă, mă întorc imediat.
Se plimba prin faţa casei roşii făcând les cent pas într-o
stare sufletească jalnică. Se întreba mâhnit dacă, nu avea
dreptate. Soceanu să-l gonească din oraşul acesta meschin.
Dar ce vină avea oraşul? Nu-i pricinuise niciun rău!
206
Nemulţumirea lor, se revărsa pe nedrept asupra oraşului.

„Uite-o, s-a îndurat să vină! Cât timp pierd femeile cu
găteala!” Ca şi cum el ar fi avut ochi pentru ea, pentru
florentina ei albă cu fundă şi pentru cordonul acela lat…
dar de unde deducea că fata se împodobise pentru el? „Nici
să n-o facă, i-a luat-o maică-sa înainte!” – cuvintele acestea
răutăcioase îi stâmpărară. Mânia, nu se recunoştea. „Ce
inspiraţie idioată am avut în după-amiaza asta să mă
opresc la casa roşie!”
— Tata e un copil mare, rosti Dina după o îndelungată
tăcere, în acelaşi timp se întrebase mirată: „Ce l-o fi
supărat? E cu adevărat supărat! Unii se necăjesc dintr-un
fleac, de o situaţie anume, chiar dacă nu-i priveşte pe ei
direct, l-a deranjat probabil faptul că a căzut prost… Ei,
naiba ştie! N-o să-mi stric şi eu dispoziţia pentru asta.” Se
sperie şi de un moft, de-asta susţin că e copil, să-l fi văzut
ce desperat era la căpătâiul mamei, de parcă ar fi fost în
primejdie de moarte. Doamne, cât exagerează! Exagerează
când e vorba de mama, o iubeşte enorm. La noi nu e prea
vesel de când cu stările astea proaste ale ei, şi cred că
exagerează şi mama… Iar am abordat… Te plictisesc,
scuză-mă!
El nu ieşi din mutism, deşi ar fi vrut s-o încurajeze:
„Ciripeşte, ciripeşte, fetiţo, îmi face bine, îţi sunt chiar
recunoscător, suport mai uşor drumul alături de tine.” Nu-i
venea niciun cuvânt pe buze, era stors de gânduri ca o
lămâie de zeamă, mergea iute, cu fălcile încleştate.
— Nu vine prea multă lume la noi, azi întâmplător…
Stăm şi prea departe, tata s-a izolat aşa, el a vrut asta, să
nu-l crezi dacă se plânge. Putea să-şi construiască o casă
pe locul acela viran de lângă primărie, e al mamei şi stă
degeaba. Aştept şcoala ca pe-o promisiune, la Râmnic mă
simt grozav de bine, e un oraş vesel, pe deasupra frumos şi
curat, i se spune oraşul bombonieră, ai auzit expresia asta?
I se potriveşte! Ne oferă şi iarna, şi vara, oricând, ocazii de
petrecere, are serbările lui populare, fie în parcul primăriei,
fie în al Zăvoiului, cu muzică militară, chermese, tombole,
207
Ada Orleanu
teatru în aer liber, expoziţii, le aşteaptă toată lumea cu

nerăbdare… Mai ales defilările pe bulevardul Tudor
Vladimirescu, retragerile cu torţe!… Pe câmpul
regimentului se ţin şi mitinguri aviatice, dă buzna nu
numai oraşul, ci şi ţărănimea de peste Olt, de la Goran şi…
dar poate că dumneata cunoşti bine Râmnicul, şi eu te
plictisesc iarăşi.
— Şi mie-mi place Râmnicul, (e bine gospodărit, curat, ai
dreptate, îşi descleştă el, în fine, fălcile; are o aşezare
unică, sub păduri, străbătut de râuri multe, înconjurat de
staţiuni climaterice renumite..; care-i şi imprimă, de
altminteri, veselia dorită de dumneata.
— Iarna patinăm în Zăvoi, pe micul lac de la intrare,
vara facem băi şi plajă la Olt, sau îi cutreierăm pădurile. Ai
fost în pădurea de la Capela? E grozav de mare! Ce să mai
vorbesc de pădurile care se întind dincolo de podul Olt,
unde se fac serbări câmpeneşti… Şi cu şcoala ne ducem în
excursii: mânăstiri, Călimăneşti, Olăneşi… Al nostru ce ne
oferă? Nimic! Tata are dreptate, deşi noi facem haz de
zeflemelile lui, de zisa lui teorie, teoria ratării. Îmi închipui
că n-ai scăpat nici dumneata.
— Nu, n-am scăpat, dar îl consider pe tatăl dumitale un
mare mucalit, şi de câte ori pune placa mă amuz copios.
Nu se ia nici el prea în serios, cred, e un fel de a face haz
de necaz.
— El poate nu s-o fi luând, cad însă victimă alţii…
bunăoară Radu Zamfiroiu, un băiat vesel, antrenant, un
vârtej, ce mai?! Ne era drag la toţi, zilnic urca dealul. Tata
nu trebuie luat în serios, altminteri pleacă de-aici toţi
tinerii! De la o vreme, pare şi el dezamăgit, aserţiunile lui
sunt considerate o manie, trece drept un maniac, bietul
meu babac!
— E un om în prezenţa căruia mă simt la largul meu.
— Da, e un ins fermecător! se emoţionă fata. Şi mai ales
cumsecade. Numai gura e de el, încolo… Şi, să ştii, ţine la
dumneata, nu pricep cum l-ai cucerit, o să fie mâhnit că ai
plecat, şi nici eu n-o să scap de bodogăneală, mi-a zis să te
208
conduc sub măr, sub umbrarul din prisacă, unde te-ai

simţit dumneata bine.
Se despărţiră în dreptul primăriei.
— Sper că n-ai să-l faci să te aştepte prea multă vreme.
Rudeanu ocoli privirea fetei, salută grăbit, temător să
nu-i fie smulsă o promisiune.
Strada comercială a oraşului cădea perpendicular pe

aşa-zisul bulevard – scurtă şi aglomerată de prăvălii vechi,
care se ţineau una de alta, aproape intrate în pământ, fără
scară, nici măcar o treaptă, deşi pragul lor fusese prevăzut
cu o treaptă lunguiaţă, dar se tocise, o înghiţise trotuarul.
Dintr-un magazin de mercerie, ieşi Dina, numărând atentă
mărunţişul de la suma achitată, pe urmă făcu loc
pacheţelului într-o pungă cu şnur de mătase la gură. Se
auzi interpelată de un glas cunoscut, care o emoţionă:
— Încotro, Dina? Aici, aici sunt, unde te uiţi?
Se apropie de ea, cu paşi iuţi, Barbu Stroescu, fata roşi
puternic, îşi pierdu siguranţa, îl privi încurcată.
— Eşti amatoare de o plimbare?
— Am fugit de-acasă de plictiseală, dar nu ştiu…
— Şi tu ai fugit? îi scăpă lui Barbu, dar nu-şi pierdu
cumpătul.
Fata îl aţintea surprinsă, neînţelegând la ce se referise,
bănuind că era o glumă prea fină pentru urechea ei, iar
când îi dezvălui că: „Şi prietena ta a şters-o de-acasă”,
strigă uimită:
— Rozana?
— Şi nu ştie nimeni unde e! Clara tot mai speră că s-a
aciuat la tine – râdea pe jumătate răutăcios, pe jumătate
zeflemitor, şi ea nu ştia ce să creadă.
— De ce să fugă?
— Hm! Asta n-are importanţă, se precipită Barbu, şi
imediat, pe un ton batjocoritor: Poate a răpit-o cineva, mai
ştii? Cineva care-i tot da târcoale de la o vreme… poate-l
cunoşti şi tu. Voi, codanele, vă împărtăşiţi secretele.
— Cred că glumeşti! rosti Dina pe un ton oarecum sever,
209
Ada Orleanu
cu o undă de reproş.
— Din păcate, nu glumesc, fetiţo, nu-mi arde de glume.
A fugit de alaltăieri seară, după cum cred eu, ceilalţi însă
bănuiesc că n-a plecat decât ieri-dimineaţă… Mă rog,
adevărul e că a fugit de-acasă. Povestea să n-o difuzezi,
rămâne între noi!
Dina moţăi din cap preocupată: N-o păcălea? El iarăşi
râse, dar de astă dată sincer, cu oarecare veselie.
— Acum, după ce şi-a făcut efectul scontat vestea mea,
trebuie să te liniştesc: e la Stănila, a telefonat colonelul
Roşianu! În orice caz, poftim ce figuri ne serveşte prietena
ta! Îi place grozav să hoinărească, Marius a fost de părere
s-o lăsăm acolo cât vrea ea să rămână; aşa i-a indicat
Clarei înainte de a pleca la Râmnic, în felul acesta vrea el s-
o pedepsească. Soră-mea s-a mâniat pe bună dreptate, eu
am fost de acord cu ea, cumnatul meu se poartă cu Rozana
prea blând, o răsfaţă. Văzând expresia de pe chipul Dinei,
se întrerupse: „Să nu întindem coarda prea mult, ţine la
prietena ei, i se citeşte pe faţă că nu mă aprobă, să
schimbăm placa!”
— Vai, cum m-ai speriat! răsuflă Dina.
— Te-ar tenta să dăm o raită prin zăvoi? întrebă mieros,
apucându-i braţul. Ieşim prin crâng, e mai drept şi evităm
totodată spitalul; vreau să spun; îmi închipui, adică, ce
impresie face şi asupra ta vederea spitalului, a cimitirului.
Palma lui mângâia abia simţit braţul Dinei, respiraţia ei
devenea precipitată. Se lăsă împinsă spre crâng, fără
voinţă, deşi se certa că n-ar fi cuviincios să se plimbe într-
un loc singuratic cu el. Dar de ce nu? E unchiul-Rozanei,
cunoaşte acest lucru toată lumea, nimeni n-o s-o
condamne că e amabilă cu ruda prietenei, un domn
serios… Îşi dădu seama că nu sunt decât argumente bune
de aruncat altora şi roşi, se înfioră, ispita deveni şi mai
puternică, gura ei se frământă la evocarea sărutărilor,
primite în pădure. Nici nu-şi dete seama când ajunse în
crâng, mergea ca în vis, mângâierile palmei nu încetau de-a
lungul braţului gol, îi înfierbântau mintea, goneau
210
gândurile. Îşi simţi talia frântă, obrazul lui se lipi de-al ei;
urmară sărutările, căutau locurile ascunse, ascunse de
păr, pe ceafă, ascunse de lobul urechii, trupul se moleşi,
braţele atârnau inerte – i se mai întâmplase, şi tot cu el, o
îmbrăţişase pe neaşteptate, profitând că Rozana se
îndepărtase împreună cu copiii, în căutarea unui izvor.
Fiori calzi o străbateau, primea sărutările fără să
protesteze, ameţită şi vrăjită, iar când el se desprinsese din
îmbrăţişare, auzind chiotul Mirei, care venea să-i anunţe că
a dat de izvor, i se împleticise picioarele ca după o băutură
tare; purtase aproape o săptămână vineţeala urmelor pe
buze şi pe piept, se înfiora de fiecare dată când se privea în
oglindă, de plăcerea îmbrăţişărilor, nu însă fără teamă:
„Ce-ar zice mama dacă le-ar observa şi ar ghici…?” Se
ruşina totodată: „Nu e cuviincios!…” Trupul ei însă tânjea
inconştient după sărutările lui Barbu. Altădată, le dorise pe
ale lui Radu – şi băiatul o îmbrăţişase cândva, pe furiş de
părinţi, venea la ei pentru ea, ea îşi făurea vise: să se lase
de şcoală şi să se mărite cu tânărul judecător – numai că el
se schimbase dintr-o dată, o ocolea, făcea în aşa fel să nu
mai rămână singuri; de ce? se frământase multă vreme, pe
urmă pricepuse, băiatul îşi pusese în gând să plece din
oraş, încât n-avea niciun rost să-i mai dea iluzii; procedase
cinstit, nu se putea mai cinstit!
Putea să vină cineva pe potecă, Barbu o smuci pe fată
spre zăvoi. Răcoarea din preajma stăvilarului o mai
dezmetici, se îndepărtă de el şi merse să stea pe jgheab.
„M-am îndrăgostit de el? De unchiul Rozanei?” Îl privi pe
furiş; Barbu părea atras de priveliştea din spate, un ariniş
des, aciuat pe stratul gros de nisip. O ridică de pe jgheab
cu un braţ furişat pe după talie, păşiră o vreme înlănţuiţi,
în tăcere, fiorul colindă din nou trupul fetei ca un şuvoi, se
strânse toată la pieptul lui Barbu – el se opri, râse
încetişor, încântat, îi ridică bărbia ca să-i privească gura,
fărâmiţă îndelung buzele ei între dinţi, iar râse, o lăsă cu
totul, chiar o împinse ca pe-o povară şi, aplecat, gâfâi.
— Stai acolo liniştită!
211
Ada Orleanu
Din nisip ridică un fel de saltea la umbra copacilor,

rupse şi câteva ramuri, le aşeză deasupra, dezbrăcă haina
şi le acoperi.
— Să ne aşezăm puţin aici, ca să discutăm în voie.
Dina rămase în picioare, privirea ei cerceta împrejur cu
teamă; nu se cade să se aşeze lângă el, asta nu se cade!
Regreta că l-a însoţit, intră în panică, neştiind cum să se
poarte ca să iasă din situaţia în care se vârâse.
— Dina! chemă el cu reproş – glasul i se îngroşase, faţa
lui roşise, respira greu, avea pleoapele umflate, o privea
mijit, se urâţise. Fata se retrăgea sfioasă. Sări pe
neaşteptate de jos, s-o înlănţuie, îi răsturnă capul pe braţ.
Dina mea! Credeam că mă iubeşti… Ea strânse genele,
gura lui se plimba uşor în jurul nărilor, deasupra buzelor…
Chipul căpătă paloare, vineţiul cearcănelor se adânci, până
şi nasul ei albi ciudat – Barbu o încleşta abia atunci, ţinea
în braţe un trup inert, era în stăpânirea lui… „Cine naiba
se apropie din spate?” Se răsuci cu ură, fata atârna ca o
creangă frântă, n-avea decât să se prăbuşească dacă-i da
drumul, o zgudui brutal, să-şi revină, îndârjit pe inerţia ei.
„Proasta asta este ca o otreapă în mâna mea, poftim cum
cad fetele! Are dreptate Clara s-o supravegheze pe
roşcată…” Dina îşi netezi fruntea buimacă, el o îndepărtă,
dar recăzu la pieptul lui. „Pe deasupra, mai e şi idioată, mă
bagă în bucluc! Fetele astea te bagă-n bucluc dacă-ţi pui
mintea cu ele!” O împinse iarăşi şi simulă o discuţie
nevinovată, ca şi cum ar fi întâlnit-o întâmplător:
— Aşadar, şi ţie îţi place să te plimbi prin zăvoi? Ai
dreptate, în lipsa unui parc, zăvoiul şi pădurile sunt… În
clipa aceea trecu la o oarecare distanţă de ei un tânăr
posomorât, Barbu râse artificial. Mare plictiseală în oraşul
vostru, n-ai cum să-ţi omori timpul… N-o antrena pe fată,
sta în faţa lui buimacă, tresări când îl recunoscu pe
Rudeanu, avu îndemnul să se ascundă. Cine e nătărăul?
(La mânie, Barbu folosea cuvinte vulgare.) Parcă-l ştiu… e
deşteptul de la stăvilar care-o să-nece-ntr-o bună zi oraşul!
Uitucul! Amorezul domnişoarei! Dumneaei nu se sfieşte să
212
vină până la poarta casei cu el, şi cu mine face pe pura, pe

imaculata!… În societate, îşi condimenta subtil conversaţia,
cu vorbe de duh celebre, cu efect sigur, avea replica ageră,
se spunea despre el că e deştept foc. „La ce i-a folosit
deşteptăciunea?” se întreba familia, constatând că tocmai
această deşteptăciune îl îndreptase pe căi oneroase.
— Ce dracu’ tot caută imbecilul ăsta-n zăvoi? strigă cu
voce tare, scos din fire, urmărind cu o privire încărcată de
ură silueta judecătorului.
— Sssst! se sperie Dina. Ce ai cu el, e un băiat serios,
vai, poate te-a auzit!
Era necăjită şi ruşinată, se întreba dacă Rudeanu
observase ori nu ceva. „Ce-o să creadă despre mine?” La
gândul că tatăl va afla din gura judecătorului ce-i făcea fata
în zăvoi, începu să tremure.
— Să plecăm, m-a văzut, mă cunoaşte – se agită deodată
nervoasă şi zăpăcită.
— Dă-l încolo, cât e de năuc, n-a observat mare lucru!
Barbu căută să-i prindă talia, dar ea-i respinse braţul,
spuse că nu mai rămâne. Prin ochii lui fulgeră o lumină
rea.
— Ne-a stricat dispoziţia, dobitocul! Se posomorî, mergea
în urma ei vrăjmăşos. Nătărăul naibii! Dina, unde te
grăbeşti? Vrei să-l ajungi din urmă?
Fata se întoarse doar pe jumătate, se vedea bine că nu-l
aprobă.
„Ei, ia te uită, aveam convingerea că e oricând o pradă
uşoară! Să schimbăm tactica.”
— Scuză-mă, mi-am ieşit din fire! Mă simţeam atât de
bine lângă tine… Ne-a stricat cu adevărat plimbarea! Dac-
ai şti, Dina mea iubită, câtă nevoie am de înţelegere, de
căldura ta sufletească… Sunt atât de singur, atât de
necăjit!… Descoperindu-te pe tine, am impresia că mi s-a
dezvăluit taina unei comori, îmi surâde viaţa din nou!
Privirea fetei deveni visătoare. „Crede tot ce-i spun,
nătăfleaţa asta mică! Cave ne cadas!” Ironia se răsuci spre
el cu înţelesul cel just, Barbu se posomorî, uită de fată,
213
Ada Orleanu
preocupat de altceva.
Clienţii farmacistului, care discutau pe scara spiţeriei,
constatară fugitiv, văzându-i pe cei doi venind dinspre
zăvoi: „Cât de curtenitor e domnul acela cu fata!” Barbu se
aplecase să-i sărute mâna, rămase ţeapăn, într-o atitudine
politicoasă, până se depărtă. „La urma urmei, în afară de
ea nu mă iubeşte nimeni”, constată surprins, cu regretul
ascuns că nu se poartă sincer cu Dina.
214
XI
— MOŞ ALECU, PARCĂ A FUGIT

ceva pe sub pomi.
Rezemat de stâlpul porţii, colonelul pândea faţa Rozanei
cu un surâs pe jumătate ironic – privirea ei se rotea plină
de curiozitate, neastâmpărul trupului semăna cu al
jderului căţărat pe trunchiul unui copac, mustăcind ca şi
ea din botul ţuguiat. Colonelul se declară mulţumit,
calculase bine, era o surpriză, i-o şi promisese de
altminteri.
— Iar a trecut, acum sunt sigură, o să-ţi strice
răzoarele… Observând surâsul lui, se prefăcu bosumflată.
Înadins mă laşi să mă perpelesc, te amuzi pe socoteala
mea! E un ied?
— Poate.
— Vrei să cred asta, că i-ai îngăduit să hoinărească…
Uimirea o făcu din nou să cuprindă vastitatea din faţă,
compartimentată în perimetre dreptunghiulare, unde
domnea, o ordine desăvârşită în contrast cu dezordinea
parcului şi paragina curţilor. În săptămâna aceea fusese
săpată şi greblată din nou, încât pomii, tufele păreau
aşezate pe o tablă de şah, sau, după părerea lui Năstase,
ajutorul colonelului în treaba grădinăritului: „Apăi, domnul
muştruluieşte pomii ca la cazarmă!” Moştenise, într-adevăr,
de la un şir de rude, printre care şi tatăl, ofiţeri în armată,
spiritul de ordine, îi rămăsese tot din armată meteahna
unei alinieri perfecte, de şir şi de linie – pomii se
desfăşurau în livadă ca nişte plutoane de soldaţi pe un
215
Ada Orleanu
câmp de instrucţie; în loc de moletiere incorect înfăşurate,

de galoane descusute, de chipiuri neperiate sau bocanci
nevăcsuiţi, trecea acum în revistă trunchiurile subţiri: au
fost văruite? Nu e nevoie să intervină cu emondorul? Ia să
cercetăm lăstarii şi coroana: uite o ramură uscată!
Frunzele n-au cochetat cu gogoşile omizilor? Coaja nu
prezintă vreun nod suspect? Dacă da, apăi să scormonim
cu cuţitaşul şi să scoatem la vreme viermele din seva
pomului; ce-o fi cu frunzele acelea perforate cu atâta
măiestrie? – şi alte zeci de amănunte indisciplinare ivite la
inspecţia zilnică. „Bietul moş Alecu, un erou, un brav, doar
îi povestise cum îşi pierduse braţul, în ce bătălie
sângeroasă –, poftim cu ce se ocupă acum! Face pe
grădinarul, nu mai scoate nasul din cărţile acelea de
specialitate, îmi împuie şi mie capul cu savantlâcurile…”
— După cum vezi, n-a stricat nimic.
În clipa aceea, un animal graţios goni spre ei, se opri
oarecum derutat de ţipătul fetei.
— Un pui de căprioară! Dar e o minune, moş Alecu… Să
mergem mai aproape, te rog să mi-l prinzi… mi-l prinzi?
Alei de nisip conduceau spre mica pepinieră, în care se
refugie puiul de căprioară – marginile aleilor erau plantate
cu peri pitici bergamoţi şi piersici de vară.
— Încearcă să-l prinzi singură.
Colonelul ridică uşor mănuşa neagră şi lucioasă, care se
sprijinea în mod obişnuit pe încheietura hainei. Rozana
suferi pentru o clipă. „Cât de neatentă sunt uneori!” Ar fi
vrut să-l îmbrăţişeze pe colonel, să-şi ceară scuze.
Puiul de jivină se oprise între trunchiurile aliniate,
nedumerit, cu fruntea înălţată, mişca buzele ca şi cum ar fi
rumegat, neştiind încotro s-o apuce ca să scape de
urmăritori – cel puţin aşa bănuia fata, care mergea tiptil
să-l prindă.
— Zău de nu i-aş săruta botul lui negru, şi umed!
Îl auzi pe colonel râzând.
— N-aş crede să-l emoţioneze, mai degrabă bănui c-ar
lua-o la sănătoasa.
216
Ea renunţă să prindă puiul, se întoarse lângă Moş Alecu.

— E un neastâmpârat!
— Numai animalele domestice par să aprecieze
mângâierile noastre. Să ştii, Rozana, surpriza asta ţi-a
rezervat-o Dariu, eu sunt doar mijlocitorul. Pentru tine a
păstrat el puiul, spunând că ţi se potriveşte… I l-a adus lui
pădurarul meu, altminteri aş fi poruncit omului să-l ducă
înapoi în locul de unde l-a capturat, nu-mi place – şi nici
unuia dintre noi – să privez de libertate fie şi un ied de
căprior. A fost inspirat? S-ar părea că da, te văd încântată,
băiatul te-a tot aşteptat, zicea că nu se poate să nu vii, a
pus-o şi pe Marica să intervină pe lângă mătuşa ta, cu
diplomaţie, evident, Dariu are impresia… Hm! Cred că se
înşală, o cunosc bine pe Clara, nu e în stare să facă pe
mama vitregă, nu-i aşa? Nu primi niciun răspuns. Dariu e
tânăr, îşi doreşte o tovarăşă de mentalitatea lui, cu noi se
plictiseşte, l-a plictisit mai ales boala bătrânului, pe de-o
parte se teme să nu-l piardă, pe de alta abia-i mai suportă
toanele… toane de bătrân, e bătrân şi bolnav, se vede
singur. Poate ai aflat, mama lui Dariu l-a părăsit, – se află
la Paris, a plecat cu un violonist. Ei, dacă-ţi place puiul,
sper să stai la noi până se întoarce băiatul, să-i mulţumeşti
personal.
Chipul fetei se umbri subit. Nu ştia câte zile va putea
rămâne, o înspăimânta năvala Clarei la Stănila, era tot ce-
ar fi mai rău, ar da-o de gol… Dar nu, după cum o
cunoştea, n-o să admită să-i scape niciun cuvânt… chiar ar
condamna-o pe ea dacă n-ar fi în stare, dacă n-a fost
capabilă să găsească un pretext plauzibil. Nu că ar bănui
motivul fugii, dar nu admitea să-i ignore autoritatea, să
dezvăluie în faţa unor străini că i-a ignorat autoritatea.
— Nu te încrunta! o mângâie colonelul pe creştetul
capului, interpretând eronat indispoziţia ei neaşteptată,
„Hm! Pare-se că nu se prea entuziasmează. Să fim atenţi
aşadar ce-i vorbim şi, mai ales, cu purtarea nepotului.” Dă-
mi mâna şi vino să hrănim peştii, până iese năzdrăvanul
din pepinieră, o să iasă, ai să vezi, e foarte blând, s-a şi
217
Ada Orleanu
îmblânzit, ai să-l mângâi în voie, te asigur!

Răzoarele grădinii, în perimetrul rezervat legumelor,
arătau proaspăt plivite; nu lipsea niciun zarzavat de sezon,
pe deasupra crescuse bogat şi cel de toamnă, napi vânjoşi,
ridichi burtoase, negre şi păroase ca pielea unui mistreţ,
sfecle roşii, ca nişte enorme sfârleze… Lângă dreptunghiul
legumelor se găsea şi eleşteul – rotund, cu bordură de
ciment – continuat, printr-un jgheab, cu altul mai mic, de
formă pătrată, spre care se înclina jgheabul. Moş Alecu
explicase cândva fetei cum face primenirea apei, printr-un
şuvoi captat din râu, adus pe dedesubt, dar cum nu se
vedea nimic din complicata lucrare, ea nu stăruise să-i dea
toate amănuntele.
— Am prăpădit o groază de bani cu acest canal, Marica
s-a necăjit, dar când avem peşte proaspăt la masă se
bucură.
Colonelul şi-ar fi dorit şi o prisacă, dar sta prost cu
venitul livezilor.
— Până nu realizez ceva din tot ce-am investit, nu mai
fac nicio nouă cheltuială, deşi la vârsta mea răbdarea
înseamnă timp, iar eu de timp duc lipsă, pricepi?
Doctorul Podeanu îl considera pe colonel un
Cincinnatus: retras la ţară, tăcut şi modest, după ce-şi
făcuse datoria exemplar faţă de patrie – era decorat cu cele
mai înalte ordine, fusese citat nu o dată pe front, în
Războiul pentru întregire, însuşi marele Eremia îi agăţase
pe piept decoraţia, colonelul lăcrima de câte ori povestea
episodul.
— N-am luat nimic cu noi, rosti fata dezamăgită,
aşezându-se pe bordură. Să mă reped după nişte pâine?
— Moş Alecu al tău o fi el moş, dar le prevede pe toate,
am buzunarele doldora, nu te mai frământa.
Ea scormoni copilăroasă în unul din buzunarele hainei
lui, bănuind că iar o păcăleşte, dete însă de o pungă din
pânză, întrebă dacă e voie s-o ia.
— Sunt flămânzi, săracii! În eleşteu se fugăreau muchiile
unor spinări cenuşii, căpătau subit o strălucire metalică
218
atunci când se apropiau de marginea bazinului, cozi

despicate de rândunică loveau apa scânteietor, scântei
albe, argintii – joc de cârmă, cârma unei bărci liliputane!
Azvârli un pumn de firimituri, puzderia peştilor mici şi
mari se ridică la suprafaţă cu guri deschise rotund, şi după
o clipă se stârni coborâşul după fărâmiţele deşirate către
afundul apei – cei mai mari pluteau domol, înţelepţi, se
plimbau ca nişte filosofi într-o piaţă antică, presupunând
că va urma risipa altui pumn, ceea ce se şi întâmplă; saltul
îi aruncă însă mult deasupra oglinzii, recăzură brusc,
plesnind apa ameţiţi de gura de aer înghiţită – fata îi
asemui cu nişte lame de metal îndoite, curbate uşor. Se
duseră şi ei la fund, după firimiturile îmbibate cu apă.
— Ai zis că sunt flămânzi? se amuză colonelul. Priveşte-i
cu atenţie, mai mult se hârjonesc – e o joacă, apucă şi lasă,
fac asta mai ales cei graşi, uite ce greoi se mişcă cel de
colo. Au hrană destulă, prea multă nu li se poate da,
provoacă putreziciune la fundul eleşteului, le-ar infecta
mediul, cu toată primenirea apei.
La început nu mă pricepeam, dar acum… le dau cât le
prieşte. Grozav aş fi dorit să înfiinţez aici şi o crescătorie de
păstrăvi, dar se opune Marica. Am vizitat pe cea de la
Cumpăna, pe valea Argeşului, e cam la un kilometru de
pavilionul silvic, pe mine m-a interesat grozav, dar Marica a
stat cu batista la nas din pricina mirosului fetid degajat de
carnea în putrefacţie. „Alecule, n-aş fi bănuit că păstrăvii
se îndoapă cu asemenea greţoşenii, nici nu mă mai ating
de un păstrăv de crescătorie! Sper că cei de pârâu nu-şi
aleg o hrană atât de respingătoare.” Ţi-ar place un păstrăv,
Rozana?
— Am mâncat săptămâna trecută, i-a adus unchiului
Marius un ungurean, aveau un iz uşor de urzică, zicea
tante Clara că omul i-a învelit în urzici ca să-i păstreze
proaspeţi, o reţetă pentru dumneata, dacă n-o cunoşti.
— O cunosc, dar să ştii, puică, eu i-aş creşte ca să mă
documentez pe viu…
— Moş Alecu, priveşte!
219
Ada Orleanu
— Am crezut c-ai zărit un păstrăv, şi m-aş fi bucurat să

se fi amestecat vreunul printre peştii aduşi de curând. Hm!
Crapul acela e dintre cei mai mari, unul dolofan, un
purceluş pe care am să-l sacrific în onoarea ta.
Crapul se mişca agale, cu un aer emfatic, uduind trupul
prin faţa lor. „Admiraţi-mi ţinuta, costumul!” Lumina
dezvăluia nuanţele de cenuşiu, de la vânăt până la
argintiu, – ale solzilor, stropiţi cu paiete roşii – era ca un
lup printre peştişori.
— Îl facem marinată sau umplut cu nuci?
— Cu nuci şi stafide, moş Alecu.
Femeia veni să-i cheme la masă. Îi găsi aşezaţi pe o
căpiţă de fân, în compania puiului de căprioară, care
dormita în poala fetei, cu botul vârât sub palma ei – venise
singur, se pomeniseră că le mustăcea îmbrăcămintea. Ea
se repezise cu braţele deschise.
— Micuţule, te-au luat de lângă mama!
Elanul fetei speriase puiul, dar şi pe colonel.
— Ce e, puică, ce-i cu lacrimile astea?
Cuibărită la pieptul colonelului, simţea pe obraz o
răceală mângâietcare: Mănuşa! O sărutase pe furiş.
— Iartă-mă, moş Alecu, nu ştiu ce m-a apucat… dar
unde e? Căuta puiul, el era la spatele ei, cu botul în
încreţiturile fustei. Ridicase spre colonel o privire
strălucitoare, umedă. O să-l ducă pădurarul înapoi, nu-i
aşa? Îmi promiţi?
Pe drumul spre casă, femeia spuse c-au anunţat de la
primărie că se întorc musafirii din plimbarea la mănăstiri.
— Ei, o să facem o partidă de veselie să se ducă pomina!
Nepotul meu e un băiat plin de viaţă, parcă n-ar fi făcut de
taică-său. Ce zici, puică, îţi place bătrânul Tomescu?
— Cam ursuz! Scuză-mă; m-ai întrebat, ţi-am răspuns,
dar nu se cade…
— Mare hoţoaică, ai găsit, cuvântul cel mai potrivit! N-a
fost totdeauna aşa, să ştii, pe vremea tinereţii noastre…
Auziră glasul Maricăi – se deplasase până la portiţa
grădinii:
220
— Ce e cu voi de nu mai sosiţi? Am un sufleu la cuptor.
— Ilieeee! Unde naiba te-ascunsăşi, nenicule?

Năstase umbla de-a lungul grajdului dărăpănat. Nu se
păstra întreg decât în a treia parte a sa – o încăpere izolată
de restul clădirii, cu un perete de paiantă, renovată în
urmă cu doi ani, să adăpostească cei doi cai, singurii pe
care-i mai putea întreţine colonelul: o iapă bătrână, care îl
însoţise pe front, şi fiul acesteia, Fuior, armăsarul despre
care pomenise Năstase că a speriat satul.
— Uite-mă aici, ce zbieri? se oţărî Ilie, şi scoase capul
prin ferăstruică.
— Musafirii au chef de călărie, s-aude?
— Auz, că nu-s surd!
— Dar nici nu te-ai dezmeticit din cucăială! Scoate caii!
— Care cai?
— Ăi verzi pe pereţi… Cum care, nătărăule? Că doar nu
te-ntreb de gloabele negustorului Mustache.
— Paică io nu ştiu? Da vorba ie cum o să se descurce…
— Cai să te faci cât ai zice peşte!
Ilie bodogăni mult după plecarea grădinarului, înjură,
mai şi căscă de i se rupeau fălcile – avu pe urmă o sclipire
de satisfacţie răutăcioasă: „Mda! Ia s-o vedem şi p-asta! Că
de poruncit vă pricepeţi toţi, cum naiba să nu vă pricepeţi?
…
Pe Rozana o prindea bine costumul de călărie
împrumutat de Marica – un costum din tinereţe, uzat, dar
fusese cândva la modă, din piele de antilopă cafenie, cu
pantaloni bufanţi –, îi marca mijlocul subţire, rotunjimea
şoldurilor, pe care i le ascundeau rochiile copilăreşti, părea
mai domnişoară, recăpăta vârsta pe care o avea. Privirea
colonelului o învălui afectuos, a lui Dariu cu oarecare
surpriză – băiatul aştepta lângă ea, să apară Ilie cu caii.
— Gata, Ilie?
— Vez’ bine că da! Să te ţii acu ce-o să iasă! – ultimele
vorbe le spuse mormăit, abia îşi stăpânea surâsul
răutăcios.
221
Ada Orleanu
— Pe Fuior îl vreau!

— Şi ’mneata pe Voievodu, hai? i se adresă grăjdarul lui
Dariu, şi se aşeză pe chicotit. Numa că ce mi-e Fuior, ce
mi-e Voievodu?! Tirimini unu, tirimini… iacă na! Pă
Voievodu, cum de nu, am priceput! Om să aivă două nume-
am mai văzut, da cal… Dar dacă glumeau, dumnealor pe
seama lui? Apăi, dacă le arde de glumă, să călărească
fiştecare pe cine vrea! Iete-te… – dete drumul frâielor
îmbufnat.
Când se lămuri confuzia, Dariu i-l oferi galant pe
armăsar fetei, iar calul, gata înşeuat, înalt, pe picioare
subţiri înmanşetate la glezne, se înfăţişă indispus, năzuros,
izbi dintr-o copită, se răsuci spre maică-sa cu un nechezat
puternic, fără să-i pese de înjurătura scrâşnită a
grăjdarului. Alergă şi Năstase după cal, strigă supărat:
— Prinde iapa, nătărăule, de ce le-ai dat drumul?
Se întoarseră cu amândoi caii. Iapa nu era mai înaltă
decât fiul, dar, cum avea picioarele mai lungi decât ale lui,
părea că ar fi – te prindea uimirea cum nu se frâng, cât
erau de subţiri, sub greutatea trupului îngroşat de
bătrâneţe. În afară de steaua albă din frunte, era neagră şi
lucioasă ca un pluş. Colonelul merse s-o mângâie pe cap, o
trase uşor de-o ureche.
— Ar fi meritat şi ea o decoraţie, Rozana. Doina nu mă
face nici acum de râs, copii, o să vedeţi. Încalecă, Dariu.
— Eu i-aş fi spus Domniţa, surâse Dariu, închipuindu-şi
că Rozana găsea interesantă observaţia lui, interveni însă
tatăl, prompt, cu o ironie:
— Ai tu ce ai cu numele de cronică, băiatule, Voievod,
Domniţa…
Fata urcă în şa dintr-un salt, prinse frâul strâns, să
stăpânească armăsarul. Animalul se curbă, bătu în loc
nemulţumit; sufla puternic, scutură larg capul, muşcând
zăbala. Ilie se vârâse sub pântecele iepei, să strângă chinga
– scoase capul şi strigă supărat:
— Daţi-i drumul, nu-l mai ţineţi pe loc!
Calul se şi înălţă pe picioarele din spate, descrise o
222
jumătate de piruetă – Rozana îi da călcâie, îl îndemna calm,

dar el repetă figura de adineauri, îndărătnic, de câteva ori,
căzând brusc din înălţime pe picioarele din faţă.
— Dă-i pinteni, dă-i pinteni, o sfătui colonelul.
Taica Năstase veni aproape, îi strigă acelaşi lucru.
Armăsarul mergea acum de-a-ndăratelea, în aceeaşi
poziţie, sforăia mâniat. Marica se sperie.
— Ţine-te bine!
Glasul ei răsună piţigăiat. Fata le auzea îndemnurile, dar
nu putea vorbi, încordată să-şi menţină echilibrul în şa –
trupul ei se aplecase peste gâtul calului, cu palma îl bătea
uşor.
— Hai, Fuior, hai! Fii cuminte, fii cuminte!
— Dariu, mergi spre poartă, o să se urnească şi el! strigă
colonelul.
Iapa mărunţi câţiva paşi, înclinând graţios din cap, pe
urmă alergă uşor, în buiestru. Fiul n-o urmă, bătea
pământul cu copita. Se auzi ţipătul Maricăi:
— Ilie, i-ai pus şaua cum trebuie?
Grăjdarul replică morocănos: nu-l înşeua pentru prima
dată, ce dracu’?!
— Alecule, să descalece, e mai bine să descalece!
Se supără şi colonelul:
— Încetează, te rog, n-ai motiv să te nelinişteşti, puica
noastră călăreşte minunat.
Ilie se iuţi să prindă cureaua frâului, ferindu-se de copita
calului..
— Te-ai îngrăşat, băiatule, asta ţi-e ţâie! Am zis io că stai
de pomană, mănânci ovăzul… te-ai îmbuibat! Hai, Fuior,
hai, Voivoade, mânca-te-ar lupii!…
Armăsarul îl alungă din preajmă cu o învârtire
spectaculoasă, merse spre el ca şi cum ar fi intenţionat să
se azvârle cu picioarele pe umerii lui.
— Huo, dezminţatule!
Dariu reveni de la poartă şi-i întinse fetei cravaşa – ea o
respinse, n-o folosise niciodată, încercă tot cu duhul
blândeţii:
223
Ada Orleanu
— Hai, Fuior, de ce mă necăjeşti?

Palma ei se strecură mângâietoare până la urechea
animalului. O săritură largă, într-o parte, apoi un salt pe
picioarele din spate, unul vertical, de durată, ameninţător,
urmat de o piruetă completă – cei de faţă priveau surprinşi
–, căderea pe picioarele din faţă se petrecu fulgerător, şi din
nou năzdrăvănia de adineauri, de parcă nu-şi putea reveni,
se îmbătase ca un porc, cu boască.
— Să renunţe, e imprudent! ţipă Marica. Ilie, l-ai adăpat?
Răspunsul grăjdarului nu-l auzi nici grădinarul, care sta
pe aproape, să culeagă fata, de s-o întâmpla s-o arunce:
— A băut două găleţi, fi-i-ar burdihanul al dracului! S-a
nărăvit, asta are! E-mbuibat! L-am şi plimbat, l-am şi
ţesălat, de mâncat a mâncat… să vă ia dracu pe toţ’, că mi-
aţ’ scos sufletu din mine!
Rozana lovi cu pintenii fără milă, regreta că refuzase
cravaşa – săritura animalului fu bruscă, înaltă şi pe o
distanţă atât de mare, încât ea îşi pierdu echilibrul,
alunecă din şa pe o parte, cei prezenţi aşteptau s-o vadă la
pământ, sub picioarele calului sălbăticit, dar, cu o prezenţă
de spirit care îi umplu de admiraţie, se redresă, stăpâni
frâul, scările, încordă genunchii pe trupul lui Fuior.
— Nebunule, dragule, nu te mai recunosc, era cât pe ce
să mă trânteşti!
Colonelul îl învinovăţi pe Dariu:
— Din pricina ta s-a nărăvit, ai folosit cravaşa.
Poarta nu era deschisă, încât armăsarul goni până acolo,
se răsturnă îndărăt, începu să dea ocoluri primejdioase pe
lângă zidurile dărâmate ale atenanselor – galopa ca un
smintit.
— Aleargă şi deschide poarta! se auzi porunca lui Dariu
– şi grăjdarul fugi într-acolo de-i sfârâiau călcâiele.
— Alecule, ce-ai făcut? Era mai bine să descalece! se
frământa Marica după ce dispărură ca nişte năluci, în
şosea, amândoi caii.
— Lasă, îmi cunosc bine amazoana, căuta s-o
liniştească, dar era îngrijorat şi el.
224
Taica Năstase dete din cap în doi peri.

— Un drac de fată, nu zic ba, numai de n-ar trânti-o pe
şosea, e pietruită de curând…
Fuior gonea spre culme – pădurea se afla departe, iar
până la ea, drumeagul presărat cu fagi groşi le istorisea
tăcut până unde fusese altădată, nu prea de mult, codrul şi
cât de masiv fusese tăiat de ocupanţi, în timpul războiului,
pentru lemne de foc – gonea lac de sudoare, sărind
nebuneşte peste coturile serpentinelor abrupte, căci le tăia
drept, cu un salt peste dâmb, ca şi cum ar fi zburat. Iapa
se ţinea pe urmele lui la bună distanţă, deşi tânărul o lovea
neînduplecat – pintenii înghionteau, ea îşi da osteneală,
dar pas să-l ajungă pe fiul zăbăuc! Teama lui Dariu era să
nu se răsucească nărăvaşul în faţa copacilor şi să revină în
coborâş, pe serpentinele periculoase, în acelaşi galop
impetuos. Încercă să se facă auzit.
— Vezi că se bifurcă o potecă la stânga, îndrumă-l într-
acolo!
Dar cum să-l audă? Se mulţumea să nu piardă fata din
vedere, împroşcând calul cu invective:
— Ai să crapi, smintitule!
Ocările îi mai domoleau furia, în acelaşi timp prinse milă
pentru iapa bătrână, care alerga peste puteri, o şi mângâie,
îi vorbi tandru, încetă s-o mai înghiontească, deşi
armăsarul se depărtase şi mai mult.
— O să crape de gras, are dreptate Ilie, s-a nărăvit de
prea multă şedere la grajd! Şi asta pentru că unchiu-său
refuză să-l pună la plug! Mentalitate de cavalerist! Preferă
să plătească o pereche de boi luaţi cu chirie! Afurisitule, ce
ai de gând, unde vrei s-arunci fata? Dii, gloabă, dii! Nu vezi
c-o să-l pierdem din ochi?
Pintenii izbiră iarăşi, zărea pletele Rozanei când la o
cotitură, când la alta – fâlfâiau ca ale unei năluci, valuri
roşietice cu reflexe liliachii –, amurgul cuprindea cu
adevărat ţinutul în flăcări liliachii, conferindu-i înfăţişare
de vrajă, în natura acoperită de un val sângeriu orice alt
zgomot era înghiţit de tropotul cadenţat al cailor; din
225
Ada Orleanu
interval în interval, copitele armăsarului fulgerau gălbui, ca

nişte licurici întârziaţi în sezon. Iapa părea scăldată, de sub
şa năduşeala se prelingea groasă, pe pielea picioarelor
forma clăbuci, dar el nu lua aminte la asta, o îmboldea să
galopeze.
Totul scânteia ciudat de roşiatic; pe culme, în faţa
pădurii, fata se ivi învăluită în marama sângerie a
asfinţitului – Dariu îşi auzi sângele, bătea iute lângă
ureche, îi sugruma respiraţia, se înecă de-a binelea când
constată că fata stăpânea perfect armăsarul. Îl oprise pe
neaşteptate, strunit, calul înţepenise locului, doar înclina
uşor din cap, sforăind să îndepărteze clăbucii. „Şi-a bătut
joc de mine tot drumul!” Ca şi cum nimic nu s-ar fi
petrecut, Rozana îl aştepta calmă, şi atunci el îi ascunse
grija care-l chinuise, i se alătură surâzător, admiră şi el
drumul şerpuitor pe care veniseră – ţinutul le oferea în vale
ogoarele lui încărcate de porumb, livezile de pruni, dar şi
poienile presărate cu clăi, momâi întunecate, străjuind ca
nişte păstori sub cuşme. Mai târziu, lui Dariu îi scăpă cu
regret:
— Eşti diabolică!
Ea nu pricepu, râse totuşi amuzată.
— Cum ai spus că sunt?
Silabisi, într-adins maliţios:
— Dia-bo-li-că! Ai stăpânit calul de la bun început,
lăsând impresia că te afli în primejdie ca să faci pe grozava.
Din nou râsul îi dezveli dinţii mărunţi.
— Te înşeli! Mi-a fost frică, mai ales în curte, am crezut
că o să dea cu mine de zid!
Dariu îi aţintea dinţii. „Are o gură grozav de apetisantă!”
Îşi arătă surprinderea pentru sinceritatea ei:
— Dacă aş fi fost eu în situaţia în care te-ai găsit, numai
diavolul şi cu mine ar fi ştiut! Fără a-şi desprinde privirea
de pe gura ei, adăugă: Omagiile mele!
Stingherită de această uitătură insistentă, fata rosti:
— Cred c-ar fi bine să ne întoarcem, au rămas
îngrijoraţi…
226
— Mda! Le-ai tras o spaimă bună – şi dac-ar fi după

mine, l-aş cravaşa pe nărăvaşul ăsta până la sânge!
— Poate că ai mai procedat aşa.
Mângâie gâtul armăsarului cu blândeţe.
— Pricep, mă învinuieşti şi tu! Află că i-am dat câteva, şi
asta nu-i strică.
Rozana îndrumă calul pe poteca ce i-o indicase el pe
când galopau – ceea ce însemna că ştia perfect ce are de
făcut –, iapa urmă şi ea armăsarul fără s-o îndemne
călăreţul, care părea destul de abătut, privea fata pieziş,
interesat de ce-i trecea prin cap: „Are o expresie
preocupată, nu cumva o intimidează prezenţa mea?”
— Putea să se întâmple… şi uite că ne bucurăm de o
privelişte feerică, îngăimă el, căci, împotriva voinţei lui,
impresia de adineauri persista: „E intimidată!”
„Se putea întâmpla?… Ce să se întâmple?” Şoapta lui îi
furişase ei, insidios, grija pentru ceva nedefinit, un fel de
teamă ce vine, dar n-a sosit încă, dă târcoale, pândind să
se colcăie… Se întrebă dacă cei de la spital n-au păţit în
lipsa ei ceva. Ce să păţească? Era absurd să… Respinse
violent imaginea lui Barbu, cu duşmănie şi silă – întrebă
maşinal, agăţându-se de vorbele lui Dariu:
— Ce feerie?
El se amuză.
— Credeam că şi ţie-ţi pare drumeagul ăsta alb, care
şerpuieşte printre tufe… Noaptea se lasă aproape
imperceptibil, ca o draperie fumurie, a adormit codrul în
spatele nostru, tace, tace apăsător, adânc, încep să mişune
sălbăticiunile… Şi lumina aceea care marchează orizontul,
în realitate două straturi de lumină, unul albastru, altul
roşiatic…
„Dariu are euforia înălţimii”, îşi surâse fata, şi nu-i
displăcea să asculte; ba da… acceptă, păstrând surâsul – şi
liniştea căzu din nou între ei; pentru el plină de neprevăzut
– un neprevăzut care-i da fiori; îndrumă iapa să meargă în
linie cu fiul ei, caii păşeau acum înţelept, le îngăduia să
asculte cântul răcănelului.
227
Ada Orleanu
— Rozana, aş vrea…
Îi tresăriră genele – vorbise în şoaptă, dar tulburase
pacea, modulaţia duioasă întârzie în auzul ei ca un fel de
rugă, de implorare.
— …să descălecăm.
— Dar de ce? Ştii bine că sunt alarmaţi, mai ales tatăl
dumitale trebuie să fie neliniştit, şi la boala de inimă
emoţia…
Ce stupidă era, i-a zis dumneata! Pentru ce? Erau
prieteni, Dariu n-o plictisea, veselia lui o antrenase în
atâtea jocuri distractive…
— Te superi dacă-ţi spun că pentru tine am amânat
plecarea la Bucureşti? Că l-am hotărât pe tata să rămână
cât doresc eu?
— De ce să mă supăr?…
Mirarea ei sinceră îl făcu să descalece, veni să-i ajute să
coboare şi ea, iar ea coborî contrariată de gestul lui şi
confuză: ce a înţeles? ea n-a acceptat să facă un popas… ce
năzbâtie i-o mai fi trecut prin minte? jocul lui e amuzant,
se joacă mereu…
— Ne mai dezmorţim picioarele – râse uşor, încântat că
fata descălecase, şi, cum oscila pe călcâie (de câte ori
cobora din şa, dar numai atunci când călărea rar, Rozana
avea senzaţia că nu-şi poate menţine echilibrul şi totodată
că e mai scundă, mai neînsemnată), căutând să se sprijine
de gâtul calului, o cuprinse cu braţul pe după umeri.
Gestul i-l aminti pe Mihai, şi inima ei bătu puternic, roşi –
în acelaşi timp se întreba cu nedumerire de ce n-o supăra
braţul străin, chiar se simţea bine sprijinită de tăria lui.
„Ce delicat se poartă el cu mine totdeauna! Duios şi
tandru, cu grijă de frate…”
— Îţi miroase părul a violete.
Şoapta îi înfioră urechea, abia atunci îşi dete seama că
apropiase capul de al ei, se depărtă, dar tânărul lipi iarăşi
obrazul, cu buzele îi atinse colţul ochiului. Se smulse ca
să-l privească: şi el! Palma se propti pe gâtul lui cu un gest
de mustrare. Se măsurau tăcuţi – lumina amurgului
228
reflectată pe chipul lui îl înfrumuseţa, în privirea limpede

juca o sclipire veselă. „Ce băiat frumos e Dariu, cum n-am
observat până acum?” El surâse dezarmat.
— Grozav aş vrea să ştiu ce se petrece acum sub fruntea
ta!
La care vorbe, ea rosti:
— Nu mă mai strânge aşa, mi-am pierdut respiraţia!
Băiatul râse grozav de amuzat, nu se aştepta la atâta
naivitate.
— Te strâng pentru că mi-eşti dragă, Rozana.
Palma ei se încordă, ceea ce însemna: „Nu vreau să-ţi fiu
dragă. Sau… fetele se joacă uneori ca pisica…”
Când se smuci din îmbrăţişarea lui uşoară, primul ei
gând fu să sară în şa – nu atât pentru că-i displăcuse
gestul (gestul, nu sărutarea), dar nu se pricepea cum să
iasă dintr-o situaţie delicată. Încălecă grozav de confuză şi
porni la vale. La un scurt interval, se iscă în spatele ei
tropot de copite, şi într-un fel se bucură: „Vine după mine,
nu face pe supăratul”.
Apoi se certă cu oarecare asprime: „Dar de ce-ar face el
pe supăratul, şi nu eu? Cum şi-a permis?…” Îmboldi calul
să meargă la galop şi abia atunci îşi dete seama că
încălecase iapa, un cal obosit, care intră curând în
buiestru, şi nu mai ieşi din el cu toţi pintenii ei. La o
cotitură mai largă, armăsarul depăşi printr-un salt înalt
pragul de pământ, şi mai că zbură înaintea iepei – în
urechea Rozanei, nechezatul lui răsună ca un hohot de râs.
— Hi-hi, te-am întrecut!
Fuior sosi în curtea casei slobod. Gonise nebuneşte,
avântat, liber de orice constrângere, se mai încuia şi acum,
dând ocoluri clădirilor, avu îndemnul să sară peste zidul
care despărţea curtea de parc, se răzgândi, distanţa era
prea mică, alergă din nou cu sforăituri însoţite de
plecăciuni adânci din cap, bruşte.
— Praf a făcut-o Voivodu!
Presupunerea grăjdarului îl sperie mai întâi pe taica
Năstase, se desfăşură sfoară, alarmându-i şi pe ceilalţi.
229
Ada Orleanu
Alergătură spre poartă, căutări pe şosea! După ce cutreieră

satul, Ilie aştepta acum la celălalt capăt. Un tropot! Vine!
Stinse chiştocul, îl băgă în buzunărelul vestei şi se ridică
de pe buturugă. Se arăta, în fine, şi iapa.
— Acu o s-aflăm noi ce s-a ales de fată!
Ieşi în calea călăreţului, dar acesta nu se opri, trecu mai
departe, ocolindu-l.
— Apăi, dacă ’mitale nu-ţ’ pasă de ea, de ce mi-ar păsa
mie?
Fata struni iapa în faţa porţii, unde se foiau de-acum
toţi. Formulate în ascuţişuri de ferăstrău, întrebările se
înfipseră în auzul ei cu rezonanţă neplăcută, nu ştia la care
asalt să răspundă, şi, culmea, bătrânului Tomescu i se
făcu rău.
— Dariu, băiatul, ce e cu băiatul?
Marica se precipită spre casă, după picăturile de
digitalină prescrise de doctorul Podeanu, în vreme ce
colonelul îl susţinea şi îl îmbărbăta:
— Nu-ţi mai face gânduri negre, omule, n-ai auzit ce-a
spus fata? Că au schimbat caii, ea a plecat înainte, şi nu
ştie dacă a apucat să încalece…
Prinsă în vârtejul nebănuit, Rozana sta în şa abătută,
roşise, îi ardeau obrajii.
— Sper să nu fi apucat, altfel…
O nemulţumea minciuna ei. „N-a minţit, doar a ascuns o
parte din adevăr, şi asta numai din vina lui, pentru că a
făcut gestul acela. Ce o să le spună Dariu? Că l-a trântit?
Sau i-a fugit de sub nas? Dar era sigură că nu l-a azvârlit
din şa? Cum galopa nebuneşte… întoarse iapa cu o
smucitură a frâului.
— Mă duc să-l aduc!
Pe drum se montă: „L-a trântit, desigur, la una din
serpentine! Poftim ce-a ieşit până la urmă dintr-o joacă!” Îi
era milă şi de bătrân, în ureche mai răsuna strigătul lui
desperat. „E firesc, îl are numai pe el! Dar tata nu mă are
numai pe mine?” I se dezvăluia dintr-o dată contrastul:
până şi văicărelile lui Bogdan Manolescu răsunau
230
totdeauna fals, ca şi cum le-ar fi avut pregătite pe buze, nu

urcau din inimă. Atât în trecut, pentru mamă, cât şi în
prezent, pentru ea! Chiar când îşi deplânge singurătatea ori
durerile reumatice din genunchi, de parcă n-ar fi convins
decât pe jumătate. „Sau încearcă să se convingă, ca să
alunge suferinţa?” O umbră i se aşeză în cale. „E teafăr, m-
am speriat degeaba!” Era însă Ilie, îşi reaprinsese chiştocul,
înălţând dintr-un umăr.
— Să-l mai trimită şi pe Năstase!
Fata îl lăsă să se mire în voie, fără să-l lămurească. Zări
silueta întunecată a tânărului la oarecare distanţă de
coasta în serpentine – mergea apăsat, furios, i se păru ei,
pe urmă îl văzu oprit, se învârtea pe lângă hăţişurile
întunecate. „Ce caută?” La gândul că vrea să prindă vreo
pasăre, un animal, Rozana se înveseli. Dispăruse cu totul
în hăţiş când sosi ea, dar ieşi imediat, se avântă ager ca o
felină.
— Tu eşti, Rozana, te-ai întors după mine? Te-ai
înduplecat? Râdea vesel, veni să-i ia mâna într-ale lui, i-o
sărută galant. Explică-mi: o farsă, desigur? Ţi-a reuşit de
minune!
Fata îl pofti cu generozitate alături de ea în şa,
spunându-şi: „N-am încotro, trebuia să ieşim cu obraz
curat din păţania asta, ei nu vor bănui nimic, mai ales
bătrânul să nu înţeleagă, n-ar fi prea încântat…” Poftirea
Rozanei însemna o împăcare, Dariu pricepu şi refuză cu
tact, lămurind-o că iapa e obosită şi n-ar merge mai iute
decât dacă o s-o îndrume el de căpăstru.
Le aţinea calea Ilie.
— Al dracului Voievodu! Zic io acu că vi s-a acrit şi
’mneavoastră de iei! Avea prilejul să-şi reverse amarul, să-
şi descarce ciuda. Îm’mâncă zilele! De-ar fi după mine, de
mult îl făceam mieluşel! le-n sat un moşneag, unu Anghel,
mare meşter în de-alde-astea, da cin’ să-nţălege cu don’
colonel? Ţine diavolu-n curte, să-m’ albească mie păru!
Îi ajunse şi Năstase – altul care fusese trimis în
cercetare.
231
Ada Orleanu
— Plimbarea noastră a produs o adevărată dramă! glumi

Dariu, păstrându-şi veselia. Sper ca tata să se abţină, nu
suport scenele… să nu-i iei în seamă curiozităţile, e bătrân
şi bolnav, m-ar vrea mereu lângă el. Ar fi mai nimerit să-şi
ia o femeie, o soră de spital, eu nu mă pricep să-l îngrijesc,
şi nici n-am răbdare, refuză însă cu ostentaţie, a devenit
misogin. Poate c-ar fi mulţumit să-i calce pe urme! Ce
absurditate! Nu?
232
XII
STRADA ARĂTA DE OBICEI PUSTIE, DAR

mai ales la ceasul înserării, după ce erau stropite grădinile
– tăcerea învăluia ca într-un giulgiu întreg cartierul de case
vechi. În spatele clădirilor, priveliştea avea aspect rustic,
grădinile se desfăşurau până la liziera crângurilor,
absorbind lacom, ca şi vegetaţia zăvoiului, apa din pânza
râului, infiltrată pe o bună distanţă în pământ, încât nici
pe vreme de secetă pomii nu sufereau, şi nici zarzavaturile
ori arbuştii de coacăzi şi agrişi – se muncea mult în grădini,
sapele atacau buruienile şi crusta săptămânal, locatarii
căutând o ocupaţie care să le alunge urâtul; aciuaţi pe
urmă la umbra coroanelor, la răcoare, priveau îngăduitori
joaca gălăgioasă a copiilor goi puşcă, adunaţi la râu să se
scalde şi să prindă fâţe de mreană cu mâna.
Îngustele grădini de flori, aproape uniforme la faţadă pe
toată întinderea străzii, cerşeau stropeală nu numai
dimineaţa, dar şi seara – prin fereastra întredeschisă intră
în odaia judecătorului boare caldă şi umedă, îmbâcsită de
izul aeriu, dospit al prafului. Geamurile oarbe, astupate de
proprietar cu hârtie albastră, să ocrotească mobila şi
covoarele fiului său, îl lipseau pe Mihai Rudeanu de
priveliştea tonifiantă a teilor bătrâni de vizavi. Miresmele
întârziau, dar în aşteptarea mirelui nopţii, regina se
împodobea, o să explodeze curând din petalele ei albe
parfumul pregnant. Umbre evanescente vesteau înserarea,
şi odată cu ea, becurile din stradă pâlpâiră, semn că cei de
la uzină au dat drumul luminii. Rudeanu aruncă ziarul pe
233
Ada Orleanu
covor, aţipise, în cameră se întunecase, căscă plictisit şi se

întinse lung: cum să-şi omoare timpul până la cină? Ca să
nu mai somnoleze, aprinse veioza şi sări din pat să se
îmbrace – o plimbare de un ceas o să-i priască, era prea
târziu, evident, să colinde crângul, dar, oricum, să iasă din
casă, să se mişte fie şi pe străzi, la întâmplare… ori mai
nimerit să se repeadă până la Gore Livezeanu, ajutorul său,
are atâtea de discutat cu el, nu mai e mult şi i se termină
concediul… Un motiv de mulţumire nu era, totuşi munca o
să-l sustragă… O bătaie timidă în uşa lui. Nu se grăbi să
deschidă. Bătaia se repetă mai viguros, cineva respira greu
îndărătul uşii, şi el fu sigur – ce coincidenţă! – că Gore a
urcat treptele în fugă să-l vadă. Nu-i făcu plăcere vrând-
nevrând, o să rămână acasă –, merse spre vestibul mirat că
nu da buzna, cu obişnuita apostrofare: „Mi s-a făcut de-o
cafea preparată de mâna dumitale!” Păşi deodată mai
hotărât. Cum uitase? Era desigur proprietarul, doar îl
rugase să-i caute un docar pentru Stănila. Chipul lui se
lumină. „N-am să-ţi spun, Rozana, cât dor mi-a fost de
tine, o să te pedepsesc! M-ai lăsat atâta vreme singur!”
Sincer se întreba dacă dorul lui nu se confundă cumva
cu teama de singurătate, sau mai exact cu teama de
halucinaţiile visărilor cu ochii deschişi. Găsi uşa încuiată,
deschise tulburat, nici el nu pricepu ce-l nemulţumea
dintr-o dată – se insinuase plictiseala să nu dea de
altcineva la uşă, oricine ar fi fost. „N-am chef să văd pe
nimeni!” Surpriza care-l aştepta îl imobiliza stupefiat: ce
caută? ce caută la el? n-avea destule necazuri?… cum să
se poarte, cum trebuie să se poarte?
Veronica Soceanu îl privea şi ea rătăcit, mişcă buzele
nervos, fără să fie în stare să pronunţe niciun cuvânt. El îi
făcu loc să treacă, stăpânit de impresia că ar trebui să
arunce o vorbă de politeţe, fie şi de doi bani – le-ar înlesni
atât lui, cât şi ei o ieşire onorabilă din situaţia
stânjenitoare, penibilă, o ieşire conformă cu convenienţele,
nu fu capabil însă. În schimb, cu un gest involuntar răsuci
cheia în broască, aprinse toate becurile, deşi nu stinsese
234
veioza – merse şi ferecă fereastra dinspre stradă. Încerca,

poate, să alunge până şi echivocul unei penumbre, care i-
ar fi amintit lucruri dureroase femeii necăjite. Un amănunt
din îmbrăcămintea ei îl calmă spontan: buchetul de
tămâioare artificiale, prins de reverul jachetei cu un ac – îl
observă când Veronica se aşeză în fotoliu la îndemnul lui
mut; dar şi întreaga ei eleganţă; pentru el se gătise aşa?
Încovoiată uşor deasupra genţii de lac, femeia netezea în
neştire mănuşile albe, le răsuci pe dos, pe faţă, iar le
netezi… glasul răsună în odaie supărător de melodramatic,
lui îi pieri sentimentul de compasiune, o ascultă iritat.
— Am ales între moarte şi vizita aceasta! Am vrut să zic
între sinucidere…
Glasul răguşi, deveni nesigur ca şi uitătura. Vorbise ca
în vis, părea sinceră, dar tonul teatral lăsa impresia că
pregătise dinainte ce avea să-i spună. Poate că era sinceră,
de ce i se părea totuşi fals ceea ce rostise? repeta desigur
nişte fraze impuse anterior, cu gravitate şi chiar cu
modulaţie… Bine, dar întrucât vizita ei avea o legătură cu
sinuciderea, cu el mai ales, şi nu cu celălalt, cu licheaua de
Radu Zamfiroiu? Mai adineauri îi trecuse prin minte să
ceară iertare – că s-ar cădea, adică, pentru liniştea femeii,
să se prefacă spăşit –, acum avea impresia c-ar fi ridicol.
Tăcerea nu-l stingherea decât pe el? Femeia uitase parcă
unde se află, îi ignora prezenţa; pesemne că odaia i-l evocă
pe zurbagiu.
— Ai înţeles… între timp? Evident c-ai înţeles! Privirea îl
căută, rătăci peste chipul lui. Gura, frumoasă, căpătă un
rictus, care o urâţi – strâmbătura se destinse când îi vorbi
din nou, dar revenea de câte ori i se încleştau buzele,
prevestind o îmbătrânire prematură a obrazului. Să-ţi mai
explic pentru ce am venit atunci la dumneata… în camera
asta? Altfel, s-ar fi sfârşit totul dacă n-aveam o sănătate de
fier, dacă n-aş fi plesnit de vitalitate… Mâinile lăsară
geanta să alunece, căzură şi mănuşile, se ridică de parcă s-
ar fi înecat, recăzu cu un tremur, îi jucau muşchii feţei,
prinseră şi buzele să se zbată, şi le muşcă. Palmele
235
Ada Orleanu
acoperiră iute faţa, şi rămase aşa, vorbi printre degete:

Dacă Matei nu mi-ar fi vorbit cu atâta căldură, nu ştiu cum
l-ai cucerit, n-aş fi aici. Aveam în minte altă imagine, şi la
acest bărbat n-aş fi îndrăznit…
Îşi descoperi chipul, revenise la imobilitatea-i de mască,
marcată doar de rictusul gurii – privirea îl aţinti
duşmănoasă, şi iarăşi se încovoie, întoarse capul.
Constatarea că Dina seamănă uimitor cu mama îi aminti
lui Rudeanu scena surprinsă în zăvoi. Cine naiba era
bărbatul antipatic cu care cocheta fata? Nu reuşi să evoce
decât silueta subţire şi înaltă – şi totuşi îl mai întâlnise…
Se posomorî mai mult, avea o expresie severă. „Poftim după
ce cumpărături umblă fiica dumitale dacă nu te ocupi de
ea!”
— Am venit la dumneata să mă reabilitez… Săltă capul
cu o mişcare bruscă şi izbucni pe un ton sarcastic: Să mă
reabilitez!... Îşi prinse, umerii, cu braţele cruciş. Să mă
explic, nu mai suportam… e o amintire oribilă, mă apasă!
Furia ei crescu. Dacă am iubit un bărbat, nu înseamnă că
am decăzut într-atât, încât să mă ia oricare altul cu forţa,
şi după aceea să mă azvârle în stradă dezgustat! Chipul
păli, albi, ochii negri – înrăiţi – se înecară în ceaţă, strigă
cu pumnii încordaţi, de parcă l-ar fi ameninţat: Mă
înţelegi? Gura hohoti sec, lacrimile nu voiau să se adune,
să se constituie din umezeala globului ocular înnegurat şi
orbit. L-am iubit! La vârsta mea, o femeie care n-a
cunoscut dragostea iubeşte ca o fiară! Când am avut
siguranţa că aici, înăuntru, dragostea mea pentru el a
prins viaţă… dragostea noastră, aşa o numeam amândoi,
am avut clipe de extaz. În ce s-au transformat după ce a
dat bir cu fugiţii infamul?… În vreme ce-şi pregătea
plecarea, nu s-a sfiit… Începusem să mă întreb dacă nu
preţuieşte dragostea mea în monedă de tinichea, din ziua
când, după ce i-am împărtăşit bucuria mea, mi-a
recomandat să înlătur complicaţia… aşa s-a exprimat şi m-
a sfătuit, de parcă aş fi fost o fetişcană minoră, cum să
procedez… I-am sărit în ajutor cu iubire, să-i liniştesc
236
temerile pe care le avea, bănuiam eu, vizavi de Matei. „N-ai

niciun motiv să-ţi faci gânduri.” Mi-a replicat maliţios:
„Poate-ţi vine ideea să divorţezi”. Ne-am certat atunci,
despărţirea a fost plină de venin, un timp n-a mai dat pe la
noi, eu mă montam împotriva lui, credeam c-o să-l alung…
Dragostea a izbucnit şi mai adâncă, el a şters chinul într-o
clipă, cu vorbe de iubire, nu putea trăi fără mine, susţinea,
e înnebunit de patimă. A glumit, zicea, să nu mai iau în
seamă înţepăturile geloziei… Pricepi ce ticălos?
Plângea nervos, i se zguduiau umerii rotunzi – linia
gâtului, pură, marmoreană, se contura pe albastrul
catifelei ca al unei statuete într-o expoziţie de sculptură.
Femeia din fotoliu era soţia lui Matei! Judecătorul se mişcă
spre ea maşinal, dar se opri după câţiva paşi: îi era
imposibil să şi-i reprezinte ca bărbat şi nevastă! Pentru că
era foarte tânără? Dar nu poate să fie pe cât pare!… Unele
femei se păstrează frumoase până târziu, nu pierd nici
silueta, nici nu li se vestejeşte obrazul, gâtul mai ales şi
mâinile, care îşi pierd cele dintâi tinereţea. Bunica dinspre
tată arăta uimitor de impunătoare şi la optzeci de ani – se
agita vioaie şi energică, dar mai ales cu distincţie – şi era
frumoasă, chiar decorativă! Spre deosebire de cealaltă
bunică, dinspre mamă, care de la şaizeci de ani, poate şi
mai puţin, târşea papucii, devenise sedentară, tăcută;
observau cum se prăbuşeşte în ea, cum i se curbează
spinarea, pierduse din înălţime atât de mult, încât nepoţii
mai mici erau convinşi că a fost totdeauna scundă, scundă
şi grasă – numai fotografiile acelea ocazionale, din albume,
o arătau cum fusese la tinereţe.
— Dacă aş putea să scap… doctorul Podeanu m-a
avertizat însă că lucrul acesta nu mai stă în puterea
medicilor, şi chiar dacă ar fi posibilă o intervenţie… „De ce
să scapi?” m-a întrebat. Ştii ce i-am spus dacă n-a sesizat
grotescul situaţiei? Că soţul meu aşteaptă copilul acesta,
care se va naşte din iubirea mea pentru alt bărbat, într-o
stare de euforie, face planuri peste planuri, caraghiosul
smintit! De altminteri, el mi l-a adus în casă, să aibă cu
237
Ada Orleanu
cine juca table şi cărţi, o patimă a lui… A devenit curând

de-ai casei, nelipsit! Duceam aceeaşi viaţă retrasă, o vizită,
două, corvoada aprovizionării, evadări pe bicicletă… El a
dat peste cap casa noastră, băiatul dezgheţat, poznaş, cum
îi spunea Matei, încântat de veselia-i cuceritoare. Dina s-a
îndrăgostit imediat de el, prima ei dragoste, o observam în
tăcere, să nu facă vreo prostie. Părea şi el încântat de fata
noastră, Matei era convins ca şi mine că datorăm prezenţa
lui iubirii pentru ea, am şi discutat împreună ce să-i
răspundem băiatului în clipa când se va pronunţa… Dina
mai e şi acum elevă, cum era s-o mărităm? Avem alte
gânduri cu ea, eu mai cu seamă, ţin s-o văd doctoriţă, e o
carieră care o să-i confere şi mai multă independenţă, ceea
ce o va scuti de un măritiş fără dragoste. Ce se petrecea cu
mine? Eram o resemnată, tipul femeii casnice, trebăluind
toată ziua într-o gospodărie grea. Nu-mi permiteam să mă
odihnesc decât când brodam sau ţeseam covoare – pentru
Dina, evident, asta fac şi acum, să-i adun pe încetul
lucrurile de care va avea nevoie într-un cămin al ei.
Renunţasem la orice cochetărie, umblam îmbrăcată
demodat, nu mă fardam, considerând că sunt… nu
bătrână, dar o femeie vârstnică, potolită şi fără vise
bovariene – mă ignorau şi mă condamnau la o bătrâneţe
timpurie chiar şi ispitele cele mai inofensive. Radu a
continuat să urce dealuil şi după ce a plecat Dina la şcoală
– învaţă la Râmnic, e colegă de clasă cu nepoata doctorului
Podeanu. Venea, seară de seară. N-aş putea preciza când
am înţeles… În orice caz, pe Matei îl îmbrobodise, de-acum
se putea lansa. Când o femeie ca mine, care se considera,
până în acel moment trecută, cu viaţa încheiată, e trezită la
viaţă brusc prin avansurile ce i le face un bărbat tânăr şi
arătos, se indignează mai întâi: „Cum îşi permite el să
creadă…?” Uită pe urmă de indignare, ca să se mire, îşi
pune întrebări revelatoare. Eu m-am descoperit în oglindă:
„Aşadar, el găseşte că mai sunt frumoasă?” Mi-am simţit
după aceea trupul, un trup care pentru mine nu exista
când mă supuneam mângâierilor soţului, urmând porunca
238
biblică… fără nicio emoţie, atât şi nimic mai mult! Dina

mea nu s-a născut din dragoste, e un fruct al prieteniei
mele pentru Matei, al milei ce-i port, milă şi prietenie faţă
de un soţ prevenitor… Ne-a legat grozav moartea celeilalte
fetiţe… Pumnul se frământă pe braţul fotoliului. Mă scoate
din sărite îngăduinţa lui, pentru că mă condamnă! Să nu fi
ascultat trăncăneala bârfitorilor? Imposibil! Urăsc copilul
de pe-acum, e al unui vierme, aş fi în stare… – plânsul nu
venea să uşureze chinul, rămase aplecată, cu o expresie
apatică.
Cum să-i explice ce se petrecea atunci cu el? Că bolea şi
el din cauza dragostei? Să înceapă cu: „Îţi cer iertare de
felul cum m-am purtat, dar de unde era să ştiu?”… Sau:
„Ştiţi, doamnă, venind aici am lăsat o fată tânără, plină de
viaţă, frumoasă, în cimitirul satului…” Simţi cum îl sfâşie
durerea şi se ascunde, parcă revoltat de patosul ieftin al
vorbelor – semăna cu al femeii din faţa lui… Ce căuta la el?
La ce-a venit? Nu stă în puterea lui s-o mângâie, nu e
capabil de compasiune. „Nu Vezi, femeie, că nu sunt în
stare să pronunţ niciun cuvânt? Că mintea mi-e goală de
vorbe şi inima de sentimente? Totuşi, să facă ceva, ar fi
momentul să se încline şi să-i sărute mâna, o să creadă că
e un gest spontan, o plecăciune spăsită, plină de stimă…
Să-i sărute mâna şi, în şoaptă, pentru ca vorbele să aibă
greutate, s-o facă să priceapă că a dat peste un bărbat care
trăieşte între vis şi viaţă, nu mai deosebeşte nălucirile de
realitate. Mai degrabă ar fi fost în stare să-i strige: „Deşi am
făcut dragoste cu trupul dumitale, nu pe dumneata te-am
ţinut în braţe!…” „Cât mă oboseşte prezenţa acestei femei!
N-o mai suport în odaie.”
— Îţi sunt recunoscător că ai venit, mă simt mai uşurat,
mai împăcat cu mine însumi.
Se ascultase uimit: poftim ce era în stare să spună!
Veronia se ridică revoltată, duşmănoasă, strigă cu ochii
mijiţi:
— N-am venit aici ca să-ţi uşurez dumitale situaţia!
— Pricep, pricep, rosti descumpănit, şi înaintă spre ea,
239
Ada Orleanu
decis să joace până la capăt rolul cavalerului. Mi-ai dat

însă prilejul să-ţi cer iertare – „trebuie, e soţia lui Matei!” Se
aplecă şi-i sărută mâna. Să mă reabilitez eu în ochii
dumitale, da, eu…
— Prea târziu, suferinţa nu poate să fie ştearsă ca o
greşeală de pe tăbliţa micilor şcolari!
„Iar tonul melodramatic! La naiba, să-i spun orice,
numai s-o văd plecată de pe capul meu!”
— Atunci, ce-aş putea face pentru dumneavoastră,
doamnă Soceanu?
„Ce ton rece!” Ea-i ocoli privirea, râse sugrumat, cu
răutate, căută să-l lovească cumva.
— Poate… să-mi legi ştreangul! Nu mai protesta atât de
revoltat, n-ai dreptul, eşti un… Doamne, ce rău îmi este!
Îmi spuneam că dând ochii cu dumneata… Dacă nu m-ar
ţine ei în viaţă, Dina mai ales…
Rudeanu aştepta răbdător, uşor înţepenit. „Din moment
ce s-a ridicat, o să plece, ar fi şi timpul, poate să vină
proprietarul, femeia asta nici nu se gândeşte ce riscă dacă
e văzută în odaia mea”… Pentru ce aprinsese lumina?
Ardeau toate becurile, o să-l dea de gol că e acasă!…
Auzind că-i vorbea din nou, că nu se hotăra să plece, se
înşurubă locului, revoltat. În glasul ei străbatea de astă
dată o undă de înviorare, de nădejde parcă.
— Şi totuşi… ai putea face ceva pentru mine, pentru
familia mea, vreau să spun… Rotea privirea peste obiectele
din cameră, aţinti patul, spatele ei păru să se frângă, glasul
i se îngroşă. El aştepta ca pe ghimpi. Înnegurarea
cuprinsese irişii ei negri, îi îmblânzise într-un fel, suspină
adânc, să alunge amintirile. Să nu ocoleşti casa roşie, i-ai
lipsi mult lui Matei. Ei nu trebuie să bănuie… scena din
grădină aminteşte, tuturor, nu numai de leşinul meu.
Întinse o mână tremurătoare şi rece – el se aplecă cu
grabă s-o sărute, abia disimulând mulţumirea că o vedea
în fine urnită. „Nu sunt deloc sincer, regret asta, dar nu pot
altfel. De ce? Nu pricep, şi nici de ce nu reuşeşte femeia
asta să trezească în mine compasiunea pe care ar merita-o
240
suferinţa ei. Din cauza lui Matei? Doar nu mă fac solidar

cu tagma bărbătească? Da de unde?!”
— Mâine, poimâine? insistă ea.
El se încruntă, graba femeii de a-i smulge promisiunea îl
deranja, proiectase să plece la Stănila. Dacă proprietarul
nu venise să-l caute, însemna că nu-i făcuse rost de docar?
Ar mai putea să intre pe uşă ca să-i aducă răspunsul,
oricare ar fi, şi uite că ea stă în prag, nu mai pleacă…
— Matei o să se bucure ca un copil, fă-i acest hatâr! De
data aceasta îl ruga. Şi Dina! Fetiţa îţi poartă o stimă…
cum s-o numese? Îi impui, asta am vrut să zic, seriozitatea
dumitale le impune amândurora.
— Bine, cum doriţi.
Îi aruncă o privire neaşteptat de luminoasă – îl uimi cât
de iute îşi revenise din zbuciumul de adineauri. Merse el
mai întâi să cerceteze curtea şi strada, reveni liniştit, în
dreptul scării.
— Puteţi pleca nestingherită.
De jos, de lângă stratul presărat cu tutunaş şi
micsandre, o privi cum coboară treptele; avea picioare
frumoase şi un pas săltat— mişcare juvenilă, cu alură
graţioasă, studiată desigur pentru celălalt, pentru Radu.
Biata de ea, zău de nu-i părea într-un fel caraghioasă-! Iar
dragostea pe care i-o inspirase zăbăucul acela, un amorez
de ocazie, un excroc sentimental… Cum se păcălesc
femeile! Îmbracă pe cine ştie ce netot într-un vestmânt
strălucitor şi iau de-a bună… „Dar, până la urmă, poate
am izbutit să-i iau măcar în parte povara acelei ofense…”
Poarta se închise, paşii se depărtau cu un bocănit al
tocurilor pe caldarâm. El urmări fără să vrea silueta
subţire – femeia îşi unduia umerii, şoldurile… Un val de
voluptate străbătu trupul lui, simţurile evocau cu lentoare
imaginea femeii goale, în patul lui, lângă el, în braţele lui…
Se surprinse indignat; respinse cu violenţă dorinţa,
precipitându-se pe treptele scării. Ajuns în odaie, stinse
lumina, încuie uşa; dete buzna iarăşi în stradă. N-o să-l
mai găsească pe Gore la ora aceea, dar o să-l caute prin
241
Ada Orleanu
oraş – o să vină la restaurant, să se posteze aşadar la o

masă, nu era exclus să-i facă el rost de-o ocazie. Ar accepta
şi o cabrioletă, până la urmă şi o bicicletă… Dă-o-ncolo de
bicicletă, mai bine o să facă drumul pe jos. „Căci n-am de
gând să-mi ţin promisiunea, doamnă Soceanu, nu-mi poţi
impune mie, tocmai mie… ar fi o mistificare gratuită, cum
să bănuie Matei?… E o presupunere a dumitale şi n-ai
decât să te descurci singură!” Îşi da seama că e şi nedrept
cu ea, şi răutăcios, dar continuă: „Pricep acum de ce-a
fugit neghiobul… L-ai sufocat! Eşti ca o plantă agăţătoare!
L-ai sufocat sau erai pe cale. În loc să-i mulţumeşti că te-a
făcut fericită, doar singură, ai recunoscut că ţi-a dat clipe
de extaz…” Ce mai doreşte? Ce a vrut de la el? Radu e
tânăr, şi-ar fi distrus viaţa şi cariera. „Zăbăucule, cine te-a
pus să te-agăţi de o femeie ca asta? I-ai stârnit simţurile şi-
ai părăsit-o! Laşule, eşti un laş, mi-ai lăsat-o mie pe cap!…”
„O, la naiba; poftim ce gânduri mă torturează acum!”
242
XIII
— PE UNCHIUL BARBU NU-L SALUŢI?

se miră mătuşa, văzând-o între copii, cu spatele întors spre
fotoliul în care se aşezase fratele ei.
Rostirea numelui fu de-ajuns s-o pună în derută pe
Rozana, de aceea răsuci spre Clara un chip confuz.
— Te-am întrebat dacă n-ai observat că a venit şi
unchiul Barbu cu noi!?
Tonul mai urcase o treaptă. Privirea fetei se roti
surprinsă, i se citea nemulţumirea pentru insistenţa
mătuşii. Barbu se ridică oarecum stingherit şi merse spre
ea.
— Pot să-ţi prezint omagiile mele?
Vorbele lui o surprinseră neplăcut pe Clara. „Ce l-a
găsit? Ironia lui mai lipsea!” Găsiră şi ceilalţi că Barbu e
deplasat. În ochii fetei stăruia neîncrederea, între
sprâncene apăru o cută, întinse mâna cu un gest moale
spre a lui, căci el ţinea să i-o cuprindă, se aplecă să
depună un sărut fugar pe această mână care se zbătea să
scape din strânsoare – noroc că cei de faţă n-aveau cum să
observe, Barbu le astupa vederea, prevăzuse totul, intuind
reacţia Rozanei, adăugă totuşi, pentru orice eventualitate:
— S-ar părea că cel mai neaşteptat musafir aici sunt eu!
Cu un surâs enigmatic, sperând să fie interpretat în
favoarea lui mai ales de Clara, merse să se înfunde iarăşi în
fotoliu.
Ofensa de a-l vedea pe Barbu în refugiul ei de la Stănila,
unde se credea ferită de prezenţa lui, o descumpăni pe fată
243
Ada Orleanu
mai profund decât vestea sosirii mătuşii, adusă de

Lisandra în pepinieră, pe când pescuia împreună cu Dariu
şi colonelul. Ideea aparţinea tânărului.
— Undiţe avem, peşte există, ne lipseşte decorul, dar ni-l
putem imagina, vom pescui pe malul unui lac, la umbra
sălciilor pletoase.
Colonelul se preta jocului.
— Satisfacţia noastră o să fie măi deplină, crezi tu, cu
acest supliment de imagine? Să împărţim atunci
perimetrele, pentru că am de gând să vă provoc.
Rozana aruncă şi ea amuzată:
— Să nu ne-alegem până la urmă doar cu sălciile
pletoase!
Cum să n-o aprobe în sinea lor, când ştiau că Năstase a
potolit dis-de-dimineaţă, cu un coşuleţ cu firimituri,
foamea pensionarilor din eleşteu?
— Totuşi, zic eu, o râmă nu e de refuzat, şi nicio
musculiţă, încât am şi plecat să adun provizia necesară, le
strigă Dariu alergând spre răzoare.
În dârdora pescuitului, după aproape două ceasuri de
aşteptări răbdătoare, cu reuşite nedemne de a fi luate în
seamă – pe micii nătăfleţi prinşi în undiţă, pescarii îi
azvârleau înapoi –… Dariu recunoscu că au dat greş cu
desertul:
— Uneori, şi logica…
Rozana îi tăie vorba râzând:
— Când e construită pe premise false!
Din perimetrul lui, colonelul exclamă:
— Nota zece la logică!
Nici băiatul nu se dete bătut:
— Bănuiam că o râmă amestecată ori nu cu gogoşi…
între noi fie vorba, până şi mucaliţilor din bazin le-ar place
să se ameţească, şi mă întreb ce fel de vise le-ar împuia
capul gogoşile. Dac-aş fi peşte, mi-ar place să visez că m-
am îndrăgostit de-o sirenă.
Unchiul îl susţinu:
— Hm! Poate ai dreptate, de ce n-ar avea şi ei gust
244
pentru puţină otravă?…

Ţipătul Rozanei fu interpretat de ei greşit, ea arăta spre
undiţa lui moş Alecu – se mişcase brusc şi vibra. Peştele
argintiu, mic cât un briceag, care se zvârcolea în cârlig, le
provocase un râs dezlănţuit.
— Trage, trage! strigă Dariu încet, sărind în ajutorul fetei
– după cum era scuturată undiţa ei, bănuia o pradă greu
de scos din apă.
Tot atunci alergase şi Lisandra să le tulbure petrecerea.
— A sosit doamna Glara cu copiii.
Rozana apucase să ţipe:
— Unul mare, moş Alecu! îşi striga victoria, dar bucuria
ei o opărise înştiinţarea femeii. Ce păcat, a prins un peşte
mare – şi n-avea răgaz să se bucure cum ar fi fost
îndreptăţită dacă nu afla că au venit s-o ia acasă!
Colonelul se întrebă şi el: „Ce e cu puica noastră?” O
observa discret şi Dariu. „Deci ar fi fost mai încântată să
rămână cu noi? Atunci, de ce-mi respinge mângâierile şi
caută să se eschiveze de câte ori rămânem singuri,
invocând motive puerile? Că e puţintel cam sălbatică, nimic
de zis! Pe deasupra, să nu uit că fetele de provincie…”
Totuşi, ea nu poate să considere gesturile lui ofensatoare, a
avut timp să se convingă de gândurile lui curate. „Mi-e
dragă, şi atâta tot! E o copilă, n-o să-mi pun mintea cu o
puştancă!” Dar umbra aşternută pe chipul fetei grăia mai
mult decât presupuneau tovarăşii de amuzament; aproape-
i uitase pe cei de la spital, o lega de oraş doar firul pe care-l
ţine de celălalt capăt Mihai. Mihai!… dorul de el o purta în
zbor drept în aluniş, sta cu el toate clipele ei de răgaz, ca să
se reîntoarcă pe urmă în camera primitoare de la Stănila.
Şi acum, liniştea recâştigată o îndepărta brutal vestea
adusă de Lisandra. Desigur, mătuşa venise s-o ia acasă – a
avut destulă tărie s-o lase aici atâta vreme. Valul cald ce-i
trecu prin inimă era pentru copii: nu s-a gândit prea des la
ei în acest timp! Deveni dintr-o dată nerăbdătoare, îi zori pe
însoţitori, ceea ce-l făcu pe Dariu să remarce pe jumătate
ironic:
245
Ada Orleanu
— Nu crezi că graba ta ne poate mâhni?

Protestă atât de spontan, se repezi să-l ia de braţ. Întinse
mâna şi spre colonel, încât se convinseră că atitudinea ei
avea alt substrat. Tânărul se mulţumi să constate pe un
ton glumeţ:
— E un suflet complicat fata asta!
Mergând spre portiţă, Rozana îşi spunea: „Cum să mă
disculp?” În afară de Mihai n-o aştepta acasă nicio bucurie!
Şi chiar faţă de el era obligată să dea unele lămuriri despre
fuga ei... Ce greu îi venea să dezvăluie o taină a familiei!
Doamne, ce nebuneşte fugea Oanea spre ei! Mira nu-l mai
ajunse, se resemnă să aştepte grupul lângă gardul curţii.
Sărutările copilului o sufocau, ochii lui înotau în lacrimi,
iar când îi desprinse braţele subţiri – care nu se mai
umpleau de carne, cu tot calciul şi untura de peşte
prescrise de unchiul Marius, chinuitor tratament pentru
bietul copil! – le agită să-i explice ceva ce nu pricepu. În
veranda largă ajunse de mână cu Mira şi Oanea, într-adins
se înfăţişa cu ei, să nu-i piară curajul când va da ochi cu
mătuşa, Clara însă o îmbrăţişă reţinut, fără vreo vorbă de
dojana, ceea ce o obligă pe nepoată să recunoască folosul
pe care-l trăgea acum din conduita totdeauna demnă şi
discretă a acestei femei. „Arta stăpânirii de sine se câştigă
printr-o îndelungată educaţie a voinţei, Rozana îi spusese
cândva.
Pe fată o trase Oanea de mână. Găsise lângă geamlâc, pe
un piedestal pirogravat, o ciutură miniaturală; mai sus,
lângă glastra cu cerceluşi, se afla şi fântâna, i-o ceru, dori
să-i explice modul cum funcţionează mecanismul. Cu o
expresie buimacă, ea prinse micul mâner ce învârtea roata
şi legă de el firul de lână roşie ce susţinea ciutura – acum,
firul se dezrăsucea de pe mâner, lăsând în adâncul fântânii
ciutura, şi el bătu din palme, bolborosi, o înghionti pe
surioară să-i arate ce descoperise. „Ce copilăroasă e!”
surâdea Dariu, observând-o pe Rozana atent, pe urmă îşi
dete seama că ea nu se juca; aşa cum crezuse, ci manevra
inconştient roata aceea – coborâse ciutura şi o urcase de
246
zece, de cincisprezece ori, copiii priveau la fel de interesaţi,

iar pe el, pe Dariu, gestul repetat îl urni de lângă uşă la
fereastră. „Ce se petrece cu ea ?” Şi pe Clara începu s-o
irite mişcarea firului, conversaţia tărăgănă, căzu cu totul,
se aşternu tăcere. Un gol aproape dureros se căscase în
mintea fetei, simţi concret scobitura aceea în care alunecau
gândurile, se duceau la fund! Se duceau în neant;
alunecând pe un fel de tobogan! Şi pe retină se iviră pete
rotunde – urcau plutit, se rostogoleau ca să urce iarăşi, un
joc, de water-chutte, şi neîncetat, dintr-un punct mereu
mai înalt… Găleata se afla acum la a câta învârtitură? când
Oanea, spre satisfacţia mută a Clarei; smulse ciutura, s-o
coboare el în fântâna. Rămasă cu mâinile goale, rămasă
fără această ocupaţie, Rozana intră în panică, căută să
găsească altceva – se pomeni cu o mână pe umărul Mirei,
cu cealaltă apăsa capul băiatului.
— Copii, veniţi să v-arăt puiul de căprioară!
Nu-şi dete seama dacă formulase cu glas tare cuvintele,
mai ales că Oanea nu-şi manifestă în niciun fel bucuria
(uitase cu totul că el, bietul, nici n-avea cum s-o înţeleagă)
… pesemne că n-au răsunat decât în ea, îşi zise, fiind şi
primul gând lucid, după care i se adresă Mirei:
— Trebuie să vedeţi neapărat puiul de căprioară.
Nu-şi recunoscu glasul. „O să-mi vin în fire!” Nu
îndrăznea să înfrunte atâţia ochi aţintiţi asupra ei, simţi că
roşeşte, că se va făstâci – norocul ei că Mira se şi agita,
plină de curiozitate.
— Un pui de căprioară ai spus? Du-ne imediat la el!
Oanea în schimb era atât de absorbit de jocul lui cu
fântâna, încât fetiţa îl scutură brutal ca să-l trezească şi
să-l facă să priceapă ce surpriză le rezervase Rozana
undeva, afară din casă. O privi neîncrezător, suspectând-o
că-l păcăleşte ca să-i ia jocul, dar când Rozana îl luă de
mână şi-i vorbi doar cu privirea, nimic nu mai prezentă
interes pentru el, o urmă docil, fără să ştie unde-l duce,
preocupat de expresia chipului ei, care nu prevestea nimic
bun după părerea lui. Dariu se desprinse uşor ca o umbră
247
Ada Orleanu
şi-i însoţi. Marica, Alecu Roşianu avură acelaşi îndemn:

„Ce e cu fata? Trebuie să aflăm motivul mâhnirii ei
neapărat!” Observând că nepotul a mers după ea, se
resemnară să rămână cu oaspeţii, dar ascultau aproape
distraţi noutatea lui Barbu, o noutate din oraş, mai exact
un zvon, o intrigă, pe care le-o istorisea cu intenţia
ascunsă de a-i distrage de la o preocupare deloc favorabilă
lui – nu se aştepta ca Rozana să-şi piardă într-atât
cumpătul la vederea lui.
„Să fim atenţi, e în stare să mă dea de gol! N-o să mă
pârască, evident, dar Clara o să priceapă până la urmă.”
Cât despre Clara, ea se simţea aproape rău, intuind ceva
grav. „E mai mult decât mi-am închipuit şi nu pricep ce.”
După atitudinea lui Barbu, deducea că el ştie ceva, dar
refuză s-o dea de gol dintr-un cavalerism rău înţeles: se
poartă cu ea ceremonios, stupid de ceremonios? Era
limpede că el nu-i aprobă purtarea, dar se obstina să-i
demonstreze ei, Clarei, că educaţia nu-i permite să
dezvăluie nimic, îl obligă să păstreze discreţie. „O să
descurcăm noi acasă totul!” îşi impuse Clara cu severitate.
În vreme ce copiii alergau după iedul stânjenit din
tihnita lui siestă – sărea, după cum se exprima Mira cu
chiote, în salturi sprintene şi uşoare de parc-ar fi avut
perniţe de cauciuc sub copite –, Dariu veni să-i cuprindă
fetei tâmplele; îi căuta privirea, care fugea de a lui, se
înnoura.
— Ce are draga mea?
O licărire de spaimă săgetă câmpul irişilor, se prefăcu
interesată de joaca iedului, care se încurca sub coroana
merilor; îi aştepta pe copii să se apropie, dar le scăpa de
sub mână când credeau c-or să-l prindă.
— Dă-mi drumul, nu ştiu ce vrei să spui… am o uşoară
ameţeală, atâta tot.
Ochii ei înotau în lacrimi, tânărul renunţă. „N-are rost să
insist, e clar că a supărat-o venirea rudelor” – şi rudele
acestea ale Rozanei îi deveniră lui Dariu, dintr-o dată,
grozav de antipatice.
248
— Dacă nu vrei să pleci de la noi, ar fi uşor să obţinem,

prin unchiul Alecu, de la mătuşa ta o învoire nouă.
Îl privea confuză, nu se putea aduna, era ca o movilă de
nisip afânat care se risipeşte la prima lopăţică înfiptă în ea.
Nu vedea puntea întinsă de el, călca alături – gura ei
rotundă avu o strâmbătură tristă, Dariu n-o consideră un
surâs, cum dorise ea, menit să-l asigure de simpatia şi
prietenia ei.
— Te rog să nu încerci, ar fi de prisos, vreu să spun că
mătuşa…
El înclină capul. „Pricep, am priceput de mult, eşti o
claustrată, te înspăimântă temniţa în care te ţine ea,
mătuşa ta, o fiinţă rea şi antipatică, după cum am dedus.”
Gazdele conduseră oaspeţii până la trăsură, ca nişte
perfecţi amfitrioni, Rozana fu îmbrăţişată cu şi mai multă
căldură decât de obicei, Dariu îşi luă şi el permisiunea să-
şi petreacă braţul pe după umerii ei, lipi obrazul de al fetei,
îi sărută tâmpla pe furiş, picură în urechea ei şoapte pline
de tandreţe – şi astea toate numai şi numai ca s-o vadă pe
draga lor roşcată din nou luminată la chip. I se smulse
Clarei făgăduiala să le-o trimită cât de curând.
— Ne-am obişnuit cu puica noastră, aşa că să nu fii
egoistă. Clara, adu-ne-o sau îngăduie să venim s-o luăm!
— Aş vrea să stau pe capră, îngăimă Rozana, şi sta lângă
Dobrin, ca şi cum lui i-ar fi cerut voie.
Clara nu obiectă, luă rugămintea drept capriciu, ceea ce
o făcu să se aşeze cam brusc în fundul trăsurii, cu un aer
posomorât. Îl pofti pe Barbu lângă ea, pe un ton rece, Mira
şi Oanea îşi ocupară locurile pe scăunaş cuminţi – buzele
mamei se subţiaseră deodată, supte pe dinţi, iar uitătura
abia se strecura printre genele strânse. De pe capră,
Rozana le trimise gazdelor bezele – simplă pentru cei din
trăsură nepăsare, iar grupului rămas la poartă îi expedia
dragostea ei pe şanţul palmei.
— Cu cine mai pescuim? îi sări Dariu în ajutor.
— Nu suntem pescari buni, dragă Dariu, să ne căutăm
altă îndeletnicire, altminteri, ne facem de râs! Sper că n-o
249
Ada Orleanu
să afle niciun pescar adevărat că am pescuit într-un

eleşteu!
— De mincinoşii aceia te temi? făcu haz şi colonelul.
Râdea de-a binelea, deşi numai ea ştia cu ce preţ şi cât
de prost, cu câtă caznă, ceea ce îi obligă şi pe ceilalţi; unii
cam acru – cei din trăsură –, Marica înduioşată, iar pescarii
din toată inima. Se răsuci de câteva ori din mersul trăsurii
să le facă cu mâna – primea, în acelaşi timp, pe un fir
nevăzut, continuat din şanţul palmelor lui Dariu, sărutări
cu nemiluita trimise de buzele lui. Dar Stănila se depărta,
micşorându-se în ritmul roţilor, rămânea îndărătul ei, o
pierdu până la urmă – acum nu se mai putea răsuci, ar fi
dat de mutrele acre ale celor doi, aciuaţi pe locurile lor
deocamdată tăcuţi, dar pentru câtă vreme? Se hotărî să nu
răspundă la nicio întrebare. Se înşela însă închipuindu-şi
că mătuşa va aborda un subiect atât de delicat fiind de faţă
Dobrin şi micuţii verişori. Curând, pe spinarea ei se fixară
nişte puncte de foc – îşi dete seama că nu suporta nici să-l
ştie pe Barbu în trăsură. Şoapte franţuzeşti! Barbu
pronunţă deodată cu glas tare cuvintele, la îndemnul
mătuşii – înregistră şi şopocăitul ei. „Nu-i convine să-mi
închipui eu c-aş fi subiectul lor de conversaţie, mătuşa
urăşte echivocul.”
— Cum vrei s-aud ce spui, când trăsura face atâta
zgomot?
Un pretext. Trăsura avea arcuri bune, roţile erau pe
cauciucuri, iar pe deasupra, Dobrin alesese drumeagul
nisipos care însoţea şoseaua, tocmai ca să evite
scuturăturile. Exclamaţii de-ale copiilor acopereau uneori
conversaţia lor – micuţii descopereau mereu câte ceva pe
câmpul îngălbenit de arşiţa verii. Rozana refuza să-i
asculte şi pe unii, şi pe ceilalţi, preocupată să-i fure
meseria lui Dobrin – observă şi vizitiul cât de interesată era
de felul cum mâna caii şi-i trecu ei biciul, cu un surâs cald,
care-i făcu bine. Coporâia nu interveni însă, Barbu
pronunţase limpede cuvântul plecare, şi ea se încordă.
— Cred că i-ar face mare plăcere lui Marius să nu mă
250
mai găsească la întoarcere… Hm! Tăcerea ta e un răspuns

deloc măgulitor, am să şi plec, să ştii! Dar până la urmă,
nu pot să aflu de la tine ce face iubitul meu cumnat de
atâta vreme la Bucureşti? Am impresia că mi se ascunde
ceva…
Replica mătuşii era încărcată de uimire:
— Ce ţi s-a mai năzărit? Suspiciunea ta mă ofensează!
Ştii doar pentru ce treabă importantă s-a dus acolo;
întâmpină, se pate, greutăţi, altfel n-ar întârzia, mai ales că
a lăsat treburile spitalului în grija doctorului Novăceanu şi
a subchirurgului. Ce e neclar? De ce pretinzi că…
Barbu interveni conciliant:
— Evident că n-o să obţină uşor ce doreşte el, când e
vorba de investiţii se amestecă Ministerul de Finanţe, pune
beţe-n roate. Şi banca, aleargă să lămureşti capsomanii…
Mă intrigă, totuşi, de ce n-a scris, în fine, asta te priveşte
pe tine, întrucât nu te văd îngrijorată, n-are rost să mai
insist.
Fata se întrebă: „Ce vrea el să scoată de la mătuşă şi nu
izbuteşte? E neliniştit, se teme de ceva; simt că e neliniştit,
şi pe mine mă ignoră tocmai din cauza asta.
— Resping insinuarea ta! se necăji Clara.
La care vorbe, el replică răutăcios, premeditat răutăcios,
s-o deruteze („Vrea să-i îndepărteze orice bănuială”):
— Semper homo bonus tiro est.
Mătuşa îi întoarse ironia:
— Nu e cazul tău, încât stai liniştit!
Altă tactică din partea lui: suspină adânc, o pauză
lungă, – grăitoare, s-o tulbure —; îl va chestiona neliniştită.
Clara însă era atât de supărată, încât el fu nevoit să mai
ofteze o dată înainte de a se mira pe un ton dureros:
— Liniştit, când situaţia mea… când se petrece cu mine
ceva…
O lăsă să înţeleagă că-i e greu să explice. Nici de astă
dată sora nu formulă vreo întrebare, deşi sta ca pe ghimpi.
— Clara, lumea e cu adevărat o scenă pe care jucăm
rolul atribuit!
251
Ada Orleanu
Fata se mişcă pe capră, spinarea ei pierdu înţepeneala;

poate şi pentru ea vorbea el atât de declamatoriu? Ce fals
sunau cuvintele! De data asta n-o făcea ca să se asculte,
urmărea altceva… Să se justifice? Să se disculpe? Poza în
victimă şi dorea ca mătuşa, poate şi ea…
— Rolul atribuit? Nu ni s-a atribuit niciun rol, ni-l
alegem singuri! rosti Clara răspicat.
— Hm! Oanea al tău şi l-a ales pe cel de surdomut?
Barbu aproape strigă aceste cuvinte.
— Cazul lui e lămurit de ştiinţă, ce amesteci una cu
alta? Resping ocultismul! De altminteri, mă cunoşti de
ajuns, am călcat totdeauna cu picioarele pe pământ, nici
măcar în copilărie nu m-am luptat cu morile de vânt.
Hohotul lui sugrumat o întrerupse.
— După tine, şi fratele nostru mai mic, bietul Costin, şi-
a ales rolul de nebun, de măscărici al târgului? Se lupta
într-adevăr cu morile de vânt! Şi-l chinuia urâtul, urâtul ce
venea odată cu întunericul! Ţi-aminteşti cât de
înspăimântat îl găseam când rămânea singur acasă? Dacă
nu i se aprindea lumina, nu îndrăznea să treacă nici dintr-
o cameră în alta.
Glasul mătuşii deveni rugător.
— Încetează, te rog. Apoi ajunse şoaptă, o plesnitură a
buzelor: Rozana înţelege destul de bine franceza.
Barbu replică violent, în româneşte:
— Foarte bine! Are ce învăţa din discuţia noastră, să nu-
şi închipuie că drumul o să-i fie presărat cu flori! La
vremea mea, credeam că viaţa e plină numai de bucurii, n-
am bănuit că într-un ciorap de mătase s-ar afla noroi! Spre
nefericirea mea, căci m-am însoţit cu nişte domni care
purtau asemenea ciorapi!
Vorbele din urmă le pronunţă în franceză, după care se
aşternu o tăcere apăsătoare, Rozana şi-i închipui pe
amândoi posomorâţi, rumegând ceea ce nu pricepuse ea,
nemulţumiţi totodată unul de altul. Căută să-şi dea o
preocupare nouă, mai cu seamă acum, când trăsura
trepida pe caldarâmul străzii – pătrunseseră în oraş fără ca
252
ea să observe. Un cârcel în stomac o aviză că nu-i va fi uşor

să-şi reia traiul alături de ceilalţi membri ai familiei câtă
vreme se păstra situaţia ambiguă pe care o părăsise.
Când intrară caii pe poarta spitalului, amurgul scălda
într-o lumină purpurie parcul, dându-i o înfăţişare stranie;
cârcelul se răsuci şi mai dureros în stomacul fetei, era ca o
presimţire. „De s-ar întoarce unchiul Marius mai repede!”
Aştepta să audă paşii bătrânei, însemnaţi de acel târşâit

al piciorului bolnav de gută. Pentru întâia oară constata
necesitatea unei sonerii la uşa din faţă a casei roşii, deşi
lipsa ei nu era singura particularitate care o deosebea de
oricare altă clădire din oraş – casa cu înfăţişare rustică
respingea inovaţiile adoptate de oraş spre îmbunătăţirea
confortului. Mai bătu, zăngăniră până şi drevele, urmă
aceeaşi tăcere. Dar uite că portiţa era întredeschisă, cineva
trăsese încuietoarea cu putere, ieşea din susţinătoarele de
metal; cum rămânea cu obiceiul gazdelor de a se fereca
totdeauna – fie zi, fie noapte – cu şapte lacăte? Pătrunse în
curte, de-acolo în prisacă. Raiul lui moş Matei! Avu un fior
de stimă atât pentru munca şi priceperea lui de a îngriji
albinele, dar şi pentru iscusinţa micilor truditoare
înaripate; cât despre acul lor veninos, ar fi bine să
ocolească perimetrul stupilor şi să meargă pe lângă gard
până la mărul ionatan; spera să găsească gazdele sub
umbrarul lui, dar presupunerea nu se adeveri, prisaca era
aşadar la dispoziţia ei, rămase acolo, atrasă de fructele
unui păr văratic – oarzăne le zicea perelor, mici şi dulci –,
socotind că n-ar strica să se aprovizioneze pentru drumul
de întoarcere: să nu zică dezamăgită că a urcat degeaba la
casa roşie. Chiar dacă ar găsi-o pe tuşa Matilda trebăluind
în curtea păsărilor, n-avea rost s-o deranjeze. Hm! Un
singur lucru nu-i plăcea în grădinile lui moş Matei: pomii şi
tufărişurile îşi dăruiau roadele oricui, n-aveai decât să
întinzi mâna… Şi ei i-ar fi surâs să se caţăre. Culese cu
dispreţ o pară pârguită ce se dălnăia cu un obraz roşu,
dolofan, pe o ramură joasă – plănuia să se afunde în
253
Ada Orleanu
prisacă până în locul unde ştia de existenţa unui măr de

sămânţă, zeama acrişoară a fructelor sale fiind cât se poate
de nimerită ca să-i taie setea. Până acolo, întâlni un nuc
bătrân care-i dete bineţe părinteşte – împărţea umbra
coroanei uriaşe la două grădini despărţite prin gard de
ulucă – şi socoti că n-ar strica să încerce miezul nucilor; s-
au prefăcut ori nu în sâmburi? Pe limbă se şi instală gustul
amărui, iodat, dar cum n-avea la ea un briceag cu care să
dezghioace coaja verde… dete drumul crăcii cu regret, dar
privirea ei se şi agăţă înalt, de un alt păr văratic; merse
spre el veselă, ca şi cum ar fi fost o cunoştinţă plăcută. „Te
uitasem!” în vreme ce se căţăra, căutând un reazim bun,
recunoscu amuzată că gestul ei seamănă a hoţie, se întinse
însă iute după cea mai arătoasă pară, şi fructul se prefăcu
în gura ei într-o delicioasă şi aromată zeamă, aruncă
printre ramuri numai cotorul, rămas legat de coadă, supt
până-n inimă.
Urechea ei înregistră pe neaşteptate nişte glasuri
înăbuşite. Veneau din cealaltă grădină? Ori poate din vie?
Nu desluşea nimic prin desimea vegetaţiei – pomii se
întreţeseau cu tufele şi hăţişul zmeurişului de grădină, nu
se zărea nici măcar aleea care lega grădinile între ele,
continuată pe urmă spre vie… Dar glasurile într-acolo
răsunau, fata smulse câteva pere şi coborî. „Sunt în
chioşc.” Ocoli grădina de zarzavat – cam înţesată de
buruieni şi pârlită de soare, cu legume sărace. „Nu e udată
la vreme, ca a lui moş Alecu! Şi nici n-o îngrijesc ca el! Ce
ordine, ce simetrie, ce ţinută!” În schimb, deşi livada i se
arăta în aceeaşi dezordine vegetală ca şi parcul de la
Stănila, o prefera aşa: poseda un farmec neasemuit,
dezvăluia lupta pasionantă a plantelor pentru lumină. Cât
de mult l-ar intriga pe moş Alecu nesocotinţa grădinarului
de aici! Un grădinar care îngăduia pomilor şi tufelor să-şi
facă de cap, să se sălbăticească? Crăcăria gemea de
abundenţa frunzişului, lipsind fructele de sevă şi de
vederea soarelui – stăpâneau umbra, umezeala, dar şi o
mireasmă pitulată pe undeva, nările ei o căutară fără s-o
254
găsească, fu nevoită să aplece fruntea ca să se apere de

insistenţa mlădiţelor: ca într-un desiş păduros! Într-adevăr
exista temei de zeflemea pentru stricteţea lui moş Alecu:
lumină ioc, iar pe deasupra muşchiuri argintii pe scoarţa
trunchiurilor! Şi cu toate acestea, fructele nu lipseau, erau
arătoase, o priveau din pitulişul lor pe furiş. Îl şi auzea pe
moş Alecu exprimându-se cumva sentenţios: „Nu-i prevăd
livezii acesteia o viaţă prea lungă!”. Ea surâse îngăduitoare.
„Moş Alecu, regret c-o să te supăr, dar mie-mi place mai
mult grădina asta cu dezordinea ei încântătoare!”
Zdrobea între dinţi o mlădiţă de piersic care o trăsese
prieteneşte de păr în clipa în care se găsea la o oarecare
distanţă de chioşcul din lemn de mesteacăn. Dina o
întâmpină cu o exclamaţie, se repezi s-o îmbrăţişeze –
mângâierea suplimentară pe obraz îi displăcu Rozanei. „Ce-
a găsit-o?”
— Când te-ai întors? Ne-a spus unchiul tău că eşti la
Stănila. Dina roşi fără să vrea. Ştii… a fost pe la noi, eram
la poartă când a trecut, voia să cunoască pe ai mei…
— Impresia mea nu e măgulitoare! strigă Matei din
chioşc. M-a stânjenit grozav politeţea lui rece, vorbele
calculate… În contrast cu privirea năucă… ţi-am mai spus
cândva că e cam năuc, dar atunci nu-l cunoşteam
personal, în fine, vorbea cu noi pe un ton distant, şi se
gândea aiurea. Veronica şi Dina susţin totuşi că e un tip
distins, aşa că alege ce vrei…
Ea se ţinea ţeapănă, o îndepărtă involuntar pe Dina,
surprinsă de vederea neaşteptată a bărbatului dinăuntru,
şi nu numai de vorbele lor despre Barbu: Mihai Rudeanu
era aşezat între mama Dinei şi moş Matei. O zărise şi el,
chipul exprima surpriză, dar cum era blocat de trupurile
gazdelor pe banca aceea hexagonală, ce înconjura masa de
aceeaşi formă, doar cu o latură deschisă, nu putea să iasă
decât pe dedesubt, ca un căţel, fără să-i deranjeze pe cei
doi şi mai ales să nu atingă trupul femeii de lângă el – ea
asta şi aştepta, mai încercase, punându-l într-o situaţie
proastă faţă de prietenul Matei, care nu bănuia nimic. Se
255
Ada Orleanu
ridică să-i ureze bun venit, dar simţi mâna fierbinte a

Veronicăi peste a lui, sprijinită de tăblia mesei.
— E o colegă de-a fiicei mele, nu te deranja.
Iar când el se obstina să-i ureze totuşi bun venit fetei;
şoapta femeii cuprindea o întrebare mirată:
— Aşadar, o cunoşti?
De departe, fata avu pentru el un zâmbet fugitiv,
preocupată de spusele Dinei: „Oare n-a insinuat el, Barbu,
nimic? Pentru ce roşise prietena ei şi o mângâiase ca pe-un
copil?” Din uitare, glasul lui Barbu interveni brutal,
alungându-i presupunerile eronate: „Dina nu face atâtea
mofturi!” Nu, e limpede că n-ar fi putut să spună…
Deodată, se îngrijoră pentru Dina. Cum s-o avertizeze?
Însemna să-i dezvăluie. Dar cum a putut ea să se
îndrăgostească de un om ca Barbu? De un maniac! Acum
înţelegea că e maniac şi că înclinaţia lui are ceva
bolnăvicios… Sau se înşală? Ce se pricepe ea? „La urma
urmei, am să-i spun doar atât Dinei: «Fereşte-te, e
capabil…», dar nu se pot spune asemenea vorbe! «Moş
Matei, să nu-l mai primeşti aici! E aşa cum spui, mai bine
zis cum îmi dai să înţeleg într-un mod delicat: cam
smintit!» O, ce grozăvie am gândit! Cum, cum să le atrag
atenţia? Să apelez la moaşa Aurica! O să-mi vină foarte
greu, trebuie să mă mai gândesc, pripeala strică” – se simţi
strânsă ca într-un corset, nu se mai putea mişca în voie,
gesturile ei se congelau parcă, o cuprindea frigul, bănui că
şi cei de faţă observă starea ei confuză, de aceea încercă să
glumească pe un ton nervos, însoţit de un râs tot nervos,
un început de râs, tăiat brusc, de parc-ar fi căzut într-o
prăpastie. Se căută febril în buzunarul şorţului, de unde
scoase la vedere, una după alta, fructele culese.
— Dacă doream, nu-ţi mai lăsam nicio pară, moş Matei,
ceea ce-nseămnă că fereci degeaba poarta împotriva
hoţilor, poartă pe care, de altminteri, am găsit-o
întredeschisă, o neglijenţă din partea dumitale, cu
consecinţe grave…
Dina smulse o pară, din care muşcă cu poftă.
256
— Să împărţim prieteneşte fructul tău, râse ea. Para e

delicioasă. Cine mai vrea? Dumneata, domnule Rudeanu?
Îl refuză cu un gest din cap, sta mohorât, între cei doi,
care nu se mişcau să-l lase să iasă. „Acum ştiu cine era
bărbatul acela antipatic care o îmbrăţişa pe domnişoara
Dina. Unchiul Rozanei. O întâlnise cu el la stăvilar…”
— Tot ce e de furat are gust bun, se preta Matei
glumelor, îmbiindu-l pe judecător cu o lovitură
prietenească pe spate. Dar ce e, de ce te-ai necăjit?
Rozana întinse pumnul în deschizătura chioşcului.
— Ia, moş Matei, eu am devorat câteva, mi s-au strepezit
dinţii. Îmi rezerv pofta pentru ceva mai bun, o trufanda…
Ia spune, nu s-a copt niciun struguraş în vie?
Simţea nevoia să vorbească, să vorbească, nu fusese
niciodată atât de volubilă. „Mă port aşa ca să par degajată,
să-mi vin în fire! Ei tot mă consideră naivă, chiar şi Mihai…
Dar ce se întâmplă cu el? De ce-a rămas acolo ţeapăn şi
posomorât?
— Din via cui, mă rog?
— Cunosc eu una, nu prea departe de-aici.
— Fă-i pe plac, Matei, interveni Veronica repede.
— Hoţoaica asta ştie că s-a copt tămâioasa, chicoti
Matei, şi se ridică. Aş vrea şi eu să fur, dar n-am ce, pentru
că nu-mi doresc nimic în afară de sănătate, sănătate
pentru mine, dar mai ales pentru fetele mele, astea două –
privirea lui încărcată de dragoste se mută de la Veronica la
Dina. Când eram însă copil… dar o fi existat cineva să nu
fie tentat la vremea copilăriei să ciurdească un lucru cât de
neînsemnat? Mi-amintesc bine, mie-mi plăceau grozav
pionezele… Pe unde zăream una, o înhăţam! Aţi auzit bine:
pioneze! Un prieten al meu, coleg de bancă, fura cioturi de
creioane, creioane colorate! Ce făceam eu cu pionezele, ce
făcea el cu… furam însă cu pasiune! Nu fără a mă închina
cu vârful limbii: „Nu mă pedepsi, Doamne, că am călcat a…
nu mai ştiu a câta poruncă…”
— Ce ruşine, tată!
Dina îl luă de braţ cu tandreţe.
257
Ada Orleanu
— Dar tu, mulatro, ce faptă măreaţă făceai când te-am

prins cu lingura în borcanul cu şerbet?
— Mergem, moş Matei?
Rozana se grăbea – nici ea nu ştia de ce –, dorea să
părăsească mai ales locul acela şi, dacă ar fi fost posibil,
chiar şi casa roşie, să-şi ia bicicleta şi să fugă! Să fugă fără
un cuvânt, fără un gând, în mintea ei năvăleau întrebări
chinuitoare, pe care n-avea curaj să le înfrunte.
Veronica privi cu satisfacţie plecarea în vie a celor trei –
acest lucru Rudeanu îl şi bănuia, de aceea nu se mişcă,
aştepta răbdător, dar şi neînduplecat, dur ca o piatră de
cremene, ca ea să-l izbească cu amnarul; ce dorea de la el,
ce mai dorea? Obrazul ei se lumină, surâse şăgalnic înainte
de a-i vorbi, presupunând că el a rămas cu ea pentru că-i
dorea prezenţa.
— Dumneata cum interpretezi stângăcia acestei fetiţe?
Despre Rozana îţi vorbesc, nepoata doctorului Podeanu…
Pentru că e cert, s-a zăpăcit cu totul, micuţa de ea, când a
dat cu ochii de dumneata! Cum el tăcea duşmănos,
continuă pe un ton ironic: Sau ar trebui să înţeleg că unele
răni se cicatrizează repede? Altă copiliţă în loc, şi totul e
frumos ca mai înainte?!
— N-ai dreptate, îşi descleştă el fălcile, păstrând expresia
de nemulţumire pe care i-o provocau atitudinea ei echivocă
şi cuvintele răutăcioase. Ceea ce ai pierdut printr-o grea
suferinţă nu poate fi înlocuit niciodată; te vindeci poate,
dar atât! Dacă nu ne-am vindeca, pământul ar fi plin de
nebuni. Femeia, fata pe care o întâlneşti după aceea, de
care te legi, înseamnă altceva – ca şi cum ai trăi a doua
oară sau ai lua viaţa de la capăt, una nu înlocuieşte pe
cealaltă, pentru că fiecare e altfel, îţi oferă altceva, e iubire
inedită. Dacă ţi-ar oferi acelaşi lucru, o dragoste aidoma,
te-ar apăsa impresia că te înşeli, că păcătuieşti nu numai
faţă de amândouă, dar şi în numele iubirii.
Ea strânse buzele şi aspiră aer prin nări, care vibrau
nervos.
— N-am bănuit o clipă cum stau lucrurile! Te-am prins,
258
îţi întinsesem capcana vrând să te tachinez, atâta tot! Doar

n-o iubeşti pe copila asta bizară? Te credeam un bărbat
serios! Nu cred nici acum…
— E tot ce putea soarta să-mi ofere mai viu şi mai
proaspăt ca să sper într-o vindecare – faţa lui se descătuşă,
şi trupul, mâinile devenira calme, nu-l mai deranja râsul ei
răutăcios.
— E o fetiţă, ce poate să-ţi ofere? Mă întreb dacă pricepe
biata vrabie ciripitoare… nu numai pentru că o îmbracă
mătuşa ei atât de caraghios, ca să-i ascundă vârsta… Clara
vrea să pară tânără din cauza doctorului, a avut o aventură
destul de serioasă acum cinci-şase ani, vuia oraşul! Ea a
muşamalizat totul, e o femeie înfumurată, face caz de
erudiţia ei, ghiceşti asta numai când o auzi cum se
exprimă, fiecare cuvânt al ei e rotunjit, şlefuit. E din cale-
afară de scorţoasă! l-am dat dreptate doctorului atunci, şi
nu numai eu. Asistenta aceea era grozav de vioaie şi
prietenoasă, venea la noi. Într-un fel, mi-e milă de micuţa
Rozana, o biată orfană! Tatăl ei e un aventurier, toată
familia lor e bizară… Deşi e de vârsta Dinei, fata mea e mai
gravă, are preocupări fireşti celor şaptesprezece ani…
Un gând răutăcios trecu prin mintea judecătorului, se
simţi iarăşi prost, avu îndemnul s-o lase pe femeia aceea
singură şi să alerge după fată în vie, ca şi cum ar fi avut
nevoie imediat de ocrotire. Vorbele insidioase ale Veronichii
cădeau de-acum în gol, el se scutură violent de mâna care-i
prinsese braţul.
— O iubesc tocmai pentru frăgezimea şi naivitatea ei. E
proaspătă ca o fructă, o fructă culeasă din pom cu propria
mână.
— Nu e cazul Rozanei, evident, dar o fructă culeasă din
pom poate să fie şi viermănoasă.
— Dacă intenţia dumitale a fost şi – observ – mai stăruie
încă… dacă ai ţinut să fii răutăcioasă, recunosc, ai reuşit
admirabil! Nu ţi-e simpatică Rozana şi nici familia ei.
— Atâta tot înţelegi dumneata? Ai înţeles, de când vii la
noi? De când îţi tot pomenesc de primenirea care s-a
259
Ada Orleanu
petrecut… ce fel de primenire, nu te-ai întrebat? Altfel,

crezi c-aş mai suporta viaţa?
El rosti pe un ton rece:
— Ba da, am înţeles.
Paşii îl purtară involuntar către chioşc, nici el nu ştia
când ieşise de acolo.
— Astăzi m-a adus Matei aproape cu forţa încoace. Nu
vreau să te mai amăgeşti. Ţi-am dat prilejul să te vindeci de
celălalt, şi asta dintr-o teamă absurdă, insuflată de
dumneata… Mi-a descris şi Dina în ce stare te afli, la care
am contribuit fără să vreau şi eu… dar era mai bine să…
Ea vorbi printre dinţii încleştaţi.
— Aşa, vasăzică?… Ei te-au adus! Şi aflu abia acum
asta, acum când… când până şi scena aceea oribilă s-a
transformat pentru mine…
— Taci, te rog!
— De ce? Nu spun decât adevărul, s-a-ntâmplat cu mine
ceva straniu…
— Da, alt bărbat în loc, şi totul e bun şi frumos ca mai
înainte!
Îl aţinti uluită şi se ridică cu obrazul golit de sânge –
venea spre el năucă, oarbă, cu privirea dilatată.
— Iartă-mă, te rog, dar nu e cu putinţă…
Trecu pe lângă el în aceeaşi stare, dar cu paşi mărunţi,
grăbiţi, temându-se să nu revină cei plecaţi în vie şi s-o
surprindă în halul acela.
Via se desfăşura pe aproape un pogon, jumătate viţă

altoită, americană cum i se spunea, jumătate coarde de
hibrizi – novă şi roşioară, din care Matei făcea must.
Tămâioasa abia se pârguise, restul ciorchinilor, din
varietăţi diferite, aveau boabele mari, dar verzi.
Rozana rupse un ciorchine de roşioară, care i se păru
mai copt – după perele dulci, găsi că are un gust acru,
aruncă şi coaja groasă, şi seminţele prea numeroase. De
altminteri nu dorise să mănânce struguri, ci să plece din
faţa chioşcului.
260
— Ăsta cred că o să-ţi placă, e aromat şi copt, o îmbie

Matei, văzând cum se încreţeşte, şi ea-l luă buimacă, se
apucă să ciugulească bob cu bob în pumn, iar când aruncă
unul în gură îl şi scuipă – acum îşi simţea cu adevărat
dinţii strepeziţi.
— Să alegi unul şi pentru mama! ţipă Dina. Coborâse, la
îndemnul tatălui, să vadă dacă n-a furat cineva piersicile
peste noapte, aveau mulţi piersici – un soi pitic care se
cocea timpuriu şi ascundea viţa-de-vie.
Cuvintele prietenei îi izbiră urechea cu o rezonanţă
bizară, deşi Dina rostise un lucru cât se poate de firesc: ce-
i părea ciudat? Pe neaşteptate, imaginea pitită în mintea ei,
înregistrată involuntar, se ivi limpede: mama Dinei lângă
Mihai, singură cu el! Confuz rămase simţământul, toată
fiinţa ei fu cuprinsă de ceaţă.
— Ia te uită ce mai tămâioasă am găsit pentru maică-ta!
Gata coaptă, nu trebuie să râvnească, la starea ei, bine că
ţi-ai amintit, o să-i facă plăcere strugurele ăsta.
Moş Matei îi vorbea Dinei în timp ce urca – fiica îi spuse
tatălui că piersicile sunt cum le lăsaseră alaltăieri seară.
Înţelesul desluşit din cuvintele lui Soceanu se legă în
mintea Rozanei de glumele răutăcioase care circulau în
oraş, transmise de moaşa Aurica – reînviau ireverenţios, se
certă pentru necuviinţa ei: nu sunt decât bârfeli, cum să
creadă despre Veronica Soceanu?… Când o numea mama
Dinei imaginea femeii părea să respingă orice compromis;
de ce era dispusă să creadă despre Veronica Soceanu ceea
ce nu admitea să i se atribuie mamei Dinei?
Exact în clipa când se întorceau din vie – cuvintele
moaşei se târâră onctuoase – avu impresia că e suspendată
între cer şi pământ, cu un gol dureros în stomac înainte de
a se prăbuşi. Nu se lăsă copleşită, judecătorul aştepta
posomorât, singur – îl zări de departe, făcea les cent pas:
„s-au despărţit certaţi, după cât se pare!” Indignarea de a fi
ajuns la o asemenea concluzie o opri în faţa lui înţepenită,
şi el o aţintea nu ştiu cum – o expresie necunoscută ei.
— Mai rămâi sau te conduc până acasă?
261
Ada Orleanu
— Sunt cu bicicleta – un răspuns neaşteptat de rece

chiar pentru auzul ei, dar el insistă:
— Îţi duc eu bicicleta.
Ea îi vorbi Dinei:
— Nu facem o plimbare cu bicicletele? Pentru asta am
urcat la tine.
Era un joc? El îşi pierdu răbdarea.
— S-ar părea că nu doreşti să te însoţesc, şi nu înţeleg
de ce.
— De ce?
Regretă cuvintele furişate involuntar, roşi sub căutătura
lui severă – în ochii lui verzi observă, în plus, o mustrare
vizibilă.
— N-ai încotro, chiar dacă ţi-e dezagreabilă compania
mea!
— Vreau să-ţi vorbesc.
Ea nu mai avu la îndemână nicio scuză – glasul lui
răsunase grav şi prevestitor, nu mai îngăduia nicio replică,
tonul era sincer. Presupunerile, alcătuite din frânturi de
gânduri, de fraze, se clătinară, le luă vântul. Nu îndrăznea
să-l privească – degetele strecurau boabă cu boabă
ciorchinele în pumn.
— Cum îl mai chinuieşti! exclamă Dina, şi ea nu pricepu
dacă prietena se referea la Mihai, ori numai la ciorchine.
— De ce te-ai înapoiat?

— A venit tante Clara să mă ia.
— Doctorul Podeanu a sosit şi el, e acasă?
— Nu, îl aşteptăm să vină.
El o privea stăruitor.
— Şiii… celălalt, unchiul, cum se poartă?
Se răsuci surprinsă.
— Despre cine m-ai întrebat?
— Ştii bine despre cine şi mai ales de ce! Nu te agita aşa,
nu mi-a vorbit nimeni, am presupus abia adineauri, pe
când te aşteptam… trebuia să-mi închipui! Doar îl văzusem
eu… numai că nu mi-am amintit la vreme cine e. După
262
cum îţi arde faţa, e adevărat! Am intuit admirabil, de el ai

fugit – era îndurerat, dar şi îngrijorat. Dumnealui
atentează… corupe minorele? Am să vorbesc cu mătuşa ta!
Şi cu Matei!
— Pentru nimic în lume! Ochii fetei erau îngroziţi. Ar
suferi şi unchiul Marius! Ei bine, e-adevărat, din cauza lui
am fugit, dar nu e ce-ţi închipui tu… cum ai putut să-ţi
închipui?…
— Nu mi-am închipuit nimic, l-am văzut de ce e în stare!
— Se poartă corect, politicos, mă evită. Fuga mea l-a pus
pe gânduri, într-un fel mă şi dispreţuieşte, el pretinde… oh,
o să plece, o să plece, a zis că pleacă!
— Respectul tău pentru familie, grija pentru onoarea
familiei merg prea departe! Mătuşa ta e…
— Nu, să n-o ponegreşti, te rog! E o femeie minunată, aş
suferi dacă ai spune ceva rău despre ea, nimeni n-o
cunoaşte cum o cunosc eu, e demnă în suferinţa ei, atât de
demnă! Demnă şi curajoasă! Doar pare rece, un pic poate
e, dar nu-i lipseşte bunătatea… Ea nu se pricepe să
mângâie dulceag, nu e o sentimentală:.. Asta am vrut,
cuvântul ăsta îl căutam: mătuşa nu e o sentimentală!
Atitudinea ei rezervată, distincţia ei supără, îi supără pe…
Ea, ştii, are studii superioare, ar fi vrut să profeseze, dar n-
a lăsat-o unchiul Marius, pentru că, pretinde el, o soţie, o
mamă…
— Doamne, mai poţi respira? Nu te-ai înecat? Îmi
îndrugi verzi şi uscate! Am priceput, nu e nimic de făcut cu
mătuşa ta! Dar poate că între bărbaţi va fi mai uşor, să-l
aşteptăm, aşadar, pe doctor.
— Niciodată! M-ar ucide ruşinea! Îl ador, el e, e... atât de
străin de asemenea înclinaţii! De ce râzi? Nu e adevărat ce i
se pune în seamă… povestea cu asistenta! Tata ştie cum s-
au petrecut lucrurile, altminteri ar fi fost pentru el o bună
ocazie să-l treacă pe unchiul Marius prin furci… o, cum ar
fi profitat!
— „Hm! înadins te depărtezi de subiect? Deci, individul a
încercat şi cu nepoata…
263
Ada Orleanu
Îl privea rugător, sta gata să plângă, genele se zbăteau să

acopere ruşinea pentru scenele reînviate în memorie violent
la cuvintele lui neaşteptate.
— Şi ce-am citit mai adineauri, în grădina Socenilor, pe
chipul tău? Să-ţi spun?
— Nu-ţi cer să-mi spui! Se repezi abătută. Nu vreau să
aflu nimic, am încredere în tine!
— Poftim cum te dai de gol! Se rezemă de bicicletă şi o
pironi surprins. Uită-te-n ochii mei, dacă ai curaj! Şi cum
ea înălţase supusă privirea, încărcată de iubire, se mai
învioră. Nu mi-e de-ajuns!
— Ce vrei să spui?
El tăcu, apucă din nou ghidonul, cu un gest nervos.
— Dacă mă asiguri că ai încredere acum, nu înseamnă
că te-ai îndoit de mine cândva? Când?
Ea se zăpăci, protestă cu o mişcare a capului, pletele
acoperită faţa ei încinsă, pătată cu dungi liliachii.
— Cred, cred în tine!
— Şi dacă eu te poftesc să nu-mi acorzi un credit prea
mare, că poate mi-ar strica, ce-ai să-mi răspunzi?
— Mihai! Lacrimile curgeau domol pe obraz, jilăvind
şuviţele de păr. Nu vreau să aflu nimic, suspină.
— Ţi-e teamă?
— Nuuuu…
— Îţi mai pun o întrebare – ea aştepta cu emoţie, lui îi
venea greu, s-o formuleze – cine ţi-a spus? Cât de precis,
aproape brutal o lovea el! Aşa, nu ştii ce-am vrut? O privi
duşmănos. Se prefăcea? Vreun bârfitor, evident, îngăimă
supărat, şi ea ar fi vrut să-l lămurească în ce fel i se
relevase… dar poate că el o întreba cu totul altceva, nu mai
ştia ce gândeşte, i se aşezase un fel de ceaţă umedă pe
creier – protestă doar cu un geamăt. Păcat, Rozana, nu mi-
aş fi închipuit că eşti în stare să pleci urechea… cât de
naivă, copilăros de naivă te credeam! Ea tăcea împovărată;
totul s-a ţesut atât de confuz, cum ar putea să-i explice?
Am bănuit asta acolo, în grădină, când te-am privit!
Clevetitorii! Ce-au făcut din tine! Aveai un chip străin,
264
purtai o mască, – iar ochii tăi… După o pauză apăsătoare,

izbucni şi mai îndârjit: i-aş sparge capul persoanei care ţi-a
picurat otrava asta în ureche!
— Nu mi-a spus nimeni nimic!
Plângea.
— Atunci?… o fixă uluit.
— Astăzi, în grădină, tu nu m-ai întâmpinat… nu te-ai
bucurat.
— Mai departe, n-am înţeles, ce-ai vrea să înţeleg?
— …Mi-am amintit… mi-e greu… Mihai, e oribil ce-am
gândit, nu mă forţa să… – plânsul se dezlănţui.
— Blestemată bicicletă! se necăji el. Cine te-a pus s-o iei
cu tine? Urâtă meteahnă în oraşul ăsta! O băgă în şanţul
înierbat şi o rezemă de mal. Nu vreau să plângi, vino să
stăm puţin – o trase de mână şi o aşeză lângă el. Poftim
batista mea, şterge-ţi faţa. E mânjită cu zeamă de
struguri… şterge-ţi şi mâinile! Sunt uimit, Rozana, îţi
mărturisesc sincer, nu m-am aşteptat la un asemenea
discernământ.
— N-am înţeles nimic, sunt o proastă, îngăimă printre
suspine.
— Dacă ai şti cât eşti de înţeleaptă!
Ea hohoti.
— Şi… pretinzi desigur că mă iubeşti? Cum fata îşi
ascundea faţa în palme, o cuprinse mişcat, îi vorbi duios:
Te necăjesc! Iartă-mă, te necăjesc şi eu, biata de tine!
Încercă să-i ridice bărbia. Mai uită-te în ochii mei, să facem
pace! Şi ea ridică o faţă scăldată, răvăşită, din nou se
mânjise cu liliachiu, pânza lacrimilor o împiedica să-l vadă,
întinse palmele spre el ca o oarbă.
— Rozana!
O cutremurară suspinele, el îşi lipi gura de obrazul ei, îi
căută gura, o cuprinse rece şi umedă, fata se agăţă de el cu
desperare, îl pipăia oarbă, abandonându-se sub sărutări
nu fără a remarca pudică: „A uitat că ne aflăm pe marginea
şanţului şi că putem fi observaţi de trecători”. Mihai îşi
reveni, o trase din şanţ, se scutură de firele uscate de
265
Ada Orleanu
iarbă, o scutură şi pe ea, îi şterse faţa – chiar făcu haz de

felul cum arăta.
— Ne oprim la pârâu să te speli.
Îşi continuară drumul, de la pod, împăcaţi, liniştiţi – în
dreptul, uliţei, ea îl opri s-o conducă acasă, îşi luă bicicleta
în primire.
— Poţi să vii mâine în alunişul nostru, te lasă mătuşa?
266
XIV
CRÂNGUL SE PÂRGUISE ŞI EL. ÎN LIPSA

fetei, căpătase un colorit nou, verdele frunzelor dat în
galben se deosebea în nuanţă de la copac la copac, de la o
tufă la alta. Îşi înnoise şi pajiştea covorul: pe fondul de
smarald cu reflexe arămii, de chihlimbar, se legănau acum
pe tije lungi, în locul corolelor vag parfumate, de o culoare
tandră, lipscănoaice galben-aurii, arătând un obraz sfios
din dosul pămătufurilor de coada-vulpii; scânteiau grupate
liliachiu, ca un cârd de licurici, firuţele, şi tot liliachii
pendulau moţurile ascuţite ale pătlaginii, ciucurii rotunzi
de trifoi; în schimb, petalele pufuliţelor băteau în
cărămiziu, iar sângele-voinicului le întrecea pe toate cu
purpuriul aprins al corolei… Rozana scotoci cu privirea şi
tufele din apropiere, unde, printre fire lungi de pai copt, se
amestecau scânteiuţele, buchete de ţintaură şi de morcov
sălbatic, dar nu se mai aplecă să le culeagă – n-o mai
atrăgea nici pădurea de fagi: rudarii o aşteptau, se
întreabă, fireşte, ce-o fi cu domnişoara de i-a părăsit. Pe
rudari nu-i simpatiza Mihai. Se răsuci spre potecă, de
parcă s-ar fi stârnit din pădure, pe neaşteptate, larma
sălaşului – dar bordeiele erau afundate în codru.
Pe Mihai îl aştepta ea, şi tresări, dar nu erau paşi,
ţopăise pesemne pănţăruşul, cum avea obiceiul, ghemuit la
pământ ca un şoarece de câmp înainte de a zburătăci –
uite-l, a şi intrat sub copaci, după ce a descris o linie
curbă, fulgerătoare. Cât să fi trecut de când se proptise
acolo? Şi de ce nu vine? Bătu cu botul pantofului în
267
Ada Orleanu
trunchiul copacului sub care se aciuase. Degeaba se

sclifoseau deasupra-i gureşii cintezoi, pretinzând că-i ţin de
urât! O sustrase pentru o clipă doar lucrul perechii de
mierle – fugitiv, îl asemui cu al strângătorilor de fân – care
întorceau cu ciocul firele de pai în căutarea de gâze şi
viermişori. Teama punea stăpânire pe ea domol. Refuza să
recunoască acest lucru, dar o da de gol frământarea
chinuită a mâinilor. O să vină, o să vină! Uneori biruia
speranţa, şi atunci totul strălucea în natură, auzul ei
percepea şi pitpidicul îndepărtat al pitpalacii ascunsă în
fâneaţa necosită – dar revenea neîncrederea; el n-o să vină,
aşteaptă degeaba, n-o să mai vină niciodată în crângul lor
de aluni, l-a pierdut, ieri l-a pierdut! Dar a fost vreodată al
ei? N-a considerat cumva prietenia lui drept iubire, şi
gesturile, şi… Teama plană biruitoare, i se răciră palmele,
fruntea ei se rezemă de coaja aspră, îmbrăţişă copacul,
neştiind ce să-i ceară, el o pofti, ca altădată, să i se suie în
cârcă. Se căţără cu gesturi molatice, starea tulbure
persista ca o toropeală, deşi fagul îi vorbea prietenos: „Din
vârful meu se vede până la stăvilar!” Se colcăi între ramuri
obosită, gâfâia, se întrebă ce să facă acolo… Urechea ei
deveni atentă, şi dintr-o dată, într-o fracţiune de secundă,
chipul i se însufleţi, trupul reveni la viaţă – stările sufleteşti
care numai cu o clipă mai înainte făceau din ea o făptură
inertă se destrămară, le alunga bucuria, creştea ca un val;
teama fu prilej de batjocură: o nerozie din partea ei! Se piti
în frunziş, să-i dea şi ea lui motiv de îngrijorare, merita
această mică pedeapsă… Paşii însă călcau… Putea să jure
că nu sunt ai lui! I-o spuneau şi bătăile nebune ale inimii –
înecăciunea, răceala reveniră. Urcase în arbore la
momentul potrivit. Din ce străfund al fiinţei ei plecase
prevenirea?
Uitătura iscoditoare a lui Barbu era pe jumătate
amuzată, dar când ajunse în poiană şi se opri la o oarecare
distanţă de copacul în care sta ea, Rozana îşi sugrumă
până şi respiraţia, întrebându-se dacă n-o observase totuşi
– un gând, de altminteri, absurd. După cum îşi rotea
268
privirea, căuta ceva; simte el că e în copac? Îl avizează

simţurile că e cineva prezent pe undeva, prin preajmă?
— Rila! îl auzi ştrigând nesigur – Barbu asculta atent,
înţepenit locului, cu trupul răsucit către pădure.
Şi fata încremenise sus, cu buzele lipite de coaja
copacului – bătăile sângelui se prefăcuseră în păcănituri;
dar uite că se depărta, îi auzi hohotul încet. Îşi vorbea
singur? Într-adevăr, se certa amuzat, înţelese până şi ce-şi
spunea: „Ai halucinaţii, băiatule!” Şi nu mai rămase decât
numele Rilei şi rezonanţa râsului pierdut printre copaci. De
fapt, o fulgeră atunci un gând cumplit: „Nu e în toate
minţile!” Cine-i mai spusese asta? Moaşa Aurica! Întemniţat
mai de mult în mintea ei, gândul acesta evada pe
neaşteptate, îi provocă o slăbiciune periculoasă, cuprinse
cu amândouă braţele trunchiul arborelui, înfricoşată că ar
putea să cadă din înălţime – suspină adânc, să-şi umple
plămânii, să-şi revină. Mai rămase în copac, o ustura
fruntea, se frecase fără să vrea de coaja aspră, acum
transpira, o transpiraţie rece, apoi coborî, cu precauţie,
cercetând liziera pădurii circumspect, auzea mişcări ce nu
existau, sări din copac nerăbdătoare, i se muiară
genunchii, se dete peste cap – o tumbă neaşteptată –, dar
într-o clipă, fără să mai privească în urmă, se adună şi
părăsi locul. „De ce a strigat-o el pe rudăreasă, pe Rila?”
Barbu îşi continuă drumul. O pierduse pe Rozana la
punte, dar nu pe ea o căuta el acum, nu ea îl interesa
acum – şi niciodată, căuta să se convingă că toate se
întâmplaseră pe neaşteptate, o farsă a simţurilor –, ar fi
dorit totuşi să-i vorbească fără martori, era atât de
neliniştită în prezenţa lui, încât se temea să nu-l dea de
gol: în niciun caz să nu priceapă Clara! Câţiva lucrători
reparau mecanismul stăvilarului, strigaseră să poftească
până la ei. Îi relataseră că au găsit iarăşi zăgazul cel mare
coborât şi apa ajunsă aproape de nivelul digului.
— Dumneata l-ai lăsat, vii să te scalzi?
Barbu se înfuriase:
— E un neghiob care-l tot uită, dar nu-i ştiu numele. Eu,
269
Ada Orleanu
după cum vedeţi, mă plimb şi, să vă intre-n cap, nu

obişnuiesc să mă scald în bazin, pentru simplul motiv că
înot prost.
Lucrătorii însă una ştiau: că e primejdios să se joace
particularii cu ce nu se pricep şi o să-l prindă ei pe
nătărăul ăla!
— Trebuie să înteţim controlul, aşa nu mai merge!
Barbu se răstise:
— De ce nu angajaţi un paznic?
Se pomenise că-i râd în nas.
— Dumneata pe ce lume trăieşti de n-ai habar de
posibilităţile uzinei?
Mecanicul adăugase pe un ton tărăgănat, ştergând
unsoarea de pe mâini cu o otreapă, şi mai unsuroasă:
— De ajuns, domnule, să rămână peste noapte, şi-atunci
o să vedeţi pe naiba!
El replicase violent:
— Nu pricep de ce mă plictisiţi pe mine, când ar trebui,
ar fi mai firesc să vă plângeţi primarului vostru, poliţiei – la
urma urmei, cui doriţi!
Iar după ce se depărtase, îi trimisese cu tot cu primar şi
poliţai la dracu.
— Mult îmi pasă mie dacă se îneacă prăpăditul vostru de
oraş!
Răcoarea se făcea simţită pe măsură ce se afunda în
codru. Frumuseţea lui, de dom renascentist, cum îi relatase
Clarei, o descoperise într-o dimineaţă când, ca şi acum, o
urmărea pe Rozana – la o oarecare distanţă, să nu se dea
de gol că o pândeşte. „Unde se tot duce domnişoara
noastră?” O pierduse – „Fata asta e o adevărată jivină!” – şi
urmărirea se transformase într-o plimbare plină de farmec,
îi da dreptate fetei să prefere în locul spitalului crângurile
de aluni şi mai ales liziera unde se înfrăţeau cu arborii
pădurii. Că nicio altă privelişte de aici nu putea egala în
frumuseţe acel colţ exotic unde trăise el, era altceva. O
neghiobie din partea lui să se lase copleşit de dorul de ai
săi, de dorul pentru ţară! N-a fost decât o hotărâre pripită a
270
unui imbecil sentimental! Ce-a sperat să-l aştepte aici? Şi

ce mai speră, din moment ce Tina a divorţat şi s-a
remăritat? N-a putut bănui un lucru atât de simplu? Că
atât Tina, cât şi micuţa Vana l-au uitat? S-a priceput ea,
Tina, doamna directoare, s-o facă pe fetiţă să-l uite! Că a
luat-o numai cu ce avea pe ea şi că a ţinut-o ca pe-o
contesă, casă mare, servitori, trăsură tocmită cu luna, ce
mai conta? Până şi postul de care era atât de făloasă
dumneaei, nu-l datora tot poziţiei lui? Pentru cine a făcut
ce a făcut? S-a folosit numai el de banii aceia? Bani şi iar
bani! Doamna directoare se văzuse ca găina pe grămada de
grăunţe, risipea! Şi nătărăul de Barbu… dacă ar putea să
răzbată până la ea şi să-i vânture niţeluş strigoiul lui…
„Hm! te-ai aranjat, cucoană! Ai schimbat bătrânul Ieşi cu
veselul Bucureşi! Cine-o fi imbecilul care te-a luat cu un copil
după tine?” O ştia capabilă de orice – „Ar pune copoii după
mine!” încât se lipsea să-i vadă mutra, chiar şi pe a fiicei
sale. O cochetă acum sau o naivă gen fata lui Soceanu,
gata să cadă la prima mângâiere a unui bărbat. „Mi-am
luat toate măşurile, doamnă directoare! Am prevăzut orice
eventualitate, încât onorabilul domn de azi, fostul tău soţ,
n-o să fie îmbrâncit în beciul poliţiei, cum poate ai avea
gust!” Barbu îşi pipăise buzunarul de la piept – aerul lui de
siguranţă crescuse, la fel buna dispoziţie. Îl costase într-
adevăr o sumă! Ce mai speculanţi! O ţară de speculanţi! Îl
lăsaseră să se înfiripe, ca să-l stoarcă la nevoie, şi dacă nu
s-ar fi lăsat stors, mai căpăta de la ei asemenea comoară?
Les affaires… Mergând la voia întâmplării, se pomenise în
faţa sălaşului – aşa o cunoscuse pe Rila. O singură colibă
fumega, un rotocol anemic, ieşit din pământ ca o răsuflare
diavolească: aşezare de cârtiţe! Se strâmbase cu dezgust,
colibele nu arătau mai semeţe decât muşuroaiele cârtiţelor,
iar groapa săpată la suprafaţă, în mijlocul terenului
defrişat, o asemuise cu un loc de chin destinat albilor într-
o regiune de canibali. Urme de cenuşă, uscături şi grămezi
de oale cioante pretutindeni! Coliba în care ardea focul
acela mocnit nu era decât o poiată acoperită – măgăriţa
271
Ada Orleanu
jigărită însufleţea întrucâtva aşezarea, scuturându-se în

vreme ce păştea cuminte de roiul musculiţelor şi de tăuni;
se auzea şi orăcăit de broaşte, pesemne se afla pe undeva o
băltoacă. Nici ţipenie de rudar! mai târziu, răsună din
pădure un glas răguşit:
— Rilă, Rilăăăă!
Nu se arăta nimeni, nu răspunse nimeni, el se apropie
de primul bordei; mirosul iute, îmbâcsit îl alungă. „O
cocină! Trăiesc ca nişte porci!”
— Da ce caţi, dom’le? Reveica purta de toartă o ulcea cu
apă. Cum el tăcea, bătrâna adăugase mai binevoitoare: îţ’
ieşii cu plin.
Barbu se simţise deodată însetat.
— E departe izvorul?
Drept răspuns, bătrâna întinsese oala.
— Uite apă, acu o luai.
El se strâmbase fără să vrea, dar apucase oala de toartă
– mirosea a fum, se chinuise să-şi alunge scârba.
— Nu-i spurcată, muiculiţî, fierbem lapte-n ea, nu-ţ’ mai
faci ’mneata silă degeaba! Îi înapoiase oala, ştergând cu
dosul palmei picurii ce i se prelingeau pe la colţurile gurii.
— Când ţi-e sete, bei şi din baltă, mătuşă, am păţit
multe, dar aşa e omul, uită repede.
Se răsucise deodată surprins – o rudăreasă tânără păşea
agale, cu o nuia în mână, şi între dinţi o mladiţă. Când îl
zări, plesni măgăriţa.
— Diii, boală!
Bătrâna o certase:
— Ce-ai, fa, cu amărâta aia? Vin’ mai bine de aşază ticiu
la fiert!
Cum el o cerceta cu o privire aprinsă, copila se fâstâcise
– privindu-l furiş, dălnăia umerii, îi şi surâdea cu buzele. El
roşii, trecând mlădiţa la colţul gurii.
— Ştii cumva să ghiceşti în palmă? se repezise el.
Rila se fandosea.
— Io nu-s ţigancă, du-te ’mneata la ţigani, dacă-ţi arde
de ghicit.
272
Zărind la gâtul ei trei mărgele turcheze, înşirate pe un fir

de arnici, o întrebase dacă-i plac mărgelele.
— Ba bine că nu! se amestecase Reveica. Apăi numa la
găteli îi e gându, împieliţata! şi făcuse haz, cu braţele
încrucişate peste sânii pleoştiţi.
— Dacă-mi arăţi pe unde să ies din pădure, ţi-aduc un
şirag, făgăduise Barbu.
Dar fata îi întorsese iute vorba:
— Păi, că’mneata nu ştii!
El insistase:
— M-am rătăcit, sunt străin de locurile astea şi aş vrea
să ajung la spital.
Reveica îl cercetase îndelung, pe urmă o îndemnase pe
fată:
— Du-te, fa Rilă, arată-i poteca, după faţă ie dirept că-i
strin.
Rila se apropiase.
— Hai, te ’uc o ţâră, da nu prea departe.
El reînnoi promisiunea:
— Mâine ai mărgelele, ţi le-aduc chiar eu, numai să-mi
spui ce culoare-ţi place.
— Să fie roşii, dom’le.
Barbu se întorsese pe un călcâi.
— Ca gura ta, Rila, – o prinsese iute, puternic, şi-i
strivise buzele.
Rudăreasa se zbatea ca o felină.
— Lasă-mă, zău, dom’le, n-ai minte, de-ăştia-m’ ieşt’?
O lăsase dintr-un calcul perfid, şi ea fugise chicotind –
luă purtarea lui drept glumă, iar de departe, de unde nu o
mai putea ajunge, îi strigase:
— Să fie roşii, dom’le, că turcheze le-am p-astea trei.
Alerga năucă, privirea ei era golită de lumină, ar fi vrut
să iasă şi din carapacea corpului, să se volatilizeze.
— Unde te duci, Rozana?
Trupul ei dete înapoi cu repulsie şi teamă – nu
recunoscuse glasul, se credea încolţită – apoi îl zări,
înţelese că abia atunci venea în aluniş, goni spre el, se
273
Ada Orleanu
aruncă în braţele lui.

— Ce e cu tine? Te-ai necăjit atât de mult că am
întârziat? Iartă-mă, dar m-a ţinut Soceanu de vorbă. Era,
cum singur a recunoscut, criţă, a fost nevoie să-l conduc
până la poarta casei.
— Să plecăm de-aici! izbuti să îngaime printre suspine.
El nu pricepea nimic. Plânsul îi zguduia umerii mici – o
strânse la piept puternic, o mângâie, şoptindu-i mustrător:
— Se vede că ţi-au împuiat capul şi cu alte infamii! Ei
bine, ai să te lămureşti singură cât sunt de culpabil faţă de
femeia aceea…
Fata înălţă o privire confuză: ce tot spune, ce femeie?
— Vino, să nu stăm în locul acesta de trecere – îl trase
după ea cu sila, în timp ce aţintea poteca neliniştită.
El începea să înţeleagă spaima din ochii ei! Şi se înfurie
dintr-o dată.
— A-ndrăznit?… Glasul ameninţa surd, ea însă se
încordă, i se luptă să-l ducă de acolo, temându-se pentru
el, o teamă vagă, inexplicabilă, nu se opri decât când el
întrebă supărat: Aş vrea să ştiu unde vrei să mă duci. La
spital?
Într-adevăr, încotro să se refugieze? Căută în jur. Râul
gonea spre stăvilar, un drumeag se strecura către moară.
În preajma morii, aerul mirosea a făină caldă, proaspăt
măcinată. Roata cu palete învolbura râul într-o bătaie
neîntreruptă, prijunând în aripile mari, din înaltul
jgheabului, şuvoiul puternic al apei. Orice fâşâit, zumzet,
ciripit erau anihilate în acest loc din zăvoi. Zgomotul deveni
şi mai puternic după ce urcară scara suspendată şi
pătrunseră în clădirea de bârne: toate se mişcau, se
învârteau ameţitor – predomina vuietul surd al pietrelor
rotunde, ce se roteau în sens invers. Cu părul şi
sprâncenele albite ca de promoroacă, morarul pândea
coşurile urcat sus, pe o mică platformă – dinţii lui sclipiră
iute, ca un mic fulger, când intrară tinerii în moară.
Bineţele musafirilor alunecară într-o clipită sub frecuşul
pietrelor, se aşteptau să le-audă căzând sparte prin micile
274
deschizături, după ce au fost zobite şi măcinate odată cu

grăunţele. Obişnuit cu zgomotul, morarul le făcu un semn
voios cu mâna – îi poftea sus, să vadă lucrul pietrelor. Fata
nu reuşea să alunge surzenia, îi strigă lui Mihai aproape de
ureche:
— Să plecăm de-aici!
Se traseră lângă uşă. O pulbere fină ploua peste ei. Într-
una din lăzile dreptunghiulare curgea nisipul de aur al
mălaiului, în cealaltă – cernerea albă a făinii de grâu.
Afară, îi întâmpină din nou bătaia paletelor, dar
zgomotul nu le mai păru că înghite pe toate celelalte. Se
opriră într-un loc unde arinişul înainta în râu pe un mic
ostrov nisipos. Tăcuţi, împăcaţi, fericiţi că se găseau
împreună, se strânseră unul în altul pe buşteanul găsit
acolo, iar când, într-un târziu, el vru să vorbească, fata se
încruntă uşor: se simţea minunat aşa, învăluită în tăcere,
învăluiţi amândoi în singurătate, fără un gând, fără altă
dorinţă decât să fie împreună! Orice i-ar fi spus, n-o mai
putea mişca – ieri poate nu l-ar fi înţeles, nici nu l-ar fi
iertat, dar acum!…
— Ce mai e, Rozana, ce s-a mai întâmplat?
Îi ridică bărbia, să-i citească în ochi. Ea şi-o smulse.
— Aş fi vrut să stăm aici o veşnicie şi să tăcem.
— Spune, Rozana, descarcă-ţi sufletul! Sau n-ai
încredere în mine?
Suspină, vru să se ridice, el însă îi stăpâni braţul, o
prăvăli la pieptul lui.
— E altceva, mai grav… şopti înfiorată, strângându-se în
el. Ştii, unchiul Barbu… Ochii lui o priviră pentru o clipă
îngroziţi. Cred că e bolnav. Se agăţă de grumazul lui,
îndurerată, îi venea greu să explice. Ţi-aminteşti de Rila?
Rudăreasa din pădure? Umblă după ea, l-am văzut, o
căuta… E maniac! Vreau să spun…
El îi ceru să povestească mai lămurit.
— Am destulă vreme să te-ascult, numai fă-mă să
pricep! în ce fel e bolnav?
— Dar poate nu e, doar am crezut, o impresie…
275
Ada Orleanu
— Nebun vrei să zici? rosti el neîncrezător. Şi cum ea

înclina capul: Ar fi observat acest lucru doctorul, unchiul
tău! Şi mătuşa ta e oarbă, nu s-ar sesiza?… E o copilărie
ceea ce presupui, omul nu e decât un afemeiat, un ticălos,
maniac dacă ţii… în orice caz, un tip periculos şi dacă-i
aşa, pentru ce le ascunzi tu, de ce mă obligi şi pe mine să
tac? Ia spune, de unde-ai dedus? A mai fost vreun caz în
familie?
— Ştii, vezi că ştii? îl mustră ea. Cum să nu fi auzit de
unchiul Costin? Fata roşi puternic, se fâstâci, observând
mirarea sinceră din privirea lui. O, am crezut că ţi s-a
povestit! E îngropat aici, în cimitir, îi duc flori de câte ori
îmi amintesc.
— Am să vorbesc neapărat cu mătuşa ta.
Ea se smulse, sări deoparte.
— Să nu faci asta! Iartă-mă, ar suferi, e mândră, ţine la
onoarea familiei, fuge de vorbe, de intrigi, n-ar suporta
amestecul unei persoane străine într-o chestiune pur
familială. Să vină unchiul Marius, o să-mi fac curaj, îţi jur!
Ţi-am spus şi ieri căă… Mihai, nu insista, te rog!
Tot ce-i mai vorbi fură cuvinte care să-l îmbrobodească
că nu-i mai e teamă, dar gesturile nervoase, sticlirea irişilor
o dezminţeau.
— Nu te mai las la spital!
— Dar te înşeli, mie nu-mi poate face niciun rău, tante
Clara e mereu acasă. De altminteri, mă ocoleşte acum, nu-l
vedem decât la masă, e toată vremea plecat sau citeşte în
odaia lui de la spital. Ştii, nici nu stă cu noi.
— Mătuşa ta vrea să acopere un trup murdar cu o rufă
curată? se înfurie el, constatând ce efect avusese educaţia
pe care i-o dase mătuşa.
— N-o acuza, are de ajuns cu un copil surdomut şi un
frate nebun!
— După tine – doi, nu unul. Povesteşte-mi, te rog, despre
cel din cimitir. Vino lângă mine, nu mai fi supărată, nu
pricepi că sufăr?
O trase de fustă, râse uşor, dar fata plângea.
276
— Eu l-am găsit grav bolnav, pe moarte, mi s-a interzis

să-l văd. Tata a venit la Olăneşti, pentru cură, şi unchiul
Marius m-a dus şi pe mine acolo. Pe urmă a venit şi tante
Clara, în doliu mare. Vreau să spun că după mama n-a
purtat văl – am stat două săptămâni, eu, eu nu suportam
să asist… abia o înmormântasem pe măicuţa, la Iaşi. Mi s-
a povestit că era foarte iubit, copiii îl considerau prietenul
lor, le făcea toate voile. Într-un fel, poate îşi băteau joc de
el, săracul! Sau el le stârnea hazul? Atâtea aud! În ziua
aceea, copiii au umplut cimitirul, unii l-au şi plâns. A
murit foarte tânăr, moaşa Aurica pretinde… tante Clara se
abţine, rar pomeneşte, poate evită… El suferea de mania
persecuţiei, umbla totdeauna ciulit, ca şi cum ar fi fost
urmărit de cineva să-i facă rău, dar eu ştiu acum de ce se
temea el, mi-a spus moaşa: să nu-i fure cineva lucrarea…
lucrarea de doctorat – sau cam aşa ceva –, dormea cu ea
sub pernă, ajunsese ferfeniţă. A fost un student eminent,
spunea tata că n-a cunoscut un tânăr mai studios. A
înnebunit la facultate, se pare.
— Până la urmă, mi-e teamă să n-ai tu dreptate! rosti
judecătorul, posomorât. Şi nu ştiu, zău, ce să…
— Sa nu începi iar! Cred că m-am înşelat, a fost o
impresie şi atâta tot – simula nepăsare şi curaj.
— Atunci, pentru ce-mi ocoleşti privirea? Încerci să mă
minţi, sau să te minţi? Află că nu reuşeşti! Vrei să menajezi
familia, dar cred eu că până şi mătuşa ta ar considera
absurdă conduita ta dacă lucrurile se vor dovedi grave
precum ai presupus.
— Nu se poate altfel, spuse resemnată. Să plec din nou,
ce-ar crede ei toţi despre mine? Am să-l ocolesc, am să…
astă-seară am să dorm la Dina.
— Nu vreau să dormi la ea.
— De ce?
— Alţi prieteni n-ai?
— La ea am mai rămas. În altă parte ar trebui să dau
explicaţii.
— Nopţile mele se vor preface iarăşi în chin! se surprinse
277
Ada Orleanu
el strigând. După o clipă, o aţinti lung. Mai bine la mine!

Le-ai spune că ai dormit la Dina.
Ea surâse dulce – un surâs pentru ea, nu pentru el;
revedea imaginea odăii, cu patul larg şi moale, draperiile
groase, fotoliul… şi fiecare amănunt.
— Ar fi minunat! După numai o clipă adăugă cu tristeţe:
Dar mai ales asta nu se poate, n-aş avea curaj, ei m-ar
bănui…
O cuprinse în braţe, resemnat.
În dreptul cimitirului, îi ajunse din urmă Barbu. Nu se

sfii să-l bată pe Rudeanu pe umăr, cu un gest protector:
— Tinere, să nu mai manevrezi de unul singur stăvilarul,
c-ai s-o păţeşti, s-au sesizat lucrătorii. Iar dacă-ţi arde
totuşi să te scalzi, dă naibii drumul la apă!
Se răsuciră surprinşi. Barbu, perfect calm, le vorbi din
nou:
— Cred că n-ai intenţia să îneci orăşelul. Ar fi în
primejdie cea dintâi nepoata mea… spitalul am vrut să
spun, dar evident şi Rozana.
Se depărta râzând.
— N-am fost astăzi la stăvilar! strigă Rudeanu, uluit de
îndrăzneala lui Barbu.
Celălalt vorbi peste umăr, cu o uşoară apăsare de ton:
— Cineva a fost, şi dacă nu băgau lucrătorii de seamă,
aţi fi înotat şi voi, şi eu acum, ca s-ajungem în oraş.
— Dar e foarte original unchiul tău. Intră în vorbă fără
să mă cunoască, mă bate pe umăr cu o familiaritate
jignitoare, pe urmă azvârle o acuzaţie absurdă şi o tuleşte!
— Din prudenţă, din prudenţă, tinere. Barbu auzise
vorbele lui, trânti poarta cu violenţă, – mai înainte fusese
gata să revină în şosea, să se justifice, dar renunţase: să
nu complicăm lucrurile.
Ei se opriră pe pod, tăcuţi.
— Nu trebuie să mai hoinăreşti singură, o să găsesc
altceva, şi asta nu pentru că… Te-ai înşelat, Rozana, omul
acesta nu e deloc smintit, doar face pe nebunul! Iartă-mi,
278
te rog, expresia, dar m-a scos din sărite.

Îl privi tristă şi merse domol spre poartă.
279
Ada Orleanu
XV
SPRE CĂRUŢĂ CARE AŞTEPTA ÎN ULIŢĂ

era purtat, pe umeri, un sicriu din scânduri de brad
nevopsite; de dârlogi ţinea o săteancă între două vârste,
avea un aer absent, ochi lucitori, dar uscaţi, nu se mişcă
de lângă cai, doar strigă flăcăilor săi, pe un ton surd:
— Aşezaţî-l bine, înţepeniţi-l între bulumaci, să nu sară
din brişcă, e mai mare păcatu!
Muţi ca pietrele, cei doi se huţupeau să fixeze coşciugul
aşa cum le poruncise mama – capetele lor erau descoperite
şi lăsaseră să le crească barba.
— A venit pă vorba mea, hai?
— Ce vorbă, mamă, de-asta-ţ’ arde-acu?
— Zâceaţ’ c-o să se facă bine la spital, şi uite că-l cărăm
în pardesiu de brad şi mai stricarăm şi-o groază de creiţari!
— Lasă, mamă, Doamne, de-asta-ţ’ arde-acu? Urcă-te-n
leagăn, ce mai păzeşti? Treci, mă, tu, Vasâle, la cai, să suie
mneaei. N-avu zile, altminteri scăpa!
— O fi răposat şi făr’ de lumânare, vai de sufletu lui!
La vorbele astea, moaşa Aurica ieşi în uliţă.
— Nu te teme, şi-a avut lumânarea lui, tot creştini
suntem şi-ăi de la spital, nu draci, dar l-aţi adus prea
târziu, de-aia muri, c-aşa faceţi voi, şi la urmă vă mai şi
jăluiţi, şi-aruncaţi năpasta… om cât muntele, o să-l băgaţi
în pământ!
— M-am luat după gura proştilor! mai bine-l ţâneam
acas’, dac-avea zile trăia şi-acas’, doftoru ce-i făcu?
Rozana se înapoia cu nişte târguieli cerute de Clara. Alt
280
mort! Zărise din capătul străduţei căruţa şi avusese

îndemnul să se întoarcă în oraş, o aştepta însă mătuşa cu
batonul de vanilie. Se apropie de moaşa Aurica înfiorată.
— Cine a murit?
— Al cu încurcătura! Beau la rachiu fără saţ, şi pe urmă:
„Hai la doctor să ne descurce maţele!”
Avea o uitătură rea, faţa ei roşie exprima indignare, încât
Rozana se miră de rostul acestei ieşiri.
— Vin de la doamna Clara, strigă cu amărăciune, în
vreme ce brişca se depărta în pasul domol al cailor.
Ţăranca se ghemuise pe leagănul de fier, întoarsă spre fiul
care păzea sicriul – flăcăul celălalt îndemna caii, mergând
pe jos. M-a dat pur şi simplu afară!
— Te-a dat? De ce? Cred că tante Clara…
— Ba chiar aşa, tanle Clara! Doamna Clara, iertaţi-mă…
nu vrea să audă nimic, nu vede şi n-aude nimic!
Începea să înţeleagă.
— Vorbeşte mai limpede, te rog.
Moaşa privi mai întâi în jur, grijulie, pe urmă o trase de
mâini înspre cimitir.
— M-am dus la doamna Clara, la cine naiba era să mă
duc, dacă nu la dumneaei, acum, când lipseşte domnul
doctor? Dar parcă văd o scrisoare la dumneata în mână, nu
e cumva de la dumnealui? Cum fata confirma cu o
înclinare a capului, ea răbufni: Slavă Domnului că se-
ntoarce! Sunt sigură că asta scrie. Să-mi spui de-i aşa ori
nu! Şi, cum ziceam… de dus m-am dus, nu m-aş mai fi
dus! N-a vrut să m-asculte până la capăt, s-a supărat, mi-a
azvârlit că să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala şi m-
a gonit. Şi eu. Să mă bată Dumnezeu, domnişoară, dacă nu
mi-am făcut curajul ăsta numai fiindcă ţin la casa
domnului doctor, pâinea lui Dumnezeu! Lăpie caldă omul
ăsta, ce mai?!…
Teama o oprea pe Rozana să pună vreo întrebare.
— De azi, nu mă mai amestec, să procedeze doamna
doctor cum va binevoi! Tare mă tem să nu-i cadă şi mai rău
când l-o reclama pe fratele dumneaei domnul doctor
281
Ada Orleanu
Novăceanu ori subchirurgul!

— Dar ce s-a întâmplat? se surprinse fata dominată şi de
curiozitate, şi de teamă, auzind că a pomenit de Barbu.
— V-am zis că domnul ăla-i un dezminţat? V-am zis? Ei,
despre treaba asta am vrut s-o încunoştinţez şi pe
dumneaei. Mă pomenii dis-de-dimineaţă c-un ţigan, un
dănciuc, c-o caută pe Rila… cutra aia de rudăreasă pe
care-aţi pripăşit-o aici pentru că n-aţi avut de lucru! E
bună şi mila, dar nu cu oricine, că pe-ăştia i-aţi învăţat la
cerşit, nu mai poate veni Reveica, dă buzna Rila! Să
muncească, toţi muncim, eu cum trudesc de dimineaţă
până seara, ba şi peste noapte când e cazul? Şi dumneata
ştii ce leafă de mizerie am eu? Era cât pe ce să pun mâna
pe ea şi s-o scutur niţăluş. De cofârţele alea ca nişte vipere!
mai mare ruşinea, vine ca la ea acasă. Străbate pădurea
când înserează şi ţup la dumnealui în odaie – e nelipsită, n-
are pic de obraz, am auzit cum îi bate-n geam. Dumnealui
deschide iute şi-o prinde peste pervaz, da-mi cade ea mie-n
gheare, neruşinata! De unde-a mai cules-o şi pe-asta? Şi
azi-dimineaţă, hop că răsare şi dănciucul cu noaptea-n
cap! Îi tot da zor cu Rila-n sus, Rila-n jos, de parc-ar fi fost
vorba de împărăteasa, m-ameţise! C-a plecat de trei zile şi
nu s-a mai întors, c-o omoară nen-so Niţă şi nen-so Ile de-
or veni de la Râmnic, unde-au plecat cu marfă la bâlci. „Ei,
şi? m-am repezit la el. Dac-a plecat, aici o cauţi? Cine te-a
trimis încoace?” Zicea că ţaţa Reveica. „Poftim de vezi! Şi ce
dacă te-a trimis ţaţă-ta?” Zice el: „Păi că nu ştie toţ sălaşul
că Rila se ţine cu domnul ăl înalt de la spital? Aduce acasă
găteli şi bani.” Mai să-i ard câteva peste botul lui vânăt, să
vadă roşu înaintea ochilor! „Pleacă, i-am strigat,
baragladina nu-i aici, cat-o unde bate drumurile!” Şi l-am
trimis la toţi dracii. Pe urmă, ce credeţi că am cutezat să
fac? Nu de alta, dar ca să mă conving. M-am strecurat
binişor, şi ce să văd, ce-mi văd ochii de pe prichici? Pe cine
zăresc la dumnealui în odaie? Pe Rila! Dormea cu domnul,
vă rog să mă scuzaţi! Am pândit din tufa de lămâiţă, a
deschis fereastra şi ţâşt jos! Când să sar după ea, numai
282
ce-l văd pe domnul Barbu ciufulit şi cu ochii zgâiţi, se-

apleacă peste pervaz, strigă, aruncă vorbe urâte, vă spun
drept, m-am cam speriat, se sucea… şi-avea o uitătură! Ori
mi s-a părut mie, ori a vrut să sară şi dumnealui după ea,
dar se vede că s-o fi răzgândit – ba, pe când închidea
fereastra, s-a aşezat pe râs, ie ţicnit, zău aşa, zdravăn nu-
mi pare. Ce om! Asta vroiam să-i comunic doamnei Clara,
că-i face de râs, c-aduce muieri în pavilion, Rila nu e
prima. Dac-aţi şti cum s-a răstit! „Eşti o intrigantă, asculţi
pe la uşi, inventezi…” Că nu doreşte să stea de vorbă cu
mine, o să-l roage pe domnul doctor să ia măsuri şi câte şi
mai câte. V-o spun dumneavoastră, domnişoară, că
îndrăznesc, nu numai că e un destrăbălat, dar are şi
sminteli, a luat-o pe urma lui bietul domn’ Costin! Cu
ţicneala, vreau să zic, că l-am prins nu o dată că-mi
urmăreşte pacientele, o tinerică din salonul doi l-a ocărât,
lăuză, de! Şi dumnealui s-a prefăcut supărat faţă de mine,
susţine vicleanul că femeia a avut vedenii – chiar aşa s-a
exprimat – şi că dumnealui nu umblă după o neroadă ca
ea, că-i domn mare. Apăi, dacă-i aşa domn, de ce şi-a pus
în cârd c-o rudăreasă?
Rozana îşi prinse capul în mâini. „Şi tante Clara asta a
găsit să se indigneze! Doar asta găsise cu cale: s-o
izgonească pe moaşă, în loc s-o asculte! Ce mai era de
făcut? Şi Mihai pretinde că ar putea discuta el cu
mătuşa…”
— A plecat în grabă, nu ştiu unde s-o fi dus aşa de
dimineaţă.
— Cine-a plecat?
Nu se mai putea concentra, o sudoare rece îi tăia ceafa,
se aplecă să ia paneraşul, scoase scrisoarea deasupra, să
n-o uite, şi se îndreptă spre poartă. Moaşa a întârziat-o, şi
mătuşa aştepta cumpăraturile – bănuia în ce stare o s-o
găsească. Auzi din spate:
— Apăi cine, dacă nu domnul Barbu?! S-o fi dus după
baragladina aia, şi doamna Clara îl aşteaptă cu masa-
ntinsă! Of, of, poftim de vezi cum se poartă omul ăsta, cum
283
Ada Orleanu
se portă dumnealui, după ce-l ţin de pomană! Şi pentru

blestemăţiile dumnealui să mă dea pe mine afară şi să mă
facă intrigantă!
— Să nu povesteşti nimănui nimic! vorbi fata pe un ton
aproape răstit.
— Ferească sfântul! Şi venea pe urmele Rozanei, care se
grăbea acum să ducă mătuşii scrisoarea de la unchiul
Marius. O, de-ar veni mai iute! Feriţi-vă de omul ăsta cât
puteţi! Nu m-a-nşelat inima când v-am atras atenţia, ce
mai ziceţi acum? Am priceput eu multe! Doar n-aţi fugit…
omul nu fuge aşa, de florile mărului! Ce om, Doamne, ce
om!
Fata fugi – nu mai dorea să-i audă nici măcar glasul, îi
făcea rău, îngăimă şi ea fără să vrea:
— Ce femeie, Doamne, ce femeie!
Moaşa Aurica era cu adevărat nesuferită, prea le ştia pe
toate, avea dreptate mătuşa când susţinea că se amestecă,
iscodeşte… şi totuşi, dacă ar fi ascultat-o…
— Rila! chemă Barbu în preajma bordeielor, dar nu se

arăta nici fata, nici altcineva. „Au plecat, se vede, după
cerşit.” Merse s-o caute pe Rila în luminiş, unde obişnuia
să pască măgăriţa; pe potecă, o întâlni pe Reveica, venea
dinspre baltă; purta, de toarta afumată, aceeaşi oală din
care-i dăduse cândva să-şi astâmpere setea, şi întrebă de
fată, la care vorbe rudăreasa se posomorî.
— S-o laşi ’mneata pe Rilă-n pace, Rilă se mărită cu Ile,
şi az’ vine şi iei, şi Niţă, de pe unde-au colindat. De-or afla,
vai şi-amar, prăpădita! Că ieu de bine-am povăţuit-o, da
ia… Aşa a hotărât Niţă, iel e vătafu, şi ce porunceşte iel…
Barbu se apropie de ea mânios.
— Ce te uiţi la mine chiorâş? Bătrâna îl privea într-
adevăr dintr-o parte, oarecum temătoare. Unde e? îngăimă
înecat de furie, iar când ea înălţă din umeri şi dete să
plece, bodogănind înciudată, o zgudui cu sălbăticie,
repetând întrebarea.
— Da ce-ţ’ veni, dom’le? se scutură rudăreasa de palmele
284
lui cu întreg corpul ei voluminos – apa sări mai toată din

oală, dar femeia ţinea cu nădejde de toartă, ca şi cum ar fi
ajutat-o să-şi menţină echilibrul.
— Tu o ascunzi, scorpie? scrâşni Barbu şi o zgâlţâi din
nou.
— Ce vin’am io?
Reveica ar fi vrut să pună oala jos, el n-o lăsă, o smulse
din mâna ei şi o azvârli departe – se sfărâmă cu o
plesnitură răbufnită, bătrâna se văicări că a lăsat-o fără
oală, îl ocărî, ceea ce-l scoase cu totul din sărite.
— Săi Rilă, săriţ’, ’măăă!!
Ochii unsuroşi ai bătrânei ieşiseră din orbite, lăcrimau,
îşi auzi oasele gâtului pârâind de parcă ar fi fost putrede,
se zbătu, convinsă c-o ucide, se agăţă cu putere de cămaşa
lui, i-o sfâşie, îl trase cu greutatea trupului peste ea – el îi
simţi mirosul iute, mirosea oribil, o lăsă să se prăvălească
şi alergă spre izvor, încotro arăta bătrâna cu ciotul mâinii…
Nu m-o fi păcălind otreapa?”
Apa şiroia lin pe şanţul unei coji de gorun ce era
susţinut la o oarecare înălţime de un par cu crăcană înfipt
în pământ – la cădere, în mica baie de dedesubt, susura
mărunt, pământul în jur era îmbibat de apă, icnea
înfierbântat de soare cu mireasmă de muşchi şi rădăcini de
plante; câteva fire de miozotis, rătăcite parcă pe buza
malului povârnit, dădeau humei un reflex uşor albăstrui.
Rila şfârşise cu spălatul, acum se ştergea cu basmaua pe
care o aruncase la rădăcina ulmului din apropiere – bluza,
desfăcută la piept, lăsa să i se vadă sânii, ieşiţi pe jumătate
din cămaşă. Glasul lui Barbu vorbi drăgăstos, se şi pomeni
cuprinsă, înainte de a ţipa, gemu sub muşcătura sărutului.
— Ce-aud? Te măriţi cu rudarul? Nu-ţi mai trebuie
dragostea mea? Nici darurile şi banii mei? Proasto, el ce-o
să-ţi dea? Joarde pe spinare, ca să-i munceşti?
Fata se încorda.
— Lasă-mă, eşti un diavol, nu te mai vreau!
El râse batjocoritor.
— Fugi, dacă poţi!
285
Ada Orleanu
O strângea puternic, sărutând carnea dezgolită unde

nimerea.
— Lasă-mă, du-te la dracu, m-ai învineţit toată!
Capul se răsuci, dinţii se înfipseră în braţul lui – carnea
lui sângera, dar nu-i dete drumul, se scotoci în buzunar,
de unde scoase un inel, i-l aşeză pe vârful nasului, să-l
vadă. Doar pentru o clipă sticliră irişii verzui, pe urmă
îngăimă cu silă:
— Nu-mi trebuie!
El aruncă inelul în apă furios, pe urmă o apucă strâns
de codiţe, îi stăpâni capul sub gura lui.
— Parcă-ţi plăcea de mine, ce ţi s-a năzărit?
Ea strigă după ajutor, se trase în jos pe trupul lui, să
scape de muşcături.
— Lasă-mă, piei, diavole! Lovi-te-ar moartea, ce-ai mai
căutat după mine?
Îl înghiontea, se ferea, dar bărbatul căpătase parcă o
putere de uriaş, deşi era slăbănog – se simţi dezgolită până
la brâu, gura lui se plimba pe pielea încă udă, muşcă sânii.
Îi căra pumni cu nemiluita, îl şi zgârie, lovi cu picioarele,
dar el o trânti la pământ, căzu alături. Rila se trase, sta
gata să fugă când trupul lui se aruncă greu deasupra, o
acoperi şi o imobiliză – se zvârcoli, pe urmă se jucă viclean,
să scape, el o lăsă, se şi credea scăpată de dragostea lui
sălbatică, dar când să sară iepureşte o prinse de un picior
şi o smuci îndărăt; fusta se sucăli, goliciunea trupului ei îl
sălbătici şi mai mult pe bărbat, degeaba strigă, se apără…
într-un târziu, îl lăsă nemişcat, se săltă uimitor de iute,
strânse ţoalele şi scuipă în direcţia lui.
De la o bună distanţă se auzea scârţâitul manivelei, iar

când se apropile de stăvilar zări şi roata – desena mii de
cercuri străvezii, mânerul se opri exact în clipa când bufni
zăgazul. Barbu se grăbise să ajungă la râu ca să facă o baie
– era cald, transpirase –, acum însă se răzgândi. „Ia să
vedem cine e!” Se piti în spatele arinişului. „Pun prinsoare
că e tot nătărăul ăla, iubitul domnişoarei!” Se săltă aproape
286
înveselit: Chiar el! În costum de baie, urcă pe stăvilar. Nu

bănuia în ce complicată situaţie o să se bage singur, cu ce
urmări atât pentru el cât şi pentru ceilalţi, pentru întreg
oraşul până la urmă. Privi cu invidie trupul tânăr, atletic,
ce se sălta peste coama stăvilarului. Ajuns sus, Rudeanu
aşteptă să se umple bazinul ca să se azvârle – pentru o
clipă, lui Barbu i se păru că a fost observat, tânărul s’ uita
exact în direcţia lui, de aceea se grămădi sub tufă. Dar se
înşelase, aiuritul ăla cerceta zăvoiul distrat, neavând ce
face. Vru să iasă din ascunziş, să-i ţină piept bărbăteşte:
„Ce mai zici, domnule, acum? Ei bine, de data asta am să
anunţ uzina!”. Îl opri alt gând: „Să mai aşteptăm, răbdare!
Trebuie să apară şi domnişoara, ne va fi martoră – fie că
vrea, fie că nu!” Bazinul se umpluse probabil, deoarece
înotătorul îşi şi fixa călcâiele pe margine, pregătindu-se să
sară – aşa se şi petrecu, apa plescăi puternic, pe urmă
uşor, la intervale lungi, şi Barbu îl invidie pe tânăr pentru
a doua oară: „Ce n-aş da să pot înota şi eu! N-am reuşit
niciodată să-mi înving teama de apă, mă bălăcesc în
locurile unde se scaldă numai copiii… Eu şi bietul Costin
ţipam ca nişte neghiobi, pe când Clara…” Dar ce l-a găsit
să-şi amintească acum de… La dracu! Face ce face şi s-
agaţă mereu de ideea… De ce oare îl persecută această
idee?
Rozana nu se arăta, şi el amorţise, se ridică, înviorat de
un alt gând, dar mai înainte se asigură că nu e ţipenie de
om în zăvoi – persista o căldură nesuferită, care-l irita, avu
un surâs răutăcios. Lăsă haina pe dig şi urcă numai în
cămaşă – nu se despărţea niciodată de haina aceea.
Judecătorul înota liniştit, se afunda în apă, dispărea, ca
să apară după clipe lungi, trupul vânjos, arămiu, se
desfăcea în mâini prelungi, picioare şi mai prelungi, ca să
se adune molatic, ca o meduză. „Unde naiba o fi învăţat
nătărăul ăsta să înoate?” Aşteptă să se cufunde iar, pe
urmă sări la manivelă. „La festa asta nu te-aştepţi, aşa-i?”
Efortul îl învineţi, se şi temea ca Rudeanu să nu observe,
opri de aceea mânerul când zăgazul se ridicase aproape de
287
Ada Orleanu
un metru – înţepeni manivela şi coborî iute, apucase să

vadă apa cum năvăleşte spre hrubă sălbatic, vârtejită şi
spumoasă, curând o să ia în bulboana ei trupul
înotătorului, o să-l zăpăcească niţel, ca să ţină minte!
Trupul se înălţă din afund, reveni la suprafaţă cu mâini
şi picioare de alge, cu păr răsfirat, şerpuitor – apa îl trase
ca un magnet spre locul unde se răsucea, îl îndoi, îl roti
ameţitor, îl sorbi şi se repezi cu el în întunecimea
stăvilarului, lichidul părea negru în umbra bârnelor, dar,
în câteva minute, bazinul se goli.
Barbu sări jos de la o oarecare înălţime, ocolind digul –
se răsuci imediat ca pe un resort, dar n-apucă să zărească
decât nişte picioare în fugă, picioare subţiri de copil. „Ia
mai dă-l…” Fu de-a dreptul şocat negăsind haina unde o
lăsase, plecă orbeşte după fugar, alerga însă în direcţia în
care se rostogolea înotătorul, încât găsi mai cuminte să
renunţe la haină. „O s-o aducă înapoi, nătărăul, nu am în
ea decât actele, şi ce să facă el cu actele mele? Şi dacă le
opreşte? Ţipete! Cine ţipa? Nu e glasul lui Oanea? El a fost!
Picioarele lui rahitice… Bun! O să descurcăm povestea
hainei acasă, infirmule! Poftim în ce m-am băgat singur!…”
— Ce să i se fi întâmplat copilului?
Atraşi de ţipetele răguşite ale lui Oanea, câţiva săteni,
aflaţi la moară, cu boii dejugaţi la umbra plopilor, se foiră
pe mal – dinspre stăvilar alerga băiatul, făcând semne
desperate. Râul se învolbura spumos, dar se petrecea aşa
ori de câte ori deschideau lucrătorii uzinei zăgazul, treburi
de-ale lor, complicate pentru ei… Uite că pluteşte ceva pe
apă, se trage încoace, către zăgazul morii! Un trup
despuiat, rostogolit de furia şuvoiului, piere-n afund şi iar
se ridică… „Săriţi, băăă!” Un flăcău se şi azvârli să culeagă
omul, înotă împotriva curentului – la puţin timp, mai sări
un altul. Cei rămaşi pe mal, printre care şi o femeie, fugiră
de-a lungul albiei, femeia le purta de grijă înotătorilor, le
strigă ascuţit să nu se lase târâţi de curent spre roata morii
– apa se repezea sălbatic în paletele roţii, care o mestecau
cu lăcomie. Flăcăii ştiau însă în ce primejdie s-au vârât,
288
ajunseră înecatul, îl prinseră de mâini şi picioare, pe urmă

se opintiră cu el către un arin prăvălit pe jumătate în râu.
Înştiinţat să oprească la nevoie umbletul roţii, morarul se
afla printre săteni când fu scos trupul pe prund.
— Învârtiţi-l, gâfâi, poate-l salvăm.
— Îi bate inima, vorbi unul dintre salvatori, dezlipind,
urechea de pe pieptul înecatului.
— Cum s-o fi întâmplat, frăţioare, una ca asta?
— Parcă l-aş cunoaşte, se miră morarul.
— O fi ştiind copilu ăla – femeia se răsuci înspre stăvilar,
dar nu mai era nimeni pe mal, nici ţipete nu se mai
auzeau,
— Cine mai învârte? Să dăm zor, trăieşte, apa n-a ieşit
toată, mai are pântecul umflat.
— Să-l ducem mai bine la spital!
— Mişcaţi-i braţele, picioarele! Ia lăsaţi-mă pe mine, ca
mă pricep.
Se pomeniră după un timp cu Oanea – dăduse buzna
printre ei, împingând la întâmplare, urechile îi ardeau,
privirea sticlea. Lăcrima pe neaşteptate, faţa lui mică se
strâmba îndurerată, gesticula larg, pe urmă încrucişa
braţele lui slăbănoage pe piept şi închise ochii, dete capul
pe spate: tânărul a murit – părea să spună.
— E băieţelul de la spital – morarul merse spre Oanea,
mişcat de semnele lui, şi îl lămuri tot prin semne că omul
nu e mort, îi luă mâna, i-o strânse, neştiind cum să-l
liniştească.
— Apăi, de nu ţipa iel… dete femeia din cap semnificativ,
dar nimeni nu-i luă în seamă vorbele, pentru că trupul se
însufleţise pe neaşteptate, după acele mişcări ritmice ale
braţelor – şoldurile unduiră în sus, se săltară şi picioarele,
dar recăzură, morarul sări să-i susţină capul, aşteptau cu
toţii tăcuţi. O durere ascuţită, la rădăcina nasului, alta la
tâmple, dar mai cu seamă usturimea cumplită din esofag,
din stomac, îl obliga pe Mihai să strângă genele, deşi
simţea prezenţa celor din jur, auzi până şi glasul care
spunea:
289
Ada Orleanu
— Prea multă apă n-a luat.
În bucătăria de vară persista doar mirosul plăcut, cald,

de lămâie rasă şi vanilie tăiată mărunt. Clara se agita,
preocupată de cu totul altceva, între cuptor, unde vârâse
tava cu pesmeciori, şi masă – se aflau pe ea un castron cu
aceeaşi compoziţie, altul cu albuşuri, şi a doua tavă, pe
care o ungea Rozana cu ceară de albine; când se răcea
tava, alerga s-o încălzească, altminteri ceara nu se mai
întindea în strat subţire, cum pretindea mătuşa. Şi Mira
avea ocupaţie: alegea cu o scobitoare boabe de vişine dintr-
un borcan cu dulceaţă – câte depunea pe farfurioară, tot
atâtea şi în gură. Cum pesmeţii cereau nu numai pricepere,
dar şi migală, Clara oprise fetele pe lângă ea să-i dea ajutor
– era şi un pretext să nu rămână singură cu nişte gânduri
apăsătoare, pe care i le provoca scrisoarea sosită. Rozana
părea absorbită de lucrul ei, ca şi mătuşa – în realitate,
vorbele moaşei Aurica huruiau în mintea fetei ca o maşină
de râşnit cafea – le alunga, reveneau.
— Să înveţi reţeta aceasta, Rozana, e o prăjitură fină. O
să-ţi prindă bine tot ce ţi-am arătat. Poate când ai să fii la
casa ta o să-ţi aminteşti fără să vrei de mine, şi cu mai
multă plăcere decât acum, ai să apreciezi strădania mea…
voiam să spun c-ai să judeci altfel, atunci, felul educaţiei
primite de la mine.
O găsise pe mătuşă în sufragerie, îl mai aştepta pe
fratele ei la cafea, deşi cafeaua se răcise – întrebase dacă
nu l-a zărit pe undeva, dar uitase imediat de Barbu când
ea îi întinsese scrisoarea. O mică exclamaţie de bucurie.
— În fine!
Mâinile ei desfăcută plicul agitate. Ea, Rozana, sta pe
scaunul de vizavi şi aştepta mută. „De ce îmi trimite atât de
târziu veşti? Iar dacă scrie, înseamnă că are de gând să
mai stea” – mătuşa îşi aruncă ochii pe scrisoare
nemulţumită, citi cu glas tare:
— „Îţi scriu din nou”… Şi comentă mirată: Cum din nou?
N-am primit nicio altă veste! O aţinti pe ea: Să se fi rătăcit
290
scrisoarea? E cert că a mai scris, poftim ce susţine: „Mă

abţin să-ţi relatez ce-am mai întâmpinat, te-am plictisit, cred,
de ajuns, în cele şase pagini trimise…” Desigur e pe undeva,
pe biroul lui, printre revistele sosite, printre hârtiile de
cancelarie… „E vorba de altceva, un lucru important, care ne
angajează.”
Mătuşa se opri din lectură, şocată într-o oarecare
măsură, privirea trecu iute peste capul fetei, se înapoie la
scrisoare stânjenită, o parcurse în tăcere. „Ce-i scrie
unchiul Marius?” Aproape se înfricoşa să facă presupuneri
şi, cum mătuşa uitase de ea, se ridică binişor şi părăsi
sufrageria dezamăgită: tot n-o să-i spună nimic.
— Dă-mi, te rog, beţişorul.
Clara deschise cuptorul, izbucni din întunecimea lui
abur fierbinte, cu mireasmă de cuişoare, fata alergă cu
beţişorul, o ajută să sprijine tava. Pe măsură ce desprindea
limbile subţiri, cu lama cuţitului, le şi răsucea în jurul
beţişorului. Veniră cu spiralele acelea rumenite la masă,
Mira le aştepta cu farfurioara cu vişine, le garnisiră toate
trei şi le aşezară pe platou, cu vârfurile către mijloc.
— Acum, să facem şi bezelele; Mira, bate albuşurile.
Fetiţa apucă telul, îi plăcea să dea ajutor la bucătărie, pe
furiş, degetul ei smulgea din zăpada zaharată, şi cum
castronul era pe mâna ei, ajunse să bată rar, dar să guste
cât mai des, până o zări mama.
— Mira, ce faci?
Răspunse repede:
— Am vrut să mă conving dacă e dulce.
Clara miji privirea.
— Te-ai convins de-ajuns, las-o pe Rozana.
Fetiţa se bosumflă.
— Şi eu ce să fac?
Clara o trimise după Leana.
— Vezi dacă l-a găsit pe Oanea – unde-o fi dispărut
neastâmpăratul?
După ce plecă Mira – sălta când pe un picior, când pe
celălalt –, Rozana sfârşi de bătut albuşul, pe urmă unse
291
Ada Orleanu
altă tavă şi înşiră cu un cornet limbi de cocă deasupra

stratului de ceară. Clara o pironi deodată lung. „Desigur că
aşteaptă să afle de la mine ce scrie Marius, se vede acest
lucru după expresia chipului, e preocupată, poate şi
bănuie ceva… Nu ştiu cum s-o pregătesc, aş prefera să-i
vorbesc deschis, bunăoară: «Ştii, fetiţo, tatăl tău e pe cale
să-şi refacă viaţa, căminul, o să te ia din nou la el».” Biata
fată! Abia s-a obişnuit s-o considere pe ea a doua mamă, şi
uite că se ivea o a treia, una vitregă! De ce vitregă? Poate va
fi mai caldă decât ea, îi urează din inimă să fie aşa.
— Ne-ar mai trebui un platou pentru bezele, dar lasă,
mă duc eu, ai grijă de cuptor, vreau să caut şi esenţa de
rom.
În timp ce căuta sticluţa, gândul ei nu se desprinse de la
veştile primite: „…la vărul meu, l-am găsit instalat comod, în
capul mesei, pe Bogdan. Îi scrisesem să-mi furnizeze nişte
date, şi el, amabil cum nu-l ştiam, venise personal să mi le
aducă – cel puţin aşa am crezut când am dat cu ochii de el,
nebănuind motivul adevărat, nici n-aveam cum: o văduvă
din Bucureşti pe care a cunoscut-o la Iaşi, în cercul unor
prieteni, rubedenii de-ale dumneaei. Pe scurt: doreşte să-şi
refacă viaţa – e expresia lui –, dar cum văduvioara nu vrea
să se instaleze în prăfuitul Iaşi – e expresia ei – şi nici el la
Bucureşti, deoarece susţine dânsul… «aici, sunt avocaţi
mari, nu intru în competiţie cu ei, aş muri de foame etc…» vor
alege un oraş mic şi, după cât se pare, îi vom avea pe
aproape, mizează… mai lămurit, ei s-au şi hotărât pentru
Râmnic, cu condiţia să găsească un imobil care să le
convină – doamna visează o casă mare etc., pe cea de la
Iaşi o vor închiria, poate că ar şi vinde-o, dacă n-ar fi a
sărmanei mele surori, aşadar a Rozanei. Cum va primi
draga noastră vestea aceasta? Clara, găseşte, sunt sigur că
ai să găseşti modalitatea…” „Modalitatea ar fi – evident,
dacă nu se va opune Bogdan, – să aleagă fata între ei şi
noi”, îşi spuse Clara rezolută. Probabil, pentru acest motiv
i-a şi scris Marius, ca ea să hotărască totul înainte de
sosirea lui, altminteri nu înţelegea de ce s-a grăbit, putea
292
să-i dea vestea personal, ea ar fi fost de acord cu orice

soluţie ar fi propus el, fata îi era nespus de dragă! Îi aştepta
o viaţă plină de mari greutăţi, e drept, dar… O, mai întâi s-
o cunoască pe femeia aceea! N-o să accepte niciodată ca
Rozana să se despartă de ei dacă noua soţie a lui Bogdan
nu-i va inspira încredere! Era atât de sensibilă fetiţa! De
emotivă! Şi la o vârstă ingrată, când toţi copiii devin
inaccesibili… „Va întâmpina vestea mai uşor dacă am s-o
conving că Marius şi cu mine o considerăm fata noastră?
Să aleagă ea între noi şi noul cămin?”
După ce împinse tava pe grătarul cuptorului şi închise
uşiţa, Rozana se aşeză lângă maşina de gătit, pe un
scăunaş fără spetează, să aştepte coacerea ultimilor
peşmeţi. Obrazul ei se încinse, soba dogorea, se duse să
controleze focul, lăsă plita deschisă către cuptor, i se păru
iute, se temea să nu ardă pesmeţii. A ghicit oare mătuşa
cam cine a fost interesat să dosească scrisoarea? S-o
dosească pentru ce? Fie şi numai pentru motivul că a
deschis-o! Dar pentru ce a deschis-o? Să afle când se
înapoiază unchiul Marius? În legătură cu ce interese? Ea
nu ştia, dar observase că e neliniştit, temător chiar, pleca
de-acasă, lipsea uneori două-trei zile… Unde se duce? Nu
mai înţelegea nimic, nimic! Era totuşi o presimţire,
presimţea ceva, ceva grav, şi nu numai în legătură cu el, cu
omul acesta… În bucătărie năvăli Oanea – roşu la faţă şi
înspăimântat, încerca să-i explice un lucru pe care căuta
zadarnic să-l priceapă. Îi luă mâinile într-ale ei şi i le
mângâie cu pielea obrazului încins, dar copilul nu se
potoli, o îmbia să meargă cu el. „Am să-ţi arăt ceva”,
spuneau semnele lui. Lăsă şervetul din poală pe scaun şi
plecă cu el – o trăgea spre spital, fata vru să-l oprească,
gestul lui deveni însă desperat.
— Pesmeţii or să se facă scrum! – rosti ea cu jumătate de
voce, obsedată de acest gând de când părăsise bucătăria –
şi tante Clara o să se facă foc! „O, biata, să ai un frate ca…”
Ce nesuferit bolborosea Oanea, vorbirea aceea fără
sunete, cu gâtuieli şi opintiri seci, îi chinuia auzul. Le ieşi
293
Ada Orleanu
în faţă doctorul Novăceanu, îl urmau la mică distanţă

subchirurgul şi moaşa Aurica, se grăbeau spre cabinet –
moaşa se opri, aşteptă până se închise uşa cabinetului, ca
să rostească pe un ton patetic:
— S-a-necat bietul jude, l-au adus aici!
Ţipătul i se opri Rozanei în gâtlej – chipul ei deveni livid,
buzele îi albiră, simţea că se clatină, se sprijini cu o mână
de umărul plăpând al lui Oanea.
— Acum doarme.
Aceste vorbe din urmă ale femeii nu-şi mai făcură efectul
asupra fetei.
— Aer, mă-năbuş!
Ar fi vrut să strige, şi nu pricepea de ce o urăşte pe
moaşă. Lacrimile curseră pe obraji ca peste o mască –
copilul o trase din nou, se ţinu după el, dar nu izbutea să
mărească pasul. Deodată, îi părăsi pe băiat şi fugi către
salonul de unde ieşise doctorul mai înainte.
Mihai era acoperit cu un cearşaf până sub bărbie, –
dormea adânc, sub narcoză, cu gura uşor întredeschisă.
Eliberată de apăsarea din piept, Rozana începu să plângă
în voie – îl privea sfioasă, nu îndrăznea să se apropie de
pat. Oanea se lipi de trupul ei – dorea să-i comunice ceva,
dar îl opri:
— Sssst!
Veni şi moaşa în salon, atrasă de nesăbuita-i curiozitate
– fata se sprijinise pe marginea de fier a patului, cu un
început de toropeală, care o încovoia, şi rămase aşa, cu
privirea la Mihai.
— L-au salvat oamenii de la moară. Dacă nu ţipa Oanea,
n-ar fi scăpat cu viaţă, că-l târa apa spre scocul morii.
„Oanea? Ce legătură avea copilul cu?…” Se dezlipi,
cercetă faţa băiatului – bietele lui gesturi dezordonate! Voia
desigur să-i explice… Moaşa îi făcu semn să iasă din salon,
şopti că bolnavul are nevoie de multă linişte. Asta dorea şi
fata, îl luă pe micuţ cu ea, în parc, departe de moaşa
Aurica, presimţea parcă ce doreşte să-i dezvăluie. Femeia o
urmă o vreme tăcută, pe urmă dete din cap cu milă. „Ar fi
294
suferit cumplit, biata fată!”

Se ivi şi Clara în parc – furioasă, căuta să afle unde a
putut pleca Rozana. „Uite-o, e cu Oanea, neastâmpăratul a
făcut desigur vreo ispravă, altfel fata n-ar fi lăsat
pesmeţii…” Mirosul de ars, furişat până la ea în sufragerie,
o făcuse să se grăbească. „Atât de neatentă să fie Rozana?”
Mai rău! Găsise bucătăria într-un fumegai, deşartă,
pesmeţii, scrum, iar albuşurile din castron dispărute
aproape în întregime în guriţa mustăcioasă a Monei,
favorita cu fundă roşie a Rozanei, care, aşezată pe pervaz,
să se răcorească, îşi lingea cu o mişcare graţioasă şi leneşă
botul.
— Poţi să-mi explici…?
— Dar ce s-a întâmplat, fetiţă dragă, nu pot să ştiu şi
eu?
Răspunsul veni de pe scara pavilionului:
— S-a întâmplat că domnu judecător Rudeanu s-a-necat
şi l-au adus la noi!
Moaşa apăsase într-adins pe fiecare cuvânt, în timp ce
cobora treptele, să lovească puternic – chiar lovise, o furie
oarbă sticlea în privirea Clarei.
— Aşa ceva nu se poate! Unde să se înece?
— De bine ce nu se poate, îl găsiră oamenii de la moară
plutind… Moaşa se opri să râdă cu răutate. Ori n-o fi
adevărat nici ce-au zis ei, c-a-ncercat cineva să-l…
— Taci, taci, mă indispui iarăşi! Eşti gata totdeauna să
dai crezare…
— Cineva a ridicat stavila pe când se scălda, au zis
oamenii! se precipită moaşa cu mânie.
— Ce zvon umflat! Ah, târgoveţii! Are dreptate Soceanu
când… Vorbele i le adresă Rozanei, dar faţa ei era atât de
răvăşită, încât ţipă involuntar: Şi e mort?
— Ba, l-au prins la vreme.
Cât timp repară Barbu siguranţa, rămaseră în întuneric

– se găseau în sufragerie, la cină, copiii simţiră chiar şi prin
beznă privirea mamei, pătrunzătoare şi severă, aşteptau
295
Ada Orleanu
lumina cuminţi, lumina se aprinse brusc, îi orbi pentru o

clipă, Rozana avu şi ea o senzaţie neplăcută, ţinuse ochii
închişi, încercând să se convingă că n-are încotro, trebuie
să-l suporte pe Barbu lângă ea – totuşi, intră în panică
auzind paşii lui pe culoar.
— Un scurtcircuit?
— Da, Clara, am schimbat firul – el se forţa să pară cât
mai degajat, simţindu-i pe toţi ostili.
— S-a răcit ostropelul; vrei să suni, Rozana?
Mâna fetei se întâlni cu a lui Barbu pe para soneriei –
atârna deasupra mesei, legată de lustră –, îl lăsă să sune,
retrăgându-se pe scaunul ei nemulţumită, cu o crispare a
obrazului. Clara observă uimită. „Ce se petrece cu ei? Parcă
se înţelegeau… Mai exact, Barbu ţine să-i ia partea de câte
ori am intenţia s-o pedepsesc. S-a opus şi când am adus-o
de la Stănila. Poate că a avut dreptate, fata n-a dorit atunci
decât să fie cât mai departe de tânărul acela… S-au certat,
desigur, iar pe mine m-au chinuit nişte presupuneri cu
adevărat oribile. Dar mi-am luat o mare răspundere, de
aceea exagerez uneori şi nu numai în ce o priveşte pe fetiţă,
Barbu e şi el o victimă permanentă, îl suspectez fără să
vreau. Cât despre aserţiunile moaşei – ce intrigantă! –
găsesc că are nevoie şi el… Poftim ce mă preocupă acum!”
Revoltată, Clara se agăţă de alt subiect care o frămânţa:
„Ce a vrut Marius să înţeleg din cuvintele acestea: «Am
discutat cu Bogdan despre situaţia expatriatului» – de ce a
ţinut el să folosească expresia avocăţească a lui Bogdan? Şi
ce au discutat? «Îi scrisesem să-mi furnizeze nişte date…»
Ce date?” Clara înţepeni. „L-a rugat să studieze
dosarulacela, să ştie în mod precis dacă Barbu mai e
pasibil?… O, Marius, mă laşi să mă zbat ca un peşte pe
uscat!” îl fixă pe frate îngrijorată. Poate ar fi bine să plece
acum de la ei? „Într-un timp a pomenit de plecare pe un
ton de reproş, că nu fac nimic pentru el-?… Plecarea nu-l
mai preocupă? Ori disimulează? Nefericitul! L-am suspectat
pentru o clipă că el a luat scrisoarea…” Râsul chicotit al
Mirei o readuse între ei, la masă domnea o tăcere
296
nesuferită, tăcerile începeau s-o scoată şi pe Clara din

calmul obişnuit. Rozana se juca cu nişte miez de pâine,
Barbu rotea paharul, până şi Oanea părea preocupat de
ceva grav… Ea întrebă doar pe jumătate binevoitoare, deşi
în sinea ei era mulţumită că cineva rupsese tăcerea:
— Ce-ai găsit de râs?
— Mămico, ce înseamnă un om ţicnit?
Clara rămase interzisă.
— Ce întrebare mai e şi… cum ţi-a venit în minte? Fetiţo,
nu e un lucru pe care să-l ştie copiii.
Barbu interveni cu o vie curiozitate:
— Mira, unde-ai auzit tu vorbele astea?
Insistenţa lui o intimida oarecum, se uita la mama –
Clara o îndemnă să spună numai ca să-i alunge orice
bănuială fratelui, fără a fi disimulat îndeajuns
nemulţumirea ei. Situaţia penibilă care se anunţa, o făcu
pe Rozana să se ridice – mătuşa întrebă iute unde vrea să
se ducă, şi ea îngăimă dezorientată:
— Maria n-a adus încă la masă.
— Stai, stai, trebuie să vină.
Un tacâm se rostogoli zgomotos – Oanea o privi pe mamă
îmbufnat, ea-i făcu semn să-l ridice, se repezi Barbu
prevenitor şi i-l întinse băiatului. Se pomeni că-l izbeşte
peste mână, tacâmul căzu iarăşi, în ţipetele Clarei – se
săltă, îl ajunse peste masă, cu efort şi-l trase de ureche.
— Lasă-l! strigă Barbu.
— Dar ce are cu tine? Ce-nseamnă?…
— Moaşa Aurica a zis că unchiul Barbu e cam ţicnit,
ciripi fetiţa – şi ochii ei mari erau deschişi asupra lor, plini
de o prefăcută naivitate.
— Mira!
Clara se ridică din nou şi plesni fetiţa peste gură. Mira se
văita fără lacrimi, cu faţa acoperită, iar Barbu, confuz, nu
găsi altceva decât să râdă sarcastic.
— Nu pricep de ce te supără nişte vorbe de clacă.
Oanea sărise s-o mângâie pe Mira, care suspina
prefăcut, dar mama îi făcu semn enervată:
297
Ada Orleanu
— ’Treci la locul tău!

— Cui a spus moaşa vorbele acelea, Mira?
Fetiţa descoperi un ochi, îndreptă privirea spre Rozana,
pe urmă îl acoperi iute, tărăgănând:
— Nu… nu ştiu.
Mama ameninţă pe un ton aspru:
— Biiine! Ai să spui tu! Iar către Barbu: E nemaipomenit
de impertinentă femeia, am să vorbesc cu Marius!
— Sfârşeşte, Clara, nu te mai necăji pentru toate
nimicurile, interveni Barbu. Apoi, cu un râs degajat:
Priveşte mai bine ce forme frumoase din pâine a făcut
Rozana – la care vorbe, fata tresări şi, fără să vrea, ascunse
sub palmă pălăriuţa şi omuleţul de cocă.
— Hai, Maria, hai, ne-a pierit pofta de mâncare de când
te tot aşteptăm!
De pierit le pierise, dar nu femeia era de vină, recunoscu
ea, – scoasă din sărite de toate aceste întâmplări. Îi servi pe
rând, preocupată. Şi pentru ceilalţi era o uşurare că aveau
cu ce să se ocupe, iar ostropelul mirosea aţâţător.
La sfârşitul mesei, Barbu întrebă pe neaşteptate:
— Ce scrie Marius?
Clara îl privi surprinsă: „Ia te uită, ştie că a sosit o
scrisoare, şi chiar de la cine!”
— Mi-a spus poştaşul că i-a dat Rozanei o scrisoare de la
domnul doctor, adăugă fratele pe un ton ironic, înfruntând
privirea ei suspicioasă – ea îşi zise totuşi că s-a dat de gol
într-un fel.
— Ai întrebat poştaşul? înseamnă că te-a interesat! Dar
e limpede… Şi eu îmi făceam reproşuri! Barbule, ce
conduită!
Simţi că se îneacă, luă iute paharul şi bău cu sete. El
interpretă eronat atitudinea surorii: „Aşadar, n-o să-şi dea
bărbatul de gol! N-o să-l dea, oricât ar ţine la mine! Şi ţine,
sunt convins, să vedem ce putem scoate de la ea.”
— A întâmpinat, evident, mari greutăţi, de la stat se
obţin greu banii când e vorba de spitale…
— Da, aşa e, Marius s-a zbătut acolo şi se mai zbate, nu
298
renunţă cu una, cu două..

Îl îmbie cu cafea şi pesmeciori proaspeţi, şi din nou se
aşternu tăcere.
Rozana pricepu că doresc să rămână singuri, îi convenea
de minune, se şi ridică, cei doi se prefăcură într-adevăr a
nu observa plecarea ei, deşi ştiau unde se va duce, în timp
ce-şi sorbea cafeaua, fratele avu un surâs enigmatic. „Ei,
dragă Clara, o să potrivesc eu lucrurile de aşa natură încât
să vă las după plecarea mea o surpriză!” Cu glas tare, zise,
ridicând uşor sprâncenele:
— Mă interesează mai ales când vine, a pierdut destulă
clientelă, el nu-şi dă seama că bolnavii îi fac vad doctorului
Novăceanu?
— Nu-i nimic, mai respiră şi el, cu atât se alege.
Şi copiii se pregăteau să iasă tiptil din încăpere. Mama le
vorbi cu asprime:
— Duceţi-vă în odaia voastră!
După ce ieşiră spăsiţi, se întoarse spre Barbu cu un
suspin de revoltă.
— Nu ştiu cum îşi permite moaşa…
— Clara, fii serioasă, de ce iei în tragic nimicurile astea?
Oamenii simpli consideră originalitatea drept ţicneală, pe
mine nu mă supără deloc.
Ea izbucni mânioasă:
— Dar nu înţelegi că duce vorba în oraş? O cunosc de ce
e în stare! Şi mi-e de ajuns câte s-au vorbit pe seama lui
Costin! Şi a lui Oanea! Abia l-au uitat pe bietul Costin, şi
acum să înceapă cu tine?
Fără să vrea, uitând să se mai prefacă, Barbu izbi
indignat cu pumnul în masă – îi luceau ochii ciudat, foarte
ciudat.
— De ce te referi la mine după ce-ai pomenit de Costin?
Îl privi surprinsă.
— Te înfurii fără rost, nu mi-a trecut prin minte…
Se opri, sta gata să izbucnească în plâns.
— Ha-ha! Nu ţi-a trecut! Mi-a trecut şi mie, doamnă
Podeanu, pricepi? Şi de câte ori! Că şi eu… că noi toţi…
299
Ada Orleanu
dovadă surdomutul tău.

Clara se ridică brusc, cu obrajii în flăcări.
— Cum îndrăzneşti?
— Eu pot să îndrăznesc, sunt fratele tău! strigă Barbu.
Ia loc, avem atâtea de descurcat, a sosit timpul! La dracu!
Să ştii că amintirea strămoşilor m-a înfuriat aşa! Ce zici?
Cât de băţoşi ne priveau dumnealor din tablouri şi cu ce
atitudine de măreţie! Bunicul mai ales, iar pe bunica o
consideram toţi o sfântă! Şi mama, biata mama… ei bine,
care dintre ei. Ne-a transmis un sânge atât de stricat? Stai,
nu te indigna iarăşi, cuviincioaso! Dacă nu le-ai lua tu
apărarea, cine naiba să le-o ia? Dar suntem acum oameni
maturi, liber-cugetători, am scăpat de constrângerile
familiei, am rupt de mult frâul acelui respect impus…
— Barbule!
El întrebă după o oarecare pauză, pe un ton destul de
rece:
— Câţi ani ziceai că sunt de când Costin?
Lacrimile curgeau pe chipul Clarei, fără să le poată opri.
— Cinci.
— Şi nu avea furii?
— Dimpotrivă, era foarte blând, avea doar manii.
— Hm! Doar manii! Şi eu am manii, şi tu ai manii! Pe
vremuri nu ştiam de astfel de manii – pe vremea când ne
iubeam grozav. Era un copil precoce şi grozav de frumos,
mi-amintesc că-l socoteam toţi fala familiei. S-a ales praful
de vechea, de faimoasa noastră familie, au măcinat-o tarele
moştenite. Halal moştenire, ce zici? Şi după o pauză, în
care Clara îşi mai domoli plânsul, neliniştită de înţelesul
cuvintelor lui: Nu te-am întrebat mai nimic de bietul
Costin, pentru că, să-ţi spun drept, m-am temut să ascult
nişte relatări deprimante. Pricepi? Ţi-am mai dat să înţelegi
că-mi fac rău. Barbu rămase cu privirea în gol, nu-l
interesa impresia făcută asupra surorii, fără să vrea, era
sincer. Cum s-a întâmplat? Clara îl aţintea năucă. Îţi
vorbesc de Costin – rosti cu nervozitate –, cum aţi
observat?… Vreau să aflu.
300
— Marius ştie mai bine, el a fost de faţă.

— Cum a fost de faţă?
— Îl poftise el, Costin, la facultate când şi-a susţinut teza
de doctorat.
— Clara, ia-o de la un capăt, nu pricep nimic, ce
doctorat?
— Credeam… criza s-a produs în momentul când îşi
susţinea teza de doctorat. Privirea ei sticli plină de
mândrie. A fost un student eminent.
— Lasă, povesteşte.
— A urmat limbile moarte, latina şi elina, dar s-a ocupat
totodată şi de ebraică, de persană… Studia mult, nu ştiu
dacă băiatul acesta şi-a oferit cândva vreo distracţie.
Marius ţinea foarte mult la el.
— A fost totdeauna favoritul lui.
— Era atât de prevenitor, de fin, Marius…
— Povesteşte.
— Încerc… Clara se foi, oarecum sfioasă. Înainte de a-şi
alege subiectul, s-a consultat cu Marius, ne-am pomenit cu
el aici, epuizat de studiu, obosit şi de drum, surmenajul,
cred eu, l-a dus la… Marius a opinat pentru o temă din
literatura religioasă ebraică, ţin minte până şi replica lui
Costin, semnificativă pentru ce s-a întâmplat mai apoi,
care i-a părut lui Marius insolentă: „Singură Cântarea
Cântărilor merită atenţia mea”, deşi, până la urmă,
poemele astea epitalamice m-au scos din sărite cu idilismul
lor! Cât despre Psalmi, considera că răbufneşte în ei
spiritul legii talionului au măreţie, e-adevărat, dar zadarnic
cauţi un suflu cald, omenesc! Solilocul unui zeu
pământean, care imploră alt zeu, atotputernic în ceruri!
Marius s-a amuzat doar faţa de mine, socotea că l-ar
supăra, era agitat, mai bine zis surescitat.
— Ce şi-a ales?
— Filipicele lui Demostene.
— Aş fi pus mâna-n foc pentru Diogene! îi semăna.
— I-a ocolit pe filosofi, pretindea că operele lor nu
cuprind decât adevăruri relative: „Filosofii au totuşi meritul
301
Ada Orleanu
de a fi aşezat, fiecare în parte, o cărămidă în templul

adevărului – un templu ce se clădeşte mereu şi nu va fi
sfârşit nicicând, pentru că natura îşi dezvăluie cu zgârcenie
tainele, şi ce pare azi un adevăr absolut se dovedeşte a fi
mâine…”
— Mda! Avea sclipiri, nu zic nu, dar şi ţinea să pară
original. De totdeauna şi-a afirmat cu trufie
nonconformismul, protestând ori demitizând, rosti Barbu
pe jumătate ironic.
— Ar fi fost mai bine dacă-i alegea pe filosofi.
— De ce? „Cât de caraghioasă e uneori Clara cu aerul ei,
naiv, care nu-i stă bine!”
— N-ar fi suferit, poate, tensiunea aceea nervoasă.
— Nu pricep.
— Lasă-mă să povestesc! Deşi, ţi-o repet, Marius ar fi
făcut-o cu competenţă…
— Spune, Clara!
Barbu părea sincer interesat, uitase ce-şi propusese.
— Cum să-ţi explic? Cât timp a lucrat la teză, fiind
probabil absorbit de textul grecesc, urmărind stilul, arta
acelui orator, nu şi-a dat seama că-i este antipatic, vreau
să spun că Demostene îi era antipatic ca om politic…
— Zău dacă pricep.
— Îţi explic şi eu cum pot, rosti Clara, aproape
intimidată.
— Chiar foarte bine, Clara, nu asta am vrut să zic, mă
întreb însă unde ţinteşti să ajungi.
— Am să-ţi relatez mai pe scurt: când şi-a susţinut teza,
unul dintre profesori, după ce a ascultat împreună cu
întreg consiliul – evident, şi cei prezenţi în amfiteatru,
printre care şi Marius, muţi de admiraţie toţi, zicea el —
profesorul i-a pus o întrebare care suna cam aşa: „Poate
domnul candidat să ne facă portretul moral şi, eventual, pe
cel politic al lui Demostene?” Costin a dat semne de mare
nervozitate atunci şi a formulat un răspuns uluitor: „În ce
priveşte portretul moral, bâlbâitul era un individ măcinat
de răutate şi ură, de invidie, un om lipsit de caracter! Cât
302
despre Simţul politic, şi în sensul modern al cuvântului,

era un cetăţean grec cu vederi strâmte, un regionalist
limitat „hegemon şi şovin!” Profesorul i-a vorbit: „Nu te
înţeleg ce vrei să spui. Singur ţi-ai ales subiectul, ai avut
aşadar latitudinea…” Costin s-a repezit la catedră. „Regret,
domnilor profesori, că am petrecut aproape doi ani în
compania acestui senil!” Un alt profesor s-a amuzat: „Nouă
nu ne pare rău deloc, şi până la urmă, cred că nici
dumitale, ne-ai prezentat o teză admirabilă”. Cuvintele lui
au dezlănţuit furia lui Costin, o furie intelectuală au numit-
o profesorii, şi ca să le dovedească inutilitatea tezei lui, o
teză nefundamentată a pretins el, s-a apucat să facă o
adevărată incursiune în literele şi istoria antică… La un
moment dat, l-a ridicat în slăvi pe Cicero, un adevărat
patriot – subiectul acesta a devenit o idee fixă, susţinea că
oratorul roman a avut geniala intuiţie să demaşte în faţa
senatului roman un inamic perfid, pe când grecul,
erijându-se în mare patriot, n-a făcut decât să ponegrească
pe viitorul unificator al elenilor… „Alexandru şi-a asumat
rolul greu de a împărtăşi popoarele Orientului cu acel spirit
înalt elen şi a dus cultura elenă până la porţile Indiei” –
Costin urcase pe estradă şi perora ex cathedra studenţilor,
asistenţei din amfiteatru, povestea Marius. El n-ar fi redat
mai exact ce s-a petrecut, eu îmi dau silinţa, dar nu posed
cultura lui, a voastră, poate am relatat unele chestiuni
eronat, te-am surprins cum surâdeai… Clara ridică uşor
din umeri. Emfaza lui Costin a crescut, se vedea ascultat
cu interes… A susţinut mai departe că Homer a închinat
eroului său Achile, mai bine spus mâniei acestuia şi
consecinţelor acestei furii, o epopee nemuritoare, şi ce
isprăvi a-nfăptuit acel viteaz, în afară că a ucis câţiva
troieni patrioţi? „Şi asta cu ajutorul zeilor perfizi? În
schimb, nu se înregistrează până azi vreun mare poet,
domnilor studenţi, care să-l fi cântat pe Alexandru! Pe
acest brav între bravi! Tânăr ca mine, ca dumneavoastră,
dar care întrupa zece eroi de talia lui Achile! Macedoneanul
care a fulgerat istoria! Cuceritorul lumii sale! A sute de
303
Ada Orleanu
cetăţi ca Troia! Munteanul vânjos, ţăranul frumos ca

soarele, pe care hegemonii atenieni îl numeau plini de
dispreţ barbarul, deşi a făcut cuceririle nu pentru
Macedonia, ci în numele elenilor; ţinea în mâna lui făclia
Atenei, dormea sub căpătâi cu epopeile homerice, în care
erau slăviţi un înfumurat şi un viclean, eroi mult mai
prejos de el! Nu făclia Pellei, domnilor studenţi, reţineţi
bine, ci a Atenei – Atena potrivnică şi tatălui Filip, şi fiului
Alexandru, potrivnică a tot ce era macedonean… Ciobanii
de la nord! Barbarii! Dar băiatul ăsta avea în cap atâta
cultură câtă se pricepuse să-i toarne marele Aristotel.
Atena, ameţită de cuvântările pline de ură ale lui
Demostene, n-a priceput!” Clara tăcu, stingherită de
surâsul fratelui său, îi vorbi uşor iritată: Patosul e al lui
Costin, nu al meu, încerc să-ţi redau cât mai fidel
atmosfera… Marius pretindea, că el electrizase sala…
— Povesteşte, Clara, şi nu lua în seamă gesturile mele,
poate că surâsul meu i-l adresez bietului nebun.
— Le-a istorisit multe întâmplări din viaţa lui Alexandru,
un erou descoperit atunci, în nebunia lui, profesorii se
amuzau, l-au lăsat să se consume, cum pretindeau ei,
doar-doar s-o domoli. Le-a descris scene din copilărie, din
campanii… şi una tare, cum a numit-o el: vizita lui
Demostene la Pella, pe când Alexandru mai era un copil;
atunci şi-a dezvăluit atenianul nu numai vrăjmăşia şi
răutatea meschină, dar şi reaua-credinţă, lipsa de
educaţie. „Într-un cuvânt, domnilor studenţi, lipsa de
caracter, pentru că asta am şi urmărit să vă dovedesc!”
Studenţimea a izbucnit în aplauze – o cucerise, o
convinsese.
— Bine, dar tot nu văd… răbufni Barbu, exasperat de
divagările surorii sale.
— Aşteaptă, nu mă mai sâcâi! Profesorii erau convinşi că
face pe originalul, la fel şi cei din amfiteatru, numai Marius
urmărea neliniştit ieşirile lui – cunoştea cât e de timid şi
modest, respectuos şi prevenitor… Pe scurt: consiliul s-a
plictisit până la urmă şi s-a ridicat pe neaşteptate, să-l
304
declare doctor în litere summum cum laude, pentru teza

asupra Filipicelor. Costin a râs fără noimă şi a strigat spre
studenţi, provocator: „N-au priceput nimic nici domnii
aceştia! La fel cu Atena! Aidoma lui Demostene şi s-a
repezit la teză. Unul dintre profesori i-a tras-o din mână la
vreme şi a părăsit sala cu ea – Costin devenise agresiv,
Marius şi ceilalţi profesori căutau să-l domolească. N-a mai
fost chip! Ceea ce a reuşit Marius a fost să-l ducă de acolo.
Trăsese la un hotel, pe atunci vărul Andrei nu se stabilise
la Bucureşti, l-au mutat mai târziu cei de la Căile Ferate.
— Unde a fost tratat?
— Marius a ales Sibiul, fiind mai aproape de noi. Costin
a lucrat, cât a stat în sanatoriu, o a doua teză, cu un
subiect nou, nimeni n-a ştiut, scria pe furiş, încât, nici nu
s-a putut vindeca. Eu n-am citit niciun rând din Viaţa lui
Alexandru, nu mi-a ars, dar Marius… el susţine că era o
adevărată odă, pătimaşă şi plină de nebunie, dar şi de
geniu – a luat-o cu el în mormânt, i-am aşezat-o eu în
sicriu, se ferfeniţise, nu se mai putea citi un rând ca
lumea, Marius însă copiase la vreme unele părţi, fără ştirea
lui Costin, el suferea de mania persecuţiei, i se năzăreau
peste tot călăi, inchizitori…
Clara se prăbuşi în ea, golită ca un sac, tăcerea aproape
îi lovi, dar ea, Clara, nu mai avea nicio putere, obosise
cumplit – numai gândul persista trist şi duios asupra
amintirilor care-l reînviaseră pe fratele adorat.
— Costin şi-ar fi pierdut oricum echilibrul mintal, Clara,
n-a fost decât o împrejurare nimerită, atâta tot, de mic, ştii
bine, era cam exaltat, cam…
Istorisirea surorii, lacrimile ei, picurate din belşug, îl
mişcaseră sincer pe Barbu, renunţă să-şi mai apere poziţia,
dezgustat de viaţă, de el, de zădărnicia oricărui gest.
— Eşti fată bună, Clara, îngăimă într-un târziu. Căutăm
sprijin la tine, deşi nu prea cunoşti ce e tandreţea. Nu, nu
eşti deloc blândă, şi totuşi… poate chiar din cauza asta? Ai
un fel matern de a te purta cu noi toţi, dar unul de
matroană spartană… sau poate mă înşel? Severitatea ta nu
305
Ada Orleanu
e decât de suprafaţă? Rămâne mereu subînţeleasă

bunăvoinţa, o simţi, te încurajează, în orice caz, de
sentimentele tale nu te poţi îndoi, persistă neatinse.
După ce-şi şterse lacrimile şi înghiţi puţin vin, Clara
vorbi îngrijorată:
— Ce să fie? Copiii nu se mai aud.
Barbu se săltă, pretinse că se retrage în odaia lui.
— Seara mai citesc câte ceva sau lucrez la planşetă.
Clara îl săgeta pieziş, cu oarecare asprime, vru să-l
înfrunte – dar schimbaseră împreună vorbe prea grave,
reînviaseră o suferinţă comună, nu mai era loc pentru
nimic altceva; se îndreptă resemnată şi epuizată spre
dormitor, nutrea unica dorinţă de a se cuibări în aşternut.
„Să iau un somnifer! Doamne, cât suntem oare de culpabili
în faţa vieţii, a societăţii? Dacă ne trimiţi pe lume nişte
actori gata făcuţi? Mai rău! Nişte jucării mecanice, nişte
muţunachi mânuiţi de sfori?” Se certă cu ultima rezervă de
voinţă: îşi însuşise felul de a gândi al lui Barbu! Se afla sub
influenţa lui nefastă! De ce nefastă? Or s-o înnebunească
gândurile acestea! „De-ar veni Marius mai iute!” Alungă
orice gând, se temea de implicaţiile acestui proces
introspectiv, generator de stări bolnăvicioase până la urmă:
să ia neapărat un somnifer, bine că nu s-a lăsat tentată să
bea cafea, ar fi ţinut-o trează, şi ea vrea să doarmă, să
doarmă.
Parcul se cufunda în întuneric – prin frunzişul negru al
castanilor, spitalul se zărea în pete albe. Barbu urcă
treptele absorbit – se întâmplaseră atâtea în ziua aceea,
reveneau buluc. „O să am iarăşi o noapte de insomnie!”. În
coridor o întâlni pe Rozana, nu-l vedea pe el, păşea şi ea
preocupată, o prinse de braţ fără să vrea, cerşindu-i
bunăvoinţa, dar fata se sperie, ţipă uşor.
— Doar nu sunt un strigoi, să te înfricoşezi aşa! se
supără Barbu.
Cum fata îl ocolea ca să plece, îi prinse din nou braţul,
încercând o împăcare cu orice preţ. Ea se smuci cu
bruscheţe.
306
— Lasă-mă! şi se depărtă.
— Cu mine nu poţi să stai nici două minute? Vino te rog
înapoi, doresc să-ţi explic…
O mânie subită animă chipul Rozanei, rochia înfoiată se
sucăli pe pulpe când se întoarse spre el. Îi aruncă, plină de
revoltă:
— Te-a văzut Oanea, n-ai ce să-mi mai explici!
Barbu rămase pentru o clipă interzis. Aşadar, infirmul a
reuşit, pe muteşte, s-o convingă?
— Nătângă mică, nu cumva mă acuzi că…? I-am făcut o
farsă, am vrut să-i dau o lecţie, să nu mai folosească
stăvilarul, ce să-mi închipui că e un… papă-apă? C-o să se
apuce să bea tot râul, el, un înotător atât de… Dacă haina
mea e la tine – desigur că ţi-a adus-o ţie exaltatul ăla –, te
rog să mi-o înapoiezi, n-are rost să amplificăm. Pricepi, nu?
Îţi jur că a fost o festă! Dar se ţine ghinionul de capul meu,
intenţiile mele iau o întorsătură… Dacă el ştie cine i-a jucat
această festă, uite, sunt gata să merg chiar acum să-i cer
scuze.
Fata fugea pe culoar, dezgustată de cinismul lui. „Ce
grosolan era uneori!” Degeaba încerca să se disculpe, îl
credea capabil de orice! N-a urmărit decât să-şi recapete
haina, se teme… dar asta doreşte şi ea, să se teamă! Cât
timp o să păstreze haina, se vor afla în siguranţă atât ea,
cât şi ceilalţi. Mihai are dreptate când susţine că nu e
smintit, ci face pe nebunul. Atunci, de ce o sperie într-atât
prezenţa lui? O sperie, dar şi o umple de milă… N-are de ce
să-i fie milă, e o proastă! El profită de sentimentele lor
bune, profită mai ales de iubirea pe care i-o poartă biata
tante Clara.
307
Ada Orleanu
XVI
PITIT LA POALELE HĂŢIŞURILOR,

Barbu asculta strigătul croitorului; sosi răguşit, de departe,
dar la scurt timp răspunse altul, din apropiere, poznaş
parcă, se hârjoneau până şi insectele în dimineaţa aceea
luminoasă, numai el n-avea cum să-şi omoare urâtul: Rila
nu mai venise la el; la sălaş nu mai cuteza el să se ducă,
bănuia că s-au coalizat toţi rudarii împotriva lui. În
preajmă, se aflau livada şi via lui Soceanu, coborau de la
liziera pădurii de fagi, pe care aiuritul acela bătrân o
învinuia c-ar ascunde jivine atât de cutezătoare încât nu se
sfiau să coboare în vreme de iarnă grea până la casa roşie –
nimeni nu verificase spusele lui, mai degrabă era suspectat
de concetăţeni că scornise răutatea s-o arunce în obrazul
oraşului pe care-l dispreţuia. „Prefer să trăiesc în afara lui
decât într-o urbe hibridă” – îi spusese şi lui, atrăgându-i
atenţia asupra înfăţişării oraşului, o îmbinare de citadin şi
rustic, care ilustra starea de parvenire a multor locuitori şi
de sărăcie a majorităţii. El replicase că pentru vizitatori,
îndeosebi îmbinarea de rustic cu urban constituia o
atracţie, oraşul era comparat cu o staţiune climaterică de
munte. Cu adevărat, munţii priveau în oraş ca într-o oală,
iar dinspre pantele lor se rostogolea puzderie de pâraie,
şoselele, străzile se întretăiau cu albiile lor. Şi-a plasat bine
casa, a ştiut să aleagă locul – prin potecile dosnice ale
gospodăriei se lega cu satele, peste hăţişurile de măceşi şi
mure, de porumbe şi gherghinari – cu pădurea: câmpurile
atârnau deasupra depresiunii ca nişte rufe întinse la soare,
308
aveau acum un colorit viu, fructele împrumutau şi

poienilor variata lor paletă… Deasupra pădurii se ivi o
şoavă enormă – se rotea în cercuri largi, line, morişcă
cenuşie învârtită cu lentoare, care-l ameţi. Barbu se ridică
uşor s-o urmărească atent. Insistenţa cu care răpitoarea
ocolea vârful unor arbori îl aviză că victima fusese ochită
acolo jos, pe craca vreunui fag – privirea lui scânteie,
atacul premeditat, ticluit până-n cele mai mici amănunte, îi
dete neastâmpăr; într-un fel, îl şi irita, se surprinsese
revoltat de impasibilitatea păsării, care se învârtea mai
departe fără un fâlfâit de aripi, ca şi cum ar fi fost aruncată
în văzduh de cineva, o jucărie mecanică, un planor. „Hai
odată!” Se exasperă, de parcă îşi bătea joc de el, şi,
dezamăgit, se întinse din nou la pământ – urmărea plictisit
zborul ei ameţitor, dar pe negândite, aripile întinse coardă
se strânseră în jurul trupului, şi pasărea căzu, mic bolid,
spre creasta arborilor – chiţcăia ca un şoarece de câmp,
lua-o-ar naiba! Barbu sări din iarbă surescitat – nici el nu
ştia de ce –, rămase cu privirea către pădure: Ghemul
cenuşiu-cafeniu se săltă greoi, apăru din nou în văzduh,
ducea în gheare ceva.
— Ce faci aici, ce priveşti? râse cineva în spatele lui.
O descoperi pe Dina Soceanu, într-o rochie galbenă de
bumbac, şi avu o tresărire de bucurie, se repezi să-i ia
mâinile, i le sărută de câteva ori apăsat.
— Ştiam c-ai să vii, minţi el. Când am trecut pe lângă
casa voastră, am vrut să intru, mi-a fost teamă de câine. În
schimb m-am gândit toată vremea la tine, în acest loc
fermecător. Îmi ziceam: „Dacă ţine cât de puţin la mine, nu
se poate să n-o aducă persistenţa gândului meu!” Şi uite c-
ai sosit.
Dina respira greu, cu obrajii în flăcări.
— Te-a zărit tata, din vie, şi m-a trimis să te poftesc la
noi.
Oarecum dezamăgit de spusele ei, Barbu o atrase totuşi
spre el, îi presără faţa cu sărutări.
— Mi-a fost atâta dor de tine! rosti, şi credea că e sincer,
309
Ada Orleanu
deşi în ultimul timp Rila îi absorbise toate gândurile – nu

mai existase nimic altceva în afară de dragostea lui
pătimaşă, senzuală, pentru tânăra rudăreasă, mai era
furios şi nenorocit că a pierdut-o, că frica de rudari îl
împiedica să dea de ea, s-o implore să revină la el; îi
pregătise alte daruri, de astă dată cu adevărat ispititoare: o
rochie de mătase, ciorapi, pantofi, era convins că n-ar mai
fi făcut mofturi, blestemata, poate că asta şi urmărea, să-l
stoarcă, povăţuită de baragladina a bătrână, infecta aia,
putregaiul acela omenesc.
— Să nu ne zărească tata, se feri Dina; e în vie, ţi-am
mai spus… Dacă doreşti să mănânci struguri, de-asta m-a
trimis până aici, s-au copt, tămâioara bine de tot.
— Mie mi-e poftă de nişte zmeură de munte parfumată,
şi n-am s-o găsesc decât pe gura ta – glumi şi tăbărî iarăşi
pe buzele roşii ale fetei, sărutul lui pătimaş o prinse de
umerii lui, s-ar fi lăsat în stăpânirea fiorului acela dulce şi
veninos, ca altădată, dacă nu i-ar fi fost teamă de Matei;
teama o ţinea pe jumătate lucidă, îl împinse pe Barbu uşor,
o lăsă şi el, ca să cerceteze via, făcu un pas, altul, o ţinea
de mână, mâna ei se lungi, rezista, o smuci pe pieptul lui,
se prăbuşi în iarbă cu fata. Ea se tăvăli, scăpă.
— Nu, nu, tata ne aşteaptă.
— Ce prostie din partea lui! izbucni Barbu pe jumătate
amuzat. N-ar putea să ne lase-n pace? Grozav aş vrea să
mă iubesc cu tine! Arată-mi-l, unde e? Poate mă minţi.
La capătul degetului ei îl zări pe Soceanu mişcându-se
printre araci. Sus, pe culme, casa roşie, pitită în vegetaţie,
sălta deasupra doar acoperişul de tablă şi o mică turlă
laterală.
— Bine, rosti, te conduc până la poartă – se temea şi el
să nu fi observat aiuritul bătrân cum îi îmbrăţişa fiica. De
struguri n-am chef acum şi nici de vizită, mulţumeşte
tatălui tău din partea mea, am să trec pe la voi altă dată. O
strânse de încheietura mâinii. Nu vrei să vii după masă în
pădurea de colo?
— Mama e bolnavă, trebuie să stau acasă. Pe deasupra,
310
avem croitoreasă cu ziua, lucrează pentru mine, e nevoie de

prezenţa mea pentru probe, mama îmi pregăteşte de pe
acum lenjeria care se cere la internat.
— Sunt cumva pretexte? Ţi-e frică de mine? îi lăsă mâna
şi-o cuprinse cu braţul pe după umeri. Dina, îţi vorbesc cu
toată sinceritatea: mi-eşti dragă, aşa că teama n-ar avea
niciun rost, ştiu să mă opresc la timp. Şi mai e ceva care
m-ar opri de la o ticăloşie: tu eşti singura fiinţă care ţine la
mine cu adevărat! Îi luă capul în palme şi o pironi adânc.
„Cred că de astă dată sunt sincer, iubirea acestei copile îmi
face nespus de bine, mă uşurează.” N-am să uit niciodată
asta, Dina, şi am să-mi impun o conduită cinstită, chiar
dacă trupul meu te doreşte cu înflăcărare, ca acum – la ce
să te mint şi la ce să mă mint? Eşti fată frumoasă şi… ai
un corp, nişte sâni! O depărta de el ca s-o poată privi, ea se
retrase câţiva paşi, sfioasă şi înfiorată de cuvinte. Pot să fiu
şi foarte bun, să ştii, deşi ei toţi mă cred un om dezaxat.
— Dar cine a spus grozăvia asta? se revoltă fata, lipindu-
se iute, îndrăgostită, de el. Şi el fu din nou fericit, sincer
fericit. Eu nu cred să se găsească cineva… îngăimă Dina
printre sărutările ce o năuceau.
— Pentru că tu mă iubeşti! Mă iubeşti cu adevărat?
Vreau să aud din gura ta, nu ştii cât bine mi-ar face!
Se pomeni cu ea că plânge, printre suspine rosti un da
naiv şi sfios, şi el o strânse în braţe cu tandreţe, pentru
întâia oară emoţionat adânc, şi curat, de dragostea fetei.
— Mulţumesc, Dina, de-ai şti… Privirea lui se învioră,
zburdă peste poiana potopită de hăţişuri, descătuşată.
Orice ţi s-ar spune despre mine, să nu crezi! o imploră. Eu
sunt aşa cum mă cunoşti tu… un om atât de trist, atât de
abătut… Dina mea dulce!
— Şi eu o să plec la şcoală, suspină ea dezarmant de
naivă, ştergându-şi lacrimile.
Barbu se amuză copios, trăsăturile lui se luminară parcă
întinerite – ceva inefabil îl înfrumuseţa, fata privi chipul lui
înfiorată: pielea arămie strălucea în contrast cu albeaţa
dinţilor, irişii de obicei plumburii căpătaseră o culoare
311
Ada Orleanu
verzuie, cu grăunţe de mei presărate ca într-o iarbă cosită.

El observă uitătura ei opărită, se aplecă mişcat, s-o sărute
pe păr, o şi sărută, dar gura lui alergă înfometată peste faţă
şi gât, ajunse în neştire peste bluză, mâinile o frângeau.
Nemilos, desprinse copcile, o dezgoli, se pregătea să muşte
sfârcurile tari, când săgetă chemarea ascuţită:
— Dinaaaa, vin’ de pune masa, fată dragă!
Fata se dezmetici cea dintâi, se înfrigură la gândul că
bătrâna o zărise din grădina de flori. „Altfel, de ce m-a
strigat? Ştie că sunt cu tata în vie. Norocul meu că nu prea
vede bine, n-a observat mare lucru…”
— Te cheamă să pui masa, rosti el cu efort, posomorât
dintr-o dată. Încheie copcile!
În faţa porţii, îi sărută mâna.
— Sunt fericit că te-am întâlnit! Poate n-ai să bănui ce
înseamnă pentru mine această întâlnire.
Se înviorase din nou şi părea iarăşi tânăr, s-ar fi putut
spune că e un bărbat încărunţit dintr-o mare emoţie.
Cerceta cu un surâs ironic faţada casei roşii – cu uşa şi
ferestrele ei zăbrelite cu dreve puternice de fier, râse de-a
binelea.
— Eşti păzită straşnic! Cu zăbrelele astea, ar fi greu să
reuşească vreo răpire… Dina radia. Unde dormi? Dormi
singură? Fata arătă spre fereastra din dreapta, înclinând
capul sfioasă. Ei, atunci, nu am de ce să mă tem, rosti
viclean, de aici nu te poate răpi nimeni.
Dina trecu dincolo de portiţă, sub privirea lui de
îndrăgostit – pe urmă dispăru într-o stare euforică, se auzi
din nou glasul bătrânei, răspunse cel tânăr, sprinţar parcă:
— Viuuuuu, viiiiuuuuuuu, mamă-mare.
Când sosi la spital, Barbu dete piept – era să facă drum

întors, să fugă cât mai avea răgaz –, dete piept cu spatele
negru al unui coş de trăsură scorojit, trăsura era trasă sub
castani, lângă cancelaria spitalului… Ce imbecil, doar o
recunoştea, era vechitura colonelului, nu s-a întors,
aşadar, iubitul lui cumnat! răsuflă greu, şi parcă damblagit
312
de picioare, îi tremurau cu adevărat muşchii picioarelor, tot

trupul îi oscila, o slăbiciune alarmantă, starea aceasta îl
indignă. Nu credea să fie atât de laş! Laş şi imbecil, doar
citise clar în scrisoare: „acasă sper să vin doar peste o
săptămână” – Marius s-a aliat cu pozeurul de la Iaşi
împotriva lui! Nici nu era nevoie să citească slova dragului
cumnat şi mai ales să se preteze la un gest… Numai de
Clara se jena el, de ceilalţi… De vreme ce Marius nu s-a
astâmpărat… „La dracu! Ce intenţionaţi voi doi acolo? Să-l
daţi pe propriul cumnat pe mâna poliţiei? Exageraţi, tipilor,
când mă obligaţi a expia după atâta vreme o vină din
tinereţe! Şi cine să mă oblige? Muieraticul? Ginerică? Mai
bine ţi-ai vedea de progenitură, cuc pribeag cum să-şi
închipuie că Marius, taciturnul, o să-i pună piedici, îl va
onora cu o neîncredere totală? În loc să-l ajute, să-l ierte şi
să-l ajute, ce dracu, nu e mai ticălos decât fiul risipitor. Îşi
aminti că haina lui se mai afla în mâinile lui Oanea sau ale
fetei, cu toate actele lui, şi slăbiciunea de adineauri reveni
la fel de brutal. O căutase peste tot, n-au ascuns-o acasă –
trebuie s-o obţină cu orice preţ; dacă va fi nevoie, o să
apeleze la Clara, n-are decât să-i dezvăluie cum şi pentru
ce a deschis zăgazul… Gălăgia musafirilor îl trimise spre
odaia lui, n-avea chef să vadă pe niciunul dintre ei –
tinerelul ăla se tot învârtea pe lângă domnişoara, iar
caraghioasele alea două, Clara şi Marica, au şi-nceput să
facă unele planuri… „Planuri în aer, doamnelor! Roşcata e
topită după nătărău…” Ce idiot! Să nu se descurce din
farsa cu stăvilarul! Să-l creadă un înotător grozav, şi când
colo… să-i creeze lui complicaţii! Dar nu el i le-a creat, ci
mutul, infirmul, el i-a furat sacoul. Poftim cum răstoarnă
buturuga mică… Barbu urcă furios scara pavilionului.
Cât de năvalnic creştea apa în bazin! De sus, de pe

creasta de piatră, Barbu aşteptă până se umplu, pe urmă
coborî spre ceilalţi. La sugestia lui, Clara anunţase uzina,
313
Ada Orleanu
pe inginerul Bicescu, prieten al lor:

— Să nu comitem un abuz, lucrătorii m-au sesizat că vor
lua măsuri împotriva particularilor, poate au şi pus
pândar, de ce s-avem neplăceri cu vreun necioplit?
Leana aşeză un scăunaş portativ pentru Clara, să
dezbrace copiii.
— Cum frige nisipul! Îmi arde tălpile! ciripi Mira, şi,
jucăuşă ca un piţigoi, scăpă din braţele mamei, alergă
goală puşcă spre unchiul Barbu.
La amiază, canicula devenise sufocantă, ceea ce o
hotărâse pe Clara să ia copiii la râu, antrenându-l şi pe
Barbu.
— N-o să mai prindem o ocazie ca aceasta de baie, să
profităm de vremea aceasta excepţională, care aici la noi,
sub munte, ţine de obicei puţin.
Oanea se smulse şi el din mâinile ei şi porni pe urmele
surorii ca un glonte din puşcă.
— Unde au de gând să se urce? Ai grijă de ei, Barbule,
până mă dezbrac. Leana, ţine, te rog cearşaful, pe urmă te
duci după copii.
Rozana nu-i însoţise – o luaseră musafirii în trăsura lor,
până la casa roşie, cum le ceruse. Colonelul continua
drumul până la Râmnic, unde avea treburi. Nu venise cu el
decât Dariu, cu intenţia: „Să o răpim şi pe Rozana” – dar
fata refuzase cu tact. Evident, motivul care o ţinea acasă
nu era să-l divulge tocmai lui Dariu! Mătuşa ascultase cu
ironie scuzele ei.
— Dar la înapoiere vii cu noi la Stănila?
Dariu insista mai ales cu privirea, primise de la Rozana
un răspuns evaziv. Ca să-i împace pe amândoi, îi însoţise o
bucată de drum – era şi un bun pretext să plece de-acasă,
nu mai suporta prezenţa lui Barbu. După frate trimisese
mătuşa, ca s-o înlocuiască în calitatea ei de amfitrioană cât
timp le prepara oaspeţilor un aperitiv. Spre nemulţumirea
surorii, Barbu apăruse în sufragerie numai în cămaşă.
— Aşa se prezintă? În ţinuta aceasta indecentă?
Era cu adevărat stânjenită, îl săgetase sever, oaspeţii
314
meritau o conduită cuviincioasă, a uitat că sunt

bucureşteni? Exact la ce se aştepta Barbu.
— Vă rog să-mi scuzaţi ţinuta, dar haina de la pantalonii
aceştia e la Rozana, te rog să mi-o aduci, fetiţo, şi-ţi
mulţumesc!
Tonul era degajat, aproape glumeţ, să preîntâmpine orice
suspiciune. Cum musafirii îl aţinteau pe el, expresia de
surprindere de pe chipul fetei trecu neobservată. Clara se
întreba nedumerită: „Ce-o mai fi şi cu povestea aceasta?”
După ce îmbrăcase sacoul, Barbu devenise exuberant, o
uimise pe Clara mai mult. „Ce l-a înveselit? Prezenţa
oaspeţilor? Glumele colonelului? Aşadar, suferă şi el de
singurătate, are o oarecare doză de optimism?” Poate
exagera numind buna lui dispoziţie… „Oricum, cât îl
transformă bucuria! Nefericitul, îi lipseşte societatea, ce i-
am oferit noi de când a sosit? Mai cu seamă Marius?” Dar
niciunul dintre ei, nici ea şi… desigur nici copiii n-au o
atitudine prea cuviincioasă. De ce nu se împacă Oanea cu
el? Refuza acum până şi lecţiile de desen, negreşit că
Barbu s-a purtat sever, iar copilul nu suportă observaţiile,
ultima oară a rupt blocul cu furie! Nu era de vină decât
zăpuşeala, un fel de pâclă persistase toată dimineaţa,
doriseră cu ardoare să plouă, ploaia însă nu se descărcase
peste oraş, norii trecuseră pe deasupra negri şi impasibili,
mergând spre munţi, într-acolo fulgera intens.
Apa se prelingea peste lăţimea punţii. Urcat din nou pe
stăvilar, Barbu se pregătea să ridice zăgazul de-o palmă,
cum îl rugase Clara – ea se refugiase goală pe partea
opusă, aştepta şuvoiul.
— După helioterapie, să facem acum şi hidroterapie, ca
să ne înviorăm îi explicase fratelui, şi el se oferise să dea
drumul apei.
Ţinuţi de Leana, copiii priveau interesaţi manevrarea
roţii de fier. De dincolo de stăvilar, auziră glasul Clarei:
— Barbule, îi dai drumul? Leana, ai grijă de copii,
coboară-i pe punte să-i speli!
Roata şcârţâi strident, angrenând odgonul. Oanea veni
315
Ada Orleanu
mai aproape, le târa după el, de mână, şi pe Mira şi pe

Leana. Ţipetele Clarei erau vesele, apa din bazin, scăpată
din pripon, o izbea pesemne cu furie, ar fi încercat şi Barbu
metoda ei, dar lui cine să-i ridice zăgazul?
Ceea ce urmă nimeni nu înţelegea. Un răcnet. Leana se
precipită pe marginea stăvilarului, strângea sălbatic mâna
fetiţei, împiedicând-o cu trupul ei să se aplece şi să-l vadă
pe frăţior în bazin, zvârcolit ca o ţandără de apa care se
răsucea în chip de burghiu, gata să bufnească în hruba
stăvilarului.
— Ce facem acu, ce facem?
Nici Barbu nu ştia ce e de făcut: dacă închidea zăgazul,
băiatul s-ar fi înecat, nu ştia să înoate, iar dacă deschidea
cu totul… avu viziunea întâmplării recente, când îi jucase
farsa judecătorului – şi totuşi, altă cale nu exista, o s-o
avertizeze pe Clara, mai întâi, sa nu se pomenească
aruncată cine ştie unde, şi până la urmă or să-l prindă pe
Oanea cu toţii. Un ţipăt pătrunse dinspre mal, el nu auzi,
Mira îl chema pe Oanea chirăind supărător – dar o zări pe
Rozana, alerga pe margine. Cum a sosit tocmai acum?
Barbu urlă:
— Spune-i Clarei să iasă din râu!
Cu o smucitură, roti odgonul, îl înfăşură, apa din bazin
ajunse la nivelul deschizăturii, legă manivela. Fata o striga
pe mătuşă înnebunită:
— Tante Clara, fii atentă!
— Coborâţi! porunci Barbu celor două, cu asprime, şi
fugi pe coama stăvilarului să atragă atenţia surorii că va
sosi Oanea prin canal, să-l prindă.
Acelaşi lucru îl făcuse şi Rozana:
— Tante Clara, prinde-l, prinde-l pe Oanea!
Zgomotul produs de trâmba apei o împiedica pe mătuşă
să înţeleagă cuvintele ei, după expresia chipului însă bănui
că s-a întâmplat ceva: Barbu învârtise probabil manivela
prea mult, de se năpustea atâta apă, fata o avertiza, dar ea
văzuse la timp, şi pe urmă, a uitat că deţine un titlu de
campioană la înot? Ieşi din vad şi se îndreptă spre nepoată.
316
— După cum vezi, nu mi s-a întâmplat nimic!

Rozana nu mai avea aer, se gâtuia – spaima de a-l zări
pe copil zburând în bazin îi tăiase respiraţia.
— Oa…
Urmă un gest desperat cu amândouă braţele – în clipa
următoare şuvoiul îl şi azvârli pe micuţ, ca pe-o buturugă,
în albia râului, apa se roti, îl luă cu ea. Mama nu strigă, se
repezi însă în bulboană cu o mişcare deznădăjduită – era
gata să-l prindă, fata alerga pe mal, dar unda se zvârcoli ca
trupul unui enorm şarpe, îl smulse şi îl ţâşni departe.
Se precipită şi Rozana în apă, regreta că nu avusese
prezenţa de spirit să urce pe stăvilar – Barbu ar fi închis
zăgazul, şi ea l-ar fi cules uşor pe Oanea din bazin. „Cum
mi-am pierdut capul!” Îmbrăcămintea se îngreună curând
pe corpul ei, o trăgea în jos cu insistenţa unor braţe, a zeci
de braţe ce urmăresc s-o înlănţuie. Nu-şi dezlipea privirea
de pe păpuşa de lemn pe care o rostogolea cu iuţeală apa.
Mătuşa înota cu un efort nebunesc – o să-l ajungă! Fata
spera cu toată fiinţa. Apa, furişată până la piele, mângâia
rece printre degetele picioarelor – pierdu un pantof, pe
celălalt îl aruncă ea, înainta şi mai greu acum, tălpile
călcau pe muchii de pietre, se găuriră şi ciorapii, carnea se
crestă. Dorinţa de a-i ajunge pe cei doi din urmă se
consuma în van, o împiedica adâncimea apei, devenită şi
grea, parcă vâscoasă, cu sute de borte care-i înghiţeau
paşii – încercă iar să înoate, dar înainta la fel de încet, n-
avea suflu, i-l tăia emoţia, o încurcau vestmintele, numai în
vis trăise senzaţia aceea de damblagire a membrelor, când,
urmărită din spate de o ameninţare neaşteptată, nu mai
putea fugi cu nişte picioare neascultătoare – fără viaţă, ca
nişte butuci, totuşi păreau să prindă rădăcini la fiecare
pas. Se văzu în chip de Prichinduţă încălţat cu cizmele
Uriaşului, numai că, spre deosebire de miracolul din
poveste, ea nu înghiţea leghe după leghe cu încălţămintea
lui, ci o târşea după sine cu un efort cumplit.
— Tante Clara, l-ai ajuns, l-ai ajuns
Cuvintele o descătuşară, începu să plângă violent.
317
Ada Orleanu
Înşfăcat de braţele mamei, ocrotit de aceste braţe, Oanea

nu da semne de viaţă, Clara ieşi cu el pe mal, urmată de
Rozana. Toţi îşi pierduseră capul, în afară de ea, era mai
lucidă ca oricând, ştia cu precizie ce are de făcut, şi
procedă astfel încât Leana, care se găsea lângă Clara,
consideră gesturile lipsite de milă: mai întâi îl prinse pe
băiat de un picior şi îl roti în jurul ei, pe urmă îl scutură
ţinându-l cu capul în jos…
— Clara, întinde-l pe nisip, să-i facem respiraţie
artificială, se repezi Barbu lăsând mâna Mirei.
Fetiţa era înecată de suspine şi goană, Barbu o smucise
de la Leana, coborâse stăvilarul cu ea în braţe şi alergase
spre mica plajă unde se afla sora lui.
O muncă epuizantă îi ţintui pe cei doi fraţi alături,
tăcuţi, îngenuncheaţi deasupra trupului firav. Contrar
aşteptărilor lor, copilul îşi revenea uimitor de repede. Clara
nu putu reţine hohotul nervos, cu o terminaţie de vaiet,
fruntea ei se lăsă pe pieptul slăbănog, atinse uşor, cu milă,
urechea de sânul copilului, care respira cu efort, ştia ce
dureri o să-l chinuie pe Oanea, otalgia mai ales, trebuia
purtat imediat la spital… numai că ea nu mai avea nicio
putere.
Oanea respira de-acum normal – mama căzu alături,
frântă, fără un cuvânt; în tot acest timp, cei prezenţi nu
luaseră în seamă goliciunea ei completă.
— Adu-i halatul, o să răcească, e un loc umbros, vorbi
Barbu gâfâit.
Ochii Rozanei se dilatară umezi, orbi – refuza să-l vadă,
refuza să-i audă glasul. El pricepu: nătânga asta mică
bănuie cumva…? Îşi dete seama că o explicaţie ar fi inutilă,
singur împletise plasa în care, vinovat sau nu, se prindea şi
acum ca un peşte imbecil!
318
XVII
SE DEZLĂNŢUI, ÎN FINE, PLOAIA

– norii erau mânaţi spre oraş de la munte, se schimbaseră
curenţii – o curgere torenţială, însoţită de obişnuitul
cortegiu: tunete, fulgere dese, rafale, trăsnete; în numai
câteva ceasuri, căldura fu spulberată, se instală răcoarea,
pe urmă frigul, orăşenii trecură la pardesie şi galoşi.
— Aţi sunat?
Clara înălţă ochii de pe micul gherghef cu un aer
întrebător. Din patul lui, Oanea o privea pe mamă trist, ei i
se păru că îi pândeşte toate mişcările, se apropie şi-l sărută
pe frunte, pe urmă, ca să-i dea o preocupare, cotrobăi într-
un sertar al scrinului şi-i aduse o cutie voluminoasă, plină
cu cuburi colorate viu. Prezenţa Leanei în odaie îi aminti
pentru ce o sunase.
— Fii bună şi vezi dacă s-a întors domnul Barbu în
camera dumnealui.
Nu observă strâmbătura jucăuşă de pe faţa femeii, se
reaşeză cu ghergheful în poală, fără să lucreze. Barbu
lipsea de aseară, nu se arătase peste zi nici la micul dejun,
nici la masa de prânz: la el în odaie, patul rămăsese
nedesfăcut. O nouă grijă. Plecase şi altă dată fără s-o
anunţe, dar acum era altceva… Îl afectase grozav
accidentul lui Oanea… Un şoc? Nu-şi mai venea în fire, era
parcă pe altă lume, vorbea cu un surd… Unde să stea pe o
ploaie ca aceasta, numai în costum? Le ignora prezenţa, la
orice cuvânt tresărea. Încercase să-l convingă că n-a fost
decât o întâmplare nefericită. Nu îndrăznise să meargă mai
319
Ada Orleanu
departe: că nu-l acuza nimeni de neglijenţă, era ocupat cu

manivela, Leana avea datoria să supravegheze copiii,
pentru treaba aceasta o luase după ei, şi doar îi poruncise
să coboare pe punte. Clara îşi alungă temerile, dar
reveniră: văzuse atâtea în familia ei! Un vlăstar ieşit dintr-
un trunchi scorburos, ale cărui ramuri… N-avu inimă să şi
le reprezinte, o opreau nu numai spaima şi mila de a
reînvia o durere veche, dar şi respectul absurd, impus
arbitrar de educaţia severă, primită la vremea adolescenţei,
într-un pension condus de călugăriţe, faţă de strămoşi, de
familie, de mulţi alţii… în sensul de a accepta totul supusă,
cu blândeţe: „Ca să-ţi fie ţie bine, draga mea!” Ea se
răfuise, totuşi, cu chipurile băţoase din ramele de abanos,
când adoratul Costin… Privirea lor o săgetase rece,
impasibilă: „Nimic nu ne mai poate atinge!” Plătise
răzvrătirea cu o nouă durere: Oanea. Se întrebase, la
vremea aceea, abătută: Achitase oare darea? Promitea să
nu mai provoace niciodată providenţa, se resemnase la cei
doi copii – îi va creşte cuviincios, ea şi Marius vor face tot
ce le va sta în putere ca Oanea să nu sufere din cauza
infirmităţii. Iar dragostea o revărsase asupra soţului, să-l
recompenseze pentru temuta zestre adusă în căsnicia lor.
Atunci era capabilă de exaltări pasionale! Un altfel de chin,
nu mai puţin adânc, stâmpărase şi focul trupului. Povestea
cu tânăra asistentă o lăsase arsă, mai bine zis infirmă. Nu-l
acuza pe Marius, fata era încântătoare, avea multă
feminitate, care-i lipsea ei, şi se îndrăgostise de el
nebuneşte, îi făcea avansuri. Chiar dacă n-a fost nimic,
cum pretinde el şi-acum… – dar care bărbat ar face
imprudenţa să dea în vileag soţiei o aventură? Nu mai era
nimic de reparat, sufletele nu se repară! Cu Oanea îşi
impunea să se poarte firesc – în spatele unei severităţi
aparente, ocroteşti pe cineva drag, mai ales când are o
sensibilitate bolnăvicioasă, îl pregăteşti mai bine pentru
viaţă. Purta povara infirmităţii lui demnă, ţinându-se
dreaptă ca o plută, respingea orice compasiune cu ură. De
altminteri, se amăgea cu gândul că soţul o crede tare, şi
320
din jocul acesta, de a se cruţa unul pe celălalt, între ei doi

se stabilise un coridor prin care nu mai puteau comunica,
se auzeau de foarte departe. Preocupată mai mult de
Marius, să-l vadă mulţumit, Clara nu-şi da seama că-i
pierdea pe ceilalţi din ochi, mai precis: nu-i mai înţelegea
deplin, lua dorinţele lor fireşti drept capricii supărătoare.
Era interesată, mai ales, să nu respire ceva dincolo de zidul
familiei, un zid ridicat de ea, numai că îşi făcea iluzii în
privinţa aceasta, totul trecea în gura lumii, fie că lua
măsuri ori nu să nu treacă. În lipsa lui Marius, orice
întâmplare îi crea o stare de permanentă panică; nefiind el
prezent, dispărea ţelul care o obliga să se stăpânească, se
instala nesiguranţa. Tăria ei era acum artificial susţinută,
aştepta întoarcerea soţului cu înfrigurare şi cu o vagă
teamă, ce se lega de numeroase presupuneri. Oraşul n-o
ignora, zvonul trecuse zidul familiei – mai repede decât se
aşteptase –, lume cunoscută venea să se intereseze ce a
păţit Oanea, făcea aluzie şi la înecul tânărului judecător.
Dar ce legătură avea una cu alta? I se păruse că zâmbetele
cuprindeau o ofensă, mai mult o simţea, o intuia. „Poate
exagerez? Şi teama aceasta, pentru absenţa de acum a lui
Barbu? Doar nu e prima dată când mă lasă să-l aştept…”
— Ai şi sosit, Leana?
Se dezmetici sub privirea mirată a femeii. Aşteptă să
audă ce-i va spune: nu-l zărise nimeni, camera se afla cum
o mai găsise, în dezordine, cu felurite hârţoage
pretutindeni.
— …Încât, am făcut o ţâr’ de dichiseală la dumnealui,
deşi dumnealui ne-a oprit să-i dereticăm…
— Îi place să-şi facă singur ordine, Leana. O meteahnă.
Aşa se întâmplă cu bărbaţii care trăiesc multă vreme
singuri – ultimele cuvinte le rosti repede, să alunge din
mintea femeii impresia de ciudăţenie, citise pe chipul ei o
expresie de zeflemea.
Rozana întredeschise uşa, bănuia că Oanea doarme,
avea pe ea mantaua de ploaie, iar în mână ţinea câteva flori
– pentru băiat, desigur, se înduioşă mătuşa, şi o chemă să
321
Ada Orleanu
vină înăuntru.
— O clipă, tante Clara, să-mi atârn mantaua la cuier –
vorbi din coridor, pe urmă aduse împreună cu florile şi un
val de aer proaspăt.
Aşeză vaza pe noptieră, lângă Oanea, şi el îi surâse cald,
arătă cu bărbia podul construit de cuburi. Mătuşa se
interesă dacă a zărit-o pe Mira.
— E cu Mona, în bucătărie.
— Ce copil! Să nu stea nici cinci minute cu Oanea…
După o clipă zâmbi, ţinea ochii pe vază. I-ai făcut hatârul
lui Sofronie?
Fata pricepu că la flori se referă, că le-a cules din parc,
înclină din cap la fel de surâzătoare.
— Ar fi bine să deschidem ferestrele, ploaia a stat, şi e
un aer divin afară.
Se şi repezi la fereastra dinspre parc, deşi nu primise
aprobarea mătuşii. Cu adevărat, o boare parfumată
pătrunse în cameră violent, încărcată de miresme îmbinate,
de tutunaş şi micsandre, dar şi de flori care cresc de capul
lor prin poieni şi livezi, aduse de curentul rece şi prăvălite
în parcul spitalului odată cu aversa. Mama se temu pentru
Oanea, să nu răcească, îi luă cuburile şi îl înveli cu pledul
– cu un gest al capului îl asigura că jocul îl lasă lângă el, o
să i-l dea după ce vor fi aerisit încăperea.
Lumina scăzuse afară mult, din cauza norilor, în aceeaşi
măsură îşi pierdeau mobilele conturul. Clara răsuci
cumutatorul, dar uzina nu dăduse încă drumul la lumină.
Ieşi din odaie să-i prepare copilului o limonadă. Rezemată
cu coatele de pervaz, Rozana privea în întunecimea
parcului – noaptea creştea cu lentoare, însoţită de adieri
răcoroase şi foşnete vagi, aţinti urechea să le perceapă. Se
insinua melancolia toamnei, cu vătuite zgomote, cu forfota
în surdină a câmpurilor, se făcea presimţită
descompunerea vegetaţiei prin începutul de desfoliere, de
îngălbenire a frunzelor; luă de pe pervaz o creangă adusă
de vânt, o cuprinse în amândouă mâinile, ca şi cum ar fi
vrut să-i dea adăpost la căldura trupului ei. Clipocitul apei
322
la stăvilar accentua impresia de toropeală care cuprinsese

firea – melancolia naturii coincidea cu plecarea la internat,
îi comunică o stare de grijă: va trebui să-şi pregătească
lucrurile, Dina a început de mult, i-a arătat totul, o lenjerie
brodată, mama ei ţine să… „De ce nu s-a arătat ea cât a
stat la Dina? Nu-i sunt deloc simpatică!” „Mama e
bolnavă”, a scuzat-o prietena, şi cum ea o privea
întrebătoare: „Mai bine zis, nu mai vrea să iasă deloc din
casă, nici din odaia ei, ne ţine pe toţi ca pe jar! Nu te necăji
în halul ăsta, mama e foarte capricioasă de la un timp, tata
susţine că o să-i treacă imediat ce va naşte, aşa a spus şi
unchiul tău.” Alungă imaginea casei roşii, îi făcea rău, se
strădui să străpungă întunericul, presupunea că nu mai e
mult până să vadă becul de deasupra podeţului
aprinzându-se, geamurile spitalului luminate… Apa
neagră, ce unduia pe alocuri verzui-albastră şi chiar cu
răsfrângeri roşietice, pătrunse pentru o clipă în ea cu pacea
ei colorată – persista doar calma tristeţe care însoţea
despărţirile ei de acest oraş, de aluniş şi zăvoi mai cu
seamă. Dar de astă dată despărţirea însemna cu totul
altceva! Respiră greu, se îneca… „Mihai va rămâne aici cu
ea.” Răsări chioşcul, masa, cei doi stăteau atât de lipiţi
unul de altul… Se mustră indignată. „Am spus că am
încredere în el!” Din nou iscodi în beznă splendorile pe care
natura le etala în acest sfârşit de anotimp sub aţipeala
pământului, intui prefacerile ce aveau loc sub pojghiţa
scoarţei: ca într-un trup adormit, în care se agită mai
departe viaţa:
Doi ochi se roteau la fel de iscoditori – Oanea părea să
trăiască numai prin privirea aceea, dilatată, aşa cum se
afla acoperit de pled, cu obrazul înfundat în moliciunea
pernei. Reflexele nopţii colorate – o geană de lumină clipea
din norii răriţi către asfinţit – se oglindiră în dârele umede
de pe chipul fetei, copilul gemu, se ridică, ieşi din pled pe
jumătate, dar fata nu-l simţi, el privi mişcat cununa
strălucitoare, oarecum stranie, aninată pe pletele Rozanei,
dar, cum nu era decât un joc de lumină, dispăru, se
323
Ada Orleanu
aprinse pe neaşteptate şi lustra, Clara lăsase comutatorul

întors. Ea se smulse de la fereastră, alergă la copil, îl
acoperi din nou.
— Unde-aveai de gând să te duci?
Când aduse mama limonada, Oanea aţipise, Rozana
picotea şi ea pe speteaza scaunului. Inima Clarei bătu
puternic. Nu, n-o să dea fata uşuraticului, de-acum era a
ei; ea a crescut-o… Dar poate că Rozana? … Se va hotărî
ea? N-a avut inimă să-i spună, nici n-o să-i spună! Abia şi-
au venit în fire, n-are niciun rost să grăbească… Vestea ar
mâhni-o adânc, şi pe bună dreptate! Bogdan o înlocuia pe
Olga, după atâţia ani, cu o persoană absolut necunoscută.
„Să te vedem pe tine, Marius, în ce fel i-o vei transmite.”
Sfârşiseră cina când sosi Marius Podeanu, adus de la

Râmnic de maşina judeţului. Ploaia se oprise cu totul, dar
cerul ameninţa în continuare, acoperit de nori groşi.
— Clara, de ce n-aţi trimis trăsura să mă ia?
În loc de răspuns, doctorul înregistra privirea uimită a
soţiei, tresărirea nervoasă a Rozanei. Fata înţelesese
imediat: „Ne-a anunţat, dar noi n-am primit nimic”.
— Cum, frate, n-aţi primit telegrama mea?
Clara pricepu şi ea: „El a luat-o, nefericitul, acela, de
aceea a şi plecat – dar cum să plece fără bagaj? Lucrurile
erau în odaie, spunea Leana… Şi la urma urmei, de ce să
oprească telegrama? O telegramă avea şi el dreptul s-o
deschidă, doar nu e un străin, o citea, lua cunoştinţă de
conţinut şi mi-o înmâna. Dar ce naivă sunt! Tocmai acest
lucru a urmărit el: să-l împiedice pe Marius să sosească
prea curând… Aşadar, a plecat, nu mai e nicio îndoiala,
motivul adevărat nu-l ştiu, dar e lesne de presupus: teama
l-a alungat, a aflat ce a aflat din scrisoarea pe care a oprit-
o…” Ochii soţului căutau la ea cu o expresie de reproş, deşi
o sărutase afectuos.
Rozana, Mira se aflau lângă cei doi, el le cuprinse pe
rând, întrebă de Oanea. Avea nu numai otalgie, dar şi o
indispoziţie stomacală, explică soţia, şi îl rugă să nu se
324
ducă la el, abia a aţipit: o să-i spună a doua zi ce s-a

întâmplat, să-i lase o noapte calmă, era obosit, obosit şi
enervat, obosit de drum, enervat că se pierduse telegrama
şi a fost nevoit să apeleze pentru un mijloc de locomoţie la
persoane străine, ea cunoştea cât îi displace lui Marius un
atare lucru, să se oblige.
— Nu-l văd nici pe… A şters-o de acasă, auzind că am
venit? Clara pricepu că s-a înapoiat cu o ştire precisă,
poate cu o hotărâre în defavoarea fratelui, numai după
tonul lui. Observă şi Marius frământarea ei, tăcerea atât a
soţiei, cât şi a fetiţelor îl nelinişti. Unde e? Clara înălţă o
privire mâhnită. „Voiam să-l cruţ astă-seară, ca să doarmă
bine, dar n-are astâmpăr.” Clara, te-am întrebat unde e
Barbu.
— Să mergem la tine, vorbi cu oarecare severitate,
făcându-l atent că nu e o chestiune de discutat în faţa
copilelor. Întrebarea lui, a treia, pe un ton peremptoriu, o
ofensă: Ce-aş putea să-ţi spun decât că nu ştiu unde a
plecat? Nu l-a mai văzut nimeni de aseară.
— Şi-o fi luat singur tălpăşiţa? Foarte bine a făcut! Altfel,
i-aş fi dat-o eu!
— Marius!
— S-a mai petrecut ceva, drăguţă? îi căuta Rozanei febril
în ochi. Ea se tulbură, o privi pe mătuşă şi tăcu. „Biata
tante Clara!” Rozana, aţi amuţit amândouă? Asta înseamnă
că…
— Dar eşti imposibil! se supără Clara. Doream să te
cruţ, veştile rele le păstram pentru mâine, ca să ai o
noapte… Nu s-a întâmplat nimic ireparabil, nu te alarma,
eu însă nu obişnuiesc să discut fiecum, oricât ai insista tu!
Doctorul gesticulă nervos cu mâna, se arăta plictisit de
precauţia soţiei. Mira se agăţă în clipa aceea de gâtul lui,
ea nu le înţelegea zbuciumul, ceruse mereu s-o ia în braţe –
Rozana încercă s-o desprindă, îi şopti că tata e supărat, dar
ea se scutură de insistenţa fetei cu răsfăţ, lipi obrazul de al
doctorului.
— Ce mi-ai adus?
325
Ada Orleanu
— Ceva frumos. Şi ţie, şi lui Oanea, Rozanei, nu v-am

uitat pe niciunul. Să mergem la mine, Clara.
Ea încercă din nou o scăpare.
— Nu ţi-e foame? Bucatele mai sunt pe cuptor. Poate vrei
să faci o baie? S-o sun pe Leana?
Sta ţeapănă, severă, ofensată, şi medicul cedă dintr-o
dată.
— Fie cum vrei tu.
Peste noapte, ploaia se năpusti asupra oraşului

torenţială, iscând pâraie de-a lungul străzilor necanalizate,
şanţurile deteră şi ele pe dinafară, apa băltea pe întinderi
mari, acoperind nu numai caldarâmul, ci şi trotuarele. O
noapte de coşmar pentru Clara; se sfădise cu soţul, luând
apărarea nefericitului – se temea cu adevărat pentru viaţa
lui Barbu: e dezbrăcat, l-a prins potopul acesta numai în
haine, pe unde colindă, unde s-a dus? Atmosfera încărcată
de electricitate, bubuiturile dese ale tunetelor, fulgerele
tăioase, care luminau dormitorul, puternic, trăsnetele
căzute pe aproape contribuiseră a o ţine trează, chinuită,
calmantele înghiţite nu-şi făcuseră efectul. Insomnia i se
citea pe faţă, în jurul ochilor mai ales, încât doctorul evită
la micul dejun orice discuţie, se păstră rezervat, mut.
Către prânz, cerul ameninţa cu altă rupere de nori – se
întunecase grozav şi bătea un vânt subţire, tăios, totul
arăta vânăt, vânăt şi sumbru.
La ceasul când Marius Podeanu se găsea închis în odaia
lui cu soţia şi discutau ceva misterios – cum se exprimase
Mira –, o bătaie sfioasă în uşa care da spre verandă opri
plânsul Clarei, iar medicul încetă plimbarea agitată.
Aşteptară să se repete ciocănitul.
— Cine e? strigă doctorul cu asprime.
Niciun răspuns, deşi auzise distinct nişte paşi pe terasă.
Asculta cineva? Discutaseră prea tare? Poate că e chiar…
Cine-a ciocănit?
Răspunsul răsună precipitat, glasul era plin de lacrimi:
— Eu, Rozana, unchiule Marius.
326
— Ce e, drăguţă? Ce mai e?

Tăcere dincolo de uşă, fata nu putea dezvălui un lucru
grav cu acea stavilă în faţa ei, izbucni în plâns. Suspinele
erau pentru cei dinăuntru un clopot de alarmă – doctorul
deschise.
— Ce-ai păţit? S-a întors netrebnicul acela?…
Privirea lui se atârnă, peste capul fetei, de chipul
bătrânei Reveica, întrebă cu degetul arătător îndreptat spre
rudăreasă:
— Ce caută? Ce vrea şi ea de la mine? De ce nu şi-a
ţinut copila în frâu? Şi tu de ce plângi?
— Vrea să-ţi vorbească, îngăimă fata, trăgându-se de-a-
ndăratelea – văzând însă faţa răvăşită a mătuşii, care se
ivise pe neaşteptate în prag, se azvârli spre ea, se cuibări la
pieptul ei, făcea acest lucru pentru prima oară, şi Clara îşi
dete seama că un lucru foarte grav se petrecuse.
— Ce e, fetiţo, ce mai e? – o mângâia pe cap, în neştire,
avea ea însăşi nevoie de mângâiere.
Cu un gest iute, doctorul o împinse pe rudăreasă în
camera lui.
Bătrâna se ghemuise pe scara bucătăriei de vară. Leana
o înştiinţase că a venit, pe când juca domino cu Oanea.
Mira răsfoia filele mari, cartonate, pe care erau ilustrate
scene din povestea motanului încălţat. Ieşiseră pe coridor.
— I-auză-i, sunt tot acolo! vorbise femeia în şoaptă,
îndreptând bărbia spre dormitorul doctorului.
— Nu cumva ai ascultat la uşă?
Sprâncenele fetei erau încruntate uşor.
— Ce vă trece prin cap?! se supărase Leana, şi ieşise din
casă înaintea ei, azvârlind peste umăr: Vedeţi mai bine ce
vrea pocitania aia! N-am lăsat-o să între nici în bucătărie,
mai aduce vreo boală.
Ea ţipase fără să vrea:
— Întoarce-te şi stai cu copiii!
Alergase prin ploaie, presimţind o nenorocire – mai bura
afară, aerul era ticsit de apă, şi cât o apăsa cenuşiul
văzduhului!
327
Ada Orleanu
— Babă Reveicooo… Îi vedea buza albicioasă, mâncată şi

de câş, atârna peste bărbie, sub nasul încovoiat – bărbia ei
şi nasul tindeau să se ciocnească în ascuţişuri; ridică o
privire prăfoasă şi urduroasă, privire arsă de scântei, orbită
de fum, ochii ei aproape nu mai aveau gene, o recunoscu
pe fată, dar fără bucuria de altădată, nici nu se mişcă de
pe treapta de piatră, deşi o poftise în bucătărie, la căldură,
supărată pe Leana că ţinuse femeia în ploaie şi frig.
— Puichiţa, draga de… păi, m-ar şi trăsni Al-de-sus cân’
te-aş uita, sărutu-ţi’mâinile, că cân’vii ’mneata pi la sălaş
mai trăim şi noi, va’ de păcatele noastre! Mă speriai, veniş
’mneata întocmai ca un şarpe din spate, mânca-te-aş de
puichiţă, că tari frumoasî mai ieşt’! Pe Reveica o scutură
frigul, îşi mestecă mâinile schiloade în poală. Uiii! Că frig
mi să mai făcu! Noroc că stete ploaia! C-a şi ploiat de-
ajuns, dă-o de ploaie! Aici, la spital, boli Niţ-al meu când’
cu ursu câte pătimi şi iei atunci! Că cu ursu să nu-ţ’ pui
mintea întocmai ca cu omu smintit! Cu omu dezminţat…
Ile o ţine una şi bună că nu ie băgat, că smintitu ie de vină,
zisă că l-a şi văzut, trăgea de Rila noastră; i-adusă ăla,
deunăzi, fel şi chip de marafeturi… doar s-o-mpăca. A zis şi
ea, sărmana, vai de sufletu iei… şi vai şi de-al mieu, că să
fi fost surdă să n-auz şi să fi fost oarbă să nu văz ce văzui
mai adineauri. A zis, biata: „Spital îm’ trebui? Dragoste de
domn?” Acu zace cu dinţi… Cine-i pusă capu, nu ştiu! Da
dacă zice Ile că iei nu? Atunci, dezminţatu, vezi bine! Io,
puichiţă, n-apăs omu, mai cu seamă că-i neam de-al
’mneavoastră, după cum auzii, judecata l-o găsi p-ăl
vinovat! Cin’ s-o fi ucis? zice Niţă c-az-noapte, da ştie
cineva? Că Rilă ieri n-a dat pi la bordei, vai de inimioara ei
a bună, bună şi proastă! Să omora după găteli, jinduia
după iele, sărmănica! „Aşteaptă, fa, o povăţuiam, pân’ să-
ntoarce nen-to Niţă şi Ile cu creiţarii pă marfă, c-or fi dat-o
dac-au zăbovit atâta şi s-au încumetat să facă cale pân’ Ia
Râmnic, ţ-om lua şi găteli, zgâtia naibii!” Că ce-a pătimit şi
Ile cân’ s-a-ntors ş-a’aflat!… mai că să smintisă şi iel, nu
alta! Auz’, făcea să se tăvălească c-un strin, c-un ins
328
bătrân! Şi nu, că-l strânge pe-ăla de beregăţ’! S-a şi pus la

pândă, nărodu, să ne bage-n bocluc! zice că s-a şi luat
după iel, da ăla l-a sâmţât şi-a dat bir cu fugiţî, prinde-l
dacă mai… Pă Rilă o avea iel dragă! Dragă ca ochii din cap!
Şi-acu, îm’ ie umflată… umflată şi vânătă, c-a ploiat pă ia,
a şi ploiat şi-a nimerit şi-n baltă… aia mare, o ştii
’mneata… dete Niţă peste ia, c-a stat pin cârciumi,
netrebnicu, pe-acolo-l şi-apucă potopu, de-i trasă, de nu
mai avu coraj să vie la sălaş, şi ne pornirăm toţ’ rudarii
către baltă. Uiii! Că frig mi-e, puichiţă! Ba, nu merg, aci
stau, că cu domnu doctor vroi să vorbesc. „Mă Ile, zisă Niţ-
al mieu, te-am povăţuită, mă, să nu-ţ’ pui în câr’ cu ăla? Ţ-
am zis, bă, c-o păţăşt’? Acu, cin’ te crede? Ne băgaş’ în
vipie pă toţ’”! Niţ-al mieu se teme de poliţai. „Din mâinile
lor, zice iel, nu scapă nime zdravăn! O să ne ia la rând.
Cine-i strânsă, bă, zâlele ăştia, hai, mama voastră de
cioroi?” şi dă-i, şi dă-i! Că noi, rudarii, le stăm ca sarea-n
ochi! Şi-mi zisă Niţă: „Aleargă, fa, tu a bătrână, aleargă
cum ai putea la spital, la domnu doftor, şi zî-i de
nenorocirea care ne lovi! ’Mnealui ie om cu cap, ne
cunoaşte, pe mine şi pe tine încaltea. Io-nţepen colea, lângă
sărmana Rilă, să n-o mişte careva, că-i bocluc, fa, bocluc
mare! Să stai şi tu, nărodule, cu mine, îi zisă lui Ile, că de
nu…”
Ascultase împietrită, pe urmă o trăsese după ea către
verandă: nimeni nu trebuie s-audă povestirea bătrânei! Nu
ştia că atât Maria, pe care o credea plecată în piaţă, cât şi
Leana, rămasă cu Oanea şi Mira, se furişaseră să tragă cu
urechea. De altfel, chiar din zori se frământau ele şi întreg
personalul spitalului. Moaşa Aurica declarase sus şi tare că
va dezvălui ea doctorului ce s-a întâmplat în lipsa lui, dacă
subchirurgul nu are curaj.
— Astea nu sunt treburi de ascuns! Dumnealui o să ne
mustre de ce n-am făcut-o până acum, înainte de a pleca la
Bucureşti.
Văzându-i mutra opărită, Marius Podeanu glumise:
— Ce se-ntâmplă cu dumneata? Aşa te bucuri de
329
Ada Orleanu
reîntoarcerea, şefului?
Îi chemase şi pe ceilalţi să le relateze ce a obţinut la
Bucureşti.
— O să construim mai întâi maternitatea, clădirea va fi
separată complet de restul pavilioanelor, iar curtea ei am s-
o dau în grija lui Sofronie, doresc în jur cât mai multă
verdeaţă, plante, flori, arbuşti, linişte şi aer, parfum de
trandafiri şi ciripit de păsărele! Mărim şi spitalul – încă
două pavilioane –, pavăm toate curţile, a rămas în
suspensie proiectul de canalizare, deşi l-am susţinut… Le-
am spus: „Aprobaţi-l acum, înainte de a pava, altfel vom
face două cheltuieli, de ce să riscăm asta? Canalizarea e
uşor de executat, spitalul se găseşte pe coastă, are
scurgere spre râu…”
Marius terminase, era rândul subalternilor să-l
informeze cum merg treburile în spital. Moaşa tuşise
semnificativ, îşi frământa mâinile deasupra halatului, cu
fruntea plecată. Atunci cutezase subchirurgul să-l avizeze
despre nişte lucruri deloc convenabile, petrecute în incinta
pavilionului central, după cum se exprimase. De ajuns să
îndrăznească el, pentru ca şi ceilalţi să se agite, moaşa le-o
luase înainte la toţi, avea un ton ascuţit, supărător,
doctorul nu scăpă decât când se gâtui:
— Nu mă credeţi pe mine, informaţi-vă, vă rog, la
domnul judecător Rudeanu, cred că o să rămâneţi tablou
cu ce-o să vă pună la curent!
Urcase treptele de piatră, se găsea în faţa uşii, dar nu
îndrăznea să bată – dinăuntru răsuna plânsul mătuşii,
suspinele:
— Marius, nu e cu putinţă! Ar însemna că şi el…
Unchiul replicase aspru:
— Nu, nu înseamnă neapărat! Poate i-ar conveni,
pricepi? Calitatea de iresponsabil… Poftim cu ce te-ai ales,
după ce l-ai cocoloşit cum l-ai cocoloşit! N-ai ce-ţi reproşa,
te-ai purtat… eu ţi-am îngăduit! Şi n-am să-mi iert asta!
Ea protestase:
— Dar ca să mergi până acolo să crezi…
330
Restul se înecase în suspine; pe ea – pe Rozana – o sfâşia

mila, aceeaşi milă pe care i-o isca mieunatul unor pisoi
aruncaţi prin tufe de nişte oameni fără suflet. Nu mai
putea rămâne acolo. Reveica se cocârjase de oboseală şi
frig, sta rezemată de zid, cu privirea în gol. Cu sufletul
împovărat de vestea adusă, bătuse uşor, se retrăsese. „Să
nu creadă tante Clara că am venit să ascult la uşă.”
— Of, Doamne! răsuflase bătrâna adânc, cutremurată şi
se închina iute cu ciotul mâinii. Aracan de noi! Nu ne
scapă nici diavolul! Că cum să ne scape? Of, Rilă, Rilă, în
ce te băgaşi, fa, cu gătelile tale, şi-n ce ne bagi acu şi pă
noi!
331
Ada Orleanu
XVIII
VÂNTUL CARE SE STÂRNI SPRE SEARĂ

adună alţi nori – pluteau în straturi suprapuse, din direcţii
opuse, se înfruntau fără să se ciocnească, tinzând către
mijlocul bolţii, acolo unde mai rămăseseră câteva pete de
albuş spumos în castronul de peruzea spart. Îi purta pe
aripi cu repeziciune, înghesuindu-i unii într-alţii, forfoteau
cenuşii, negri, violacei, până ce bolta fu ştearsă de toate
petele de culori şi deveni opacă, apoi aripile fâlfâiră
domolite, coboară din înălţime ca să vânture oraşul,
zguduiră şandramalele, sparseră şi câteva geamuri şi se
frânseră, într-un târziu, aproape de pământ. Ploaia porni
nehotărâtă, în paşi mărunţi de dans. Pe măsură ce
văzduhul cobora ameninţător, picurii se înfrăţeau, căzură
grei, se transformară în torenţi verticali. Burlanele
începuseră să ţârâie, streşinile porniseră şi ele picurul lor
melodios, întreaga natură cântase mai întâi în surdină, ca
o violă uriaşă atinsă de mii de arcuşuri – ropotul deveni
dintr-o dată violent, rupse, sfâşie; după patru-cinci ore,
curgerea era aceeaşi, întunericul se făcuse de păcură,
lumina care se zgârcise în jurul globurilor, înfrigurată
parcă, pierise de mult. Străzile oraşului serveau drept
canale de scurgere, dacă erau în pantă; cele plane păstrau
deasupra bălţi adânci. Prăvălit în somn, spitalul avea şi el
parcul şi curţile lui largi îmbibate de apă – pârâiaşe se
scurgeau pe lângă marginea rondurilor de flori în direcţia
şanţului mare din uliţă. Casa, cufundată în beznă,
adormise sub torenţii care nu se mai potoleau.
332
Poarta spitalului clănţăni, apoi se izbi uşor. Nu se zărea

ce poate să fie: silueta mai neagră decât bezna a unui
castan, ori a unui tei? Pietrişul dete de gol paşii omului,
deşi călcătura se silea să fie uşoară – dar cine să mai
vegheze la ceasul acela târziu? Paşii se pierdură spre
pavilionul central, în fâşâitui obsedant al ploii. O şuvoire!
Deveni vâjâială, se făcea auzită mereu mai puternică din
direcţia zăvoiului, ca şi cum ploaia s-ar fi năpustit peste
râu şi stăvilăr cu şi mai multă înverşunare. Poate că râul, –
umflat de viituri, se învălmăşea nemilos şi înspumat la
gurile stăvilarului. Umbra se ivi din nou, însoţită de acelaşi
scârţâit al pietrişului, poarta clănţăni în urma ei. Vuietul
dinspre râu se intensificase, întrecea fâşâitui ploii, umbra
staţionă în uliţă, păru s-o ia către zăvoi, se răzgândi.
Desfăcut parcă în evantai, vuietul sosea când dinspre
cimitir, când dinspre curţile dosnice ale spitalului, dar şi
din mijlocul zăvoiului, încălecând zidul despărţitor –
creştea ca un tăiş de ferăstrău printre căderile de apă în
cascadă şi scurgerile cu clipocit. Ploaia cădea în ropot
uniform, învălmăşea oarecum zgomotele, le schimba
direcţia, vuietul păru să vină la un moment dat din oraş,
adus peste uliţă târâş. Pe dedesubtul ploii bolboroseau
pârâiaşele, bâl-bâl, bâl-bâl – părea că apele pământului
adunate ori izbucnite la suprafaţă vor să se unească cu ale
cerului, se cheamă insistent unele pe altele. În această
vâjâială crescândă, nepăsarea clădirilor cufundate în
somnul lor adânc părea de-a dreptul stridentă – numai
dacă nu erau cumva complice cu bezna şi apa, cu apa care
se avânta spre oraş dinspre stăvilar. Orchestra cenuşie,
care îngâna în surdină cântecul potopului din văzduh, nu
se mai auzi, iar din vuietul apei pământene se desprinse o
rumoare îndepărtată – nu trecu mult, şi se preciza în
ascuţişuri de glasuri omeneşti, singulare; deveniră
numeroase şi înspăimântate. Ce mişcare se făcea simţită
dinspre râu? Pendulau în aer şi mici lumini, se desluşi
tropot de picioare, multe tropote, un du-te-vino neliniştitor.
Vuietul străpungea ţinutul, venind din beznă, ameninţa cu
333
Ada Orleanu
o putere crescândă. Chemări. Voci. Glasuri numeroase.

Întrebări. Sugestii, după presupuneri. Pe undeva, departe,
ţipau oamenii. Umbre împresurară şi spitalul, poarta fu
trântită, cineva sări peste gardul viu, apărură alte umbre
dinspre pavilion.
Se deschise o fereastră spre parc, şi un glas subţire
întrebă speriat ce se întâmplă. Răspunsul veni aspru, de la
un lucrător al uzinei, care purta felinar.
— Vine apa, s-au înfundat gurile stăvilarului, sculaţi-vă,
să vină domnul doctor.
Capul pieri de la fereastră, şi peste câteva clipe licări
slab o lumină, se stinse, după un timp se reaprinse, mai
puternic, se roti prin cameră şi dispăru, lăsând în urmă
geamul acoperit de stor.
Dinspre oraş alergau oameni speriaţi, se năpusteau în
parcul spitalului după ştiri. Cum de aflaseră orăşenii într-
un timp atât de scurt vestea că apa năvălea din zăvoi,
înecând totul în cale, nimeni nu-şi putea explica.
Farmacistul întrebă ce măsuri s-au luat.
— Măsurile lu dracu! bombăni unul dintre lucrători, şi îl
lămuri că au descoperit mai adineauri primejdia, când l-a
trezit bufnetul apei în peretele stăvilarului. Ce mai, s-au
înfundat toate gurile! Stăm prost de tot, n-avem bărci, cum
s-ajungem sus pe creastă?
— Apele au sosit până sub malul spitalului şi cresc
văzând cu ochii.
Farmacistul îi descusu şi pe ceilalţi: pe partea crângului
înecase zăvoiul, o să dea năvală şi în case.
— Înaintează spre cimitir, la ce mai zăbovim aici?
Insul care urlase fu îmbrâncit afară din parc.
— Du-te dumneata acasă, că nu te ţine nimeni legat!
— Io unu alerg după domn’ inginer Bicescu! strigă
primul lucrător, văzând că medicul nu mai sosea.
Farmacistul căuta să se dumirească: cum să se astupe
aşa, dintr-o dată, toate patru gurile?
— Ce zici, Nae?
Bădărău înălţă dintr-un umăr. De presupuneri îi ardea
334
lui acum, când ştia precis că apa va năvăli în oraş, iar

cârciuma lui e colea, la câţiva paşi de spital? De i-o inunda
pivniţa!… Mai bine să dea fuga, sunt atâtea de făcut până
la venirea apei, să le asigure un adăpost măcar butoaielor
cu vin vechi… „Doamne, ce năpastă mai e şi asta? Cu ce ţi-
am greşit de ne-o trimiţi?”
— Apele au smuls copaci, domnule, au cărat bolovani şi
crăci, pe care le-a grămădit în faţa gurilor, asta e!
— Chiar aşa! Nu mai ţin seama de albie; furioase şi
umflate cum sunt, se revarsă încotro nimeresc… Şi-o dată
ce-au pornit-o!…
— …se-aruncă-ntr-acolo dezminţate, gonite de altele.
— …pân’ s-or izbi de coastă, domnule, mai mult unde să
se ducă?
Începea să miroasă a mâl, semn că apa nu era prea
departe. Farmacistul lansă ideea că poate uitase cineva
zăgazul cel mare astupat.
— Nu cumva muncitorii de la uzină?
— Ce tot spui dumneata? Când am oprit, am controlat şi
stăvilarul.
— Pe o ploaie ca asta, cui i-ar fi ars, domnule, să se
joace la stăvilar? Să fim serioşi! se pronunţă negustorul de
încălţăminte.
— Tot nu pricep ce-aşteptăm aici. Prinsă în lumina
felinarului, gura de peşte a unui ins buhăit se frământa
nervos; după ce strigase piţigăiat, mâinile scurte se
împreunară peste lăţimea pieptului. Ăştia ne lasă aşa, să
năvălească apa peste prăvăliile noastre, domnule
farmacist? E primejdie mare? Ce zici, e primejdios? Doar şi
dumneata ai farmacia pe lângă noi.
— De, că pân-acolo mai e! îl repezi un lucrător. Acu să
ne-ngrijim toţi de spital, că-s oameni în iel, oameni bolnavi,
care n-au cum fugi.
Farmacistul recunoscu, în buhăiala obrajilor, ochii
încărcaţi de spaimă ai băcanului. Mai să nu-l…
— Vezi să nu te lovească damblaua!
Nu-şi dete o clipă seama că şi el arăta livid şi la fel de
335
Ada Orleanu
răvăşit.
— Şi ploaia asta, care nu se mai termină! suspină fără să
vrea, pe urmă îl zări pe Marius Podeanu. Uite că vine! Mult
ţi-a mai trebuit, omule, până să te îmbraci! Eu am fost gata
într-o clipă. „Cioc-cioc!” „Cine e?” „Eu, vecinul
dumneavoastră, Nae Bădărău, nu ştiu ce dracu se petrece
la stăvilar, mă vai’ că porneşte-ncoace, cu apă cu tot!…
Ascultaţi ce vuiet, ce bufnituri!”
Doctorul îmbrăcase mantaua de ploaie, dar ţinea în
mână şi umbrela. La una dintre ferestre apărură capetele
înfricoşate ale Rozanei şi Clarei – se zărea lampa pe masă,
lumina slab încăperea. Marius fusese de părere să nu fie
treziţi copiii.
— Până unde a ajuns apa? întrebă el calm.
— Dracu ştie până unde? Zic lucrătorii de la uzină că
înaintează încoace, spre cimitir.
— Nu-i prea adâncă, domnule doctor, s-a lăţit ca
nebuna, e cât un fluviu de mare!
Deteră buzna în parc inginerul Bicescu, primarul şi şeful
poliţiei, după ei mai veniră şi alţii – directorul şcolii
primare, cei doi judecători, pompierii, institutorii, profesorii
de la gimnaziu; aveau să mai sosească, la intervale mai
mari, şi alţi cetăţeni, mobilizaţi de autorităţi sau oferindu-şi
serviciile de bună-voie; până şi jandarmii din comunele
învecinate, chemaţi grabnic, prin telefon.
Inginerul Bicescu se îndreptă spre medic, cu mâna
întinsă.
— Trebuie să iei măsuri urgente de evacuare, doctore.
— Nu se poate rezolva altfel?
— Nu-mi iau răspunderea! Avem împotriva noastră
ploaia şi întunericul, le vom răzbi? Eu aş dori din toată
inima, dar nu-mi este îngăduit să las spitalul într-o situaţie
ca aceasta pe baza unei simple presupuneri. În orice caz,
misiunea noastră e de durată, n-am putea, aşadar,
împiedica apa să sosească aici.
Dând cu ochii de concetăţenii adunaţi în parcul
spitalului, comisarul-şef peroră:
336
— Nu trebuie să-şi piardă nimeni capul, apa creşte încet,

are unde se întinde, să lucrăm toţi cu mintea limpede,
scutiţi-ne şi scutiţi-vă familiile de panică.
Inginerul îşi vedea de misiunea lui.
— Acum, echipa pe care am fixat-o, şi care a acceptat să
meargă cu mine, să fie gata de pornire. Ne va fi mai uşor să
lucrăm dinspre pădure, dar să ne grăbim, altminteri
inundă râul şi într-acolo.
— Credeţi că din cauza ploii? tărăgăna doctorul vorbele,
pironindu-l insistent.
Inginerul avu o expresie mirată, nu înţelegea ce vrea să
spună, rosti iute, grăbit, oarecum nervos că-l întârzia:
— Treaba noastră e să descoperim ce se-ntâmplă la
stăvilar, de ce s-au înfundat gurile, cum susţin lucrătorii
mei. Dacă e ploaia de vină, mai precis râul umflat de ploile
de la munte… ar necesita drenaje… un lucru complicat.
După mine, băieţi! Noi o să ne facem datoria acolo, alţii
aici.
— Domnule primar, atenţie la concetăţenii cu nervii
slabi! Pe cât posibil, să înlăturăm panica, situaţia oraşului
nu e desperată, ca aici, să organizăm din timp echipe de
ajutor, casele din crâng au şi fost inundate, pe cine
trimitem acolo? Restaurantul şi cârciumile să adăpostească
oamenii! Să le facem loc şi în instituţii… Comisarul-şef se
îndreptă şi spre Marius Podeanu. Vă stăm la dispoziţie; cu
ce începem? Aici, comandaţi dumneavoastră.
Doctorul dăduse instrucţiuni pentru evacuarea
pavilionului dinspre zăvoi, al contagioşilor, cel mai
periclitat. Pe parcurs se consulta cu autorităţile, deşi până
la urmă el singur găsea soluţie pentru fiecare neajuns.
Directorul şcolii primare îi oferise localul – sălile de clasă,
mari şi spaţioase, erau potrivite pentru amenajarea în ele a
unor saloane provizorii, mutând acolo o parte din
mobilierul pavilioanelor.
— Perfect! Şi o să desinfectăm şcoala pe urmă, înainte de
începerea cursurilor – primarul fusese de acord, în plus,
venise cu sugestia ca sala de expoziţii, care se găsea într-o
337
Ada Orleanu
clădire din curte, să fie folosită pentru contagioşi, iar

cancelaria, drept cabinet şi, eventual, sală de operaţie.
Judecătorii se ocupau îndeaproape de evacuarea
contagioşilor, găsiră iute rezolvarea pentru transportarea
lor şi a pacienţilor mai grav bolnavi, care aveau febră: pe
somierele de sârmă ale paturilor, bine înfăşuraţi şi feriţi de
ploaie cu foi de cort şi umbrele.
Se împărţeau mereu sarcini – unii rămăseseră în incinta
spitalului, alţii amenajau sălile de clasă, la şcoală.
Veniră printre ei Clara şi Rozana, îmbrăcate de ploaie, cu
galoşi şi umbrele.
— Una dintre voi ar fi trebuit să rămână lângă copii. O
să-i trezească larma, şi când s-or vedea singuri în odaie…
— Am trimis-o pe Leana lângă ei şi i-am spus să nu-i
scoale până nu mă întorc. Nu puteam aştepta în casă, când
e nevoie de atâtea mâini aici!
Clara îşi impunea să pară calmă şi curajoasă, ca să-l
susţină pe doctor şi să potolească teama Rozanei – fata îşi
revenea greu după vestea primită cu un ceas mai înainte.
— Ar fi bine să-ţi trimiţi familia la Matei Soceanu, vorbi
farmacistul. Clara şi Rozana n-au ce căuta în învălmăşeala
asta de oameni şi bolnavi. Cred că la casa roşie nici n-a
ajuns ştirea înecului.
— Ar fi perfect, Clara.
— Nu, Marius, nu plec! Să las pradă apei casa? E tot ce
avem, mai bine spus: ce-ai agonisit tu; ne-ar lăsa foarte
săraci.
— N-are niciun rost să te nelinişteşti, apa n-o să ajungă
până aici, Bicescu o să găsească un mijloc… Şi pe urmă,
după câte aud, creşte domol. Parcă nu mai toarnă nici
ploaia… Cu capul dat uşor pe spate, clipi din genele ude.
Da de unde?! Nu vrea să stea.
Moaşa Aurica alergă spre ei desfigurată – aruncase peste
cămaşă pardesiul, avea părul despletit aşa cum dormise.
Fugise prin crâng, să iasă la farmacie, şi de-acolo pornise
către spital – apa îi inundase curtea, izbea mâloasă şi
mirositoare în zidurile clădirii, o să urce curând pe prispă,
338
va năvăli în casă. De la cei care se foiau pe străzi auzise

câte şi mai câte, le relată precipitat, abia respira: se
înecaseră, zice-se, o femeie şi un copil în zăvoi! Dar poate
că nu era adevărat, cum nu se adeverea că spitalul ar fi
sub apă şi se cărau lucrurile domnului doctor pe plute –
moaşa se închină uluită, nu-şi revenea din coşmarul trăit,
întâmplarea întrecuse, de astă dată, cu mult prea mult
gustul ei pentru tot ce era dramă şi eveniment spectaculos.
— N-o să mă mai aleg cu nimic, ştiu bine! Apa o să-nece
casa, lucrurile mele… – pe neaşteptate, încremeni, merse
spre medic buimacă. Eu ce trebuie să fac? Daţi-mi de
lucru!
— Evacuăm acum lăuzele, ai să le însoţeşti la şcoală,
stai cu ele, dă-le îngrijiri, aranjaţi, organizaţi totul!
— Şi micuţii? Unde sunt micuţii dumneavoastră?
Domnişoara Rozana?
Tonul de jelanie îl supără pe doctor, făcu un gest nervos
din mână, dar cum femeia insista:
— Nu purta de grijă nimănui, du-te unde e datoria
dumitale!
Cum trecea pe lângă Clara, aceasta avu o expresie de
oroare, amintindu-şi ce fusese în stare să-i comunice lui
Marius despre fratele ei, pe urmă, înfăţişarea moaşei îi
inspiră milă, o opri, îi atrase atenţia să încheie nasturii
pardesiului, că o să răcească. Poate ar fi fost înţelept s-o
asculte pe femeia aceasta?… Încercase în două rânduri s-o
prevină, pentru ce a respins ea, cu atâta vehemenţă?… N-
avea decât să se revolte după ce ar fi ascultat-o!
Farmacistul spuse că e nevoit şi el să plece, ca să-şi
liniştească familia, dar va reveni. Îl sfătui din nou pe
doctor:
— Eu insist ca nevastă-ta să se refugieze în oraş, şi asta
cât mai e vreme.
Medicul îl înlătură din calea lui cu braţul desfăşurat
larg, deschizând cărarea pentru alte tărgi.
— Vreau să ajut, i se adresă Rozana lui Mihai Rudeanu,
care însoţea un convoi de bolnavi.
339
Ada Orleanu
— În niciun caz la evacuarea contagioşilor! se sperie el şi

o respinse, sfătuind-o să se îndepărteze. Poţi însă să te
ocupi de prunci. Nu mai sta pe gânduri, vrei să te
molipseşti?
— Dar tu? se înspăimântă ea.
El plecă fără să-i răspundă, şi fata fugi spre pavilion, îi
străbătu culoarul, ca să ajungă în salonul lăuzelor.
Doctorul îl opri pe Sofronie, care se învârtea fără rost
printre ronduri:
— Du-te să constaţi cât a mai crescut apa, ia un felinar
cu tine şi un băţ! Nu te mai jelui, omule, din pricina
parcului, avem ceva mai urgent de îndeplinit acum. Dacă
scăpăm numai cu parcul inundat, chiar distrus, o să-ţi
cumpăr plante şi flori cum nici n-ai visat, să răsădeşti, fac
comandă la o seră din Bucureşti.
Subchirurgul îl informă cum decurgeau treburile la
şcoală şi se interesă dacă se punea chestiunea evacuării
materialelor, zestrea spitalului, medicamentele – ar fi fost o
treabă grozav de complicată, mai complicată decât
evacuarea pacienţilor, întrucât n-aveau decât o căruţă la
dispoziţie.
— Şi chiar dacă ni s-ar da o sută, ce să încarci mai întâi,
şi când?
— Aş opina că nu e nevoie deocamdată să luaţi măsura
asta decât pentru aparatură şi medicamente, rosti
Rudeanu, la care sugestie se asocie şi Gore Livezeanu,
adăugând:
— Dar se pot strânge şi celelalte, într-un pavilion mai
puţin primejduit, iar căruţa spitalului să aştepte pentru
orice eventualitate în faţa podului.
Aflând de la Clara cine erau cei doi tineri, doctorul
lucrase împreună cu ei. Care dintre judecători a fost
victima ticălosului? Le vorbi, la un moment dat, preocupat:
— Apa nu poate să înece spitalul dinspre cimitir, cel
mult să-l spele niţel, să-i murdărească, mai bine zis,
zidurile. Dar va năvăli în oraş dinspre crânguri, acolo n-are
maluri pe care să le rupă, sunt teşite. Situaţia ar fi mai
340
limpede fără ploaia asta, are perfectă dreptate Bicescu şi

nu ştiu, zău, cum se va descurca.
— Nu cred să fi provocat ploaia stihia aceasta, rosti
Rudeanu ferm.
— Ai şi de ce! îl completă Gore Livezeanu. Am apucat
destule ploi mari aici, poate şi mai abundente… ploi de-o
săptămână…
— Se mai poate presupune şi altceva? întrebă doctorul,
precipitat.
— Poate căă…
Judecătorul privi ţintă în ochii lui, apoi scoase batista
să-şi şteargă faţa, un gest involuntar, ploaia îi udă obrazul
din nou.
Rozana trecea în braţe cu un prunc – era o mogâldeaţă
înfăşurată într-o pătură cenuşie, care-i acoperea până şi
faţa.
— Aş vrea să-l duc în casă, să-l ţină Leana, e prea umed,
cum să-l car până la şcoală, n-are decât patru-cinci zile.
Vreţi să-l vedeţi?
— N-ar trebui să-i dăm mamei lui o grijă ca asta,
drăguţa, lăuzele au suferit un şoc, sunt şi aşa destul de
speriate. Cum treceau ultimele tărgi cu contagioşi, se
traseră spre gardul viu. După ce terminaţi evacuarea celor
mai gravi, veniţi imediat aici să va dezinfectaţi! le strigă
purtătorilor. Asta ne-ar mai lipsi, să-ntindem molima! Am
cădea din lac în puţ.
— Mă duc şi eu la şcoală cu copilul, surâse fata
unchiului, ascultătoare, şi el îi întoarse surâsul, iar când
se depărtă vorbi către cei doi tineri:
— A venit la mine-n dormitor atât de speriată! Nici nu
ştia ce vorbeşte, tremura toată – ea a auzit cea dintâi
gălăgia… Să te scoli în întuneric, surprins de o asemenea
veste! Şi după o pauză: Domnilor, dacă am avea cel puţin
lumina electrică! Dar să orbecăi prin beznă, la discreţia
unor opaiţe? Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cum se va
descurca Bicescu pe noaptea asta de smoală, cu apa care
se năpusteşte de sus, din văzduh, de la munte.
341
Ada Orleanu
— O uzină cu instalaţiile pe care le are a noastră şi cu o

cădere de apă corespunzătoare ar trebui să furnizeze şi
peste noapte curent electric, se revoltă Rudeanu.
Doctorul râse amărui.
— Dumneata nu trebuie să pierzi din vedere faptul că o
avem numai de câţiva ani şi n-are destui abonaţi, iar
concetăţenii care beneficiază de lumină sunt rău platnici,
de unde încasări sporadice, lucrători neplătiţi la vreme:..
Uneori nu obţin plata decât după ce au trecut prin faţa
instanţei de judecată, cum bine ştiţi. Se opri ca să-i spună
lui Dobrin, care ajuta şi el la evacuare, să scoată căruţa din
remiză. Destul că ne lasă curentul sâmbăta şi duminica
toată noaptea. Îi dau dreptate, câteodată, cinicului
Soceanu… Oraşul acesta adoptă greu binefacerile
civilizaţiei.
— Chiar dacă am fi avut curent, ar fi fost acelaşi lucru,
uzina e de-acum inundată şi ea, se amestecă în discuţie
subchirurgul.
Ei avură aceeaşi mirare: cum de nu le venise ideea
aceasta?
— Ai dreptate dumneata, râse medicul nervos. Şi eu
tocmai eram gata să arunc năpasta în spinarea cuiva…
Bunăoară, mda, eram gata să zic: Omul care a lăsat
zăgazul a ales într-adins o zi fără curent! Uite cum se lasă
cineva dus de presupuneri eronate, plecând totuşi de la
nişte fapte precise – îşi culese apa de pe faţă în pumn.
Ploaia cădea mereu aceeaşi, cu ropot domol şi, după
atâtea zile, caldă într-un fel, în comparaţie cu aerul care
înţepa. Frunzele castanilor şi teilor străluceau la lumina
amărâtă a lămpii cu gaz mutată de Leana pe fereastră, cum
o rugase Clara. Mihai încercă să citească pe chipul
doctorului ceea ce vorbele lui îl făceau să bănuie, dar n-avu
timp, Sofronie alergă din spate, răcni în auzul lor:
— Apa ie sub gardul cimitirului! Cât îl sufoca această
situaţie desperată, pricepură atât după pauza care
interveni cât şi după o serie de gâtuiri. Văicărelile curseră
mai desluşit: Ce-am să mă fac, Doamne? Acu vine stihia şi-
342
nghite parcu! Se duc naibii şi rondurile, flori de unde să

mai scot, că n-am alte răsaduri, abia le schimbai p-astea.
— Deşi sunt mâhnit, mai că aş râde, vorbi doctorul.
Termină boceala şi du-te de ajută lui Dobrin! Lasă parcul,
că tot vine toamna. De oameni să ne îngrijim, Sofronie, la ei
nu-ţi zboară gândul? Nu te mişcă nimic în afară de patima
grădinăritului?
Sofronie se depărtă tăcut, cu un mers împleticit – din
când în când, privea în urmă, ca şi cum apa s-ar fi târât
după călcâiele sale – nu vedea florile, bezna înghiţise totul.
Nici peste-un ceas, vor putrezi sărmanele într-o baltă
mâloasă! Avu îndemnul să se înapoieze şi să le culeagă.
— Ne-am pierdut capul, frate, de n-am luat înţelegere cu
inginerul Bicescu să ne anunţe prin cineva: poate ori nu să
oprească apa, s-o stăvilească într-un fel sau altul ca să nu
înainteze spre oraş? Glasul venea de la poartă, era al
primarului. Domnule doctor, pe unde eşti? Ce-ai de gând
cu brişca aia? Dacă te-ai hotărât să evacuezi şi ceva
materiale, e un lucru înţelept, zic eu.
Indispus de sâcâielile autorităţilor, care nu-i ofereau un
sprijin efectiv, se mulţumeau să controleze doar cum se
desfăşurau treburile la spital, doctorul îi vorbi lui Rudeanu:
— Probabil că sunt un om tare dacă-mi păstrez sângele
rece până acum. Cum judecătorul părea surprins, Marius
îşi zise: „Se pare că e băiatul ăsta grav, lui i-a surâs
Rozana… de ce grav? Poate în contrast cu prietenul lui, mai
subţire şi mai vioi, mai detaşat. Cu ce mijloace ai vrea,
primarule, să transport baţacalele spitalului, când nu am
decât o căruţă şi trăsura?
— Marius, nu se poate să stai tot timpul în ploaie.
Dumneavoastră la fel, mai adăpostiţi-vă, nu vreţi să vă
aduc nişte coniac? spuse Clara, venind dinspre pavilion.
— N-o să mi se întâmple nimic, ploaia e caldă.
— De-ar înceta! Şuşotitul ei scoate omul din fire, mă
împiedică să ascult ce face apa acolo, în zăvoi, mi se pare,
de aceea, că poate năvăli oricând aici. Parcă ne-ar pândi
din întuneric, gata să… Cred c-ar trebui să scol copiii,
343
Ada Orleanu
începe să mă cuprindă teama – dar cum să-i transportăm

pe ploaia aceasta?
— Cum? N-au mai pus caii la trăsură? Ce se tot
moşmondesc frate, şi Dobrin, şi Sofronie?
— Trăsura o păstrăm pentru lucrurile noastre, imploră
ea, bănuind că lui nici nu-i trecuse prin minte un astfel de
gând.
— Strânge într-un geamantan, două, doar ce crezi că ne
e util şi scoală copiii când vor fi înhămaţi caii, e cuminte să
fiţi gata de plecare, dar nicidecum să intri în panică!
Clara asculta atent ce se petrece dincolo de zid.
— Marius, plescăie apa pe-aproape! Vine apa, Marius,
vine, o aud perfect de bine. Alergă spre casă îngrozită, să
trezească copiii şi să fugă cu ei. Am să-l duc pe Oanea în
braţe, Leana s-o poarte pe Mira, renunţ la orice lucru,
numai să scăpăm… M-a prins panica, nu trebuie să mă las
copleşită, copiii or să se înspăimânte… Se închină. Acum
nu ne mai rămâne altceva decât să ne păstrăm firea! Altfel,
altfel… am fi laolaltă cu pleava.
— Se pare că soţia mea are dreptate, rosti doctorul.
Domnule judecător, să grăbim, te rog, evacuarea ultimelor
somiere, şi vezi dacă ceilalţi, împreună cu colegul dumitale,
au adunat materialele, să dispui cum te vei pricepe, mă
reped să-mi liniştesc soţia, de obicei nu-şi pierde capul, în
fine, biata de ea a avut azi o zi oribilă, nervii îi sunt
zdruncinaţi…
Restul cuvintelor venite pe buze îl alungă cu o rotire a
palmei.
Se şi auzea tropot, Dobrin îndrumă caii spre gardul viu,
opri în faţa locuinţei. Şi animalele erau neliniştite, simţeau
pericolul pe aproape, copitele lor loveau cu neastâmpăr
băltoacele adunate între movilele de mâl şi pietriş.
Clara trecu printre tufe cu Oanea în braţe, înfăşurat în
pled, doctorul purta fetiţa – Mira dormea profund în pledul
ei, în schimb băiatul rotea ochii încă somnoroşi, fără să
priceapă unde e dus. Mama îi trase colţul pledului peste
faţă, să nu vadă ce se petrece în parc, şi intră în trăsura, în
344
timp ce tatăl ocolea vehiculul să ajungă la scara opusă.

Rezemă fetiţa de trupul Clarei, şi ea o cuprinse pe după
mijloc.
— Tu nu vii?
— Cel din urmă, Clara, la fel ca un căpitan pe vasul lui,
glumi soţul. Nu-mi duce grija, pot pleca oricând, sunt
convins că stăvilarul nu va ceda.
— Şi dacă cedează? ţipă ea.
El făcu semn spre copii, pe urmă merse să-i ajute Leanei
– femeia se lupta cu greutatea a două geamantane, i le luă,
iar ea, la rândul său, alergă să ia de-o toartă coşul purtat
de Maria.
— Gata, nu mai aduceţi nimic! porunci doctorul. Am să
încui eu, Clara. Pe femei le trimit mai târziu, am nevoie aici
de ele.
— Vă aştept în faţa Continentalului, îngăimă Clara cu un
glas tremurat, nu mă mişc, să ştii, de-acolo. Rozana unde
e?
Se stăpânea să nu plângă de-a binelea, soţul. Pricepu în
ce stare se află, îi vorbi iute:
— Cred că mai e la şcoală, ai putea să te abaţi şi s-o iei
cu tine, n-are rost să se întoarcă aici, şpune-i asta din
partea mea. Hai, Dobrine, porneşte!
Vizitiul dete bice cailor, şi ei se rupseră din loc fornăind
încet – vuietul apei se desluşea mult mai limpede, iar când
străbătură podeţul, animalele se smuciră spre oraş cu
spaimă. Dobrin prevăzuse acest lucru, ţinu hăţurile strâns,
le şi vorbi, să-i potolească.
— Diii! ce v-apucă?
Lacrimile i se înnodau Clarei în bărbie, plângea pe
tăcute, să n-o observe Oanea, care se agita în pled; trezit
de-a binelea. Cerea prin gesturi să afle unde-au pornit,
noaptea, prin ploaie, cu trăsura. Mama susţinea cu un braţ
greutatea fetiţei, care dormea tot adânc. Vuietul o înfioră,
strânse copilul la piept, silindu-se să sugrume în gât
gâlgâiala plânsului. „De nu s-ar deştepta Mira, ea e mai
mare, ar înţelege ce se întâmplă şi ar rămâne cu imaginea
345
Ada Orleanu
acestei nopţi de groază întipărită în minte.” Ploaia turna în

acelaşi ritm, însoţită de şuşotitul exasperant, o împiedica s-
asculte vuietul, şi spaima ei creştea – ceva necunoscut,
sălbatic şi ameninţător. Fugea pe urmele trăsurii. Nu-i
rămăsese altceva decât să se închine – se închină în minte,
o rugăciune mută. Apa complota cu bezna, se întovărăşeau
peste tot. Licărirea slabă, tremurătoare a lumânărilor de
spermanţet, zărită prin geamul ferestrelor, îi comunica o
impresie sumbră; parcă erau privegheaţi morţi înăuntru.
Descoperi un centru mai agitat ca oricând, orăşenii
forfoteau pe trotuare, cădelniţând felinarele aprinse. Teama
le sta şi lor înfiptă în spinare ca vârful unei coase. Zvonul
că apa mâloasă păşea încet, dar sigur, spre inima oraşului,
precum şi altele, numeroase, dospite de imaginaţia unora
şi azvârlite în gura lumii ca fapte adevărate, scoaseră toată
populaţia în stradă. Nici măcar în zi de bâlci nu întâlnise
Clara animaţia aceasta; oamenii băteau străzile fără niciun
ţel, nu cunoştea nimeni de unde o să se năpustească
viitura. Câte se auziseră? C-ar strânge în cleşte oraşul, din
două direcţii; mai precis: apa creştea peste aripile
spitalului din două părţi, un fel de strategie militară.
Nimeni nu se încumeta să se avânte dincolo de farmacie,
limita spre spital şi-o fixaseră în capătul uliţei – prin beznă;
se puteau întâlni cu apa oricând, cine să mai distingă apa
care înainta de băltoacele adânci şi noroioase adunate din
potopul cerului, care nu mai contenea? Când intra gheata
în lichidul vâscos, se şi declara în acel cartier panica,
individul urla, chema în ajutor – se înghesuiau într-acolo
toţi câţi auziseră; dar la lumina felinarelor şuvoiul nu era
cel bănuit, atunci se aprindea mânia, oamenii, păcăliţi,
vociferau; curgeau şi ameninţări, dar ia-l de unde nu-i pe
împricinat.
— Cine-a mâncat, domnule, ce nu se vinde-n piaţă? Să
s-arate aici, în faţa mea, dacă-i dă mâna! Dumneata ai
urlat? Ce ţi s-a năzărit, omule? Cum nu? Atunci, de ce
tremuri ca piftia? Poftim, să mai înfricoşezi lumea! Şi mai
na una, avans, să te-nveţi minte! Ia lăsaţi-mă, cum nu e el?
346
Dacă n-ar fi fost, ar fi ripostat, nu sta de lemn-Tănase! N-ar

fi şters-o!…
Trăsura opri în faţa hotelului, dar pe partea opusă, ca să
evite gloata adunată pe trotuar. Ce caută lumea aici? De
unde s-au adunat oamenii aceştia, cu tot felul de bagaje,
mai degrabă lucruri nefolositoare? Zări pe braţul unui
bătrânel, mai multe umeraşe pentru haine şi o singură
cămaşă; în mâna unei adolescente – o pasăre împăiată: o
egretă, o frumoasă egretă cu evantaiul penelor subţiri
desfăcute între aripile închise, deasupra cozii. Holul era
ticsit, pesemne şi camerele fuseseră luate cu asalt. Cât
staţionă trăsura, glasuri răguşite de umezeală şi grijă
împărtăşiră veştile aflate: cimitirul se găsea sub apă de la
miezul nopţii; în parcul spitalului, apa crescuse până la
ferestrele clădirilor, se circula pe un fel de plute, întocmite
din scânduri, şi în albii de rufe; dinspre zăvoi, curentul
mişcase cadavrele de câini şi oameni până la poarta
spitalului; nu se mai ştia nimic despre doctorul Podeanu,
care s-a încăpăţânat să rămână acolo proţap, să salveze
avutul spitalului! Cineva protestă, arătând trăsura.
— Nu e a doctorului? Să mergem să întrebăm vizitiul!
Clara strigă cu mânie:
— Du-ne la han, Dobrin, nu-l mai aşteptăm pe domnul
doctor, o să te duci mai târziu după domnişoara Rozana s-o
iei de la şcoală.
Grupul se alese cu o baie la picioare, băltoaca era
adâncă în locul unde staţionase trăsura. Şi hanul era
aglomerat; dar hangiul, care-i era recunoscător medicului
pentru că-i salvase soţia dintr-o sarcină extrauterină, se
dete peste cap să-i pregătească doamnei doctor două iatace
curăţele. După ce cără şi el împreună; cu băiatul de
prăvălie geamantanele şi coşul, sprijini palmele îndoite pe
şolduri.
— E o cinste pentru mine şi nevastă că aţi mas la han! Şi
scuzaţi de-ntrebare: asta-i tot ce-aţi salvat, ori aţi mai dus
şi-n altă parte?
Veştile pe care i le transmise doamna doctor îl cruciră.
347
Ada Orleanu
Dezminţeau toate zvonurile palpitante pe care le strânsese

el cu lăcomie, de la clienţii din cârciumă, ca să aibă ce
povesti mai departe.
— Auzişi, mă? Doamna doctor n-a mişcat un scaun din
casa dumnealor! Băiatul se împleticea de oboseală şi
nesomn, clipi că a priceput şi abia îşi stăpâni căscatul,
şterse cu mâneca ochii, care-i lăcrimau. Du-te la bucătărie,
că s-o fi stins focul, eu trec s-o scol pe nevastă-mea, s-a
dat o ţârică-n pat, că i se făcuseră picioarele butuci!
Muşterii mulţi, doamnă doctor, n-am mai pomenit aşa
ceva, da pentru onoraţii oaspeţi o să gătim numai bucate
simandicoase, o să fiţi mulţumiţi şi la noi, mă duc să-i zic
nevestei: „Ia ghiceşte, cine-a mas la noi?”
Din bucătărie, hangiul trecu în cârciumă.
— Toate-s minciuni gogonate! Nici vorbă de înec, măsuri
preventive! îi înfruntă, cu emfază, pe zvonişti. Uite-acu pică
doamna doctor! „Am venit aici, că s-a dus vestea de felul
cum primiţi muşteriii.” Expresia chipului căpătă o undă de
mulţumire; continuă cu nişte laude inventate atunci pe loc,
pe urmă rosti pe tonul de la început: Domnul doctor e şi-
acu la spital, şi domnii judecători… cu cine-or mai fi… ca
s-aleagă din magazia de materiale ce e mai de preţ. Restu,
ce-o vrea Domnul! Că de unde-aţi vrea să scoată oraşul
zece-cinsprezece camioane, poate şi mai multe!… Cum s-ar
spune, toate rămân pe loc – şi varu, şi cărămida, ţigla,
materialul lemnos… Şi mai auziţi una: doamna doctor a
părăsit locuinţa numai cu ce e pe dumneaei!
— Dacă doctorul n-a mişcat nimic din ce-i al lui, asta-
nseamnă că ştie el ce ştie, se amestecă hangiţa, din prag,
ştergând palmele ude de şorţ.
Hangiul se trase spre ea şi o mustră încet:
— Vorbeşte cu respect despre dumnealui, că-ţi scapă
viaţa!
Aproape regreta că-i luase gura pe dinainte şi pe el, şi-or
să rămână cu hanul gol, dar vorbele lui nu convinseră pe
nimeni.
— Despre ăi de-au stat în crâng auzişi, hangiule? Dacă-i
348
băsneală, du-te de-i cată! N-o să-i mai găseşti!

— Şi ascultaţi numai o ţârică de pe scara farmaciei! Cum
vuieşte şi bufneşte apa.
— Ţine minte ce-ţi zic! de-o lua apa stâvilarul, ne mătură
şi pe-ăi de-aici, cu tot cu şandramaua asta a dumitale!
Ce se auzea? Grupul lăsă discuţia aprinsă: N-a rupt apa

stăvilarul? În faţa cofetăriei nu mai rămăsese decât
farmacistul, care abia picase între ei, venind de la farmacie.
Merse curajos către cârciuma lui Nae Bădărău. Ce naiba
face Nae? În ce-o să-ncarce atâta marfă adunată în curte?
Un du-te-vino alarmant domina dincolo de gard, la lumina
slabă a felinarului înfipt pe un stâlp, în mijlocul curţii.
Urechea lui înregistra totodată un duruit de roţi, strigă,
fără să ştie cui anume se adresa:
— Staţi, nu e decât o căruţă, de ce intraţi în panică? Şi
dacă are Nae dreptate?… Nenorocirea lui ar fi completă!
Nu salvase niciun medicament. Intrase în farmacie,
hotărât să le strămute, adusese şi coşurile, dar…
acurateţea locului – totul strălucea –, ordinea din dulapuri
şi sertare… mirosea atât de plăcut, aproape îmbătător!
Mirosea mai întâi a proaspăt, a curat, un miros specific
oricărei farmacii, ar zice un profan, dar el distingea şi
miresmele, pe fiecare în parte, nările lui fremătaseră în faţa
sertarelor închise… Îşi imaginase deodată farmacia
răvăşită, rafturile şi sertarele golite de coşuri, borcanele,
sticlele, pungile amestecate de-a valma… Ridicase lampa
spre borcanele albe, din porţelan, cu capace ţuguiate,
moştenite de la tată, tot farmacist şi el.
— Or să se spargă, şi unde mai găsesc altele? Că nu poţi
cumpăra o sticlă mai de soi azi!
Totul era aşezat cu chibzuinţă, se putea duce cu ochii
închişi să ia o substanţă. Hm! Poate că n-ar fi rău să mute
măcar substanţele deasupra raftului. Nu, n-o să deranjeze
nici măcar o pipetă, totul să rămână aşa, nu se va întâmpla
nimic, nu se poate întâmpla nimic! Ieşise în stradă după
veşti. Aflase şi una adevărată: trăsura doctorului a tras mai
349
Ada Orleanu
întâi în faţa hotelului, pe urmă a pierit pe şoseaua

Râmnicului. Aşadar, s-au dus totuşi la Soceni.
Curând, se apropie căruţa – încărcată, acoperită cu o
foaie de cort, caii se huţupeau s-o tragă prin nămolul gros;
vizitiul mergea pe jos, lângă ei, cioflăia cu încălţămintea,
trecu pe lângă farmacist şi-l stropi, fără să-l observe lângă
gardul lui Nae Bădărău, pe urmă coti spre şcoală.
Farmacistul alergă să-l descoasă pe om ce s-a mai petrecut
la spital.
— A venit, domnule, apa, a venit, nu te mai mira aşa! Că
nu dă buzna, cum credeam toţi! Şi nici nu ie mare. C-o
creşte, asta-i altă pacoste! Dumnealor nici n-au plecat,
sunt tot acolo, mai adună ce mai adună… O ţine naiba
stăvilaru, că-i ridicat de meşteri buni! Şi p-ormă, ce-m face
domnul inginer? N-o să-l destupe, credeţi? Stăvilaru i-al
uzinei şi, zic io, s-o duce pe apă şi uzina, nu numai parcu’
mieu! În asta-mi pun nădejdea, c-o desfereca dumnealui
ce-o desfereca acolo, să iasă toate bune până la urmă.
Mai înviorat, farmacistul se întoarse către casă, să-şi
liniştească familia. Soţia nu-l aprobase.
— Prevederea e mama înţelepciunii, iar tu te amăgeşti cu
presupuneri şi laşi farmacia pradă înecului, chiar şi casa
noastră, pe mine, fata… Vrei să fugim în ultimul moment?
Întâlni un grup care înconjura un cărucior cu bagaje, se
opri, recunoscu familia şi se uimi:
— Ce-aveţi acolo, unde vă duceţi? Doar locuiţi pe deal!
— N-am luat decât hrană cu noi, încolo… Să fim cât mai
departe, asta vrem, vuietul se aude grozav de pe coastă! Şi
vine un miros! S-au vărsat toate privăţile.
Se traseră iute lângă cărucior, să-l împingă către
restaurant, în timp ce farmacistul îi părăsise indignat.
Pe cine să întrebe dacă a sosit vreo veste de la inginerul
Bicescu? Pe primar, dar unde să-l găsească? Până la urmă,
îl întâlni pe unul, dintre poliţai. Nu, nicio veste, semn că
treaba merge cum se aşteptaseră.
— Şi-atunci, ce e de făcut?
— Ce crede fiecare, noi nu ne mai vedem capul! auzi
350
dumneata ce ticăloşi! S-au apucat să fure! Oamenii îşi

părăsesc casele de frică, iar hoţii năvălesc în urmă! – ridică
braţele şi se depărtă fără un cuvânt în plus.
— Aşadar, am avut dreptate să nu plecăm de-acasă!
Farmacistul călcă deodată ceva mai ferm, dar nimeri cu
picioarele într-o băltoacă până la glezne, înjură fără să vrea
şi se îndreptă spre casă.
Din nou se iscă duruitul căruţei, şi iarăşi se desprinse

cineva s-o întâmpine – ţâşni din beznă şi trecu în trapul
cailor, lăsându-se pe uliţa spitalului. Omul dete înapoi.
„Unde naiba se duce? Nu ştie că apa e la doi paşi?”
La puţină vreme, se închegă în lumina felinarului o
formă nu prea înaltă – dete colţul şi urmă căruţa. Lumina
cădelniţă pentru o clipă singură, ploaia se văzu ca o
urzeală deasă de gherghef.
— Hei, cine e? Unde te duci, nefericitule, să te îneci?
Niciun răspuns, felinarul cădelniţa mereu mai în
adâncul beznei.
Huruitul căruţei înăbuşea şuşoteala ploii, nici vuietul nu
se mai auzea. Era ca o vagă, dar înviorătoare speranţă că
bezna şi ploaia vor înceta cândva, că apa se va retrage în
albia ei. Rozana înainta prin băltoace aproape în fugă, să
nu scape căruţa, înspăimântată că ar putea rămâne
singură, în întuneric, să întâmpine potopul de apă. Teama
pentru cei rămaşi la spital o gonise din cancelaria şcolii,
unde despacheta împreună cu moaşa Aurica instrumentele
unchiului Marius – mai înainte refuzase să meargă cu
Dobrin la han: „Avem atâtea de făcut aici!” Îşi simţea
picioarele ude până deasupra genunchilor, rochia lipită de
pulpe. Picurii se strecurau din păr şi alunecau pe gât în
sân, pe spate. Şi totuşi, îi era cald – dacă nu i-ar fi scăldat
ploaia faţa, transpiraţia ar fi curs în aceiaşi picuri reci pe
fruntea ei, îşi simţea pielea încinsă, asudată sub mantaua
de cauciuc; căldura se strecura aburită de sub gulerul
răsfrânt al rochiei de jerseu şi de sub mâneci, iar în pumni
ţinea foc. Cine a pus-o să se îmbrace atât de gros? Plouă,
351
Ada Orleanu
dar e vară, mai e vară. Răcori o palmă, lăsând s-o plouă, pe

urmă mută felinarul s-o răcorească şi pe cealaltă.
Căruţa se depărtase, nu mai era decât un punct luminos
în întunecime, avu impresia că s-a pierdut în imensitatea
opacă, umedă. Lumina felinarului se strânse în juru-i ca o
pavăză, ca un tovarăş credincios, dar n-o reconfortă decât
în parte, reveni impresia că e încolţită din toate părţile – la
fel ca în copilărie, când îşi scotea seara cămaşa şi rămânea
câteva clipe cu capul înăbuşit în faldurile ei.
Încetă şi rostogolirea roţilor cu cercuri de fier. Vuietul îi
dete brânci îndărăt – o întâmpina atât de aproape şi atât de
înfiorător, încât o cuprinse panica, se înecă, încercă să
lupte cu braţele, ca şi cum în faţa ei ar fi fost un zid, gata
să se prăvale şi s-o zdrobească. Făcu alţi paşi înapoi, agită
felinarul în aer înnebunită, cu mintea seacă, privirea
dilatată – spaima i se aşeză pe piept ca o piatră de moară.
Vuietul urca şi din ea, cu fâşâit de valuri, cu zvâcniri şi
bătăi ritmice în urechi, anihilau orice alt zgomot, mărindu-i
groaza – parcă ar fi asurzit şi orbit dintr-o dată şi nu se mai
putea orienta. O lumină slabă, la câţiva paşi: unde se
găsea? Se învârti să caute căruţa, pierise. Auzi glasuri.
Glasuri înăbuşite de vuiet şi ploaie: i se părea? În faţa ei –
întunecime adâncă, se deşurubă după lumină, oscila uşor,
deodată zări podul, scânteia ud şi se miră că-l găsea în
direcţia aceea… dar tot acolo era şi felinarul căruţei! Uite-o,
oprită sub dud! Şi apa, apa?… Un nou val de spaimă. Era
pe-aproape, o simţea – îi aude răsuflarea vicleană, e la
urechea ei, dacă mai face un pas, o înghite lichidul mâlos.
Agită felinarul, din nou zări podul, şanţul era plin de apă,
se revărsa peste margine; înspre cimitir, pământul se vedea
cenuşiu, i se păru uscat pe întinderea cuprinsă de lumina
felinarului, apoi dete un ţipăt şi se retrase, o încreţitură se
formase la mijloc, căpătă creastă, şuvoi spre ea. Apa, apa.
Caii nechezară uşor, mişcară căruţa din loc, îndărăt,
neliniştiţi. Se repezi şi căruţaşul din parc prin poarta larg
deschisă – trânti un balot greu pe pod şi alergă să prindă
caii de dârlogi, îi frecă pe cap să le potolească teama, pe
352
urmă se huţupi iar cu balotul:

— Ho, nărozilor, că nu vine peste voi, lăsaţi-mă să-ncarc
brişca!
Din nou glasuri înăbuşite! Parcă se apropiau. Rozana se
scutură de spaimă, ca un câine apa când iese din vad, şi
strigă:
— Unchiule Marius! Mihai!
Sofronie o auzi, o şi zări, rămase uluit.
— Doamne, domnişoară, ce cauţi ’mneata aici? De unde
ieşişi? Ce-o să zică domnul doctor? Că doar a poruncit…
Pricep! Moaşa Aurica e una cu simţ de şarpe, zău aşa, se
furişează unde n-ai crede şi vede, şi-aude ce alţii n-aud şi…
că uite ce năzbâtie-mi faci, vii încoace după dumnealui,
cân’ ar fi fost înţelept să stai lângă mătuşă-ta pe un potop
ca ăsta! Şi parc-ar fi vorba numai de ploaie?…
Grădinarul vorbea de unul singur; fata alerga cu
desperare pe aleea principală a parcului, hohotind încet,
nu-şi mai putuse stăpâni plânsul.
— Rozana! Se pomeni înlănţuită puternic – Mihai îi
apăsa capul pe pieptul lui, uitase de prezenţa doctorului.
Ţi-am trimis vorbă, să ne aştepţi la şcoală sau să te culci –
îi vorbea ca unui copil nedisciplinat.
— Jude, unde eşti, jude? se prefăcu medicul că îl caută.
Să mergem şi noi, n-avem de ce să facem pe eroii pentru o
cauză pierdută, natura e mai puternică decât noi, trebuie
să ne resemnăm. Apa îi ajungea până la glezne. Călca prin
ea nepăsător, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de asta.
Drăguţă, tu aici? Ah, Rozana, mă mâhneşti!
Fata se repezi din braţele judecătorului spre el.
— Mi-a fost teamă… unchiule, credeam…
Plânsul n-o lăsă să sfârşească. Doctorul o cuprinse cu
amândouă braţele, mişcat, şi îi puse un colţ al mantalei pe
cap.
— Să plecăm. Dumneata unde locuieşti? se răsuci
Marius spre judecător.
Tânărul se uită la el ţintă, luă felinarul pe care i-l
întinsese fata şi, fără un cuvânt, fugi în uliţă. Abia de acolo
353
Ada Orleanu
strigă:
— Bătrânii sunt singuri, n-au niciun ajutor.
— Locuieşte în crâng, suspină Rozana.
De la poartă, doctorul cercetă clădirile cu o privire
fugară, înadins ocoli locuinţa lui, ca şi cum le-ar fi spus:
„Păstraţi-vă calmul, până la urmă biruim noi stihia apei!”
Apa cuprinsese şi podeţul, dar nu era mare, nici nu se
repezea. Rozana ridică ochii: ploaia continua cu tărie.
— Ce-o fi, om mai vedea! rosti unchiul, calm, şi trase
fata de braţ. Să mergem acum la noua aşezare
spitalicească, să constatăm ce treabă s-a făcut acolo. Dacă
nu ne pierdem capul, o să biruim şi neajunsurile acestea!
Şi, mai ales, să nu ne alegem cu victime omeneşti…
Principalul e acum să scape oamenii – părea să-şi
vorbească sieşi.
354
XIX
COBORA PANTA, AGALE, UN CAR, SUB

năvala potopitoare a ploii, şuvoaiele depăşiseră şanţurile,
curgeau peste şosea – pe alocuri o adânciseră, Iuând cu ele
pietrişul, încât părea o albie de râu. O umbră se trase din
faţa carului, aşteptă ghemuită; se întoarce din chirigie,
pasămite, şi străbate oraşul ca să ajungă la vreun cătun
învecinat. În spate, unde se termina oiştea, atârna un
felinar. Omul de sub coviltir se lupta cu somnul, şi ca să
nu-l biruie, suduia cu glas moale boii. Mârâi un câine spre
ghebul din margine, i se şi văzu silueta lunguiaţă, costelivă
– păşea pe lângă car, legat scurt. Prin golul coviltirului se
desluşiră cojoaca miţoasă a săteanului şi căciula ţuguiată.
Umbra aşteptă să treacă şi să se depărteze carul, pe urmă
traversă şoseaua. Gâlgâiau pâraie peste tot, ploaia sfâşia
văzduhul deasupra, împiedicându-l să se prăvale peste
pământ, greu ca o planetă, aşa cum îl simţea umbra aceea.
Îşi dori o şubă ca a chirigiului şi o căciulă ţurcană.
Casa roşie primea pe turlele ei ţuguiate, de tablă,
torenţii, îi îndruma prin jgheaburi către burlane. Pe
aproape vâjâia pădurea, bătută de un vânt nordic. Umbra
rămase chircită o vreme lângă verandă. Cum sta
nemişcată, o puteai lua drept tulpina unui copac retezat.
Se ridică într-un târziu – poate după multă tocmeală cu
sine – şi se furişă spre una din ferestrele zăbrelite. Paşii
pleseăiau, se temu – deşi n-avea rost –, înţepeni răşchirată,
lungă şi subţire. Din casă nu parvenea niciun zgomot – lipi
urechea de zid, ascultă atent, se scurgeau streşinile, iarăşi
355
Ada Orleanu
se temu: Ce să facă? Merse deodată spre geam, făcu loc

pumnului printre dreve şi bătu uşor, ascultă cu încordare,
bătu din nou, mai tare: aceeaşi tăcere. Cimentul se băltise
la picioare, tremura, îşi pierdu stăpânirea, pumnul lovi
peste batistă, să anihileze plesnitura sticlei – geamul căzu
însă în interior, cu zgomot.
— Dina!
Pauză. Chemă iarăşi, teama creştea.
— Cine e?
Un glas somnoros. Mai degrabă o vorbire în somn,
bănuind că visul continua. Cum toarnă afară!
— Vino până la geam, n-ai de ce să te temi, grăbeşte-te,
sunt eu, Barbu.
Un zdupănit.
— Vin îndată, să pun ceva pe mine.
— S-a-ntâmplat ceva grav.
Frecuş pe cutia cu chibrite, se şi aprinse flăcăruia
capsei, licări numai pentru o clipă, se stinse. Alt chibrit. Şi
altul. În fine, la lumina mai puternică a lămbuşului îi zări
picioarele goale, care căutau papucii. Se apropia. Capodul
rămăsese descheiat, avea cămaşă dantelată, cu poale largi.
— De ce-ai spart geamul?! întrebă nemulţumită.
El îi privea părul, despletit acum, lung până la şolduri, o
comoară pentru o femeie.
— Dina, eşti cu adevărat o fată frumoasă! Întinse braţele
printre dreve, spre capul ei. Credeai că am venit să te
răpesc? nu izbuti să-i surâdă.
— Ce s-a întâmplat?
El continuă jocul sentimental:
— Eşti dulce, fetiţo, atât de dulce încât nici n-ar merita
să mă preocupe altceva – aşeză obrazul ud peste mâna ei, o
mângâie, o sărută. Vino, te rog. Pe terasă.
Spune ce s-a întâmplat.
Îl supără insistenţa fetei.
— Ţii cu tot dinadinsul? E ceva neplăcut, grozav de…
Ea trase mâna şi se şterse cu un gest involuntar pe
capod.
356
— Se pare că vine apa peste oraş.

O aţintea ciudat, parcă duşmănos, urmărind efectul
vorbelor lui.
— Care apă? Râul? A crescut atât de mare?
Barbu nu-şi lua privirea dintr-a ei.
— Şi spitalul e la doi paşi de zăvoi! – gura lui avu o
strâmbătură.
— Nu-mi ascunzi nimic? Simţea că nu-i dezvăluie ce ştie,
ca să n-o înspăimânte, desigur. Mă duc să-l trezesc pe tata!
Privirea lui se lărgi surprinsă. Naiba l-a pus? Nătânga
asta, în care şi-a pus nădejdea, o să dea tot planul peste
cap. Îi vorbi cu asprime:
— Lasă-l pe taică-tău în pace, n-ai decât să-l scoli după
ce plec eu, doar nu eşti într-atât de naivă să nu pricepi că
n-ar fi înţelept să dea ochii cu mine… Îi lăsă timp de
gândire, şi după surâsul ei emoţionat – se şi fâstâci – îşi
dete seama că nu mai are de ce să se teamă. Cred că s-a şi
dat alarma, s-or fi dus cei de la uzină la stăvilar. O să se
rezolve, sunt sigur că până la urmă… N-a fost chip să
aţipesc până la miezul nopţii, iar după ce am aţipit, m-a şi
trezit vuietul apei. Râse nervos. Nu e nevoie deocamdată de
prezenţa tatălui tău. Pricepi de ce m-a adus acest pretext
până aici, prin ploaie, când toată lumea doarme? Te visez
de câteva nopţi – îi mângâie mâna, fata observă ce ud e.
— Ai să răceşti, nu trebuia să vii.
— Aş bea ceva, o băutură tare, să mă încălzească.
Ea se oferi să-i aducă.
— Vezi să nu te simtă cineva. Poate găseşti, n-ar strica,
şi un aperitiv, nu pot să beau pe stomacul gol.
Rămas singur, lipi obrazul de dreve. „N-am nici pe dracu,
sunt bine echipat, fetiţo, nu de răceală mă tem eu, nu
frigul vreau să-l înmoi.” Dar de ce-a făcut el tâmpenia asta?
Ce l-a apucat? Treaba lor! Ce-i mai pasă? Au făcut ceva
pentru el? În fiece clipă s-a simţit un câine oploşit, poate de
aceea a şi muşcat pe furiş, înrăit, a muşcat ca să muşte! Să
se ducă naibii toţi, cu oraş cu tot! Se reîntorsese spăsit,
dispus să-i iubească, avea nevoie de atâta iubire! Ca să se
357
Ada Orleanu
simtă om, iertat şi purificat – iertat la urma urmei de nişte

greşeli comise la tinereţe, pentru care se condamnase
îndeajuns şi el. Trecuse pe lângă casa roşie şi n-o putuse
depăşi prea mult, o simţea în urma lui vie, cerând parcă să
fie omenos, şi carul acela îl răsucise din drum, se hotărâse:
„Fata e naivă, mă iubeşte, va crede tot ce-i spun”. Avea
deplină încredere în iubirea lui curată! La naiba, el a pierdut
de mult capacitatea condamnabilă de a iubi. Iubirea?
Orbire, boală, sminteală! Dacă împrejurări nefavorabile nu-
l împiedicau, ar fi înhăţat fata. Se bucura, totuşi, că-i
scăpase. De ce? La ce mai folosea? O virtute gratuită!
Virtutea nu e decât sărăcie a spiritului, a zis un deştept.
Iubirea ei nu schimbă nimic. E din cale-afară de prostuţă.
Rozana doar pare naivă, dar are o antenă grozav de
sensibilă. Dacă ar fi reuşit să stea de vorbă cu ea, dacă i-ar
fi îngăduit… Nu, nu putea s-o acuze. Imbecil ce fusese! I-a
pierdut prietenia, s-a lăsat antrenat… un idiot, un mare
idiot! De aici au pornit toate eşecurile. „Dar să vină fata
mai iute, ce naiba moşmondeşte? Nu i-a trezit cumva pe ai
săi?” Ascultă atent. Nimic. Se trase din dreptul ferestrei,
gata s-o tulească la auzul unui glas străin. Dracu ştie ce l-a
apucat să se lase dus de un îndemn. Şi-a periclitat situaţia,
se ştia omul faptei hotărâte, există acum cineva care ştie că
n-a părăsit oraşul.
Se întoarse fata, într-o mână cu lămbuşul, în cealaltă cu
o farfurie, iar sticla cu secărică subsuoară. El se lipise cu
spatele de zid, în urechi nu avea decât curgerea streşinilor.
Gestul l-a făcut numai pentru Clara! Acum era limpede de
ce se oprise la casa roşie: „Pentru tine, Clara, şi-mi pare
rău pentru suferinţa ta.”
Apucă sticla cu lăcomie, după ce se interesă încă o dată
dacă n-a trezit pe cineva – în nări simţi mirosul de usturoi
al chifteluţelor, stomacul lui se convulsionă de parcă
implora să-l îndoape cu mâncare mai întâi, el trase totuşi
câteva duşti zdravene, să se încălzească. Secărica trecu
prin stomac ca un foc, îi arse şi măruntaiele, îl înfierbântă
pe dinăuntru, şocul îi închise pleoapele tremurător, întreg
358
corpul lui osos păru agăţat de un mâner nevăzut, îngăimă

sufocat:
— N-am auzit, te-a simţit cineva? adăugă iute: Pune, te
rog, pâinea şi… restul într-o hârtie, ai o hârtie la tine-n
odaie? Le mănânc mai târziu. Stai, nu te mai duce nicăieri,
am batista asta în plus. Se căută în buzunar, şi pentru
prima dată i se desluşi unda de panică adevărată care-l
scutura, cu toată fierbinţeala alcoolului. Puse sticla din
nou la gură, după ce-i întinse batista, şi bău cu
ghiorţăituri, să-şi amorţească presimţirile; dă-i dracului, n-
or să-l înhăţe, a plănuit totul magistral! râse nervos, vorbi
tare: Arsură binefăcătoare, eşti edenul oricărui nenorocit!
În celălalt mi-e lehamite să ajung, condiţiile de intrare sunt
prea grele, mai dificile decât cele impuse de castele
hinduse. Ia ducă-se naibii orice filosofare şi să-mi văd mai
bine de drum! Se şterse la gură cu dosul palmei, nepăsător
faţă de gesturi. Dina, mă iubeşti? Mă mai iubeşti? Chiar
dacă mă iubeşti acum, nu ştiu, zău, ce-o să fie mâine – de
fapt, mâine e azi, a trecut de două, cred. Nu ştiu ce-ai să
mai susţii după ce ţi-or împuia ăia capul! Poate că ai şi
auzit unele lucruri urâte despre mine. Din punctul meu de
vedere, nu-mi pasă! E de vină numai steaua mea! Există pe
lume mari ticăloşi cărora li se aduc osanale! Popoare întregi
s-au închinat fie în faţa vreunui papă asasin, fie în faţa
vreunui Irod! Ia s-auzim care-ţi sunt sentimentele! Depinde
de ele dacă am vreo şansă… Cum Dina tăcea, el se apropie
de dreve. Draga mea, plângi? Obrajii fetei erau cu adevărat
brăzdaţi de lacrimi, el păru mişcat, azvârli sticla peste
marginea verandei, se întoarse. Aş vrea să te sărut şi nu o
pot face din cauza drevelor. Ciudată casă! Tatăl tău e un
om original, pun prinsoare că şi pe seama lui se vorbesc
destule! Nu vrei să vii, totuşi, pe terasă? Numai pentru o
clipă. Te temi? Tremuri, de ce tremuri aşa? Jur pe
Dumnezeu, îţi vorbesc sincer, teribil de sincer, idiot de
sincer! Numai steaua mea păcătoasă m-a adus la casa
roşie. Hai, nu te mai codi, vino pe terasă! Poate că
niciodată n-am meritat o mai mare încredere.
359
Ada Orleanu
Dina plecă de la geam, lăsă lămbuşul pe pervaz, el o

aştepta în dreptul uşii emoţionat, o cuprinse în braţe, o
apăsă de mantaua lui udă – băgă de seamă şi îngăimă
printre sărutări:
— Să-ţi schimbi cămaşa! O clipă, Dina, numai o clipă,
să-ţi văd faţa – glasul lui răguşise, privirea căuta să-i
distingă trăsăturile, aluniţa de pe obraz, gura, o împinse
spre lumina lămbuşului. Fata tremura, o acoperi cu
sărutări fugare, deveni grijuliu: E răcoare, şi cămaşa ta s-a
udat, nu vreau să te îmbolnăveşti din cauza mea, du-te, am
să plec şi eu… să nu se trezească vreunul dintre ai tăi. În
clipa aceasta mi-am primit pedeapsa!
— Ce pedeapsă, ce vrei să spui? întrebă buimacă.
El o trăgea spre uşă, o răsuci de umeri şi, înainte de a-şi
desprinde palmele, o sărută pe păr.
— Hai, du-te înăuntru!
Rămase prăbuşit peste uşa închisă, nu mai ştia unde se
găseşte. Ce ameţeală grozavă! L-a îmbătat secărica, nu
trebuia să bea pe nemâncate. Auzi glasul Dinei la fereastră:
— Ce pedeapsă? N-am înţeles nimic.
Barbu nu-şi aminti, se desprinse cu efort, merse către
scară împleticit.
— Să-ţi scoţi cămaşa, repetă pentru a nu ştiu câta oară,
în timp ce cobora treptele.
— În legătură cu mine?… Spune-mi, te rog! Eşti atât de
ciudat acum! Mi se pare că visez.
Sta ţeapăn şi încovoiat, în ploaie, crăcănase picioarele ca
să nu cadă – avea o poftă nebună să doarmă, să se aciueze
fie şi în şanţ, nu pricepu de ce starea aceasta i-l evocă pe
Costin adolescent, în grădina de acasă, sfădindu-se cu el
pentru locul din hamac, un hamac mare, atârnat între doi
pruni, la umbră.
— Pe frate-meu Costin l-ai cunoscut?
— Pe Costin? se bâlbâi fără să înţeleagă ce legătură avea
bietul nebun cu…
— A murit acum cinci ani aici, în oraşul ăsta idiot!
Mielul lui Dumnezeu! Un miel care a turbat! Ba nu, nici
360
măcar atât, sărmanul! N-a muşcat pe nimeni, alţii l-au

muşcat pe el.
— Venea şi pe la noi, dar de ce vorbeşti aşa? Tata ţinea
grozav la el. Era atât de învăţat! N-a făcut nimănui niciun
rău… nici măcar cu un cuvânt.
— El era nebun cu adevărat şi nu făcea niciun rău! Dar
asta înseamnă, fetiţo, că numai nebunii mai au azi
capacitatea de a fi buni şi blânzi? Barbu hohoti nervos. Mi-
ai dat o a doua pedeapsă!
De la fereastră, Dina nu-l mai zărea – ascultă multă
vreme să-i audă paşii, impresionată de tristeţea lui, tristeţe
care se furişa şi în inima ei. Râsul lui rămase undeva în
ploaie, se înfioră, închise fereastra, observă geamul spart –
în clipa aceea îşi aminti pentru ce anume urcase el dealul,
şi se precipită să-l trezească pe tată, înfricoşată dar şi
bănuitoare: „La urma urmei, ce e adevărat din tot ce mi-a
spus?” Intuia ciudăţenia situaţiei, imagini şi cuvinte îi
încinseră fruntea. „Nu înţeleg absolut nimic!”
— Ce e? Umbli ca o somnambulă? Parc-ai mai trecut o
dată prin camera mea.
— N-am mai trecut, pesemne ai visat! A fost cineva la
noi, să ne anunţe că râul a ieşit din matcă. A ieşit din albie,
s-a umflat şi a inundat oraşul.
— Ai avut un coşmar, du-te şi te culcă.
— Tată, priveşte, sunt udă de ploaie, am fost pe terasă,
am vorbit cu omul.
Matei sări din culcuş, dezmeticit dintr-o dată.
— Ce tot îndrugi?
Din încăperea alăturată, o odaie retrasă ca şi a lui Matei,
se auzi glasul Veronicăi Soceanu; întreba ce se întâmplă cu
ei, de ce s-au trezit. Matei puse un deget pe gura fetei.
— Pe copila asta o doare o măsea şi-i pun un
pansament, aşa că nu ne lua în seamă, Nică dragă, dormi
liniştită, cum ţi-a recomandat Novăceanu. Acum, că-l avem
pe Marius acasă – s-a întors, după câte aflai –, totul o să fie
bine, cum nu se poate mai bine! În vreme ce o ducea cu
vorba, se îmbrăca înfrigurat. Să stai cuminte acasă – îi
361
Ada Orleanu
şopti Dinei –, şi maică-ta să nu afle nimic, absolut nimic!

Acum caută felinarul, mantaua şi galoşii mi le iau eu
singur de la cuier, am să ies prin faţă, să n-o trezesc pe
bătrână, pe ea n-o păcăleşti, vezi să calci cu labe de pisică!
Păcat că n-am o lanternă, mereu am zis să-mi cumpăr
una…
Dina se furişă pe uşa întredeschisă, lăsându-l să
bombăne.
Drumul spre stăvilar în loc să se scurteze se îndepărta

tot mai mult, cu atâtea ocoluri, ca să evite puhoaiele.
Înaintau prin pădure cu felinarele aprinse, dar lumina lor
nu înlesnea în niciun fel orientarea, întunericul cleios era
greu de străpuns, mergeau purtaţi mai degrabă de instinct,
drept reper având îndepărtatul vuiet al apei. Ploaia şiroia
pe trunchiuri devenită torenţială, îşi vărsa găleţile şi în
capul lor – printre arbori alunecau şuvoaie repezi, dar încă
mici şi rotite, neştiind parcă încotro s-o ia, ca nişte insecte
cu mers dezordonat. Stăpân peste pădure era vâjâitul, acea
mirare răguşită a ploii: aaaaaaaaaaaaa! la nesfârşit,
obsedantă. Coaja copacilor, verzuie-argintie, sclipea de
parcă ar fi fost unsă cu clei. Nimic nu stânjenea nici
curgerea potopitoare, nici creşterea apei sub picioarele lor!
Impasibilitatea pădurii îi apăsa, dezastrul părea iminent.
Uneori, nimereau în locuri unde apa băltea adâncă, le
ajungea până la genunchi – atunci se agăţau de crăci şi
căutau să iasă din mâlul care le sugea paşii. Ramurile
fagilor se balansau deasupra apei încărcate tot de apă,
bulbucau şi împroşcau oglinda gălbuie. Ca să scape de
puhoi, se îndepărtau, dar venea după ei ca un lup ce
adulmecă prada. În frunte mergea inginerul Bicescu, cu
gluga mantalei trasă peste frunte – ploaia şiroia din
unghiul ei ca dintr-un burlan, călca apăsat, fără să mai
ocolească micile smârcuri, căutând drumul spre stăvilar
mai mult orbeşte. Aţintea urechea, şi clocotul năprasnic îi
insufla o voinţă dârză, îl îmboldea să înfrunte forţa naturii:
o să readucă apele în puterea lui! Nu prea ştia cum, iar
362
oamenii săi amuţiseră descurajaţi. După vuiet, care se

depărta, pricepu că e timpul să iasă din pădure şi să se
îndrepte către malul râului. Le spuse acest lucru celor din
echipă. Unul îndrăzni să sufle:
— Cu stihia nu-i de glumit! Până nu-şi face de cap, nu
se potoleşte.
Altul oftă:
— Şi bezna asta, potopul ăsta, vuietul!…
Dar nici înapoi nu mai puteau da.
— Năvăleşte încoace ca un copoi pe urma vânatului!
Cineva râse amar
— Ce-o fi în faţă, om vedea, pe când îndărătul nostru am
şi văzut!
Omul înalt, care-i îndruma, rostise puţine vorbe de la
plecare – li se părea înfrăţit, cu forţa ce declanşase ploaia,
care deschisese, adică, zăgazul cerului… Între ei nu
schimbau impresii, numai suspine, se ţineau după şef,
aţinteau urechea ca şi el, se opreau când încremenea el,
având această convingere: „Ştie el ce ştie, că de-aia e om
învăţat. Târau după ei încălţămintea jilăvită, îngreunată de
nămol, jucând lumina felinarelor printre copaci – şi
îmbrăcămintea părea să-i tragă spre pământul mocirlos. De
nicăieri nicio chemare, un muget măcar, sau un lătrat de
câine! Pierise lumea toată? O înghiţise stihia? Poate că apa
înecase crângul cu tot cu case – şi casele lor –, poate
ajunsese până în inima oraşului, cine mai era în stare să
socotească ceasurile de când luptau ei cu ploaia, cu mâlul
şi bezna, să ajungă la stăvilar, lua-l-ar dracu de stăvilar?!
Că poate nici n-au ce căuta acolo, mai bine să fi mers
fiecare acasă, să fie lângă ai lui şi să salveze ce bruma
apucau să arunce într-o roabă. Dar tocmai acest gând, la
cei de-acasă, îi îmboldea la drum:
— Desfundăm gurile şi ne întoarcem, asta e acum treaba
noastră!
Omul înalt îi căra neobosit după el. Ploaia era mai caldă
în comparaţie cu bălţile în care plescăia încălţămintea lor –
le scălda, ca un duş, trupurile încinse de mers. Vâjâiala
363
Ada Orleanu
codrului, şiroirea zănatică peste trunchiuri, însoţită de

bolboceli şi o şuşoteală nesuferită – mai cu seamă
şuşoteala aceasta îi deprima: ca şi cum natura ar fi
comunicat ceva tainic, planul unei capcane, o capcană
pentru ei – se suprapuneau parcă, în chip molcom ca o
obsesie, peste vuietul ce se apropia. Vuietul sosea pe jos,
greu, vâjâiala se păstra deasupra capetelor lor, turtind
şuşoteala, comprimând-o la înălţimea trupurilor, în dreptul
urechilor – auzul se încărca de acest zgomot uniform, şi
încordarea de a deosebi pe celelalte le înfierbânta mintea.
Atunci, totul se învârtea, se vârtejea ameţitor.
— Oh, măi frate, asta-i apocalipsa!
Sudoarea curgea pe dedesubtul cămăşii ca după o baie
cu aburi.
Mersul deveni pe neaşteptate cadenţat, călcau pe
pământ ferm. Inginerul întrebă de unelte şi de frânghii –
frânghiile le petrecuseră peste umăr, colac, vârâte şi pe sub
cazmale, dar uite că se desfăcuseră, cum n-au băgat de
seamă? Şi atârnau pe lângă picioarele lor, prin lacovişti, şi
se împiedicaseră unii, fără să priceapă de ce. După ce le
strânseră, porniră cu paşi mai siguri – primeau acum
necontenita deşertare a văzduhului în acelaşi chip cu
arborii şi pământul, apropiindu-şi şi ei ceva din măreţia
firii, măreţie nedezminţită nici în clipa când producea
dezastre. Lumina felinarelor căuta să străbată zidul de
întuneric – întunecimea de smoală – cu slăbiciunea unor
burghie ce încearcă să sfredelească un munte. Bezna
devenea un mediu refractar, razele se întorceau către ei
parcă turtite şi strâmbate, micşorând spaţiul de siguranţă.
Stăvilarul nu mai apărea, nici digul şi nici partea
malului zăgăzuită înalt! Poate rătăciseră drumul? Cum să
pierzi simţul orientării într-un loc pe care-l cunoşti în
amănunt, aşa cum îţi ştii toate semnele de pe obraz ori de
pe trup? Nu era de vină atât ploaia, cât mai cu seamă
bezna; unde s-ar fi răsucit, dădeau de adâncimea ei
neguroasă. Dar nu cotiseră cumva, în neştire, chiar înspre
puhoaie? Atunci să te ţii! Spaimă şi zvârcolire în mocirlă…
364
La ce dracu mai poartă ei uneltele astea grele? I-au deşelat.

Aproape nu mai au putere să le care, iar frânghiile zău de
nu i-or strânge până la urmă de gât, că uite cum se
înfăşoară colacul! De ce naiba s-a agăţat, de l-a smucit
îndărăt?
— Bă Marine, calci pe frânghia mea!
Omul trecu înainte încruntat.
— Strânge-o dracului, era să cad!
— Stai, bă, mi-a căzut sapa, orbecăi după ea. Unde
naiba? Aşteptaţi, băăă!
Nu întrezăreau drept sprijin, în caz de înec, decât
trunchiurile viguroase ale copacilor – numai dacă oboseala,
care începea să le furnice muşchii, nu i-ar imobiliza;
bunăoară ca pe plopii ăştia ori, mai colea, fagul ăla uriaş,
ce se uită ca la o comedie! Omul înalt s-a oprit, îi
îngrămădeşte ciopor… să le dea, în sfârşit, instrucţiuni, ia
s-auzim.
— Băieţi, speram să fie mai uşor, dar după câte
constataţi şi voi… Fiţi cu mare băgare de seamă! Planul
meu era să ajungem cât mai iute la stăvilar, dar n-am dat
nici măcar de dig, deşi, sunt sigur, mergem pe drumul bun.
Nu numai că vuietul e mai puternic, dar vine exact din
direcţia aşteptată. După socoteala mea, vom găsi în această
parte apa mică, aşa presupun… N-o să vă sperie, cred, o
baltă până la brâu, de vreme ce ştiţi să înotaţi. Unii dintre
voi… Marine, tu parcă mi te-ai lăudat, pe drum, că ai
trecut o dată Oltul, în dreptul podului de la Râmnic, pe
când îţi făceai armata în acel oraş. Chiar şi una până la
gât?… Dacă am descoperi digul, treaba ar fi ca şi făcută,
încât să mai căutăm, pe-aici bănui că e potrivit să
înaintăm.
Continuată căutarea, în grup strâns, presimţind
primejdia. Urmăreau locul cu felinarele, lumina lor înfrăţită
desluşea în apropiere fiece amănunt. Marginea pădurii
fusese înecată, acolo apa suia cam de un sfert de metru în
jurul trunchiurilor – un val de teroare îi înghesui: desigur
că apa se adâncea mai departe fără fund. Inginerul se
365
Ada Orleanu
desprinse, îi lăsă grămădiţi ca pe un ostrov şi merse să

cerceteze îndelung, cu felinarul, porţiunea aceea de teren;
întinse piciorul, se reîntoarse la grup şi, fără o vorbă, puse
felinarul jos şi îşi dezbrăcă mantaua, o azvârli cu un gest
detaşat pe craca arborelui din apropiere. Ce vrea să facă? Îl
urmăreau atenţi, văzură că înainta precaut în masa
gălbuie. Era singura cale să-i liniştească, efectul fu cel
scontat, oamenii se mustrară între ei:
— Bă, nu venirăm pân-aici să lăsăm totul baltă!
Prindeau curaj, sau doar îşi făceau curaj.
— N-avem încotro, fraţilor, de întors tot nu-i chip!
Cel dintâi îşi scoase scurteica flăcăul care istorisise
inginerului, pe drum, până să pătrundă în codru, cum
luptase cu undele bătrânului Olt şi cu sorburile lui viclene,
mai ales.
— Te sug, domnule, şi mi te răsucesc, de-ţi pierzi
răsuflarea, iar de ţi-ai pierdut şi cumpătul, viu nu mai ieşi
din puţul lor adânc!
Inginerul le lumina calea, îi aştepta tăcut, înfrăţeau
lumina felinarelor ca să domine întinderea lucie: nu
răsărea pe undeva o creastă înaltă? Înaintau anevoie nu
numai din pricina bolovănişurilor de la fund, cât mai ales a
crăcăriei de la suprafaţă. – mulţi copaci pluteau, smulşi din
rădăcină de puhoaie, înecaţi pe jumătate. Noroc că apa nu
creştea, nivelul ei rămase o vreme acelaşi.
— Toată atenţia la felinarele pe care le purtaţi! Ridicaţi-le
cât se poate de sus.
Se avântau pe urmele inginerului, imitându-i toate
gesturile. O plescăială pe undeva! Pe undeva pe aproape, şi
puternică: digul? Apa izbeşte să-l dărâme? Îl acoperea cu
totul înspre mal, dacă ei nu-l zăreau! Iar pe distanţa până
la stăvilar îl plesnea furioasă! Dezamăgirea de a descoperi
un buştean aşezat de-a curmezişul curentului, înţepenit
printre obiecte casnice, le tăie elanul. Unul dintre lucrători
se luptă să dea la o parte un scaun de bucătărie, fără
spetează, cercetă avid, la lumina felinarului, înfăţişarea lui:
de nu l-ar recunoaşte! Nu, era un lucru străin, nu fusese
366
smuls din propria casă, dar nu-şi opri strigătul de spaimă:

— Aşadar, apa făcuse prăpăd?
Inginerul auzi în spatele lui un glas ferm, aspru, necăjit:
— Să dăm de dig, cu orice preţ, domnule inginer, c-altfel
e nenorocire, apa îneacă tot oraşul!
— Şi dacă dăm de dig? Şi dacă ne suim pe stăvilar? Cine
ne spune c-o să şi putem face ceva?
— Ba nu, Marine, nu, băiatule, nu vorbi aşa! Că mi se
duce naiba coraju, nu mai sunt în stare să fac un pas!
Apa avea şuvoaie, îi sugera în curgerea lor iute, se
trăgeau din curent anevoie, agitând felinarele, lumina
umbla pe luciu bezmetică, se reîntorcea cuminţită, ca şi
cum ar fi spus: „Nu te supăra, am dat o fugă până colea, să
văd ce s-aude”. Dar unde naiba s-a ascuns digul? Doar la
nivelul acesta, apa nu l-a acoperit în întregime!
Căutarea zadarnică îl determină pe inginer să ia şi o altă
iniţiativă, şi cel mai bun înotător dete în primire, iute,
felinarul lui.
— Încerci să ajungi pe stăvilar, îţi luminăm noi toţi.
Asculta şi poveţele ortacilor săi: să ocolească repezişurile
apei şi să se ţină tot în faţa digului.
Forma întunecată şi mătăhăloasă a stăvilarului se ivi
curând din apă, orgolioasă parcă, dominând dezastrul, se
lungi; – săltară felinarele în cerc, le puseră unul lângă
altul: pata aurie părea un disc de alamă lustruit. Înotătorul
se depărta, părea că treaba va merge, dar, pe neaşteptate,
coame spumoase crescură în preajmă, gata să-l acopere –
ei porniră spre el, smucind picioarele din mâl, fără să ştie
în ce fel pot să-l ajute. Lichidul, rece şi parcă alunecos,
dens, li se opunea cu o forţă neînchipuită în raport cu
placiditatea lui din acel loc – una aparentă, neîndoios, de
vreme ce-i respingea atât de brutal. Plescăitul braţelor, la
intervale egale, avea ceva omenesc şi încurajator: „Uite că
se poate înota şi într-o apă mocirloasă ca asta!” Zăriră din
nou capul lui Marin, proiectară luminile peste oglinda
murdară: trupul se lupta voiniceşte, capul dispărea, ca să
apară iarăşi din undele învolburate. De n-ar întâlni o
367
Ada Orleanu
bulboană!
— Ţin-te mai încoace, bă, că dai de dracu! strigă frate-
său, deşi ştia că nu-l aude.
Apa făcea într-adevăr ochiuri – unduia deasupra ca
urzeala unui război de ţesut –, se feriră şi ei din calea lor.
Alte şuvoaie se desfăşurau în masa verzuie ca nişte viguri
de pânză, înotătorul le ocolea, ocolea şi învârtecuşurile
spumoase – spuma se spărgea în băşici mari şi murdare
deasupra sorburilor pânditoare. Dar ce se întâniplă? De ce
înoată acum către ei? Vine înapoi, împotriva curentului, l-a
răsucit, îl învârte pe loc, capul e ca o minge rostogolită – fu
sorbit dintr-o răsuflare, inginerul răcni, răcnetul străbătu
distanţa până la înotător, făcând coridor prin vuietul apei.
Marin îşi zise că nici n-o fi fost glas omenesc, ci tot ecoul
viclean, ce răsuna în el necontenit, împlântându-i în minte
cuvinte ascuţite, ca nişte vârfuri de ac – îndemnurile
formulate mai înainte de însoţitori, ce persistau stătute, îl
ameţeau. Digul fusese depăşit de nivelul apei, înota pe
deasupra lui fără să bănuie, căutând să ajungă la pieptul
gros care traversa întunecat şi taciturn albia râului.
— Or fi, or n-or fi gurile astupate? se întrebă inginerul
Bicescu îngrijorat, cu glas tare, socotind că se cam pripise
luând presupunerea comisarului-şef drept singura cauză a
înecului, numai pentru faptul că acesta o lega de crima din
pădure: „E limpede, domnule, pentru mine! Cine a săvârşit
crima a provocat şi inundaţia, să distrugă orice urmă şi,
poate, să aibă timp să fugă.”
— De-or fi înţepenite, frate-mio ce să facă de unu
singur?
Inginerul urmărea atent capul înotătorului. Se ivise
iarăşi, slavă Domnului că nu s-a înecat! Se mai învioră,
ţinea felinarul în cuiul mâinii, opintindu-se să-i
stăpânească legănarea; lumina efemeră se aşeză pe apă ca
un fascicul. Tânărul înota aproape de zidul stăvilarului,
ajunsese, căuta un loc prielnic urcuşului – asta şi aştepta
inginerul; să afle dacă era înţelept să azvârle şi restul
grupului pe urmele sale, gest riscant pentru cei care nu
368
erau tot atât de buni înotători, printre care se număra şi el.

Sau să rămână locului până le comunică de sus, în vreun
fel, ce a găsit? Dar în ce fel? Vor auzi ei cuvintele lui? Uite
că a şi pierit, nu mai zăreşte absolut nimic,
— În loc să aşteptăm aici şi să îngheţăm, mai bine să
căutăm digul… Ia să calculez cam în ce direcţie! După
poziţia stăvilarului… Băieţi, ne tragem într-acolo, trebuie
să-l găsim! Le arătă încotro şi se şi urni – se urni cu un
icnet, picioarele parcă nu-l mai ascultau, le simţea ca pe
nişte lemne. Să ne mişcăm, să ne mişcăm! strigă, privind în
urmă, să vadă ce se întâmplă cu ceilalţi.
Apa li se aşeza stavilă în piept, plescăind, uneori se
vârtejea, îi şi împroşca, le zgâria obrazul cu ţăndări şi
obiectele ce călătoreau lălâu. Cum mergeau către mal, mai
scăzu, le ajungea acum subsuoară, în schimb se agita
mult, coame se dădeau peste cap, treceau peste creştetul
lor – se înecau, mâlul îi orbea, asurzeau, nisipul îi zgârie
curând în urechi, îl simţiră şi sub pleoape. Trei felinare
rămaseră sub apă, zadarnic mai căutau după ele. Un miros
plăcut, de petrol, alungă miasma iute a mâlului – înăbuşise
în faldurile lui gunoaiele curţilor, conţinutul latrinelor,
poate şi cadavre de animale şi oameni? Phui!
— Toată grija la restul felinarelor, altfel…
Un val gălbui îi plesni gura, îl orbi, dar felinarul rămase
atârnat bizar în întuneric, ca şi cum ar fi plutit. Mai plesni
unul – pete lucioase se roteau în juru-le –, nu mai aveau
decât câteva, încercară să iasă din iureşul apei, unul dintre
lucrători trase o înjurătură aprigă, scuipă peste lichidul
puturos, să izgonească din gât mirosul; îl ustura gâtul,
pieptul, din cauza gazului, cum păţise odată, când se
înecase cu nişte praf de bicarbonat – hârâi, tuşi, înghiţi,
dar şi saliva îi mărea senzaţia de usturime.
Un vânt, iscat deodată, potoli curgerea văzduhului,
ploaia se cernea în picături fine deasupra lor – în schimb,
adierea se strecura prin vestmintele ude, aşezând blocuri
de gheaţă pe părţile trupului necufundate în apă. De
altminteri, nu mai trăiau decât prin ochi şi braţe – braţele
369
Ada Orleanu
se agitau aproape inconştient, să nu piardă restul

felinarelor. Mergeau printr-o opintire generală a trupului
înţepenit şi amorţit, de mult nu mai urmăreau ce se
întâmplă la stăvilar, absorbiţi să găsească digul. Persista
acest gând: digul, lua-l-ar drăcu de dig! Se vârtejeau toate,
ca într-un coşmar – aceeaşi furnicătură în celule, aceeaşi
imobilitate a minţii, aceeaşi spaimă de neprevăzut şi,
totodată, aceeaşi resemnare, ce trăgea undeva, în adânc, şi
ultimul lor licăr de voinţă. Frigul din spinare deveni arsură,
hainele se lipeau dureros de carnea îngheţată – vântul îşi
intensificase palele, îi plesnea cu stropi minusculi peste
faţă. Ploaia încetă apoi cu totul, simţiră văzduhul tăcând
deasupra lor mohorât – ce aproape era, ai fi spus, paralel
cu apa doar la o palmă, două! Dar odată cu ruperea acelui
fâşâit li se limpezi auzul, vuietul apei căpăta rezonanţă,
bolboroseala şuvoaielor către pădure părea cristalină –
scăpau, în fine, de vâjâiala ameţitoare, care-i turtise!
Inginerul ar fi vrut să strige vesel, să-i încurajeze, intuia
ce se petrece cu ei, glasul lui, însă, ieşi răguşit, formulă
cuvintele nisipos:
— Am dat de dig! Îl durea în gât, tuşi, strănută
cutremurător, din nou tuşi. Auziseră? De ce nu se mişcau?
Veniţi aici, am dat de muchia digului!
Amorţeala îi părăsea, doar pipăiau de-a binelea piatra
aspră, strânsă între ghizduri de bârne. Oglinda verzuie îl
acoperea cam de două palme. Inginerul dete felinarul şi
încercă să ajungă deasupra – căzu, rămase atârnat cu un
picior, ei săriră să-l ajute. Se menţinu pe muchie,
sprijinindu-i la rândul său – le lua mai întâi felinarele din
mâini, nu mai aveau decât trei.
— Ajutaţi-vă cu frânghiile, le mai aveţi?
Se căutau buimaci. Găsiră numai două colace, şi asta
pentru că posesorii şi le petrecuseră peste mijloc, să scape
de grija lor; unde şi când le pierduseră ceilalţi? Poate odată
cu felinarele? Cu sapele şi cazmalele? Înainte de a
pătrunde în apă? Aşa se vede treaba, c-au rămas în
pădure, lângă scurteicile dezbrăcate.
370
Inginerul urmărea cu lumina creasta fumurie a

stăvilarului.
— Ar trebui să fie acolo – rosti ca pentru sine, îl auziră şi
însoţitorii, fără să-şi dea silinţa să priceapă ce-a vrut să
spună, îl uitaseră pe Marin – nici frate-său nu-şi aminti,
preocupat să facă lanţ împreună cu ceilalţi, ca să înainteze
peste dig.
În jur nu se distingea nimic, în afară de apa murdară,
care acoperea tot ce ştiau că existase înainte, încât locul le
părea străin şi în acelaşi timp potrivnic, ciudat,
ameninţător. Cum digul se găsea în apă pe mai toată
întinderea, îl străbătură cu atenţie, să nu alunece şi să
piardă ultimele felinare. Inginerul se depărtase de ei lung şi
subţire – pipăia neîncetat digul cu tălpile, şi el se temea tot
pentru felinar, mersul lui, la o oarecare înălţime în raport
cu grupul, căpătă o înfăţişare bizară, le invocă însoţitorilor
scena biblică a plutirii pe mare, către ucenicii din barcă, a
Fiului Omului. Silueta neagră se opri iarăşi, strigă ceva,
porni mai departe, către forma uriaşă din mijlocul apei –
glasul vui peste unde, se răsuci slab ca o îngânare. Din
mijlocul grupului, fratele lui Marin urlă:
— Frăţioare! Frăţioare! străfulgerat de gândul că trebuia
să-l aştepte pe stăvilar.
— Ce să te-audă, mă?
Lucrătorul îl încuraja cu jumătate de glas, fiind convins,
ca şi restul tovarăşilor care tăceau, că Marin plutea de-
acum umflat ori fusese oprit printre buşteni.
Nu mai scoaseră o vorbă, mersul pe muchia digului nu
era o treabă uşoară, cum îşi închipuiseră, pipăiau mereu
tăria cu talpa – se conduceau şi după umbra subţire,
înălţată în faţa lor ca un plop jupuit de crăcărie. Numai
după ce da semnalul primul din capăt, rotind felinarul,
porneau cu toţii, căutând să-şi menţină echilibrul,
susţinuţi unul de altul cu mâna pe umărul vecinului.
Felinarul de la cârmă se clătină pe neaşteptate, şi
închipuita barcă, nevăzuta ambarcaţie se opri smucită –
trupul scăpă în apă cu un strigăt, plesni oglinda,
371
Ada Orleanu
împroşcând jerbe înalte, nu mai rămăsese decât o lumină,

din apă se ridică miros de gaz.
— Ce naiba făcuşi, Vasile? Încearcă să te sui…
Zvârcolirea arăta că omul nu prea ştie să înoate sau este
prea înspăimântat ca să se descurce.
— Unde te duci, mă? Vino încoace, spre noi!
Braţele loveau apa dezordonat, cu desperare, felinarul de
la proră se lăsă jos de tot, la nivelul apei – înotătorul se
apropia gâfâind, un capăt de frânghie se lungi pe oglinda
verzuie, îi strigară să-l prindă, mâna se întinse, se lungi tot
braţul… O cuşcă se ivi din beznă, una goală, de câine, îl
pierdură pe Vasile; dar felinarul îl căută, uite-l, înoată, e
curajos flăcăul: prinde capătul frânghiei! Capul răsări
deasupra scuturat, dispăru, trupul se înşuruba vertical, fu
rotit apoi mai larg, ameţitor, supt în adânc, scos din nou,
ţâştit cu forţă spre dig. Alt om înota, înota voiniceşte, să-i
vină în ajutor, îl prinse – trăgea după el un trup fără
mişcare, ceilalţi săriră să-l sprijine. Omul vărsă apă, apă
verde, băloasă – îşi apăsa singur stomacul, mulţumit că nu
pierise în sorb, că un lucru mare şi greu îl lovise şi-l
azvârlise afară din ochi: ce să fi fost acel lucru? Doamne,
câte a mai înghiţit puhoiul!
O lumină pe stăvilar! Se agita înspre grup. Ce fac? Ce i-a
oprit? Propriul strigăt îi dete fiori, pierdea pentru prima
oară curajul: doar nu se înecase vreunul dintre ei.
— Drăgane, ce se-ntâmplă? Ce-aţi păţit?
Se târa ceva, pe piatră, îndărătul lui? Din faţă, sosiră
peste apă, cu o uşoară reverberaţie, vorbele alungite şi cu
pauză, pornite din pâlnia pumnului:
— Era să se-nece Vasile, domnule inginer.
Plopul păru să se îndoaie ca de vânt, dar nu, doar se
răsuci să lumineze piatra cu felinarul.
— Marine!
Un geamăt! Cu adevărat, nu murise singur, în beznă,
înghiţit de apa mâloasă?
— Tu gemi, Marine?
— Uite-m-aici, aici, domnule inginer…
372
Îl descoperi pe marginea stăvilarului, în partea opusă, pe

unde izbutise să se caţăre – istovit şi însângerat.
— Bine că trăieşti, băiatule!
Regreta că-l trimisese să îndeplinească o treabă grea.
— Am găsit digul – trase o înjurătură – şi a fost mai uşor
pentru mine şi pentru ceilalţi…
Se ridica, tot mai sus, şi felinarul din depărtare – venea
spre ei ca un balon scăpat din mănunchi.
Nicicând nu arătase restaurantul Căprioara atât de ticsit

şi în acelaşi timp atât de slab luminat, deşi chelnerii
atârnaseră de pereţi numeroase lămpi cu gaz, iar pe unele
mese se vedeau arzând, în sfeşnice de bronz cu mai multe
braţe, lumânări groase de spermanţet – lustra cu globuri în
ciorchine, mândria patronului, plana deasupra muşteriilor
nefolositoare, susţinută de piciorul lung de metal, fixat în
mijlocul tavanului lambrisat.
La ceasul acela târziu, cetăţenii mai cutreierau străzile,
după veşti, deşi nimeni nu credea în ele; erau ascultate cu
interes şi curiozitate, dar păreau neverosimile; stârneau
uneori indignare, cel mai adesea un surâs îngăduitor:
„Poftim ce gogoşi ne vinde!” Într-un oraş în care nu se
întâmpla nimic, nu survenise nicio dramă de amploare, să
dai crezare unui iminent dezastru era mult prea mult! Şi
mai cu seamă o calamitate provocată de un râuşor pe care
îl treceau până şi copiii cu piciorul! Exagerarea celor mai
mulţi decurgea din dorinţa de a se găsi, ca spectatori,
printre concetăţeni – să nu scape un gest, o vorbă, hrană
îmbelşugată pentru comentarii: „Ai văzut? Ai auzit?” Vecinii
îşi făceau catrafusele pentru că familia de vizavi a şi luat-o
din loc, alţii rămâneau în casă numai pentru bunul motiv
că nici vecinii nu s-au alarmat, nu vor să-şi părăsească
avutul. „Ce-o da Domnul!” O echipă de alarmă bătuse în
uşa fiecărei case ameninţate de puhoi.
— Luaţi ce se poate, încuiaţi locuinţa şi mergeţi în
localul gimnaziului, apa s-a întins pe străzile laterale!
Discuţii pe trotuar, în faţa porţii:
373
Ada Orleanu
— Eu, soro, nu plec nici moartă! M-oi urca în pod, n-o să

vină apa atât de mare încât să mă ia de-acolo!
Unii se năpusteau în localuri, după rudele rătăcite –
cercetau în fugă feţele celor îngrămădiţi la mese, se trăgeau
de-a-ndăratelea, dezamăgiţi şi oarecum supăraţi: „Unde
naiba s-au putut vârî?” Din uşă strigau nume, ascultau
încordaţi, dar din larma zumzăitoare nu se ridica niciun
glas cunoscut. Cei mai dornici de veşti precise, proaspete,
se postau în faţa primăriei sau a comisariatului de poliţie,
pândind sosirea vreunui funcţionar. „Cât a crescut apa?
Până în ce punct a înecat? Stricăciunile sunt mari? E drept
că sunt şi victime? Şi c-au apărut hoţi în cartierul inundat?
Ce faceţi, domnule, nu luaţi nicio măsură? Ei, drăcia
dracului, lăsaţi oraşul să fie jefuit ca-n codru? Când s-a
mai pomenit una ca asta? Dac-avem Poliţie, să ne apere
avutul, că de-aia…
De-a lungul pereţilor lambrisaţi se îngrămădeau bagaje
şi boccele – valize elegante sau numai simple paporniţe şi
coşuri de nuiele, în care fusese bulucită îmbrăcămintea
sau hrana, dar şi macate legate în patru colţuri, smulse de
pe pat. Pentru cine venea de afară, din ploaie, aerul
îmbâcsit şi zăpuşeala îl plesneau greţos – se învălmăşeau
în el zeci de mirosuri iuţi: iz de sudoare şi de mahorcă, de
brânzeturi şi băuturi, de talpă şi piele ude, de mezeluri şi
muştar, de bucate cu sosuri bogat condimentate. Un du-te-
vino pe uşa restaurantului Căprioara! Aerul proaspăt,
ozonăt uşor, umed şi răcoros da buzna înăuntru violent,
cei aşezaţi în apropierea intrării protestau să fie închisă
uşa numaidecât – femeile aţipite pe tăblia mesei se trezeau
mânioase.
— Răcesc copiii, închideţi odată uşa aceea, n-aveţi uşă la
bordei?
Dar se izbea mai departe, făcând să dârdâie geamurile şi
să pâlpâie flăcăruile, patronul alerga să împace spiritele,
îmbia clienţii cu ţuică fiartă şi cu bucatele casei. Odată cu
spaima, se ivea şi foamea! O foame animalică, abia şi-o
potoleau, că-i sâcâia iarăşi golul din stomac – comenzile nu
374
încetau, bucate şi băutură, orice fel de băutură, gâtul se

usca şi el, iar gândurile nu le amorţea decât alcoolul. Când
sosea platoul pe masă, ochii se limpezeau, braţele scuturau
somnolenţa, întreg corpul era străfulgerat de o înfiorare
plăcută – nările, gâdilate de mirosul apetisant, treceau pe
deasupra tacâmului fremătând, mâinile trăgeau farfuria cât
mai aproape, sub bărbie, gura saliva puternic, şi înainte de
a ataca cu furculiţa şi cuţitul porţia, înghiţiturile mergeau
în gol, cu ghiorţăituri; omenii înfulecau indiferenţi la
gesturi, la privirea celor din jur – gesturile deveniseră
simple, aproape primitive. Persista izul crenvurştilor cu
hrean, deşi provizia se sfârşise, clienţii cereau insistent,
patronul se ivea împăciuitor.
— Nu preferaţi un ostropel de pui?
Se şi simţea, dinspre bucătărie, mirosul aţâţător al
usturoiului. La o altă masă se înfăţişă mai-marele peste
chelneri, să împace nişte clienţi iritaţi de aşteptare.
— Vin acum şi puii dumneavoastră cu mujdei!
De alături, se foi pe scaun un bărbat somnoros,
adulmecă mirosul şi bătu în tăblie pentru comandă.
Chelnerul surâse.
— Cu stomacul plin, altfel priveşti, domnule, situaţia!
După ospăţ, urma o dulce toropeală, pe urmă cădeau pe
rând într-un somn binefăcător. „Fie ce-o fi, ce să ne mai
facem gânduri?!” Resemnarea începea să-i cuprindă şi pe
cei mai înfricoşaţi, care picoteau ce picoteau, ca să alerge
în ploaie, după ştiri. Ştirile erau aceleaşi mereu: Nu s-a
primit nicio veste de la inginerul Bicescu, apa înaintează, a
inundat cimitirul, spitalul şi cartierul dinspre crâng, e în
preajma farmaciei. Reveniţi la mese, în căldura sufocantă,
reîncepeau să somnoleze, capetele se lăsau pe braţe încet,
grele – amorţeala îi prăvălea în adânc, unde nu mai simte
nimeni nimic. Uşi trântite, vociferări, farfurii sparte, niciun
zgomot nu izbuteşte să-i trezească. Trupurile se odihnesc
în poziţii incomode, nu le deranjează nici ascuţişul
muchiilor, nici duritatea lemnului. Câte unul tresare,
mormăie prelung, o sonoritate dulceagă, de răsfăţ, întinde
375
Ada Orleanu
braţele să destindă muşchii, se cufundă din nou în somn

adânc. Alţii se deşteaptă de-a binelea. Unde se află?
Privirea rătăceşte peste mese, mâna alungă priveliştea
destrămantă, capul se prăvale iarăşi.
— Până unde a ajuns apa? întreabă cineva – omul e
ciufulit, are ochii umflaţi de somn, după ce află că n-a
ajuns decât la farmacie trânteşte un „Ei, şi?” pe urmă îşi
reia locul, se cuibăreşte liniştit.
Un ins dete năvală în restaurant, ud până la piele, privi
ţintă la cei adormiţi, o clipă păru uluit de atâta
inconştienţă, râse nervos, pe urmă din ce în ce mai
lăbărţat, ca şi cum ar fi dorit cu adevărat să-şi dezlege
baierele inimii şi să hohotească sănătos, vesel.
— Fraţilor, casa mea e de-acum sub apă, am pierdut tot!
Se răsuci deodată mânios, livid, gesticula înecat,
împroşcând stropii noroiţi din mantaua cu glugă, care abia
se mai ţinea pe umerii lui înguşti.
— Cine m-a izbit?
Ajutat de doi chelneri, patronul sărise la el încruntat şi
agresiv; chelnerii îl imobilizară şi-l scoaseră în stradă.
— Unde te trezeşti, domnule? Nu ştii că poliţia a interzis
s-aduci veşti proaste?
De pe trotuar, susţinând mantaua care alunecase, omul
le aruncă, uluit de maniera revoltătoare – scutura umerii,
de parcă mai erau înfipte degetele lor în carnea lui:
— Aţi înnebunit, imbecililor? Să se care toată lumea de-
aici, vine puhoiul, vine viitura…
— Vezi-ţi dumneata de treabă şi nu mai cobi! Apa e tot la
farmacie, am luat probă cu băţul, curând s-o trage-n zăvoi!
Pumnii concetăţeanului se strânseră, ar fi vrut să
izbească în ei, dar nu loviră decât propriul piept, cu furie,
şi înainte de a se refugia pe şoseaua care mergea spre han,
azvârli cu ură:
— Ce n-aş da să vă pescuiesc umflaţi, imbecililor, cu
patronul vostru cu tot!
Până la han nu se zăreau decât două lumini, sparte şi
376
ele, ca un gălbenuş de ou în noroiul şoselei – drumul se

transformase într-un pârâu lat, devastator, încărcat de
mâl, dar apa era mică, se putea călca în voie. Mai întâi la
avocatul Davidescu ardea lampa, Mihai Rudeanu zări şi
umbra unei femei, era grasă şi se mişca lenevos,
aplecându-se peste mobile, ridicând şi păturind ceva.
Lumina cealaltă veghea în micul coridor de la intrare, în
casa croitorului Oprişor – restul odăilor dormeau
încremenite. Calma înfăţişare a celor două clădiri îi făcu
bine, mai era sub impresia celor văzute în crâng, la el
acasă: până aici n-o să răzbată apa, oricât ar creşte. La
proprietarii lui, puhoiul devastase mai întâi magaziile şi
grădina, pe urmă răbufnise în uşa dosnică a locuinţei, o
deschisese mai iute decât un spărgător de meserie şi furase
ce se găsea pe coridor; furişată în bucătărie şi cămară, apa
băloşise totul – mustea şi din scândurile podelei, se ridica
văzând cu ochii, obiectele pluteau, alunecau. Gulere de mâl
spumos încadrau zidurile, mobila. Iar bătrâneii se mai
codeau să părăsească dormitorul, patul moale şi cald, mai
ales bătrâna, paralizată şi zgribulită, înţepenită pe pernele
de puf, cu scufia dantelată trasă până la sprâncene.
— Unde să plecăm? Umezeala-mi face rău! Şi-aşa o să
mor, mai bine în aşternutul meu!
Vuietul creştea, halucinant, asta îi hotărâse, bătrânul se
agita ca un titirez, trezise femeia care le vedea de
gospodărie, cu strigăte urlate:
— Coboară! Vine apa, hai de îmbrac-o pe Maria, adu şi
căruciorul!
Încropiseră un bagaj, adunând la întâmplare, din
garderob, mai cu seamă lânuri, îmbrăcăminte groasă
pentru trupurile lor bătrâne şi înfrigurate de spaimă. După
ce-i adăpostise la nişte prieteni ai lor, se reîntorsese să
scape câte ceva din lucrurile sale şi să le ducă la prietenul
Gore Livezeanu, dar apa inundase toate încăperile, răvăşise
covoarele, mobila, murdărise totul, smulgea totul – cărţile
lui, revistele pluteau desfăcute, îmbibate, se roteau pe sub
masă ori deasupra scaunelor răsturnate.
377
Ada Orleanu
Cârciuma hanului era şi mai înţesată, pentru bunul

motiv că în direcţia dealului împădurit nu se năpustea
puhoiul, iar clădirea era izolată, ferită aşadar şi de vuietul
apocaliptic şi de rumoarea destrămantă a străzilor, dar şi
de hoinari, de curioşi – recăpătase de-a binelea menirea din
vechime: un punct de oprire pentru poştalion, unde
călătorii făceau haltă o zi, două după un drum epuizant.
Situat între dealuri, la contactul cu muntele, dar şi cu
câmpia – la răscruce de interese economice aşadar –, fiind
în acelaşi timp şi unicul centru urban, într-un ţinut întins,
de aşezări rurale, oraşul se dezvoltase, se îmbogăţea;
numai îmbunătăţirile edilitare nu se realizau pe măsura
creşterii, sau mai precis: modernizările jinduite de
populaţie se aprobau după lungi tocmeli între autorităţi –
construcţia stăvilarului şi a uzinei durase câţiva ani, deşi
erau nişte opere modeste. Bâlciul anual îl transforma,
pentru scurtă vreme, în ceea ce fusese odinioară: un târg.
Se desfăceau, ca şi atunci, mărfuri meşteşugăreşti,
produse ale olarilor, cojocarilor, făurarilor şi cioplitorilor în
lemn – surplusul satelor.
Cea mai veche clădire din oraş, hanul, moştenise faima a
câtorva hangii iscusiţi, fără ca cineva să-şi mai amintească
cine anume era cucoana care-i dăduse numele – faima nu
mai ajuta, o ucisese modernismul, în centrul oraşului
fuseseră construite un hotel destul de confortabil şi un
restaurant, hanul rămânea la cheremul sătenilor şi al
beţivilor. Parterul lui, compus din trei încăperi – săli largi,
fumurii –, folosea acum drept cârciumă; din mijlocul
încăperii mărginaşe urca o scară îngustă, de lemn, spre
iatacele hanului, înşiruite pe un culoar în potcoavă – ocolea
clădirea pe trei părţi. Către iatace se putea circula şi prin
curte, mai exista o scară – scara de serviciu –, grozav de
cocoţată şi şubredă. Construcţia fusese renovată de
urmaşi, dar era prea veche, zidurile se coşcoveau la loc, din
cauza igrasiei ce urca din fundaţie, văruiala îngălbenea,
tavanele arătau totdeauna afumate, sobele cu olane
fumegau mereu pe undeva; scândurile, aşchiate, aveau
378
găuri largi, peste noapte şoarecii se plimbau în voie prin

iatace, la fiecare pas se săltau din loc. Pârâia întreaga
şandrama şi unduia ca o corabie, când se trântea o uşă,
când cineva călca apăsat pe coridorul de sus. Zidurile
fuseseră croite strâmb de la bun început, cadrul uşilor,
ferestrelor la fel; numai era nimic de îndreptat— tavanele
înclinau în afară; podelele şi ele.
— De ce dracu nu dărâmi paragina asta? O să se
prăbuşească într-o zi!
Hangiul nu era de părerea clientului pretenţios, de vreme
ce marea majoritate a muşteriilor, ţăranii, considerau
odăile lui dacă nu luxoase, dar mobilate boiereşte, cu
lucruri ce nici nu visau să aibă vreodată în căsuţele lor.
Numai lenjeria patului, feţele de masă, prosoapele şi
perdeluţele ajurate erau noi; dându-le o notă de
prospeţime.
Curtea, desfăşurată în spate larg, adăpostea sub şopruri,
una lângă alta, căruţe, trăsuri, docare, cabriolete; se
înghesuiau într-un colţ şi numeroase biciclete, cărucioare.
Un felinar negru, înfipt pe un stâlp, aproape de scară,
adăpostea în cuşca lui de sticlă o lampă cu gaz, care
lumina curtea toată noaptea, ca odinioară, când hanurile
se temeau de musafirii nepoftiţi, haiducii, numeroşi în
partea aceea a judeţului. Grajdul, ticsit şi el, strica
atmosfera primenită de vânt şi ploaie cu mirosul lui de
bălegar – şi mai vechi, şi mai nou; caii nechezau, se loveau
cu copita sau se muşcau; alţii se găseau afară, în bătaia
ploii, deshămaţi şi legaţi de oişti şi leuci, doar cu nişte
pături în spinare; pe jos; porţia de fân se amesteca şi cu
mâl, şi cu balegă – o respirau aţâţaţi, căutau cu botul ce
mai rămăsese nemozolit, sforăiau, băteau pământul cu
copita, cerând altă porţie.
Şi cum în preajma hanului se rostogolea pârâul,
clocotind umflat, voinicit dintr-o dată mai înainte de ploaie
se prelingeaca un firicel –, caii ciuleau nişte urechi
ascuţite, ce-şi roteau vârful după zgomot. De dincolo de
podul tăbăcăriei parvenea şi vâjâiala viiturilor, care se
379
Ada Orleanu
adunau pe şosea şi goneau către albia pârâului – scurgerea

lor deveni curând bubuitoare, cădeau de pe mal, trecând
furioase şi prin borta de beton a podului.
Vânturată de o adiere rece, ploaia înfiora coama
animalelor, străbătea până la caii adăpostiţi sub şopruri,
apa streşinilor făcuse la picioarele lor şanţuri mocirloase –
se strângeau aproape, trupurile lor se atingeau, boturile se
căutau şi ele, renunţând să mai prefire fânul amestecat cu
bălegar şi humă.
Mesele de pe prispă erau ocupate – aceeaşi toropeală
persista şi aici, oamenii se amestecau printre bagaje,
coşuri, sticle şi farfurii, tăvi cu resturi de mâncare.
Clara Podeanu picotea lângă Soceanu – Matei coborâse
dealul pe beznă; cu felinarul aprins, să constate ce se
petrece cu adevărat în oraş, bănuind că vreun neghiob i-a
jucat o farsă; pe urmă se proptise la han, în aşteptarea
doctorului Podeanu, care se mai ocupa, la şcoală, de
bolnavii lui, după cum relatase Rozana, întoarsă de acolo
lângă mătuşă şi copii. Rudeanu strămuta şi el, pe undeva,
gazdele sperau să vină la han cu veşti noi.
— ’O să ne lase săraci, Matei!
Clara se mustrase imediat pentru această exclamaţie
necontrolată, observând surâsul lui Soceanu.
— N-ai de ce despera, Clara! Sunt convins că Marius o
să se-nhame iarăşi. O să vă refaceţi, şi de plecat tot n-o să
plecaţi!
— Ce-ai spus? Cine-a plecat?
Îl pironise confuză – înregistrase doar cuvântul plecare,
se agăţa de acest cuvânt, sperând în mod absurd că Matei
aflase poate ceva despre dispărut, nu îndrăznea să întrebe
pe nimeni direct, şi nimeni n-o informa. Orice-ar fi făcut,
era fratele ei! Nu era dispusă, de altminteri, să dea crezare
unor enormităţi. – le numea aşa, după ce-i revenise
luciditatea. Cântărise riguros atitudinea lui Barbu: poate
era maniac, în niciun caz bolnav, în privinţa asta era de
acord cu Marius. Totuşi, în raport cu conduita… dar ce era
adevărat din câte i se puneau în seamă? Din ce i s-a
380
comunicat ei? Din ce i se comunicase lui Marius, mai ales?

Nu l-a îndemnat decât teama să sustragă scrisoarea aceea,
şi apoi telegrama, a bănuit, evident, după răceala lui
Marius… Nefericitul! Ce a sperat? Să-l acopere? „Dar n-ar fi
fost nici înţelept, nici cinstit, îl aprob întru totul pe Marius!
…” Clara se împotmolea în ţesătura complicată a
gândurilor, respiră adânc, îşi trecu palma peste faţă, grija
reveni: „A dispărut fără urmă, nimeni nu l-a zărit, şi e
aproape dezbrăcat…”
— Ce s-o mai fi petrecând, domnule Soceanu la stăvilar?
Faţa buhăită de nesomn şi băutură a omului se ivise
peste umărul Clarei, de la masa din spate. „Ce necioplit!”
Se ridicase revoltată, să plece în iatacul ei, dar în clipa
aceea îl zărise pe doctor, se strecura pe lângă prispă, să fie
apărat de streaşină cât închidea umbrela – se reaşezase
resemnată, beţivul vorbea în urechea ei, răsuflarea lui
mirosea a ţuică şi mahorcă, a usturoi. Dacă a ales hanul,
nu trebuie să se formalizeze pentru niciun gest! Chipul lui
Marius era răvăşit: să se culce imediat, patul îl aşteaptă
desfăcut.
În jurul guralivului apropiaseră şi alţii scaune, Matei se
găsea printre ei, nu-l observase pe doctor – asculta avid
întâmplările istorisite, iscodea, se mira, bătea palmele,
risipea ironii.
Începea să se destrame noaptea – văzduhul se păstra

plumburiu, lumina se insinua lâncedă, bolnavă, tot mai
vuiau pâraiele, oamenii se dezmeticeau cocliţi, o vacă mugi
pe undeva. Doctorul se aşeză lângă Soceanu, cu o expresie
mohorâtă – somnul nu se prindea de pleoapele lui,
îngăimă, încât se spălase, schimbase hainele.
— Prefer să stau la aer.
Bucuros că-i dă prilejul să comenteze înecul, Matei
aprinse mai întâi o ţigară, o pufăi în nasul lui Marius,
supse lacom, suflă rotocoale groase, după care alergă cu
degetul arătător, să le prindă ca pe nişte cerculeţe – ca în
jocul cu cerculeţe colorate.
381
Ada Orleanu
Un timp, medicul nu-l auzi, trăncănea de unul singur,

vrute şi nevrute – condimenta consideraţiile cu zeflemele
care vizau atât oraşul, cât şi pe târgoveţi.
— Mai taci, omule, de cinismele tale-mi arde mie? Nu
poţi să fii şi serios? Cel puţin acum!
Glasul, gesturile nervoase o neliniştiră pe Clara –
revenise şi ea din iatac buimacă, fugind de singurătate şi
de insomnie.
— Cei doi judecători n-au dat pe-aici?
Din han răbufneau zgomote sonore, care acopereau
rumoarea discuţiilor: clinchet de pahare, zăngănit de
farfurii, de tacâmuri, trânteala scaunelor. Clientela începea
să se cherchelească după atâta băutură, chefliii deveneau
şi mai vorbăreţi, chiar agresivi. Câte-un glas se înălţa vesel,
închinând paharul pe un ton cântat, poftind comesenii să
facă la fel. Alţii psalmodiau prelung, răguşiţi de frig şi
băutură. Gazul în lămpi ajunsese pe fund, deasupra
stratului de sare, fitilele fumegau uşor, îmbâcsind mai mult
aerul înăcrit.
Odată cu lumina lăptoasă a zorilor, se porni iarăşi ploaia
– cu şuşotit mai întâi, urmă o sfârâială ce semăna cu apa
ţârâită pe plita încinsă a unei sobe, se prefăcu în tropot de
marş, şuvoaiele se precipitară de pe acoperişuri în
jgheaburile de tablă şi apoi în burlane.
— Oare, de ce nu te duci să te culci?
Îşi lăsase capul pe braţ obosită, îl ridică încet.
— Nu, Marius, stau aici, cu voi; în odaie, singură, mă
chinuiesc, somnul nu vine, am încercat.
Se strecurase între doctor şi Matei, ceva mai înainte, şi
Rozana, venind din han. Nu se lipise somnul nici de ea.
După ce se vârâse în aşternut, mătuşa o fricţionase cu
spirt şi-i dăduse să înghită o aspirină. Lucrurile ei atârnau
pe scaun, lângă fereastra întredeschisă, să se zvânte. Maria
îi adusese din bucătăria hanului un ceai fierbinte, cu rom,
iar pe farfurie – pâine prăjită, unt şi miere, marmeladă de
caise; mâncase cu poftă, aşezată în mijlocul patului
turceşte, cu o jachetă de lână pe spate. Clara o rugase să
382
rămână lângă copii. Biata mătuşă arăta dezorientată!

Niciodată n-o îndrăgise atât de mult – ar fi vrut s-o
mângâie în vreun fel, dar nu se pricepea cum; se obişnuise
s-o considere invulnerabilă, de aceea o durea înzecit
suferinţa ei. Se părea că somnul a copleşit-o, valuri calde şi
pufoase îi calmau trupul, îi scufundau mintea – poate că şi
aţipise, nu ştia precis, revenise la suprafaţă ca dintr-un
abis, grozav de îngrijorată, o durere surdă îi strângea
stomacul, şi în fărâma aceea de clipă, calamitatea trăită
avea aspect de coşmar, un coşmar petrecut doar în vis, ca
multe altele, aproape se bucura: „Bine că n-a fost decât…”
Sărise din pat, un pat străin – şi odaia era străină… prin
geamul întredeschis răzbăteau stropii de ploaie. Mătuşa
promisese că se întoarce, dar nu-i vedea decât pe copii –
dormeau pe spate, cu braţele cunună deasupra capetelor,
trandafirii în obraji şi cu frunţile perlate.
— Fetiţo, aud c-ai fost grozavă! surâse Matei, întinzând
mâna s-o mângâie pe coama roşcată a părului, strâns
deasupra creştetului cu o panglică lată, albastră.
Figura dezgolită era trasă, în jurul ochilor pielea se
albăstrise – mătuşa o pironi moale, poate cu duioşie.
— Ce zici, doctore, n-o fi în legătură cu ce-auzii mai
adineauri? S-ar fi comis, cică, un asasinat în pădurea de
lângă stăvilar.
Marius azvârli privirea spre Clara, Rozana avu şi ea un
tremur ascuns. Vorbele lui moş Matei avură efectul
scontat, mătuşa tresări, în timp ce-şi stăpânea revolta sub
pleoapele care se zbăteau, deosebi şi şoaptele unchiului la
urechea celuilalt:
— Cum naiba ţi-a venit ideea asta?
Voia să lase impresia că-i păruse năstruşnică? Să-l
împiedice pe moş Matei să insiste? Subiectul era şi jenant,
şi dureros, bănuiala asta îi trecuse şi ei prin minte, îl
aştepta pe Mihai, să discute împreună, în taină…
— N-au coborât stavila hoţii ăia de rudari? întreabă
Matei, simulând nevinovăţia.
— Hm! făcu doctorul, iar celălalt se dezlănţui într-un
383
Ada Orleanu
hohot de râs, care îi ului pe toţi trei, chiar şi pe vecinii de

masă – se răsuceau încet, parcă nehotărâţi, să-şi scuture
somnolenţa pentru un lucru de haz, când ei aşteptau o
veste grozavă, oricare ar fi fost.
— Nu ştiu, zău, cum o să se termine aventura asta a
târgului, dar de zguduit l-a zguduit!
Râsul lui nepăsător stârni dispreţul doctorului, Clara
bătu pleoapele mâhnită. „E incorigibil omul acesta!”
— În sfârşit, se întâmplă ceva şi la noi! I-aţi văzut,
desigur, pe târgoveţi, le-aţi înregistrat mutrele! Or să aibă
ce povesti o jumătate de secol de-acum încolo! Apoi cu o
privire îngheţată şi glasul îngroşat, pornit din gât: Proştii
ăştia de târgoveţi! Clara mută capul pe braţul întins,
strânse genele puternic. De s-ar îneca tot târgul! Zău aşa,
de s-ar îneca! Ştiu că ne-am lua tălpăşiţa… Dar parcă văd
c-o să ratăm şi înecul, orăşelul ăsta n-are nici şansa unei
catastrofe.
— Îţi dai seama ce prostii vorbeşti? rosti doctorul, de-a
dreptul plictisit. Ai albit degeaba! Eşti un obsedat, un cinic
caraghios, nu mai impresionează pe nimeni…
— Mă paşte nenorocul, doctore! Apa n-o să ajungă până
la mine, chiar dacă ar creşte vreme de o săptămână, pe
când la tine… Ei bine, sper să fi aranjat de minune
spitalul! Ca să nu te mai întorci acolo, e un prilej să-ţi faci
catrafusele…
— Măi omule, prefer să-ţi uzi gâtul cu secărica ta
favorită.
— Ideea nu e deloc rea, râse Soceanu firesc. Tu ce iei?
Tot o secărică? Mi se pare că-i place şi drăcoaicei mici.
— Ai îmbătrânit! Răutatea ta te acuză! Noroc că nu face
rău nimănui, ca un lătrat la lună… sau, dacă vrei, o placă
tocită, stricată, se opreşte acul pe aceeaşi cântare. Eşti
caraghios! Lumea se amuză pe seama ta! Târgoveţii tăi au
devenit…
— Bătrân? De ce nu adaugi şi… beţiv?
— Cu secărică? Nu, nu te consider nici măcar băutor,
ceea ce ar scuza în mare parte absurdităţile pe care le
384
debitezi.
— Ramolit ai vrut să zici? Ratat? De ce nu pui punctul
pe i?
— Mai nimerit: om insociabil, dar ar însemna să te iau în
serios, şi tu nu meriţi asta.
Cineva se apropia cu paşi iuţi, doctorul se răsuci,
aşteptă încordat – era Rudeanu, acoperit de o manta largă,
scutură apa şi veni să se aşeze pe locul liber, lângă Clara –
între ea şi Matei; în loc de bun venit, Soceanu îl bătu pe
umăr, pregătindu-se să atace. Judecătorul arătă spre Clara
– aplecase capul din nou pe braţ, epuizată.
— De ce nu se duce să se culce? După semnul pus de
mine acum vreun ceas, apa n-a înaintat prea mult.
Evident, o veste sigură nu avem, comisarul-şef a dat ordin
celor plecaţi în cercetare să trimită o ştafetă, în cazul că va
fi nevoie să rămână în pădure său să dea ajutor la stăvilar,
dar nu s-a întors nimeni.
— Odată cu lumina, se vor linişti şi spiritele, va înceta
agitaţia, schimbă doctorul subiectul, văzând că soţia
ascultă atent ce spunea tânărul. Clara, de ce nu vrei să m-
asculţi şi să te urci în iatac? L-ai auzit pe judecător, apa a
înaintat puţin.
Ea ridică fruntea, înclină uşor capul.
— Mă duc să văd ce fac copiii.
Băiatul de la han aduse pe tavă păhărele şi o sticlă plină
cu lichid gălbui. Purta şorţ alb, cu tăblie, în cinstea
oaspeţilor simandicoşi.
— Iei o secărică, jude? Îl îmbie Matei – turnă în toate
păhărelele, deşi erau mai puţini, fără Clara.
— Şi două, zise Rudeanu. Când l-am cunoscut pe
domnul Matei Soceanu, m-a tratat tot cu secărică – explică
el – şi mi-a plăcut băutura asta aromată. A fost greu să mă
câştige, îl luasem drept un chefliu care nu are cu cine se
antrena. Matei întinse păhărelul lunguieţ, cu picior, sub
nasul lui, după ce-l trecu prin dreptul nărilor sale,
simulând că numai aroma băuturii e de-ajuns să îmbete
omul. Mă simt cam răcit, beau cu poftă – zâmbi Mihai,
385
Ada Orleanu
dând paharul de duşcă, ceea ce-l obligă pe Matei să i-l

umple iarăşi. Situaţia începe să se limpezească şi în mintea
mea, domnule doctor – vorbi întors spre Marius, dar când
vru să se explice, Matei răbufni:
— Parcă ar fi ceva de limpezit? Dragă jude, după părerea
mea, vestea pe care o aduseşi e proastă! Asta înseamnă să
ne întoarcem la letargia de mai înainte!
— Nu-l asculta, s-a zăpăcit! rosti Marius Podeanu.
Începe să mi se facă lehamite; Matei, încetează odată!
— Stai, stai, nu te repezi aşa – râse Soceanu gros –, că
ne-a mai rămas o pradă, uitasem, cum de-am uitat? O să
fie cam mult pentru târgoveţii mei, dar asta n-o să-i
oprească de a se-nghesui ca la paradă cum va fi adus
cadavrul din pădure. Deşi e aceeaşi mână, n-ar strica să-i
ridicăm ticălosului un bust în oraşul nostru, în amintirea
celui mai însemnat eveniment!
— Omul ăsta ori e nebun, ori e blestemat! azvârli
doctorul.
— Să nu ne pomenim cu mai multe cadavre! rosti Mihai
pe un ton mustrător.
Doctorul se repezi mâhnit:
— Bănui cumva că Bicescu şi echipa lui?… Nu,
domnule, renunţă, te rog, îmi pierd şi eu cumpătul. Mai
bine spune ce-ai găsit la dumneata acasă.
Rudeanu bău şi al doilea pahar, iar Matei i-l umplu,
grijuliu, a treia oară.
— Totul pluteşte. A fost greu să-i conving pe bătrâni să
părăsească locuinţa. „Cine să primească pe o
neputincioasă ca mine?” plângea bătrâna.
— Nu te lăsa impresionat, jude, de pe-acum! Jelaniile
abia au început. Ai să le-asculţi multă vreme de-acum
încolo, pregăteşte-ţi urechile sau şterge-o de aici, cum te-
am povăţuit. Când, şi dacă, or să deschidă cei plecaţi
stăvilarul, dorinţa cea mai arzătoare a târgoveţilor, odată
satisfăcută, vor izbucni bocetele: „Am pierdut tot, vai, am
pierdut tot, tot!”… deşi n-o să fie chiar aşa… nu-i cunoşti
pe târgoveţii mei! În capul cui crezi c-or să se spargă
386
multe? râse chinuit. Al meu, băiatule! Că, vezi dumneata,

întâmplarea face ca eu să nu fiu solidar cu ei. Casa roşie va
scăpa sigur de înec. Şi zău de i-ar fi stricat un duş! Un duş
bun, să se trezească din lâncezeală. Hm! Am impresia că ar
fi produs o oarecare înviorare… După părerea mea, putea
s-o şi măture, nu m-aş fi plâns! Dimpotrivă, aş fi luat
disaga la spinare, vesel, şi aş fi plecat!
— Unde, omule, unde? Umblă pe undeva, în ţara asta,
câini cu covrigi în coadă? Un prieten al meu, doctor în
drept de la Paris, ştii unde a fost numit, după ce a solicitat
luni de zile un post? La penitenciarul din Ocnele-Mari!
— Slugă la dracu, doctore, dacă primeşte un ramolit ca
mine!
— Şi cine te împiedică să-ţi iei disaga? De ce nu pleci?
Pentru ce aştepţi să-ţi măture căminul un cataclism? Noroc
că providenţa nu ia în seamă imprecaţiile nebunilor! Ce-ai
fi în stare să faci în altă parte, dacă renunţi la prisacă şi la
vie?
— Las-o moartă, Marius, mă ofensezi! mai bine socoteşte
ce-o s-avem aici, în târg: agitaţie de-o săptămână! Presimt
o forfoteală!… O s-avem cu ce ne ocupa, nu refuz să dau o
mână de ajutor. Chiar şi tu o să ai, deşi nici înainte de asta
nu stăteai degeaba, recunosc. Vei admite totuşi că te-ai
bucurat de niţică variaţie! Şi pe urmă, va fi un du-te-vino,
autorităţile trebuie să intervină cu ceva pentru sinistraţi, n-
o să-i lase sub cerul liber…
Doctorul se ridică.
— Sunt de părere să mergem în oraş, am pălăvrăgit
destul. Dacă apa creşte, suntem utili acolo.
— Merg şi eu, nu scăpaţi de mine, mă ţin scai – Matei
azvârli în gura larg deschisă restul de băutură din păhărel.
Marius Podeanu se întoarse spre nepoată – fata asculta
cuminte, fără un cuvânt, cu fruntea sprijinită în pumni.
— Drăguţă, tu ai să te duci sus.
— Aş vrea să mă conving că puhoiul…
— …e un spectacol unic! completă iute, în derâdere,
Soceanu, înlănţuind fata cu braţul şi răsucind-o spre el.
387
Ada Orleanu
Poate n-ai vrut să spui asta, dar se potriveşte. Doar dintr-

un punct de vedere, nu te încrunta aşa! Nu se întâmplă
prea des un înec, iar dacă s-a şi produs, de ce să nu-l
privim cu bărbăţie? Apropie buzele de urechea Rozanei.
Pricepi? Fac şi eu haz de necaz, dar mă doare inima pentru
dezastrul de la spital! Ascultă, doctore, fii atent la ce-ţi zic,
n-o porni de unul singur: o să treacă vreme, nu glumă,
până să mai ţâşnească dintr-un creier de târgoveţ o idee
atât de genială! În partea înecată o să construim un cartier
nou… Adăugă cu necaz: Pentru ce s-a încumetat Bicescu
să-i strice opera? Mai sunt destule cocioabe pline de
ploşniţe şi mâncate de igrasie. O săptămână de agitaţie, şi
ne podideşte toropeala din nou! Aş fi dorit munţi de var şi
nisip, piramide de cherestea şi cărămidă… Doamne, doar
nu ne e dat să trecem din acest somn în moarte, fără să ne
bucurăm de nimic? Nici măcar de patru pereţi sănătoşi, în
care să nu mai colcăie păduchii de lemn.
Doctorul aştepta în dreptul scării.
— Mă iei şi pe mine? Rozana veni să ia braţul unchiului,
şi el o trimise să-şi aducă mantaua de ploaie.
— Să nu te simtă Clara, drăguţă, las-o să doarmă… Hai,
Matei, hai, trăsnitule! Am să te pun la treabă, şi, în felul
acesta, poate ai să amuţeşti.
Mihai rămase s-o aştepte pe fată în faţa hanului.
Ziua mijea cu reflexe de albastru peste creasta pădurii

inundate, în partea opusă, linia orizontului juca în sclipiri
roşietice, ca un început de incendiu în fum gros, cu
rotocoale – norii hoinăreau dezordonat, în vălătuci negri şi
cenuşii.
Din înălţimea stăvilarului, regiunea semăna cu o mare
murdară, ale cărei valuri au smuls în zbaterea furioasă tot
ce stagna la fund. E un ţinut străin, descoperit cu
surprindere în lumina coclită. Privelişte haotică! Apa a
împrăştiat cu violenţă, a spulberat imaginea ştiută, mintea
încearcă să reconstituie drumurile, podurile, grădinile,
aşezarea gospodăriilor.
388
Pădurea, zăvoiul, crângurile răsar din mâl – cei mai înalţi

arbori au braţele grele, atârnă deasupra mocirlei,
înfăţişarea lor seamănă cu nişte orătănii plouate care s-au
chircit cu aripile desfăcute, să le poată usca. Malurile au
alunecat, totul a fost teşit, doar acolo, în depărtare,
acoperişurile oraşului se zăresc încremenite pe linia apei.
Şi mai aproape se rotesc domol coamele a două căpiţe, de
fân şi trifoi, s-au înfrăţit în călătorie, lăsând câmpul;
culoarea aurie a primei şi verde-negricioasă a celeilalte
înviorează peisajul dezolant. Curentul le poartă spre
stăvilar, dar uite că se despart, una se rostogoleşte deodată
ameţitor – „Adio, surioară!” Se aud nişte cotcodăceli
ascuţite, s-au înfoiat două aripi pestriţe, cloşca ar vrea să
zboare, capul ei caută, se apleacă spre progenituri –
deocamdată nu se zăresc, dar în clipă când se înmoaie
căpiţa şi începe să se scufunde, ies pe apă, sunt răţuşte,
răţuşte negre, pătate cu auriu, înoată, plutesc, – numai
mama nu se pricepe, saltă pe fân înnebunită, cu un efort
suprem se înalţă, ochii ei ţintesc creasta de piatră, e prea
departe, greutatea trupului frânge avântul aripilor, cade în
şuvoi, e rotită, penele se udă, şi fulgii, mai cârâie grozav de
ascuţit, desperat, şi piere în faldurile băloase; nici răţuştele
nu rezistă multă vreme în curent, sunt prea mici ca să se
descurce, una după alta le înghite sorbul lacom.
Oamenii de pe creastă se foiau cu o treabă anume, n-
aveau vreme să asculte strigătul coţofenelor, nici să
privească mişcaţi tragedia unei familii din lumea
orătăniilor, cum se petrecea cu Marin, care zăcea pe piatra
udă, ud leoarcă şi el – îşi scrântise un picior, şi-l rănise,
era umflat butuc.
Vântul rece purta miasme. Le împrăştia şi iarăşi le
aduna, asmuţea şi apa în pieptul stăvilarului, în dig,
călătorea pe pustiul imensei bălţi, cu mişcări smintite,
întregind dezmăţul naturii. Când şi când, păsări străbăteau
întinderea, zburând roată şi deasupra zăgazului – dau să
se aşeze, dar icnesc cu ţipete şi pornesc săgeată spre
vârfurile celor mai apropiaţi copaci. Fâlfâitul lor asupra
389
Ada Orleanu
apei bolnave e viu, chemările şi mai vii – un semn că

desfrâul e trecător, natura se va cuminţi.
O surpriză pentru echipă, să descopere toate cele patru
guri astupate. Uimit şi el, inginerul Bicescu recunoştea cât
de bine intuise poliţistul legătura dintre înec şi crimă,
dezvălui acest lucru şi însoţitorilor, pe un ton de revoltă:
— Ticălosul care a ucis-o pe nefericita aceea a
premeditat şi înecul, e limpede acum! Efortul nostru n-a
fost zadarnic, să neapucăm de lucru, poate izbutim să
gonim apa din oraş mai repede decât se aşteaptă lumea.
— Uşor n-o să fie, domnule, toate murdăriile şi buştenii
s-au proptit aici!
— Şi e necesar să lucrăm după un plan bine gândit,
dacă vrem să evităm complicaţii; în primul rând să ferim
uzina noastră, altfel o ia puhoiul cu totul.
Prima încercare dăduse greş, odgonul se detaşase,
trebuia să lucreze cineva în apă, nu aveau decât două
felinare. Aşteptaseră să se facă ziuă, oamenii erau
îngheţaţi, sleiţi de puteri.
— O frânghie! ceru inginerul, iar când i se aduse, se legă
cu ea peste mijloc, le dete celălalt capăt lor. Drăgane, o
desfăşuraţi pe măsură ce cobor.
Sprijinit cu tălpile de peretele stăvilarului, se cufunda
încet în apă. Într-un târziu, smuci de frânghie, îl traseră
afară, o clipă se roti ca un spânzurat, legătura îi tăia şalele.
După ce-şi recăpătă suflul şi se odihni pe marginea pietrei,
se scufundă iarăşi.
Îl aduseseră din baltă pe creastă – spuse printre gâfâieli
că a reuşit, tuşi, scuipă, faţa lui se strâmba fără să vrea de
scârba apei mirositoare. Făcu semn, veniră.
— Să nu-l opintiţi, e mai bine să-l jucaţi în loc, măcar
de-o palmă să cedeze.
Trecu timp până să fie fixat odgonul. În jurul manivelei
se adunaseră toţi, să învârtească, dar, cu tot efortul,
oblonul nu se clintea – poate trebuia mai întâi despotmolit,
dar cu ce? Uneltele le uitaseră în pădure. La un nou tur de
manivelă odgonul se lărgi, da să iasă – Drăgan dezbrăcă
390
vesta şi o vârî dedesubt, învârtiră iarăşi –, inginerul le făcu

semn să ţină roata pe loc, auzea un bufnet în golul de
dedesubt, merse pe margine să cerceteze mişcarea apei.
— Se ridică singur, domnule, e-mpins în sus, veniţi să
constataţi.
Zgomotul crescuse – dedesubt bubuiau tunetele unor
nori grei ce se lovesc. Nu trecu mult, şi de partea opusă
răzbi un clocot furios.
— Ridicaţi-l complet şi legaţi manivela! urlă inginerul.
Deschisă întreagă, gura se înecă cu lestul cărat de şuvoi,
zgomotul se micşora. Plesni deodată cumplit, ca
destupătura unui dop uriaş, răbufni dincolo, în albia
înecată, cu vâjâit de cascadă. Alergară să privească
răbufnirea apei – se târî într-acolo până şi Marin; o asemui
cu o trâmbă uriaşă, ţâşnită din gura unui furtun sub
presiune. Din cauza acelei presiuni năprasnice, se desfăcea
în jerbe argintii deasupra gălbuiului coclit al bălţii.
Ţâşnitura era însoţită de bufnituri continue.
— Ca şi cum s-ar prăbuşi nişte pereţi de stâncă în
văgăuna unei peşteri, domnule! strigă Vasile, dar nu-l
auziră.
Aşezat pe muchia stăvilarului, lângă Marin, inginerul
urmărea atent firul de scurgere al apei. Vuietul îi asurzea;
ca să se facă ascultat, îl chemă pe Drăgan cu un semn din
mână, lucrătorul se aplecă, îi ţipă în ureche:
— Ridicaţi şi al doilea zăgaz!
La rândul lui, Drăgan îi smuci pe ceilalţi de mânecă.
— Las’, c-om privi pe urmă, hai la treabă!
Înfundat de mâl, de crăcărie şi bolovănişuri, al doilea
zăgaz nu se urnea nici el – îl jucară pe loc, se şi opintiră cu
toată forţa, blestemară printre dinţii încleştaţi, pe urmă se
grămădiră pe piatră epuizaţi.
— Ce-are, mă, de nu se desţepeneşte, lua-l-ar dracu?
— Ne lăsăm păgubaşi? Vasile se ridică să lege manivela –
ceilalţi ţineau de odgon, dar se răzgândi şi, într-o încercare
de mânie, roti violent. Zăgazul se săltă atât de neaşteptat şi
atât de sus, încât scăpă totul din mână, se prăvăli peste
391
Ada Orleanu
ceilalţi, alunecă în apă, cu un plescăit puternic.

— Ce păţişi, mă? Iar ţi-e sete de mocirlă?
Săriră să-l ajute. Capul lui Vasile se ivi deasupra
marginii de zid, braţele reuşiră să se prindă, îl traseră
deasupra – arăta către mecanism, Drăgan vru să se ridice.
O rupere uriaşă se stârnise în lichidul galben-verzui din
faţa lor – tunetele în hrubă semănau cu bubuiturile unui
tun de mare calibru. Apa ţâşnea de partea opusă, smintită,
cele două trâmbe se tăvăleau în undele murdare la fel de
zălude.
Ghemuiţi pe stăvilar, sub ploaia domoală, lucrătorii
aţinteau cu o privire dezamăgită nesfârşita baltă din faţă,
care nu-şi împuţina apa, cum se aşteptaseră ei, deşi cele
două guri o înghiţeau la fel de lacome.
— Aici ne facem veleatu! ţipă Vasile.
— În ploaie şi nemâncaţi!
— Ploaia e curată, ne spală.
— Să le ridicăm naiba pe toate, domnule inginer,
propuse Drăgan, mohorât şi zgribulit.
— Vrei să măture uzina? Lăsăm oraşul fără lumină?
Odihniţi-vă, băieţi! Avem acum timp să ne odihnim
ciolanele.
Glasul lui se lua la întrecere cu tunetele apei. Se lungi pe
spate, cu ochii închişi, nepăsător la ploaia care şiroia peste
faţa lui, şi într-o clipă adormi.
392
XX
LUMEA SE STRECURA PRIN PLOAIE, ÎN

lumina istovită, să privească retragerea viiturilor. Un zvon!
Colindase oraşul la fel de iute pe cât se răspândise vestea
în ajun că s-a înfundat stăvilarul, iar râul – trezit brusc, în
noapte şi beznă, pe când se lungea somnoros în şuşotitul
ploii – da buzna unde nimerea, înfuriat de încărcătura
neaşteptată, care-l lovea. Zvonul ajunse şi la refugiaţii din
podurile caselor, îi scoase în stradă; la fel se întâmplă cu
prevăzătorii care dormitau pe bagaje sau moţăiau pe
scaune, cu muşteriii din localurile neprimejduite de stihie,
adormiţi de-a binelea pe tăblia mesei.
Dădu cineva buzna şi la Căprioara, tună din prag: „Se
retrag apele!” şi plecă izbind uşa – înăuntru, aerul era
irespirabil, lumea dormea de-a valma, ca într-o sală de
aşteptare de clasa a doua, printre bagaje şi resturi de
mâncare. Fetiţa care se juca cu păpuşica ei de porţelan îşi
frecă umărul de trupul mamei.
— Se letlag apele, mămică! Lăsă joaca şi o trase de fustă.
Mămico, nu te scoli? Se letlag apele, să melgem acasă la
noi.
Hai îngăimă femeia, buimacă, luând fetiţa în poală, să o
adoarmă.
— Se letlag, se letlag apele!… sălta ea în poala mamei.
— Sssst! Culcă-te, ce ţi-a venit? Îl trezeşti pe tăticu –
femeia se uită împrejur ruşinată; nu deşteptase copila pe
cineva?
— Se retrag apele, întrebă un glas răguşit, sau visai?
393
Ada Orleanu
— Se retrag apele! strigă cineva, din aceeaşi direcţie. Am

auzit desluşit, am şi văzut omul!
Femeia recunoscu în omul negricios, cu mustaţă lată, pe
armeanul cu prăvălia de cafea şi dulciuri – se proţăpise
printre bagaje, neştiind pe unde să-şi facă loc – şi se
întrebă mirată: „Oare se retrag cu adevărat, nu i s-a năzărit
fetiţei?”
— Scoal’, bărbate!
Negustorul fu tras de pulpana hainei.
— Se retrag apele, grăsanule?
— Se retrag, se retrag! urlă supărat. Dar cum dracu să
ies de aici? Nevastă, nu mai dormi ca ăi duşi de pe astă
lume, n-auzi că se retrag apele? Mă duc să văd, păzeşte
bagajele! De-i aşa, ne-apucăm de rostuit, punem prăvălia la
punct…
— Se retrag apele, Zino, să mergem şi noi.
Îmbrânceau, dădeau ghionturi, călcau peste măruntele
bagaje, ca să ajungă la uşă cât mai repede. O primă
dezamăgire: ploaia! Cum, n-a mai încetat? Tot mai toarnă,
domnule, blestemata de ploaie? Atunci, cum se retrage
apa? Cine-a zis că se retrage? Cine şi-a permis să ne scoată
afară, în ploaie? Într-un fel se dezmeticeau, dar, nefiind pe
de-a-ntregul convinşi, se alăturau cetăţenilor care cioflăiau
prin băltoace.
Alergătura se oprea dincoace de farmacie, acolo se afla
apa, mărginea ei tot acolo, dacă nu şi mai spre centru
decât o lăsaseră noaptea. Ce ticălos a făcut farsa? Se juca
cu nervii bieţilor oameni! Vociferări ale celor sosiţi din
restaurant:
— Îl cunoaşte cineva? Mi se pare, domnule, că dumneata
ai urlat în Căprioara cum căă…
Luat de piept, omul se scutură uluit.
— Dar eu nici n-am dat pe acolo, vin de acasă de la
mine, ce te repezi aşa?
De pe o stradă laterală dădu năvală un grup de
adolescenţi – băieţii se buluciseră sub o singură umbrelă şi
strigau sacadat, cu veselie:
394
— Se retrage apa, se retrage apa!

Ca şi cum simpla retragere ar fi redat terenul de sport
cum îl ştiau, puteau să şi bată mingea.
— Şi eu mi-am închipuit, bă, c-o să joc popice astă-
seară! strigă un vlăjgan spre ei, făcând haz de mutrele lor –
ţinea în mână chiar o popică, culeasă din apă, venită din
direcţia cârciumii lui Bădărău.
Un bărbat se desprinse din mulţime mohorât – spuse
vecinului că pleacă să cerceteze dacă n-a dat viitura înapoi
pe undeva.
— Altminteri, de unde să iasă, domnule, un astfel de
zvon?
— Auzi, neghiob! comentă Soceanu încet, şi făcea un haz
nebun. Iar cu glas tare: Zvonul de-aia se numeşte zvon, că
iese mai din nimic!
Aplecat peste apă, încerca să prindă o bărcuţă. Pluteau
câteva, confecţionate din hârtie şi aşezate într-adins, să
indice curentul viiturii – se roteau printre numeroase beţe
şi săgeţi din jurnal, aruncate ca să repereze înaintarea.
Prăjina înfiptă peste noapte, de farmacist, înainte ca stihia
să înece şi casa lui, ca să marcheze acelaşi lucru, precum
şi adâncimea apei, se zărea înclinată între clădirile
cufundate.
Un vuiet nou sosea din direcţia stăvilarului – o răbufnire
aprigă, cu ecou peste păduri, de unde se răsucea peste
oraş. Oglinda verzuie nu se vălurea, doar marginile
murdare săltau peste zidurile umede, cu brâie întunecate
deasupra, la câteva palme, semn că apa până la acel nivel
ajunsese peste noapte – în molozul coşcovit se căscau
firide, casele se deteriorau şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.
Nu mai existau curţi ori grădini, stihia le desfiinţase,
cărând porţile şi gardurile – câţiva ţăruşi înalţi se mai
ţineau în pământ cu încăpăţânare, vrând pesemne să
avizeze stăpânii până la ce nivel s-a desfrânat apa în
gospodăriile lor; restul îngrădirilor plutea departe, cu părţi
din stacheţii prinşi de şipci. Dar câte nu pluteau, îmbăiate
de mâl sau descheiate bucată cu bucată! Dulapuri, cufere,
395
Ada Orleanu
lăzi, coteţe – tot felul de coteţe –, cabine de latrină, lemne,

scânduri, multe scânduri, şi obiecte utile transformate în
gunoaie!
Pe prispa cârciumii lui Bădărău – unde se bănuia c-ar fi
prispa – se-nţepenise între butoaie, un cazan de fiert rufe;
îi lipsea o toartă, ca şi cum ar fi pierdut-o peste noapte, în
lupta cu apa. Sus, aproape de grindă, da ocol stâlpului un
coş de răchită; miorlăi un pisoi, labele lui se agăţară de
marginea coşului, se săltă şi capul, de parcă ar fi vrut să
ceară ajutor. Duhnea acru dinspre cârciumă, o ladă plină
cu sticle se legăna gata să se răstoarne, păru să vină spre
mulţimea adunată, cineva glumi pe seama izului:
— N-a lăsat Bădărău acasă decât poşirca!
— A de ne-o servea nouă drept vin vechi de Drăgăşani.
— Te pomeneşti că după înec ne-o îmbia, vrând-nevrând,
cu hectarul din butoaiele salvate şi duse la socri, în
comuna învecinată!
La marginea apei se agita şi farmacistul, întrebându-se
cum să ajungă la scara farmaciei.
— Din ce naiba să fac o plută?
— Să nu existe o barcă, domnule, în tot oraşul, cu care
să ajungem la casele noastre? se indignă şi negustorul de
mărunţişuri.
— Fă-ţi curaj şi intră, Iorgule, doar n-o să te-neci cu noi
de faţă! îl întărâtă Soceanu.
— Îţi convine să dai sfaturi! Până la tine…
— Vezi, doctore? Ce-ţi ziceam? Te-am prevenit că o să
privească toţi casa roşie ca pe-o cocotă norocoasă? Mă
dispreţuiau până acum c-am aşezat-o la dracu-n praznic…
— Ai răbdare! Ce folos tragi dacă-ţi vezi farmacia
răvăşită? Apa e adâncă şi rece, te mai alegi cu o răceală!
Doctorul îl trase pe farmacist de braţ, îl ţinu pe loc cu
fermitate. Te iei după Matei? Din lipsă de ocupaţie, se
distrează pe seama noastră, a sinistraţilor.
— Ei, n-o lua chiar aşa, Marius, ce naiba?! După ce eu
singur vă menţin la toţi… Poftim! Am să intru eu în apă,
Iorgule. Jucă balta duşmănos cu galoşii, pe urmă dete
396
umbrela, azvârli de pe el mantaua, haina, pălăria. Na, ţine,

ţine!
Toate în braţele farmacistului – şi intră de-a binelea în
baltă.
— E nebun sau pe cale!… exclamă farmacistul, uluit.
Dar nici nu te-am rugat, ieşi din apă, omule smintit!
Soceanu se prefăcea că nu aude.
— E beat? S-a-mbătat? Când dracu a avut vreme să se-
mbete? Matei, ai să te-neci, trăsnitule!
Lumea se şi îngrămădea să asiste la un spectacol
neprevăzut. Uite că nu se teme, o fi ştiind să înoate?
— Dar unde se duce? Ce vrea? Cum? Se duce să salveze
pe cineva?
— Ce zici dumneata, că nevasta farmacistului ori fata au
rămas în locuinţă şi cer ajutor?
— Auzi, soro, ce nenorocire! Familia farmacistului s-a
căţărat pe şifonier şi pe soba de teracotă, merge cineva
acolo.
— Nu e de mirare! Au mai fost şi alţi nărozi, bunăoară
vecinul soacră-mi, ăl cu pompele funebre, Niţescu, na, ăl,
cu dricu, ăl cu cosciugele. Vine, frate, echipa de-i bate în
geam, „plecaţi” şi aşa şi pe dincolo… dumnealui le
mulţumeşte politicos, şi după ce pleacă ăia înjură de mama
focului, că ce-i veni pe chelie primarului să alarmeze
lumea, că când s-a mai pomenit vreun înec, că niam de
niamu lui… şi să pune fătălică în pat, lângă nevastă – o ştii
pe nevastă-sa? grasă de abia se urneşte!… în pat… şi dă-i
iar cu sforăiala, pân’ ce ţipă aia c-a venit apa-n cas’! Fugi,
Niţescule-n izmene, la cai şi la dric! Caii şi dricu – venitul
lui, ce mai?! Muierea lui aduce copiii, aduce boarfe, toate
le-ngrămădesc înăuntru, în dric, dar când să pornească,
caii bat în lături. Uitase, frate, să-i lege de oişte! „Ţine,
nevastă, de căpice, că ieu împing dricu”
— Un om în apă! Se vede, un om…
— Nenorocitul! De unde-o fi scăpat?
— Nu-l mai căina dumneata, că intră de bunăvoie!
— Dacă tot şi-a făcut ambiţia, baremi să se uite până
397
Ada Orleanu
unde a ajuns apa, până la ce raft, vreau să ştiu, mai ales:

au scăpat substanţele? Mie de substanţe… Marius, azi-
noapte puteam să salvez tot, dar dintr-un spirit absurd, de
ordine, de… n-am mişcat nimic. Oh! La naiba, suntem
nişte caraghioşi, cumplit de caraghioşi! – aproape că
plângea, vru să plece, dar Marius îi strânse braţul.
— Te dai în spectacol, şi lumea atât aşteaptă… n-auzi ce
comentează pe seama lui Matei?
Muiat şi pleoştit, Matei obloni palmele, să vadă mai bine
în interiorul farmaciei. Dulapurile cu vitrine erau în apă
până la jumătate. Peste luciul verzui, cu pete sidefii,
pluteau de-a valma cutii, sticluţe, borcănaşe, şi pe un
carton mare – o reclamă colorată: copilul cu păr cârlionţat,
de aur, râdea spre el sănătos. „Cumpăraţi crema Cadum!”
Nu, înecul nu-i distrusese substanţele, dacă Matei zice
că apa e la raftul al doilea! Din prevedere, le ţinea mai sus,
să nu le confunde nepriceputa aceea, asistenta, pe toate
trebuie să le dădăceşti, şi când respiri că au învăţat, găsesc
post altundeva. Făcu gestul să-l îmbrăţişeze pe Soceanu,
dar acesta se feri, se trase să se scuture mai încolo,
dezgustat.
— Apa e infectă, doctore! S-au vărsat în ea toate zoaiele,
toate closetele… Alerg să mă schimb, altminteri dau la
boboci, ce mai, îmi vine să mă răstesc la ghete. Secărica
băută cu tine… dar mă întorc, aşteptaţi-mă, dă-mi
boarfele, Iorgule, îmi datorezi o cinste…
Moaşa Aurica îşi făcea loc prin mulţime. Spaima îi
trecuse, dar urmele nopţii de groază se citeau pe chipul ei
răvăşit – o faţă smolită şi osoasă, grozav de suptă. „Ce-o fi
vrând?” se întrebă Rozana, nu apucă însă să ajungă până
la ea. Doctorul Podeanu pricepu că la spital lucrurile nu
merg tocmai bine.
— Fetiţa bolnavă de scarlatină s-a umflat, cred că maică-
sa i-a dat ceva să mănânce; când m-am dus s-o văd,
încerca s-ompungă cu un ac ca să se dezumfle.
Doctorul se grăbi spre şcoala primară, necăjit că în
situaţia aceea gravă se iveau mereu alte necazuri. Îi
398
îngăduise sătencei, o femeie tânără din Urşani, să rămână

lângă fiică-sa, cu condiţia să nu-i dea nimic să înghită – îi
explicase limpede că era de-acum scăpată, trecuse criza
cea mare, în curând o s-o vadă zburdând. Nu-i mai putea
face nimic, dacă se declarase nefrita, n-avea decât să şi-o ia
acasă. Îi părea rău de fetiţă, un copil cuminte, asculta toate
sfaturile, nu făcea mofturi când lua medicamentele, ori să
se vaite când era înţepată.
— Acu nu mă mai doare, nene, îi surâdea după injecţie.
Moaşa mergea ceva mai în urmă, abătută. Nu lipise
genele întreaga noapte, o lăuză răcise, îşi petrecuse vremea
pe lângă ea, fă-i spălătură cu hipermanganat, pune-i
comprese, dă-i ceaiuri. Cereau şi celelalte – ba una, ba alta,
iar ea nu ştia nici unde să le caute –, toate lucrurile se
zăpăciseră, abia găsise fiolele, seringile. Când aţipise
văicăreaţă aceea „Vino, coană moaşă, că s-a umflat fetiţa!”,
treci la contagioşi, ăştia şi ei toţi nervoşi şi pretenţioşi,
fricoşi nevoie-mare, c-o veni apa peste, ei chiar şi la şcoală.
„Să nu fim nevoiţi, coană moaşă, să alergăm iarăşi prin
ploaie!” Umbla printre ei tăcută, nu mai avea putere să le
răspundă – de acasă nu mai ştia nimic, de altminteri ce să
mai nădăjduiască, când apa urcase pe scară de la bun
început? Cât durase evacuarea bolnavilor?! Nu găsise o
clipă pentru ea – spitalul avea personal puţin, femeile de
serviciu erau şi ele frânte, moţăiau pe băncile scoase pe
coridoare. Multe bănci le transformaseră în paturi pentru
bolnavi – cine să care toate somierele din vale? – aveau
nevoie de paturi, nu mai era vorba de o găzduire.
Provizorie, de câteva zile, cum presupuneau aseară, când
sperau să fie deschis stăvilarul imediat… Apa o să se
retragă, iar ei n-aveau decât să întoarcă pacienţii în
pavilioane. Pune viţă, bea vin, Niţă! Or trece câteva
săptămânî, poate şi mai mult, până să devină locuibile
saloanele, şi-asta numai de s-o face vreme frumoasă şi
călduroasă, să se usuce umezeala, pe urmă altă tencuială,
aşteaptă să se usuce şi-asta ca să văruieşti… – moaşa
aproape se îngrozea să mai insiste asupra greutăţilor ce-i
399
Ada Orleanu
aşteptau.
— Trebuie luate măsuri pentru o găzduire mai
îndelungată, domnule doctor, băncile pe lângă că sunt tari,
sunt şi incomode aşa, unite două câte două, că se lasă
saltelele printre ele… Bolnavii nici n-au cum se răsuci, cad
dracu dintr-un asemenea pat, gem în somn, se zbuciumă,
mi se trezesc enervaţi, îmi vorbesc răstit. Pe operaţi i-am
aşezat baremi pe jos, peste două saltele îngrămădite una
peste alta… Ţipă şi-ăia că le e frig, scrâşnesc de dureri,
cică-i doare cusătura…
Alţii, mai sperioşi, o chemau holbaţi, li se năzărea că au
temperatură – alerga, le cerceta rana… De unde?!
Stomacul, muşchii burţii erau moi la pipăit, flasci, pulsul
nu le bătea agitat. Răul le venea din somn, din vise…
Doctorul se interesă de pelagros, dacă mai urlase după
plecarea lui.
— Nu, slavă Domnului! N-a mai scos niciun geamăt, cred
că l-a buimăcit morfina, o să ne dea pace până către prânz.
Ăsta, zic eu, n-o să se mai vindece, a venit la noi prea
târziu, se toacă pielea de pe el, cade în scame, curat ca la
scarlatină.
— Am avut şi cazuri mai grave, nu-ţi aminteşti? se
răsuci doctorul spre ea. Privirea lui se dilată uşor când dete
de faţa ei ofilită, bătrânicioasă. „Ce răvăşită e!” Oboseala
parcă-i lungise chipul şi pete mari întunecate marcau
fălcile. Eşti prăpădită! De ce nu pleci să te odihneşti câteva
ceasuri? Ai muncit toată noaptea, nu te-a înlocuit
subchirurgul? Cum ea nu răspundea, Marius adăugă după
o mică pauză: Te trimit eu acum.
— Nu se lipeşte somnul de mine, orice-aş face – se
învioră femeia subit, dându-şi silinţa să-i zâmbească, dar
nu trecu decât o undă de mulţumire peste faţa ei, pe urmă
se avântă să-i deschidă uşa.
În dreapta, pe panoul de afişe, se mai găseau listele cu
premianţii şcolii, publicate în vară – îngălbeniseră de
arşiţă, literele abia se mai citeau. Domnul doctor se
interesase şi de ea! mai avea vreme pentru asta. „Pâinea lui
400
Dumnezeu! Nu merita atâtea necazuri din partea familiei

doamnei doctor!… Bine că s-a dus smintitul! De dus s-a
dus, dar ce-a lăsat în urmă!… Lumea vorbeşte… Vai, mi-e
milă de domnul doctor câte o să mai pătimească! De ea nu,
că n-a catadicsit să stea de vorbă cu o amărâtă ca mine!
Acum să sufere! Să sufere pentru dezminţatu şi desfrânatu
de frate-său! De lua măsuri la vreme…”
Unda de lumină de pe chipul moaşei îl mai înviorase şi
pe doctor: în învălmăşeala şi panica tuturor, în contrast cu
scenele ridicole – de un dramatism ieftin, mai degrabă
grotesc –, se mai găseau şi persoane care să uite de
propriile necazuri şi să dăruiască altora ajutorul lor.
Străbătu culoare, săli de clasă, să viziteze bolnavii – mai
întâi pe cei operaţi, la cererea unuia dintre ei, care susţinea
că i s-a desfăcut bandajul şi curge ceva… Pe urmă lăuzele,
femeia răcită se plângea de junghiuri în şale, îi făcu
personal o injecţie, ştia că nu minte. Numai la sfârşit
traversă curtea, spre clădirea amenajată pentru contagioşi.
Găsi la patul fetiţei pe subchirurg; mai deoparte suspina
mama, prăvălită la pământ. Era îmbrăcată în costum
ţărănesc, cu oprege roşii, dungate, peste fusta albă, în
cute, cu colţi croşetaţi.
— I-ai dat pâine? Turtă? Ce i-ai dat? întrebă doctorul.
Femeia înălţă faţa scăldată de lacrimi.
— A zis că-i e foame, şi-i dădui un cocoloş – se frânse de
durere, izbi podeaua cu fruntea.
Doctorul o privea mâhnit. „Ce să priceapă amărâta
asta?!” Trase pătura şi descoperi bolnava. Fetiţa era
umflată ca un balon, abia mai respira. El o certă pe mamă
îndurerat:
— Ce-am vorbit noi doi, femeie, când m-ai rugat să te las
peste noapte lângă ea?
— Ştiu, ştiu, io o omorâi! hohoti jalnic. O omorâi cu
mâinile mele, nu m-ar mai ţine pământu!
Subchirurgul acoperi încet trupul în agonie.
— Femeia ştie să scrie, dar am făcut cu declaraţia în
locul ei, că nu se pricepe; s-o citesc?
401
Ada Orleanu
— Citeşte-i-o! rosti doctorul, şi trecu la alt pat.

Ridicaţi pe perne, bolnavii ascultau tăcuţi şi miraţi –
vocea înceată, pe un ton uniform, semăna a litanie.
Un convalescent se interesă dacă e adevărat că s-a retras
apa şi se pot înapoia la spital. Medicul se mulţumi să
încline din cap, încât nu se preciză la care dintre întrebări
răspunsese. După ce dete dispoziţiile necesare în legătură
cu cei grav bolnavi, ieşi din şcoală.
În drum aştepta o căruţă, venită dinspre şoseaua
Râmnicului. Printre ţoalele dungate, aşezate pe paie, cu o
umbrelă deasupra capului, ţinută de un copil cam de
paisprezece ani, se zvârcolea un bărbat cu pielea învineţită,
pământie, pe alocuri înverzită şi îngălbenită – semăna cu
un loc umed, năpădit de muşchiuri felurite. Doctorul fu
nevoit să-l examineze în căruţă – se plângea de dureri mari
în stomac, avea spasme, vomase, tot mai simţea nevoia,
dar uite că nu putea.
Moaşa Aurica chemă îngrijitoarele, ridicară bolnavul şi îl
duseră pe braţe în cancelaria şcolii – doctorul Podeanu
diagnostică un ulcer avansat, omul trebuia operat în cursul
zilei, după ce amenajau încăperea pentru treaba aceasta.
— Pregătiţi bisturie, pensete, copci, puneţi totul la fiert;
dacă nu mă odihnesc câteva ore, n-am să pot opera,
declară Marius, şi plecă la han, să se culce, lăsând în grija
subchirurgului totul.
Pe drum o întâlni pe Clara, venea să-l caute, auzise la
han că se retrage apa, credea că s-a şi retras şi e nevoie de
ea să înceapă dereticatul locuinţei. O întoarse din drum
mohorât, întrebă ce fac copiii – pe copii îi lăsase sub
supravegherea Leanei.
— Le-am povestit despre înec, ca să nu afle de la alţii, în
chip eronat, zise pe un ton ferm.
— Clara, trebuie să mă odihnesc, am o operaţie urgentă
de făcut. Dumnezeule, cum de-a plecat Novăceanu chiar
ieri? Dacă mai amâna o zi… Sunt singur, singur…
— Patul tău e liber, Marius. Dacă vrei mai multă linişte,
trimit copiii la Soceanu. A fost Dina pe la noi. Doctorul
402
Novăceanu avea un botez în familie, de aceea a plecat la

Râmnic, dar o să vină.
— Sunt frânt, am să cad buştean, să mă trezeşti.
În timp ce urcau pe scara hanului, ploaia se repezi spre
ei, mânată de un vânt iute. Alunga şi norii – în direcţia de
unde tot năvăliseră – atmosfera părea să se limpezească,
cenuşiul de plumb se zdrenţui pe alocuri, lăsă goluri mici,
albastre.
Spre podul tăbăcăriei se zărea îngrămădirea de brişti şi

căruţe – soseau şi altele în mica poiană străjuită de goruni
bătrâni, se instala acolo, în mod provizoriu, piaţa oraşului,
în locul celei înecate, cu halele ei de carne şi de peşte şi cu
prăvăliile de mărunţişuri şi solduri, pânzeturi mai ales şi
curelărie, mărfuri cerute de săteni, clientela de nădejde a
micilor negustori.
De departe, noul târg semăna cu aşezarea unei şetre –
când poposeau ţiganii cositori, în căruţele lor lunguieţe,
trase de catâri, îşi desfăşurau corturile şi baţacalele în
acelaşi loc, la umbra gorunilor uriaşi. De-acolo, năpădeau
oraşul cu câte-o căldare de aramă în spate:
— Cositorim tingiri, cazane, cositorim!
De astă dată se îmbulzeau precupeţii, oferind produse
casnice: ouă băgate în făină de mălai ori între straturi de
fân – ouă de găină, curcă, raţă şi bibilică.
— Hai la ouă proaspete, ouate numai ieri!
Pe scândurile late, aşezate pe bolovani, erau clădite
piramide de legume.
— Hai la roşii şi ardei, hai la morcovi!
— Poftiţi la prune, domnule! Ia te uită ce mai prune, sare
sâmburele cât colo de tare! Hai la prune vinete, numai
bune de dulceaţă… Las mai ieftin pentru cine ia cu baniţa.
— Ia pere, ia pere duşese! Nu te uita ’mneata chiorâş că-
s necoapte, doar ţi se pare, de le ţii o zi, două, miere, nu
altceva! Se topesc în gură!
403
Ada Orleanu
Piramide uriaşe şi de lubeniţe – una mare, coaptă, sta

despicată în felii, drept mostră, lângă fiecare grămadă, să
atragă muşteriii.
— Hai la lubeniţa dulce şi zemoasă!
Unii cumpărători se tânguiau din pricina înecului,
cereau precupeţului sa scadă din preţ.
— Nu te gândeşti? Am pierdut tot, tot!
— Da ’mneata ne căinezi pe noi când dă grindina ori se
usucă toate de secetă? Hai la varză, ia varza roşie pentru
murătură! Avem şi de-a albă, hai la varză albă!
Oierii şi porcarii, aşezaţi pe un perimetru mai depărtat,
nu încetau să îmbie clienţii:
— Se taie pe loc, la voia dumneavoastră, pielea rămâne
la vânzător!
Sosiră şi ungurenii, în căruţe dichisite, trase de cai graşi,
cu pielea lucioasă, descărcară putini cu brânză telemea,
vedre cu brânză dulce de vacă, doniţe cu lapte storcit, cu
lapte covăsit, cu smântână, brădoaice cu urdă, burdufe din
piele, burdufe din coajă de copac şi o piramidă de turte de
unt, învelite fiecare în frunze de lipan ori de viţă; după ce
săltară pântecele sub chimirul lat şi dădură un bobârnac
pălăriuţelor negre din postav, arătând o faţă rotundă,
lucioasă, roşie şi nişte dinţi laţi, grozav de albi, începură
târgul, balansând în faţa cumpărătorilor braţul palanţei.
— Hai la telemea de oaie!
— Cât dai vinetele? Cât? Ăsta-i preţ? Ai căpiat?
Dumneata nu ştii ce năpastă a căzut pe capul nostru? De
unde bani? Hai, de unde? Speculă sadea, neruşinatule! Nu
mai aveţi obraz? Vă trăsneşte Dumnezeu!
— Profită de nenorocirea noastră!
— Şi nimeni nu ia nicio măsură! Unde sunt, domnule,
primarul, şeful poliţiei? Parc-au intrat în pământ, nu dă
nimeni de ei! Te duci să ceri un ajutor…
— Hei, cucoană, cât dai ’mneata? ’mneaei, a cu pălărie, a
cu peană la pălărie… Negustorul abia îşi putea stăpâni
râsul. Se vaită c-a pierdut tot, dar pălăria cu peană… Hai
de ia, târgu n-are supărare!
404
Strigăte asurzitoare! Căţăraţi pe marginea căruţelor

încărcate, aşa-numiţii zarzavagii en gros pofteau muşteriii
să se aprovizioneze pentru toamnă, deşi toamna nu sosise
decât în grădini deocamdată. Chemări, sfadă, mustrări
reciproce în faţa fiecărei grămezi.
— Salve, salve! se salutau orăşenii – treceau grăbiţi unul
pe lângă altul, să nu piardă marfa; paporniţele plecau spre
oraş încărcate, altele soseau ca să fie umplute. Din această
nouă piaţă lipsea totuşi o mare parte din locuitorii oraşului
– în cartierul înecat, de la celălalt capăt, era ignorată
bătălia aceasta a alimentelor. Acolo se dezgărdinau case, se
culegeau din apă obiectele care pluteau mai încoace, unde
nivelul scăzuse. „Al cui o fi?…” Obstinaţia unor cetăţeni de
a aştepta retragerea lichidului mâlos şi rău mirositor, ca să
purceadă la rostuitul locuinţelor, conţinea multă dârzenie
şi optimism, dar în gesturile spontane, în exclamaţii, în
comentariile făcute la un nivel diferit de instrucţie, umorul
nu lipsea – o gură sănătoasă râdea nevăzut, fără răutate,
chiar cu îngăduinţă, de apucăturile omeneşti. Copiii găseau
prilej de joacă şi în acest decor halucinant, o joacă însă cu
finalitate practică; pe străzi, apa colcăia stătută, iar ei,
înarmaţi cu prăjini, cu sape ori greble, nu se sfiau să
cutreiere din casă-n casă, să salveze animalele refugiate
prin cine ştie ce cotlon.
Un soare bolnav pândeşte din spatele norilor, lumina
lâncedă, vânătă, târăşte cartierul înecat într-o moarte
aparentă – casele arată mâncate de apă, străzile sunt
canale monotone de apă băloasă, limbi spurcate ling şi-
acum zidurile, cartierul îşi trăieşte confuz deşteptarea,
bărbaţi cu feţele nebărbierite şi ochii tulburi de nesomn
aprind mereu ţigări, cer unul de la altul foc. Pe undeva a şi
putrezit o pisică ori vreun câine, vântul asmute putoarea
către oraş. Dar într-o albie de rufe, doi tineri se avântă
peste întinderea bălţii, lopătând cu nişte făraşe. Poftim ce
le-a dat naiba-n gând!
— Ce căutaţi, mă băieţi, n-aveţi de lucru? O să se
răstoarne copaia aia cu voi, ştiţi baremi să înotaţi?
405
Ada Orleanu
Ei nici nu vor s-audă, râd înghesuit, cu bărbia înfiptă în

piept.
— Ce te priveşte pe dumneata, bărbosule, ce facem noi?
Ne-am pus în gând să ajungem la cei de pe stăvilar şi să
privim de sus înecul, să le dăm şi ajutor, desigur, dacă au
nevoie de ajutor…
Se mai dă amploare ştirilor, fiecare adaugă o floricică, să
sune mai patetic, să stârnească ofuri şi vaiuri, întrebări,
după care urmau lămuriri suplimentare. Până şi
autorităţile, întoarse din pădure, descriau în termeni
bombastici inundaţia.
— Ie catastrofală, domnule, catastrofală, ce mai?
exclamase unul dintre jandarmi. Cum să-noţi kilometri
întregi? Atâta s-a lăţit apa până la stăvilar! N-ar fi avut rost
să ne ducem acolo, după vuiet am înţeles că inginerul şi
lucrătorii… şi de altminteri, noi am avut o altă
însărcinare…
Tonul devenise enigmatic şi plin de emfază totodată,
ajutorul de comisar îi făcuse un semn discret şi o zbughise
după grup, oarecum speriat să nu fi dezvăluit un lucru
interzis. În urma lui se comentase:
— Vor să-şi acopere lipsa de curaj! Pentru că dumnealor
nu s-au aruncat, fireşte, pe nicăieri în apă!
— De crimă pomenea nătărăul de jandarm? Asta le-a
fost misiunea în pădure?
— Ce crimă, domnule? Crimă cu jaf? S-au găsit ticăloşi
care…
Zvonul că înecul are legătură cu asasinatul comis în
pădure – autorităţile nu se ocupaseră de el, din cauza
inundaţiei – prindea tot mai mult consistenţă, deşi se mai
găseau mulţi orăşeni care nu auziseră, despre omor.
— De ce n-au arestat, domnule, pe nimeni? Să fie aduşi
rudarii, până nu fug, mama lor de hoţomani!
Se schimbau presupuneri, în şoaptă, referitoare la insul
străin, un tip cam bizar, oaspetele doctorului Podeanu.
— Cică nu l-a mai văzut nimeni de la înec.
— S-a înecat, ori i-au făcut şi lui de petrecanie rudarii,
406
ca să-l prade?
Cum cineva susţinea morţiş că oaspetele e un prieten al
doctorului, din copilărie, care venise să-l vadă tocmai hăt
din America de Sud, băcanul interveni cu date mai precise,
dându-şi importanţă:
— Ba nicidecum, e frate cu doamna doctor şi cu
nebunu… ăl de-a murit acum câţiva ani… smintitul care
da buzna la mine-n prăvălie, cu ciurda de copii după el, să
le cumpere acadele. Îşi vindea, nenorocitul, şi cămaşa după
el, să le facă bucurie haimanalelor! Se zice c-ar fi şi ăsta
ţicnit… – băcanul roti privirea: nu se găsea cumva prin
preajmă cineva de la spital, să-i comunice doctorului
Podeanu?…
Printre nori, se strecurară deodată, calde şi orbitoare,
razele soarelui, oglinda apei străluci cu pete întinse,
unsuroase, sidefii, se încălecau crestele provocate de vânt.
Câţiva se precipitară.
— Se retrage, nu vedeţi?
— Dacă s-o retrage aşa, nevăzut, avem de aşteptat! rosti
băcanul pe un ton ironic şi totodată îmbufnat.
— Eu credeam, domnule, când a dat buzna ăla… nu ştiu
care idiot, şi a urlat că dă apa înapoi, că nici nu mai e în
oraş, ci s-a dus dracului de unde-a venit, mi-am şi luat
nevasta la zor că de ce doarme, c-avem de lucru… –
armeanul vorbea cu mâinile în şold, cu barba în piept, ca şi
cum ar fi avut intenţia să se repeadă la cineva, asemenea
unui ţap înfuriat. Vă daţi seama dumneavoastră ce s-o fi
ales de marfa mea? De sacii cu cafea? De cutiile cu rahat?
Cu ceai? Cu stafide? Zahărul s-a topit, desigur! Şi
bomboanele!… ce să mai reziste la atâta umezeală? Mă pot
considera falit. Ştiţi ce e un falit?…
— Ştiu ce e un falit, dar dumneata pricepi ce-nseamnă
să-ţi pierzi până şi culcuşul? Hai? Eu n-am nici unde pune
capul… iar ’mneata boceşti nişte acadele!
— Ce dracu se vede pe apă? Un bufet? Un garderob? Ia
uitaţi ce de lucruri scormoneşte vântul!
Într-adevăr, rătăceau lent, pe balta mâloasă, numeroase
407
Ada Orleanu
obiecte ce nu se văzuseră până atunci: scaune sfărâmate,

mese, oale şi cratiţe, sticle – obiecte într-o diversitate
haotică. Pluteau şi haine, baloturi de postav, de pânză.
— De ce naiba au pornit încoace?
Văzură şi o claie de fân – înnegrită la bază, dar încă
aurie în vârf –, care purta pe ţăruşul înfipt în inimă o ţarcă.
Ţarca se pregătea să zboare, nedumerită că ajunsese în
oraş. Fâlfâi aripile, se înălţă, dar nu zbură prea departe, se
lăsă pe acoperişul de ţiglă al unei case înecate.
Apa da înapoi, dar la fel de încet cum înaintase asupra
oraşului peste noapte – scurgerea spre matcă se făcea lent,
rămâneau numeroase băltoace presărate în locurile joase:
un lichid stătut, încărcat de mâzgă, care degaja miasme.
Aceleaşi raze calde căzură şi peste creasta de piatră,
învăluind tandru trupurile lungite – unii se trântiseră cu
faţa-n jos, să evite loviturile ploii, alţii pe o parte, cu braţul
îndoit sub cap.
Cerul se goli de nori, rămase deasupra lor spălat,
dichisit, – avea culoarea miozotisului. Razele săgetau
înfierbântate, siliră trupurile să se mişte, membrele
scuturau amorţeala – încinse, vestmintele abureau uşor,
numai părţile de trup rămase în umbră erau ca de gheaţă;
azvârliră tot ce aveau pe ei în bătaia soarelui, să se zvânte,
şi se plimbară peste creasta de piatră goi puşcă,
schimbând locul, căutând mereu acea porţiune unde
pripea soarele puternic. Porii absorbeau căldura iute şi
parcă ascuţit, ca printr-o arsură a pielii – îi ploua acum cu
ace fine, de cetină, muşchii, avizi să absoarbă căldura, se
contractau aproape dureros, îi cuprinse o astfel de
toropeală, ca un început de narcoză. În auz, zgomotul
devenise aplatizat şi vătuit, prin uniformitate, deşi apa mai
vuia puternic.
De undeva se stârni cântecul prelung şi ascuţit al unui
cocoş – desperat parcă să constate dezastrul curţii de
orătănii. Marin şi-l închipui cocoţat într-un dud bătrân,
plouat şi nemâncat ca şi el, poate rănit la un picior, dar
înviorat deodată de promisiunea cerului înseninat. Piţigoii
408
se alungau peste apă într-o volută zbenguită, iar când se

aşezau în copacii înecaţi până la coroană, se apucau să
îngâne vrăbiile care viermuiau pe un arin, aplecat mai
încolo, mirat pesemne de sminteala râului.
Un trup merse să răsucească îmbrăcămintea, agăţă
pantalonii de un pârmaci, pe urmă cercetă atent viitura. Se
mişca, şuvoia încet către cele două canale deschise.
Privirea se lungi peste imensitatea apei, descoperi un peisaj
halucinant. Stihia înghiţise hulpav zăvoiul, câmpurile,
crângurile şi o parte din pădure, cartierul mărginaş al
oraşului. O să revină în matcă, dar când? Furia şi-o
potolise, nu mai ploua la munte, puteau considera urgia
trecută, domolită; ce lăsa însă în urmă… se va strânge greu
apa de pe tăpşane, va colcăi în gârloace, în şanţuri, pe
drumuri şi poteci, o să stea aninată pe terasele râului; câte
bălţi, ochiuri nenumărate! Surse de infecţie, doctorul
trebuie să ia măsuri… Îi păru că balta îl pândeşte
morocănoasă şi rea, se răsuci către trupurile goale, pe
urmă, cu un mers hotărât şi gesturi iuţi, manevră
mecanismul stăvilarului. Se opinti duşmănos, simţi că
cedează, privirea avu o dungă de satisfacţie. Prin hruba
descoperită bubuia apa. Se întoarse pe margine. Se
formaseră burghie verzui, care sfredeleau înspre gura
înecată. Trupurile se întinseră, braţele se rotiră într-o
gimnastică simplă, la fel picioarele. Marin înălţă capul.
— Singur l-aţi urnit?
Veneau şi ceilalţi, bătându-se cu palmele peste omoplaţi.
— Am mărit acum suprafaţa de scurgere; nu de alta, dar
apa bătea pe loc, m-a scos din sărite, râse inginerul.
Drăgane, bate-mă şi pe mine pe spate, mă suliţează un
junghi de când m-am trezit.
Mijlocul apei se despărţise în două şuvoaie, făcuse un fel
de cărare la suprafaţă – în masa băloasă se zbătea ceva, ca
şi cum ar fi fost o vietate enormă ce se îneacă.
— Degeaba ne zvântăm hainele, domnule, că tot prin apă
o să plecăm de-aici, rosti Drăgan, dezamăgit de scurgerea
înceată.
409
Ada Orleanu
— Prin apă, de acord, dar nu ca azi-noapte, ia uitaţi-vă

acolo, muchia digului a ieşit deasupra. Într-un ceas, două,
putem să plecăm.
— Bine-ar fi, domnule inginer, că am o gheară de uliu în
burtă.
Bicescu surâse nu ştiu cum.
— Vă aşteaptă recunoştinţa autorităţilor, cred c-au şi
pregătit boul cel gras.
Pricepură fina ironie a şefului, dar nu avură nicio
replică, pentru că numai aluzia la boul gras le pricinuise o
salivaţie cumplită – se foiau peste stăvilar fără niciun rost.
— Faceţi gimnastică, înviorează! Bicescu mişcă mai întâi
braţele, apoi trunchiul şi picioarele. Lucrătorii se
mulţumiră să se plesnească unii pe alţii, cu muchia
palmei, pe spatele gol. Am putea pleca şi mai devreme,
după ce deschidem şi gura cealaltă, dar m-am gândit la
Marin, să nu-i expunem rana. Murdăria din apă e
periculoasă, o să-l cărăm cumva…
— Pe mine mă lăsaţi aici, domnule inginer, ce atâta
corvoadă, n-o să crăp dintr-o zgârietură. Mi-aduce frate-
mio ăsta mâncare, şi atunci ne-om descurca.
— Ba te iau, şi am să te predau doctorului Podeanu,
băiatule, nu vreau să-mi faci un tetanos!
Îi înfiora neplăcut gândul că vor străbate din nou ţinutul

smârcos. Hainele se uscaseră doar pe jumătate –
nerăbdarea îi făcuse să le îmbrace jilave, se ivise digul pe
toată lungimea, oferindu-le generos spinarea.
— Hai, că vă duc până la mal!
Pe încetul, umezeala veştmintelor le răci spinarea,
aproape tremurau.
Peste dig coborâră destul de uşor, bezna nu le mai
amăgea paşii.
— De fapt, numai frica, domnule, m-a trântit în apă –
vorbi Vasile – şi de înotat ştiu ca şi Marin, azi-noapte însă,
pe întunecimea aia…
Inginerul le atrase atenţia să fie prevăzători când vor
410
părăsi digul, să aibă grijă de Marin.

— Nu-l lăsaţi să forţeze piciorul! O să te iau şi eu în
cârcă, băiatule, dacă n-a scăzut apa către pădure, după
cum bănui.
Scăzuse însă mult, le ajungea până la genunchi.
Trunchiurile arborilor arătau jupuite, mărăcinişurile
fuseseră scoase din pământ cu rădăcini cu tot, pluteau
printre copaci.
Apa scăzu până la glezne, sub tălpi simţeau moliciunea
de alge a mâlului – mai şi alunecau, se trezeau că
îmbrăţişează fagii. Nămolul era de preferat bolovănişurilor.
Urmau drumul scurt, nu mai ocoleau prin codru, departe,
şi se mirau cum izbutiseră să dea de dig şi stăvilar,
mergând orbeşte, ca un om legat la ochi.
Găsiră punţi şi podeţe sfărâmate şi azvârlite de puhoi în
marginea pădurii. Sub apă începeau să taie ascuţişuri,
nivelul creştea din nou, nu era posibil să iasă în oraş pe
uliţa cimitirului. Ocoliră casele din crâng la o bună
distanţă – periferia aceasta fusese la cheremul puhoiului,
clădirile dormitau cu dunga apei la nivelul ferestrelor,
prăbuşite în sine, gârbove, cu alură de bătrâni cocoşaţi,
îmbăiate de spuma murdară a limbilor, nişte limbi înguste,
verzui, ca de viperă, ce se lungesc fulgerător şi se retrag.
De unde venea mirosul de mămăligă afumată? Stomacul
lucrătorilor se convulsionă, nările lor fremătau să
descopere direcţia; mai rămăsese, pasămite, vreo casă în
picioare, gătea cineva pe plită.
Strada prin care pătrundeau în oraş era un adevărat
jgheab, vântul adia cu miasme.
— Dacă am da de insul ăla, ăla care pretindea că ştie
cine manipulează mecanismul stăvilarului…
— Eu l-am şi zărit o dată, intra în curtea spitalului,
spuse Drăgan.
— Totul s-a complicat, îngăimă inginerul. Să vedem cum
o să descurce comisarul-şef ticăloşia. Omul a închis pe
rând cele patru guri. Când a făcut-o? La cât timp după
controlul vostru? Şi pentru care motiv? Nu-mi pare
411
Ada Orleanu
plauzibil… dar la urma urmei, noi să ne vedem de-ale

noastre, renunţă el istovit.
— Rudarii nu se pricep să manevreze mecanismul.
— Se pricep şi copiii, Vasile, darmite…
— O să punem pază permanentă! N-aş fi bănuit să ne
trezim cu un dezastru, din lipsa mea de prevedere.
— O să aflăm noi cine e cremenalu!
Ieşiră în centrul oraşului, însoţiţi de numeroşi copii şi
cetăţeni culeşi de pe străzi – le luară urma şi orăşenii care
mai aşteptau miracolul retragerii, în faţa bălţii. Se iviseră
exact din direcţia unde cei mai mulţi bănuiau c-ar fi
primejdia mai mare – că apa într-acolo era grozav de
adâncă. Aşadar, cum au trecut prin ea?
— Ce e cu tânărul? Ce i s-a-ntâmplat? întrebă un glas de
femeie.
Marin atârna istovit de umerii a doi lucrători şi mai
istoviţi.
Le ieşi în faţă cofetarul – se ştergea pe şorţul cu tăblie, îi
pofti la o cafea cu coniac.
Uşile, ferestrele erau deschise larg, să primească lumina
şi căldura soarelui. Întâlniseră case din care apa cobora pe
trepte, în mici cascade – dinăuntru era azvârlită cu găleata
direct în stradă, peste pervaz.
Lucrătorii arătau desfiguraţi, din pulpana pantalonilor
nămolul se scurgea gros şi galben în ciulamaua verzuie de
la picioare, care acoperea caldarâmul de-o palmă. Hainele
stăteau lipite de trupurile înfrigurate, buzele lor vinete, pe
alocuri albicioase, spuzite, se frământau nervos – privirea
se adâncise mohorâtă, în jgheabul cearcănelor de un vânăt
liliachiu. „Ce dracu mai vor ăştia de la noi, nu vede
fiştecare în ce hal suntem?”
Strecurat din mulţime, armeanul insistă să i se
precizeze:
— De deschis l-aţi deschis, dar e sigur că n-avem de ce
să ne mai temem?
— Nu ştiu, zău, cine-i vinovat de pacostea ce veni pe
capul nostru! azvârli negustorul de încălţăminte, şi îl fixa
412
pe inginer cu o privire mijită.

— Noi nu! scrâşni Vasile printre dinţi.
Ceilalţi strânseră, fără să vrea, pumnii.
— Domnule inginer… ascultă, nu e niciun pericol acolo?
Stăvilarul n-a crăpat, nu cedează cumva, aţi cercetat bine?
— Întâi să mâncăm! urlă Drăgan, scos din minţi, şi se
repezi, cu fruntea înainte, spre băcanul rubicond, care ţipa
din uşa prăvăliei. Dumneata crezi că de palavre ne arde
nouă acum?
— Le trebuie haine de schimb! ţipă o femeie. Alerg să
dau de veste doamnelor din comitet că au sosit.
— Vă aduc imediat nişte medicamente! se precipită
farmacistul.
— Din alea muiate de apă? îndrăzni cineva să
glumească, şi se ascunse iute în mulţime.
— Hrană caldă, domnule, nu aspirin’, nu piramidon!
Hrană fierbinte şi, colea, nişte ţuică fiartă, cu zacăr şi
inibahar, să vă curgă foc prin vine, nu altceva, măi flăcăi!
îşi dârdâi brutarul neamţ cărnurile în valuri.
— Hai cu ei la Căprioara!
— Căutaţi nişte pături, tremură bieţii oameni ca piftia!
Inginerul se apropie de Marin.
— Pe tine, băiatule, te duc eu la doctorul Podeanu,
şcoala e la doi paşi.
— Mă vai’ c-a şi făcut titanosu ăla, că prea arde carnea
pe el! zise Vasile, susţinându-l pe după grumazul lui.
— Da de unde?! Mi s-o fi obrintit rana, gemu Marin.
— Auzirăţi, bă? Ne poftesc la Căprioara, ce mai cinste!
Acolo merg numai domnii, că sunt pluşuri su’ şezut.
— Lăsaţi, băieţi! îi făcu atenţi inginerul Bicescu că n-
avea niciun rost să se ia la harţă cu lumea.
— Casa mea ai văzut-o, inginerule? Zace-n apă şi-acum!
Cine poartă vina, hai, dacă nu stăvilarul dumitale?
Marin se zbătu, ar fi vrut să se repeadă.
— Vasile era să se-nece, cât pe ce să mă scoateţi şi pe
mine, umflat, din apă! Casa ţi-o faci ’mneata gigea, că te
ştiu om avut, da eu am să zac, bani n-am, de-acasă a
413
Ada Orleanu
pornit şi patu pe apă!

Alerga cineva, dete lumea în două părţi, cu braţele
întinse, făcând cărare: ajutorul de judecător, Gore
Livezeanu,
— Vă stau la dispoziţie, domnule inginer! Primarul e în
consiliu, la primărie, împreună cu ceilalţi. S-a format un
comitet de doamne pentru ajutorarea sinistraţilor, e totul
aranjat şi pentru primirea dumneavoastră, poftiţi cu mine
la şcoala de meserii.
— Eu nu mai sunt capabil, vezi în ce hal sunt… dar te
rog să faci totul pentru băieţii mei. Pe Marin lăsaţi-l la
spital, să-l consulte doctorul Podeanu, urgent.
414
XXI
MARIUS PODEANU STRÂNSE GENELE

uşor, se sili să-şi păstreze calmul.
— Aşadar, l-aţi găsit?
— Cum vă spusei, îi făcuse bătrâna vânt – cel puţin aşa
pretinde Niţă, dar cine-i mai crede, c-au încurcat-o rău de
tot. Am întârziat din pricina smârcurilor, nu ştiu, zău, când
s-or mai usca atâtea bălţi! Tocmai din pădurea Strejea l-am
înhăţat, o adevărată dihanie, l-am legat, acum e mieluşel.
Era să uit: s-a interesat de dumneavoastră, de familie şi,
mă rog, de năpasta care căzu pe capul nostru, domnul
colonel, invalidul, domnul colonei Roşianu, vine să vă vadă,
zicea. Îl aducem pe rudar?
— Aici?
— Pentru cercetări. E nevoie să-l examinaţi, vă roagă
domnul comisar-şef, are zgârieturi pe piept.
— Pot s-o fac şi la poliţie, de ce să alarmăm bolnavii?
Seara se instala molcom, răcoroasă, cu un cer înalt,
orăşelul scăpase de apăsarea norilor, respira firesc – doar
către apus mai existau nişte vălătuci vineţi, dantelaţi cu
auriu strălucitor.
Rudarul arăta livid. Privirea sa cernea cenuşie printre
genele stufoase. Fu îmbrâncit către scară. Doctorul nu
urcă, rămase cu Mihai Rudeanu şi cu şeful poliţiei, să
aştepte convoiul care se zărea.
— Împrăştie curioşii! Să meargă fiecare acasă, au lucru
berechet acasă, ce-mi stau ca la panoramă? Hai, sergent,
fii mai energic, să nu mai văd picior de civil pe-aici! Curăţă
415
Ada Orleanu
strada de ei!
Să fi fost însoţit convoiul de bătaia unor tobe şi de
strigăte, le-ar fi întărit impresia că asistă la procesiunea
unor sălbatici. Bărbaţii din sălaş purtau moarta pe o targă
– improvizată din doi făgui împletiţi cu mlădiţe, acoperită
cu frunzar –, Rila era înfăşurată într-un cearşaf gros de
americă dat de spital. Numai Niţă, vătaful, fusese legat,
restul rudarilor – cu mic, cu mare – păşea slobod pe urmele
moartei. O tăcere adâncă însoţea ciudatul convoi. Cei de
faţă aşteptau parcă o dezlegare, ca şi cum, fără voia lor, s-
ar fi găsit în puterea unei vrăji ce urma să fie sfărâmată.
Niţă fu înhăţat şi el de sergent, iar rudarii se despărţiră
de Rila, ca să meargă la baia populară, cum suna porunca
primarului.
Comisarul-şef se interesă dacă nenorocita aia mai trebuie
îmbălsămată şi dacă poate să fie transportată la spital.
— Nu am morgă la şcoală, nici măcar o pivniţă, replică
doctorul, supărat. Sunt destule magazii în oraş, aveţi şi la
poliţie una.
Se apropie de Mihai Rudeanu, îi apucă braţul abătut.
— Mă refeream la faptul că dacă am avea rezultatul
autopsiei, am autoriza înhumarea, rosti şeful poliţiei pe un
ton apăsat.
— Pricep, dar nu pot face autopsia la lumina unei lămpi
cu gaz. Mâine dimineaţă. Domnule judecător, vino, te rog,
cu mine, să vedem ce e cu amărâtul acela pus în lanţuri.
Oraşul era cufundat în beznă – doar în câteva puncte

fuseseră bătuţi stilpi, care purtau în vârf felinare. Orăşenii
trudiseră peste zi să scoată apa din locuinţele lor, să cureţe
murdăria adusă în curţi şi grădini de puhoaie. Apa însă nu
se retrăsese de pe toate străzile, uliţa spitalului mai era
înecată, în partea aceea a oraşului nu se luase încă nicio
măsură, soarele devenit la un moment dat arzător în după-
amiaza acelei zile grăbise descompunerea vegetaţiei –
duhnea acru, pătrunzător dintr-acolo. Numai înspre han
era pur aerul, cu iz de pădure plouată – copacii fremătau
416
mustind de sevă.
Ca să nu strâmtoreze pe cei traşi la han, Marius
Podeanu renunţase la una dintre camere, mutase femeile
de serviciu în odaia copiilor, înghesuind paturile unul lângă
altul. Hangiul se da peste cap, împreună cu soţia, să le
gătească bucate alese, nedezminţind bunul renume de care
se bucura bucătăria hanului, şi le servea cu tot dichisul.
Copiii se dădeau în vânt – erau vorbele hangiţei – după
laptele ei cu colărezi, ornat cu dulceţuri, pe care-l purta
însăşi stăpâna hanului, pe o tipsie acoperită cu un şervet
ţărănesc, băţos, să nu se vadă rugina.
Muşteriii interpretau, deocamdată cu voce joasă,
dispariţia lui Barbu Stroescu, de vreme ce poliţia îşi
concentrase forţele să-l prindă pe tânărul rudar fugit.
— S-o fi rătăcit prin beznă şi a fost surprins de puhoaie?
Hai, mă hangiule? Dumnealor ce zic?
— Nu suflă o vorbă, iar eu nu îndrăznesc…
— Ori mâna lui a lucrat tainic la stăvilar, să aibă timp s-
o şteargă din oraş cât durează înecul?
— Măi să fie! Ar însemna atunci că el a-nfăptuit şi crima.
De ce s-o omoare, domnule, de ce? Poţi să-mi spui? Nu, c-
ar fi prea de tot!
— Ba nu prea, că se zice că se ţinea cu moarta, cu
rudăreasa, şi amărâta aia trebuia să se mărite zor-nevoie c-
un rudar de-al ei.
— Atunci, a ucis-o rudarul, domnule, e limpede! Ce i-o fi
zis: „Te, ţii cu ăla, fa ticăloaso? Ce mireasă mai eşti tu,
dacă mi te tăvăleşti…” şi uite-aşa, de la mânie a ajuns la
crimă!
— Fără chichiţe! Faptele nu se leagă între ele! Iar
amănuntele nu le cunoaşte decât don’ comisar-şef.
În oraş se discuta iarăşi despre Costin nebunul, despre
Oanea – viaţa familiei Podeanu era dată în dârmon.
În afară de mormântul fratelui, pe Clara n-o lega nimic
de oraş – nicio amintire plăcuţă, l-ar fi părăsit oricând, fără
regret, lăsa însă iniţiativa plecării în seama soţului. „Numai
Marius e în măsură să cunoască implicaţiile unei mutări.”
417
Ada Orleanu
Acum socotea că nu există altă ieşire din situaţia creată de

dramaticele întâmplări survenite în ultimul timp. Copiii
trebuiau feriţi de răutatea unor cetăţeni, până şi de privirile
încărcate de reproş ale celor mai mulţi, mai ales Oanea,
care era atât de sensibil! Cerşea de la fiecare o mângâiere…
Clara pironi faţa copilului cu multă compasiune: el are
nevoie de tandreţe, de foarte multă tandreţe. Juca domino
cu Mira şi Oanea, să-i sustragă de la o preocupare prea
gravă pentru mintea lor fragedă. Jocul îl împrumutase
Rozana de la Dina Soceanu. În alt oraş n-o să se ştie nimic
despre bietul Costin, despre maniile lui Barbu. Aveau
datoria să smulgă copiii de-aici cât mai repede. Dar o să
vrea Marius? Nu era sigură şi nici nu îndrăznea să-i
vorbească.
— Mamă, ai un şase, de ce nu-l lipeşti? o făcu Mira
atentă.
Băiatul puse şi el degetul pe plăcuţa neagră, cu puncte
albe, îi arătă unde se potrivea.
Întinsă pe pat, Rozana nu citea, cum bănuia mătuşa,
ţinea doar cartea în mâini, deschisă, pândind chipul
mătuşii. Clara părea calmă – purta mereu masca aceasta
de la înec –, numai privirea rătăcea tulbure pe deasupra
lucrurilor şi a lor, a copiilor, încărcată de gânduri
chinuitoare.
„Dar de ce ne acuză? Că am dat găzduire unor rude
neajutorate? Ar fi vrut să fim lipsiţi de omenie?” Nu, nu mai
suporta să vieţuiască aici!… Ce vor găsi, Dumnezeule,
acasă, la spital?… Avu un geamăt scurt, genele ei se
zbătură, aţinti privirea iute asupra nepoatei.
— Mămico, nu joci deloc atent! se plânse Mira.
— Am obosit, fetiţo, sunt obosită, toată ziua am alergat,
joc cu voi ca să treacă timpul mai iute până vine tata la
masă – vorbele erau pentru Rozana, să nu interpreteze
eronat suspinul ei. N-aş fi crezut, Rozana, ca orăşenii să fie
atât de darnici cu sinistraţii! Ai văzut ce cantitate de
alimente s-a strâns în cămara şcolii de meserii? Numai un
dezastru îi face pe oameni solidari?…
418
Fata o asculta tăcută. Vizita Dinei la han o lăsase în

mare confuzie – convingerea ei despre vinovăţia lui Barbu
se clătina. „Tata e răutăcios, ne scoate din sărite pe mine şi
pe mama! L-am cunoscut bine pe unchiul tău, era un om
deosebit! Dina roşise ca o dalie din grădina lor. Recunoaşte
şi tata că e un bărbat erudit şi rafinat, grozav de inteligent
şi fermecător!… Te rog să nu pomeneşti nimănui de vizita
făcută la casa roşie. Nimeni, Rozana, îţi spusei doar că era
trecut de miezul nopţii… Doamne, ce sperietură am tras
când a plesnit geamul! Şi el era atât de necăjit din pricina
înecului! Chiar desperat aş putea afirma, am şi plâns…”
Ea, Rozana, nu-i promisese nimic, tăcea uluită, cu
gândurile răvăşite: trebuie să discute cu Mihai, să se
consulte cu el asupra acestui fapt important: „Barbu nu a
părăsit oraşul din ziua când era să se înece Oanea”. Îi
venise ideea că acest lucru se putea verifica şi se mira că
nu le trecuse nici ei, nici celorlalţi prin minte să controleze
dacă bagajul lui se mai găsea în camera de la spital. Dar
dacă s-a lipsit de lucruri? Neverosimil! Cum să renunţe la
ele, când era ca şi dezbrăcat? Unde să meargă numai în
cămaşă, fără să dea de bănuit? Senzaţia că a îmbrăcat
uniforma unui poliţist, că s-a substituit în rolul de
comisar-şef, o nemulţumise: devenea răzbunătoare! Se lăsa
mânată de antipatia pe care i-o purta? „Dina, îl iubeşti cu
adevărat? o întrebase pe neaşteptate, adăugând pentru ea:
Chiar acum, după câte i se pun în seamă?” Prietena
izbucnise în plâns. Abia atunci începuse să se îndoiască:
nu s-a pripit când l-a acuzat de toate infamiile? După
plecarea Dinei, alergase la Leana – se mustra că n-o
întrebase la timp, să-şi scoată din cap grozăvia că Barbu l-
a îmbrâncit pe Oanea în bazin. „O fi m’nealui trăsnit, dar
n-a făcut aşa ceva! Copilul s-a tras singur, pe margine, din
mâna mea, şi-a picat!…” O pironise pe femeie supărată.
„De ce n-ai spus până acum?” Leana înălţase din umeri.
„Apăi, m-aţi întrebat careva?” Revenise în odaie
dezorientată; poate că şi vorbele lui Barbu erau sincere
când i-a declarat, în seara aceea, pe culoarul pavilionului,
419
Ada Orleanu
că-i jucase lui Mihai o farsă? Nu mai ştia să se descurce: ce

să creadă şi ce să respingă?
— Bine că m-au ales şi pe mine în comitet, simt nevoia
să mă ocup de ceva. Şi e atât de lucru la şcoală!
— Le găteşti şi tu, mămico?
Clara nu răspunse, mută plăcuţa, pe urmă aţinti
urechea spre şosea. Fereastra era larg deschisă, se vedea o
parte de cer – un cer înstelat, neverosimil de scânteietor la
un atât de scurt interval după potopul de-o săptămână.
— Parc-ar fi vocea lui Marius.
Soceanu îşi făcea veleatul la han. Îşi arăta colţii

împotriva târgoveţilor, dar răutatea lui se răsfrângea şi
asupra Clarei.
— Vă împroşcă rău, nătărăii! îndrugă tot felul de
gugumănii. Să le mai stea Marius la căpătâi, să-şi mai
piardă somnul pentru ei! Clara, dacă nu plecaţi nici
acum… Vă previn! Se vor găsi destui imbecili să vă ceară
despăgubiri dacă se va dovedi cumva că originalul tău
frate, dintr-un motiv sau altul… Uite că tac, iartă-mă,
făceam doar supoziţii. Să-ţi spun drept, eu habar n-am
avut căăă… îmi intrase-n cap altceva, nu în legătură cu voi,
dar nu merită… e o neghiobie…
— Matei, nu mă mai impresionează nimic! Suferinţa are
o limită; eu am atins limita aceea, sunt de lemn, un lemn
bun de azvârlit în foc. Nu mă interesează decât un lucru:
să-l cruţ pe Marius, să-i cruţ pe copii, aş îndura pentru ei
orice. Mă doare că Marius nu-mi reproşează nimic, că tace
– dimpotrivă, e mai grijuliu cu mine ca oricând! E o
suferinţă! Întâmplările nefericite s-au succedat atât de
ameţitor, încât eu nu mai pot discerne... Dar să ştii, Matei,
resping cu indignare presupunerea că Barbu ar fi
amestecat în vreuna din mişeliile acelea. Fratele meu a
dispărut de la spital din ziua când era să-mi pierd băiatul
înecat, încât e absurd, e absurd…
— Totuşi, a dispărut! Nu mă privi aşa, cuvântul îţi
aparţine, pentru ce l-ai folosit? Înseamnă că n-a plecat de
420
bunăvoie.
Ea îl aţinti confuză: el mai lipsea de pe capul său! N-o
descoase decât ca să aibă ce pălăvrăgi. Se ridicase abătută.
— Scuză-mă, trebuie să plec la şcoală.
Hanul era luminat slab – încetase forfota din seara

înecului, nici înăuntru, nici pe prispă nu se îmbulzeau
clienţii. Sinistraţii fuseseră cazaţi ori se aciuaseră la rude –
parte se strămutaseră în gazdă la sătenii din împrejurimi,
până la terminarea lucrărilor de renovare, cu tot cu
calabalâcul scos din apă. Nici din curte nu se mai stârneau
nechezări ori tropot de copite: cine să poposească într-un
oraş lovit de calamitate? Domnea nu numai liniştea, dar şi
curăţenia – fusese impusă, de altminteri, printr-o
ordonanţă a primăriei, ca să fie prevenite molimele.
Liniştea fu tulburată pe neaşteptate. Se trânteau scaune,
se mutau mese – urmă şi clinchet de pahare, în vreme ce
glasuri amestecate urcau până la Clara în odaie.
— Să mă duc să văd? sări Rozana din pat, sperând că
printre cei sosiţi se află şi Mihai.
— Nu, nu, să-l lăsăm în pace, au de discutat – Clara se
îmbujoră, îşi închipuia pesemne şi fata cam ce subiect
dezbăteau cei de pe prispă.
Doctorul bătea nervos cu degetele în tăblia mesei,
aşteptând ca vreunul dintre cei prezenţi să deschidă
discuţia, considerând că el nu se poate socoti un părtaş
obiectiv, de vreme ce unul dintre presupuşii făptaşi e
cumnatul său. Îi spuse, pe drum, lui Mihai Rudeanu:
— Mă aflu într-o situaţie extrem de delicată, dar în
acelaşi timp sunt cel mai interesat să se facă lumină. Aş
dori din toată inima să-mi fie infirmate presupunerile, dar
numai după ce vom sluji cu toţii adevărul.
Judecătorul bănuia cam ce presupuneri îl chinuiau pe
doctor, dar avea el dreptul să se pronunţe în gol? Să acuze
pe oricine ar fi fost?
— Domnule doctor, înainte de toate, te rog să-i săruţi
mâinile doamnei dumitale pentru că a acceptat să
421
Ada Orleanu
muncească alături de celelalte soţii ale noastre, când se

află în situaţia în care… mă rog, se cunoaşte!… Ideea
comitetului mi-a sugerat-o prefectul, dar idei am şi eu
destule… Ce credeţi că-mi spune dumnealui, la telefon,
deunăzi? „Cu mijloace proprii, primarule, cu resurse locale,
n-aştepta pomană de la un judeţ!” Şi-mi pune, nitam-
nisam, o întrebare: „Spune-mi, te rog, ştii cine reprezintă
acolo puterea, cine aplică legea? Pe cine se bizuie
guvernul? Care sunt factorii de răspundere într-un oraş?”
şi aşa mai departe… de-mi venea să i-o întorc: „De-asta-mi
arde mie acum, domnule prefect?!” Până la urmă, am
înţeles unde bătea, că să-mi pun adică mintea la
contribuţie dacă vreau să găsesc soluţii, că de-aia m-au
ales cetăţenii şi de-aia mi-a acordat şi guvernul
încrederea… „Ei, stai, dacă-i pe-aşa, dacă-mi dai mână
liberă… las’ pe mine!” Ascultă, doctore, de n-aţi fi
mulţumiţi de mine, nici nu ţin să vă mai fiu primar!
Comisarului-şef i-am şi comunicat de unde-o să scot nisip
şi pietriş, var… Nu le spui, domnule? Mă laşi tot pe mine?
Ei bine, începând chiar de mâine, nu mai pătrunde un
vehicul în oraş dacă stăpânul nu se angajează să ne
transporte de la râu fie pietriş, fie nisip… Cât despre var,
drumul cărăuşilor pe la noi trece, nu prin altă parte; câte-o
căruţă de var de fiecare!… Iar lemnul… Ce, n-avem păduri?
Nu cad pădurile pe noi? O simplă cerere la ocolul silvic, iar
gaterele din jur să le taie pe gratis!…
— De ce nu ţi-a venit ideea asta şi când îţi toceam eu
pragul pentru construcţiile spitalului?
— Dar cum s-ar fi putut aşa ceva, doctore? Acum e stare
excepţională, nu-i aşa, domnule cu puterea executivă?
Avem o justificare, ne putem justifica.
— Că să nu credeţi c-o să-i luăm cu otuzbirul, adăugă
comisarul-şef, râzând, le explicăm oamenilor: „Măi nene, îţi
vinzi marfa în oraşul nostru? Câştigi de pe urma,
cetăţenilor? Cetăţenii sunt acum la ananghie? Apăi fă şi
’mneata o mică corvoadă cu brişca dumitale pentru oraş,
să-l facem gigea… precum a fost! Să refacem piaţa,
422
tarabele, halele…”
— …spitalul, spune întâi spitalul, ca să se bucure şi
doctorul, râse primarul, că doar e primul pe listă, întrucât
toată suflarea are nevoie de îngrijirile doctorului… pe mine
să mă ferească Domnul!… Mă rog, piaţa mai poate să
aştepte, dar spitalul…
— …şi cetăţenii, cetăţenii sinistraţi? întrebă Rudeanu.
— Mda! Dumneata eşti unul dintre ei… Apăi, nu s-o
sfârşi nisipul şi pietrişul, iar zidari avem destui în oraş şi
antreprenori, mai cu bunăvoinţa noastră, mai cu a
cetăţenilor… vorba prefectului: cu resurse locale!
Apoi, discuţia luă alt curs, doctorul îi ascula tăcut,
intervenea foarte rar.
— Cercetările sumare nu-mi îngăduie să mă angajez
decât într-o discuţie liberă, domnilor, vom face, aşadar,
numai presupuneri, sau mai bine zis le vom considera ca
atare – fusese introducerea comisarului-şef. În această
primă fază, ca s-o numesc aşa, ne conducem după
relatările rudarilor – relatări mai întâi la poliţie, pe urmă la
faţa locului, dar făcute, poate, cu intenţia de a ne deruta,
au tot interesul să scape Ile al lor.
— Dacă ar fi să-i credem pe rudari, n-am mai avea nimic
de presupus, din declaraţiile lor reiese limpede că străinul a
înfăptuit crima, şi ca să poată fugi în voie, a închis
stăvilarul, profitând şi de ploaia grozavă care a fost, rosti
ajutorul de comisar. Ce zici, domnule judecător?
— După părerea mea, bănuielile cad deopotrivă asupra
amândurora. Cauza morţii n-o cunosc, e atestată de medic,
dar n-o cunosc, mi-e teamă să nu fac supoziţii eronate, un
amănunt lăsat deoparte te poartă pe o pistă falsă. Alibiul
lui Ile e inatacabil? Pentru mine nu, mai degrabă pledează
contra lui, dar şi pro, să mă explic… Cine a închis
stăvilarul a înfăptuit şi crima! Pornind de la prezumţia
aceasta, Ile e apărat de faptul că Niţă, vătaful şatrei, l-a
închis într-un bordei, până la la venirea autorităţilor, să
constate crima, de unde, când s-a produs înecul, i-a făcut
vânt rudăreasa cea bătrână, să nu se înece naibii acolo –
423
Ada Orleanu
mai ales că şi ei stăteau gata să-şi ia tălpăşiţa, să scape de

puhoi. Dar apa n-a ajuns până la sălaş – se ştie acum
precis; aşadar, mai stă în picioate declaraţia Reveichii? A
fost, ori n-a fost Ile închis în bordei?
— S-au temut rudarii de judecată şi au vrut să-şi
dovedească nevinovăţia? Adică, să fie pedepsit doar
făptaşul, şi nu întreaga şatră? adăugă primarul.
— Eu nu le dau certificat de bună purtare! mormăi
comisarul-şef.
— L-o fi închis, nu zic nu, dar cu intenţia vicleană de a
deruta…
— Viclenia ţiganilor doar e cunoscută!
— Dar pentru ce s-o fi ucis Ile, domnule? întrebă
primarul.
— Din gelozie, strigă poliţaiul. N-aţi mai văzut crime din
gelozie? Sunt la ordinea zilei!
— Ţiganca nu fugise pentru prima dată cu străinul,
legătura lor era veche, de ce n-a omorât-o, să zicem, după
ce rudăreasa s-a tăvălit prima dată, pentru ce a aşteptat
atâta?
— Zic rudarii că Ile a fost plecat în toată această vreme,
a lipsit, s-a dus cu marfă, s-o vândă, să facă bani pentru
gătelile pe care le visa mireasa dumnealui.
— Poate că a profitat de faptul că străinul se găsea în
pădure în ziua aceea – pretind ei că i-ar fi adus un pachet
cu daruri –; şi a ucis-o ca să cadă vina pe ibovnic?
— Cine poate oferi certitudinea că e aşa? Că străinul
colinda pădurea, în urmărirea fetei?
— Precizarea că s-a apropiat de bordeiul în care locuia
mi se pare suspectă, rosti ajutorul de comisar. Reveica aşa
pretinde.
— Eu, unul, tot nu mă lămuresc de ce s-o fi ucis Ile pe
fată – se încăpăţână primarul –, şi nu pe el, pe străin, mai
degrabă.
— Când e ştiut că ăştia omoară omul din ură ca pe-un
porumbel! adăugă comisarul-şef. Cazuri am avut cu
duiumul, nu e an să nu arestăm un rudar care, din
424
violenţă, mânat de patimă, patima dragostei, dar mai cu

seamă a beţiei…
— Ile susţine că n-avea ochi s-o vadă şi din târfă şi
târâtură n-o scotea.
— Mai suspect îmi pare faptul că bătrâna bate mereu
şaua că străinul nu era într-ale lui, că Rila i-ar fi spus asta,
văicărindu-se că o închidea cu cheia, o silea să stea cu el,
şi o bătea, o ameninţa că o ucide… a vrut s-o strângă de
beregăţi şi pe ea, pe Reveica…
Cum s-ar spune, batea şaua…
— Ile pretinde că Rila ar fi venit la el în bordei, să-i ceară
cu lacrimi în ochi s-o scape de diavol, dar el a respins-o cu
silă, a îmbrâncit-o: „Pleacă de la mine, târâtură!” şi multe
altele.
— Tocmai de aici se naşte confuzia: ce a făcut-o pe fată
să plece din nou cu străinul, dacă se temea de acest diavol,
cum îl numise? Pentru ce s-a dus cu diavolul? Pentru
pachetul cu daruri? E greu de crezut că s-ar mai fi lăsat
momită! De un smintit fugi de mănânci pământul!
— Reveica susţine că Rila s-a întors de la spital abătută,
suspina că nu-i mai trebuie dragoste de domn! Ceilalţi
confirmă. Tot bâtrâna povestea că Rila s-ar fi luptat cu
ţicnitul undeva la un izvor, când a venit după ea în
pădure…
— Ticăloasa aia bătrână mi-a făcut capul calendar, cred
că e cea mai vicleană dintre toţi! Şi, Doamne, ce pocitanie!
Ţi-e silă s-o priveşti.
— E şi ea un biet om necăjit, ros de boli şi sărăcie! rosti
doctorul. Mie-mi provoacă milă, nu silă, şi într-un fel,
starea ei mă acuză: „Ce-ai făcut, doctore, pentru mine?” E
drept că am vrut s-o opresc la spital, s-o tratez, dar poate
n-am pus destulă insistenţă, e o ignorantă, o sperie patul
unui spital.
— Şi mai ales baia ce trebuie s-o facă o dată pe
săptămână, nu-i aşa, domnule doctor? râse primarul, gros.
— Când s-a ştiut de legătura Rilei cu străinul, vătaful a
hotărât s-o mărite cu Ile, fără să-i spună tânărului rudar
425
Ada Orleanu
nimic despre purtarea fetei, dar el a aflat de la o rudăreasă,

care o pizmuia pe Rila, cum şi ce fel… şi zice-se că nărodul
s-a dat cu capul de stâipul bordeiului, a ameninţat că-l
răpune pe ţicnit, l-a şi pândit, s-ar fi luat chiar după el…
— Dacă-i aşa, cum vă explicaţi revenirea în codru a
străinului? Nu s-ar fi temut? Şi, mai ales, s-o caute pe fată
până în preajma bordeiului?
— Pe de altă parte, prea au descris în amănunt
înfăţişarea străinului: cu hainele sfâşiate, părul vâlvoi,
pielea zgâriată de mărăcini şi nămolit ca un bivol ieşit din
smolniţă!
— „Du-te, fa, vezi ce vrea dezminţatu, până nu vine Ile
cu lemnu, c-altminteri vezi pe dracu şi vede şi ţâcnitu” – o
imită, ajutorul de comisar pe Reveica, adăugând că bătrâna
o scosese pe Rila cu vorbele acestea din cotlonul unde se
ascunsese.
— Totuşi, totuşi, nu vi se pare că prea a ameninţat cu
moartea acest aventurier, ca să nu-i fie prea greu până la
urmă?
— Domnule doctor, n-a ameninţat pe nimeni cu moartea!
rosti Rudeanu ferm, şi se scuză că-l întrerupsese.
— Poate că aţi uitat cele două tentative de înec? insistă
Marius.
— În ce mă priveşte, n-a fost nicio tentativă, vi s-a
relatat eronat sau tendenţios, omul a vrut cu adevărat să-
mi dea o lecţie, îmi atrăsese atenţia… De altfel, vedem cu
toţii ce consecinţe a avut închiderea stăvilarului! Şi-a cerut
scuze chiar în seara aceea. Regreta sincer gestul. A doua
oară l-am întâlnit în clădirea poştei, mi-a vorbit foarte
prietenos şi – adaug pentru urechea domnului comisar-şef
– se exprima coerent, era preocupat de un studiu, n-am
înţeles prea bine, eram grozav de surprins, avusesem
intenţia să-l evit. Mi-a arătat şi câteva eboşe după sculpturi
în piatră şi în lemn – stâlpi de mănăstiri, strane, multe
rozase…
— E ceva nou pentru mine, rosti doctorul, preocupat.
— Şi pentru mine! strigă comisarul-şef.
426
— Amintindu-mi de întâlnirea noastră, mi-am îngăduit

să cercetez, din simplă curiozitate, caietele de expediere ale
poştei.
— Şi ce-ai aflat? se precipită comisarul – doctorul părea
şi el surprins.
— Domnule doctor, cumnatul dumneavoastră a expediat
câteva colete, precum şi scrisori recomandate, la Bucureşti,
pe adresa unui binecunoscut hotel.
— Aşadar, nici vorbă să fie smintit? îi scăpă primarului.
Nu i se răspunse, cei de faţă păreau jenaţi.
— Asta explică într-un fel rostul deselor lui plecări, dar
de ce n-a dat nicio explicaţie? Pentru ce atâta mister? Ce
avea de ascuns? se frământă Marius.
— Şi de ce a fugit? Asta-i principalul! De ce şi unde a
dispărut, fără să spună o vorbă surorii ori altcuiva, mă
rog?…
— Chiar aşa: de ce n-a stat locului, să ne lămurească ce
şi cum? Că a giugiulit-o pe rudăreasă, treacă-meargă! De,
bărbat şi el… fără muiere… Dar de ce-a fugit?
— Înseamnă că are alte bube…
Tonul doctorului era enigmatic – închise uşor dintr-un
ochi spre Rudeanu, avizându-l că păstra ce ştie până-n
clipa când va cunoaşte rezultatul interogatoriului oficial. În
acelaşi timp, părea mai înviorat să afle că Barbu nu era
atât de ticălos pe cât îşi închipuise, după relatările moaşei
şi ale celorlalţi – se bucura că-i poate da Clarei o veste
încurajatoare: „Fratele tău nu e doar un criminal. Dar nu
era? Oare nu era?… Să-nu se pripească, să mai aştepte,
răul s-a făcut, altul mai mare…
— Pe mine mă frământă şi altă întrebare: dacă bătrâna
rudăreasă pretinde că străinul era smintit, nu e ciudat că
n-a căutat s-o ocrotească pe fată, ci, dimpotrivă, a
îndemnat-o să se ducă la el? Rudăresele din sălaş n-ar fi
putut să-l alunge sau să-i cheme pe bărbaţi din pădure, pe
Niţă?
— Niţă cutreiera cârciumile, zicea ea, iar pe ceilalţi cum
să-i asmuţă împotriva străinului? Că ieşea mare dandana.
427
Ada Orleanu
— Dacă vătaful nu l-ar fi închis pe Ile în bordei, s-ar mai

fi născut bănuiala că el a comis crima?
— Aş zice că nu, domnule doctor, se repezi primarul.
Străinul a fugit, deci e de presupus că a închis stăvilarul
tocmai în acest scop. Pentru mine e un argument puternic
că el şi numai el…
— Nu te pripi, domnule primar! făcu pe un ton ironic
comisarulşef. Ce motiv avea străinul s-o ucidă? apăsă pe
fiecare cuvânt.
— Pentru că-i refuza dragostea, era un maniac, atentase
în mai multe rânduri, se ştie, declaraţiile personalului de la
spital sunt categorice în privinţa aceasta, a urmărit până şi
pe o femeie lăuză!
— Să zicem! Dar cine l-a văzut pe străin în pădure?
Rudarii! Numai ei – să le acordăm o încredere totală?
— Hm! Vezi că ei n-au dispărut cum a dispărut străinul.
— Fuga lui nu implică şi vina de a fi comis crima, de a fi
premeditat înecul.
— Poate că drama s-a strămutat numai întâmplător în
pădure şi nu s-a consumat în altă parte.
Comisarul îl privi pe doctor mirat, nu înţelegea ce a vrut
să spună.
— Am pus în balanţă ce cunoaştem, păstrând o deplină
obiectivitate, datoria mea e să nu mă las influenţat de
faptul că străinul e cumnatul dumneavoastră. Deocamdată
nimic nu explică pe deplin omorul, aparenţe şi numai
aparenţe. Am putea presupune, bunăoară, că străinul,
dând peste moartă în pădure, a fugit ca să nu fie acuzat de
crimă.
— Întrucât se cunoştea legătura lui amoroasă cu Rila.
— Exact! Aşadar, din cauza unor împrejurări
defavorabile lui. Rudarii se contrazic, am studiat
declaraţiile… pot să vă spun că m-a apucat capul! Ce
susţine baragladina a bătrână? Că „l-am închis, domnule,
ca să nu dăm de belea, să-l omoare naiba pe smintit şi să-
nfundăm puşcăria şi ăi nevinovaţi”. Pe de altă parte, vătaful
declară: „Cum am dat de moartă, l-am şi înşfăcat pe lle!”
428
Reveica a uitat ce a declarat la poliţie, când a venit să ne

anunţe vestea despre crimă… De altfel, spunea că
dumneata, domnule doctor, ai trimis-o la noi.
— Am trimis-o, evident, eu nu sunt judecător de
instrucţie.
— Atunci, bătrâna ne-a spus că vătaful nu e sigur cine a
ucis: „lle zice că nu iei, da Niţă l-a mustrat: «Ţi-am zis io, bă,
c-ai să dai de dracu?»” Şi tot Reveica: „Io nu ştiu, nu vreau
s-apăs pe nimen’!” E limpede că noua versiune s-a ticluit
după aceea, când şi-au revenit din spaimă. Poate că lle n-a
fost deloc închis – a fugit de teama înecului, la îndemnul
bătrânei? Ticluită! Ile pretinde că nu l-a urmărit niciodată
pe smintit, refuză să recunoască, în mod cinstit, că se topea
de dragoste după fată – din mândrie? Ciudat!
— Eşti nemaipomenit! exclamă primarul, care înclina,
dintre ei toţi, cel mai mult să-l bănuie pe străin. Încep să
mă îndoiesc, zău de nu mi se clatină convingerea că
făptaşul e aventurierul… Doctore, te rog să mă ierţi, dar
sunt sincer. Totul părea atât de simplu pentru mine! Să
ştii, comisare, că n-o să limpezeşti curând…
— Te înşeli! Astă-seară am discutat doar amical despre o
problemă gravă, dar de mâine ne luăm rolul oficial, sunt
multe amănunte pe hârtie… Poate că lucrurile or să-ţi pară
la sfârşit şi mai simple…
— Dar convingerea dumitale personală? – doctorul trecu
mâna nervos prin păr, ca şi cum l-ar fi simţit zburlit şi
căuta să-l netezească.
— Nu-mi este îngăduit a subordona unei presupuneri
omeneşti… Justiţia ne cere, domnilor, fapte precise, şi eu
am să-i ofer un dosar cu fapte precise.
Tonul emfatic îl făcu pe Rudeanu să surâdă, dar
primarul intră şi el în rolul lui de părinte al oraşului.
— Ai perfectă dreptate!
— Dar ţi-ai făcut una? insistă Marius Podeanu.
— În calitatea mea de şef al poliţiei nu mi-am făcut până
acum niciuna.
— Dar ca om?
429
Ada Orleanu
— Dumneavoastră v-aţi făcut? înlătură Rudeanu un

posibil răspuns neplăcut din partea comisarului prin
această întrebare într-un fel ireverenţioasă.
— Eu? Părerea mea nu poate să fie luată în consideraţie
– şi se înţelege de ce.
— Nu vreţi să influenţaţi mersul cercetărilor? eludă
primarul, vrând să pară amabil cu doctorul, întrucât
socotea că prea se arătase ostil faţă de cumnat.
Marius pricepu şi surâse amar. „Cât mă cunoaşte de
puţin stimatul domn dacă îşi închipuie cumva că urmăresc
să-l scot pe dezechilibratul acela basma curată!” Cu voce
tare, rosti:
— Mă bazez, domnule judecător, numai pe propriul meu
simţământ, aşa că n-ar avea rost să arunc în cântarul
domnului comisar-şef animozităţile mele, de vreme ce
dumneata ai avut cavalerismul să nu pomeneşti de ale
dumitale – mâinile aşezate pe tăblia mesei bătură mai iute
darabana, chipul lui exprima o adâncă amărăciune, îl
desconsideram pe cumnatul meu! Un aventurier, sau şi
mai mult… încât sunt răspunzător că l-am primit în casă,
dintr-o comodă pasivitate!… Că am acceptat, mai ales, să
rămână la mine atâta vreme şi nu i-am dat paşuşul.
— Dar cine vă poate condamna, domnule doctor, pentru
un atare gest? se revoltă sincer primarul. Ce naiba?!
Suntem oameni, înţelegem, nu era să-l goniţi, venea de
peste mări şi ţări să vă vadă… Chiar vă admirăm, aţi mai
dat dovadă de omenie… Rudele, bune-rele, ni le dă
Domnul, doar prietenii ni-i alegem, se zice…
— Cred că pentru astăzi ne ajunge, curmă comisarul
discuţia. Mâine am o zi grea, iar o iau de la capăt… Ce să
vă spun, de-abia mă mai ţin picioarele, de mult n-am făcut
atâtea marşuri!
— Numai marşurile v-au obosit? întrebă Rudeanu
maliţios.
— Lasă asta, domnule, şi spune mai bine care e părerea
dumitale: dacă străinul n-a înfăptuit niciuna dintre
ticăloşii, n-ar fi cazul să mă gândesc că a fost omorât şi el?
430
L-au ucis şi l-au aruncat mai târziu în viitură, să-l care cât
mai departe… Cine-mi poate preciza că a fugit? Unde să
fugă? Şi să nu lase o vorbă, un cuvinţel? Nu s-ar explica în
felul acesta disparţia lui de la spital înainte de înec, înainte
de a afla noi de crimă? Zău de n-o fi mort! Pluteşte umflat
pe undeva…
— Îţi vin nişte idei, domnule!… ridică primarul
amândouă braţele, ca şi cum ar fi vrut să se apere
împotriva unei noi avalanşe de presupuneri. V-am salutat,
salve, salve! Cobora treptele. O să creadă nevastă-mea c-
am tras un chef!…
— Ce-aş putea răspunde? rosti tânărul, pe gânduri.
— Eu, unul…
Doctorul renunţă cu un gest brusc al mâinii să mai
despice firul în patru, lăsând în seama celor în drept totul.
Îi conduse până dincolo de han, să-şi dezmorţească nu atât
picioarele, cât mai ales ceafa. „N-am dreptul să le sugerez
nimic, câtă vreme cercetarea nu s-a sfârşit, şi la urma
urmei, e meseria lor! Măcar de s-ar dovedi că Barbu n-a
fost decât un maniac şi atât!”
Rămas numai cu Rudeanu şi cu ajutorul de comisar,
şeful poliţiei, vorbi pe un ton dulceag:
— Domnule judecător, ce-ar fi să asişti şi dumneata la
interogatoriul de mâine?
— În ce calitate? Eu sunt judecător de pace, replică cu
fină ironie celălalt.
— Nu m-am referit la slujba dumitale, ci la agerimea
minţii – am urmărit atent supoziţiile dumitale, şi pe de altă
parte, te bucuri de prietenia doctorului. Grozav aş vrea să
lămuresc acest caz! Dar s-ar putea să iasă străinul
vinovat… n-o să-şi închipuie doctorul cumva…
— Da de unde?! se miră Rudeanu. Doctorul Podeanu e
un om dintr-o bucată, îşi ia orice risc, numai să se facă
dreptate! Accept, dar numai din curiozitate, alte argumente
sunt de prisos. Am să-l aduc şi pe ajutorul meu, Gore
Livezeanu are o minte şi mai ageră.
— Dumitale îţi convine să glumeşti, dar eu nu mai ştiu
431
Ada Orleanu
unde mi-e capul! Şefii de la judeţ cer să fac ancheta cât

mai iute, când să le cuprind pe toate? Şi ce să cern? N-am
mai avut de cercetat un caz atât de complicat. Oraşul
nostru e paşnic de când îl ştiu!
— Matei Soceanu îl duşmăneşte tocmai pentru că e atât
de paşnic.
— Cine-l mai ia în seamă pe guraliv? Ei, dar află că azi a
depus şi mucalitul ăla o ofrandă preţioasă la internatul
şcolii de meserii: un car de alimente şi îmbrăcăminte,
pături… Dete dintr-o mână a pagubă-n ciuperci pentru o
discuţie nouă despre Soceanu, pe urmă i-o întinse lui –
ajunseră în faţa hotelului, unde se refugiase Rudeanu după
înecul casei. Sper să nu-mi tragi chiulul.
432
XXII
ORAŞUL RENĂŞTEA LENT – PIAŢA

fusese degajată mai întâi, apoi curăţată cu măturile de
nuiele şi spălată cu furtunele, puteai afirma că arată ca
mai înainte dacă n-ar fi fost zidurile, umede şi cu o dungă
murdară, nivelul până la care urcase viitura în noaptea de
groază, cum o numea fiecare cetăţean.
În zorii ce mijeau vineţi, Rudeanu asemănă oraşul cu un
motan ieşit din cine ştie ce cotlon după o noapte de
încăierări pe acoperişuri – cu blana murdară şi cam
ferfeniţată, slăbănog de i se înşirau coastele şi plicitisit
nevoie-mare că trebuie să caute puţină hrană înainte de a
porni iarăşi în hoinăreală.
Se săpaseră şanţuri adânci, cu scurgerea spre zăvoi,
acolo unde apa mai băltea adâncă, puiezită de viermi –
numeroşi ca pleava înspre marginile apei, puteai să-i culegi
cu lopata – şi de mormoloci graşi, la fel de dezgustători.
Orăcăiau, la largul lor, broaştele, răcăneii! Boii-de-baltă
foiau negri, înotând ciudat de dibaci cu picioarele lor lungi
şi păroase, de insecte – copiii îşi făceau veleatul în faţa
bălţilor, să adune în tinichele ori borcane vietăţile ce
viermuiau în lichidul verzui.
Gospodinele mai fierbeau vesela, mai frecau duşumele,
pervazuri şi uşi, tăblii de mese, speteze de scaune –
magazinul universal vânduse toată colecţia de perii.
Şubrezenia unor case se dezvăluia abia acum: „Ce să mai
renovezi, domnule, că nu mai ai ce! Odată ce-a cuprins
igrasia zidurile, nu le mai vine de hac decât târnăcopul!”
433
Ada Orleanu
Peste tot se vedeau avuturi mărunte, scoase la aer şi la

soare – cişmelele erau aglomerate, se aştepta în şir, cu
găleţi, cante, hârdaie, damigene. Apei desfrânate îi venea
de hac tot apa, apa şi săpunul, soda – mărfuri pierite din
magazine, solicitate cu vociferări:
— Cum, frate, nici săpun şi sodă nu sunteţi în stare să
ne-aduceţi?
Câteva căruţe duruiră pe caldarâm cu răbufnit înfundat,
se pierdură către zăvoi, după pietriş şi nisip – primarul îşi
pusese planul în aplicare şi, spre surprinderea tuturor,
nimeni nu cârtise, oraşul primea un ajutor nesperat de la
satele din jur. Rudeanu întâlni şi alte căruţe, încărcate cu
zarzavat, păsări, lubeniţe; îşi zăngăneau arcurile către
piaţa oraşului, ceea ce însemna că şi-au îndeplinit
corvoada – de sub coviltirul de rogojină se zăreau rotunjimi
galbene, roşii şi verzi.
În faţa comisariatului se opriră câţiva cetăţeni, dar
sergentul de pază porunci aspru:
— Circulaţi!
Interogatoriul durase până seara. După autopsie,
fuseseră audiaţi mai întâi martorii rudari, să poată îngropa
moarta, pe urmă venise rândul lui Niţă. Astăzi, comisarul-
şef avea o zi grea.
— Ce-o să scot, oare, de la jivina aia? se întreba în ajun,
după ce-i relatase lui Rudeanu că Ile îi privea printre gene
cu ură, în atitudinea pânditoare a unui linx, dârz, de parcă
ar fi aşteptat un prilej bun să le sară în spinare.
Primarul se plângea şi el că un maldăr de cereri s-a
strâns pe biroul lui.
— Să aibă răbdare, domnule, nu-i putem satisface pe
toţi dintr-o dată! „Cu binişorul, oameni buni, cu binişorul,”
le spun, dar ei nu şi nu, că să le dau asta… şi asta…
Se proceda şi la spital la evacuarea mâlului din
pavilioane – cel mai puţin suferise pavilionul central, care
avea temelia din ciment, înaltă, totuşi subsolul şi unele
saloane musteau, pereţii erau umezi, mucegăiţi. Partea din
faţă a aşezării, care cuprindea casa medicului, cancelaria,
434
bucătăria de vară, primise din plin vizita puhoiului.

Puhoiul mai staţiona dincolo de cimitir – o baltă enormă,
noroioasă, cu harababură de lucruri în sânul ei. În parc,
copacii, tufele şi arbuştii – chiar şi plantele mai viguroase,
care decorau rondurile – ieşiseră din mâl cu o înfăţişare
jalnic de mohorâtă. Sofronie căra de zor, împreună cu
ceilalţi, mâzga din pavilionul central, aruncând o privire
leşinată spre zdrenţele ivite din clisă. Până când o să-mi
pierd vremea cu zoaiele astea?
— Cât o să mai aştept până să m-apuc de lucrul meu?
Ce, mi-l face parcă cineva? Ar trebui să înlătur nămolul,
până nu se-ntăreşte, şi să las parcul să se zbicească doar
atât cât să fie numai bun de săpat, dar înţelege-te dacă ai
cu cine! Domnul doctor parc-ar pizmui parcu, zău aşa, nici
că-l vede, adicătelea nu vrea, şi pace, să se uite la iel!
În aşezarea spitalicească lucrau mulţi orăşeni, ajutaţi de
personalul spitalului şi de câţiva jandarmi.
Cu galoşi în picioare, Clara Podeanu supraveghea
transportul lucrurilor afară, pe mese, ca să atârne pe
frânghie ceea ce merita să fie salvat. Aşa o sfătuise şi
Marius, după ce constataseră împreună deteriorarea
mobilei, a lucrurilor – părea calm, dar privirea lui rătăcise,
ca şi a ei, hăbăucă prin încăperile căminului lor. „Să fiu
tare”, se monta Clara. Doctorul îşi zicea la fel.
— Clara, să nu te mâhneşti pentru nişte hanţe! Alţii au
pierdut mai mult, şi fără nicio vină – nu mă privi aşa, poate
că ticălosul e cel pe care l-am ocrotit noi! Da, noi, dintr-un
beteşug pe care-l au mulţi oameni: mila. Mila e un viciu
atunci când se exercită exagerat şi fără alegere! Boarfe o să
cumpărăm, dar pe nenorocita aceea răpusă în pădure…
Văzându-i suferinţa, Marius renunţase.
Toate lucrurile grămădite pe masă erau fie mucezite, fie
murdare – rufărie, haine. Încălţămintea, plină de apă,
prinsese un puf des, albăstrui, rece şi moale, gelatinos.
Covoarele, îmbibate de apă, se îngreuiaseră şi de mâl.
Mobila se însoarea scorojită şi descleiată.
Un du-te-vino între clădiri şi şanţul şoselei, degajat de
435
Ada Orleanu
lucrători, să se poată arunca în el conţinutul găleţilor şi

hârdaielor – de altminteri, mâlul se căra cu orice obiect
care avea fundul adânc. În forfota aceasta, singurul
element discordant era tânguirea lui Sofronie – îl
îmbrânceau din calea lor, pe jumătate supăraţi.
— Ce-ai încremenit aşa, nea Sofronie, ne-ncurci drumul!
Se prefăceau că nu înţeleg de ce s-a răşchirat înalt şi
trupeş, încovoiat uşor de spate, cu mâinile în şold, lângă
triunghiul lui faimos, dispărut acum în mâl şi bolovănişuri,
din care sălta vârful un biet palmier zdrenţuit. Nu luau în
seamă nici faptul că bocancii lui intraseră în nămol până la
carâmbi.
— Ei, ei! exclamă la un moment dat, luminat la faţă,
braţul lui se lungi înspre pavilion, cu degetul arătător făcea
un nou proiect – capul aproba încet, parcă surprins. Pe
urmă se codi, scutură din cap atât de energic, încât i se
strâmbă pălăria, ideea era nepotrivită.
Se mai tocmea cu el însuşi, când Leana îi strigă:
— Ce socoteală nu-ţi iese, nea Sofronie?
El se supără că-l tulbura:
— Ia nu mă mai bate la cap, năroado! Te mai pricepi şi la
altceva decât să deretici? Fâţa-fâţa cu otreapa de praf! Ei,
drăcia dracului!
De la poarta spitalului nu se putea circula către zăvoi;
stratul de nămol crease o adevărată smolniţă, primejdios
de adâncă. Se încumetaseră doi jandarmi să pornească
spre incinta cimitirului, suiţi pe picioroange, dar se
lăsaseră păgubaşi de la bun început.
— Mai e de aşteptat! Iar ce-am zărit în cimitir… un
talmeş-balmeş! Nu se mai alege nimic, grilaje smulse, cruci
prăvălite… bine-ar fi să nu fi scos apa până şi morţii din
groapă!
Însoţit de Dina, Soceanu ieşi din cimitir cu pantalonii
suflecaţi până la genunchi. În faţa lor, câteva femei
săltaseră fustele, să le păzească de noroi, călcau în vârful
pantofilor – mersul avea un pas de barză ce pândeşte pe
marginea unui loc care păstrează apa. Din spate auziră
436
glasul părintelui, îşi căina cizmele:

— O să dau şi perechea asta gata, şi o ţineam de zile
mari!
La sfârşitul slujbei, pomenise de urgia abătută asupra
oilor rătăcite ale Domnului, pe urmă mulţumise
Atotputernicului că ajutase autorităţile să înhaţe unealta
ticăloasă a diavolului, care va suferi deocamdată pedeapsa
oamenilor.
— Căci Dumnezeu nu dă cu bâta, dragi credincioşi, are
răbdare, multă răbdare.
Desigur, nu-i trecea prin minte bătrânului preot, în
vreme ce invoca cu ardoare iertarea păcătoşilor, ce gândea
cu adevărat despre năpasta trimisă de mânia cerului blânda
oiţă, Matei Soceanu, care şedea în strana din stânga
altarului, cu un aer de adâncă pocăinţă. Din clipa când, în
sfârşit, orăşenii puteau circula spre biserică pe o porţiune
îngustă, întărită cu frunzare şi bolovănişuri, cu nisip şi
câteva scânduri aşezate cap la cap, slujbele şi parastasele
se ţineau lanţ – se pornise şi un mare sărindar pentru
pacea morţilor, tulburată de stihie, la care participau toate
familiile din oraş. Preotul şi enoriaşii se orientau greu, să
găsească mormintele, în dezordinea haotică. Crucile de
piatră pieriseră în mâl, călcau peste ele, iar cele de lemn
călătoreau departe, cine ştie pe unde, cu îngrădirea
cimitirului – se zăreau câteva cruci ieşite din mâl numai cu
un braţ, ca şi cum ar fi cerut ajutor: „Săriţi, mă scufund”.
Arbuştii decorativi, aleile aşternute cu pietriş, florile – care
făceau mai înainte din cimitir o adevărată grădină, fala
oraşului – nu mai erau decât un strat gros de nămol şi
vegetaţie descompusă, puiezită de vietăţi scârboase.
Monumentele funerare mai răsărite – existau şi câteva
cavouri – erau şi ele pline ochi de mâl. În cimitir nu se
putea lucra deocamdată până nu se scurgea şuvoiul
mocirlos înspre zăvoi – trebuiau săpate şanţuri, iar
murdăria înlăturată cu sape şi cazmale.
Soceanu se îndreptă spre poarta spitalului, care era
deschisă larg. Peste pielea gălbuie a picioarelor sale, lipsită
437
Ada Orleanu
de păr, atârna şiretul indispensabililor – Dina îi atrase

atenţia, se opri să-l vâre sub pantalonul sumes.
— Doamne, ce harababură! exclamă dând cu ochii de
îngrămădeala din fostul parc al spitalului.
— Tată, abţine-te, te rog. Altfel, plec! rosti fiica,
supărată. Sunt ei destul de necăjiţi şi fără observaţiile
dumitale stânjenitoare.
— Ia te uită! Mă cenzurezi?
Pe frânghii, în plin soare, se zvântau lenjuri boţite. Sub
molizi, mobilele spălate cu furtunul, şi uscate, arătau
scorojite, albicioase. Atârnau lucruri spălate şi de ramurile
pomilor – toate ferestrele erau deschise larg, uşile la fel.
— Seamănă a mutare! nu se putu stăpâni musafirul să
observe, dar fiica nu auzi, era uluită de răvăşeala
lucrurilor, de vraful cărţilor azvârlite într-o ladă, cu alte
gunoaie.
Nimeni nu-şi da seama de prezenţa lor, se lucra zorit.
— Vai, tată, ce s-a ales de frumuseţea de parc a
spitalului! suspină Dina, ştergându-şi pe furiş lacrimile,
învârtindu-se în loc buimacă: nu vedea decât o întindere de
mâl şi nisip, presărată cu scânduri, bolovani, crăcăraie,
obiecte casnice deteriorate, risipite printre copaci jupuiţi.
Le ieşi Rozana în întâmpinare, trimisă de mătuşă. Clara
îi zărise cea dintâi, şi se încruntase uşor. „Dar ce caută?”
N-avea chef de palavrele în doi peri ale lui Soceanu! Fetei îi
spusese:
— Poate-i faci să priceapă că n-avem timp de oaspeţi
acum!
Rozana avea braţele încărcate cu lucruri de-ale copiilor,
şi Dina se repezi s-o ajute. După o clipă se ivi şi Clara,
socotise că e mai rezonabil să-l înfrunte ea pe Matei. În
acelaşi timp se mustra că o pusese pe nepoată să scoată
castanele din foc. „Nu trebuie să înveţe, de la mine, să se
poarte în chip ipocrit.”
— Ai ce să vezi, dragă Matei! Cred că spectacolul acesta
nu te mai poate amuza!
— Nu fi urâcioasă, Clara! Cum să mă amuze?… Am dat
438
buluc aici, ca să te ajutăm.

— Dar nici noi nu ştim cu ce să începem.
Dina o trase pe prietenă sub brazi, lângă mobila expusă
la aer – îi vorbea şuşotit.
— Dacă nici de astă dată Marius nu părăseşte târgul
ăsta meschin, rămâneţi aici toată viaţa! Clara, nu protesta,
ascultă-mă, îţi vorbesc cu prietenie şi cu toată seriozitatea.
Sunt mâhnit pentru voi. Făcu o mică pauză, cât desfăcu ea
nişte feţe de pernă să le pună la uscat, în cârlige. Urechile
mele ciulite înregistrează zilnic cele mai absurde
comentarii…
Clara se răsuci spre el înfuriată de-a binelea.
— Iar începi? Cum, munca lui Marius e călcată în
picioare, fără nicio jenă? De recunoştinţă nu se mai
pomeneşte?…
— Eh, recunoştinţă! Hodoronc-tronc! Parcă n-ai auzit că
binele şi recunoştinţa nu s-au întâlnit decât o singură dată,
la poarta raiului?
— Ai dreptate, rosti Clara mohorâtă, dar nu-mi mai bate
capul, nu mă mai scoate din calmul câştigat! Ar trebui să
plecăm, fireşte, dar crezi că e uşor? Suntem atât de săraci!
Unde să ne purtăm sărăcia? Iar să aşteptăm până ne
încropim o clientelă? Până se face Marius cunoscut? De la
înec nu mă preocupă decât acest lucru, nu văd însă nicio
ieşire…
— Ar fi o laşitate să tărăgănaţi, să vă lăsaţi copleşiţi de
greutăţi, de socoteli… Apucă tu, Clara, taurul de coarne!
Eu n-am niciun credit în faţa lui Marius. El crede că
balivernez.
— Sincer să-ţi spun, eu am început să-ţi acord… să-ţi
dau oarecare dreptate în privinţa oraşului şi a orăşenilor.
Matei sări să-i sărute mâna.
— Mi-ai făcut o mare favoare, Clara! Părerea ta mi-a fost
preţioasă totdeauna, chiar dacă n-am arătat acest lucru…
Mai degrabă te-am lezat cu zeflemelile! Să ştii, însă, că n-
am venit acum ca să stăm la taclale, ci ca să-ţi dăm un
ajutor efectiv, aşa că pune-ne la treabă! Ce tot gânguriţi voi
439
Ada Orleanu
acolo, porumbiţelor? Hulubiţelor? se întoarse spre cele

două fete.
Rozana părea mâhnită, Dina – uşor speriată.
— Mda! Au confidenţe – făcu semn dintr-o mână, şi
palma lui semănă cu o aripă ce fâlfâie greoi.
Clara privi în direcţia lor, aproape înduioşată.
— Nu mai e mult până începe şcoala, frumoase amintiri
or să ducă bietele fetiţe din această vacanţă!
— La vârsta lor, întâmplările neplăcute sunt ca mraniţa
azvârlită pe ogor: miroase, dar îngraşă. Iluziile nu sunt
recomandabile, încât e preferabil să le scuture, cresc în
mintea lor ca vâscul pe stejar!
Fetele se trăseseră în spatele mobilei – până la ele, vocile
celor doi ajungeau ca un murmur.
— E-adevărat că i-au trimis semnalmentele pe parcursul
până la Bucureşti? Dar ce urmăreşte comisarul? Să-l
aresteze? N-a făcut nimic, nimic… Eu sunt…
— Aşteaptă rezultatul anchetei, de ce te pripeşti?
Interogatoriul tot mai continuă, rosti Rozana pe un ton
destul de rece.
— Vreau să aflu de la tine ce crede Mihai Rudeanu, vorbi
Dina emoţionată. Ţin ei seamă că el a urcat până la casa
roşie să prevină pe cineva că vine puhoiul?… I-ai spus
judecătorului, i-ai spus ce te-am rugat? Sunt gata să
depun mărturie, dacă e nevoie, dacă mărturia mea e în
favoarea lui. Era atât de trist, atât de mâhnit! Nu ştiu dacă
râdea sau plângea! A pomenit de fratele lui, de bietul
Costin… Faţa Dinei era udă de lacrimi – plângea fără
suspine, se ascundea după trupul prietenei, să n-o
zărească cei doi. Rozana îi prinse mâna, nu ştia în ce fel să-
i aline suferinţa. Aş muri dacă l-ar prinde, gemu fata.
— De ce te temi, dacă eşti sigură de nevinovăţia lui?
Justiţia nu-l poate condamna pe baza unor simple
presupuneri. Cât despre Mihai, el n-are niciun rol, l-a rugat
comisarul să asiste la interogatoriu, atâta tot. Şterge-ţî
faţa, moş Matei… ssst! Vine spre noi.
Ochii Rozanei scânteiau. „Ce blestem să te îndrăgosteşti
440
de un bărbat ca Barbu! Să plângi după el, în loc să fii

indignată de tot ce a lăsat în urmă!”
— Ei, n-aţi mai sfârşit? Parcă m-ai adus aici cu un scop,
Dina?…
— Rozana, ce trebuie să facem noi doi? Vrem să dăm
ajutor! Tată, m-a impresionat teribil ce-am găsit aici, n-aş fi
crezut că apa a distrus totul, de aceea am plâns.
— Hm! Te cam smiorcăi de la un timp, fetiţo! Nu ştiu ce e
cu tine, ce să mai cred…
Prezenţa presupusului ucigaş în oraşul pustiit de înec

din vina probabilă tot a acestuia obligase poliţia să pună
pază întărită în jurul clădirii şi de-a lungul străzii – curioşii
erau îndepărtaţi imediat. Prezumţiile, câte existau, l-ar fi
îndreptăţit pe comisarul-şef să încheie procesul-verbal şi
să-l expedieze pe rudar din oraş – primarul insista şi el în
acest sens: „Trimite-l de pe capul nostru” – dar din
discuţiile purtate cu cei doi judecători reieşea că mai erau
multe de lămurit, că nu fusese investigat totul. Dacă i-ar fi
smuls rudarului recunoaşterea vinei, corvoada lui s-ar fi
terminat, pentru rest n-avea decât să-şi pună şi
judecătorul de instrucţie mintea la contribuţie. Hotărâse să
continue interogatoriul – şedinţele se prelungeau
istovitoare atât pentru anchetatori, cât şi pentru arestaţi.
Raportul medicului în urma autopsiei limpezise, e drept,
cauza morţii, dar situaţia se complicase: „În afara de
urmele de strangulare, de ajuns de puternice să fi provocat
singure moartea tinerei, s-a descoperit sub testemelul celei
ucise o umflătură în moalele capului – şiroaie de sânge
închegat anină de coade, iar basmaua are o mică ruptură; în
afară de acestea, pielea de pe trup prezintă echimoze…”
Rudăreasa primise o izbitură în creştet, care n-a ucis-o pe
loc? Acelaşi criminal cercetase mai târziu locul crimei, să
se asigure de moartea fetei, şi, în consecinţă, o
strangulase? Sau intervenise altcineva? Erau, aşadar,
poate doi ucigaşi? şi rudarul, şi străinul… „Pe pieptul lui Ile
există escoriaţii, la fel pe braţe”, suna raportul doctorului.
441
Ada Orleanu
Cu cine se luptase?
Deşi declaraţia lui Ile contrazicea unele mărturii ale
rudarilor, o susţinea dârz:
— Atâta ştiu, atâta spun.
Dar, la urma urmei, ce declarase? De Rila îi era drag, dar
după ce a aflat că se tăvălise cu ţicnitul nu-i mai trebuia –
nu era să ia de nevastă o târfă, când în sălaş aveau destule
fete frumoase.
— Se terfelise, năroada, pentru nişte sărăcii de mărgele
şi câţiva creiţari! Numai zbenguiala de ea! O zăbăucă! O
zvânturatică! Să pună chezaşi pentru asta toţi, întreg
sălaşul… Umblau zdrenţăroşi, iar ei îi cumpăra vătaful
găteli! Se şi sulemenea, nemernica! Cu foiţă roşie… Ba
făcea şi ocheade la te miri cine prin bâlci… A găsit ce-a
căutat, lepădătura!
Că a dat buzna la el s-o scape de diavol, nu zice ba, dar
a îmbrâncit-o cât colo:
— Târfo, ai făcut zâmbri la mărgele? Îţi luaseră creiţarii
minţile? Te băgaşi în aşternutul ţicnitului? Te tăvălişi cu el
şi prin pădurea noastră? Atunci, piei, până nu apuc o
zmetie… Ţi-ai pus sufletul chezaş la diavol, la mine n-ai ce
mai căuta!
— Cu ce-ai lovit-o, Ile?
Întrebarea răsună şi de astă dată calm, dar învăluită
într-o oarecare blândeţe. Ile nu-şi putu stăpâni tremurul
genelor, ochii lui întunecaţi nu mai scânteiară încărcaţi de
ură, era obosit.
— Dacă te încăpăţânezi să taci, îţi îngreunezi situaţia, de
câte ori să-ţi repet?
Rudarul încordă pumnii, fălcile lui scârţâiră sub pielea
vălurită a obrajilor.
— Cu ce i-ai tras în cap?
Tăcere.
— Atunci, ai strâns-o de gât?
Rudarul înfipse mâinile, cu degetele încordate, în părul
negru, asudat, lipit de frunte în şuviţe uşor cârlionţate.
— Dacă mărturiseşti, pedeapsa va fi mai uşoară, şi, în
442
plus, beneficiezi de faptul că o crimă pasională… Ascultă

aici, mă, cap tare, un omor din dragoste e privit de justiţie
cu ochi mai îngăduitori! În comparaţie, bunăoară, cu unul
pentru jaf… Aşadar, din dragoste ai răpus fata? Hm! Taci!
Cum o să cred că celălalt, pe care-l numiţi voi toţi ţicnitul
ori dezminţatul, e făptaşul? Cum, Ile, când omul nici nu se
mai afla în oraş?
Rudarul descoperi iute jumătatea de faţă dinspre
comisar, dar tot nu vorbi.
— De ce a declarat Niţă, vătaful vostru, că tu ai omorât-
o? El aşa zice: ai târât-o în pădure şi i-ai tras în cap.
Gura rudarului se schimonosi de parcă ar fi vrut să zică:
„Nu mă păcăleşti dumneata pe mine cu ce-a spus vătaful!”
Pe neaşteptate, urlă ca scos din minţi:
— N-o omorâi io şi nici nu ştiu ceva!
— Ia descheiaţi-i cămaşa! Aşa! Să i se vadă juliturile! Cu
cine te-ai bătut, Ile? Rudarii afirmă că nu s-a încăierat
niciunul cu tine. A? N-auzi, cu cine? Totul e împotriva ta!
Nu pricepi că totul e împotriva ta? Până şi declaraţiile alor
tăi… Nu cumva, pentru că da târcoale străinul prin pădure,
după Rila, iar fata şi Reveica îl tot făceau ţâcnit, ţi-a intrat
în cap c-ar fi nimerit să… Ile, curând îl aducem şi pe
străin! Să te vedem şi atunci! Îl mai năpăstuieşti?…
Povesteşte cum au decurs lucrurile: te-ai luat după ea? Tu
ai lovit-o şi-ai şi strâns-o de gât?…
Cum Ile se păstra mut, comisarul păru că vrea să se
ridice de pe scaun, se mulţumi doar să-şi netezească părul,
ca şi cum gestul acesta era de ajuns să-i ia oboseala. Nu,
are să mai încerce, e metoda cea mai eficace, nu trebuia
să-şi piardă calmul, ci să lovească, să lovească mereu,
întrebările o să-l despere – o metodă care-i făcea şi pe
nevinovaţi să se declare făptaşi, numai să scape de chinul
istovitor.
— Nu vrei să mărturiseşti cum ai ajuns s-o omori? Ce s-
a petrecut între tine şi fată? Pricepe, nimeni nu-l consideră
pe străin vinovat! El n-a omorât! Că e pricina răului, asta-i
altceva! Pe tine, chinul dragostei te-a împins să ridici
443
Ada Orleanu
mâna! N-ai mai ştiut ce faci… Poliţia nu e dispusă să

înghită gogoaşa aia mare pe care i-o tot întinzi! Încât,
vorbeşte! Vorbeşte Ile, odată!
Rudarul înclină fruntea – ţinea ochii strânşi, fălcile lui se
încordau ca şi cum ar fi vrut să sfarme ceva.
— Ai să te căleşti, cum ai să te mai căieşti! Dar
deocamdată, mai e vreme să-ţi aduni minţile, să devii
înţelept, procesul-verbal nu e întocmit – zicând aceasta,
comisarul-şef suspendă interogatoriul.
Ile fu scos din sală.
— Al naibii rudar, s-ar zice că vrea să vă scoată din
sărite! rosti ajutorul de comisar, trăgând pe nări enervat.
— Am să-l scot eu pe el.
Se apropiară de ei şi judecătorii.
— Eu, unul, regret că, la sugestia noastră, a mea şi a lui
Gore, l-aţi reţinut pe nenorocit aici, mi-a devenit simpatic,
dârzenia lui impune. Speram, însă, că va fi prins străinul,
totul s-ar fi lămurit.
— Nu, domnule Rudeanu, nu s-a primit nicio veste
despre fugar, dar o să mai insistăm, am impresia că domnii
nu se ocupă cu zel de treaba asta.
— Ce, omul a zburat? E de presupus c-a luat trenul… Şi
era uşor de recunoscut după semnalmentele trimise de noi.
Doar nu s-a travestit, ce dracu?
— E cert că străinul n-a părăsit oraşul decât în seara
înecului, altfel bagajul lui s-ar mai găsi şi acum în odaie –
în după-amiaza acelei zile mai era… Spune doctorul
Podeanu că fugarul a trecut singur pe la spital, n-a mai
găsit decât un bloc şi nişte file, pe care ni le-a trimis.
— Singurele urme… şi nu ne ajută la nimic!
— Ia stai, Tretinescule, cum nu ne ajută?… Nu zicea
domnul judecător… – comisarul-şef se răsuci spre
Rudeanu. Dumneata parcă ai spus că străinul ţi-a arătat
nişte schiţe.
— Grozav de reuşite! Omul avea talent, recunosc, deşi
mi-e profund antipatic…
— De ce, totuşi, nu i-a informat pe ai săi? Ce avea de
444
ascuns? Despre preocupările lui vorbesc – de studiu, – de

schiţe, de expedierile de colete… Ceva e putred!
— Cercetaţi dacă a făcut schiţele din cap, sau…
pricepeţi? Strane, rozase, stâlpi de mânăstire…
— Eşti formidabil! îi scăpă lui Gore Livezeanu. Poate s-ar
lămuri desele plecări, aproape tainice…
— Vă rog să-mi daţi o mână de ajutor, se precipită
comisarul-şef, altminteri îl expediez dracului chiar mâine,
m-am săturat!
— Gore, ce-ar fi să urci mintea ta ageră pe o bicicletă şi
să dai o raită pe la mânăstiri? Relaţii, multe relaţii! Culege-
le de peste tot, a fost găzduit pe undeva… Unde a înnoptat
de câte ori a lipsit?
— Perfect! Şi adaug eu: n-ar fi stupid din partea noastră
să-l considerăm îndrăgostit nebuneşte de rudăreasă, încât
să fie în stare de crimă?
— Nu, n-a hoinărit el pe potopul acela de ploaie, prin
pădure, după ea!
Comisarul-şef muta privirea de la unul la celălalt
surprins; ridică braţele dezarmat.
— Ei bine, să vedem ce-o să mai iasă şi din povestea
asta!
— Dacă nici azi nu deschide pliscul… – comisarul-şef îl

întâmpină pe Rudeanu rău dispus, îl lăsă să înţeleagă că
regretă blândeţea atitudinii sale faţă de arestat.
— Ne-am pierdut timpul făcând complimente asasinului!
bodogăni şi ajutorul de comisar.
— Şi asta, numai pentru că se bucură de simpatia
domnilor judecători! Un rudar! Un ucigaş! Care a pus în
pericol oraşul şi a pricinuit atâtea pagube, atâta spaimă…
— Nicio ştire? întrebă Rudeanu calm.
— Una singură. Colegul de la Piatra-Olt… a răsuflat, în
fine, dar era bosumflat, se teme să nu fi ofensat persoana…
un străin, zicea el, oprit în gară, pe care l-a asemuit, după
descrierea noastră cu împricinatul, cu Stroescu… Până la
urmă s-a dovedit că nici nu ştie româneşte, avea paşaport
445
Ada Orleanu
în regulă. Insul l-a ameninţat cu reclatmasion (comisarul

pronunţă cuvântul spaniol reclamación, apăsat, cum
procedase pesemne şi colegul de la Piatra). De altminteri,
atâta a şi priceput din ce i-a sporovăit individul. Oricum,
colegului i s-a părut suspectă trecerea acelui străin prin
gara Piatra, şi a avizat Bucureştii că aşa şi pe dincolo…
— Ce răspuns i-au dat? se iuţi Rudeanu.
— Că omul e în regulă cu actele şi se ştie acolo de
prezenţa lui în ţară.
— Numele străinului?
— Apăi, dacă e să discutăm, luaţi loc, vă rog – comisarul
ardea de curiozitate să afle ce-i mai trecuse prin minte
tânărului, dar se stăpâni. Greu de reţinut!… Hozda o fi
spus? Hozda Spar… Spartaro?… Dracu să-l ia, poate că-l
cheamă altcumva, n-avem decât să întrebăm.
— José Espartero? pronunţă Rudeanu rar, silindu-se să-
şi păstreze calmul.
— De unde-i ştiţi numele? Ăsta şi e!
— Atunci, cereţi cât mai multe relaţii despre acest străin!
Urgent, domnule comisar-şef, reveniţi, insistaţi personal şi
la Bucureşti, invocaţi gravitatea cazului… Poliţaii îl săgetau
uluiţi, gura şefului se adunase pe dinţi, ca şi cum ar fi
exclamat pe muteşte: „Ei, drăcia dracului, ce-ai mai fi
dibuit?” Acest José Espartero e cel care primea colete de la
Barbu Stroescu! Pe numele lui făcea el expedierile.
— Şi aţi păstrat acest secret faţă de poliţie?… Comisarul-
şef făcu un gest de revoltă cu mâinile. Hoze Espartero!
— Credeţi că am acordat prea mare importanţă acestui
lucru, până în clipa de faţă?
— Ei vezi, ei vezi? Tot aşa şi eu cu informaţia colegului
de la Piatra… A zis că totu-i în regulă cu străinul. Ia stai!
Cheamă chiar acum Bucureştii! Urgent! Fulger! Anunţă-mă
când prinzi legătura, cere insistent! Da, domnule, dacă-i
aşa, se schimbă calimera!… Dar, în definitiv, cum se
schimbă, cu ce se schimbă? – comisarului-şef i se păru
pentru o clipă că pluteşte în gol.
— Veţi afla ce legătură exista – poate mai există – între
446
cei doi, ce a căutat străinul în afara capitalei, pe un drum

care…
Lui Rudeanu îi trecu pe neaşteptate altă idee prin minte,
dar renunţă la ea – mai precis, n-o formulă înainte de a o
rumega şi nu înainte de a confrunta acel gând cu veştile pe
care le va aduce Gore Livezeanu.
Pe măsură ce interogatoriul se înteţea, Ile se încăpăţâna

şi el să tacă – un mutism exasperant!
Spre seară, întrebările cădeau la fel de nemiloase ca în
prima zi.
— De ce te-a închis vătaful în bordei? Ori nu te-a închis?
El susţine că voiai să-l omori pe ţicnit, iar bătrâna, că l-ai
şi pândit.
Spre surprinderea celor de faţă, rudarul îşi descleştă
fălcile, dar slobozi acelaşi răspuns:
— Vă căzniţ’ cu mine degeaba, am spus ce-aveam de
spus.
— Nu, n-ai spus, hoţomanule! se repezi comisarul-şef
pierzând stăpânirea de sine.
Nu dormise nici trei ceasuri, la fel ceilalţi.
— Eu ştiu şi cine, şi cum a ucis! Am să te trimit de-aici în
cătuşe, eşti un criminal!
— Nătărăule, ne-am purtat omeneşte cu tine, acolo n-o
să-ţi meargă, adăugă ajutorul de comisar.
— Şi asta numai pentru că domnii judecători au
insistat… Comisarul deveni stacojiu de furie, pe urmă,
socotind că tinerii şi-au pierdut vremea la rugămintea lui –
şi poate i-a jignit –, strigă spre Mihai: Dracu să-l ia, nu vrea
să vorbească, mi-am bătut capul de ajuns! Suspendăm,
vreau să beau o cafea.
— Când ne întoarcem, poate găsim un om mai hotărât
să-şi înfrunte soarta, adăugă ajutorul.
Reveniră peste câteva ore – mai dispuşi, pentru că
sosise, între timp, Gore Livezeanu, cu nişte veşti
formidabile.
— Cunoşti parul ăsta? Comisarul rezervase acest şoc
447
Ada Orleanu
pentru clipa când rudarul nu se mai aştepta la vreo

surpriză, obişnuit cu aceleaşi întrebări, unele formulate
într-adins eronat ori pe un ton naiv. De aceea şi tresări, cu
un îndemn involuntar de a se trage înapoi. Îl cunoşti, Ile?
— Un par ca toţi parii!
— Hm! Nu prea, de vreme ce a spart ţeasta unei fete
frumoase. Ce zici, Ile, l-am putea numi un par ucigaş… L-
am putea, am zis, dar nu parul i-a ridicat viaţa, şi tu ştii
bine că-i aşa.
Rudarul răsuci faţa într-o parte – din nou uitătura lui
era cruntă, trecu oarbă pe deasupra anchetatorilor. De astă
dată îi vorbi Rudeanu.
— Măi băiatule, pe cuiul din capătul parului s-au găsit
fire de păr din capul fetei. Pe Rila, eu am cunoscut-o, erai
de faţă când am venit la sălaş, v-am remarcat mai ales pe
voi doi, mi-am zis: „O pereche potrivită!” N-o pierdeai o
clipă din ochi. Cum să bănui, atunci, că ne va fi dat să ne
întâlnim?… Trebuia s-o ierţi, Ile, era prea crudă ca să
judece, dornică de viaţă, de găteli, cum ai spus şi tu.
Podoabe îşi doreşte orice femeie… Le-a râvnit fără să
bănuiască în ce capcană o să cadă.
— Dacă le ştiţi pe toate, la ce naiba mă mai pisaţi? –
privirea rudarului era plină de ură.
— Asta nu e treaba ta, idiotule! tună comisarul. A ta,
interesul tău e să declari ce ai făcut, ca eu să scriu cu
mâna mea: „Crimă pasională!” Pricepi? Pricepi, ticălosule?
Nu te considerăm un criminal de rând, ţi-a luat minţile
ura! Ea te-a îndemnat…
— Nu omorâi pe nime’!
— Într-adevăr, e un imbecil! se exasperă şi Gore
Livezeanu de ceea ce numi miopia rudarului.
— Când tragi cuiva în creştetul capului, nu se cheamă
omor? – privirea lui Rudeanu se întunecase aproape de
negru, nu mai sclipea verzuie, ca mai înainte, era şi el
obosit şi mâhnit.
— L-ai tras! mugi aproape comisarul. Povesteşte doar
cum au decurs lucrurile, cum ai ajuns să… lua-te-ar dracu
448
să te ia, cu căpăţâna ta afurisită cu tot! Că te dau imediat

pe mâna…
Comisarul se ridicase mânios la culme, dar recăzu pe
scaun frânt, rosti către Gore Livezeanu:
— Dacă nu s-ar opune colegul dumneavoastră, l-am
scoate acum de-aici techer-mecher, şi vai de pielea lui!
Numai că, vezi, nu pot să dau înapoi, după ce am acceptat
condiţiile dumneavoastră… Cine m-a pus să vă cer
concursul? De ce m-am complicat? Când mi-ar fi fost foarte
uşor… – alungă cu un gest al mâinii supărarea, râse
prefăcut, iar rudarului îi vorbi pe un ton acru: Instanţa de
judecată va aprecia dacă declaraţiile tale sunt ori nu
sincere, dar nimeni nu va pune, ca noi cei de aici, suflet, ba
chiar milă, nătărăule! Am să te expediez! Ceea ce s-a
petrecut în pădure e limpede.
— Ei, Ile, tot ţanţoş te ţii? îl încurajă Gore, crezând că a
muşcat din prada întinsă.
Rudarul plecă fruntea sleit: îi era totuna.
Se ridicară. Comisarul vorbi gardianului:
— Ţine-l treaz! Picoteşte, scutură-l! Ţine-l de vorbă,
mama lui de rudar! Inspăimântă-l: „Bă, or să te bată ăia la
penitenciar de-or să-ţi frângă oasele! Eu ştiu cum se petrec
lucrurile acolo – aşa, că scoate, naiba, din bojogi tot ce-ai
făcut, să nu te căznească ăia!”
Trecuse de mult miezul nopţii. Rudeanu înălţă braţele, le

coborî, le întinse într-o mişcare de relaxare – scutură şi
capul, îl rostogoli pe gât, ca şi cum ar fi ieşit din apă.
— Gore, vino cu mine la hotel, deşi e târziu… Te
găzduiesc, avem de discutat împreună ceea ce n-a sesizat
domnul comisar-şef… Nu mai face mutra asta, eu sunt şi
mai obosit, am stat în aerul îmbâcsit al poliţiei… de ce
naiba miroase acolo în halul în care miroase? Iz de
cerneală? În orice caz, ceva acru combinat cu ceva iute…
Când urcară în camera lui, îl pofti şi pe Gore să se spele,
449
Ada Orleanu
în timp ce el fierbea cafeaua la un aparat de spirt.

— Aşadar, individul scapă! De fapt, comisarului i-a şi
scăpat!
— Printre degetele lui alea răşchirate! – Dacă nu le-ar fi
ţinut aşa…
— Să lăsăm gluma! E cert că s-a grăbit să ajungă în oraş
pe înserat, să-şi pună planul în aplicare.
— Care plan?
Gore îl privi nedumerit.
— O lecţie salutară pentru infatuarea noastră – a mea,
mai ales! Credeam că posed un al şaptelea simţ…
— Ce vrei să spui? Ce tot îndrugi?
— Măi băiatule, era gata să comitem o gravă eroare!
Acum pe când fierbeam cafeaua… cum se leagă, domnule,
gândurile între ele! O asociaţie încântătoare! Să investigăm
împreună: aşadar, tipul a colindat cu adevărat mânăstirile,
în mai multe rânduri, a şi înnoptat acolo. Scopul? Scopul
acestor vizite? Ţi l-au dezvăluit măicuţele, e confirmat şi de
schiţe… Ai răbdare, ai răbdare, nu mă întrerupe, ai să vezi
imediat unde vreau s-ajung. A fost la Bistriţa, ultima oară,
cu o şaretă, şi a rămas acolo până în seara înecului, când
s-a grăbit să plece, deşi era ploaie mare, zicând că are de
făcut o călătorie cu trenul, că şi-a luat bilet din vreme, că
vrea să sosească la gară…
— În schimb, a venit în oraş.
— Da, a sosit în oraş, e limpede, din moment ce bagajul
lui a dispărut din cameră, dar ia să socotim, Gore,
minuţios: zici că ai controlat a cui era şareta şi că ai aflat
că i-o împrumutase un învăţător pe barba domnului doctor,
cum s-a exprimat el. Perfect! Şi i-a lăsat-o la înapoiere, cu
mulţumiri, deşi stăpânul l-a îmbiat să meargă cu şareta
până la spital, că nu are nevoie nici de ea, nici de cal –
„mai cu seamă, domnule, că se înnoptase şi ploua cu
găleata”, ţi-a spus învăţătorul. Înadins am apăsat vorbele
lui, ca să pricepi, dar tu zău de pricepi! făcu Rudeanu
dezamăgit. Să-ţi mai adaug ceva: a preferat să facă drumul
pe jos, acceptând doar o manta de ploaie cu glugă, pe care
450
nu i-a înapoiat-o, evident! Cam cât socoteşti tu că i-a

trebuit lui Stroescu…
— Formidabil! exclamă Gore, ridicând în acelaşi timp
braţele paralel cu ale fotoliului în care şedea.
— Mai e un amănunt important, care i-a scăpat
comisarului: rudarii n-au habar că străinul a dispărut de la
spital din ziua înecului lui Oanea.
— Încât, au clădit totul pe nisip!
— Dar noi? – tonul lui Mihai era uşor batjocoritor.
— Cum noi? Comisarul, vrei să spui! surâse Gore. La
urma urmei, i-am acordat un ajutor preţios, chiar dacă nu
recunoaşte. Grozav aş fi vrut, însă, să-l fi prins poliţia pe
fugar, să fie frecat niţeluş!
— După lege, plăteşte făptaşul, Gore, chiar dacă vina
morală o poartă altul.
— Asta înseamnă că legile nu sunt bune, trebuie
schimbate! conchise Livezeanu căscând.
451
Ada Orleanu
XXIII
ÎN FAŢA RESTAURANTULUI, RUDEANU

îl întâlni pe doctorul Podeanu; îi surâdea vag – şi simpatic,
şi ironic, un zâmbet numai al lui, ce descumpănea uneori.
— Un gând telepatic? Tocmai îţi doream prezenţa.
Evident, nu fără o legătură, există o conexiune… Dar te
poftesc la Căprioara, dacă nu-ţi răpesc cumva un timp
preţios? O clipă, te rog! Să apară nepoată-mea – surâsul
doctorului nu se mai ascunse, era numai simpatie şi,
poate, duioşie? Face, pesemne, cumpărături în locul soţiei
mele, am zărit-o mai adineauri… Clara îşi petrece toată
vremea la spital, exagerează, mai ales că renovarea e pe
sfârşite, a muncit enorm, a slăbit… O să ne mutăm curând
acasă. Ea e, într-un fel, tipicară, nu scapă nimic de sub
control, e nemulţumită totdeauna, de lucrul meşterilor, o
floare plasată puţin mai alături de linie strică zugrăveala
peretelui; zice ea… Fleacuri! râse şi mai degajat. Tot nu se
vede fata? Soceanu e totdeauna amator de băutură, dar nu
l-am întâlnit, o să scape ocazia!… (Lui Rudeanu îi păru că
vorbea confuz, nu prea înţelegea ce vrea, ce spune.) Uite că
s-a ivit Rozana, să-i facem semn… Doctorul se pomeni
singur, tânărul alergase în întâmpinarea fetei. Dă
cumpărăturile Leanei şi vino cu noi, drăguţă! strigă într-
acolo.
Spre oraş coborau două biciclete – una se iuţi, picioarele
lui Matei Soceanu pedalară cu efort, ceea ce o îndreptăţi pe
Dina să râdă.
— Unde te grăbeşti, tată?
452
El strigă peste umăr:

— Ia tu ce găseşti mai nimerit, nu te mai însoţesc în
piaţă, i-am reperat pe doctorul Podeanu şi pe jude, nu
vreau să-i pierd.
Degeaba fâlfâi mâna spre ei, nu-l observară, şi mare
pagubă nu era, de vreme ce văzuse unde au intrat.
Îi zări la o masă şi se apropie de ei cu o expresie de
veselie nejustificată.
— Cum ne-ai dibuit, omule? se uimi doctorul. Vorbeam
mai adineauri de lup…
Vorbele îi făcură mare plăcere lui Soceanu, iar când
doctorul îl îmbie să ia o mastică fu de-a dreptul emoţionat,
ceea ce nu i se întâmpla prea des.
— N-am mai băut cu tine o mastică din vremea tinereţii.
— Ceea ce nu te-a împiedicat… ei, voiam să spun că nu
te-a răpus setea.
— Ai aerul că-mi faci morală!
Tonul nu voia să fie glumeţ, dar se observă că nu-i
picase bine replica doctorului.
— Tu ce vrei să iei, drăguţă?
După ce-l privi cu timiditate, fata spuse:
— E voie să iau şi eu o mastică?
Se înveseliră. Unchiul o aţinti lung, cu dragoste,
emoţionat, şi cu o oarecare curiozitate parcă, ca şi cum
descoperea atunci pe chipul ei ceva curios.
— Da, o să-ţi dea curaj – dete din cap semnificativ, dar
nici ea şi nici ceilalţi doi nu pricepură la ce se referă.
Matei adăugă într-o doară:
— Nu mai are nevoie de curaj, norii s-au risipit. Şi către
doctor, găsind prilejul să-i prezinte nişte tardive
condoleanţe: Am constatat cu proprii ochi cum te-a ruinat
apa, dragă doctore.
Peste chipul doctorului trecu o umbră, surâsul deveni
amar, pe urmă se refugie către colţul gurii şi pieri în cuta
pe care o făcea obrazul.
— Pare-se că a întrecut până şi aşteptările tale.
Cu un gest îl îmbie pe Matei să tacă, şi Soceanu îşi zise:
453
Ada Orleanu
„Ei, bietul, nu suportă să i se mai amintească”.

Matei se înşelase, îşi dete seama în curând că pe doctor
îl preocupa cu totul altceva. Cu un aer enigmatic, scoase
din buzunarul de la piept un plic – scrisul, subţire, nervos,
cu litere alungite, era al lui Bogdan Manolescu. Inima
Rozanei începu să bată iute – ameţită cum era de mastică,
avea impresia că d-urile şi t-urile tatălui o suliţează
nemilos. Mai primise de la tată o scrisoare, în perioada
când se retrăsese viitura – o vestea că singurătatea l-a
hotărât să-şi refacă viaţa, „Şi tu, fata tatii, să te bucuri din
nou de un cămin, să fii lângă tăicuţul tău…” Expresia
chipului ei o făcuse pe mătuşă să întrebe, deşi îşi închipuia
ce-i scrie Bogdan:
— Ce e, Rozana?
În glasul fetei gâlgâia revolta.
— Să se însoare, tante Clara, dar să nu pretindă că o
face pentru mine! Cămin, tăicuţul tău…
Mătuşa o privea nu ştiu cum – severă? nemulţumită?
poate mâhnită?
— Cunoşteam şi eu, şi Marius acest proiect al lui
Bogdan, evenimentele nu ne-au permis să discutăm… se
însoară şi se stabilesc la Râmnic! Te înţeleg, e o surpriză,
dar atitudinea ta… nu mai e nimic de făcut, fetiţo, şi într-
un fel, el are dreptate, nu mai putea duce viaţa de burlac…
Are nevoie de afecţiune, de îngrijire, tinereţea, elanul au
zburat… Mătuşa agăţase, cu un gest brusc, covoraşul de la
patul Rozanei, să se scurgă apa din el. Educaţia ne
impune… de aceea m-am străduit eu… O, dar ce m-a
găsit? Ba nu, chiar şi într-o situaţie gravă, desperată,
trebuie să ne susţină educaţia, vreau să spun că ne obligă
să rămânem demni, adică oameni – pe oamenii evoluaţi îi
recunoşti într-o împrejurare specială… Încât, eu n-am de
gând să bocesc nişte obiecte!…
— Bogdan e la Râmnic, drăguţă, mobilează casa, au
cumpărat-o de la un arhitect, omul s-a stabilit în alt oraş –
se află pe strada care merge sub Capela. Ar fi vrut să vină
să ne viziteze, zice el, să vă dea ocazia ţie şi Clarei s-o
454
cunoaşteţi pe soţie, dar situaţia în care ne aflăm noi… Ţi-a

rezervat o odaie de dormit spaţioasă, totul în crem, cu
intrare separată, cu vestibul şi un mic hol… Din hol, intri
când doreşti într-o cameră de studiu, pianul cu coadă încă
nu a sosit, dar ţi-a şi angajat profesoara, chiar şi una de
germană – mă întreabă pe mine cum stai cu matematica,
spune că a cunoscut un profesor trăsnit, dar tobă de
materia asta, l-ar putea angaja ca meditator. Am să-i
răspund că eşti o elevă eminentă, încât trăsnitul acela… ne
e de ajuns, nouă, cu trăsniţii, nu-i aşa, drăguţă? – braţul
lui ocroti părinteşte umerii fetei, ea asculta copleşită, cu
genele plecate, gata să plângă.
Mihai Rudeanu înţelegea abia acum de ce ţinuse
doctorul să-i reunească – îl aviza:
— Asta e situaţia nepoatei mele, şi eu n-am dreptul să
mă opun, pentru că nu-i pot oferi ce-i oferă el.
— Te bucuri c-ai să scapi de internat?
Auziră suspinul ei lung, sacadat – braţul doctorului o
înlănţui mai aproape de el.
— Ce tot răsuceşti plicul acela, Marius? întrebă
Soceanu, făcând pe curiosul – îl aţintise toată vremea, şi
mişcarea degetelor subţiri, spuzite, începuse să-l irite. În
acelaşi timp, îl căina pe Rudeanu: O pierzi, băiatule, o
pierzi! Dacă o iubeşti, pleacă şi tu! Pleacă de-aici, du-te, fă-
ţi un viitor…
Doctorul întinse plicul peste masă, în direcţia tânărului –
gestul îi miră pe toţi. „De ce i-l dă lui Mihai?” se întreba
Rozana confuză, presimţind ceva neplăcut. Nu conţinea,
cum bănuiau ei, o scrisoare, ci o tăietură dintr-un ziar.
— Citeşte, te rog, cu glas tare, şi numai ce e tipărit.
Matei se aplecă peste braţul lui Rudeanu, dar, prezbit
cum era, fără ochelari, îi jucau literele ca într-o ceaţă – se
depărta, să citească de la distanţă, i-o luă tânărul înainte:
— Un distins oaspete ne vizitează ţara.
— Parcă ar fi şi o fotografie intercalată între rânduri – nu
se astâmpără Matei, deşi doctorul îl poftise să stea locului.
— E şi José Espartero în grupul acela, rosti Marius
455
Ada Orleanu
Podeanu pe un ton ironic.

— Nu cunosc! făcu Soceanu, oarecum plictisit şi
dezamăgit.
— Parcă doreai să-i ridici un bust aici, în oraş?
— Mai precis: o statuie, surâse Rudeanu.
— Un bust, o statuie? Ce-ţi veni, Marius? Şi dumneata…
Ne ţii în enigme, doctore?… Dar habar n-am cine-i
individul, n-am auzit de numele ăsta în viaţa mea.
— Nici eu, până acum.
— Atunci?
— Cunoaştem cu toţii un alt individ, căruia-i ridicai
osanale… că a dat viaţă oraşului, susţineai, şi multe alte
abnormităţi.
— O fi, dar ce legătură are una cu alta?
— José Espartero a venit în ţară să se documenteze
pentru un studiu însemnat asupra picturilor murale,
asupra frescelor, dar şi a sculpturilor şi aşa mai departe…
– din mănăstirile noastre – nu spune aşa articolul,
domnule judecător?
Părea şi judecătorul surprins, dar numai în parte.
— Îl priveşte! râse Matei. Iar tu, doctore, vorbeşti în
dodii, să mă ia dracu dacă pricep ceva, dacă are vreo
noimă… sau îl cunoşti, îl cunoaşteţi şi v-aţi prefăcut că…
— Îl cunoşti şi tu! Îl cunoaşte toată lumea, tot oraşul…
Dar numai ţie ţi-a lăsat o amintire frumoasă, poate cea mai
frumoasă din viaţa ta.
Soceanu făcea o mutră din ce în ce mai hazlie, fiind
convins că doctorul, moldovean de origine, s-a aşezat pe
şotii. Dădu de duşcă paharul cu mastică şi îşi turnă un
altul. „Dacă-i bal, bal să fie!”
— Citeşte acum şi ce-a adăugat cumnatul Bogdan
Manolescu dedesubt, îl rugă Marius pe Mihai, dar acesta
părea jenat, îi înapoie plicul şi articolul.
Doctorul înclină uşor din cap – ţinea tăietura din ziar în
faţa ochilor săi, încât Rozana putu să citească, fără să vrea:
„Faimosul nostru cumnat, în ultimul său rol: savantul de
renume mondial José Espartero! Aveai cunoştinţe cumva
456
despre asemenea excepţionale însuşiri? Am dat peste articol

întâmplător, pe când despachetam vesela, şi m-am gândit că
n-ar fi rău s-o măgulesc pe Clara, iar pe de alta, să vă
scutesc de orice frământare: Ştiţi acum unde se află
scumpul nostru cumnat! Evident ca a şters-o din ţară…”
— José Espartero, alias Barbu Stroescu! rosti Rudeanu
pe un ton amărui.
— Ghiciseşi asta? întrebă doctorul.
— Nu, asta nu! răspunse ferm. Era însă de competenţa
comisaruiui-şef să…
— Ce tot vorbiţi? Vasăzică, cumnatul… Dar bine,
Marius, individul e o podoabă!…
Înveselit brusc şi păstrând un rictus batjocoritor, Matei
se pregătea să se lanseze – numai că doctorul bătu uşor cu
pumnul în masă şi-i vorbi cu asprime:
— Să nu încerci să faci din nou apologia… Ah, Matei,
uneori eşti insuportabil! Pe urmă, pe un ton acru: De data
aceasta, onoarea familiei a fost spălată! Au spălat-o
studiile!… nişte studii excepţionale, despre celebrele
noastre fresce bisericeşti.
Soceanu râdea gros, ca un beţiv; i se înroşise faţa,
urechile, amuzat la culme de surpriza ce le-o rezervase
ţicnitul.
— Al naibii aventurier! Să-i facă oraşului nostru un
asemenea hatâr! Dar, staţi, am şi eu pentru voi o surpriză,
un lucru deloc neglijabil: mironosiţa mea, Dina, a fost
îndrăgostită până peste cap de acest escroc!
Cei doi tineri se priviră încurcaţi şi surprinşi. „Ia te uită!
îşi spuse Rudeanu. Motanul acesta observă orice mişcare şi
tace!” Se simţi deodată prost, ar fi vrut să-i părăsească sub
un pretext oarecare. Rozana se mira: „Moş Matei a ştiut
toată vremea, şi nu s-a temut pentru Dina! De ce?”
Doctorul răbufni nemulţumit, azvârli pe un ton de
mustrare:
— Ce neghiobie mai e şi asta? Te poate amuza pe tine,
tatăl fetei, o atare…
— M-am ameţit, vreau să plec acasă, m-aşteaptă tante
457
Ada Orleanu
Clara, avem atâta de lucru…

Rozana se şi ridicase, dezorientată, ferindu-şi privirea de
a unchiului. Acelaşi gest făcu şi Rudeanu.
— Lasă dereticatul, Rozana, plimbaţi-vă, colindaţi puţin,
o să vă priască, eu mai rămân în compania neghiobului
ăstuia bătrân… Nu protesta, că nu mă impresionezi, să
terminăm mai bine mastica, să mă duc la treburile mele,
am un consult cu Novăceanu, cazul e şi grav, şi aparte…
Trecuseră mai bine de două ceasuri, Matei uitase de

Dina, de casă, unde era aşteptat să strămute cuşca
iepurilor în grădină – Veronica se plânsese că mirosul lor
oribil vine până la fereastra ei. Fata ştia că a rămas în oraş,
cu prietenii, îl căutase pe unde presupunea că s-a aciuat.
Năvăli pe uşa restaurantului palidă, cu respiraţia
întretăiată.
— M-ai căutat, fetiţo? Eşti supărată? Mergem
numaidecât acasă! Lasă, nu exagera, ceasurile nu sunt
decât…
— Tată, sfârşeşte odată, lasă-mă să-ţi vorbesc!
Matei presimţi ceva rău, dar abia o mai zărea, încercă să
se ridice şi nu izbuti.
— Cum e mai prost, doctore! M-am îmbătat, nu mai ţin
la băutură, m-am ramolit.
— Să mergem acasă, i s-a-ntâmplat ceva rău mamei…
Am întâinit-o pe Ioana în drum, mergea s-o caute pe moaşa
Aurica…
Se ridică doctorul, iute, îi vorbi fetei:
— Atunci, pricep ce e; să alergăm, Dina, tata o să vină
cum va putea.
Fata izbucni în plâns.
Făcură popas lângă o plută uriaşă, prăvălită de-a

curmezişul văii, cu rădăcinile smulse din pământ – mai
zăceau în apă, puiezind-o ca nişte lipitori. Se aşezară pe
trunchiul încă viu, coroana mai păstra câteva ramuri verzi
– restul se îngălbeniseră şi atârnau leşinate. Dezordinea
458
naturii le insufla un simţământ de pustiu, se simţeau

singuri şi neajutoraţi – o nălucă părea să plutească pe
undeva, prevestitoare de rău, Rozana se întrebă cu teamă:
„Iarăşi? Nu ne lasă nici să respirăm?”
Mâlul mai era umed, dar crăpase, şi crăpăturile desenau
figuri romboidale, dând locului înfăţişarea unui fagure
uriaş. Mai departe, în zona zăvoiului, zăceau de-a valma
buşteni cu miezul prefăcut într-o făină roşiatică, alţii
acoperiţi de ciuperci gălbui, cu marginile dantelate,
crescute ca nişte tufe. Străluceau şi mici oaze de nisip în
huma lipicioasă; mai deoparte, ca o creastă enormă,
bolovăniş mare şi pietriş, crăci ieşite din stratul moale, cu
frunzele opărite, zdrenţuite. Fânul putrezise între copaci,
arăta negru ca şi cum ar fi scăpat din foc, cu o spuzeală
albicioasă deasupra, puful mucegaiului – chiar mirosea
dintr-acolo a putreziciune. Decor strident, într-un loc abia
dezmeticit! Apa curgea acum domol în albia ei, clipocea
printre pietre, cădea ceva mai viguros în zona stăvilarului.
Iarba se ridicase pe mal, dar rară şi seacă, îngălbenită – se
zăreau ici-colo capete fragede, răsărea alta, fragedă, nouă,
verde, dezastrul trecuse! Culori stinse şi bălti foite de
mormoloci cărnoşi! Dar culorile vor renaşte, iar apa
stătută, cu verdele ei bălos, o va suge fierbinţeala soarelui.
Natura mai dormita, dar o să se trezească… Privirea
Rozanei căuta, răscolea, să găsească o porţiune din locul
acela pe care s-o recunoască, într-atât schimbase puhoiul
priveliştea. Doar zborul păsărilor, în volute largi, graţioase,
era acelaşi.
Un arin bătrân arunca umbre dantelate pe chipul fetei –
când răsucea capul, umbra delicată a frunzelor aluneca
iute, descoperind albeaţa pielii. Mihai privi un timp jocul
acesta de umbră şi lumină pe faţa Rozanei, se strânse
lângă trupul ei.
— Am senzaţia că plutesc, spuse fata, şi el râse încetişor.
— E de vină mastica.
— Dar şi priveliştea aceasta destrămantă.
— Într-adevăr, n-am ales un loc potrivit. De altminteri,
459
Ada Orleanu
nu sunt un ghid bun, iar tu, care eşti înzestrată cu acest

simţ, o să pleci curând…
Repezi degetele pe gura lui, privirea îl aţintea cu spaimă.
— Mai avem timp până începe şcoala, Mihai, pentru că
n-am de gând… pricepi? Nu mă duc acolo acum! Orice-ar
zice, orice-ar… era mai bine să tăcem, mă simţeam
împăcată, când eşti lângă mine, totul e bine, am, atâta
curaj!… Nu spune nimic, te rog, te rog! gemu şi îi înlănţui
grumazul cu amândouă braţele, fruntea i se frecă de
cămaşa lui.
El îi ridică bărbia uşor. Se silea să-i zâmbească – umbre
uşoare goneau peste chipul ei. Fata închise ochii, aşteptă.
O desprinse – în privire pâlpâiau vag nişte flăcărui; încet,
genele se închiseră, prin tăişul ochilor sclipea o apă neagră,
chipul ei albise. Se aplecă îngrijorat, o scutură, ea se trezi,
întrebă de ce o zguduie aşa;
— M-am temut c-ai să leşini. Vino, să ne mişcăm, înspre
aluniş vreau să mergem, alunişul nostru. După o pauză,
când respiră adânc, emoţionat de starea fetei, întrebă pe
un ton mai vioi: Am comandat ceva, ghiceşti ce? Ea
aştepta. Mai bine nu-ţi spun, ai să vezi când o să facem
prima excursie…
— O bicicletă! De necrezut! Ţi-ai exprimat de atâtea ori
dispreţul.
— Am şi ales locul primei noastre evadări, deocamdată
îţi dezvălui doar atât, va fi foarte vesel acolo, simt nevoia să
ne înveselim!
Ieşiseră în faţa spitalului pe drumul zăvoiului, acum un

loc pustiu, înţesat de tot ceea ce smulsese puhoiul şi
presărase în retragere. O văzură pe moaşa Aurica, mergea
iute, dinspre oraş venea, cu o înfăţişare răvăşită. Se
precipită spre ei transpirată şi cu o uitătură aproape
holbată.
— Auzirăţi ce nenorocire? – ştergea palmele de fusta
rochiei ca şi cum şi-ar fi masat pântecele.
Teama palpită în trupul Rozanei ca o lişiţă alungată de
460
bubuitul puştii – şi mâna lui Mihai deveni nervoasă, o

strângea pe a fetei aproape dureros. Moaşa – acest Mercur
al veştilor umflate – îi cerceta surprinsă: după mutra pe
care o făceau, nu aflaseră încă nimic! Ei, atunci avea ce să
le spună!
— ’Păi… urlă tot oraşul! Dar, ce să zic, parcă-i trebuia
una bună şi domnului Soceanu, că prea se plângeă c-o să
moară de plictiseală! Acum să nu mai aţâţe mânia lui
Dumnezeu!
— Vorbeşte odată! strigă fata.
Femeia mai făcu o pauză pe urmă, privind cu un aer de-
a dreptul victorios, şuieră:
— S-a spânzurat coană Veronica!
Lovise în plin – le cercetă chipurile cu un început de
regret şi se precipită să repare totul.
— Ce v-aţi speriat aşa, că n-a murit!
Şi povesti, fără să mai aştepte s-o îndemne cei doi – se
pierdu în amănunte –, cum, dis-de-dimineaţă, dumneaei se
plânsese de dureri mari de cap, pe urmă îi expediase pe soţ
şi fiică la piaţă, să-i cumpere cutare şi cutare… că domnul
Matei ar fi avut de mutat un coteţ de iepuri… Coana
Veronica nu şi nu, că să-l lase dracului pentru mai târziu,
şi s-o ia şi pe fată cu el… Domnul Soceanu ce s-a gândit:
„Hai să n-o mai supăr, şi să merg să-i cumpăr ciuperci,
cum a poftit.. La care domnul doctor i-a zis: „Bine, omule,
n-ai priceput că dorea să vă îndepărteze cu orice preţ de-
acasă?” Domnul Soceanu aruncă vina pe Ioana… toanta
aia s-ar fi apucat să-i înşire verzi şi uscate… adicătelea ce
se vântură prin oraş… că dumnealui, vezi bine, le îndulcise
pe toate…
— Ce mai? Cum s-a văzut singură, una-două s-a şi dus
să-şi pună ştreangul! Tocmai scosese covorul oltenesc de
pe gherghef… Auzi ce i-a dat în gând! De marginea lui a
legat frânghia… dar ce s-o ţină ghergheful, grea cum s-a
făcut?… Buf! Tranc! „Ce să fie?” „Ioano, Ioano!” Când a dat
buzna bătrâna Matilda, a picat şi-aia jos de spaimă! Ioana,
ce naiba să le facă? A luat găleata şi, ţâş! a turnat-o peste
461
Ada Orleanu
ele. Întâi s-a ridicat bătrâna, s-o ocăre pe toantă că de ce-a

udat-o… Leoarcă o făcuse, şi s-au căznit amândouă să
salte ghergheful, că coana Veronica zăcea sub el, într-o
baltă de sânge… Fătul era mort!… Domnul Soceanu se
vaicără că n-a avut parte de băiat tocmai fiindcă l-a dorit
prea mult – eu nici n-am apucat s-o văd, că du-te-ncolo,
du-te-ncoace… Acum m-a trimis domnul doctor să caut
altceva, c-a pierdut mult sânge, biata, şi e-n primejdie de
infecţie… Mă rog, dumneavoastră ce să vă pricepeţi, că
sunteţi tineri amândoi! N-o să poată veni la masă, încât ar
fi bine s-o anunţaţi pe doamna Clara, că eu, vedeţi bine c-
am întârziat, dar cum era să nu vă spun una ca asta?…
Se depărtă, mergea iute, spre pavilionul central, care
fusese renovat, deodată însă coti către locuinţa medicului,
Rozana avu o exclamaţie de indignare:
— Acum, tante Clara o să fie victima metehnei. Ei, mă
duc s-o opresc – dar mâna lui Mihai n-o lăsă, o trase de pe
podeţ. A devenit şi mai răutăcioasă de când i-a deteriorat
casa înecul, personalul spitalului îi spune ţicnită, femeile
de serviciu se plâng că nu se pot înţelege cu ea…
El pricepu de ce vorbea fata, fără întrerupere, o întoarse
spre faţa lui, o sili să-l privească.
— Biata Dina! suspină, şi lacrimile porniră domol.
— De ce biata Dina? Era surprins că n-o căina pe
Veronica – când înţelese, îi apucă mâinile, ochii lui o
pironiră adânc. Nu ştiu, ai să poţi pricepe pe deplin?
Nenorocirea aceasta înseamnă pentru Veronica Soceanu o
eliberare.
— Să scape, Dina ar suferi îngrozitor! E îngrozitor să-ţi
pierzi mama – plângea cu hohote, el o lipi de pieptul său. Şi
moş Matei ar suferi, o adoră…
— Vino cu mine, n-ai ce căuta acum acasă, o să ne mai
plimbăm… De altminteri, noi doi, iubito mică, ne-am
preocupat în ultima vreme numai de alţii. Şi avem atâtea
să ne spunem!
— Eu… eu…
— Tu, tu, dacă m-ai iubi cum doresc, n-ai avea de ce să
462
te temi, râse el încetişor în urechea ei fină, pe care o sărută

fugitiv.
Bâlciul se desfăşura la marginea satului, sub păduri. În

contrast cu verdele decolorat al ierbii şi culoarea fumurie a
turmelor şi a cirezilor, cele trei tiribombe, presărate ici-colo
în îngrămădirea de oameni şi animale, păreau nişte vetre
de ciuperci otrăvitoare, viu colorate. Pe o estradă,
împodobită cu panglici şi benzi din foiţă multicoloră, se
îndeletniceau cu gimbuşlucuri ieftine câţiva clovni,
stârnind hazul unui grup de copii în iţari. Tarabele
negustorilor de pânzeturi, de stămburi şi încălţăminte, de
cojoace, la fel locul rezervat olarilor împestriţau târgul.
Drumeagul pe care coborau Rozana şi Mihai se strecura
printr-o livadă de pruni – struniră puternic frânele
bicicletelor. De pe culme, satul se vedea încleştat de braţele
a două pâraie; se îngemănau grădinile cu vegetaţia
zăvoaielor, vatra comunei era mai degrabă un ostrov.
Casele, înalte, cu un cat, aveau dedesubt pivniţa şi
magazia de unelte.
— Seamănă cu o fotografie luată din avion! exclamă fata,
încântată de panorama de la poale.
— Satul îi întâmpină cu faţa curată – casele erau
proaspăt văruite, uliţele, drepte, se mărgineau cu şanţuri
pietruite şi cărări largi, ce ţineau loc de trotuare.
Simţiră izul gogoşilor fierte în ulei şi al mititeilor chiar de
la capătul satului – bâlciul da buzna spre ei cu
învălmăşeală şi zumzet, muget şi behăit. Lăsaseră
bicicletele pe prispa unei ungurence vorbăreţe, care le
oferea tot felul de fructe din livada ei bine îngrijită.
— Sunt singură acasă, bărbatu mi-e dus la oraş, să facă
bani, că cu Ucă încherbăm patru guri… – îi da lui Ucă să
sugă, pruncul trăgea lacom din sfârcul umflat, iar ea nu se
sfia deloc să-şi descopere sânii în faţa tânărului Rudeanu,
sporovăind mai departe: de casa ei, de bătătură, de ogor, de
463
Ada Orleanu
Petre al ei, cu care se luase din dragoste… Tinerii se

trăgeau încet spre poartă, ea îi urma cu Ucă tot la sân, dar
adormit cu sfârcul în gură; când îl scăpa, se trezea, clipea
nemulţumit, gura lui ca o mică ventuză căuta zăpăcită, se
liniştea îndată ce-l găsea.
Trăsuri numeroase acopereau malurile pâraielor, trase la
umbra plopilor şi arinilor – caii deshămaţi prindeau a se
încura.
— Am să te arunc până la cer! râse Mihai, trăgând fata
de mână către una din tiribombe.
Rozana se auzi chiar atunci strigată, era glasul lui Dariu
Tomescu, alergase dintr-un grup în care se aflau colonelul
şi bătrânul Tomescu. Mihai nu auzise chemarea, urcă fata
în leagănul tiribombei.
— Un scaun liber, cine mai urcă, un scaun liber…
Sus, sub umbrela uriaşă, trei bărbaţi voinici, cu braţele
goale, se pregăteau să învârtească; scaunele se mişcară, îşi
luau zborul. Dariu se azvârli în ultima clipă în leagănul din
faţa Rozanei.
— O să ne distrăm grozav! răsuci el capul spre fată, dar
n-o mai văzu, plutea deasupra, ţinută din spate de cineva.
Se precipită şi scaunul lui Dariu în înălţime, după ea,
braţele se întindeau s-o ajungă, trupul lui încovoiat,
răsucit sta gata să cadă peste lanţul care-l susţinea.
— Ce faci acolo, domnule, astâmpără-te, că dai de dracu!
strigă proprietarul tiribombei, dar în gălăgia clienţilor săi,
glasul rămase jos, în urechea celor care aşteptau
următoarea cursă.
Când deschise ochii, ameţită, şi cu o senzaţie de rău în
stomac, Rozana se văzu singură – plutea lin, Mihai se
depărtase, n-o mai arunca până la cer, iar Dariu nu mai
ştia cum să se descurce din lanţurile leagănului său,
răsucite unul de altul.
Titibomba se opri – doi cavaleri săriră din leagăne şi
merseră să-i ajute, ea coborî tot ameţită, cu palma pe
frunte.
— O rudă de-a ta? se interesă Dariu, aşteptând să-l
464
recomande lui Rudeanu.

— Dacă vrei… tărăgăna Mihai, şi-i întinse mâna – pe
chipul lui Dariu trecu o umbră fugară, dar îşi reveni iute.
— Când aţi sosit? Am plănuit să venim la voi, moş Alecu
nu mai acceptă nicio amânare, aşa să-i spui mătuşii tale,
am ghicit cu toţii că salonul n-a fost încă pus la punct,
prietenii însă se simt bine chiar şi în bucătărie… – vorbea
degajat, prietenos, în timp ce Rudeanu se închidea în el ca
o scoică.
Prietenia fetei sta priponită între amândoi, ca măgarul
lui Buridan între claie şi găleata cu apă, nehotărât cu ce să
înceapă întâi.
Dariu îi purtă prin tot bâlciul, scormonind să descopere
cele mai interesante lucruri, şi cumpără Rozanei o morişcă
în culori şi o minge pestriţă, jucată din elastic, mâncară
fuioare de zahăr şi se mânjiră cu siropul gros în care
fuseseră rostogolite mingiile de floricele.
La plecare, îi însoţi până la casa unde-şi lăsaseră
bicicletele.
— Când te mai văd? Nu pune, te rog, la socoteală vizita
familiei mele…
— Începe şcoala…
— Uitasem că mai eşti liceană. O, poate de Crăciun!
Vreau să organizez o vânătoare de mistreţi… Eşti amator?
Dacă eşti, consideră-te invitatul meu, i se adresă
judecătorului.
— Până la iarnă e mult… tărăgăna Mihai.
După ce se depărtă Dariu, rosti pe un ton acru:
— S-a ţinut de noi scai! Ne-a stricat ziua! Dar poate că
ţie…
Ea îl privi abătută.
Bicicletele alunecau pe o potecă umedă şi şerpuitoare.

Pătrundea, până în adâncul verde-gălbui al frunzişului,
o lumină difuză; curgea de deasupra, ca ploaia fină a unei
stropitori, şi se răspândea pe coroane într-o imensă pânză
– pânză de păianjen ţesută între fagi. Pădurea se şi colora
465
Ada Orleanu
de toamnă, deocamdată într-un galben-arămiu, încât

vegetaţia ei pitică, aciuată sub bolta coroanelor, părea că e
luminată de sâmburele de foc portocaliu ascuns în inima
pământului. Văluri subţiri, diafane, de un alb neprecis, mai
mult aburiu, atârnau pretutindeni: se găteau copacii de
nuntă? De sus, ploua neîncetat – lumină de aur, irizată,
codrul se împânzea de mii de fire de beteală –, iar pe
alocuri, din pământ afânat şi însorit, se iviseră zbârciogii şi
bureţii iuţi, dănţuiau într-un picior, poznaşi… Rozana aşa
interpreta imaginile, fără să-i împărtăşească şi însoţitorului
impresiile ei. Lacul mic – aproape rotund dacă n-ar fi făcut
o uşoară buclă la un capăt – pe cate-l întâlniră l-ar fi
asemuit cu un eleşteu, îi aminti de colonel, de Dariu, dar ce
l-a supărat pe Mihai? Ea nu-i reproşa nimic lui Dariu, se
purtase prietenos, avea un farmec deosebit… Pe oglinda
lacului făceau pluta câţiva nuferi, iar pe margini, lintiţa
ţesea tainic discuri fine, verzi… Pe neaşteptate, îl trase pe
Mihai de mână şi îl sili să se aşeze lângă ea, pe rădăcinile
groase ale unui copac – el o ascultă, dar nu-i căuta în ochi,
îşi găsi o preocupare de băiat: aduna bulgări de pământ, să
ţintească broaştele. Urmărind joaca lui, Rozana izbucni
deodată în râs: bulgărele căzuse lângă o broască râioasă,
ce-i pironea cu înmărmurire de sfinx – o văzu holbată, cu
gura lărgită, după care se dete la fund orăcăind hârâit, de
parcă ar fi avut în gât nisip. Veselia ei îl dezmorţi şi pe
însoţitor.
— Rozana, ce faci, vrei să răceşti?
Fata îşi scosese espadrilele şi se pregătea să vâre tălpile
în apă.
— Nu răcesc, o să-mi ia oboseala… Ah, ce bună e!
Veni lângă ea, dar se apucă să desfacă în pumn
dantelăria lintiţei.
— De ce eşti rău? întrebă fata pe neaşteptate.
El se întinse pe spate, încruntat. Îl simţi lângă ea mare,
puternic şi încăpăţânat copilăreşte, ar fi vrut să-i strige că
Dariu nu e decât un camarad fermecător… Un val de
duioşie o făcu să-l caute, să-l înlănţuie – îi trase capul în
466
poala ei, îi netezi părul mătăsos, cuta dintre sprâncene

(care nu se mai destinsese de când îl întâlniseră pe Dariu).
Pe unde treceau degetele ei, faţa rămânea netedă, parcă
luminată. Se pomeni înlănţuită puternic, răsturnată, gura
lui săruta încleştat – se apăra slab, ar fi vrut să-l învioreze
cumva.
— Scoate picioarele din apă, să ţi le usuc.
I le luă singur, le înveli în batista lui, le ţinu strâns.
— Rozana, dacă aş putea să mă transfer la Râmnic,
mâine aş face-o, dar abia am sosit aici, lucrul nu e cu
putinţă. Mai bine mă făceam avocat… Aş fi câştigat mai
mult, tatăl tău câştigă cu procesele foarte mult, dacă-şi
permite…
— La Iaşi câştiga, e un avocat mare… Mi-e teamă însă că
s-a lansat într-un joc periculos, el e când plin de bani,
când… Mihai, adevărul e că mă simţeam atât de bine la
unchiul Marius! El e un om admirabil, pe el l-aş fi dorit…
Chiar dacă m-ar opri la ei, nu pot accepta, au rămas atât
de săraci după nenorocirea aceasta!…
Veselia ei se stâmpărase ca o plită pe care s-a vărsat
apa. El îi întinse braţele din nou, în care se aciua abătută.
Uliţa cobora întunecoasă, prididită de buruieni şi

bolovănişuri – şanţurile încă nu fuseseră destupate pe
toată întinderea.
Îşi amintiră iar de înec şi de tot ce cuprindea el
destrămat, şi un gust amărui îi invada.
— Am trăit un adevărat coşmar! rosti fata.
— Totul e bine când sfârşeşte bine! îi surâse Mihai, şi ea-
i întoarse surâsul.
Se despărţiră la poartă.
— Am impresia că la noi e cineva, spuse fata,
contrariată, cercetând luminile din încăperi: de ce ardeau
peste tot?
Pământul parcului fusese răscolit de tăişul plugului,
părea un ogor arat. Fata ocoli clădirea – era lumină şi în
sufragerie. Pe când urca treptele auzi rezonanţa mai multor
467
Ada Orleanu
glasuri. Erau strânşi toţi în odaia unchiului? Acolo ardeau

toate becurile, transperantul nu fusese tras spre curte. Mai
avusese, cândva, impresia aceasta oarecum ciudată – de ce
ciudată? Pentru că se strecura un firicel de teamă… ori nu
era decât impresia provocată de înfăţişarea jalnică a uliţei,
a parcului?
Valiza roşie o făcu să ezite în faţa uşii, emoţia îi
intensifică bătăile inimii. Cu ultima fărâmă de tărie, alungă
presupunerea absurdă că s-a întors Barbu Stroescu. José
Espartero era de-acum departe – poliţia confirmase ieşirea
lui din ţară.
Deschise uşa cu un gest brusc – expresia chipului, ivit în
cadrul uşii fără a fi urmat de trup, o obligă pe mătuşă să se
ridice din şezlong, dar mâna fetei respinse uşor mângâierea
Clarei, descoperindu-l-pe tată, pe Bogdan Manolescu, exact
în locul unde se aşezase şi Barbu la sosire – pe patul
unchiului Marius –, doar că tatăl îşi permisese să se
lungească, vorbea cu doctorul sprijinit într-un cot.
— Ei, cum te-ai distrat? întrebă Bogdan, fără nicio
emoţie în glas. Ce idee, să te duci la bâlci! În mizeria aceea!
Fata se aplecă să-l îmbrăţişeze, o îmbrăţişă şi el, fără
efuziune, dar tot el se miră de răceala fiicei:
— Nu te prea bucuri că mă vezi! Şi eu m-am dat peste
cap să vin să vă văd, lăsând o groaza de treburi acasă.
— Credeam…
Rozana încremeni: ce voia să spună?
— Evident, acum eşti o domnişoară, nu-şi mai au rost
calinăriile.
Rămase în picioare, descumpănită. Doctorul veni lângă
ea, trecu braţul pe după umerii fetei, o trase către un
scaun.
— Bogdan a venit să te ia, drăguţă, nu acceptă să mai
rămâi la noi.
Ploua torenţial când ajunse trăsura în dreptul casei.
Norii se adunaseră în timp ce se împacheta bagajul.
— Ar trebui să rămâi, Bogdane, vine furtuna, îl
avertizase doctorul.
468
Insistase şi Clara.
— Unde pleci pe potopul care vine? N-ai niciun motiv să
te grăbeşti.
Replicase emfatic:
— Clara, nu-mi amintesc să mă fi întors vreodată,
pentru vreun motiv mare sau mic, din drumul plănuit!
— Asta aşa e! acceptase cumnatul argumentul lui, cu o
ironie tăioasă, evocând boala surorii sale în timp ce el
colinda America.
Deşi sesizase răceala lor, Bogdan lega de zor bagajul.
Trecuse să preseze pernele trăsurii – le găsea incomode.
— Bine că n-am adus-o pe Eugenia, e foarte delicată, n-
ar fi suportat un drum atât de lung cu trăsura… A, nu v-
am spus încă: ştiţi că vrem să ne cumpărăm o limuzină?
Un Buick sau un Nasch, nu ne-am decis încă – vremea
trăsurilor elegante a trecut, omenirea trăieşte într-un alt
tempo… Eugenia îşi potriveşte pasul după cadenţa lui, are
preocupări grozav de înviorătoare…
De când a devenit atât de atent, de grijuliu faţă de o
persoană străină? Când trăia biata Olga, nu conta decât el,
şi numai el! Cum o fi arătând, Dumnezeule, femeia aceea
pe care şi-a ales-o de soţie? Clara îşi frământa mâinile, fără
să piardă o clipă din ochi chipul Rozanei. „Mi-o ia! ne-o ia!
Parc-ar rupe-o din carnea mea, atât de dragă mi-a devenit!”
— Mi-aţi promis că veniţi peste două săptămâni, vă
aşteptăm! Până atunci, personalul casei noastre va fi
complet, o să vă simţiţi perfect la noi. Dar unde vă uitaţi?
A, la Rozana! Bine, bine, vă făgăduiesc solemn că vacanţele
le va petrece la voi!
Oanea şi Mira priveau pregătirile de plecare de la
fereastra dormitorului – nu li se dezvăluise că Rozana se
mută definitiv de la ei, ci: „A venit Bogdan s-o plimbe
pentru o săptămână, două la Călimăneşti”.
Casa roşie abia se mai zărea prin perdeaua deasă şi
vânătă a ploii. Rozana scoase capul de sub coş; poate că
Dina era la fereastră. Lovi braţul tatălui, care dormita –
bodogăni ceva, nemulţumit, se trase în colţul trăsurii. Or
469
Ada Orleanu
să se întâlnească la şcoală, se resemna fata, cu un oftat. Îşi

luase bun rămas de la Soceni în ajunul plecării – Veronica
se întremase, dar nu ieşea din casă. Versiunea Socenilor,
susţinută de doctor, fusese pentru orăşeni: Veronica a
făcut imprudenţa să mute ghergheful singură, şi
ghergheful a căzut peste ea.
Rozana strânse pardesiul înfrigurată – umezeala şi frigul
pătrundeau pe sub coş, îşi simţea picioarele, în pled,
îngheţate până la glezne, aproape o dureau. Ploaia izbea în
stropi irizaţi, îi uda faţa – trecu limba peste buze, gustă apa
sălcie, cu miros de praf, şi iarăşi suspină. Unde merge?
Omul de alături, tatăl ei, nu mai era pentru ea decât un
străin! Iar acolo, în noul cămin, cine o aşteaptă? Ce fel de
femeie e acea Eugenie delicată, despre care pomenea mereu
Bogdan şi pe care pretindea că a ales-o să-i ţină loc de
mamă?
Ploaia şiroia şi, din umbrela vizitiului, se prelingea peste
scăunaş, unde întinsese ea picioarele – le trase, înfiorată de
răceală.
Frigul se instală în ea, cuprinse tot trupul, o înţepeni –
se simţea ca un butuc de vie retezat. Distanţa dintre
trăsură şi oraş se mărise considerabil – trecuseră de
păduri, caii tropăiau acum la drum întins, străbătând
satele. Rămăsese departe iubirea ei, în ploaie – în ploaia
care spăla caldarâmul străzii. Trebuia să creadă în
imposibil, dacă dorea să-şi păstreze curajul! Aşa îi spusese
şi lui, lui Mihai.
— Vin duminică să te văd! promisese vesel. Să mă
aştepţi în Zăvoi.
Unchiul Marius îngăduise şi el în şoaptă:
— Am să ţi-l aduc, de câte ori am să vin la voi!
Din nou se foi, scoase capul de sub coş, să privească în
urmă – avea impresia că-şi lăsase inima în crângurile de
aluni, acolo o şi vedea, agăţată de ramura plină de fructe a
unui alun. Ar fi vrut să-i facă bezele – şi inimii, şi
crângurilor, dar tatăl o repezi cu bruscheţe:
— Mai stai locului, m-ai trezit a doua oară!
470
Ea se ghemui mică şi neajutorată, vârî faţa în postavul

aspru al coşului; acum o să plângă! În trupul ei se
dezlănţuise furtuna, se înăbuşea, hohoti sec, apăsându-şi
gura chinuitor – tatăl nu trebuia s-o audă. Plânsul urcă, se
dezlănţui – cu ultima fărâmă de speranţă îşi spuse,
mustrându-se pentru slăbiciunea ei: „Mihai vine peste trei
zile să mă vadă, ne întâlnim în Zăvoi…” dar nu izbuti să
alunge destrămarea.
SFÂRŞIT
471

Ada Orleanu - Bun Ramas, Cranguri de Alun #1.0 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ada Orleanu - Bun Ramas, Cranguri de Alun #1.0 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bun rămas, crânguri de

Coperta colecţiei: Val Munteanu

Închin acest roman memoriei lui

SUNETUL IEŞI PUTERNIC DIN GÂTUL

se găsea mai încolo, în faţa pavilionului central, ocolit de

acelaşi lucru amândoi: să păstreze pentru celălalt iluzia

de un braţ al râului. Dincolo de zăvoi, începeau poienile,

descopere expresia de mulţumire din privirea lui – ignorând

mâna leneş pe unul dintre genunchi, cu gândurile aiurea.

zgârietură; dar se dovedise profundă la o cercetare atentă a

La ceasul acela, Oanea, nesupravegheat, pătrundea tiptil

cu bucuria lui: femeia nu se învoise să-l ducă în zăvoi, cu

şi fugi către ieşire. Strigătele lui Manea treziseră de-a

aşezase în faţa lui, ţinându-l strâns, cu braţele petrecute

minuţioasei pregătiri nu fu decât un şuierat puternic. Ea

întregime. Cum ea nu fusese ispitită niciodată să-i

de propriile argumente, reveni şovăitoare: unchiul Mirei, al

canţonetă – avea un glas dulce, învăluitor, nu prea

serviciu, ce străin să-i viziteze şi la o oră atât de

luciditatea, căci se surprinsese remarcând cu răceală (o

Fata se aplecase iute spre valiza de piele roşie, reiată, de

un aer bizar, exotic, – îl făcuse pe Stroescu s-o asemuie cu

— Sfârşeşte! Nu-ţi îngădui să mă jigneşti! Nu ştiu cum

Pe nesimţite, în locul indignării se insinua în inima ei

suportă smântâna şi trebuie să-l strecor printr-un tifon.

— Vorbeşti singur? chicoti Mira, bătând din palme, dar

când trăiau toţi ai noştri, iar noi, copiii, n-aveam decât

ECHIPAJUL SE ÎNAPOIE DE LA RÂMNIC

piedică şi trecu triumfătoare. Nu-i fu de ajuns, se răsuci

Dormitorul Clarei, mobilat cum nu se putea mai simplu

împrejurări, conversaţia ei părea afectată.

scăpare aiurea, nu cumva să priceapă el şi să alunece

de pasiunea ei pentru florile de cârnp, Sofronie o

doar în centrele mai răsărite, la distanţă mare de

— Vezi, domnişorico, ce s-a ales de fătul meu?

istorisirea lui Barbu – abia când se săpuni îi auzi glasul şi

înaintea consultaţiilor de după-amiază. Mătuşa îşi impunea

Clara îl îndemnă pe Barbu să continue istorisirea,

Barbara: Barbara, fiica… a cui fiică? A deşertului? Nu

temperamentului ei; prefera să-şi păstreze limpezimea

scaunului cu o expresie amuzată. Mătuşa îl privi şi ea cu

văzduhul fulguia brăzdat de fluturii cerului – avântaţi spre

viaţă nu e aşa, te încearcă tot felul de ispite, şi dacă te

Barbu s-o împace, făgăduindu-i o întâmplare adevărată, pe

Cum fata se şi depărta, veni pe urmele ei, vorbind

De astă dată o pironi nu ştiu cum, o evită, bolborosi că are

Prietena Dina Soceanu locuia la celălalt capăt al

extremităţi ale unui pod de zid. Ajunse acolo după ce lăsă

adulmecând din verandă – lucru ce o făcuse să-i

galbeni – unii pe alocurea şi cafenii – cu boabe de rouă

— Asta a fost o nătăfleaţă, pun rămăşag că s-a sinucis

mai păsa de albine, amărăciunea săpase adânc, aproape o

alcătuiau o masă pestriţă de tonuri vii, din care se săltau

gura, o deşertă în cupa mâinii când nu mai rămase decât

— Ai cam întârziat, sper să nu te certe mătuşa ta, îi

preîntâmpinând unele întrebări neplăcute? Mai degrabă

că o să-l mai vedem, vorbi doctorul în urechea ei, lăsându-i

mijloace întrevedea, ca să nu se mai ajungă la o astfel de

drumul spre Stănila – îl făcu să devină mut şi visător.

satisfăcu surâzătoare curiozitatea, crezând pentru o clipă

exprimase mătuşa, îşi zise cu satisfacţie, şi avu îndemnul

COASTA RÂPOASĂ DIN SPATELE SPI-