Epoci Si Ideologii Literare

Dacia literară

Dacia literară, publicaţie apărută la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu.
Reflectă preocupările intelectuale şi sensibilitatea unei epoci. Este prima revistă cu un
program cultural clar articulat, stimulator şi astăzi... Periodicul a apărut la 19 martie
1840 şi a fost interzis la 23 august, acelaşi an. Nu a fost „reabilitat” decât în 1990, la
150 de ani de la... dispariţie! Din porunca domnitorului, după primele trei numere,
revista este suspendată și va mai apărea abia după 1859, în ediția a doua.

       Programul, stabilit în Introducţia semnată de Mihail Kogălniceanu, preciza că va

evita politica şi se va ocupa numai de literatura scrisă de românii de pretutindeni.
Introducţia formulează teoria specificului naţional al literaturii şi relevă necesitatea
selecţiei operelor după criteriul valoric, crearea şi promovarea unei literaturi originale
fiind posibilă prin îndreptarea poeţilor şi prozatorilor spre trecutul istoric, spre creaţia
populară, spre peisajul natural şi social al patriei. Printre colaboratori: Vasile
Alecsandri, Constantin Negruzzi, Alecu Russo, Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici ş.a.

        În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, M. Kogălniceanu, întemeietorul

revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare
ale scriitorilor pașoptiști:

      1.Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: îngrijorat de

sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade –
Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai
scrieți!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii
au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creații siropoase occidentale,
pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de
literaturi, care elimină criteriul estetic;

     2.Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii
ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată din
estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele
pașoptiștilor: 

    Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă

de inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă
realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă.
El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale
românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre poeziile volumului
Doine și lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică
mitologia populară într-o suită de balade și legende. Expresia cea mai profundă à
inspirației folclorice se regăsește însă în capodopera Zburătorul, de Ion Heliade–
Rădulescu;

     Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munți sau
Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu ș. a.
Elogiul frumuseților patriei apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;

Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de
eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru
Lăpușneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în
proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai,
Dumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița Drăgana,
de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provințialului, de Constantin Negruzzi;

    3.Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să

aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a
limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare,
respingînd exagerările latiniste și pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu
Russo, într-o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele
latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moștenirea națională. Ion
Heliade–Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică și
are păreri juste despre îmbogățirea limbii cu neologisme;

    4.Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un

sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră
va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

    Costache Negruzzi publică nuvelaAlexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul număr al

revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura
română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în
articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informaţiile
cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei,
pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

                   Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură

promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului, recreând,
din perspectivă literară, imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria
noastră” poate furniza „sujeturi de scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul
patruzecioptist este punctul de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui
Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această direcţie.
 JUNIMEA – TITU MAIORESCU
 
Societatea „Junimea”, înfiinţată la Iaşi în anul 1863, este o asociaţie menită să aducă un
suflu nou în cultura română. Asociaţia este bine organizată, având o tipografie proprie, o
librărie şi o revistă – „Convorbiri literare” – unde vor fi publicate pentru prima dată operele de
mare valoare ale marilor clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan
Slavici.
 
În viaţa societăţii „Junimea” se disting trei etape:
Prima etapă, etapa ieşeană, are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în trei direcţii:
limbă, literatură şi cultură. În această perioadă se elaborează principiile sociale şi estetice ale
junimismului şi au loc acţiuni de culturalizare a publicului numite „prelecţiuni populare”.
 
Etapa a doua, în care şedinţele societăţii au loc la Bucureşti dar activitatea revistei este la
Iaşi, este o etapă de consolidare, afirmându-se reprezentanti de seamă ai noii direcţii în poezia
şi proza românească: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Acum sunt elaborate studiile
esenţiale prin care Titu Maiorescuse impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare
moderne
 
Etapa a treia, în care şi revista „Convorbiri literare” este mutată la Bucureşti, are un caracter
preponderent universitar, prin cercetările filozofice şi istorice.
 
Curentul literar şi cultural generat de epocă poartă numele de Junimism şi are ca trăsături
definitorii:spiritul critic – respectarea adevărului istoric în studierea trecutului şi cultivarea
simplităţii, spiritul filozofic, spiritul oratoric, spiritul ironic şi gustul pentru clasic şi
academic.
 
Titu Maiorescu se numără printre întemeietorii societăţii „Junimea”, impunându-se ca
adevăratul ei conducător – mentorul „Junimii” – iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul
cultural şi literar.
 
Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română.
În studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, apărut în anul 1868, Titu
Maiorescu formulează „teoria formelor fără fond”, el revoltându-se împotriva „viţiului”din
epocă de a împrumuta forme ale culturii occidentale în absenţa fondului care să le dea
acestora consistenţă şi autenticitate.
 
Astfel, din dorinţa de a copia universalitatea, românii au creat instituţii care nu sunt potrivite
pentru societatea românească a vremii. Forma acestora este conform standardelor externe,
dar nu au un fond de funcţionare şi pot fi periculoase datorită superficialităţii şi mediocrităţii
care le caracterizează.
 
Titu Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior, dar recomandă ca
acestea să fie adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea fondului.
 
Ca o concluzie, sfatul lui Maiorescu către cititor este să se evite mediocritatea şi să se dea fond
formelor, care în lipsa acestuia nu vor face decât să conducă la pervertirea percepţiei a ceea
ce îşi propun să reprezinte.
 
În opinia mea, teoria formelor fără fond este, astăzi, mai proeminentă ca niciodată. Cu toate
că societatea românească pare să fi evoluat considerabil în secolul care îl interpune pe al
nostru celui maiorescian, substanţa culturii româneşti continuă să crească în umbra esenţelor.

Modernismul Eugen Lovinescu

MODERNISMUL INTERBELIC
- etimol. derivat de la "modern"; lat. modernus = recent, nou.
A aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezv. literaturii. Modernismul se refera la
principalele elemente innoitoare in poezie, proza si critica lit., pe care doctrina lovinesciana le
propune in primele decenii ale sec. XX.
Modernismul reuneste unele grupari, directii si orientari estetice, care apar in lit. romana in
aceasta perioada, conturandu-se ca o manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii,
ci in arta, in genere.
1. In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano-
american la sfarsitul sec. al XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare
orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului. 2. In sens
larg, modernismiul reprezinta o manifestare radicala, indrazneata, a celor mai recente forme de
expresie in planul creatiei. Este opus traditionalismului.
Tendinta modernista sustine:
- sincronizarea lit. nationale cu lit. Europei - promovarea tinerilor scriitori - teoria imitatiei -
eliminarea decalajului in cultura (depasirea spiritului provincial) - necesitatea innoirii - spiritul
veacului - trecerea de la o literatura cu tematica rurala la o lit. de inspiratie urbana - evolutia
poeziei de la epic la liric - intelectualizarea prozei si poeziei - dezv. romanului psihologic, analitic,
prin prelucrarea unor forme moderne
Lui Lovinescu ii revine meritul de a fi actionat in directia adaptarii modernismului la specificul culturii
si civilizatiei romanesti. Factorul decisiv, in acest sens, il constituie elaborarea conceptului de
sincronism, ca instrument de investigare critica a evolutiei lit. romane. Gruparea de la "Sburatorul"
cuprinde revista si canaclul literar cu acelasi nume. Revista a aparut la Bucuresti, intre 1919- 1922
si 1926- 1927, sub conducerea lui Lovinescu.
Obiectivele gruparii:
1. Promovarea tinerilor scriitori:
- lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimr
Streinu, Camil Baltazar. E. Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulecu)
sau ii incurajeaza pe cei care au debutat in alte reviste: Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.
2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:
- in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat
prin factori materiali si morali, care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrare
intr-un ritm de dezvoltare sincronica. Teoria imitatiei era preluata dupa francezul G. Tarde, psiholog
si sociolog, care critica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti. - societ. romaneasca a
intors spatele inertiei orientale si, preluand formele occidentale, a creat premisele dezv. unui fond
modern. Fenomenul "formelor fara fund", de care vorbea T. Maiorescu, este acceptat de Lovinescu,
dar criticul il socoteste inevitabil si creator: "formele isi pot crea uneori fondul", sustine Lovinescu,
spre deosebire de Maiorescu. - Romania moderna ar fi fructul acestui proces si s-a realizat in ciuda
opozitiei fortelor conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapida a decalajelor culturale si
modernizarea lit. romane, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Princiipiile sincronismului in lit.
inseamna, in mod practic, acceptarea schimbului de valori, a elem. ce confera noutate si
moderniatate fenomenului litarar. Nu e vorba de o imitatie servila, de un imprumut fara
discernamant, ci de o integrare a lit. intr-o forma viabila, in pas cu evolutia artei europene. Prin
modernism, Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial", deci nu opozitie fata de traditie, de
specificul national. Polemica modernismului cu traditionalismul duce la combaterea factorului etnic
in cultura, pe care nu-l cintesta, ci subliniaza necesiatea de innoire. In activitatea de critic literar
( vol. de " Critice"), Lovinescu nu a ramas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate teze
care nu raspundeau pe de-a-ntregul idelor sale. exemplul cel mai cunoscut este pretuirea acordata
romanului "Ion", de L. Rebreanu. In schimb, a privit cu ingaduinta si uneori cu reticenta productiile
avangardismului, pe care il considera un "modernism dirijat". Modernsimul lovinescian, bazat pe
teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul estetic in judecata operei de arta, poate fi
considerat un moment pozitiv evolutia culturii si lit. romane.
Un modernism categoric de fronda (lupta), alcatuind asa -zisa miscare de avangarda, a fost
promovat la noi de revistele: "Contimporanul" (1922- 1932), "Punct" (1924-1925), "Urmuz" (1928).