Ion Teodor Palade

Tablou sub umbrelă

Să fi fost

luna lui Mai, către sfârșit...,

sigur, după-amiază.

Un gând, fugar, stăbătea

căile de sus,

printre puținii nori.

Fără nici un efort,

doar el, Pictorul,

îngădui norilor să picure

gândul,

prudent, clar și arar,

peste fâșiile cerului,

subțiri și de departe...,

rămase albastre.

În intervalul

dintre două respirații,

doar acolo, departe,

el, și numai el,

Pictorul,

transcrie caligrafic
acel gând fugar:

„...iar eu nu plâng

decât atunci când plouă...,

pentru ca soarele

să nu-mi adune, prea repede, lacrimile.”

Peste ani,

printre visuri, nemăsurate toate,

dar mângâiate lin

de galbenul frunzelor de nuc,

încă mai aud, uneori,

spre dimineață,

cum plâng porumbeii…,

sticloși și flămânzi,

în curtea pustie a Pictorului,

pe caldarâmul umed.