Sunteți pe pagina 1din 9

Secţia a treia

DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 11774/04 prezentată de Manuela
ŞTEFĂNESCU împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 12 aprilie 2011 într-
o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ján
Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secţie,

Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 30 martie 2004,


Având în vedere observaţiile formulate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns
de reclamantă,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

În fapt

1. Reclamanta, Manuela Ştefănescu, este resortisant român, s-a născut în 1943 şi are
domiciliul în Bucureşti. Este reprezentată în faţa Curţii de D. Mihai, avocat în Bucureşti.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu
Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum
urmează.
3. Printr-o scrisoare din 28 august 2002, reclamanta a adresat Regiei Autonome de
Distribuţie a Energiei Termice (denumită în continuare „regia”), în temeiul Legii nr. 544/2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public, o cerere prin care solicita informaţii
privind bugetul regiei, sursele acesteia de finanţare, numărul de angajaţi, procentul din
bugetul său alocat pentru salariile angajaţilor şi cel alocat pentru investiţii în reţeaua termo-
energetică naţională. Regia a primit cererea la 29 august 2002.
4. La 10 septembrie 2002, regia i-a comunicat în scris reclamantei refuzul de a-i
furniza informaţiile solicitate. Regia preciza că nu se considera obligată de Legea
nr. 544/2001 să îi furnizeze informaţiile respective deoarece, în activitatea sa de distribuţie,
transport şi furnizare a energie termice pentru apă caldă şi încălzire, nu folosea fonduri
publice. Reclamanta a primit răspunsul la 12 septembrie 2002.
5. La o dată neprecizată, reclamanta a acţionat în justiţie regia pentru a o obliga să îi
comunice în scris informaţiile de interes public pe care pârâta refuzase să i le transmită, deşi
era obligată să le comunice în temeiul Legii nr. 544/2001.
6. Reclamanta a argumentat pentru început că pârâta nu îşi respectase obligaţia
prevăzută la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 de a-i transmite, în termen de 5 zile,
refuzul comunicării informaţiilor solicitate.
7. În continuare, reclamanta preciza că, în temeiul art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001,
orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice constituie una dintre
autorităţile şi instituţiile publice obligate, în temeiul legii, să comunice informaţii acelora care
formulează cereri în acest sens. Reclamanta observa că, în mod contrar afirmaţiilor pârâtei,
regia se încadra în acest caz, aşa cum reiese din ansamblul hotărârilor Consiliului General al
Municipiului Bucureşti prin care diverse sume din bugetul de stat erau alocate regiei cu titlu
de subvenţii şi pentru investiţii. Reclamanta a ataşat cererii copiile hotărârilor în cauză.
8. Reclamanta a solicitat, de asemenea, obligarea regiei la plata a 5 000 000 lei
(aproximativ 125 euro) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a atitudinii societăţii faţă
de cererea sa. Aceasta declara că, la primirea răspunsului regiei, s-a simţit umilită, frustrată şi
desconsiderată de către o instituţie publică la ale cărei cheltuieli de funcţionare contribuia prin
plata taxelor şi impozitelor. Reclamanta preciza că nu s-a simţit luată în serios pe motiv că
regia i-a comunicat răspunsul cu întârziere şi că acest răspuns conţinea informaţii incorecte,
printre care faptul că regia nu utiliza fonduri publice.
9. Prin hotărârea din 17 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis parţial cererea
reclamantei şi a obligat regia să comunice informaţiile pe care reclamanta le solicitase la
28 august 2002. Instanţa a reţinut că informaţiile respective erau de interes public şi că pârâta
era obligată – în temeiul Legii nr. 544/2001 – să le furnizeze. Instanţa a mai reţinut, în acest
sens, că regia a fost înfiinţată în 1990 printr-o decizie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi
că, pentru realizarea activităţii de producere, transport şi distribuţie a energiei termice,
foloseşte fonduri publice, astfel cum reiese din hotărârile Consiliului General al Municipiului
Bucureşti prezentate de reclamantă împreună cu cererea sa introductivă de instanţă.
10. Instanţa a respins capătul de cerere al reclamantei privind despăgubirile pentru
prejudiciul moral pe motiv că nu au fost prezentase dovezi ale prejudiciului. Instanţa a
precizat că sarcina probei îi revenea reclamantei, în temeiul art. 1169 C. civ.
11. Reclamanta a formulat apel împotriva hotărârii, argumentând că îi era imposibil să
prezinte dovezile cerute de tribunal în susţinerea capătului de cerere privind prejudiciul moral.
Reclamanta a subliniat că cererea sa se baza pe refuzul nemotivat şi contrar legii al unei
instituţii publice de a-i comunica informaţii, ceea ce i-a cauzat un disconfort moral din cauză
că s-a simţit ignorată, umilită, frustrată şi desconsiderată de această instituţie. Susţinând că era
vorba de sentimente care ţin de conştiinţă, al căror caracter real nu putea fi dovedit prin
mijloace materiale, reclamanta a subliniat că existenţa unui prejudiciu moral putea fi presupus
în acest caz. Pe de altă parte, aceasta a remarcat că însăşi Legea nr. 544/2001 a prevăzut că
instanţa poate obliga autoritatea publică ce refuză comunicarea unor informaţii de interes
public să plătească despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral suferit de persoana căreia i s-a
refuzat, în mod nelegal, accesul la informaţiile respective.
12. Prin hotărârea definitivă din 13 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a
respins apelul reclamantei, confirmând temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.
Recunoscând că, conform art. 22 din Legea nr. 544/2001, instanţele interne aveau competenţa
de a obliga autoritatea sau instituţia publică în cauză să furnizeze persoanei respective
informaţiile solicitate şi de a obliga autoritatea sau instituţia publică să plătească persoanei
vătămate despăgubiri pentru a repara prejudiciul moral şi/sau material suferit, instanţa a
constatat că dispoziţia citată anterior nu scutea reclamanta de dovedirea prejudiciului său.
Făcând trimitere la art. 1169 C. civ., conform căruia cel ce face o cerere înaintea judecăţii
trebuie să o dovedească, precum şi la art. 112 alin. (5) din C. proc. civ., care obligă pe cel care
depune o cerere de chemare în justiţie la arătarea dovezilor pe care se sprijină capetele de
cerere, curtea de apel a precizat că nu era justificată afirmaţia reclamantei potrivit căreia îi era
practic imposibil să aducă dovada suferinţelor sale fizice. Instanţa a respins aşadar ca
nedovedită cererea reclamantei pentru despăgubirea pentru prejudiciul moral invocat.

B. Dreptul şi practica interne relevante

1. Codul civil

13. Dispoziţiile relevante din Codul civil prevăd următoarele:


Art. 1169
„Cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.”
Art. 1170
„Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea unei părţi şi prin
jurământ.”

Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat,
a-l repara.”

Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”

14. Jurisprudenţa şi doctrina română consideră în mod unanim că angajarea


răspunderii civile delictuale cuprinde reunirea mai multor condiţii, adică existenţa unui
prejudiciu, o faptă ilicită, vinovăţia şi un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
15. În materie de probe, dispoziţiile dreptului intern nu acordă o valoare probatorie
deosebită mijloacelor de probă. Instanţele apreciază liber valoarea fiecăruia dintre ele în
funcţie de convingerea lor intimă şi de conştiinţa lor, în lumina tuturor probelor de la dosar. În
ceea ce priveşte în special prezumţiile, art. 1199 C. civ. le defineşte ca fiind „consecinţele ce
legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Doctrina le defineşte
ca fiind concluzii logice pe care legea sau magistratul le deduce dintr-un fapt cunoscut în
raport cu un fapt necunoscut şi le consideră uneori mijloace de probă indirecte. În schimb, alţi
autori nu le consideră mijloace de probă propriu-zise.

2. Codul de procedură civilă

16. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură civilă prevăd următoarele:


Art. 112
„Cererea de chemare în judecată va cuprinde: [...]
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere […]”

3. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public

17. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public defineşte
principiile care reglementează comunicarea acestor informaţii de către autorităţile statului. În
temeiul art. 6 din lege, orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină informaţiile de interes
public de la autorităţile şi instituţiile publice. Art. 2 din lege include orice regie autonomă care
utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României în
rândul autorităţilor şi instituţiilor publice având obligaţia sa răspundă în scris, în cel mult 30
de zile, la solicitarea informaţiilor de interes public adresată de o persoană. Art. 7 alin. (2) din
lege prevede că refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile
solicitate se motivează şi se comunică în scris autorului petiţiei în termen de 5 zile de la
primirea petiţiei.
18. În cazul refuzului – explicit sau tacit – al autorităţii sau instituţiei publice de a
comunica informaţiile solicitate, persoana care se consideră vătămată de acest fapt poate face
plângere la o instanţă internă. În temeiul art. 22 din Legea nr. 544/2001, tribunalul care a fost
sesizat cu acţiunea poate obliga autoritatea sau instituţia publică în cauză să furnizeze
persoanei respective informaţiile solicitate şi să oblige autoritatea sau instituţia publică să
plătească persoanei vătămate daune morale şi/sau patrimoniale. Legea nu prevede nicio
condiţie de fond sau de formă pentru introducerea cererii pentru despăgubiri.

4. Practica şi jurisprudenţa relevante în materie de acordare a despăgubirilor pentru


prejudiciu moral
19. Referitor la nerespectarea dreptului de a obţine informaţii de interes public în
temeiul Legii nr. 544/2001, practica predominantă, aşa cum reiese din numeroasele decizii
prezentate de Guvern, este că art. 22 din Legea nr. 544/2001 nu scuteşte persoanele vătămate
care solicită despăgubiri pentru prejudiciu moral de prezentarea dovezilor conform
prevederilor art. 1169 C. civ.; altminteri, cererile pentru acordarea de despăgubiri se resping
ca nedovedite (a se vedea, printre numeroase decizii, cele pronunţate de Tribunalul Bucureşti
la 1 iulie 2009, de Tribunalul Prahova la 4 iulie 2005, de Curtea de Apel Ploieşti la 6 februarie
2009 şi de Tribunalul Buzău la 15 decembrie 2008). Potrivit acestor instanţe, partea vătămată
avea obligaţia de a susţine cererea de despăgubiri pentru prejudiciu moral cu probe care
demonstrează suferinţa provocată de refuzul contrar legii al unei autorităţi sau instituţii
publice de a comunica informaţiile de interes public solicitate (a se vedea, printre altele,
decizia nr. 3639 din 9 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti) sau cu elemente de fapt şi de
drept referitoare la drepturile personale nepatrimoniale vătămate de refuzul respectiv (a se
vedea, de exemplu, decizia nr. 1989/2007 a Curţii de Apel Cluj).
20. Alte instanţe care urmează, de asemenea, această abordare predominantă
precizează, în deciziile lor, că, în pofida practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului
potrivit căreia constatarea încălcării unui drept garantat de convenţie conduce la prezumţia
aproape automată a existenţei unui prejudiciu moral care trebuie reparat, în dreptul intern,
respectiva prezumţie nu este considerată suficientă – exceptând cazul în care este coroborată
cu alte elemente de probă – pentru a obliga autoritatea sau instituţia publică în cauză să repare
prejudiciul invocat de partea vătămată (a se vedea hotărârea nr. 1246 din 5 noiembrie 2009 şi
nr. 1274 din 6 noiembrie 2009 a Tribunalului Galaţi).
21. Unele instanţe care urmează, de asemenea, abordarea predominantă descrisă la
pct. 15 supra au respins ca nedovedite cererile de acordare de despăgubiri pentru prejudiciu
moral, după ce au considerat inutile şi apoi le-au respins, cererile prin care partea vătămată
solicita dreptul la o evaluare psihiatrică pentru a putea demonstra cuantumul solicitat cu titlu
de despăgubire (a se vedea decizia nr. 4 şi nr. 56 din 10 ianuarie, respectiv 2 martie 2005, a
Tribunalului Prahova).
22. Hotărârea din 28 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti a obligat pârâta la plata
despăgubirilor către persoana căreia i se refuzase cererea de informaţii de interes public.
Raţionamentul tribunalului lasă impresia că o constatare a încălcării dreptului la informaţii
prevăzut de legislaţia naţională a condus la o prezumţie aproape automată a unui prejudiciu
moral care trebuie reparat. Fără a solicita prezentarea unor mijloace de probă materiale,
precum mărturii sau expertize în susţinerea prejudiciului moral pe care partea vătămată îl
invoca, instanţa a considerat că refuzul nemotivat al pârâtei de a comunica informaţiile
respective a adus atingere demnităţii reclamantei.

Capăt de cerere
23. Invocând art. 6 şi art. 13 din convenţie, reclamanta se plânge de caracterul
inechitabil al procedurii civile care s-a terminat prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel
Bucureşti din 13 octombrie 2003, precum şi de imposibilitatea rezultată astfel de a i se acorda
despăgubiri în urma refuzului nemotivat şi contrar legii al unei instituţii publice de a-i
comunica informaţii de interes public. Aceasta denunţă în principal obligaţia pe care i-au
impus-o instanţele naţionale de a prezenta dovada prejudiciului moral a cărui despăgubire o
solicita.

În drept
1. Argumentele părţilor
a) Argumentele Guvernului

24. Guvernul susţine că legislaţia naţională obligă pe cel care introduce o acţiune în
justiţie să o dovedească, indiferent dacă e vorba de o cerere de reparare a unui prejudiciu
moral sau material. În acest sens, Guvernul subliniază că, în temeiul art. 1169 C. civ. şi
art. 112 alin. (5) C. proc. civ., reclamanta era obligată să prezinte instanţelor naţionale
informaţii de natură să ducă la convingerea că suferise un prejudiciu moral. Or, reclamanta nu
făcut aşa ceva.
25. Guvernul recunoaşte că o stare psihică este greu de dovedit, însă nu consideră că
este un lucru imposibil. Astfel, acesta consideră, în primul rând, că situaţia de suferinţă în care
reclamanta afirmă că a ajuns în urma refuzului regiei de a-i comunica informaţiile de interes
public putea fi justificată prin mijloace de probă dacă această suferinţă ar fi fost exteriorizată.
Guvernul adaugă că reclamanta ar fi putut dovedi că atitudinea autorităţii în privinţa ei era
menită să o desconsidere sau să o umilească; însă, în opinia acestuia, nu există nicio dovadă în
prezenta speţă că regia ar fi avut o astfel de atitudine faţă de reclamantă. În cele din urmă,
Guvernul subliniază că reclamanta nu a indicat instanţei niciun interes personal care ar fi fost
vătămat de refuzul regiei de a-i comunica informaţiile pe care le solicitase.
26. Guvernul prezintă în sprijinul argumentelor sale opiniile exprimate de diverse
instanţe naţionale cu privire la această chestiune în urma unei solicitări care le-a fost adresată
prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii. Invitaţi să îşi exprime opinia cu privire
la temeinicia practicii aplicate în speţă de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti,
care au respins ca nedovedită cererea reclamantei de acordare a unei sume pentru prejudiciul
moral, majoritatea magistraţilor din diverse sau instanţe naţionale au aprobat practica
respectivă, argumentând că acordarea unei despăgubiri era condiţionată, în dreptul intern, de
prezentarea unor mijloace de probă materiale şi/sau directe de către persoana care a formulat
cererea; magistraţii chestionaţi au subliniat că, în temeiul art. 1169 C. civ., persoana vătămată
care solicita repararea prejudiciului era obligată să facă dovada acestuia, fie că era vorba de
un prejudiciu material, fie de unul moral, deoarece acesta din urmă nu putea fi prezumat.
Aceştia au reţinut că reclamantul era obligat să prezinte mijloacele de probă pentru a
demonstra existenţa unor suferinţe morale şi impactul lor concret asupra persoanei vătămate;
aceştia au considerat că o simplă apreciere a instanţelor bazată pe propria lor percepţie asupra
universului fizic al individului nu era suficientă. Majoritatea opiniilor au fost însoţite şi/sau
ilustrate de exemple din jurisprudenţă (a se vedea supra pct. 15-17).
27. Numai Tribunalul Bucureşti a exprimat o opinie contrară, deoarece majoritatea
magistraţilor au considerat că persoana care solicită informaţii de interes public nu trebuie să
prezinte dovada existenţei unui prejudiciu moral. În opinia acestora, un comportament abuziv
al unei autorităţi care, în mod ilegal, nu comunică informaţiile solicitate de către persoana în
cauză, raportat la importanţa informaţiilor respective pentru această persoană, constituie temei
suficient în dreptul intern pentru acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciu moral (supra,
pct. 18).

b) Argumentele reclamantei

28. În replică, reclamanta contestă argumentele Guvernului. Aceasta susţine că nu


dorea să fie scutită de sarcina probei prevăzută la art. 1169 C. civ., ci că dorea ca această
obligaţie să fie stabilită de instanţele naţionale în limite raţionale şi rezonabile, ţinând seama
de posibilitatea pe care i-o oferea art. 1170 C. civ. de a dovedi prejudiciul moral prin
prezumţii. Reclamanta susţine că a dovedit, efectuând propriile investigaţii, că regia folosise
un argument mincinos pentru a justifica refuzul său de a-i comunica informaţiile solicitate şi
subliniază că instanţele au validat respectivele mijloace de probă confirmând faptul că pârâta
beneficia de fonduri publice. Contrar afirmaţiilor Guvernului, aceasta consideră că regia a dat
astfel dovadă de lipsă de respect şi rea-credinţă manifestate în privinţa sa de o instituţie
publică obligată să fie în serviciul cetăţenilor.
29. Reclamanta subliniază că suferinţele s-au materializat sub forma unui disconfort
care însoţeşte de regulă sentimentele de umilire, dispreţ şi frustrare. Aceasta a îndurat
suferinţe fizice de intensitate moderată pentru care nu a avut nevoie de tratament medical.
Nici fizionomia, nici comportamentul său nu au suferit modificări vizibile, observabile de
către eventuali martori care ar fi putut atesta situaţia în faţa instanţei. Faptul că a trecut sub
tăcere umilirea sa şi nu s-a plâns vecinilor pe care i-ar fi putut cita în instanţă ca martori nu
reduce cu nimic caracterul real al suferinţei sale. Recunoscând că nu era vorba despre o
suferinţă devastatoare, reclamanta consideră că dispreţul arătat de o instituţie publică ce i-a
transmis informaţii neadevărate putea cauza o prezumţie de prejudiciu moral de care
instanţele ar fi trebuit să ţină seama.
30. Reclamanta consideră, în general, că demnitatea unei persoane nu trebuie protejată
doar atunci când aceasta îşi pierde complet suportul psihic sau fizic ajungând până la
sinucidere sau internare într-un azil psihiatric. Aceasta consideră că existenţa unui prejudiciu
moral la o victimă a nerespectării unui drept recunoscut de legislaţia naţională din partea unei
autorităţi publice nu poate fi respinsă ab initio pe motivul lipsei de probe, ci, din contră,
trebuie prezumată într-un mod rezonabil, având în vedere existenţa faptului ilicit în sine.
Excluderea prezumţiilor ca dovadă a prejudiciului moral şi solicitarea altor tipuri de dovezi
pentru recunoaşterea şi repararea acestuia echivalează, în opinia sa, cu obligarea părţii
vătămate la găsirea unor dovezi imposibile şi aduce atingere caracterului echitabil al
procedurii.
31. Referitor la exemplele de jurisprudenţă menţionate de Guvern, reclamanta
subliniază că, în dreptul intern, obţinerea unei soluţii favorabile sau defavorabile este o
chestiune de pură întâmplare, subordonată incertitudinii şi imprevizibilităţii, deoarece depinde
de completul de judecată. Reclamanta face trimitere în sprijinul acestei constatări la soluţiile
diametral opuse adoptate de diversele complete de judecată ale Tribunalului Bucureşti în
cauze similare, aşa cum reiese din exemplele de jurisprudenţă menţionate de Guvern (supra,
pct. 15-18). În acest sens, susţine că, deşi în majoritatea cazurilor magistraţii naţionali au
respins cererea de despăgubire pentru prejudiciu moral ca nedovedită, uneori aceştia au
admis-o şi au acordat despăgubiri în acest sens bazându-se exclusiv pe prezumţii, fără a
solicita dovezi suplimentare precum mărturii sau expertize (supra, pct. 18).
32. Reclamanta susţine, pe de altă parte, că exemplele de jurisprudenţă menţionate de
Guvern demonstrează că acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciu moral este foarte rară
în caz de nerespectare a obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 554/2001. Aceasta adaugă că,
chiar şi în cauzele în care petenţii au făcut eforturi pentru a „face demonstraţia probei
imposibile”, adică atunci când au încercat să îşi susţină cererea de despăgubiri cu alte
mijloace de probă, ca de exemplu o expertiză psihiatrică, instanţele nu au considerat utilă şi
relevantă prezentarea unei asemenea dovezi, ceea ce nu le-a împiedicat în cele din urmă să
respingă cererea de despăgubiri ca nedovedită (supra, pct. 17). Aceasta consideră, la modul
general, că practica instanţelor naţionale nu face decât să anuleze fondul dispoziţiilor legale
care prevăd posibilitatea, pentru o parte vătămată, de a obţine o despăgubire morală în caz de
încălcare a drepturilor sale de către o autoritate sau instituţie publică.

2. Motivarea Curţii

33. Curtea consideră că cererea reclamantei nu este nici incompatibilă cu prevederile


convenţiei sau ale protocoalelor sale, nici în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă în sensul
art. 35 § 3 a) din convenţie astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 14. Cu toate
acestea, având în vedere intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, Curtea consideră necesar să
examineze din oficiu dacă este necesară aplicarea în speţă a noului criteriu de admisibilitate
prevăzut de art. 35 § 3 b) din convenţia modificată, care prevede următoarele:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când
apreciază că: [...]
b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea
drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu
condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă
naţională.”

34. În acest scop, Curţii îi revine sarcina de a examina dacă cele trei condiţii impuse la
art. 35 § 3 b), citat anterior, sunt întrunite în speţă.

a) Cu privire la chestiunea dacă reclamantul a suferit un prejudiciu important

35. Curtea reaminteşte că noul criteriu de admisibilitate a fost conceput pentru a-i
permite să soluţioneze mai rapid cauzele cu caracter neînsemnat şi astfel să se concentreze pe
misiunea sa fundamentală, aceea de a asigura la nivel european protecţia juridică a drepturilor
garantate de convenţie şi protocoalele sale adiţionale. Încălcarea unui drept, indiferent de
realitatea sa din punct de vedere pur juridic, trebuie să atingă un nivel minim de gravitate
pentru a justifica examinarea sa de către o instanţă internaţională. Acest nivel se apreciază în
fiecare caz în parte, în funcţie de setul de circumstanţe ale cauzei [a se vedea, mutatis
mutandis, Holub împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 24880/05, 14 decembrie 2010, Korolev
împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, CEDO 2010-…, precum şi Adrian Mihai Ionescu
împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010].
36. Curtea a examinat deja chestiunea absenţei sau nu a unui prejudiciu important din
perspectiva unor criterii precum impactul financiar al chestiunii în litigiu sau miza cauzei
pentru reclamant. Aceasta a refuzat să echivaleze „prejudiciul” în sensul art. 35 § 3 b) cu
valoarea obiectului aflat la originea procedurii civile interne, considerând că prejudiciul care
rezultă eventual din încălcarea invocată în faţa Curţii este cel care trebuie luat în considerare
pentru a stabili dacă art. 35 § 3 b) se ia sau nu în considerare [a se vedea, mutatis mutandis,
Holub (dec.), citată anterior, şi Korolev (dec.), citată anterior].
37. Aplicând aceste condiţii în speţă, Curtea reţine că ceea ce contează, pentru a stabili
dacă reclamanta a suferit sau nu un prejudiciu important în sensul art. 35 § 3 b), este
prejudiciul invocat ca urmare a faptului că instanţele interne i-au respins, în opinia sa în mod
incorect, cererea pentru obţinerea unei despăgubiri morale. Reclamanta nu a indicat nici
instanţelor naţionale, nici Curţii, în ce mod refuzul regiei de a-i comunica informaţiile pe care
le solicitase o afectase personal. Este necesar să se constate că singurul indiciu al amplorii
prejudiciului pe care l-ar fi suferit reclamanta este suma a cărei rambursare a solicitat-o
instanţelor naţionale pentru prejudiciul moral, respectiv 5 000 000 lei (aproximativ 125 euro).
În mod cert, este vorba aici de o sumă relativ modică. În aceste condiţii, Curtea consideră că
reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu important în sensul art. 35 § 3 b) din convenţie.
Rămâne de stabilit dacă următoarele două condiţii sunt îndeplinite.

b) Cu privire la chestiunea dacă respectarea drepturilor omului garantate de convenţie


şi protocoalele acesteia impune examinarea cererii pe fond

38. Curtea observă că redactarea noului art. 35 § 3 b) se inspiră din a doua teză a
art. 37 § 1 din convenţie. În trecut, Curtea a considerat, în domeniul acestei ultime dispoziţii,
că respectarea drepturilor omului nu necesita continuarea examinării cererii atunci când, de
exemplu, chestiuni asemănătoare au fost deja soluţionate în alte cauze care i-au fost sesizate
[Léger împotriva Franţei (scoatere de pe rol) (MC), nr. 19324/02, pct. 51, CEDO 2009-…].
39. În această privinţă, Curtea subliniază că a fost deja nevoită să judece, din
perspectiva diverselor dispoziţii ale convenţiei, chestiunea dificultăţilor întâmpinate de
reclamanţi la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a obligaţiei pe
care le-au atribuit-o instanţele naţionale de a face dovada prejudiciului invocat.
40. Astfel, se reaminteşte că, în cauza Danev împotriva Bulgariei, Curtea a constatat
încălcarea art. 5 § 5 din convenţie, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanţelor
naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a stabili existenţa unui prejudiciu moral
cauzat de detenţia lui ilegală prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale
suferinţelor lui fizice sau psihologice în decursul detenţiei, avuseseră ca rezultat privarea
reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină pentru detenţia sa nelegală.
Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul că încălcarea
constatată a dreptului fundamental al persoanei în cauză la libertate şi siguranţă putea în sine,
în lumina afirmaţiilor acestuia potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată în
timpul detenţiei, să fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a
considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanţe era în măsură să
excludă acordarea unei despăgubiri financiare într-un foarte mare număr de cazuri în care
detenţia nelegală era de scurtă durată şi nu era însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a
stării fizice sau psihice a deţinutului (Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 32-37, 2
septembrie 2010).
41. În domeniul art. 13 din convenţie, Curtea a constatat, în hotărârea Iovtchev
împotriva Bulgariei, că formalismul excesiv al instanţelor în privinţa stabilirii prejudiciului
moral cauzat de relele condiţii de detenţie a avut ca rezultat privarea acţiunii în răspunderea
statului de caracterul său efectiv. În speţa respectivă, Curtea a remarcat că instanţele naţionale
nu au considerat că relele condiţii de detenţie la care a fost supus reclamantul – fapt
demonstrat pe larg – ca şi afirmaţiile acestuia mărturisind suferinţele sale, puteau fi reţinute ca
elemente pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Aceasta a considerat că abordarea respectivă
a instanţelor naţionale, care solicitaseră persoanei în cauză să îşi demonstreze suferinţele prin
alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe
reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenţie (Iovtchev împotriva Bulgariei,
nr. 41211/98, pct. 146, 2 februarie 2006).
42. În domeniul art. 3 din convenţie, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis împotriva
României, că raţionamentul urmat de instanţele naţionale pentru a respinge cererea prin care
reclamantul încerca să obţină repararea suferinţelor îndurate de el în cursul detenţiei cu
deţinuţi fumători lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului
invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a
considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o
acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele
speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin
intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate de detenţia în condiţii
contrare art. 3 din convenţie. Curtea a hotărât, încă o dată, că o abordare atât de formalistă era
în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri în numeroasele cazuri în care detenţia
neregulamentară nu era însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a
deţinutului (Elefteriadis împotriva României, nr. 38427/05, pct. 54, 25 ianuarie 2011).
43. La modul general, Curtea aminteşte că a subliniat în repetate rânduri obligaţia care
le revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi
rezonabil [a se vedea, mutatis mutandis, Stone Court Shipping Company, S.A. împotriva
Spaniei, nr. 55524/00, pct. 33-35, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles împotriva
Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 45, Culegere 1998-VIII, precum şi Miragall Escolano şi alţii
împotriva Spaniei, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98,
41446/98, 41484/98, 41487/98 şi 41509/98, pct. 36-38, CEDO 2000-I).
44. În lumina acestor considerente, ţinând seama de soluţiile pronunţate deja în mai
multe rânduri cu privire la aspectul juridic invocat de reclamantă în hotărâri ale căror motivări
pot ghida instanţele naţionale în materie (a se vedea, în special, supra, pct. 34–37), Curtea
consideră că respectarea drepturilor omului nu necesită continuarea examinării acestui capăt
de cerere.
c) Cu privire la chestiunea dacă respectiva cauză a fost examinată în mod
corespunzător de o instanţă internă

45. Al treilea aspect al noului criteriu de admisibilitate are ca obiectiv certitudinea că


nicio cerere nu este respinsă de Curte în cazul în care cauza nu a fost examinată în mod
corespunzător de o instanţă internă. Curtea a explicat deja ceea ce presupune termenul
„cauză” prin întrebarea dacă examinarea instanţei interne trebuia să aibă efect asupra cauzei
(în sensul de cerere, acţiune, pretenţie) pe care persoana în cauză a adus-o în atenţia instanţei
respective sau asupra capetelor de cerere pe care le-a înaintat ulterior Curţii. Concluzia a fost
că primul sens este cel care trebuie reţinut [Holub (dec.), citată anterior, şi Korolev (dec.),
citată anterior]. Este necesar, aşadar, să se cerceteze dacă în speţă cauza care a implicat
prezumtiv încălcări ale convenţiei şi protocoalelor acesteia, respectiv cererea prin care
reclamanta a acţionat în justiţie regia pentru a o obliga să îi comunice în scris informaţii de
interes public care îi fuseseră refuzate iniţial, a făcut obiectul unei examinări judecătoreşti la
nivel intern.
46. Se impune constatarea în această privinţă că, pe fond, cauza reclamantei a fost
examinată de două instanţe naţionale, de prim grad de jurisdicţie şi de apel. De asemenea,
instanţele sesizate au admis cererea reclamantei, obligând regia, în încheierea unei proceduri
conforme cu principiul contradictorialităţii, să îi transmită informaţiile solicitate. În aceste
condiţii, nu se poate pretinde că nu s-a făcut o examinare corespunzătoare a cauzei
reclamantei în conformitate cu prevederile art. 35 § 3 b) in fine.

3. Concluzie

47. Întrucât cele trei condiţii stabilite la art. 35 § 3 b) din convenţie astfel cum a fost
modificată prin Protocolul nr. 14, sunt întrunite în prezenta cauză, Curtea consideră că
respectivul capăt de cerere trebuie declarat inadmisibil în temeiul dispoziţiei menţionate.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Marialena Tsirli Josep Casadevall


Grefier adjunct Preşedinte