Keyserling, al treilea volum din Opere complete

Hermann KEYSERLING

Vizitatorii ediției 2018 a Tîrgului de carte Bookfest găsesc la standul Editurii arădene Sens, în
cel de al treilea volum al seriei Keyserling. Opere Complete, cartea lui Hermann Keyserling De
la Suferință la Împlinire. Apărută în 1938 la editura pariziană Plon, ea constituie replica dată de
filosoful de la Darmstadt barbariei naziste în plină ofensivă împotriva valorilor Europei creștine
și liberale. De aici apologia succesivă a Sincerității, Singurătății, Suferinței și, nu în ultimul rînd,
a Libertății, definite ca atribut al „părții libere“ din om și expresie a solitudinii și necondiționării
lui ultime. Indiferent de familiarizarea cu stilul și problematica autorului, cititorii vor regăsi în
această carte esența pur paideică a mesajului său spiritual-sufletesc, adresîndu-se nu filozofilor
profesioniști, ci tuturor oamenilor pe care înstrăinarea progresivă de Creștinismul tradițional și
conștientizarea tot mai acută a neîndeplinirii promisiunilor epocii „progresului“ și ale
pozitivismului scientist i-a confruntat și continuă să-i confrunte cu labirintul nihilismului și al
întrebărilor fără răspuns.
Redăm în cele ce urmează pasajul final al capitolului „Libertate“.

Ce-i drept, niciodată nu se va da un răspuns clar la întrebarea: În ce măsură Sinele cel mai
profund, care, după cum au mărturisit toți cei ce l-au perceput în ei, e transpersonal, este şi ceva
obiectiv independent, sau o parte, un vas, ori expresia unei unități de ordin superior; exprimat în
mod extrem: dacă Dumnezeu este subiectul cel mai adînc al omului personal, dincolo de izolarea
sa personală ultimă, sau dacă între Dumnezeu şi om este un abis de netrecut. Nişte oameni cu
trăiri religioase la fel de profunde au susținut o concepție sau alta. Dar a fost o greşeală a întregii
tradiții religioase de pînă acum că s-a pus accentul pe această întrebare: practic, e indiferent în ce
sens răspundem. Această greşeală, şi nimic altceva, explică „depărtarea de Dumnezeu“ a epocii
noastre, care nu numai că se extinde tot mai mult, ci merge şi tot mai adînc. Din punctul de
vedere al scopului concret pe care orice aspirant la spiritualitate îl recunoaşte involuntar ca al
său, decisivă nu e nici măcar întrebarea teoretică dacă Dumnezeu există sau nu, şi cu atît mai
puțin aceea dacă, în ultimă instanță, omul determină sau e determinat, ci faptul că punctul
esențial pentru evoluția sa se află totdeauna, în orice circumstanţă, în solitudinea creatoare a
individului. Este exact acelaşi lucru dacă cineva se deschide total influenței Dumnezeului în care
crede, sau dacă el îşi asumă personal responsabilitatea ultimă; în acest din urmă caz libertatea se
manifestă prin mijlocirea polului „plus“ al vieții, iar în cel dintîi prin polul „minus“ al ei. În
studiul „Sensul ultim al libertății“, conținut în Renaştere, am arătat că legătura organică dintre
diferiții centri din om determină un raport indestructibil de corelare între realitățile pe care le
desemnează cuvintele necesitate, libertate şi grație divină, precum şi legea care vrea ca
supraaccentuarea uneia să o consteleze inevitabil pe cealaltă. Aici pe noi ne interesează
următorul lucru: faptul că necondiționarea personală a Sinelui solitar rămîne, în orice
circumstanţă, instanța personală ultimă a omului. Efectiv, nici o mare religie n-a spus vreodată
altceva, oricîte confuzii au putut rezulta din exprimarea deseori neclară a teologiei.
Fundamentarea israelită pe „Lege“ a Dreptății îşi are dimensiunea profundă în reprezentarea că
omul răspunde nu numai în fața lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu, şi în doctrina potrivit căreia
lumea a fost creată pentru a-i permite omului să aleagă. Analog, toate doctrinele predestinării îşi
au corectivul în ideea că omul trebuie într-un fel sau altul să-şi dovedească destoinicia, idee care
presupune o responsabilitate personală mai mare decît cea dată de orice altă învățătură mai
blîndă. Acolo unde se pretinde numai credință, care, ca atare, ar justifica orice, rămîne păcatul
îndoielii; dar păcatul este expresia supremă a vinovăției, iar vinovăția nu există fără o
responsabilitate ultimă. Însă, dacă ne gîndim acum la multistratificarea ființei umane, putem
spune, în încheiere: mai jos de nivelul spiritualității sale, omul nu este liber şi, de aceea, nici nu
poartă nicio răspundere. În schimb, ca ființă spirituală el este, potențial, absolut răspunzător şi el
nu poate să devină liber şi nici să-şi îndeplinească menirea de om aşa, dacă nu-şi asumă, în
ultimă instanță, întreaga responsabilitate pentru tot ceea ce-l priveşte lăuntric şi nu se decide
astfel, în mod total şi fără rezerve, pentru libertatea sa.
Odată cu recunoaşterea acestui lucru, omul renunță la siguranța ultimă pe care o cere Frica
primordială. Numai cine renunță la această securitate ultimă, numai cine se declară pe toată linia
partizan al curajul originar ca voință de risc, numai acela poate spera să elibereze cu totul partea
liberă din el. Există, însă, o singură cale de eliberare potrivită pentru toți: aceea de a te deschide
tuturor solicitărilor vieții în spiritul unei deschideri complete către lume, fie în sensul eroului,
care întîmpină orice pericol cu viziera ridicată, fie în sensul celui care, printr-o experienţă
integrală şi complet acceptată a toate celor care-l ating, vrea să se transforme pe sine. Aceasta
este, deci, calea riscului, a experimentării, a renunțării principiale la toate obişnuințele, la orice
siguranță; e calea aventurii spirituale. Bineînţeles, aici e vorba de altceva decît de acea
abandonare pasivă de sine, care spune „Da“ oricărui lucru ce survine, spre care atît de mulţi
oameni sunt înclinaţi. Un astfel de abandon înseamnă a-i „pasa“ altuia sau întîmplării
responsabilitatea proprie, implicit, renunțarea la ea. Este un abandon care nu face pe nimeni să
fie liber. Singurul care-l face pe om să progreseze este riscul care cere curaj moral. Trebuie să
rişti şi apoi să nu laşi ca Dumnezeu, sau Destinul, sau Hazardul să răspundă în locul tău, ci să iei
absolut toată responsabilitatea asupra sa, nu numai pentru ceea ce faci tu însuţi, ci mai ales
pentru ceea ce ţi se întîmplă. Totul depinde de acest gest al subiectului, prin care el revendică
responsabilitatea plenară; starea obiectivă de fapt nu intervine cîtuşi de puţin, căci în sfera
libertății posibile, factorul subiectiv decide în ultimă instanță.
Ajunși aici, sîntem în măsură să demascăm ‒ așa cum am dezvăluit mai sus, sensul veritabil,
foarte puțin edificator, al unei anumite atitudini pasive care se crede profundă ‒ natura veritabilă
a celor care pretind că luptă pentru libertatea Spiritului. Ceea ce ei numesc a lupta este,
bineînțeles la adăpost de orice primejdie, a denunța regimurile neliberale și a-i denigra pe cei
care rezistă în condiții dificile, în loc să o șteargă așa cum au făcut ei. În primul rînd, cel care,
fără să riște nimic, obține niște succese facile flatînd opinia publică, nu face niciodată dovadă de
libertate interioară: el nu e decît avocatul, el însuși în afara cauzei, al anumitor drepturi ‒ iar
orice drept ca fixare nu este o creație a Spiritului, ci a Fricii primordiale. În al doilea rînd, și
înainte de toate: domnia libertății înseamnă domnie a părții libere, iar aceasta, neafirmîndu-se
decît decît „rămînînd pe poziții“ în fața puterilor nelibere din om și din afara lui; oricine dă bir cu
fugiții ‒ intenționat întrebuințez aici o expresie vulgară ‒ tocmai prin asta nu se afirmă ca om
liber, ci sclav. Căci libertatea, nefiind ea însăși decît risc și netrăind decît prin și în risc, oricine
se retrage în ceasul luptei în spate prin aceasta reneagă Spiritul. Libertatea omului nu se
manifestă decît în lupta perpetuă pentru libertate; niciodată și nicăieri aceasta din urmă nu există
în stare statică. Ceea ce diferă de la o epocă la alta nu e decît ordine de bătaie adoptată și
configurația terenului unde are loc ciocnirea. Dacă există oameni despre care se poate spune că
au luptat pentru libertate, aceștia sunt exact cei pe care Biserica i-a martirizat fără a ajunge să-i
facă să abdice de la libertatea gîndirii lor. Și, totuși, dacă astăzi se poate spune că ei au susținut
lupta cea bună, asta nu e datorită scopului obiectiv pe care-l urmăreau, ci, mai degrabă, fiindcă
erau animați de același spirit ca și martirii creștini care-și afirmau credința dogmatică în fața
scepticismului liber-cugetător al păgînilor. Astăzi, în epoca marii Revolte a Forțelor Telurice,
cîmpul de întîlnire și ordinea de bătaie nu mai sînt deloc aceleași cu cele din secolul XVIII:
astăzi doar cel care-și afirmă libertatea de om şi care rezistă ca om liber în fața fatum-ului
colectivist și mașinismului, omul care refuză să dea bir cu fugiții, dar care refuză totodată să
moară pentru vreo idee oarecare ‒ nici o idee dogmatică nu mai e în joc de această dată ‒, omul
care știe să trăiască liber în ciuda tuturor lanțurilor, a tuturor presiunilor, a tuturor călușurilor cu
care se încearcă împiedicarea, oprimarea, zugrumarea lui, a omului care în viaţa de zi cu zi nu se
mulțumește să afirme substanțialitatea Spiritului, ci o și demonstrează. Aici nu e vorba de nimic
abstract, ci de lucrul următor: era concretismului, care a debutat prin concretismul naturalist și
care determină astăzi lumea sub cele două forme ale naturismului mecanicist (inspirat de natura
anorganică) și a naturismului biologic (ideile rasei, sîngelui, ale solului natal, nu va conduce la
un concretism spiritualist decît atunci cînd Spiritul își va fi redovedit și el existența concretă, așa
cum și-a dovedit-o la începutul erei noastre. Așadar, singurul care contează astăzi drept campion
al libertății este martirul, în sensul originar al cuvîntului, care înseamnă „martor“. Iar caracterul
polar al oricărei manifestări vitale face ca de data asta nu omul care acționează, ci cel ce știe să
îndure, nu cel ce face tapaj cu adevărul său, ci cel care-l radiază în tăcere că fie cel care, pe
termen lung, într-o lume schimbată, va putea restaura primatul Libertății. Glasul tăcerii, dacă
putem spune așa, răzbește astăzi mult mai departe decît cel mai puternic tumult. Cinste, deci,
celor care rabdă, fie că sunt sau nu remarcați. Cinste celor care nu se conformează cu ceea ce nu
pot aproba, dar care, pe de altă parte, au tăria de a menține, între Spiritul solitar și masa gregară,
acea tensiune care trebuie să dureze pînă la victoria finală a Spiritului.
Adevărul acesta e valabil în toate sensurile: la un subiect dat totul depinde de sensul intim al
gestului său. Dacă cel ce vrea să-și manifeste libertatea nu poate avea dreptul să fugă, indiferent
de pericolul la care se expune rămînînd pe poziții, dacă aspiră la o libertate tot mai completă de
la o etapă la alta, îi este, de asemenea, oprit să se debaraseze de orice greutate lăuntrică, punînd-o
în spatele altcuiva, indiferent cine ar fi acesta: Conducător, Destin sau Hazard, Necesitate
naturală sau Dumnezeu. El trebuie să-şi ia asupra sa, din capul locului, toate consecințele
lucrurilor la care participă într-un fel sau altul. Şi el nu trebuie să se simtă răspunzător față de
alții, nici chiar față de Dumnezeu, ci numai față de el însuşi. Orice pasare a responsabilității în
seama Providenței pentru faptele şi suferințele proprii e un şiretlic ordinar al laşității. Orice
declaraţie de genul „desigur, asta n-ar fi trebuit să se întîmple“, este o renunțare sinucigasă.
Există, bineînțeles, ceva ce poate fi numit în modul cel mai neutru şi, totodată, mai exact,
conjunctură cosmică. Prin ea nu trebuie să se înțeleagă soarta naturală, în cadrul căreia nu există,
bineînțeles, nici o determinare – aici omul e doar o rotiță într-un angrenaj mai mare, din care nu-i
este dat să evadeze –, ci apartenența, chiar şi a individului izolat, în dimensiunea
transsubiectivului şi a transpersonalului, la un mare tot. Dar acestuia, omul, căruia îi revine
decizia ultimă, îi aparţine tocmai ca om liber şi solitar. Iar sensul personal al fiecărui eveniment
exterior, chiar şi acolo unde e determinat cosmic, constă în felul cum îl primeşte fiecare,
personal, şi cum şi-l asumă; altfel nu s-ar fi întîmplat ca pretinse planuri divine de mîntuire să
eşueze unu după altul din cauza omului. Aşadar, nu e nici mai mult, nici mai puțin decît o
blasfemie, atunci cînd un om, indiferent în ce situație, invocă Providența. Aceasta n-a fixat
niciodată dinainte felul în care omul primeşte şi pune în valoare ceea ce îi este dat şi vine spre el,
iar acesta e singurul lucru care contează cînd e vorba de sensul a ceea ce se întîmplă. Astfel,
înțelepciunea orientală străveche spune: Totul e în puterea lui Dumnezeu, numai teama de
Dumnezeu nu. Cît despre raportarea omului individual la cele ce i se întîmplă în mod obiectiv,
pînă acum există o singură teorie oarecum probabilă: doctrina indiană a Karmei. Niciodată,
spune aceasta, nu i s-a dat omului să suporte ceva care să nu fie conform cu Sinele lui solitar cel
mai profund. Dar nu fiindcă fericirea şi nefericirea ca atare ar avea o importanță metafizică, ci în
măsura în care orice gîndire şi orice faptă produce inevitabil anumite consecințe empirice. Dacă,
în ele, e vorba de o pedeapsă, o ispăşire, o încercare, o piedică sau un stimulent, aceasta o
hotărăşte tot Sinele solitar prin luarea sa liberă de poziție. În acest sens, n-a existat încă niciodată
un conducător trimis de Dumnezeu, indiferent pe ce tărîm, şi nici nu va exista vreodată unul. Un
Mîntuitor poate să ocupe cel mai înalt rang în sfera metafizicului – întreaga sa importanță
istorică depinde de ceea ce face el în mod liber pe Pămînt cu posibilitățile sale şi de felul cum se
raportează ceilalți liber la el în plan spiritual, sufletesc şi practic. Istoria este singurul plan al
devenirii în care omul este responsabil, el singur. Aici nu decid nici legi ale Naturii, nici norme
spirituale: aici totul depinde de decizia independentă a oamenilor, de înțelegerea lor, de alegerea
şi puterea lor de a lua hotărîri, cînd conduc şi cînd se supun. Cel ce ar mai pune la îndoială cele
de mai sus, să mediteze la mersul istoriei: fără excepție, pînă acum, toate lucrurile mari şi bune
inițiate de nişte spirite individuale înalte au eşuat din cauza insuficienței succesorilor lor.
Cum este, însă, posibil ca un om să se centreze atît de complet în partea sa liberă? Este posibil
tocmai fiindcă judecat în cadrul categoriilor de spațiu, timp şi cauzalitate, lucrul acesta nu este
posibil. Fiindcă această posibilitate există în orice clipă, dar nu în timp; ea constă în irupţia unui
Sens nou în fiecare serie cauzală, dar nu din direcția unei serii cauzale date. A fi liber constă, la
modul cel mai profund, în a avea o atitudine nefixată, planînd liber față de tot ceea ce este viața,
față de tot ceea ce aduce ea şi tot ceea ce o alcătuiește. Într-o atitudine de absolută indiferenţă
creatoare, care constă, pe de o parte, într-o independență faţă de tot ceea ce îl leagă pe om de
lumea subterană, şi, pe de altă parte, într-o independență lăuntrică față de tot ceea ce spiritul îşi
poate reprezenta drept scop.
Putem spune acum, cel puţin în cadrul acestui text, ultimul cuvînt despre libertatea de gîndire. În
măsura în care trebuie să fie un ideal, ea nu constă nicidecum în libertatea de a exprima o părere
oarecare, oricît de greşită şi dăunătoare; ci, constă numai şi numai, dar pe de altă parte, cu totul şi
cu totul, în libertate îndreptată spre adevăr. Această formulare şi numai ea determină dinainte
orice progres posibil pe calea cunoaşterii. Ea leagă ideile de libertate, adevăr şi responsabilitate
într-o unitate indisolubilă, dar responsabilitatea implică, din partea ei, curajul de a risca. În
libertatea îndreptată spre adevăr zace prefigurată posibilitatea emancipării chiar şi de ceea ce,
judecat din direcția Naturii, pare a fi o legătură irevocabilă: legătura cu ceea ce e prefigurat în
propriul inconştient. Orice tradiție condiționează o anumită formă particulară de a fi, prin
mijlocirea căreia se exprimă apoi orice nouă cunoaştere. Astfel, fiecare creştin trăieşte involuntar
realitatea metafizică sub formă creştină, iar indianul sub una hinduistă etc.; aici propria
necondiționare se exprimă numai în ceea ce noi proiectăm asupra fundalului preexistent. Este,
însă, posibil să ajungem şi dincolo de această implicare în nume şi formă: aşadar, a fi liber
înseamnă doar pentru cel liber şi calea spre adevărul absolut.
Aşadar, libertatea, pentru care omul trebuie într-adevăr să-şi sacrifice viaţa nu e nicicînd o
formulă abstractă oarecare: niciuna dintre acestea nu va rezista pe vecie criticii. Nu e vorba, în
primă instanţă, nici de a spune, nici de a cunoaşte, ci de a fi adevărul. Trebuie să fim adevărul în
sensul pe care-l înţelegea Isus atunci cînd a spus: „Eu sînt Adevărul“. Orice altă valoare nu este
valabilă decît în funcție de valoarea Fiinţei.
Cel ce-şi întemeiază întru totul viața în fiinţa sa liberă, şi-o întemeiază implicit în posibilitatea sa
de a acționa magic. În adîncul fiinţei sale, omul nu este deloc o ființă a Ganei inerte, ci, vorbind
la propriu, un magician. Ca magician a şi acționat orice om care a devenit atît de liber lăuntric,
încît partea liberă l-a determinat întru totul. Un asemenea om nu e cîtuşi de puţin afectat de
legătura indisolubilă a părții sale empirice cu procesele naturale. Pentru sine însuşi, oricît de
legat e în aparență, deja el i-a scăpat acestei legături. „Ca printr-un miracol“, accidentele care se
abat asupra lui se manifestă şi se sfîrşesc altfel decît ar trebui s-o facă după judecăţile omeneşti.
El fie pare inepuizabil în productivitatea sa, fie neobosit; fie ferit de boală şi molipsire, fie tînăr
la vîrsta cea mai înaintată, pînă la moarte. Însă, înspre exterior, un astfel de om liber declanşează
cu atît mai multe efecte magice. Pe cei obidiți şi împovărați care se apropie de el, îi eliberează ca
de la sine; la contactul cu el, cele mai multe dintre problemele care-i apasă pe aceşti oameni
încetează dintr-o dată să mai fie probleme. În mod involuntar, el îi vindecă pe cei indolenţi şi
inerţi de indolenţa lor, pe cei laşi de laşitatea lor, pe cei necredincioşi de necredința lor. Cei orbi
din punct de vedere spiritual devin văzători prin prezența lui, şi, conştienți de păcat, se simt
mîntuiți. Prin faptul că omul liber radiază atît de pur, că dă în mod pur, fără a lua nimic înapoi, el
tronează din punct de vedere lăuntric sus, sus de tot, deasupra oricărei Foame şi oricărei Frici, a
oricărei griji şi a oricărui exclusivism. Prin aceasta el a devenit un potir pur al bucuriei şi
cunoaşte întreaga beatitudine pe care omul, aşa cum este el astăzi, o poate atinge pe Pămînt.
Am încheiat în mod intenționat ultimele reflecții cu o imagine ideală, care poate că n-a fost
niciodată atinsă aşa cum o schiţez eu: fie ca ea să acţioneze acum independent în sufletului
cititorului. Această înşiruire de idei îşi va putea găsi împlinirea de-abia în capitolul următor. Dar,
pentru că în adîncul sufletului său fiecare vrea bucuria şi nu obtuzitatea, e clar deja de pe-acum
că fiecare, indiferent unde-şi caută suprema fericire, nu şi-o poate găsi decît în libertate. Şi pentru
că depinde de fiecare unde pune în el accentul şi cu ce forță; pentru că partea liberă trăieşte în
fiecare şi pentru că fiecare este, în modul cel mai profund, acul indicator al propriei balanțe, fie
că o ştie sau nu; pentru că, în fine, nu este în discuție o realizare de durată, ci doar o rămînere în
stare de veghe şi tensiune, de la o clipă la alta, îi este dat fiecăruia să devină creatorul propriei
sale libertăți. Calea îi este trasată de cea mai frumoasă frază rostită de Meister Eckhart: “Caută
în orice clipă să fii ca un om care-şi începe viaţa.” Cît despre cel ce se îndoieşte şi îşi pierde
speranţa, îl încurajeză o altă frază a aceluiaşi maestru: “Dacă nu ți-a lipsit cu adevărat voința, ci
numai putinţa: Cu adevărat, în fața lui Dumnezeu ai făcut tot ce aveai de făcut!”

Prezentare și traducere de
Mihnea MOROIANU