Antibioticele (cunoscute și ca antibacteriene, greacă ἀντί- contra, βίος- viață)[4][5] alcătuiesc o clasă

de medicamente, produse de microorganisme sau obținute pe cale sintetică sau semisintetică, fiind

cele mai importante substanțe medicamentoase implicate în tratamentul și în
profilaxia infecțiilor bacteriene de diverse tipuri.[3][6]
Antibioticele sunt utilizate în medicina umană și veterinară, însă au o mare utilitate și în agricultură.
[7]
 În mod normal, ele prezintă toxicitate doar pentru microorganismele cauzatoare ale infecțiilor, fără
să afecteze organismul uman sau animal,[8] dar în anumite cazuri acestea pot induce reacții adverse,
cea mai frecventă fiind afectarea florei intestinale normale.[9] Din punctul de vedere al acțiunii,
antibioticele pot face parte din două clase, ele manifestându-și efectul bacteriostatic (prin oprirea
creșterii bacteriei) sau bactericid (prin distrugerea acesteia), însă există și exemple care prezintă
ambele mecanisme.[10] Există mai multe criterii conform cărora se mai poate realiza clasificarea
antibioticelor, de exemplu structura chimică sau activitatea lor asupra bacteriilor.[11] Un număr limitat
de antibiotice posedă, de asemenea, și o activitate antiprotozoarică (cum este, de
exemplu, metronidazolul).[12][13]
Din punct de vedere istoric, termenul de antibiotic face referire doar la agenții antibacterieni secretați
de către microorganisme, cu scopul de a afecta alte microorganisme și de a oferi protecția față de
acestea, și a fost utilizat pentru prima dată în anul 1942.[14] În prezent, definiția s-a extins și la acele
substanțe medicamentoase antimicrobiene de origine sintetică, denumite chimioterapice
antimicrobiene, precum sunt chinolonele, sulfamidele și nitrofuranii.[14][15][16] Primul antibiotic
natural, penicilina, a fost descoperit de către Alexander Fleming, iar această descoperire a permis o
dezvoltare impresionantă în ceea ce privește tratamentul infecțiilor bacteriene.[17] Au fost descoperite
și sintetizate foarte multe molecule noi de antibiotice de-a lungul ultimul secol, însă în ziua de astăzi
eficacitatea antibioterapiei se află sub semnul întrebării datorită unor probleme legate de utilizarea
acestora, precum este bine-cunoscuta rezistența la antibiotice.[18]
Scopul antibioterapiei și implicit succesul terapeutic este reprezentat de eliminarea completă a
microorganismului patogen din organism. Pentru realizarea acestui fapt, este necesară alegerea
unei posologii care asigură o concentrație necesară de antibiotic în focarul infecțios, superioară
concentrației minime la care creșterea microorganismului este inhibată.[19] De asemenea, este
neapărată alegerea unei căi de administrare pentru un antibiotic, având în vedere starea fiecărui
pacient în parte.[20] Fenomenul automedicației este în prezent o problemă gravă în sistemul de
sănătate publică, întrucât o alegere neadecvată a unui antibiotic și un ritm de administrare
necorespunzător poate avea ca urmare generarea unor tulpini bacteriene rezistente.[21] Antibioticele
nu sunt eficiente asupra virusurilor, astfel că virozele sunt tratabile doar cu medicamente antivirale.
[22]

Antibioticele sunt obținute la nivel industrial fie prin intermediul microorganismelor (adesea
modificate pentru a crește randamentul de producție), fie prin sinteză chimică.[23] Necesitatea
obținerii unor noi antibiotice mai bune a dus la cercetări suplimentare, iar un exemplu de alternativă
la terapia cu antibiotice este utilizarea virusurilor capabile să distrugă bacteriile, acestea fiind
denumite bacteriofagi.[24] Deoarece unele specii patogene au dezvoltat rezistență, pentru
identificarea corectă și tratarea infecțiilor este necesară realizarea unei antibiograme, o metodă care
indică sensibilitatea speciilor față de un anumit antibiotic.[1]