Dialectologie

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
Centrul de Învăţământ la Distanţă

şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă
FACULTATEA DE LITERE
PROGRAM DE LICENȚĂ ID:
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – O LIMBĂ ȘI LITERATURĂ MODERNĂ
(ENGLEZĂ, FRANCEZĂ)
DIALECTOLOGIE ȘI LINGVISTICĂ
ROMANICĂ
CURS OPȚIONAL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
AUTOR: Ana ENE
ANUL II, SEM. II

Ana ENE
DIALECTOLOGIE ȘI LINGVISTICĂ
ROMANICĂ
CURS OPȚIONAL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
ANUL II, SEM. II

Cuprins
Introducere........................................................................................................................... 5
Chestionar evaluare prerechizite......................................................................................... 8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. LINGVISTICA DIACRONICĂ: OBIECTIVE,
METODA DE STUDIU....................................................................................................... 10
1.1. Introducere...................................................................................................... 10
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare....................................................................... 10
1.3. Lingvistica diacronică – scurt istoric al constituirii ca disciplină................. 10
1.4. Lingvistica romanică – definiţie, metoda de studiu........................................ 12
1.5. Rezultatele aplicării metodei comparativ-istorice.......................................... 14
1.6. Rezumat........................................................................................................... 18
1.7. Test de autoevaluare....................................................................................... 18
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. LATINA ŞI ROMANITATEA..................................... 19
2.1. Introducere..................................................................................................... 19
2.3. Originea şi extinderea limbii latine................................................................ 20
2.4. Scindarea romanităţii – elementul autohton şi elementul alogen.................. 24
2.5. Configuraţia dialectală a Romaniei............................................................... 31
2.6. Limbile creole, pidginurile şi sabirurile......................................................... 33
2.7. Prezentare generală a grupurilor romanice.................................................. 35
2.8. Rezumat.......................................................................................................... 38
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ROMANIA ORIENTALĂ............................................ 39
3.1. Introducere..................................................................................................... 39
3.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................... 39
3.3. Dalmata – prezentare generală, cauze ale dispariţiei.................................... 40
3.4. Româna – fonetica, morfosintaxa, lexicul...................................................... 41
3.5. Rezumat.......................................................................................................... 49
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. ROMANIA OCCIDENTALĂ...................................... 51
4.1. Introducere..................................................................................................... 51
4.3. Grupul italo-roman......................................................................................... 52
4.4. Grupul galo-roman......................................................................................... 54
4.5. Grupul ibero-roman........................................................................................ 59
4.6. Rezumat.......................................................................................................... 64
4.7. Temă de control 1........................................................................................... 64
3
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. DIALECTOLOGIA – OBIECT, OBIECTIVE,
METODOLOGIE, CONCEPTE GENERALE.................................................................... 66
5.1. Introducere..................................................................................................... 66
5.3. Dialectul – definiţie, variantă teritorială vs. variantă socială a limbii.......... 67
5.3.1. Criterii de delimitare a limbii şi dialectului cu aplicare la limba română.... 72
5.3.2. Raporturile dialectului cu limba naţională/literară şi importanţa studierii dialectelor 77
5.4. Geografia lingvistică: neogramaticii şi adversarii dialectului, graniţe
dialectale, arii de tranziţie.............................................................................. 82
5.5. Constituirea dialectologiei româneşti – premise, scurt istoric....................... 86
5.6. Transcrierea fonetică dialectală..................................................................... 88
5.7. Metode de studiere a dialectelor..................................................................... 91
5.8. Rezumat.......................................................................................................... 97
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. DIALECTELE SUD-DUNĂRENE.............................. 98
6.1. Introducere..................................................................................................... 98
6.3. Formarea dialectelor româneşti..................................................................... 99
6.3.1. Originea aromânilor....................................................................................... 99
6.3.2. Originea megleno-românilor.......................................................................... 100
6.3.3. Originea istro-românilor................................................................................ 102
6.3.4. Originea daco-românilor................................................................................ 103
6.4. Particularităţi ale dialectelor sud-dunărene.................................................. 105
6.5. Rezumat.......................................................................................................... 113
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. SUBDIALECTELE DACO-ROMÂNE........................ 115
7.1. Introducere...................................................................................................... 115
7.3. Daco-româna şi subdialectele ei..................................................................... 116
7.3.1. Subdialectul muntean...................................................................................... 116
7.3.2. Subdialectul moldovean.................................................................................. 119
7.3.3. Subdialectul crişean........................................................................................ 123
7.3.4. Subdialectul maramureşean........................................................................... 126
7.3.5. Subdialectul bănăţean.................................................................................... 127
7.4. Rezumat.......................................................................................................... 131
7.5. Temă de control 2........................................................................................... 131
Anexa 1 (Rezolvarea testelor de autoevaluare)................................................................... 135
Anexa 2 (Hărţi dialectale, legile şi accidentele fonetice).................................................... 139
Anexa 3 (Texte în limbi romanice, texte dialectale şi subdialectale comentate)................. 153
Bibliografie selectivă........................................................................................................... 199
4
Introducere
Cursul Dialectologie şi lingvistică romanică îi vizează ca beneficiari direcţi pe studenţii filologi,

dar şi pe toţi aceia care doresc să se familiarizeze cu problemele domeniilor respective şi să îşi
clarifice diverse aspecte legate de clasificarea genealogică şi tipologică a limbilor, de configuraţia
dialectală a teritoriilor romanizate, de diferenţa existentă între variantele lingvistice teritoriale şi
cele sociale şi, în general, de importanţa studierii limbilor în diacronie, a relaţiilor dintre ele şi a
dialectelor acestora.
Titlul cursului se conformează planului de învăţământ, unde disciplina apare sub această
denumire, însă ni s-a părut mult mai judicios, pentru coerenţa expunerii, să ordonăm materia în felul
prezentat în Cuprins, în virtutea relaţiei idiom-dialect: primele patru capitole sunt dedicate
lingvsiticii romanice, ultimele trei – dialectologiei.
Obiectivele cursului
După parcurgere, cursanţii vor fi capabili:
• să recunoască limbile romanice prin depistarea particularităţilor specifice acestora;
• să recunoască şi să descrie etapele de evoluţie a principalelor limbi romanice;
- să analizeze forme ale principalelor limbi romanice prin metoda comparativă;
• să recunoască, prin identificarea particularităţilor specifice, dialectele şi/sau
subdialectele limbii române;
• să descrie etapele anchetei dialectale;
- să descrie rezultatele obţinute prin anchetă dialectală.
Competenţe specifice conferite:

• definirea şi exemplificarea conceptelor fundamentale în studiul lingvisticii
diacronice şi al dialectologiei;
• explicarea şi interpretarea realităţii lingvistice contemporane din perspectiva
variantelor teritoriale;
• explicarea principalelor linii de evoluţie a limbii române şi a locului său între
limbile romanice;
• analiza comparativă a atestărilor lingvistice romanice timpurii în scopul formării
5
deprinderii de a recunoaşte idiomurile romanice în baza unor trăsături specifice;
• evaluarea unui mesaj oral/text dialectal în cadrul diasistemului limbii române;
• elaborarea unor proiecte profesionale în domeniul limbii române contemporane, şi,
în general, al lingvisticii, pornind de la studiul variaţiei dialectale în
diacronie/sincronie.
Cerinţe preliminare
Este necesară actualizarea tuturor cunoştinţelor din domeniul ştiinţelor limbii
acumulate pe parcursul studiilor anterioare.
Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente
speciale (laborator, software etc.). Metoda este cea a studiului individual, combinată cu
metodele folosite în timpul activităţilor tutoriale (activităţi desfăşurate în grupe,
învăţarea prin cooperare etc.).
Structura cursului
Cursul este structurat în 7 unităţi de învăţare (UI), pentru fiecare fiind indicat timpul
alocat studiului individual (SI).
Sunt propuse două teme de control, a căror rezolvare se realizează strict conform
indicaţiilor profesorului (ca material manuscris / ca material tehnoredactat
computerizat trimis prin e-mail pe adresa comunicată de profesor / încărcat de către
studenţi pe platforma e-learning până la o dată prestabilită), predându-se conform
termenelor propuse în calendarul disciplinei şi/sau în cadrul tutorialelor. Rezultatele
obţinute la temele de control vor fi transmise la maxim două săptămâni după predarea
fiecărui material. Rezolvarea acestor teme de control este obligatorie (nepredarea
atrage nefinalizarea notei) şi reprezintă 50% din nota finală la această disciplină.
Cursul mai cuprinde:
• to do-uri;
• sinteze (de tip Să ne reamintim);
• teste de evaluare / teste de autoevaluare;
• trei anexe (Anexa 1 conţine rezolvarea sau indicaţiile de rezolvare pentru testele de
autoevaluare; Anexa 2 conţine: hărţi dialectale, sinteze despre legile fonetice
specifice formării limbii române, sistematizarea accidentelor fonetice; Anexa 3
conţine texte dialectale şi subdialectale comentate);
• bibliografie selectivă (la sfârşitul cursului).
6
Durata medie de studiu individual
Pentru 7 UI, se alocă 14 ore de studiu individual (SI). Se estimează astfel 2 ore (în
medie) ca fiind necesare pentru parcurgerea unei unităţi de învăţare.
Evaluarea
Componenţa notei finale:
• ponderea evaluării finale – 50% (forma – scris);
• ponderea evaluării pe parcurs (temele de control) – 50%.
7
Chestionar evaluare prerechizite
NOTĂ: Testul de mai jos urmăreşte evaluarea cunoştinţelor anterioare, necesare înţelegerii
noţiunilor ce urmează a fi prezentate în cursul de faţă:
• cunoaşterea conceptelor fundamentale în domeniul lingvistic;
• utilizarea metalimbajului specific disciplinelor din domeniul lingvistic;
• cunoaşterea aplicată a transcrierii fonetice şi a acţiunii transformărilor fonetice.
Testul va fi rezolvat de către studenţi şi evaluat împreună cu profesorul în cadrul
primului tutorial.
ATENŢIE! A nu se depăşi spaţiul de sub fiecare enunț: spaţiul este suficient pentru un răspuns
succint.
1. Limba ca sistem vs. limba ca proces.
2. Definiţia semnului lingvistic.
3. Relaţii şi corelaţii. Proba comutării şi tipurile de distribuţie.
8
4. Arbitrariul semnului lingvistic.
5. Particularităţile legilor fonetice.
6. Particularităţile accidentelor fonetice.
7. Limbi etimologice vs. limbi fonetice.
8. Caracteristicile sunetelor vorbirii.
9. Clasificarea articulatorie a vocalelor limbii române.
10. Clasificarea articulatorie a consoanelor limbii române.
9
Unitatea de învăţare 1. LINGVISTICA DIACRONICĂ: OBIECTIVE,
METODA DE STUDIU
Cuprins
1.1. Introducere.................................................................................................................. 10
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 10
1.3. Lingvistica diacronică – scurt istoric al constituirii ca disciplină............................. 10
1.4. Lingvistica romanică – definiţie, metoda de studiu.................................................... 12
1.5. Rezultatele aplicării metodei comparativ-istorice...................................................... 14
1.6. Rezumat....................................................................................................................... 18
1.7. Test de autoevaluare................................................................................................... 18
1.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1 introduce noţiuni fundamentale în studiul lingvisticii
diacronice, delimitează aria de cercetare a lingvisticii romanice şi prezintă
rezultatele aplicării metodei comparativ-istorice.
1.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să delimiteze clar domeniul de cercetare specific lingvisticii romanice;
- să înţeleagă principiile metodei comparativ-istorice;
- să indice rezultatele aplicării metodei comparativ-istorice.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 h.
1.3. LINGVISTICA DIACRONICĂ – SCURT ISTORIC AL CONSTITUIRII CA DISCIPLINĂ
Despre lingvistică, în calitate de disciplină ştiinţifică, nu se poate vorbi decât începând cu

primele decenii ale secolului al XIX-lea. Descoperirea limbii sanscrite (limba literară şi sacră a
vechilor indieni; aceasta a fost vorbită cu cel puţin un mileniu î. H.), în contextul colonizării
britanice a Indiei, a constituit premisa fundamentală a constituirii lingvisticii diacronice (istorice).
10
William Jones observă asemănările existente între sanscrită, greacă şi latină şi emite ipoteza
unui strămoş comun încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Asemănări fuseseră sesizate şi
anterior. Savantul rus Lomonosov, de exemplu, studiase limbile slave, baltice, germanice, greaca
şi latina şi trăsese concluzia înrudirii lor. Danezul Rasmus Rask comparase limbile germanice şi
ajunsese şi el la depistarea unei limbi-bază. Sanscrita a funcţionat însă ca punct de reper, a oferit
posibilitatea de a se verifica ipotezele anterioare, ca şi pe aceea a începerii unor cercetări istorice
asupra unor limbi cunoscute.
Actul de naştere a lingvisticii istorice poate fi considerat monumentalul tratat Sistemul de
conjugare al limbii sanscrite, comparat cu cel al limbilor greacă, latină, persană şi germanică,
publicat în 1816 de germanul Franz Bopp, în care fructifica datele furnizate de sanscrită. Această
lucrare este urmată de o gramatică structurată pe analiza comparată a limbilor indo-europene
(1833 − 1849). Metoda sa începe să fie aplicată de lingvişti, în special de: Alexander
Hristoforovici Vostokov − în studiul limbilor slave, Friedrich Diez − în studiul limbilor
romanice şi de Georg Curtius − în studiul limbilor clasice.
Cercetările lui Bopp au favorizat domeniul morfologiei, neglijându-l pe cel al foneticii.
Metoda a fost îmbunătăţită de August Schleicher prin formularea principiului regularităţii
schimbărilor fonetice 1.
Aşadar, fundamentarea ştiinţifică a oricărei discipline este dată de: delimitarea netă a
domeniului de cercetare, stabilirea unor principii, metode specifice şi riguroase de cercetare şi de
fixarea unor obiective. Începuturile lingvisticii au fost diacronice, metodologic vorbind.
Momentul autonomizării indubitabile a lingvisticii este marcat de apariţia tezelor saussuriene
despre limbă, de imprimarea unei orientări sincronice în demersul ştiinţific. Aceasta nu înseamnă
nicidecum că cercetările de tip diacronic nu îşi mai găsesc justificarea, doar că ele se conjugă −
având o pondere mai mare sau mai mică (în funcţie de ramura lingvistică) − cu noua orientare.
1
Este de reţinut că, în lucrarea Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (ed. I, Viena, 1780), autorii Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai au fost conştienţi că limba se modifică după anumite reguli şi s-a constatat că ei sunt primii
care, cu 70 de ani înaintea lui Pot şi Schleicher, au fixat asemenea legi de evoluţie a sunetelor din latină în vreo limbă
romanică. Constatarea aparţine lui Romulus Ionaşcu, în Sistemele ortografice cu litere chirilice şi latine în scrierea
limbei române (ed. a II-a, Bucureşti, p. 98 − 99), iar demonstraţia a fost făcută de Sextil Puşcariu, în studiul Despre
legile fonologice (în „Dacoromania”, II, 1921 − 1922, p. 20). Elementa... nu este o simplă gramatică, ci primul nostru
studiu ştiinţific asupra limbii române. Această lucrare a înlesnit cercetările de istoria limbii de mai târziu, precum şi pe
cele ale lui Friedrich Diez, părintele filologiei romanice, care a acordat locul cuvenit limbii române între limbile
romanice.
11
1.4. LINGVISTICA ROMANICĂ – DEFINIŢIE, METODA DE STUDIU
Lingvistica romanică constituie o ramură a lingvisticii diacronice, având drept obiect

studiul evoluţiei latinităţii şi transformarea acesteia în romanitate (adică într-o sumă
de limbi romanice).
Metoda utilizată în studiul limbilor din aceeaşi familie sau aparţinând la familii idiomatice
diferite este metoda comparativ-istorică. Principiul metodei comparativ-istorice este
asemănarea dintre formele gramaticale aflate fie în graniţele aceleiaşi limbi, fie în limbi diferite.
Acest principiu a stat, de exemplu, şi la baza ideii românei comune, din care s-au desprins,
evoluând separat, ceea ce numim dialectele românei (dacoromân, aromân, istroromân,
meglenoromân). Însă nu orice asemănare interesează metoda comparativ-istorică, ci numai acelea
importante pentru dovedirea unei anumite evoluţii istorice şi pentru întărirea convingerii asupra
unei succesiuni genealogice. Nu intră în discuţie deci asemănările care se datoresc hazardului
lingvistic.
Exemple
1. asemănările între onomatopee şi cuvintele imitative

Iată, în câteva limbi, formele corespunzătoare substantivului cuc: (lat.) cuculus / (gr.)
kókkν / (rus.) kukuşka / (engl.) cuckoo / (fr.) coucou. Faptul că formele seamănă,
fiind rezultate prin adăugarea de afixe gramaticale la onomatopeea corespunzătoare
păsării în cauză, nu înseamnă că latina, greaca, rusa, engleza şi franceza sunt înrudite
pe baza acestei asemănări. Există şi situaţia inversă, când un acelaşi sunet din natură
este redat diferit în limbi diferite: câinele „latră” în română ham-ham, dar în rusă −
gav-gav etc.
2. asemănările dintre cuvintele “infantile”

„Soră mai mare” se spune asemănător în limbile română (lb. pop. ţaţă) şi în chineză
(tse-tse; fonetic − [ţie-ţie]). Explicaţia se află în faptul că sunt structuri fonetice
simple care apar în vorbirea copiilor, ceea ce nu înseamnă că între română şi chineză
ar exista vreo legătură genealogică.
12
3. suprapunerile întâmplătoare
Forma mine este prezentă ca formă a pronumelui personal, de pers. I, sg., la Ac, atât
în română, cât şi în tătara vorbită pe Volga.
4. asemănările datorate împrumuturilor

Existenţa unor cuvinte cu forme şi sensuri identice sau asemănătoare în două limbi
poate însemna că una dintre limbi a împrumutat cuvintele în cauză de la cealaltă: cf.
ciorap, chebap, bacşiş, haram (din expresia ce-i de haram de haram se duce) etc.
sunt împrumuturi din turcă, limbă cu care româna nu este înrudită.
Identificaţi alte asemănări datorate hazardului lingvistic.
Să ne reamintim...
 întemeierea lingvsticii a fost facilitată de descoperirea sanscritei;

 lingvistica romanică este o ramură a lingvisticii diacronice;
 metoda de studiu a lingvisticii diacronice este metoda comparativ-istorică;
 principiul metodei comparativ-istorice este asemănarea nedatorată hazardului
lingvistic.
13
1.5. REZULTATELE APLICĂRII METODEI COMPARATIV-ISTORICE
Aplicarea metodei comparativ-istorice are două rezultate majore: reconstrucţia şi

clasificarea limbilor.
În ce priveşte reconstrucţia, ca primă realizare a metodei comparativ-istorice, ne rezumăm la

a-i descrie utilitatea:
1. este utilă pentru refacerea formelor pe care le-ar fi putut avea limba-bază a unei familii de
limbi;
2. este utilă pentru investigaţia etimologică.
Exemplu
Substantivului românesc lăcustă nu i se cunoştea originea, dar s-a constatat că are

corespondenţi romanici foarte asemănători, ceea ce a conturat ipoteza că etimonul nu
poate fi decât latin. În latină, singura formă care ar fi contat ca etimon este locusta,
însă nicio lege fonetică şi nici vreun accident fonetic sau analogia nu explicau
tranziţia la lăcustă. Atunci s-a recurs la reconstruncţia etimonului adecvat: *lacusta
(căci un a neaccentuat, chiar în interior de cuvânt, a dat în română ă 1, cf. (lat.)
barbátus > (rom.) bărbat). Întâmplător, forma a fost atestată ulterior de unele opere
ale lui Plaut. Însă confirmările nu vin întotdeauna.
Cea de a doua realizare a metodei comparativ-istorice este clasificarea limbilor.
A. Clasificarea genealogică. Unitatea de clasificare este familia. Aceasta este alcătuită din acele
limbi care provin din aceeaşi limbă-bază. Limba-bază poate fi atestată sau nu. Iată lista celor
mai cunoscute familii de limbi 2:
1. (Macro)familia limbilor indo-europene include limbi vorbite azi în cea mai mare parte a
Europei, în America şi într-o parte a Asiei (limbile indiene vechi, între care şi sanscrita,
medii şi noi, greaca, latina, slava veche, protogermanica, traca etc.); acestei macrofamilii
i se subordonează mai multe familii: familia limbilor romanice – cu limbă-bază latina;
1
vezi Anexa 2, Legi fonetice în evoluţia românei
2
clasificare propusă de profesorul C. Poghirc, apud E. Ionescu, Manual de lingvistică generală, op. cit., p. 27 − 28
14
familia limbilor germanice – cu limbă-bază protogermanica, familia limbilor slave – cu
limbă-bază slava veche.
2. Familia limbilor semito-hamitice presupune ca arie geografică nordul şi nord-estul
Africii şi Peninsula Arabică (ebraica, egipteana, araba şi limbile etiopiene).
3. Familia limbilor fino-ugrice (sau ugro-finice) include limbile maghiară, finlandeză,
laponă şi estonă.
4. Familia limbilor ibero-caucaziene are ca idiom mai cunoscut gruzina (sau georgiana).
La acesta se adaugă limbile din Caucaz (unii cercetători consideră că ar trebui inclusă aici
şi basca, limbă a unei minorităţi etnice din Spania).
5. Familia limbilor manciuro-tunguse se împarte în două grupe, limbile manciuriană şi
evenă (vorbite în Siberia şi în China) fiind reprezentativă pentru acestea (cercetările
recente au infirmat ipoteza că japoneza şi coreeana ar face parte din această familie).
6. Familia limbilor chino-tibetane cuprinde grupele chino-tibetană (chineza, siameza şi
vietnameza) şi tibeto-birmană (tibetana şi birmana).
7. Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene şi melaneziene sunt mai
puţin studiate (nu există dovezi clare că ar fi înrudite), criteriul aşezării lor în aceeaşi
familie fiind cel geografic, adică unul convenţional.
8. Limbile indienilor americani (cele ale populaţiilor din America de Nord şi din America
Centrală − maya, azteca şi tolteca).
9. Familia limbilor dravidiene include aproximativ 20 de limbi vorbite în India şi în Sri
Lanka.
10. Familia limbilor turcice este alcătuită din turcă şi din limbi ale unor etnii din fosta
U.R.S.S. (tătara, turkmena, uzbeca, azerbaidjana, kazaha).
11. Familia limbilor mongolice include halha-mongola (vorbită în R. P. Mongolă şi în
China), buriat-mongola (vorbită în fosta U.R.S.S.) şi kalmâka.
12. Limbile africane presupun înrudiri doar în cazul grupurilor bantu, hotentote şi sudaneze.
Evident că această clasificare – ca, de altfel, toate clasificările – nu este perfectă, ci

perfectibilă. Este foarte greu să se ajungă la o clasificare fără erori − mai mari sau mai mici.
Dificultatea (uneori, imposibilitatea) trasării cu precizie a graniţei dintre limbă (idiom) şi dialect,
insuficienta cunoaştere a unor limbi, ca şi interpretările diferite date de cercetători diferiţi
aceluiaşi corpus studiat sunt numai câteva obstacole întâlnite în realizarea clasificărilor 1.
1
Obstacolele sunt menţionate de acelaşi E. Ionescu, în op. cit., p. 28.
15
B. Clasificarea tipologică (morfologică)
Criteriul acestei clasificări este structura. „Structura unei limbi ar putea însemna, [...],
principiul incluziunilor succesive de la fonem până la frază” − trage o primă concluzie E.
Ionescu 1 pe marginea dezbaterii conceptului de structură. Nu se opreşte însă la aceasta pentru că,
luată în accepţia prezentată mai sus, „structura este de o utilitate redusă pentru clasificarea
limbilor. Căci există puţine limbi în care e discutabil dacă principiul incluziunii se realizează pe
un traseu fonem → rădăcină → cuvânt → propoziţie sau pe un traseu „nestandard” (de exemplu,
fonem → propoziţie sau fonem → cuvânt → propoziţie). Cu alte cuvinte, majoritatea limbilor se
caracterizează printr-o succesiune „clasică” de incluziuni” 2. Clarificarea de-a lungul timpului a
ideii că limba este o structură a condus la alegerea structurii morfologice drept criteriul cel mai
adecvat clasificării limbilor, dat fiind că aceasta este structura cea mai stabilă şi, totodată, cel mai
puţin deschisă inovaţiilor. Clasificarea se înfăţişează ca o succesiune de opoziţii: limbi
izolante/limbi neizolante, neizolantele se subîmpart în aglutinante/neaglutinante (sau
flexionare), flexionarele sunt analitice/sintetice, cele sintetice incluzând şi o serie de limbi care
se numesc polisintetice sau incorporante. Mai jos, redăm o descriere sumară a fiecărui tip 3.
1. Limbile izolante (de exemplu: chineza, indoneziana, japoneza) sunt lipsite de ceea ce numim
„morfologie” şi este discutabil dacă acestea admit clasificarea gramaticală a cuvintelor în
părţi de vorbire − aşa cum se întâmplă, prin opoziţie, în limbile neizolante (româna,
franceza, engleza, rusa, spaniola etc.). Aşadar, categoriile gramaticale (caz, gen, diateză,
persoană etc.) sunt, în cele mai multe cazuri, inoperante. „Golul” morfologic este suplinit de
topică, intonaţie şi de o clasă de cuvinte ce funcţionează asemănător cu afixele gramaticale:
„Un exemplu care ilustrează relevanţa topicii este cel al pronumelui wo în chineză (wo
înseamnă eu). În poziţie de subiect, wo se traduce prin eu, dar, în poziţie „postverbală”, wo se
traduce prin (de pildă) pe mine. Analogul afixelor gramaticale din limbile moderne vorbite
azi în Europa e denumit în gramatica chineză prin expresia cuvânt gol. Men este, de pildă, un
astfel de cuvânt gol care, ataşat „numelor” de persoană şi „pronumelor”, creează pluralul:
women în poziţie „preverbală” se traduce prin noi”.
2. Limbile aglutinante/non-aglutinante se disting prin comparaţie. Româna, limbă non-
aglutinantă (sau flexionară), exprimă simultan mai multe valori morfologice, spre deosebire
de maghiară care exprimă aceleaşi valori în mod succesiv. Acest lucru se realizează prin
aglutinarea (alipirea) la radicalul substantivului, de pildă, a unor afixe univoce şi specializate.
1
în op. cit., p. 28 (vezi şi discuţia privitoare la structură)
2
ibidem
3
Preluăm, în parte, explicaţiile şi exemplele oferite de acelaşi autor citat şi până acum (op. cit., 29 − 33).
16
Iată, în paralel, declinarea nearticulată a cuvântului bărbat pentru cele două limbi:
Singular Plural
N ember (bărbat) N emberek (bărbaţi)
Ac embert (bărbat) Ac embereket (bărbaţi)
G − (bărbat) G − (bărbaţi)
D embernek (bărbat) D embereknek (bărbaţi)
Este evidentă absenţa omonimiei cazuale în limba maghiară, ca şi lipsa fenomenului
alternanţelor fonetice, fenomen care în română se manifestă şi are ca rezultat variabilitatea
rădăcinilor. În fine, „o valoare gramaticală care, într-o limbă flexionară, se exprimă de mai
multe ori, într-o limbă aglutinantă este exprimată o singură dată: a szép házak din maghiară
se traduce în română prin casele frumoase. Pluralul, în maghiară, e marcat doar prin -k la
substantiv, în vreme ce pluralul în română e indicat de trei ori: prin -e şi -le din casele şi prin -
e din frumoase”. Alte limbi aglutinante: bantu, tătara, turca, lapona, finlandeza etc.
3. Limbile flexionare analitice / flexionare sintetice se diferenţiază, în principal, prin modul în

care îşi realizează flexiunea. Flexiunea cazuală, de exemplu, se realizează prepoziţional (sau
prin intermediul altor „unelte” gramaticale) − în cazul limbilor analitice − şi prin desinenţe −
pentru cele sintetice. Dat fiind că există destule limbi care prezintă ambele tipuri de flexiune,
este destul de dificilă încadrarea lor într-o grupă sau în cealaltă. Distincţia nu este deci
relevantă decât prin comparaţie. Astfel, latina este o limbă sintetică faţă de română şi
franceză care, în virtutea acestei comparaţii, sunt, mai degrabă, analitice. Forma de G a
substantivului din latină homo este hominis. Corespondentele sunt: N − omul, G − (al)
omului, pentru română, şi N − l’homme, G − de l’homme, pentru franceză. Se observă clar
că româna nu poate evita omonimia dintre G şi D decât utilizând articolul posesiv, iar
franceza îşi exprimă G-ul cu ajutorul prepoziţiei.
Exprimarea gradelor de comparaţie este un alt criteriu de calificare a unei limbi drept analitice
sau sintetice. Cum româna, ca şi franceza, exprimă gradele de comparaţie folosindu-se de
adverbe (nu luăm în consideraţie realizările stilistice ale superlativului din română, de
exemplu), ele se relevă ca limbi analitice, în opoziţie cu latina şi rusa, de pildă, care au afixe
specializate şi sunt, aşadar, sintetice.
Tot prin comparaţie, germana este o limbă sintetică, prin numărul impresionant al formaţiilor
lexicale obţinute prin compunere şi care, în română sau franceză, nu pot fi traduse decât
perifrastic. Din aceeaşi perspectivă, engleza este considerată limbă cu tendinţe analitice,
procedeul compunerii din această limbă neavând anvergura sintetismului lexical din germană.
17
4. Limbile polisintetice (sau incorporante) sunt insuficient cunoscute, dar ce se poate spune cu
siguranţă despre ele este că sunt limbi „la care flexiunea se găseşte într-o stare, [...], pură”, dat
fiind că „o propoziţie are aspectul şi dimensiunile unui cuvânt din aproape orice limbă
modernă. Dar fiecare „fonem” al acestei propoziţii este purtătorul unei valori gramaticale care
se raportează la „nucleele lexicale” ale propoziţiei (aceste nuclee fiind la rândul lor nişte
foneme sau cel mult grupuri de foneme)”. Altfel spus, ceea ce considerăm a fi un cuvânt este,
de fapt, un enunţ, iar părţile componente ale acestui cuvânt-enunţ au valori lexicale şi
gramaticale. Enunţul inialudam, întâlnit în limba unei populaţii amerindiene din America de
Nord, se traduce prin Eu am venit să îi dau ei acest lucru.
Este evident că această clasificare este una care implică o inevitabilă doză de relativism, însă
orice informaţie survenită prin compararea limbilor este benefică pentru studiul acestora. O
ultimă observaţie ar fi că, în mod firesc, există limbi înrudite, dar de tipuri structurale distincte,
aşa cum există şi limbi care sunt structural asemănătoare, dar fac parte din familii diferite (nipona
şi coreeana, de exemplu).
1.6. REZUMAT
Unitatea de învăţare 1 introduce noţiuni fundamentale în studiul lingvisticii
diacronice şi în acela al lingvisticii romanice: metoda de studiu, principiul de la baza
acesteia şi rezultatele aplicării ei în studiul limbilor.
1.7. TEST DE AUTOEVALUARE

Pe baza noţiunilor prezentate în paragrafele privind clasificarea limbilor, calificaţi
limba română din perspectivă genealogică şi tipologică. Argumentaţi pe scurt
încadrările făcute (vezi rezolvarea în Anexa 1; argumentarea încadrării tipologice va
fi dezbătută în cadrul tutorialelor).
18
Unitatea de învăţare 2. LATINA ŞI ROMANITATEA
Cuprins
2.1. Introducere.................................................................................................................. 19
2.3. Originea şi extinderea limbii latine............................................................................ 20
2.4. Scindarea romanităţii – elementul autohton şi elementul alogen............................... 24
2.5. Configuraţia dialectală a Romaniei............................................................................ 31
2.6. Limbile creole, pidginurile şi sabirurile..................................................................... 33
2.7. Prezentare generală a grupurilor romanice............................................................... 35
2.8. Rezumat....................................................................................................................... 38
2.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 2 prezintă în prima parte originea şi extinderea limbii latine,
ca premise ale configurării Romaniei. După menţionarea principalelor teorii
privitoare la scindarea romanităţii se descriu contribuţia elementelor autohtone şi a
celor alogene la această scindare. De asemenea, se prezintă configuraţia dialectală
a Romaniei şi se definesc noţiunile de limbă creolă, pidgin şi sabir. Ultima parte
este dedicată prezentării generale a grupurilor romanice prin caracteristicile
specifice fiecărui grup.

- să înţeleagă premisele configurării Romaniei;
- să indice principalele teorii privitoare la scindarea romanităţii;
- să cunoască configuraţia dialectală a Romaniei şi noţiunile de limbă creolă,
pidgin şi sabir;
- să indice caracteristicile fiecărui grup de limbi romanice.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 h.
19
2.3. ORIGINEA ŞI EXTINDEREA LIMBII LATINE
Populaţiile italice, care includeau şi latinii, s-au desprins din familia triburilor indo-europene
şi, spre sfârşitul celui de-al II-lea mileniui î. H., au coborât în actuala Peninsulă Italică în două
valuri: 1) valul latin − care s-a aşezat pe malurile Tibrului, până la Apenini (Latium); 2) valul
osco-umbric − care s-a divizat în grupurile oscic şi umbric. Între cele două teritorii se vorbeau
dialectele sabelice şi graiuri mixte (volscian, marrucin, pelinian etc.), acestea influenţând şi ele
viitoarea limbă latină. O influenţă neindo-europeană importantă a fost exercitată de idiomul
etruscilor (veniţi din Asia Mică − grupul mediteranean). Numele Romei chiar este pus în legătură
cu ginta etruscă ruma. Sufixele etrusce -enna, -inna apar în cuvinte latineşti (catena „lanţ”, culina
„bucătărie” etc.), iar modul de numire a persoanelor prin praenomen, nomen, cognomen este tot
de origine etruscă. Alte influenţe neindo-europene au fost exercitate de: liguri (grupul
mediteranean de sud, în nord-vestul Peninsulei Italice), veneţi (din ramura latin-faliscă) şi iliri
(messapi, iapigi etc., care vorbeau idiomuri indo-europene). Influenţa greacă este una dintre cele
mai importante. Grecii întemeiază, încă din secolele VIII − VII î. H., o serie de colonii în sudul
Peninsulei Italice (coastele Campaniei şi Apuliei). Aceste colonii se dezvoltă şi formează Magna
Graecia. Aici s-au vorbit următoarele dialecte: ahean (primul), doric (originar din Sparta), atic
(sau ionic). Influenţele asupra limbii latine s-au transmis înainte de dezvoltarea dialectului atic pe
cale cultă: cf. ampora (mai vechi), mai apoi amfora, melum („măr”) etc.
Celţii (galii), grup indo-european care se apropie cel mai mult de grupul italic din punct de vedere
lingvistic, ocupă teritoriul Galiei, de unde coboară în regiunea Padului (sec. al V-lea î. H.) şi ajung la
porţile Romei în anul 390 î. H. Cuvintele de origine celtă au rezistat foarte bine, având o largă
circulaţie şi transmiţându-se multor limbi romanice (braca „pantaloni” > rom. (îm)brăca, it. brache,
fr. braie, prov., cat., sp., pg. braga „scutec”; carrus „car de luptă al conducătorilor gali” > rom. car,
it., sp., pg. carro, log. karru, engad. k’ar, fr. char, prov., cat. car).
După legende, istoria cetăţii Roma începe odată cu izgonirea ultimului rege etrusc Tarquinius
Superbus (509 î. H.). Aşadar, la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se instaurează Republica
romană, puterea fiind împărţită între doi consuli eligibili pe un an, Senat şi Adunarea poporului.
O serie de cetăţi-oraşe de pe teritoriul Latiumului alcătuiau Federaţia latină. Roma duce o
campanie (sec. V – VI) de supunere a Latiumului în scopul obţinerii hegemoniei politice şi
economice în întreaga peninsulă, nu numai în Federaţie (vezi războaiele cu samniţii dintre 343 şi
246).
20
Sub aspect lingvistic, se înregistrează în această perioadă diferenţieri dialectale favorizate de
împărţirea Latiumului în oraşe-state. Cele mai importante graiuri erau: graiul vorbit la Roma şi în
împrejurimi, graiul falisc (cetatea Faler, la N, la graniţa cu Etruria) şi graiul cetăţii Praeneste. Din
acesta din urmă datează cea mai veche atestare a vreunui grai latin (sec. VI î. H.), este vorba
despre o inscripţie reprezentând o scurtă formulă de donaţie, gravată pe o fibulă de aur: Manios
med fhefhaked Numasioi („Manius m-a făcut lui Numasius”).
Între secolele IV − III î. H., Roma devine cetate dominantă, asigurându-se astfel condiţiile
favorabile impunerii graiului vorbit aici în limba literară (latina clasică). Latina clasică (fiind şi
cea a literaturii beletristice) are la bază limba stilului politico-oratoric al senatului, pe cea a actelor
oficiale, a dreptului, dar şi a creaţiilor populare (cântece de ritual religios, elogii, epitafuri, farse,
bocete etc.). Intensificarea relaţiilor cu lumea şi cultura elenistică are consecinţe importante şi în
domeniul limbii şi literaturii latine. În latina cultă se înregistrează o reticenţă la împrumuturile din
limba şi literatura greacă, lucru care nu se întâmplă în cazul latinei vorbite. Pe cale cultă apar
compuse după modelul grecesc (cuvintele foarte lungi din latină sunt, adesea, calchiate din
greacă), hexametrul grec, aliteraţia care devine unul dintre cele mai populare procedee lingvistice
din latină. În limba literaturii, influenţele vin în primul rând dinspre comedia greacă, mai ales că
acest gen avea un suport considerabil în aprecierea maselor. Negustorii, clienţii patricienilor,
sclavii vehiculează mai întâi diverse întorsături de frază şi imprecaţii din limba greacă, pentru ca
mai apoi toate acestea să intre şi în limbajul patricienilor.
Perioada cuprinsă între secolele III − II î. H. este una de tranziţie privitor la fixarea latinei
clasice în scris. Încă mai apar elemente arhaice şi populare. Secolul I î. H. însă este secolul de aur
din istoria Romei şi în ceea ce priveşte izbânda limbii literare latine. Anul 31 î. H. marchează
sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului. Sub consulatul lui Caius Iulius Caesar şi sub domnia
lui Octavian Augustus, Roma „se transformă dintr-un oraş de cărămidă într-un oraş de marmură”
(Suetonius, Augustus, 52). Se construiesc acum Pantheonul 1, mausoleul lui Augustus şi multe alte
edificii care au impus stilul clasic roman în arhitectură, îmbinare originală a stilului elenistic şi a
elementelor artei realiste italice. Literatura este şi ea marcată de nume răsunătoare pentru întreaga
cultură europeană ulterioară: în proză − Marcus Tullius Cicero, Caius Iulius Caesar, Marcus
Terentius Varro, Caius Salustius Crispus; în poezie − Publius Vergilius Maro, Quintus Horatius
Flaccus, Publius Ovidius Naso, Titus Lucretius Carus, Caius Valerius Cattulus.
1
templu închinat zeilor ocrotitori ai gintei Iulia
21
Aşadar, latina clasică se dezvoltă începând cu secolul al III-lea î. H., având ca bază
supradialectală graiul vorbit la Roma şi absorbind elemente dialectale autohtone, ca şi
elemente ale limbii şi literaturii greceşti. Apogeul va fi atins în secolele I î.e . n. şi I î. H.,
perioadă în care prezenţa elementelor populare şi arhaice este foarte redusă în limba latină
literară.
Latina populară este cea care a stat la baza tuturor limbilor romanice. Deosebirea cea mai
relevantă dintre latina populară şi latina clasică constă în opoziţia scris/vorbit. Latina clasică se
folosea mai degrabă în scris, iar latina populară reprezenta limba vorbită. O altă diferenţiere între
cele două aspecte ale limbii latine este dată de arealul social de utilizare. Latina populară se utiliza
în sfera familiei, a conversaţiilor curente, a păturilor mijlocii, iar latina clasică, în senat, la şcoală,
în politică etc.
Latina populară se apropia prin destul de multe aspecte de latina arhaică. Iată câteva
trăsături comune, toate aflate în opoziţie cu latina clasică:
- caracterul expresiv;
- neglijenţa în pronunţare;
- lipsa de afectare;
- atenţia mai slabă la normele gramaticale 1;
- căderea consoanelor finale -m, -s, -t;
- preferinţa pentru diminutive şi, în general, pentru cuvintele cu o încărcătură afectivă sporită.
Extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a Imperiului

Roman. În decurs de trei veacuri limba Romei va deveni limba oficială a întregului imperiu, ca
urmare a acestei politici. Supunerii Peninsulei Italice şi a Siciliei (240 î. H.) îi urmează
Macedonia şi Epirul (168 î. H.), este cucerită şi Iberia (197 î. H.) şi, la intervale scurte, toate
celelalte provincii supuse ulterior romanizării: Iliria (sau Dalmaţia − 59 î. H.), Africa de Nord
(146 î. H.), Galia Meridională (120 î. H.) şi Galia de Nord (50 î. H.), Noricum (16 î. H.), Moesia
(15 î. H.), Panonia (9 î. H.), Dacia (106 î. H.). Grecia şi Asia Mică erau părţi integrate Imperiului
Roman, dar nu au putut fi asimilate niciodată cultural şi lingvistic.
1
O gramatică „normativă” a vremii, Appendix Probi, încerca să sensibilizeze vorbitorii în vederea respectării unor
reguli, de pronunţie mai ales, ca urmare a folosirii din ce în ce mai dese a unor forme alterate. Astfel, apar pe coloane
întregi corectări de tipul: vervecem non berbecem, veteranus non bet(e)ranus, alveus non albeus etc. În ciuda
eforturilor de revenire la forme ale latinii clasice, uzul a consfinţit foarte multe forme afectate de diverse transformări
fonetice survenite în lanţul vorbirii.
22
Evident, romanizarea lingvistică integrală s-a efectuat în timp. Iată cele mai importante legi
care au contribuit la impunerea limbii latine în provinciile cucerite: legea Iulia (90 î. H.) − prin
care toate oraşele rămase credincioase Romei în timpul războaielor aliaţilor (90 − 88 î. H.) căpătau
drept de cetăţenie romană (drept care atrăgea nenumărate privilegii), legea Vespasian (se. I î. H.)
− prin care aristocraţia locală din toate oraşele supuse primeşte cetăţenie romană şi, punctul culminant
al acestei opere de romanizare, legea lui Caracalla (“Constitutio Antoniana” − 212 î. H.) − prin care
dreptul de cetăţenie romană este primit de aproape întreaga populaţie liberă din imperiu.
Colonizarea romană nu a avut aceleaşi efecte în toate regiunile. Acolo unde Imperiul avea
doar interese economice sau strategice, colonizarea oficială nu a fost secondată de o romanizare în
fapt. Aşa s-a întâmplat în Insulele Britanice, în Panonia, într-o parte din Retia şi în regiunile din
estul Rinului. Populaţiile migratoare (germanii, uralo-altaicii, slavii) au constituit un alt factor de
stăvilire a romanizării în unele provincii: Moesia inferioară (Bulgaria de azi), Moesia dintre
Dunăre şi Balcani şi cea superioară (Serbia de odinioară), Dalmaţia. Romanitatea a mai cedat şi
în vestul Africii. Aici au stăpânit pe rând, după căderea Imperiului Roman de Apus, vandalii,
bizantinii şi arabii.
Să ne reamintim...
 populaţiile italice, incluzând latinii, se desprind spre sfârşitul celui de-al doilea
mileniu î. H.din familia triburilor indo-europene şi coboară în actuala
Peninsulă Italică în două valuri: (1) valul latin şi (2) valul osco-umbric;
 o influenţă neindo-europeană importantă a fost exercitată de idiomul
etruscilor: numele Romei este pus în legătură cu ginta etruscă ruma;
 alte influenţe neindo-europene au fost exercitate de: liguri, veneţi şi iliri;
 influenţa greacă este una dintre cele mai importante şi s-a transmis asupra
limbii latine pe cale cultă;
 celţii (galii) reprezintă grupul indo-european care se apropie cel mai mult de
grupul italic din punct de vedere lingvistic – cuvintele de origine celtă au
rezistat foarte bine, având o largă circulaţie şi transmiţându-se multor limbi
romanice;
 după legende, istoria cetăţii Roma începe o dată cu izgonirea ultimului rege
etrusc Tarquinius Superbus (509 î. H.): la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se
instaurează Republica romană;
 sub aspect lingvistic, la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se înregistrează
diferenţieri dialectale favorizate de împărţirea Latiumului în oraşe-state; cele
23
mai importante graiuri erau: graiul vorbit la Roma şi în împrejurimi, graiul
falisc (cetatea Faler) şi graiul cetăţii Praeneste;
 latina populară este cea care a stat la baza tuturor limbilor romanice;
 extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a
Imperiului Roman: în decurs de trei secole limba latină va deveni limba
oficială a întregului imperiu;
 romanizarea lingvistică integrală s-a efectuat în timp; cele mai importante legi
care au contribuit la impunerea limbii latine în provinciile cucerite sunt: Legea
Iulia (90 î. H.) – dreptul de cetăţenie romană pentru toate oraşele rămase
credincioase Romei în timpul războaielor aliaţilor; Legea Vespasian –
aristocraţia locală din toate oraşele supuse primeşte cetăţenie romană; Legea
lui Caracalla – dreptul de cetăţenie romană este primit de aproape întreaga
populaţie liberă din imperiu.
2.4. SCINDAREA ROMANITĂŢII – ELEMENTUL AUTOHTON ŞI ELEMENTUL ALOGEN
Nu se ştie exact când a devenit latina o sumă de limbi romanice. S-au emis mai multe ipoteze
în legătură cu acest proces. Le menţionăm aici cele mai importante.
(1) W. von Wartburg consideră, de exemplu, că fuziunea romanic-neromanic s-ar fi produs în
secolul al VIII-lea, după stabilirea triburilor germanice în provinciile apusene ale imperiului.
(2) Prima atestare a unei limbi romanice, Jurămintele de la Strasbourg (Les serments de
Strasbourg, 842), se constituie în argumentul unei alte teorii care indică secolul al IX-lea ca dată
pentru dispariţia latinei şi dispersarea ei în limbi romanice.
(3) O altă ipoteză se bazează pe faptul că, în Dacia, diferenţierea de latină s-a petrecut în
secolul al VI-lea. Fiecare dintre aceste teorii are un punct slab. Aceasta din urmă, de pildă, se
întemeiază tocmai pe o zonă în care este ştiut că procesul de romanizare s-a petrecut, cel puţin în
primele faze, în mod izolat şi, prin urmare, nu poate fi un etalon pentru întreaga Romanie.
Concluzia cercetătorilor este că începutul dezvoltării limbilor romanice trebuie plasat între
secolele al VIII-lea şi al IX-lea.
24
Scindarea romanităţii a fost un proces îndelungat şi foarte complex. Pe de o parte, eforturile
latinilor de a asimila cultural şi lingvistic populaţiile cucerite au întâmpinat diverse obstacole. Pe
de altă parte, deosebirile dintre limbile romanice nu sunt suficient de accentuate pentru a putea
vorbi de încetarea existenţei unei continuităţi lingvistice romanice. Rămâne de văzut căror
factori li se datorează aceste deosebiri dintre limbile care continuă latina populară fără a fi
identice cu aceasta. Principalele elemente nelatine care au contribuit la scindarea romanităţii sunt:
(1) rezistenţa elementului autohton (a populaţiilor cucerite) şi (2) influenţa elementului alogen
(populaţii migratoare sau aflate ele însele în expansiune).
1. Elementul autohton
Există puţine informaţii despre limbile popoarelor cucerite şi asimilate de latinitate. Acest fapt
face dificilă reconstituirea a ceea ce lingviştii numesc substrat. Un exemplu la îndemână este
chiar fondul geto-dac al limbii române asupra căruia nu există prea multe indicii. Însă primul loc
în această ierarhie a dificultăţii reconstituirii fondului autohton îl ocupă „enigma spaniolă”,
sintagmă prin care cercetătorii numesc limba ibericilor. Formularea vorbeşte de la sine: se ştiu atât
de puţine despre această limbă, încât s-au emis de-a lungul timpului diverse ipoteze mai mult sau
mai puţin contradictorii. Începem prezentarea elementelor autohtone care au contribuit la
scindarea romanităţii chiar cu această populaţie.
1. 1. Iberii
Concomitent cu victoria Romei din cel de-al doilea război punic (201 î. H.) începe şi cucerirea
Iberiei care se încheie în anul 197 î. H. (vezi supra). Romanii intră mai întâi în sudul Iberiei, în
Boetica, părăsită de cartaginezi, ajung mai apoi în nord-est (provincia Tarraconensis) şi în nord-
vest (Lusitania), ocupă Gallaecia, Tarraco şi îşi continuă expansiunea de-a lungul Ebrului,
cucerind Numantia şi Cantabria.
Spre vestul peninsulei, iberii erau amestecaţi − într-o proporţie destul de redusă − cu celţii.
Aşadar, în studiul formării popoarelor şi, implicit, a limbilor romanice, lingviştii trebuie să ia în
considerare nu numai populaţia de bază (majoritară) din teritoriile cucerite de romani, dar şi
eventualele amestecuri ale acestora cu alte populaţii. Alte elemente etnice amestecate cu iberii au
fost ligurii şi bascii. Despre aceştia din urmă, unii cercetători consideră că ar fi strămoşii iberilor.
Asupra originii bascilor şi iberilor s-a emis ipoteza că ar fi înrudiţi cu populaţiile caucaziene 1 şi că
aceste două ramuri ar fi venit, în epoci diferite, în Iberia.
1
Grecii îi numeau pe locuitorii Caucazului iberi; vezi şi numele unei provincii caucaziene, Iviria, care seamănă izbitor
cu numele peninsulei Iberia.
25
1. 2. Celţii
Celţii ocupaseră Galia (căreia i-au dat şi numele) încă din secolul al V-lea î. H. În secolul al
IV-lea î. H. Imperiul Roman începe campania de cucerire a Galiei. Cad mai întâi teritoriile din
Alpi (Galia Cisalpina), romanii înfiinţează mai apoi colonia Narbo (Galia Narbonensis), îşi
continuă expansiunea întemeind Provincia (care va deveni Provence) şi ajung în Munţii Arveni.
Aici se duc lupte grele, populaţia autohtonă condusă de Vercingetorix hărţuindu-i neîncetat pe
romani care le invadaseră teritoriile. Misiunea de a cuceri Galia de dincolo de Alpi îi este
încredinţată lui Caesar, recunoscut ca mare strateg. Acesta va reuşi să anexeze imperiului Galia
Transalpina în anul 52 î. H. În timpul lui Augustus, Galia se împarte în trei provincii: Aquitania
(SV), Belgica (N), Lugudunum (între primele două; Lugudunum este numele roman al Lyonului
de astăzi).
Cultura celţilor era mult mai evoluată decât cea a ibericilor, ceea ce a îngreunat procesul
asimilării lor de către romani. Celţii din ariile îndepărtate (Britania) suportă şi ei cu mai puţină
intensitate influenţa culturii romane. Astfel că, la formarea limbilor galo-romanice (în special la
formarea francezei şi a provensalei), galii (celţii) au avut o contribuţie însemnată. Contribuţia
lingvistică atinge domenii variate: cultivarea pământului (lande − „pământ nisipos”, arpent −
„măsură de suprafaţă” etc.), numele de plante (la bruyère, l’aune, la fraise des bois etc.),
meşteşugurile (fr. charpentier, prov. carpentier etc.), prepararea berii (brais − „malţ” şi verbul
brasser, de unde brasserie etc.), organizarea socială (fr. vassal), toponimele în -dunum
(Lugudunum, Virodunum > fr. Verdun) sau în -briga (mai ales în Spania şi Portugalia, cf. pg.
Coimbra < *Conimbriga) − sufixe care, cu toată forma lor latinizată, trimit la cuvintele celtice
care însemnau „cetate” − şi multe alte domenii.
1. 3. Dacii
Particularităţile limbii dacilor conduc la trei mari arii lingvistice: (1) aria tracă (nordul
Greciei până pe versantul nordic al Munţilor Balcani), (2) aria iliră (nord-estul Mării Adriatice) şi
(3) aria daco-moesiană (vechea Dacie 1, cele două Moesii şi, după unii, Dardania). Din punct de
vedere lingvistic, substratul limbii române aparţine acestei ultime arii.
Limba dacă este şi ea prea puţin cunoscută. Toponimia şi onomastica sunt mai bogat ilustrate
prin atestările textelor greceşti şi latine din epocă. Comparaţia cu albaneza (continuatoare a limbii
ilire, din care existau elemente şi în dacă) este un mijloc substanţial de reconstrucţie a unor forme
1
În Dacia existau şi insule de vorbitori ai altor limbi: agatârşii şi sciţii.
26
(circa 80 − după unii cercetători, aprox. 130 − după alţii, Gr. Brâncuş, de exemplu) din limba
autohtonă a dacilor: moş − alb. mosh, ceafă − alb. kiafë, buză − alb. buzë, grumaz − alb. grumas,
mugure − alb. mugull, ghimpe − alb. gjiemb, mazăre − alb. modhullë, barză − alb. bardh∂ etc. 1
Alte particularităţi ale limbii dace care s-au păstrat în română: vocala [ә] 2, consoana [h]3, lat.
kt > pt (pectum > piept), lat. ks > ps (coxa > coapsă), distribuţia temelor de gen neutru etc.
1. 4. Grecii
Aşa cum s-a menţionat deja (vezi supra), Grecia (ca şi Asia Mică) era parte integrantă a
Imperiului roman, însă nu a putut fi asimilată niciodată cultural. Datele culturale ale civilizaţiei
greceşti erau prea puternice pentru a permite acest lucru. Dimpotrivă, limba latină a fost cea
influenţată, mai ales pe cale cultă la început.
Cuvintele romanice de origine greacă veche au fost împărţite de cercetători în două tipuri: (1)
unele care au intrat mai întâi în latină şi s-au transmis apoi, o dată cu cuvintele latineşti propriu-
zise, limbilor romanice 4 şi (2) altele care s-au transmis limbilor romanice prin intermediul unei
populaţii autohtone, înainte de asimilarea acesteia de către romani − mai simplu spus, netrecute
prin filiera latină 5. Evident, ne interesează aici mai degrabă prima grupă.
Aceasta conţine, în primul rând, cuvinte legate de cultul religios. Iată câteva exemple:
parabola6 − parabolare > fr. parler, sp. hablar, prov. paraular, cat. parlar, it. parlare;
ec(c)lesia > fr. église, sp. iglesia; basilica (preluat de latină tot din greacă) > rom. biserică;
gr. Petra a înlocuit lat. lapis, cf. fr. pierre, prov. peiro, sp. piedra, it. pietra, rom. piatră.
Din greacă, prin filieră latină, au intrat şi cuvinte din alte sfere decât cea religioasă. Exemplul
următor arată marea lor putere de pătrundere în limbile romanice:
gr. chorda a înlocuit lat. funis (păstrat numai în română – funie; româna îl continuă însă şi pe
chorda > coardă), cf. fr. corde, sp. cuerdo, pg., it. corda.
1
Faptul că fiecare din aceste cuvinte produce aproximativ 4 derivate, în timp ce un cuvânt latinesc − circa 3, iar unul
slav − numai 2, demonstrează că ele aparţin substratului (nu sunt de origine latină şi, cu atât mai puţin, de origine slavă).
2
Apartenenţa ei la substrat este demonstrată tot prin comparaţia cu sistemul vocalic al albanezei (deci cu fondul traco-
ilir), unde există această vocală, având mici diferenţe de articulare.
3
În privinţa laringalei [h] s-au emis două ipoteze: (1) aparţine bazei de articulaţie specifice limbii dace şi este întărită
prin împrumuturi din slavă, turcă şi maghiară şi (2) este introdusă prin cuvinte din slavă, maghiară şi greacă.
Argumentul existenţei unei aspirate [h] şi în albaneză dă mai multă greutate, după unii romanişti, primei ipoteze. Cea
de-a doua teorie (aparţine lui Iorgu Iordan) se bazează pe faptul că „în dr. h din cuvintele străine în poziţii slabe, ca, de
pildă, la finală, era înlocuit prin f: v. bulg. prachŭ > dr. praf; v. bulg. vrachŭ > dr. vraf; v. bulg. vrŭchŭ > dr. vârf”, ceea
ce „atestă indirect instabilitatea lui h în sistemul consonantic din acea perioadă” (în Introducere în lingvistica romanică,
op. cit., p. 119).
4
Această categorie trebuie considerată ca aparţinând lexicului latinesc strict, căci ele, în trecerea lor la latină, au fost
modificate în conformitate cu structura fono-morfologică a limbii latine.
5
Aşa se explică, de pildă, prezenţa unor cuvinte în română sau în provensală inexistente în celelalte limbi romanice.
6
În cazul acestui cuvânt este evidentă evoluţia semantică, aceasta mergând către „desacralizarea” sensului etimonului în
toate limbile romanice care l-au moştenit; parabolă cu sensul originar („pildă religioasă”) este împrumut cult, de dată
relativ recentă în toate limbile romanice.
27
Acestea sunt exemple care ilustrează influenţa limbii greceşti, prin filieră latină, asupra
lexicului. Dar limba greacă şi-a exercitat influenţa, în unele cazuri, şi în compartimentul sintaxei:
cf. preferinţa pentru completive subjonctivale, în detrimentul infinitivalelor, depistabilă în română
şi în dialectele italianei meridionale.
2. Elementul alogen
În seria elementelor neautohtone intră protogermanii, slavii şi arabii. Aceştia din urmă, fără a
fi fost populaţie migratoare (modul cum au ajuns ei pe teritorii romane va fi descris în paragraful
destinat acestui element alogen), precum triburile germanice sau slavii, au influenţat într-o măsură
destul de însemantă lexicul multor limbi romanice.
2. 1. Protogermanii
Triburile germanice se învecinau cu statul roman în regiunea Dunării şi a Rinului. Desele
incursiuni ale germanicilor în teritoriile cucerite de romani, cu scopul de a jefui şi chiar de a se
instala, i-au determinat pe aceştia din urmă să găsească soluţii care să stăvilească în mod paşnic
aceste atacuri. O rezolvare a acestei probleme era luarea germanicilor ca prizonieri şi înrolarea lor
în armata romană. Aşa a procedat abilul Caesar (sec. I î. H.), folosindu-i pe prizonierii germani ca
mercenari. Numai că numărul acestora sporeşte continuu şi în secolul al III-lea î. H. devine
preponderent. O altă soluţie pentru evitarea atacurilor de hărţuire ale germanicilor a fost
acceptarea lor ca locuitori propriu-zişi ai teritoriilor romane. Astfel, în sec. IV î. H., când
germanicii ocupă mari părţi ale Imperiului Roman de Apus, găsesc acolo un mare număr de
coetnici instalaţi cu cel puţin un secol în urmă. Aşadar, lungul contact cu romanii face ca destul de
multe cuvinte germanice să intre în latină şi apoi în limbile romanice (ganta − „gâscă”, bandum −
„steag” ş.a. m. d.).
Iată configuraţia teritorială a celor mai importante triburi germanice: vandalii − estul
Germaniei, ţărmul Mării Baltice; burgunzii (ulterior învinşi de franci) − partea de mijloc a văii
Rinului, francii − nordul Rinului, goţii (ostrogoţii şi vizigoţii) − lângă Dunăre, longobarzii −
Silesia, anglo-saxonii − Britania (tot ei ocupă şi regiunea bretonă, Bretagne de azi) şi normanzii
(germanii de nord) care se extind în secolul al VIII-lea, ocupă Anglia de nord şi Danemarca,
pentru ca, în prima jumătate a secolului al IX-lea, să coboare în teritoriul anglo-saxon, să ocupe
nordul Franţei (Normandia de azi) şi să ajungă până la Rouen (secolul X) 1.
2. 2. Slavii
Migraţia slavilor a început în secolul al VI-lea î. H., de pe cursul superior al Niprului, după
cum urmează: spre apus − până la Vistula şi Oder; spre nord − până la Marea Baltică; spre sud −
1
Aici adoptă creştinismul şi graiul galo-roman.
28
până în Peninsula balcanică. Desfăşurarea pe teritorii vaste a avut drept consecinţă diferenţierea
lingvistică. Slava comună, vorbită pe teritoriile care aparţineau Imperiului Roman, se divizează în:
grupul slavilor de vest − sârbii, croaţii (sec. VIII) şi grupul slavilor de sud-est − slavii care i-au
asimilat pe bulgari (populaţie turcică aşezată încă din secolele VI − VII î. H. în estul Peninsulei
balcanice) şi au întemeiat primul stat slavo-bulgar în anul 6791.
Prin urmare, contactul între slavi şi populaţiile romanizate s-a făcut la nord şi la sud de
Dunăre. La nord de Dunăre, se produsese încă din secolul al IV-lea o modificare administrativă:
Dacia Aureliană fusese separată de provinciile occidentale, fiind integrată astfel în Imperiul
Roman de Răsărit, alături de Dalmaţia de Sud, Macedonia şi, mai apoi, de Dardania şi Panonii.
Până în secolul VII, latina a fost limbă oficială în Dacia, ceea ce conduce la ideea că
împrumuturile masive din slavă 2 au pătruns în secolele VIII − IX. Fără a intra în amănunte 3,
precizăm aici câteva aspecte ale influenţei slave asupra limbii române, deja formată la acea dată:
influenţe morfematice − vocativul în -o; pronumele se folosit ca morfem al reflexivului (însă
antepus 4: a se griji − bg. griža se, a se ruga − bg. molitĭ se etc.);
influenţe lexicale − cuvinte din diverse sfere semantice (iad, troiţă, blagoslovire, colindă,
babă, blid, brazdă, clopot, coş, coasă, livadă, nevastă, scump, slab, trup, zmeu etc.), numele
dregătorilor feudali (vornic, logofăt, paharnic, vistiernic, comis, stolnic etc.) ş. a.
2. 3. Arabii
Arabii duc şi ei o politică de expansiune încă din vremea Imperiului Roman. Aceştia cuceresc
Persia, Ierusalimul, Iordania, Siria, Egiptul (641, Alexandria) şi se extind pe coasta de nord a
Africii, unde asimilează populaţia berberă. În secolul VII ocupă şi Bizanţul.
O anumită împrejurare, survenită în secolul al VIII-lea, va coincide planurilor de expansiune
ale arabilor. În anul 711, generalul arab Ţāriq trece Gibraltarul 5, la chemarea populaţiilor locale de
a fi ajutate să scape de invaziile vizigoţilor − după cum afirmă unii istorici. În 714, regele vizigot
Roderick (numit de localnici Don Roderigo) este învins la Jérez, dar arabii nu mai pleacă, ci −
până în 718 − ocupă toată fâşia cantabro-pirineică, apoi nordul Peninsulei Iberice, ajung în
Narbona, Septimania şi Aquitania (regiunea Languedoc până spre Rhône). În anul 732 este
înfiinţat Califatul de Cordoba. Din secolul al IX-lea până în secolul al XI-lea, arabii îşi continuă
invazia în Sicilia (va fi ocupată în 843), în sudul Italiei şi Sardiniei.
1
Creştinarea bulgarilor s-a petrecut sub Boris I, între anii 853 − 888.
2
Influenţele slave vechi din limba română au la origine slava meridională şi slava bisericească (cărturărească); limba
scrisă a slavei vechi avea la bază un dialect slavo-bulgar vorbit în secolul IX în jurul Salonicului.
3
Alte elemente legate de influenţa slavă în limba română vor fi prezentate în capitolul destinat special limbii române.
4
și în nici un caz sudat ca în limbile slave contemporane
5
Gibraltar < ar. ğabal Ţāriq, „muntele lui Ţāriq”
29
Bilingvismul romanico-arab a fost favorizat, printre altele, de faptul că arabii veniseră fără
soţii, astfel că se întemeiază căsătorii mixte. Însuşi guvernatorul Andaluziei, Abd-al-Aziz, se
căsătoreşte cu văduva lui Roderick. Arabii, numiţi mauri (după numele Mauritaniei, teritoriul
berberilor din Africa de nord), au fost destul de deschişi în ceea ce priveşte viaţa confesională a
localnicilor. Libertatea religiei creştine a fost recunoscută, lucru vădit şi de dublul statut al vestitei
catedrale din Cordoba care era şi biserică şi geamie. Iberii nu se puteau însă împăca cu noua
orânduire. Lupta pentru alungarea maurilor, cunoscută în istorie sub numele de Reconquista, a
demarat încă din secolul IX şi s-a încheiat în secolul al XI-lea (1070). Carol cel Mare a făcut
începutul (a doua jumătate a secolului al VIII-lea) purtând război cu arabii în Spania şi formând
Marca Hispanica (teritoriul catalan şi Languedocul). Căderea ultimei fortăreţe, Granada, în 1492,
numită „victoria regilor catolici”, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia (care se căsătoriseră
în 1479, unind astfel statele Aragon şi Castilia), pecetluieşte sfârşitul stăpânirii arabe.
Această lungă convieţuire nu putea să nu lase urme culturale şi, implicit, să nu aibă influenţă
asupra limbilor vorbite pe teritoriile pe care arabii le-au cucerit. Scindarea romanităţii, anume
definitivarea procesului de formare a unor limbi care moşteniseră latina, dar nu puteau fi
confundate cu aceasta, a fost provocată deci şi de elementul arab.
Lista următoare de cuvinte 1 arată, prin larga lor circulaţie, cât de importante au fost influenţele
limbii arabe asupra limbilor romanice: amir (comandant) > sp., pg. almirante, it. a(l)mirante, fr.
amiré (> fr. mod. admiral), rom. mire 2; dalil > sp., cat. adalil (adalid); kaid (conducător,
conducător) > fr. aucaise, sp. alcayaz, pg. alcaide (paznic); anbiq (alambic) > fr. alambic, sp.
alambique, pg. lambique, it. lambicco; sukkar (zahăr) > sp. azúcar, pg. açucar; kintar (greutate
mare) > sp., pg. quintal, it. cantaro, rom. cântar; tarîf (înştiinţare) > sp., pg. tarifa, it. tariffa (> fr.
tarif > rom. tarif); bâbusch (încălţăminte) > sp. babucha, fr. babouche, it. babuccia, rom. papuci;
garrafa (sticlă pântecoasă) > sp., pg. garrafa, rom. garafă (carafă); katifa (covor) > sp., pg.
alcatifa, rom. catifea; kutun (bumbac) > sp. algodón, pg. algodão, fr. hoqueton, it. cottone;
zurafa (girafă) > sp. jirafa, pg. giraja, fr. girafe, it. giraffa; dîwan (canapea) > fr. divan, rom.
divan; ĝabr (un fel de a socoti) > sp., pg. algebra, fr. algèbre, it. algebra; pronumele fulan (un
oarecare) > sp. fulano, pg. fuao (cutare); locuţiunea interjecţională ua ša Allah (dacă/cum vrea
Dumnezeu) > sp. ojalá, pg. oxalá şi multe altele.
Acestea sunt principalele elemente care au dus la scindarea romanităţii, însă formarea limbilor
romanice a reprezentat un proces complex la care au concurat şi alţi factori. Mai adăugăm aici că
1
Lista nu este, bineînţeles, una exhaustivă, iar răspândirea cuvintelor arabe este ilustrată doar prin câteva exemple de
limbi romanice care au preluat formele enumerate în această listă minimală.
2
În română, arabismele au intrat prin turcă.
30
vocabularul limbilor romanice s-a îmbogăţit cu timpul prin împrumuturi reciproce şi din latina
clasică, aceasta continuând să fie limbă de cultură, secole de-a rândul, pentru multe limbi
romanice 1.
Să ne reamintim...
 începutul dezvoltării limbilor romanice trebuie plasat între secolele al VIII-lea
şi al IX-lea;
 principalele elemente nelatine care au contribuit la scindarea romanităţii sunt:
rezistenţa elementului autohton şi influenţa elementului alogen;
 populaţiile autohtone cucerite de romani: iberii, celţii, dacii, grecii (cuceriţi
temporar, dar neasimilaţi);
 elementele alogene care au contribuit la scindarea romanităţii: protogermanii,
slavii şi arabii.
2.5. CONFIGURAŢIA DIALECTALĂ A ROMANIEI
Prin Romania se înţelege totalitatea teritoriilor cucerite de romani şi în care se vorbesc limbile
romanice, descendentele latinei populare. În conformitate cu evoluţia istorică a acestor limbi,
dictată de divizarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus,
Romania se împarte şi lingvistic 2 în: (1) Romania Orientală (sau balcanică) şi (2) Romania
Occidentală. În primul bloc lingvistic intră româna şi dalmata, din cel de-al doilea făcând parte
toate celelalte limbi romanice.
La începuturile studierii limbilor romanice, cercetătorii vorbeau curent de faptul că latina s-a
dezvoltat în 10 limbi romanice (româna, dalmata, retoromana, italiana, sarda, provensala,
franceza, catalana, spaniola şi portugheza). Ulterior, diferenţierile profunde existente în cadrul
dialectelor italiene sau al celor retoromane, delimitarea franco-provensalei ca idiom cu statut de
1
În Franţa, de pildă, latina cedează francezei statutul de limbă oficială de-abia în secolul al XVI-lea, printr-un decret al
lui Francisc I (1539).
2
Împărţirea care urmează nu are pretenţia de a fi cea mai bună. Am preferat-o pe aceasta din raţiuni didactice, fiind una
dintre cele mai simple (criteriul este preponderent geografic, afinităţile de ordin lingvistic nefiind totdeauna
concludente). O expunere pe larg a diverselor clasificări făcute de specialişti de-a lungul timpului există şi în
Introducere în lingvistica romanică, op. cit., p. 43 − 47. Totuşi, din rigoare ştiinţifică, se vor mai face, în cele ce
urmează, unele menţiuni care să amelioreze împărţirea iniţială, mai ales în paragraful destinat prezentării generale a
grupurilor romanice.
31
sine stătător, ca şi situaţia aparte a idiomului vorbit în Gasconia, au lărgit lista limbilor romanice,
ajungându-se la ideea că azi s-ar vorbi 15 limbi romanice, fiecare cu dialectele ei: româna,
dalmata1, retoromana, friulana, italiana de sud (sau meridională), italiana de nord, italiana
centrală (sau toscana), franceza, franco-provensala, provensala (sau occitana), gascona,
catalana, spaniola, portugheza şi sarda.
În cele ce urmează, prezentăm această listă “desfăşurată”, adică enumerând pentru fiecare
dialectele corespunzătoare:
1. româna − cu dialectele: dacoromân (având subdialectele sau graiurile: muntean, moldovean,

bănăţean, crişean, maramureşean), istroromân, meglenoromân şi aromân;
2. dalmata 2 − cu dialectele: ragusan şi vegliot (vorbite în centrele urbane de pe litoralul Mării
Adriatice: Zadar, Split, Dubrovnik, Bar);
3. retoromana − avea trei ramuri dialectale 3: (1) ramura vestică sau romanşa − cu dialectele
suprasilvan (sau sursilvan), engadin de sus şi engadin de jos; (2) ramura centrală sau ladina
dolomitică (supranumită şi tiroleză) şi (3) ramura estică sau friulană. Retoromana este
reprezentată acum numai de primele două ramuri, deoarece friulana s-a desprins, prin
accentuarea diferenţelor faţă de celelalte dialecte, în idiom de sine stătător;
4. friulana − numită aşa după provincia Friul(i), la est de teritoriul lingvistic venet până la râul
Isonzo (spaţiul dintre frontiera Elveţiei cu fosta Iugoslavie şi graniţele lingvistice venete);
5. italiana de sud (meridionala) − cu dialectele: abruzzez, napolitan, apulian, calabrez şi
sicilian;
6. italiana centrală (toscana) − are următoarele dialecte: florentina, marchizana, umbrica,
romana şi corsicana;
7. italiana de nord − are ramurile (1) galo-italică, cu dialectele: genovez, piemontez, lombard,
emilian, (2) venetă, cu dialectele: veneţian, padovan şi veronez şi (3) istriană;
8. franceza (langue d’oïl) − cu dialectele: francien, poitevin, angevin, dialectul din
Sainteonge, burgund (sau berrichon), normand, picard, walon, lorren, champenois;
9. franco-provensala − lionez, dauphinois, fribourgeois, neuchatelois, vaudois, valaisan,
savoyard;
1
Deşi aceasta nu se mai vorbeşte din anul 1898 (acesta fiind anul morţii ultimului vorbitor al acestei limbi), dalmata
rămâne pe lista idiomurilor romanice fie şi numai din interes pur diacronic, pentru a avea tabloul complet al familiei cu
limbă-bază latina, dar şi pentru studierea relaţiilor pe care acest idiom le-a întreţinut cu celelalte limbi.
2
latina, romanica sau franca, supranumită aşa de cruciaţi (sec. XII) şi de istoricii cruciadelor
3
În trecut, în Peninsula Istria, s-a mai vorbit un grai retoroman, numit de romanişti tergestenic.
32
10. provensala 1 (occitana sau langue d’oc2) − cu dialectele: provensal, languedocien, limousin,
auvergnat, valdens şi gascon. Acest ultim dialect s-a autonomizat, datorită accentuării unor
particularităţi specifice, fiind considerat − ca şi friulana − idiom de sine stătător;
11. gascona − vorbită între Pirinei, Oceanul Atlantic şi la nordul fluviului Garonne;
12. catalana − are două dialecte: oriental şi occidental;
13. spaniola − cu dialectele: asturic-leonez, navaro-aragonez, castilian, andalucian;
14. portugheza − având dialectele: mirandez, portughez de nord, portughez de sud, azoric,
madeiric şi galician;
15. sarda − are patru dialecte: logudorez, campidanez, galuric şi sassaric.
2.6. LIMBILE CREOLE, PIDGINURILE ŞI SABIRURILE
La lista limbilor romanice prezentată mai sus se adaugă limbile creole (cu bază romanică, căci
se va vedea mai jos că există şi limbi creole cu alte baze decât romanice), adică limbile romanice
transplantate în celelalte continente. Iniţial, cercetătorii le-au considerat un amestec al idiomurilor
romanice cu limbile autohtone. S-a constatat însă că limbile creole sunt, de fapt, limbi romanice
transformate potrivit condiţiilor culturii materiale şi spirituale ale vorbitorilor indigeni. Aceasta
înseamnă că se operează o selecţie în primul rând la nivelul lexicului. Limbile creole cele mai
cunoscute (şi active) sunt următoarele:
malaio-spaniola − în Insulele Filipine;
negro-spaniola − în Republica Dominicană şi în Trinidad;
negro-franceza − în Insulele Mauritius (Oc. Indian), în Louisiana (Statele Unite), în Haiti,
Martinica (în Antilele Mici), în Cayenne (capitala Guyanei Franceze din America de Sud)
şi în Reunión (insulă din Oc. Indian, în estul Africii);
anamito-franceza − în Vietnamul de Sud;
negro-portugheza − în Guineea Portugheză şi în Insulele Capului Verde;
malaio-portugheza − în Djakarta (Insulele Java);
indo-portugheza − în Cotshin şi Mangalore (aflate pe coasta de vest a Indiei).
1
Idiomul este numit provensală sau occitană după dialectele cele mai importante; provensalei i s-a mai spus şi lengua
romana, pentru a se deosebi de limba cultă a vremii, care în evul mediu era latina.
2
După adverbul de afirmaţie (oc), aşa cum franceza mai este numită şi langue d’oïl − adverbul de afirmaţie în franceza
veche fiind oïl (> fr. mod. oui); acest obicei de a numi limbile după particula de afirmaţie datează din evul mediu −
limbii italiene, de pildă, i se spunea lingua del sì. Aceşti termeni apar pentru prima oară la Dante (în lucrarea De vulgari
eloquentia, I, cap. VIII).
33
Deşi cursul de faţă se ocupă exclusiv de limbile romanice, explicăm 1 tot aici noţiunile pidgin
şi sabir, care nu au legătură directă cu obiectul demersului nostru, dar definirea lor va înlătura
eventualele confuzii cu limbile creole:
pidgin − „limbă vehiculară non-maternă, cu structură mixtă, servind, în mod nesistematic, ca mijloc de
comunicare între vorbitori cu limbi materne diferite. [...]. Unele pidginuri au dispărut, altele au
evoluat în direcţia creolizării. Pidginurile au un vocabular mai restrâns decât creolele, dar mai
variat sub aspectul domeniilor semantice decât sabirurile, şi o structură gramaticală foarte simplă,
caracterizată printr-o masivă reducere a formelor paradigmatice şi prin extinderea analitismului.
La baza lor stau − îndeosebi sub aspect lexical − limbi europene moderne: engleza, franceza,
italiana, portugheza, spaniola, limbile indigene putând furniza însă nucleul organizării gramaticale
(de ex., pidgin English, cu vocabular englez şi bază gramaticală furnizată de chineză). Apărute încă
din sec. al XVI-lea, pidginurile mai au circulaţie îndeosebi în Africa şi în Asia de sud şi sud-est.”
sabir (sinonim lingua franca) − „limbă vehiculară (non-maternă), cu o structură mixtă, extrem de
simplificată, servind ca mijloc de comunicare cu funcţii foarte restrânse, îndeosebi în porturile de la
Marea Mediterană. În perioada contemporană, sabirurile sunt practic ieşite din uz. Se deosebesc de
pidginuri mai ales prin sursele foarte diverse ale vocabularului: franceză, provensală, spaniolă,
catalană, italiană, greacă, arabă, turcă, prin numărul foarte redus de domenii semantice
reprezentate (comerţ, navigaţie) şi printr-o structură gramaticală rudimentară (câteva reguli de
combinare a cuvintelor).”
Pentru întregirea informaţiei şi pentru a se vedea mai exact care este relaţia dintre limbile
creole, pe de o parte, şi pidginuri şi sabiruri, pe de altă parte, dăm acum şi definiţia completă a
limbilor creole, folosindu-ne de sursa indicată deja în subsolul paginii:
limbă creolă − „Pidgin (sau sabir) care şi-a pierdut statutul de limbă vehiculară, fiind adoptat de anumite
comunităţi ca limbă maternă. După J. Fishman, creolele au în comun cu pidginurile absenţa
standardizării, a autonomiei şi a istoricităţii, dar, spre deosebire de acestea din urmă, se
caracterizează prin vitalitate. Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene originare. Creolele cele
mai răspândite au la bază franceza, spaniola, portugheza, engleza şi olandeza. Apariţia lor se află
în strânsă legătură cu procesul creării imperiilor coloniale, după sec. al XVII-lea. În cea mai mare
parte a cazurilor, în anumite condiţii istorice, sociale şi culturale, pidginurile s-au creolizat,
devenind limbi cu o structură mai complexă sub aspect lexical şi gramatical, utilizate în cele mai
diverse situaţii de comunicare curentă. Vocabularul de bază al creolelor este împrumutat din limbile
europene din care derivă, iar în morfo-sintaxă structurilor sintetice li se preferă cele analitice.
Creolele sunt vorbite în America (de Nord, Centrală şi de Sud), Africa, Asia (de Sud şi de Sud-Est),
precum şi în insulele din Oceanul Indian.”
1
Ne folosim în acest sens de Dicţionarul general de ştiinţe, op. cit., p. 365 şi 426.
34
Să ne reamintim...
 ca urmare a diferenţierii diverselor dialecte, s-a ajuns la o listă de 15 limbi

romanice;
 la acestea se adaugă limbile creole cu bază romanică;
 limbile creole cu bază romanică sunt limbi romanice transplantate în celelalte
continente, transformate potrivit condiţiilor culturii materiale şi spirituale ale
vorbitorilor indigeni.
2.7. PREZENTARE GENERALĂ A GRUPURILOR ROMANICE
Clasificare a limbilor romanice pe grupuri încearcă să combine criteriul geografic cu acela

al afinităţilor lingvistice.
A. Romania Orientală (balcanică) indică, din perspectivă istorico-geografică, întreaga regiune

dintre Balcani, Dunăre, Carpaţi, Marea Neagră şi Marea Adriatică, cucerită şi colonizată de
romani (vezi Harta 1, în Anexa 2). În acest bloc lingvistic intră, aşa cum s-a menţionat deja,
româna şi dalmata 1. Penetraţiile slave, în principal, şi stabilirea acestor populaţii migratoare
în zona romanităţii adriatice au condus însă la dispariţia limbii dalmate 2, astfel că, în
momentul de faţă, Romania balcanică (orientală) devine un termen care ar trebui înlocuit cu
Romania dunăreană, de vreme ce româna este singura continuatoare a latinei populare din
acest bloc lingvistic 3.
B. Romania Occidentală include trei grupuri de limbi romanice, caracterizate prin similarităţi
de evoluţie. Multitudinea dialectelor italiene, ca şi notabila lor diferenţiere reciprocă 4, este
1
După Carlo Tagliavini (în Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1959, apud Iorgu Iordan, în op. cit., p. 46),
dalmata ar face parte din grupul numit “romanica italică”, alături de italiană, sardă şi retoromană; oscilarea specialiştilor
în a integra un idiom romanic într-un grup sau altul este încă actuală, fiind dictată de complexitatea factorilor care
trebuie avuţi în vedere. Idiomurile romanice care pun probleme din acest punct de vedere al apartenenţei lor la un grup
sau altul sunt: dalmata (deşi în ultimul timp la integrarea ei în Romania balcanică aderă mai toţi romaniştii),
retoromana, friulana, dialectele galo-italice (în special următoarele: piemontez, lombard, ligur, emiliano-romaniol),
gascona şi catalana.
2
Despre alte cauze ale dizolvării romanităţii adriatice (dalmata), în capitolul următor.
3
În clasificarea romanistului M. G. Bartoli (prezentată în Das Dalmatische, Wien, 1906), în prima ramură, numită de el
apenino-balcanică, intră româna, dalmata, dialectele italiene centro-meridionale şi albano-romana (albaneza). Ultimul
idiom nu este romanic, dar este aşezat de Bartoli alături de celelalte dat fiind numărul relativ mare al formaţiilor lexicale
latineşti din această limbă balcanică (aprox. 20%).
4
Un proces similar, dar mai atenuat, a avut loc şi în Franţa.
35
consecinţa unei evoluţii lingvistice limitate la un anume teritoriu. Acest lucru a fost facilitat de
sistemul feudal instituit în Europa centrală şi occidentală, pe teritoriile cuprinse de statul
roman şi ocupate ulterior de germanici. Sistemul menţionat a dus la predominarea economiei
naturale, aceasta însemnând izolarea feudelor şi a cetăţilor. În opoziţie cu fărâmiţarea
dialectală descrisă, se poate vorbi de unitate de limbă în cazul românei, unitate care a fost
favorizată de sistemul de obşte existent în fosta Dacie romană 1.
În afară de izolarea teritorială, trebuie amintit un alt factor care a stopat o eventuală tendinţă
de unificare lingvistică. Este vorba despre menţinerea de către germanici a latinei în fostele
şcoli fondate de romani. Acest lucru este o dovadă că, în unele regiuni, funcţionează încă
tradiţia culturală de tip latin (în zonele extraitalice, începând chiar cu sec. V şi continuând în
evul mediu). Că latina clasică avea în aceste zone un regim preferenţial, se vede şi din editarea
trilingvă a Jurămintelor de la Strasbourg (842; primul document atestat într-o limbă
romanică): în latină, în franceza arhaică şi în germana veche.
În concluzie, în întreaga Romanie Occidentală, în general, şi în Italo-Romania, în particular,
se regăsesc (1) trăsături ale latinei modificate de la sfârşitul Imperiului (o structură general
analitică la nume − substantive şi pronume, dar şi la verb; simplificarea corelaţiilor de gen şi
caz etc.) şi (2) caracteristici clasice (concordanţa timpurilor în flexiunea verbală, de pildă),
particularităţi incluse în sistemele dezvoltate pe plan local.
1. Grupul italo-roman (italiana de nord 2, italiana centrală, italiana meridională, sarda,

retoromana şi friulana)
În special prin idiomurile italice şi prin sardă, Italo-Romania reprezintă grupul care continuă
sub forma cea mai directă nucleul lingvistic latin. Caracterul arhaic al logudorezei (dialectul de
bază al sardei) şi diversitatea dialectelor italiene constituie principalele coordonate ale acestui
grup.
Iată câteva trăsături ale Italo-Romaniei (vezi Harta 2, în Anexa 2):

− amalgamarea genului cu numărul (cf. sg. il mese/pl. i mese), cu excepţia italianei
meridionale;
− dezvoltarea unui număr relativ mare de tipuri flexionare nominale şi verbale;
− preferinţa pentru distribuţia vocalică finală (cf. dio, diritto, santo etc.).
1
Sistemul de obşte presupune o dezvoltare economică pe comunităţi mari şi bazată pe schimb între aceste comunităţi,
ceea ce implică frecvente contacte (practic neîntrerupte), evident şi de ordin lingvistic.
2
Fără grupa galo-italică (vezi nota 1), aceasta aparţinând mai degrabă Galoromaniei.
36
2. Grupul galo-roman (franceza, francoprovensala, provensala şi gascona 1)
Condiţiile formării limbilor din grupul francez se circumscriu celor valabile pentru întreaga
Romanie Occidentală, coordonatele generale realizându-se, desigur, în mod particular de la un
teritoriu la altul.
Particularităţi ale Galo-Romaniei (vezi Harta 3, în Anexa 2):
− opoziţia de număr se suspendă cuprinzând marea majoritate a numelor şi tinde să atingă şi
verbul (cf. fr. pop. j’allons [Ʒalõ] − nous allons [(nu) zalõ]);
− dezvoltarea celui mai mare număr de tipuri flexionare verbale din toate limbile romanice
(cca. 27) şi a unui număr mai redus de tipuri flexionare nominale (4 la adjective, 11 la
substantive) decât în grupul italo-roman, dar mai mare decât în grupa hispanică;
− aşezarea în faţa temelor a indicelui de număr (le − pentru masculin, la − pentru feminin şi
les − pentru pluralul ambelor genuri; cf. fr. l’enfant [lãfã] − les enfants [lezãfã]);
− înlocuirea flexiunii sufixale printr-un fel de flexiune internă (cf. fr. cet enfant [setãfã] −
ces enfants [sezãfã] sau ma dame [madam] − mes dames [medam]);
− preferinţa pentru formanţi consonantici la femininul adjectivului (cf. fr. masc. petit
[pœti]/fem. petite [pœtit]).
3. Grupul ibero-roman (spaniola, portugheza şi catalana)

Ibero-Romania corespunde teritorial Peninsulei Iberice. Ca organizare politică, Ibero-
Romania înseamnă Spania şi Portugalia, lingvistic − se referă la idiomurile: spaniolă, portugheză
şi catalană.
Particularităţi ale grupului hispanic (vezi Harta 4, în Anexa 2):
− contrast între formanţii morfemelor de număr şi gen (a se compara it. buono − boni şi
buona − bone cu sp. bueno − buenos şi buena − buenas);
− dezvoltarea unui plural intensiv, mai ales în limbajul poetic (cf. sp. pl. sedes, imposibil de
tradus în română, dat fiind că substantivul „sete” este defectiv de plural);
− folosirea formanţilor de gen, mai ales pentru [− animat], pentru a reda diferenţe
dimensionale (cf. sp. masc. charco − „băltoacă, ochi de apăică”/fem. charca − „baltă”);
1
Gascona, dialect al provensalei devenit idiom de sine stătător, pune probleme în privinţa încadrării, unii cercetători
fiind de părere că locul acestei limbi ar fi în grupul hispanic datorită unor particularităţi comune cu cele ale grupului
amintit; alţi cercetători (Pierre Bec, Carlo Tagliavini ş. a.) consideră că se poate vorbi de un grup aparte al idiomurilor
din zona Pirineilor (sudul Franţei şi nordul Spaniei: gascona, occitana şi catalana), dată fiind o sumă de caracteristici ale
catalanei prin care acest idiom se apropie mai degrabă de prototipul galic decât de cel iberic. Aceste similitudini însă
sunt relativ fireşti în zonele de contact dintre regiuni bine conturate lingvistic (asemănări care caracterizează în general
idiomuri limitrofe), motiv pentru care menţinem gascona în grupul francez (galo-roman) şi catalana în cel hispanic
(ibero-roman).
37
− dezvoltarea unui număr relativ mic de tipuri flexionare nominale şi a unui număr relativ
mai mare de tipuri flexionare verbale;
− distribuţie aproape egală a formanţilor vocalici şi consonantici.
Să ne reamintim...
 Romania se împarte în: Romania Orientală (balcanică) şi Romania
Occidentală;
 Romania Occidentală include trei grupuri de limbi romanice: grupul italo-
roman, grupul galo-roman, grupul ibero-roman.
2.8. REZUMAT
Unitatea de învăţare 2 prezintă originea şi extinderea limbii latine, ca premise ale
configurării Romaniei. Menţionarea principalelor teorii privitoare la scindarea
romanităţii şi descrierea contribuţiei elementelor autohtone şi a celor alogene la
această scindare este urmată de prezentarea configuraţiei dialectale a Romaniei şi
de definirea noţiunilor de limbă creolă, pidgin şi sabir. Unitatea se încheie prin
prezentarea generală a grupurilor romanice.
38
Unitatea de învăţare 3. ROMANIA ORIENTALĂ
Cuprins
3.1. Introducere.................................................................................................................. 39
3.3. Dalmata – prezentare generală, cauze ale dispariţiei................................................ 40
3.4. Româna – fonetica, morfosintaxa, lexicul................................................................... 41
3.5. Rezumat....................................................................................................................... 49
3.6. Test de autoevaluare................................................................................................... 49
3.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 3 descrie caracteristicile grupului romanic oriental, cauzele
dispariţiei dalmatei şi caracteristicile românei ca limbă romanică pe niveluri
lingvistice.

- să descrie situaţia aparte a grupului romanic oriental;
- să înţeleagă complexul de factori care au condus la dispariţia dalmatei;
- să indice caracteristicile românei ca limbă romanică pe niveluri lingvistice.
39
3.3. DALMATA – PREZENTARE GENERALĂ, CAUZE ALE DISPARIŢIEI
Romania orientală include doar două limbi: româna şi dalmata. Cum dalmata a dispărut (vezi
infra), româna este în prezent nu numai singura continuatoare a latinei populare din spaţiul
carpato-danubiano-pontic, ci din întregul teritoriu al fostului Imperiu romanic de răsărit.
Dalmata, limbă romanică dispărută, s-a format şi s-a vorbit pe coasta Dalmaţiei (ţărmul Mării
Adriatice şi insula Veglia, vezi şi centrele urbane indicate în unitatea de învăţare anterioară, în
subcapitolul referitor la configuraţia dialectală a Romaniei), fostă provincie romană. Ultimul
vorbitor al acestei limbi, Antonio Udina (zis Burbur), subiect al anchetelor lingvistice ale lui
Bartoli, a murit în 1898 1. Restrângerea acestui idiom, reprezentat de dialectele ragusan (în sud,
regiunea Ragusa − azi Dubrovnik) şi vegliot (în nord), până la dispariţie a început cu multe secole
în urmă, când presiunii lingvistice exercitate de populaţiile slave i s-au conjugat cea a albanezei şi
a dialectelor venete (în evul mediu, oraşe şi regiuni dalmate au fost periodic în subordinea
Republicii Veneţiei; de altfel, între dalmată şi dialectele venete există asemănări destul de mari
care au accelerat procesul asimilării dalmatei).
Documentării realizate de Bartoli prin intermediul lui Antonio Udina i se adaugă şi câteva
surse de arhivă (un fragment în dalmată într-un testament redactat în latină − este şi cea mai veche
atestare, sec. al X-lea; un inventar întocmit la Ragusa în sec. al XIII-lea; o scrisoare redactată
complet în dalmată în anul 1397; toponime în dalmată şi unele elemente dalmate intrate în venetă
sau în sârbo-croată).
Fără a intra în amănunte, menţionăm câteva particularităţi − unele comune cu româna, altele
deosebindu-se de română:
− grupul ct devine pt (ca în română): octo > guapto;
− se menţin, ca şi în română, cele patru conjugări din latină;
− spre deosebire de română, grupurile cl, gl (dar şi pl, fl, bl) se menţin, nu se palatalizează;
− diftongarea este foarte dezvoltată − spre deosebire de română, se diftonghează inclusiv a:
capra > kuobra, veterana > vetruona.
1
Dalmata s-a vorbit curent − e drept, de din ce în ce mai puţini indivizi − până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Antonio Udina o ştia din copilărie, de la părinţii şi bunicii săi.
40
3.4. ROMÂNA – FONETICA, MORFOSINTAXA, LEXICUL; SUBSTRAT, SUPERSTRAT,
ADSTRAT
Româna prezintă, ca şi celelalte descendente ale latinei, inovaţii proprii/comune cu alte

idiomuri romanice şi elemente conservatoare care o separă sau o grupează cu una sau mai multe
limbi neolatine. Definitoriu pentru limba română, în raport cu celelalte limbi romanice, este faptul
că formarea şi evoluţia sa au avut loc într-un spaţiu relativ izolat de restul lumii romanice.
Contactele cu aceasta vor fi reluate pe cale savantă, în special, în epoca modernă. Este ştiut că,
datorită condiţiilor istorice în care s-a dezvoltat poporul român (de exemplu: divizarea imperiului
în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, retragerea aureliană, mai apoi valurile
succesive ale populaţiilor migratoare etc.), există mari goluri de informaţie − în afara unor
mărturii de ordin arheologic, toate informaţiile privitoare la perioada cuprinsă între retragerea
aureliană şi secolul al XVI-lea provin din surse colaterale, fiind vorba, în principal de mărturii
scrise ale unor istorici străini. Aceste goluri se referă inclusiv, sau în primul rând, la lipsa unor
texte certe româneşti anterioare Scrisorii lui Neacşu din Câmpulung, datată în 1521 1.
Documentarea − modestă, după cum s-a văzut − se bazează, înainte de acest text, pe nume
topice, pe cuvinte şi, rareori, expresii inserate în redactări latineşti, slave sau ungureşti, anterioare
secolului al XV-lea, iar pentru secolul următor, pe textul amintit deja şi pe texte româneşti
religioase şi laice ulterioare acestuia. Aceasta este perioada veche a limbii române. Perioada
clasică are ca limită inferioară secolul al XVII-lea, iar ca limită superioară − secolul al XVIII-lea
şi se caracterizează prin creşterea considerabilă a numărului textelor ecleziastice şi profane.
Perioada modernă a limbii române, pregătită încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, îşi are
începutul în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se pun, de altfel, şi bazele solide 2 ale
limbii române literare. Se desăvârşeşte în această perioadă procesul de desprindere din vechea
zonă de influenţă slavo-bizantină şi începe o nouă fază de orientare către limbile de cultură ale
Occidentului romanic (în special, către limba şi cultura franceză). Tot acum se poate vorbi de o
diferenţiere a stilurilor limbii (vezi şi cap. Contribuţia Şcolii Ardelene... din Partea a IV-a), de o
modernizare a expresiei lor, fapt necesar conturării aspectului literar al oricărei limbi.
Izolarea teritoriului oriental romanic a favorizat menţinerea în română a unor fundamente
1
Filologul Ion Gheţie consideră posibilă existenţa unor redactări româneşti, cel puţin după 1250, care însă ori nu ni s-au
păstrat, ori sunt încă supuse cercetărilor de stabilire a autenticităţii. La acestă idee au contribuit două aspecte: (1)
descoperirea unor documente care par a fi anterioare secolului al XVI-lea, dar asupra autenticităţii cărora specialiştii
încă nu au dat un verdict şi (2) limba în care este scrisă Scrisoarea... trădează o anume uşurinţă în exerciţiul scrisului,
ceea ce face să pară destul de probabil că s-a scris româneşte şi înainte de acestă dată. Până la proba contrarie,
Scrisoarea... rămâne primul document atestat în limba română.
2
Procesul începe mult mai devreme, în secolul XIV, dar despre conturarea autentică a aspectului literar nu se poate
vorbi până în secolul XIX.
41
lingvistice latine (care nu mai apar în alte limbi romanice), dar şi o dezvoltare locală, mai rapidă
decât a celorlalte limbi neolatine, liberă de normele clasice.
Astfel, româna:
− posedă o flexiune mixtă (sintetică şi analitică);
− are o sintaxă mai liberă, atât faţă de latină, cât şi faţă de a altor limbi romanice;
− şi-a completat sistemele pronominale (prin cooptarea demonstrativelor ille şi iste) şi a
moştenit germenii formativi ai articolului (vezi mai departe, paragraful privitor la
morfosintaxă);
− a păstrat distincţia ternară de gen din latină (nu a pierdut neutrul), consolidată ulterior prin
influenţa slavo-balcanică;
− a preluat flexiunea cazuală într-o proporţie mai mare decât celelalte limbi romanice (ne
referim aici în special la cazul vocativ, care are o dublă provenienţă: latinească şi slavă,
dar prezintă şi aspecte inovatoare − vezi mai jos, la morfosintaxă).
Un alt aspect care particularizează româna între celelalte limbi romanice este omogenitatea
lingvistică a dialectelor ei (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân). Acest aspect al
unităţii de limbă se explică prin organizarea în obşte teritorială (menţionată deja în capitolul
anterior; şi tot acolo despre principalele efecte ale acestui sistem de organizare socială, în opoziţie
cu sistemul pe feude − preferat în zonele care aparţin Romaniei Occidentale) şi prin menţinerea
unui contact permanent între teritoriile din sudul1 şi nordul Dunării.
Fonetica
Din punct de vedere cantitativ, sistemul fonetico-fonologic al limbii române prezintă 2 (două)
foneme-vocală ([ә], [î]) şi 10 (zece) foneme-consoană noi ([č], [ğ], [ţ], [ḑ] 2, [k’], [g’], [h], [z],
[Ʒ] 3, [ş]) faţă de sistemul fonetico-fonologic al limbii latine.
Dezvoltarea vocalei ă [ә] a fost interpretată ca o reacţie a substratului traco-dac al românei sau
explicată ca un fenomen de natură balcanică 4. Vocalele ă şi î din română, din perspectivă
romanică, sunt expresia unei tendinţe de închidere a vocalelor neaccentuate, proces care a fost
1
În secolul al IX-lea începe, ca urmare a unui nou val migrator slav, procesul numit de cercetători separarea dialectelor
(aromânii au plecat primii, apoi megleniţii şi, în cele din urmă, istroromânii). Procesul s-a încheiat în secolul al XII-lea,
dialectul dacoromân fiind cel din care a evoluat româna de astăzi, celelalte dialecte numindu-se şi sud-dunărene, după
localizare.
2
Perechea sonoră a lui [ţ]. Notată şi [dz], adică prin consoanele din a căror coarticulare rezultă, această consoană
africată s-a păstrat numai regional (vezi Partea a II-a a acestui curs).
3
Am notat prin [Ʒ] consoana fricativă „j” pentru a nu fi confundată cu transcrierea fonetică [j] pentru semivocala „i”.
4
Un ă, cu trăsături articulatorii uşor diferite, există în bulgară şi în albaneză.
42
sprijinit de existenţa în baza de articulaţie a limbii autohtone a sunetelor vocalice în cauză. Dăm
mai jos exemple de contexte latineşti din care au evoluat ă şi î, ca urmare a tendinţei menţionate.
ă provine din:
− lat. a aton: mēnsa > masă, barbātus > bărbat;
− lat. e precedat de consoană labială, când în silaba următoare vocala nu este e sau i:
peccatu(m) > păcat, verus > văr;
− lat. e precedat de r, rr, cr: resina > răşină, horresco > urăsc, crepo > crăp;
− lat. e plasat după s, z, t: septimana > săptămână, deu > dzeu > dzău > zău (> zeu);
− lat. o aton: quod > că, foras > fără.
î provine din:
− lat. a urmat de nazală 1: lana > lână, campu > câmp;
− lat. e urmat de nazală: vena > vână, ventu > vânt, *templa > tâmplă;
− lat. i urmat de nazală: in > în, imperator > împărat, incipe(re) > începe.
În ceea ce priveşte diftongii, româna – în afara diftongului [aṷ] moştenit din latină şi de
diftongarea general romanică a lui e la ie [je] – cunoaşte o diftongare metafonică a lui e şi a lui o
(care vine atât din o deschis [ǫ], cât şi din o închis [ọ]) din latină. Diftongarea de acest tip se
datorează unui e, a (sau ă provenit din a final neaccentuat) în poziţie finală care (prin asimilare,
de regulă) generează transformările ē > ḙa şi o > ŏ 2a (cf. stella > stea, sole(m) > soare). În româna
modernă, ḙa se monoftonghează în anumite condiţii la e (cf. rom. v. leage > rom. mod. lege), în
timp ce ŏa se menţine. Mai trebuie precizat că toţi ceilalţi diftongi sunt formaţi pe teren românesc
şi că, prin inovarea triftongilor, româna se distinge între celelalte limbi romanice.
Inovaţiile consonantice reprezintă fie rezultatul unor modificări de natură fonetică, fie
rezultatul introducerii lor în limbă o dată cu diverse împrumuturi lexicale.
Africatele [č, ğ, ţ, ḑ], serie nouă în sistemul consonantic romanic (ele nu există în sistemul
latinei), s-au dezvoltat ca urmare a acţiunii palatalizante exercitate de y, i sau ĕ latineşti (cf., de
exemplu: *fetiolus > fecior; genuc(u)lu(m) > genunchi sau jurare > jura, dar, regional, giura;
tene(re) > ţine; dice(re) > rom. v. şi reg. dzice, ulterior, zice).
1
Numai în cazul acestui context se poate vorbi, având o bază ştiinţifică, despre un î din a care să justifice scrierea cu â.
Cum însă norma în vigoare, impusă de Academia Română, reglementează scrierea cu â în interiorul cuvântului, nu ne
sustragem acestei convenţii pur ortografice, mai ales că, în exemplele date, nu folosim transcrierea fonetică, caz în care
unicul semn adecvat ar fi / î / (n. b., literele î şi â notează acelaşi sunet).
2
Folosim acest semn în lipsa unui font adecvat pentru notarea fonetică a semivocalei [o].
43
Oclusivele palatale [k’, g’], ca şi în italiană, au apărut din grupurile consonantice, primare sau
secundare 1, cl şi gl: clavem > cheie [k’eje], oc(u)lu(s) > ochi [ok’], ung(u)la(m) > unghie [ung’ie]
– cu i şi e în hiat – sau vig(i)lare > veghea [veg’a] etc.
Laringala [h] a pătruns o dată cu termenii asimilaţi din slavă, termeni care conţin în structura
lor fonetică această spirantă: cf. harĭ > har, hrana > hrană etc. Această consoană a fost întărită
ulterior prin împrumuturile din maghiară, turcă şi, mai târziu, din neogreacă (vezi, supra, şi teoria
lui I. Iordan). Lingvistul Gr. Brâncuş a avansat ideea că h este un reflex al substratului, aceasta
necontrazicând în linii majore provenienţa slavă a acestei consoane, căci uşurinţa asimilării lui h
slav se poate explica tocmai prin existenţa în limba autohtonă a posibilităţii de articulare a acestei
spirante. În orice caz, laringala h din latină nu s-a transmis nici unei limbi romanice, ştiut fiind că
aceasta devenise o simplă prezenţă grafică (nu mai funcţiona ca fonem), cu diverse roluri, încă din
latina clasică: „Litera h nota hiatul (veho pronunţat /ve-o/) sau aspiraţia consoanei precedente
(chorda, cathedra etc.)” 2.
Constrictivele (fricative) [z, Ʒ, ş] apar (1) pe teren românesc, după cum urmează:
− [z] din fricativizarea lui [dz] (vezi mai sus despre provenienţa lui [dz]): cf. decem >
*dzeace > dzece > zece; audi(re) > audzi > auzi etc.;
− [Ʒ] din lat. j [y] + o, u: cf. jocu(m) > rom. v. şi reg. gioc [ğoc] > joc; judica(re) > rom. v. şi
reg. giudica [ğudika] > judeca etc.;
− [ş] din lat. s + y: sic > şi; ceresia > cireaşă ş. a.
În cazul fricativelor [z, Ʒ], mai există o cale: (2) pătrunderea lor prin cuvintele slave care le
conţineau: jazŭ > iaz, pazitĭ > păzi, Ʒalĭ > jale, Ʒarŭ > jar ş.a.m.d.
Morfosintaxa
Am arătat mai sus, în paragraful destinat particularităţilor prin care se distinge româna de
celelalte limbi romanice, câteva aspecte ale morfosintaxei limbii române. Le reluăm pe acestea,
aducând noi precizări, şi adăugăm altele:
− existenţa unui gen neutru (aspect care, reamintim, deosebeşte româna de celelalte limbi
romanice), de origine latină, însă fără mărci gramaticale proprii;
− menţinerea vocativului (altă deosebire) cu forme atât pentru masculin, cât şi pentru
feminin: masc. bărbate! − desinenţa -e fiind de origine latină; fem. bunico! − -o fiind de
origine slavă; -le şi -lor din băiatule!, fraţilor! şi fetelor! sunt de dată românească;
1
Adică rezultate din căderea, produsă − în cele mai multe cazuri − încă din faza de latină populară, a unei vocale
etimologice plasate între c / g şi l, aşa cum se va vedea din exemple.
2
Cf. Iorgu Iordan, în Introducere în lingvistica romanică, op. cit., p. 116.
44
− articolul, inovaţie comună tuturor limbilor romanice, se distinge în română prin:
(1) poziţia enclitică a articolului definit 1 şi (2) prin dezvoltarea unor variante poziţionale
ale articolului definit (este vorba despre articolul posesiv şi despre cel demonstrativ);
− numeralele cardinale simple sunt de origine latină; numeralele compuse (de la 11 la 19)
s-au format după sistemul slav de numărare 2, dar cu elementele moştenite din latină
(compară sl. одиннадцать [adinnadţatĭ] cu rom. unsprezece, rezultat al calchierii primei
forme 3); numeralele care indică zecile în latină (viginti, triginta, quadraginta...) au fost
înlocuite cu formaţii româneşti după model slav (cf. двадцать [dvadţatĭ] cu rom.
douăzeci; dialectul aromân face excepţie − acesta continuă formele latineşti: cf. ar. ying’iţî
< lat. viginti); numeralul sută este de origine slavă (< сто [sto]), iar numeralele zero,
milion, miliard sunt împrumuturi romanice (din franceză).
Lexicul
Lexicul moştenit din latină are, ca şi în celelalte limbi romanice, o pondere esenţială. Înainte
de prezentarea structurii lexicale a limbii române (fondul autohton şi principalele influenţe) este
necesară o scurtă discuţie terminologică legată de această problemă. Apar adeseori în lucrările de
specialitate termenii substrat, superstrat şi adstrat. Pentru evitarea unor confuzii, care, privesc în
general, ultimii doi termeni, dăm aici definiţiile pentru fiecare în parte 4.
Substrat5 − acest termen este de cele mai multe ori folosit în accepţia generală (corectă, dar totuşi
generală) de fond autohton al unei limbi, însă definiţia riguroasă este aceea de „ansamblu al
elementelor transmise unei limbi, impuse într-o anumită arie prin cucerire, migraţie sau
colonizare, din limba populaţiei autohtone. Situaţia de contact lingvistic creată, caracterizată
prin obligaţia autohtonilor de a învăţa limba noilor veniţi, are drept consecinţă apariţia unor
fenomene de interferenţă la nivel fonetic, gramatical, lexical şi semantic. Confruntarea celor
două sisteme lingvistice se realizează exclusiv pe cale orală, constituind un factor de
diversificare a unei limbi-bază originar unitare. Substratul limbii române este reprezentat de
limba traco-dacilor care, în cursul procesului de romanizare, şi-au însuşit limba latină (subl.
n.). Cuvintele de substrat au fost asimilate, ca evoluţie fonetică, fondului de bază latin. [...]
Pentru multe dintre limbile de substrat nu dispunem (în cel mai bun caz) decât de atestări
1
Articolul definit (hotărât) propriu-zis enclitic din română se explică prin utilizarea frecventă − încă din faza de latină
populară − a demonstrativului ille în poziţie postsubstantivală (formosus ille, formosa illa...). Aceste grupări au început
să fie simţite ca formaţiuni compuse, ceea ce a dus la sudarea lor şi, ulterior, la funcţionarea lui ille ca articol enclitic
care şi-a dezvoltat toată paradigma.
2
Unii cercetători consideră că numeralele compuse ar putea fi puse în legătură şi cu sistemul de numărare balcanic,
acesta fiind asemănător.
3
Cf. [adin] → trad. rom. un(u) < lat. unus + [na] → trad. rom. spre + [dţatĭ] (< [desjatĭ]) → trad. rom. zece < decem.
Este evident că numeralul unsprezece, şi nici un alt numeral compus, nu continuă lat. undecim.
4
apud DSL, op. cit., p. 491 − 492, 494 şi 26
5
G. I. Ascoli este cel care a pus bazele unui studiu ştiinţific al substratului limbilor romanice.
45
sporadice (este şi cazul substratului limbii române − n. n.). De aceea, explicarea prin substrat a
unor forme are caracter de ipoteză, fiind posibilă numai dacă existenţa altor surse nu poate fi
validată. Raportarea la limbile moderne (albaneza, galeza, bretona etc. − în cazul nostru,
albaneza; n. n.) derivate din vechi limbi constituind substratul altora poate furniza argumente
peremptorii pentru identificarea unor elemente de substrat.”
Superstrat1 − reprezintă ansamblul „elementelor transmise într-o limbă din limba unei populaţii
cuceritoare, care îşi însuşeşete idiomul populaţiei cucerite. [...]. Existenţa elementelor de
superstrat este rezultat al contactului lingvistic direct: populaţia cuceritoare devine treptat
bilingvă şi apoi îşi pierde idiomul matern, dar transferă unele particularităţi ale acestuia în
limba învăţată (este şi cazul slavilor rămaşi pe teritoriul Daciei romanizate − n. n.). Superstratul
constituie o influenţă relativ puternică (dovadă că structura etimologică a fondului principal
lexical al limbii române indică 60 % cuvinte latineşti şi 20 % cuvinte de origine slavă − n. n.),
imediat ulterioară epocii de constituire a trăsăturilor esenţiale ale unui idiom, dar importantă
pentru definitivarea structurii acestuia. Ea se manifestă îndeosebi la nivel lexical şi semantic,
dar are consecinţe şi asupra foneticii şi a unor aspecte neesenţiale ale morfosintaxei. În
română, superstratul este reprezentat de elementele împrumutate din slavă (subl. n.).”
Adstrat − se defineşte ca ansamblul „elementelor pătrunse, pe diverse căi, într-o limbă, după
constituirea acesteia ca idiom distinct. Prezenţa unor asemenea elemente este explicabilă fie
prin vecinătatea geografică a unor populaţii care vorbesc limbi diferite, fie prin împrejurări de
ordin istorico-politic, fie prin contacte culturale. Spre deosebire de superstrat, care joacă un
anumit rol în definitivarea structurii de ansamblu a unei limbi, elemenetele de adstrat produc
îndeosebi schimbări de ordin cantitativ, îmbogăţind lexicul limbii, precum şi inventarul
mijloacelor sale derivative (prefixe, sufixe) (subl. n.). Sunt posibile însă şi modificări
semantice, unele dintre ele datorate calcului. În română, adstratul este reprezentat de
elemente împrumutate din pecenegă, cumană, tătară, turcă, maghiară, limbile slave
învecinate, greaca bizantină şi neogreacă, germană, engleză etc. (subl. n.). Un loc aparte îl
ocupă elementele latino-romanice, a căror pătrundere masivă, începând cu a doua jumătate a
sec. al XVIII-lea, a determinat intrarea în desuetudine a unor împrumuturi mai vechi şi
consolidarea trăsăturilor romanice originare.”
În lumina celor expuse, este evident că latina populară, care s-a impus şi asupra substratului
traco-dac asimilându-l (dar modificându-se la rândul ei sub aspectul difersificării favorizate de
1
Punerea în circulaţie a conceptului îi revine lui W. von Wartburg.
46
contactul lingvistic cu substratul menţionat), nu aparţine nici superstratului, nici adstratului, cum
greşit s-ar putea crede, ci reprezintă limba-bază a românei, ca şi în cazul tuturor celorlalte limbi
romanice. În cele ce urmează, vom expune elementele autohtone care s-au păstrat în limba
română, ca şi principalele influenţe care aparţin adstratului limbii române.
Elementele autohtone (de origine traco-dacă)

Am arătat deja, în diverse paragrafe ale cursului de faţă, că există puţine informaţii despre
substrat, în general, deci şi despre substratul limbii române. Grigore Brâncuş 1 − unul dintre
cercetătorii preocupaţi de problema elementelor autohtone − a întocmit o listă a cuvintelor
comune românei şi albanezei şi a împărţit cuvintele autohtone în: sigure (89) şi probabile (43). La
exemplele prezentate anterior (vezi cap. II, subparagraful 1. 3.), adăugăm că tot de substrat aparţin
unele toponime (fapt valabil pentru toate limbile romanice) şi, aparent (se va vedea în cele ce
urmează de ce „aparent”), unele patronime2. Însă relaţia acestora cu etimologia nu este lipsită de
dificultăţi. Între numele proprii şi cele comune există o mare deosebire, ceea ce are consecinţe
imediate şi în plan etimologic. Al. Graur, de exemplu, a arătat în două lucrări 3 că etimologia
numelor proprii poate fi făcută, dar cu multă prudenţă, căci, spre deosebire de substantivele
comune, ele nu sunt formate pe bază de abstractizare. Ele sunt date pentru fiecare loc şi persoană
în parte. Numele de locuri sunt mai stabile, pe când numele de persoane se mai supun şi unor
influenţe mai mult sau mai puţin momentane. Acestea din urmă sunt mai „călătoare” decât
primele. Toponimele, de regulă, s-au transmis de la o populaţie la alta, mai ales în cazul unor
cursuri de apă importante (de pildă, Dunăre, Mureş, Olt, Argeş etc.) sau al munţilor (Carpaţi).
Faptul că ele „călătoresc”, ca şi antroponimele, implică modificarea lor fonetică în consonanţă cu
structura specifică a idiomului care le adoptă. Aşadar, uneori este aproape imposibil să se indice cu
certitudine originea numelor proprii. De altfel, numele de persoană sunt împrumutate de la popoare
mai îndepărtate. În română, şi în celelalte limbi romanice, nu s-a păstrat nici un nume de persoană
din substrat sau din latină (numele latineşti − Livia, Lucia, Lavinia, Lucreţia, Aurelian etc. − sunt
împrumuturi relativ recente). Creştinismul a adus şi la noi multe patronime ebraice, care sunt
acum tradiţionale fără a aparţine substratului, dar şi câteva greceşti. S-au adăugat acestora nume
de origine slavonă. În epoca contemporană, sub influenţa muzicii, literaturii, cinematografiei,
artelor, în general, se folosesc şi nume mai noi şi care, nu de puţine ori, contrariază prin
nepotrivirea cu specificul fondului patronimic al românei 4.
1
În Vocabularul autohton al limbii române, op. cit., p. 28 şi passim, p.130 şi passim.
2
Nume de persoane (onomastice sau antroponime).
3
Nume de persoane, 1965 şi Nume de locuri, 1972. De această problemă s-au arătat preocupaţi, aducând contribuţii
semnificative, şi: O. Densusianu, Iorgu Iordan, Şt. Paşca, N. A. Constantinescu, Emil Petrovici, Gh. Bolocan ş. a.
4
O discuţie mult mai amplă pe marginea acestui aspect al numelor proprii, în Marius Sala, Introducere în etimologia
limbii române, op. cit.
47
Influenţa slavă
Influenţa slavă se divide în împrumuturi vechi (majoritatea ţinând de superstrat) − din slava
veche (bogat, a iubi, babă, drag, ceată, popă, duh, har, jale, hrană, iaz, nevoie, obraz, plug,
vinovat etc.) şi din limbile slave învecinate (bulgară: maică, lele, nene, cergă, şapcă, ciocan,
plută, lopată, bârlog, gârlă etc.; ucraineană, sârbo-croată şi polonă − majoritatea cuvintelor fiind
prezente regional) şi împrumuturi relativ mai noi, din rusă (uneori, funcţionând şi ca filieră
pentru cuvinte romanice: administraţie, artilerie, cavalerie, comisie, infanterie, birocratism,
revizionism, dar şi: colhoz, comsomolist, sputnic − acestea au intrat deja într-un anume stadiu de
perimare, nemaiacoperind realităţi actuale).
Tot de origine slavă este şi sufixul -nic, ca şi prefixele ce dau valoare aspectuală verbelor
(provenite din prepoziţiile do, za şi care se folosesc numai regional) din cuvinte precum: (a)
dogătat, (o) zuitat etc.
Influenţa maghiară
Aceasta s-a produs prin contact direct sau prin intermediar slav: holdă, belşug, nemeş, (a)
bănui, bir, (a) bântui, sobă, oraş, chip, chin, gând, (a) locui, lacăt, neam, (a) făgădui, (a) alcătui,
viclean etc. Primele împrumuturi din maghiară datează din secolul al XII-lea (către sfârşit).
Influenţa turcă
Împrumuturile din turcă sunt destul de numeroase, turca reprezentând nu de puţine ori filiera
pentru cuvintele arabe din română (vezi supra, cap. II, subparagr. referitor la contribuţia limbii
arabe la scindarea romanităţii). Elementele turcice au pătruns în română în epoci diferite. Astfel,
se vorbeşte în acest caz de împrumuturi vechi, de până la sfârşitul secolului al XIV-lea, numite şi
preosmanlii (de origine cumană şi tătară), şi de împrumuturi mai recente sau din turca osmanlie
− acestea fiind directe sau introduse prin filiera slavei meridionale (bulgara, sârbo-croata). Iată o
listă de câteva cuvinte din turcă (fără a mai face precizarea dacă sunt preosmanlii sau osmanlii):
alai, halva, haram, calabalâc, hambar, bacşiş, baclava, şalvari, filigean, belea, sarma, cişmea,
cioban, odaie, muşama, mahala, para, tutun, ursuz etc.
Influenţa neogreacă 1
Aceste împrumuturi au pătruns în epoca fanariotă (1711 − 1821) şi sunt, de asemenea, termeni
vechi (abandonaţi sau păstraţi, dar cu formă sau/şi sens modificat: poliţie − „stat, oraş”, diataxie −
1
Influenţa greacă veche nu face obiectul acestei expuneri; despre influenţa din greaca veche asupra românei, vezi UI 2).
48
„ordin, edict”, alfavită − „abecedar”, oxie − „accent”, paradosi − „a preda” ş. a.) sau termeni în
circulaţie (nostim, (a se) plictisi, dascăl, filă, (a) agonisi, fundă, fidea etc.).
Influenţa franceză
Influenţa franceză este de dată mai recentă (primele apar în română în secolul XVIII), dar este
una notabilă, limba franceză fiind principala limbă romanică folosită şi ca filieră pentru alte limbi
sau chiar pentru împrumuturi târzii din latina clasică. Împrumuturi din acestă limbă se fac în
continuare. Dăm în continuare o listă de cuvinte din franceză, nemaifăcând precizări asupra
vechimii lor (mai ales că, în majoritatea lor, împrumuturile din franceză sunt considerate
neologisme): (a) abdica < abdiquer, abonament < abonnement, absurd < absurde, bord < bord,
canton < canton, capitală < capitale, capital < capital, carnivor < carnivore, centru < centre,
convoi < convoi, (a) guverna < gouverner, sentiment < sentiment, sergent < sergent, telefon <
telephone, transparent < transparent, vestibul < vestibule, veterinar < vétérinaire etc.
Tot din franceză a împrumutat româna foarte multe sufixe şi prefixe: -bil (< -ble, convenable),
-ic (< -ique, calorique), -iza (< -iser, generaliser), -ist (< -iste, impressioniste), -ism (< -isme,
sentimentalisme); in- (< in-, incomplet), re- (< re-, réadmision), de- (< de-, décoloniser).
Influenţa italiană
Această influenţă s-a făcut remarcată în special în domeniul artei şi culturii: acord < accordo,
arie < aria, chitară < chitarra, eminenţă < eminenza, canţonă < canzone, ornament <
ornamento, pauză < pausa, (a) preludia < preludiare, terţă < terza etc.
Împrumuturile târzii din latină

Acestea au pătruns direct sau prin filieră: calendar, capitol, direct (din directus, româna l-a
moştenit pe drept), idee, (a) instrui, (a) ocupa, familie (din familia, româna l-a moştenit pe
femeie), militar, titlu etc.
Pentru ilustrarea românei vechi, vezi în Anexa 3 un fragment comentat aparţinând unui text
reprezentativ – acesta nu poate fi altul decât primul atestat în română, Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung (1521).
Găsiţi, utilizând DEX-ul şi/sau alte dicţionare ale limbii române, anglicisme care
s-au adaptat la limba română, împrumuturi care ţin de stricta contemporaneitate.
49
Să ne reamintim...
 idiomurile incluse în Romania orientală sunt româna şi dalmata;
 româna este singura continuatoare a latinei populare în acest bloc romanic, după
dispariţia dalmatei;
 limba română are substrat geto-dac, superstrat slav şi adstrat constituit din toate
influenţele ulterioare celor din slava veche.
3.5. REZUMAT
Unitatea de învăţare 3 conţine descrierea grupului romanic oriental, identifică
principalele cauze ale dispariţiei dalmatei şi prezintă caracteristicile românei ca limbă
romanică sub aspectul nivelurilor lingvistice.

Având ca model comentariul lingvistic al fragmentului din textul Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung, realizaţi comentariul linvstic al fragmentului de mai jos
(vezi rezolvarea în Anexa 1):
Codicele Voroneţean 1
− fragment din cap. al XX-lea din „Faptele apostolilor” −
(sec. al XVI-lea)
„Întru ura de sămbăte adurară-se ucenicii se frăngă pănre, şi Pavel grăia cătră ei
că demăreaţa vrea să iasă, şi tinse cuvăntu pănră la miadzănoapte. Era lumănrări
multe întru comarnicu iuo era aduraţi. Şi şedea lăngă o dzăbleală un giurelu ce-i era
numele Evtih. Acela purtatu cu somnu adăncatu, şi grăindu Pavelu de multe, plecă-se
giurele de somnu şi cădzu din comarnicu dintr-al treile podu giosu. Deaci luară elu
mortu. Destinse Pavelu şi cădzu spr-insu de lu cupriense şi dzise: nu vorovireţi că
sufletul lui întru elu iaste. Deaci se sui de frănse pănre şi gustă, şi băsădui debiu
pănră la zori. Aşa eşi. Şi aduseră pruncul viu şi fu măngăiare nu puţină. E noi
vinremu în corabie şi dăscărcămu-nă întru Asonu. De acolo vrumu se luomu Pavelu,
că aşa era dzis, şi vrea însuş pedestru se meargă. Deaci deca fumu întru Asonu,
luomu elu şi venremu întru Militinu.”
1
descoperit la mănăstirea Voroneţ în 1871; traducere din slavă
50
Unitatea de învăţare 4. ROMANIA OCCIDENTALĂ
Cuprins
4.1. Introducere..................................................................................................................... 51
4.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................... 51
4.3. Grupul italo-roman........................................................................................................ 52
4.4. Grupul galo-roman........................................................................................................ 54
4.5. Grupul ibero-roman....................................................................................................... 59
4.6. Rezumat.......................................................................................................................... 64
4.7. Temă de control 1.......................................................................................................... 64
4.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 4 prezintă idiomurile romanice ale grupurilor care fac parte din
Romania Occidentală, fixând caracteristicile acestora prin exemple şi prin
comentariile de text pentru textele reprezentative din anexă. Unitatea se încheie cu o
temă de control acoperind materia primelor patru unităţi din acest curs.

- să recunoască idiomurile după caracteristici specifice;
- să încadreze idiomurile romanice în grupurile de care aparţin pe baza
caracteristicilor comune.
51
4.3. GRUPUL ITALO-ROMAN
Grupul italo-roman include: italiana de nord, italiana meridională, italiana de sud (toscana),
sarda, retoromana şi friulana, acesta din urmă devenind idiom independent ca rezultat al adâncirii
diferenţierilor dialectale de retoromană.
Italiana este vorbită în: Italia (inclusiv în Sicilia, Corsica1 şi Sardinia), Republica San
Marino, Elveţia 2 (în cantonul Ticino şi, parţial, în cantonul Grigioni), câteva zone din Istria (fostă
posesiune italiană), regiunea Nisa (cedată Franţei în 1860), Principatul Monaco. Este încă limbă
de cultură în Malta 3 şi se mai vorbeşte în fostele colonii italiene (în Libia, de exemplu, italiana are
un regim de „lingua franca” 4 între arabi şi europeni).
Limba italiană literară, şi deci şi naţională, are la bază dialectul toscan-florentin. Acesta s-a
impus nu neapărat din cauza unei conjuncturi politice, ci datorită prestigiului cultural al Florenţei
− să nu uităm că aici, în prerenaştere şi Renaştere, au activat mari oameni de litere ca Dante,
Boccacio, Petrarca (sec. al XIV-lea). Însă diferenţierea dialectală, menţionată încă de Dante (în
De vulgari eloquentia) şi care are drept cauză principală îndelungata supravieţuire a sistemului
politic specific feudalismului, este o realitate incontestabilă, ceea ce i-a determinat pe romanişti să
considere că, în prezent, există, de fapt, trei idiomuri italice independente: italiana de nord,
italiana meridională şi toscana.
Italiana de nord are trei grupe dialectale: grupa galo-italică, grupa venetă şi cea istriană.
Grupa galo-italică are un statut aparte. După cum arată şi denumirea care i s-a dat, această grupă
se apropie, prin particularităţile sale specifice, mai degrabă de Galo-Romania decât de Italo-
Romania. Iată câteva trăsături care demonstrează acest lucru:
a) geminatele se reduc sau chiar dispar (fenomen invers faţă de celelalte dialecte italiene, nu
numai nordice, care păstrează geminatele şi chiar le dezvoltă: prin reduplicare, foarte
frecvent t, sau prin transformarea grupurilor consonantice nd şi mb − mondo > monno,
gamba > gamma);
b) surdele intervocalice se sonorizează (cum se întâmplă, de pildă, în franceză cu s);
c) grupurile cl, gl se africatizează (spre deosebire de it. merid., mai ales, unde se
palatalizează);
1
Dar limba oficială este, din 1769, franceza.
2
În Elveţia, italiana este limbă oficială alături de franceză, germană şi retoromană.
3
Idiomul local este un dialect arab de tip magrebin, cu influenţe italiene.
4
termen sinonim cu sabir, vezi mai sus
52
d) extinderea căderii vocalelor finale, cu excepţia lui -a (în celelalte dialecte italiene,
stabilitatea finalelor vocalice a dus chiar la crearea unor funcţii morfologice 1: marchează
genul şi numărul în flexiunea nominală).
Italiana meridională are ca trăsături specifice, faţă de italiana de nord şi toscană, o preferinţă
deosebită pentru dezvoltarea geminatelor (prezentă şi în celelalte două idiomuri, dar nu cu
frecvenţa din italiana meridională) şi dezvoltarea metafoniei (închiderea sau diftongarea vocalelor
e şi o, aflate sub accent, când vocalele finale atone sunt i sau u lungi, [ī, ū]).
Toscana (cu dialectele menţionate în cap. III) are ca trăsături principale care o diferenţiază de
celelalte idiomuri italice următoarele: absenţa metafoniei, poziţia liberă a accentului, extinderea
derivării sufixale şi o sintaxă mult mai liberă.
Afirmarea definitivă a dialectului toscan-florentin ca limbă literară (italiana standard) s-a
produs în secolul al XIV-lea 2.
Etapele de dezvoltare istorică a limbii italiene (periodizare destul de laxă, care trece peste
subperioade) sunt:
1. epoca veche (din 960 − anul redactării unui prim text italian, Cartea capuană − până la
sfârşitul sec. al XIII-lea) − caracterizată de instabilitate lingvistică şi de funcţionarea paralelă a
latinei medievale în administraţie, cultură, biserică.
2. epoca umanismului şi a Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XV-lea) − perioada când se
impune dialectul toscan-florentin;
3. epoca modernă (din sec. al XVI-lea până în prezent) − caracterizată prin extinderea limbii
italiene pe alte continente, prin colonizări şi emigraţie. În coloniile emigraţiei italiene din
America, de pildă, în special în America de Nord, limba italiană nu are un statut oficial sau
naţional (cum este cazul francezei, spaniolei şi portughezei − în Canada, America Centrală şi
de Sud), dar se vorbeşte încă datorită fluxului continuu de emigranţi şi legăturilor păstrate de
emigranţi cu patria natală.
Spre ilustrarea limbii italiene, am inclus în Anexa 3 comentariul lingvistic pentru un fragment
din Cartea capuană, text reprezentativ pentru epoca veche.
1
În special, în dialectele toscane, deci şi în aspectul literar al italianei.
2
Funcţie temporară literară avuseseră anterior şi dialectul sicilian (şcoala poetică siciliană de la curtea lui Frederik al II-
lea) sau cel bolognez (şcoala poetică din Bologna).
53
4.4. GRUPUL GALO-ROMAN
Franceza, limbă de mare circulaţie, se vorbeşte în Franţa, Corsica, Belgia, Elveţia, în insulele
anglo-normande din Marea Mânecii şi în Canada (partea francofonă, cu centrul la Québec).
În Europa, franceza este rezultatul unui proces lingvistic local, doar în Corsica a fost impusă
populaţiei italiene prin cucerire. În Canada s-a impus autohtonilor de către coloniştii francezi în
sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea şi se foloseşte în continuare, alături de engleză (cu centrul la
Otawa) chiar şi după cedarea acestui teritoriu Angliei (1763). Franceza vorbită în Canada
păstrează multe din particularităţile francezei din momentul transplantării.
Pe teritoriul Franţei (unde franceza este limba oficială), în afară de celelalte două limbi
romanice, francoprovensala şi occitana (provensala), se vorbesc şi alte idiomuri: limba flamandă
(germanică) − în arondismentul Dunkerque, Hazenbrouck şi în câteva comune din Pas-de-Calais;
limba bretonă (celtică) − în Bretagne; limba bască (idiom neindo-european, după unii, ibero-
caucazian) − în sud-vestul Franţei, zona Pirineilor, Ţara bascilor.
Franceza literară are la bază dialectul francian 1, care s-a vorbit iniţial în jurul Parisului (Île-
de-France). Acesta a început să se impună în secolul al XIV-lea, ca urmare a unui complex de
evenimente economice, politice şi culturale. Până la momentul indicat, fluctuaţia dialectală avea
un caracter pronunţat, observabil şi în textele juridice, administrative sau chiar literare anterioare
secolului al XIV-lea. Un obstacol serios în calea dezvoltării aspectului unitar de limbă literară a
fost constituit şi de privilegiul pe care l-a avut latina în evul mediu, folosită ca limbă oficială şi de
cult.
Oficializarea limbii franceze ca idiom cu funcţie de comunicare la nivel naţional (ceea ce a

condus la decăderea celorlalte, în special a idiomului occitan, supranumit provensal − vezi mai
jos, în paragraful destinat acestui idiom) a fost întreprinsă de Francisc I, în 1539. Acest an este
marcat de elaborarea edictului de la Villers-Cotterêt, prin care se interzicea folosirea în
administraţie a oricărei alte limbi în afara francezei. Francisc I urmărea prin acest act o unificare
economică şi legislativă (ceea ce însemna limitarea puterilor feudalilor) şi, implicit, supremaţia
politică a monarhului. Consecinţa lingvistică a fost, bineînţeles, impunerea definitivă ca bază
1
Pentru celelalte dialecte, vezi subcap. Configurația dialectală a Romaniei, în UI 2.
54
supradialectală a dialectului francian − pe de o parte − şi înlăturarea celor doi concurenţi principali
ai limbii franceze, provensala şi latina medievală − pe de altă parte.
Etapele de dezvoltare istorică a limbii franceze sunt:
1. epoca veche (sau arhaică) − actul de naştere al limbii franceze arhaice este constituit de Les
Serments de Strasbourg (842), cel mai vechi text romanic atestat până în prezent. Limita
superioară a acestei perioade este secolul al XIV-lea, moment până în care se poate vorbi, aşa
cum am mai menţionat, despre o mare diversitate dialectală. Tot în această perioadă a fost
redactat primul mare text literar, Chanson de Roland (sec. al XII-lea).
2. epoca medie (sec. al XIV-lea − al XVII-lea) − este perioda decisivă pentru unificarea
administrativă şi politică a Franţei, ceea ce permite şi impunerea dialectului francian ca limbă
naţională (legiferat prin deceretul lui Francisc I, din 1539). Tot acum se înfiinţează şi
Academia Franceză, din iniţiativa lui Richelieu (1634), scopul declarat fiind protejarea şi
cultivarea limbii franceze. Pentru atingerea acestui obiectiv s-a pornit la elaborarea unei
gramatici şi a unui dicţionar ale limbii franceze. În această epocă începe şi extinderea limbii
franceze în afara Europei, prin: cucerirea şi colonizarea unor teritorii americane, în 1608
(Canada de astăzi, cedată Angliei în 1763), colonizarea, în 1603, a Acadiei (devenită Noua
Scoţie după preluarea de către Anglia, în 1713), la acestea adăugându-se şi toate teritoriile pe
care se vorbesc limbi creole cu bază franceza (vezi paragraful referitor la limbile creole din
cap. III).
3. epoca modernă (din sec. al XVIII-lea până în zilele noasstre) − secolul al XVIII-lea
marchează începutul unei perioade de largă afirmare a francezei ca limbă de cultură şi de
circulaţie internaţională.
Francoprovensala reprezintă, după Pierre Bec 1, „une entité linguistique originale,

«intermédiaire», comme son nom l’indique, entre le français et l’occitan” 2. Alţi cercetători
(Tuaillon 3) consideră că denumirea descriptivă „la zone de fermeture des timbres A” („zona de
închidere a timbrelor lui A”) se potriveşte mai bine acestei limbi, căci una din caracteristicile ei
fundamentale constă în fenomenul fonetico-fonologic indicat.
Vorbitorii de francoprovensală sunt, de regulă, bilingvi (folosesc încă un idiom − fie limba
oficială a statului respectiv, fie un alt dialect vorbit în zonele limitrofe teritoriului
1
în Manuel pratique..., op. cit., p. 362
2
„[...] o entitate lingvistică originală, «intermediară», aşa cum indică şi numele [acestui idiom], între franceză şi
occitană”.
3
apud Filologie romanică..., op. cit., p. 153
55
francoprovensal). Acest fenomen se explică prin faptul că graniţele geografice care separă
graiurile francoprovensale de alte idiomuri sunt dificil de trasat cu precizie. Între zonele
francoprovensale şi celelalte există aşa-numitele arii de tranziţie. Graiurile francoprovensale
acoperă, cu aproximaţie, fostul regat al burgunzilor (care s-a constituit în secolul al V-lea). Iată
configuraţia geografică, pe zone, a acestui idiom: pe teritoriul Franţei − Forez, Dauphiné, Savoia,
Franche Comté; în Elveţia − Geneva, Vaud, Neuchâtel şi, parţial, Fribourg, Valais, Berna; pe
teritoriul Italiei − în Val d’Aosta. Centrele reprezentative ale francoprovensalei sunt: Lyon, Saint-
Etiene, Grenoble, Geneva, Lausanne, Neuchâtel. Această apartenenţă la trei state, ceea ce implică
acţiunea factorilor geografici şi politico-istorici, a avut drept consecinţe pierderea unităţii
lingvistice din trecut (în evul mediu) şi reducerea domeniului francoprovensal. Graiuri ale
francoprovensalei au fost înlăturate chiar, în unele locuri, sub presiunea limbilor franceză şi
provensală (în Franţa) sau a limbii germane (în Elveţia). Aşadar, francoprovensala contemporană
are un aspect destul de fragmentat. Încă din evul mediu, perioadă în care unitatea lingvistică a
francoprovensalei nu a avut de suferit, baza normativă a acestui idiom a fost impusă de dialectul
lionez (pentru celelalte dialecte, vezi în cap. III).
Francoprovensala are în comun cu franceza anumite particularităţi consonantice, iar de

occitană se apropie prin câteva trăsături ale sistemului vocalic 1. Iată câteva din trăsăturile
fundamentale ale francoprovensalei:
− conservarea latinescului a aflat în poziţie liberă (cf. passar) şi palatalizarea lui după
anumite consoane: taliare > taillier;
− menţinerea lui -a neaccentuat: una, festa (< lat. festa, adj. „bucuroasă, de sărbătoare,
festivă”);
− păstrarea vocalelor -o (< -o, -u) şi -e, aflate în poziţie neaccentuată: sieglo (< lat.
saeculu(m), „secol, generaţie, epocă”), mare (< lat. ma(t)re(m), „mamă”);
− palatalizarea lui k/g + a > [ts/dz], în majoritatea teritoriilor francoprovensale: furca >
furtsә;
− prezintă pronumele posesive nostri/nostrum, nostrun, vostri/vostron (formele în -on sunt
considerate analoage cu mon, ton, son).
În privinţa occitanei (sau provensala) s-a emis ipoteza că ar putea fi încadrată într-o grupă
romanică aparte, alături de catalană şi gasconă, dat fiind că idiomul catalan se detaşează de
1
Substratul burgund îi conferă însă o fizionomie aparte prin influenţa pe care a exercitat-o asupra foneticii, lexicului şi
toponimiei francoprovensalei.
56
grupul iberic prin anumite trăsături şi se apropie în acest fel de grupul galic − pe de o parte − şi că
occitana, respectiv gascona, se diferenţiază − pe de altă parte − de celelalte limbi din grupul galic.
Nu reluăm aici motivul pentru care preferăm menţinerea încadrării iniţiale, făcută în cap. III al
prezentului curs (pentru amănunte, vezi primul paragraf al capitolului III, referitor la criteriile de
clasificare a limbilor romanice, şi − în acelaşi capitol − nota de subsol de la descrierea grupului
galo-romanic).
Limba provensală era numită în evul mediu şi langue d’oc, în opoziţie cu franceza,
supranumită langue d’oïl − după adverbul de afirmaţie (vezi şi notele de subsol, referitoare la
această problemă, cap. III). Acest idiom se vorbeşte în jumătatea sudică a Franţei, la sud de linia
de demarcaţie care uneşte Grenoble şi Toulouse (idiomul oficial este tot franceza).
Sudul Franţei a beneficiat în trecut de o dezvoltare rapidă, poziţia geografică, mediteraneană, a

facilitat înflorirea comerţului şi urbanizarea. Ascensiunea economică a dus şi la dezvoltarea
culturii şi, implicit, la consolidarea limbii occitane. Astfel că, în Evul Mediu, Provence era centrul
cultural al Europei. Epoca de glorie a provensalei se plasează între secolul al XI-lea (după unii
cercetători, chiar din secolul al IX-lea) şi secolul al XIII-lea, perioadă care se remarcă printr-un
fenomen ce va avea implicaţii majore pentru întreaga cultură europeană. Este vorba despre
producţiile lirice ale unor poeţi vaganzi. Poezia trubadurilor 1 − leagănul întregii liricii europene −
este atât de răspândită, încât devine baza multor curente şi şcoli literare: dolce stilnovismul
(dulcele stil nou, reprezentat de Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, Lapo Gianni şi de Dante
Alighieri), şcoala siciliană (constituită la curtea lui Frederic al II-lea, cu concursul trubadurilor
provensali, exilaţi în urma cruciadei contra albigenzilor, la începutul secolului al XIII-lea − vezi
mai jos), literatura franceză medievală, literatura engleză cavalerească etc.
Dintre cei mai de seamă trubaduri amintim aici pe: Guillaume de Poitiers (primul trubadur
cunoscut), Jaufre Rudel (prinţ de Blaye), Bertran de Born, Bernard de Ventadour (considerat a fi
cel mai talentat poet din vechea lirică provensală), Marcabrun şi mulţi alţii. Prin intermediul liricii
trubadurilor, au intrat multe cuvinte din occitană în franceză şi italiană: în franceză − amour,
ballade, bastide („oraş, cetăţuie”), auberge („han”), cigale („greier”), rossignol („privighetoare”)
etc.; în italiană − trovatore, menestrello, viola, conte, marchese etc.
1
Trubadur, în provensală − trobador (derivat din verbul trobar − „a găsi, a alcătui, a inventa”), înseamnă „poet”.
Trubadurul era, de cele mai multe ori, un cântăreţ migrator (vagand), care-şi schimba locul de reşedinţă, mutându-se de
la o curte la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de temperamentul său, de relaţia pe care o avea cu seniorul la a cărui
curte poposea etc. Stilul specific trubadurilor este numit trobar clos, desemnând un cod de reguli de versificaţie, un
registru tematic specific (iubirea pentru o donna, văzută drept cale spirituală, era principala temă) şi un cod de
semnificaţii, aproape ezoterice uneori. În langue d’oil (franceză), echivalentul lui trobar este trouver, de unde
substantivul trouvèr (poet). În italiană, verbul trovare a dat substantivul trovatore.
57
Declinul culturii şi limbii occitane a început în secolul al XIII-lea, factorul economic
constituindu-se de data aceasta în catalizator al involuţiei prestigiului culturii provensale. Cauza o
constituie războaiele dintre albigenzi şi forţele aliate ale papalităţii şi regatului francez1. Acest război
durează douăzeci de ani (1209 − 1229) şi se încheie cu înfrângerea provensalilor, ceea ce are drept
consecinţă imediată, pe lângă pierderile umane suferite, decăderea economică şi, implicit,
imposibilitatea realizării oricărei intenţii de autonomizare. Bogăţiile Provenţei încep să se scurgă în
vistieriile papalităţii, cu ajutorul lui Ludovic al VIII-lea şi al regentei Blanche de Castillia. Lovitura
definitivă pentru declinul culturii şi limbii occitane a fost edictul lui Francisc I din 1539, prin care
interzicea folosirea, în administraţie, a oricărei alte limbi decât franceza. Hotărârile legislative, din
epoca modernă (începând cu sec. al XIX-lea), prin care se întărea dreptul limbii occitane de a
funcţiona în presă şi în şcoli, nu reuşesc să refacă prestigiul de odinioară. Statisticile confirmă un
număr mare de vorbitori de occitană, circa 12 milioane, şi faptul că în universităţi s-au creat cursuri
de profil, dar occitana nu a ajuns la statutul de limbă de circulaţie.
Dialectul provensal se detaşează de celelalte (vezi dialectele occitanei, în cap. III) prin statutul
de limbă literară pe care l-a avut în Evul Mediu. În cele ce urmează, prezentăm câteva
caracteristici generale ale occitanei:
− a final devine o (Mirella > Mireio);

− căderea vocalelor finale, cu excepţia lui -a;
− diftongare redusă (e, o: heri > ier, morior > muer; dar nu şi în forme care, în franceză, se
diftonghează, cf.: lat. florem > occ. flor / fr. fleur);
− diftongul au se menţine: aurum > aur, causa > causa.
Primele atestări provensale apar în texte latineşti din secolul al X-lea şi al XI-lea: Jurămintele
vasalilor familiei Lautrec (985 − 989), Jurămintele lui Wilhelm V din Montpellier (1059).
O depoziţie juridică din 1102 se constituie în primul text integral în provensală.
Printre primele texte literare în occitană, cercetătorii semnalează poemul Boëcis (sfârşitul
secolului al X-lea) şi poemul bilingv (în latină şi occitană) Alba bilingue. În finalul capitolului
vom prezenta şi un fragment dintr-un poem al trubadurului Bernard de Ventadour, preferând însă
unui studiu amănunţit al textului şi unei traduceri ad litteram (care ar răpi din frumuseţea
1
Grupare „religioasă” care nu accepta supunerea necondiţionată şi tributurile pentru curtea papală. Mobilurile acestor
războaie aşa-zis religioase au fost, de fapt, de natură economică şi politică: Provence − prin puterea ei financiară,
rezultat al unei economii prospere − devenise o forţă de temut pentru papalitate, ca şi pentru regalitatea franceză.
Coalizarea forţelor papalităţii cu cele ale regalităţii s-a produs pe fondul unor interese comune: pretenţiile de
„universalitate” ale catolicismului şi ale monarhiei se conjugaseră printr-o conciliere între puterea politică şi cea
ecleziastică. Potenţiala independenţă politică a unor feude din sud, ca urmare a prosperităţii lor, nu era văzută cu ochi
buni, căci ar fi venit în contradicţie cu idealul regalităţii franceze de realizare a unui stat unic francez.
58
versurilor) o traducere literară (care, deşi este destul de aproape de text, redă admirabil spiritul
poemului).
Gascona, fost dialect al provensalei, s-a desprins devenind idiom de sine stătător, ca urmare a
adâncirii diferenţierilor de complexul dialectal occitan. Prin unele particularităţi, facilitate de zona
geografică în care se vorbeşte (ibero-pirineică), gascona se apropie de catalană şi de dialectul
aragonez spaniol:
− f iniţial devine h: filius > hilo;

− ll > r: bella > bero;
− surdele intervocalice nu dispar, ci se menţin sau se sonorizează.
Ilustrăm grupul francez printr-un fragment comentat din textul Les Serments de Strasbourg,
redactat în franceza veche şi prin fragmentul menţionat pentru provensală (v. Anexa 3).
4.5. GRUPUL IBERO-ROMAN
Spaniola, cea mai importantă limbă romanică din cadrul grupului iberic, se situează şi pe glob
printre limbile reprezentate de un număr foarte mare de vorbitori (alături de chineză, engleză,
rusă, franceză). Evident că se iau în calcul, în acest sens, şi zonele în care spaniola s-a impus ca
urmare a colonizărilor de la sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul al XVI-lea. Aşadar, spaniola se
vorbeşte în Spania (deci în Peninsula Iberică, alături de portugheză şi catalană, ceea ce
corespunde teritorial Ibero-Romaniei), dar şi în Mexic, America Centrală, America de Sud (cu
excepţia Braziliei), la care se adaugă şi zonele în care se vorbesc limbile creole cu bază spaniolă
(vezi paragraful despre limbile creole în subcapitolul Configuraţia dialectală a Romaniei din UI
2). Pentru teritoriul iberic propriu-zis se vorbeşte despre o romanizare „de tip latin”, iar pentru
celelalte zone unde spaniola a fost transplantată şi impusă prin colonizare − de o romanizare
„târzie” (condiţiile istorice fiind de altă natură decât cele care au dus la crearea limbii spaniole) 1.
S-a văzut deja din prezentarea grupului iberic (vezi UI 2) că spaniola − în special − este o
limbă romanică cu un element autohton destul de eterogen prin amestecurile lingvistice anterioare
romanizării. Influenţele feniciene, cartagineze, greceşti sau, ulterioare romanizării, germanice şi
1
Cf. Filologie romanică..., op. cit., p. 157 − 158.
59
arabe − fără a-i nega latinitatea − conferă limbii spaniole un statut aparte între limbile romanice.
Paralel cu extinderea Reconquistei (lupta de eliberare de sub dominaţia maură), dialectul
castilian 1 se impune tot mai hotărât ca bază a limbii naţionale (şi literare) spaniole 2. În prezent,
uzajul dialectal se estompează progresiv sub acţiunea limbii literare standard.
Dialectul castilian, vorbit iniţial în podişul Castiliei, şi-a transmis aşadar principalele
caracteristici limbii literare spaniole:
a) diftongarea lui e, o fără excepţie: terra > tierra, tenet > tiene, bonum > bueno etc.;
b) se conservă finalele vocalice din latină şi devin chiar mărci specifice genului: -a pentru
feminin, -o pentru masculin, -e este selectat de ambele genuri;
c) f iniţial devine h (mut în spaniola modernă): fabulare > hablar, filius > hijo; f iniţial se
menţine numai când este în contact cu vibranta r sau cu diftongul ṷe: frons > frente, fons >
fuente;
d) grupurile consonantice care îl conţin pe l se palatalizează (într-o manieră deosebită de
română, de exemplu, unde cl, gl > k’, g’): clamare > llamar, planum > llano;
e) consoanele surde intervocalice se sonorizează, dar, spre deosebire de franceză, de exemplu
(unde s intervocalic se pronunţă z), ajung, uneori, la fricative intermediare (sau, altfel spus, la
oclusive sonore aspirate): vita > vidha, lupum > lobho.
f) grupul ct devine mai întâi it şi apoi ch [č]: lactem > leche, octo > ocho; etapa intermediară it
se regăseşte în teritoriul de limbă catalană, ca şi în Galo-Romania (factum > fr. fait);
g) sonanta l + i devine j, ca grafem, dar se pronunţă h (fonem): filius > hijo [iho], mulierem >
mujer [muher], travalium > trabajo [trabaho];
h) j (iot, în latină) iniţial devine h (fonem): jocum > juego [huego].
Etapele de dezvoltare istorică a limbii spaniole sunt:
1. epoca primitivă (până în secolul al XI-lea) − corespunde existenţei statelor germanice şi

primei perioade de ocupaţie maură (reamintim că maurii debarcă în anul 711, până în 714
cuceresc aproape toată Peninsula Iberică, eliberarea completă a spaniolilor având loc de-abia
în 1492). În acest interval, dialectul castilian este în expansiune, deşi nu trebuie neglijate în
studiul acestei perioade influenţele lingvistice germanice şi arabe, care reprezintă, cel puţin
lexical, un fond substanţial. Primele atestări de limbă spaniolă se rezumă la glose, acestea fiind
cunoscute în cercetarea romanistică sub denumirile Glosele de la Silos şi Glosele de la San
Millan (secolul al X-lea).
1
pentru celelalte dialecte ale spaniolei, vezi cap. III
2
De altfel, se şi folosesc frecvent în relaţie de sinonimie sintagmele lengua española şi lengua castellana.
60
2. epoca arhaică (sec. al XI-lea − sec. al XV-lea) − perioada în care castiliana se definitivează ca
nucleu al unei limbi unice, spaniola. Este elaborat (aprox. în anul 1140 1) primul mare text
literar spaniol, Cantar de mio Cid (sau Poema de mio Cid), redactat în castiliană. Tot acum,
stăpânirea aragoneză în Sicilia şi Napoli (sec. al XIII-lea − sec. al XV-lea) inaugurează epoca
de ascendenţă politică a Spaniei în Europa, proces continuat şi amplificat de Carol V în sec.
al XVI-lea 2.
3. epoca clasică (sec. al XVI-lea − sec. al XVII-lea) − epoca de apogeu a literaturii de limbă
spaniolă în Europa şi, totodată, de mare prestigiu politico-cultural. În plan lingvistic,
evenimentul marcant al acestei epoci este reprezentat de transplantarea spaniolei în Americi,
consecinţă a colonizărilor.
4. epoca modernă (începând din sec. al XVIII-lea) − este perioada în care Spania îşi pierde
coloniile americane, dar limba spaniolă rămâne limbă oficială în toate aceste foste colonii. Tot
aici, trebuie menţionate şi importantele implicaţii ale unui eveniment petrecut cu două secole
în urmă. În perioada cuprinsă între sfâşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-
lea (deci după unificarea din 1492), sub presiunea Inchiziţiei, necreştinii (arabii şi evreii) sunt
expulzaţi din Spania. Efectul economic va fi dezastruos, această decădere accentuându-se
odată cu pierderea coloniilor americane. Consecinţa lingvistică a fost crearea unui sociolect 3 al
emigraţiei, anume iudeo-spaniola. Prin izolarea de Spania, iudeo-spaniola prezintă o situaţie
similară cu a altor idiomuri aflate în condiţii asemănătoare 4: menţine trăsături ale spaniolei
vorbite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea (trăsături care nu se mai regăsesc în spaniola
modernă), dar a asimilat şi trăsături lingvistice din idiomurile vorbite pe teritoriile unde evreii
spanioli s-au refugiat. Aşadar, în funcţie de teritoriile de refugiu ale expulzaţilor, iudeo-
spaniola se împarte în: a) grupul oriental − Adrianopole, Constantinopol, Brusa, Smirna,
Rodos şi b) grupul occidental (sau sefardiţii) − Bosnia, România, Macedonia, Salonic.
Portugheza5 se vorbeşte 6 în Portugalia, Galicia (provincie din nord-vestul Spaniei), în Azore
şi Madera şi în Brazilia; se adaugă numeroasele variante creole din Africa şi Asia 7.
1
Datarea îi aparţine lui Carlo Tagliavini.
2
Aceste colonizări din sec. al XVI-lea au loc pe fondul unor mari prefaceri în Europa. Începutul fusese făcut prin
colonizări în afara Europei − în anul 1492, Columb debarcă pentru prima oară în America, an în care este cucerită
Granada de către spanioli şi se produce unificarea statului, sub conducerea regilor catolici Ferdinand de Aragon şi
Isabella de Castilia. Carol V, urmaşul regilor catolici, va domni peste un imperiu în care „soarele nu apunea niciodată”,
metaforă care dă sema de marea întindere a imperiului ce cuprindea, în afara teritoriului din Europa (Hispania,
Germania) şi teritorii din noul continent (parte din America şi Mexicul cucerit de Cortés).
3
dialect social
4
De pildă, franceza vorbită în Canada păstrează elemente ale francezei de secol XVII.
5
Tagliavini, în Originile limbilor neolatine (op. cit., p. 356), numeşte galiciano-portugheză acest idiom, cuprinzând
astfel şi dialectul galician din NV-ul Spaniei.
6
Pentru dialectele portugheze, vezi UI 2.
7
La variantele creole, precizate în UI 2, adăugăm sino-portugheza vorbită în Macao. Malaio-portugheza (din Java şi
Malacca) nu se mai vorbeşte.
61
Romaniştii vorbesc, în general, despre două etape principale de evoluţie a limbii
portugheze:
1. epoca arhaică − a cărei limită superioară întruneşte acordul specialiştilor: mijlocul secolului
al XVI-lea, când este redactat primul mare document literar, poemul lui Camoes − Os
Lusiadas (anul 1572). În privinţa limitei inferioare a acestei epoci, părerile specialiştilor sunt
împărţite: unii indică secolul al IX-lea, alţii − secolul al XII-lea. Ocupaţia maură − din secolele
al VIII-lea şi al XIII-lea − a avut, bineînţeles, consecinţe lingvistice şi asupra portughezei
arhaice. Ca date cu relevanţă istorică pentru această perioadă trebuie menţionate: constituirea,
în anul 1085, a comitatului Portugaliei (teritoriu cedat de Alfons VI de Castilia ginerelui său
Henri de Bourgogne) şi fixarea capitalei la Coīmbra, în anul 1139 (capitala se va muta la
Lisabona în secolul al XV-lea). Primele atestări sunt fragmente de texte juridice sau religioase
(sec. al IX-lea − al XII-lea). Atestări mai deosebite sunt aşa-numitele cancioneiro (sec. al
XIII-lea − al XIV-lea), producţii lirice ale unor poeţi de la curtea lui Dom Denis (el însuşi
poet, nepot al lui Alfonso X al Spaniei). Concomitent cu Reconquista (mai ales din a doua
jumătate a secolului al XII-lea), portugheza arhaică formată în nord avansează spre sud şi, cu
timpul, se va unifica cu romanço mozarábico din Lusitania de Sud (idiom neolatin cu
puternice influenţe maure).
2. epoca modernă (de la mijlocul secolului al XVI-lea până în prezent) − începând cu secolul al
XVI-lea, dialectul galiciano-portughez (neolatina constituită în Lusitania de Nord) se va
impune ca bază a limbii literare portugheze, ale cărei trăsături principale sunt:
− nazalizarea vocalelor urmate de consoane nazale: manum > mão, sanctus > são, luna >
luã;
− diftongul au > ou, oi (indiferent de realizarea grafică, se pronunţă o): taurum > touro,
toiro [toro], aurum > ouro, oiro [oro];
− e, o au timbru închis dacă în silaba finală se află o sau u; au timbru deschis dacă silaba
finală conţine pe e, i sau a; aceste variaţii de timbru creează opoziţii fonologice: cevo
„păşune” / ceva „hrană”, dobro „dublu”/dobra „cută”;
− surdele intervocalice se sonorizează (ca şi în spaniolă): lacum > lago, sapere > saber;
− cl iniţial devine ch: clavem > chave;
− cl intervocalic se transformă în lh (adică se palatalizează): oclu > olho [ol’o];
− sonanta l, aflată înainte de consoană, se vocalizează în u, i: sal(u)tem > sauto, multum >
muito;
− fonetica sintactică are un rol important: de exemplu, s final devine z înaintea unui cuvânt
cu iniţială consoană sonoră şi ş, când este precedat de vocală, în celelalte cazuri (când
62
cuvântul începe cu vocală sau consoană surdă) 1;
− se menţine mai mult ca perfectul indicativului latinesc (ca şi în sardă);
− viitorul indicativului poate fi sintetic sau analitic;
− în lexic există importante influenţe germanice şi arabe, ca şi în spaniolă.
Catalana, prin cele două dialecte ale ei (oriental şi occidental) se vorbeşte în Catalonia 2
„istorică” din Spania (limba oficială este însă spaniola), în provincia Aragon (la graniţa cu
Catalonia), într-o mare parte din Valencia şi Alicante (fosta Marca Hispanica fondată de Carol cel
Mare), în insulele Baleare (prin cucerirea insulei Majorca, în 1229), în Alghero din Sardinia (oraş
colonizat în sec. al XIV-lea de catalanii veniţi din Barcelona), în centrul Roussilon din Franţa şi
este limbă oficială în Andorra.
Până în secolul al XIII-lea, poeţii catalani au scris în provensală (provensala, sau occitana, era
în epoca de glorie). Primul poet de limbă catalană a fost Ramon Llull (1235 − 1315). Cea mai
veche atestare a limbii catalane în proză datează de la sfârşitul sec. al XII-lea − începutul sec. al
XIII-lea şi este un fragment dintr-o carte de cult, Homilies d’Organya, găsită în dioceza Urgel: „...
Senior, nostre seinor dix aquesta paraula per semablant, et il esposa per si el ex [...]”
(„... Domnilor, Domnul nostru a spus această parabolă prin asemănare, şi el o înfăţişează prin sine
însuşi...”).
În secolul al XIII-lea, sub Iacob I, catalana devine limbă oficială, fiind folosită şi de Casa de
Aragon. Evenimentul care a condus la înlăturarea catalanei de pe poziţia de limbă oficială a fost
unificarea Aragonului cu Castilia (prin căsătoria Lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia,
în 1474). Procesul se va accentua după căderea Granadei, urmată de unificarea politico-
administrativă a Spaniei (1492) şi se va încheia prin impunerea castilianei ca limbă literară şi
naţională.
Principalele caracteristici ale catalanei sunt:
− diftongare redusă;
− grupul consonantic ct devine it (ca în fr., prov. şi pg.): factum > feit, lactem > lleit;
− l iniţial se palatalizează (se notează ll): lupus > llop;
− f iniţial se păstrează: factum > feit;
− c + e, i > s: circulum > sercol;
− grupurile consonantice cl, fl, pl se menţin;
1
Pentru ilustrarea acestui aspect, vezi mai jos, în transcrierea fonetică a fragmentului Auto de partilha.
2
La Catalunya sau El Principat, provincie formată din: Barcelona, Gerona, Tarragona, Lérida.
63
− mb devine m: camba > cama;
− articolul (dialectal arhaic) provine din ipse (ca în sardă), nu din ille (valabil pentru restul
Romaniei): m. sg. es / f. sg. sa / m. pl. sos / f. pl. ses.
Caracteristicile limbii catalane şi poziţia sa geografică i-au determinat pe cercetători să oscileze în
privinţa acestui idiom: unii îl consideră parte integrantă a grupului ibero-roman, alţii îl integrează în
grupul galo-roman. Încă de la prima descriere a limbilor romanice de către Fr. Diez, începe să se
impună ideea că limba catalană, prin deosebirile sale de spaniolă şi portugheză, are un statut de sine
stătător. Indiferent de opiniile privitoare la apartenenţa catalanei la un grup romanic sau altul, se
constată că acest idiom se dezvoltă în continuare, în special prin câştigarea dreptului la exprimare (ca
a doua limbă oficială în Catalonia, în administraţie, în presă, în şcoală etc.).
Ilustrăm grupul iberic prin spaniolă şi portugheză (aceasta din urmă numai prin traducere şi
transcriere fonetică, fără studiu de text) − ca fiind idiomurile reprezentative, cel puţin numeric,
pentru grupul ibero-roman − prin fragmente din texte aparţinând primelor perioade de evoluţie a
limbilor respective (vezi Anexa 3).
4.6. REZUMAT
Unitatea de învăţare 4 fixează caracteristicile principalelor idiomuri romanice
aparţinând grupurilor lingvistice ale Romaniei Occidentale. Textele comentate din
Anexa 3 vin în sprijinul ilustrării acestor caracteristici.
4.7. TEMĂ DE CONTROL 1
Răspundeţi cerinţelor de mai jos (o singură variantă este obligatoriu corectă).
1. Metoda comparativ-istorică are ca a) Franz Bopp;

rezultate: b) Friedrich Diez;
a) compararea perioadelor din evoluţia c) William Jones.
unei limbi; 3. Româna este o limbă:
b) studiul asemănărilor datorate a) neizolantă, non-aglutinantă şi
împrumuturilor; preponderent analitică;
c) reconstrucţia şi clasificarea b) neizolantă, non-aglutinantă şi
limbilor. preponderent sintetică;
2. Metoda comparativ-istorică este c) neizolantă, flexionar-analitică şi
aplicată prima oară în studiul limbilor incorporantă.
romanice de: 4. Dalmata face parte din:
64
a) blocul romanic occidental; c) expresia tendinţei metafonice a
b) grupul galo-italic; vocalelor neaccentuate din latină.
c) blocul romanic oriental. 11. Consoana laringală h din română este
5. Baza supradialectală a limbii italiene de origine:
literare este: a) latină;
a) galo-italica; b) slavă;
b) toscana; c) maghiară.
c) italiana meridională. 12. Articolul, inovaţie panromanică, se
6. Gascona s-a desprins ca idiom de sine distinge în română prin:
stătător din: a) procliza obligatorie a articolului
a) provensală; posesiv şi a celui demonstrativ;
b) catalană; b) encliza articolului definit şi
c) francoprovensală. dezvoltarea de variante poziţionale
7. Folosirea formanţilor de gen pentru ale art. pos. şi adj.;
redarea diferenţelor dimensionale c) encliza obligatorie a articolului
caracterizează: definit propriu-zis.
a) grupul francez; 13. Tratamentul fonetic aplicat în diacronie
b) grupul iberic; etimonului lat. sursum > rom. sus este:
c) blocul romanic oriental. a) sincopa vibrantei r;
8. Cel mai apropiat idiom/dialect romanic b) haplologie;
de prototipul latin este: c) fenomenul panromanic al reducerii
a) ladina dolomitică; grupului rs > ss > s.
b) sarda; 14. Forma subliniată în sintagma din
c) franceza. italiana veche „... trenta anni...” are ca
9. Baza limbii literare portugheze este etimon:
dialectul: a) lat. tríginta;
a) portughez de sud; b) lat. trigínta;
b) galician; c) este un latinism.
c) mirandez. 15. Sintagma „... meon vol...”, din Les
10. Vocala î din română este: Serments de Strasbourg, se traduce:
a) reflex al substratului traco-dac, a) voinţei mele;
păstrată numai în cuvintele din b) voinţa mea;
substrat; c) din voinţa mea.
b) împrumutată din slavă;
65
Unitatea de învăţare 5. DIALECTOLOGIA – OBIECT,
OBIECTIVE, METODOLOGIE, CONCEPTE GENERALE
Cuprins
5.1. Introducere.................................................................................................................. 66
5.3. Dialectul – definiţie, variantă teritorială vs. variantă socială a limbii...................... 67
5.3.1. Criterii de delimitare a limbii şi dialectului cu aplicare la limba română................. 72
5.3.2. Raporturile dialectului cu limba naţională/literară şi importanţa studierii
dialectelor................................................................................................................... 77
5.4. Geografia lingvistică: neogramaticii şi adversarii dialectului, graniţe dialectale,
arii de tranziţie............................................................................................................ 82
5.5. Constituirea dialectologiei româneşti – premise, scurt istoric................................... 86
5.6. Transcrierea fonetică dialectală................................................................................. 88
5.7. Metode de studiere a dialectelor................................................................................. 91
5.8. Rezumat...................................................................................................................... 97
5.9. Test de evaluare.......................................................................................................... 97
5.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 5 introduce, într-o primă parte, noţiuni fundamentale în
studiul dialectologiei, prezintă criteriile de delimitare a limbii şi dialectului,
raporturile dialectului cu limba naţională şi literară, ca fundamenatare a
importanţei studierii acestuia, precum şi principalele teorii, în diacronie, privitoare
la dialect. În parte a doua, după prezentarea jaloanelor constituirii dialectologiei
româneşti ca disciplină, se descriu tipurile de transcriere fonetică dialectală şi
metodele de studiere a dialectelor.

- să definească dialectul ca variantă teritorială a limbii;
- să înţeleagă raporturile dialectului cu limba naţională şi literară;
- să distingă tipurile de transcriere fonetică dialectală;
- să prezinte metodele de studiere a dialectelor.
66
5.3. DIALECTUL – DEFINIŢIE, VARIANTĂ TERITORIALĂ VS. VARIANTĂ SOCIALĂ A
LIMBII
Dialectologia este disciplina care studiază ramificaţiile teritoriale ale limbii.
Termenul dialectologie provine în română din franceză (ca şi dialect). În latină se spunea
dialectos sau dialectus, cuvântul provenind din greacă, unde avea sensurile: „convorbire,
conversaţie”, „ceartă, discuţie în contradictoriu”, „grai local purtător al unei literaturi”.
Dialectul este varianta teritorială cea mai întinsă a unei limbi.
Dialectul a fost definit mai mult sau mai puţin nuanţat de nenumăraţi cercetători în domeniu.
Iată câteva definiţii 1 aparţinând unor lingvişti de renume:
F. de Saussure − dialectele sunt idiomuri „care nu se deosebesc decât într-o foarte mică măsură”,
între ele şi limbă existând “o diferenţă de cantitate, nu de de natură”;
A. Meillet − dialectul reprezintă „un ansamblu de graiuri diferite, prezentând caractere comune şi
mai asemănătoare între ele decât cu cele ale altor graiuri ce aparţin aceleiaşi limbi”;
J. Marouzeau − dialectul este „un ansamblu de particularităţi în sensul că gruparea lor dă impresia
unui grai distinct de graiurile vecine, în ciuda înrudirii lor”;
R. A. Budagov − dialectul reprezintă „vorbirea caracteristică unei anumite regiuni, cu anumite
particularităţi în domeniul foneticii, gramaticii şi vocabularului. Aceste particularităţi se
manifestă uneori numai în fonetică şi în parte în vocabular, alteori se extind şi asupra
gramaticii.”;
D. Macrea − dialectele sunt „varietăţi ale limbii comune, vorbite pe anumite întinderi teritoriale,
cu particularităţi proprii, mai ales fonetice şi de vocabular; structura gramaticală şi lexicul
fundamental sunt, cu mici deosebiri, cele ale limbii comune”.
Este evident că definiţia lui Marouzeau este mai precisă decât primele două şi că definiţiile
date de Budagov şi de lingvistul român D. Macrea sunt cele mai cuprinzătoare.
1
Preluăm aceste definiţii din Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977, op. cit., p. 16 − 17.
67
Aşadar, definiţia de sinteză ar putea fi:
Dialectul păstrează cele mai multe trăsături ale limbii căreia îi aparţine şi se caracterizează, ca
unitate distinctă, printr-o serie de particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale proprii;
elementele de discontinuitate sunt cu atât mai numeroase, cu cât limba este mai puţin unitară.
Este greu de precizat, uneori aproape imposibil, câte elemente de discontinuitate trebuie să
prezinte o arie lingvistică pentru a fi numită dialect; din acest aspect decurge relativitatea
termenului (este destul de uşor să se precizeze elementele de discontinuitate existente între
variantele teritoriale ale limbii române, dar foarte dificil, de exemplu, pentru cele ale limbii
italiene 1).
Studierea dialectelor se poate realiza prin: a) descriere sincronică (dialectologia descriptivă) −
caz în care se urmăresc faptele dialectale în sincronie, adică acelea care caracterizează o anumită
perioadă de timp; b) descriere diacronică (dialectologia istorică) − metodologie care presupune
studierea particularităţilor dialectale în întreaga lor evoluţie. Cele două metode se pot şi combina −
în fapt, neputându-se face abstracţie de rezultatele obţinute de fiecare dintre aceste demersuri.
Variantele teritoriale subordonate dialectului sunt: subdialectul, graiul şi subgraiul.

Graiul este ramificaţie teritorială admisă de toţi lingviştii. Unii o subordonează direct
dialectului, alţii admit ca verigă intermediară subdialectul şi, ca ramificaţie subordonată graiului,
subgraiul. Graiul şi subgraiul se caracterizează mai ales prin particularităţi fonetice şi lexicale, în
timp ce subdialectul se diferenţiază, uneori, şi prin particularităţi gramaticale.
În cazul limbii române, distincţia subdialect/grai este irelevantă.
Termenii se pot folosi în relaţie de sinonimie, deoarece între dialectele limbii române şi
graiurile sale nu există variante teritoriale intermediare − pe de o parte, iar graiurile nu se
diferenţiază atât de profund, încât procesul comunicării dintre vorbitori aparţinând unor zone
diferite să fie afectat − pe de altă parte 2.
1
Vezi configuraţia dialectală a Romaniei, expusă în UI 2.
2
Un moldovean şi un bănăţean se înţeleg, însă comunicarea are mult de suferit (uneori nici nu se instituie) în
cazul unui picard cu interlocutor normand sau lionez, de exemplu.
68
Limba română are următoarele variante teritoriale: dialectele dacoromân, aromân,
meglenoromân şi istroromân.
Ultimele trei sunt supranumite sud-dunărene, căci fie nu se mai vorbesc pe teritoriul ţării
noastre, fie numărul de vorbitori prin care sunt reprezentate pe teritoriul ţării noastre este mic 1;
dialectul dacoromân este cel din care a evoluat limba română până la stadiul de astăzi.
Dialectul dacoromân se subdivide în subdialectele (sau graiurile): muntean, moldovean,

bănăţean, crişean, maramureşean.
Unele graiuri au şi ele variante: graiul muntean are drept variantă subgraiul oltenesc (acesta se
poate împărţi la rândul lui în: oltenesc de NV, oltenesc de NE, oltenesc de S), în cadrul graiului
maramureşean se distinge, de exemplu, subgraiul din Ţara Oaşului etc.
Fiecare particularitate a unei varietăţi teritoriale a unei limbi poate fi delimitată, pe o hartă, cu
o linie numită isoglosă (< gr. isos − „egal”, glosa − „vorbire”). Pentru delimitarea unei arii
dialectale, cele mai numeroase isoglose sunt cele care indică răspândirea particularităţilor fonetice
(isofone) şi lexicale (isolexe), apoi a celor mofologice (isomorfe). De exemplu, graiul moldovean
se caracterizează, printre altele, prin: isofona ĝ (cf. ĝoc, în loc de forma literară joc), isomorfa a
(vb. aux. pentru exprimarea viitorului I, cf.: A veni el cândva şî pi la noi) şi isolexele popuşoi
(„porumb”), oghial („plapumă”), povidlă („magiun”) etc.
Studierea ariilor dialectale presupune anchete în teren. Fiecare subiect anchetat are însă, pe
lângă deprinderea de a vorbi în graiul local, şi felul său de a vorbi, ceea ce se numeşte idiolect 2.
Idiolectul reprezintă o realizare individuală a unui sistem lingvistic; altfel spus, se constituie
în totalitatea deprinderilor lingvistice ale unui individ, într-o anumită perioadă a existenţei
sale.
De pildă, preferinţa pentru anumite lexeme, expresii, pronunţii etc.; tot de idiolect ţin, credem,
şi defectele de vorbire − de aceea, aşa cum se va vedea într-unul din capitolele următoare,
anchetatorul nu îşi va alege niciodată ca subiect informator un individ cu astfel de defecte,
deoarece, logic, pronunţia va fi alterată şi va compromite din start selectarea proprietăţilor fonetice
1
În raport cu criteriul continuităţii sau discontinuităţii teritoriale, se distinge între dialecte tipice şi atipice. Din
acest punct de vedere, dialectele sud-dunărene ale limbii române sunt dialecte atipice, fiind vorbite pe teritorii
discontinue (cf. DSL, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, p.162).
2
Definiţiile pentru idiolect, ca şi pentru variantele sociale ale limbii, vor fi preluate în mare parte din DSL, op.
cit.
69
ale graiului studiat). Idiolectul are caracter individual şi o mare mobilitate.
Aşadar, într-o anchetă dialectală, se face identificarea constantelor unui grup de idiolecte dintr-
o arie lingvistică. De aici decurge faptul că o arie dialectală nu este suma idiolectelor, ci suma
constantelor sale.
Deşi dialectologia se ocupă cu studiul variantelor teritoriale ale limbii, tocmai pentru a nu da
curs unor confuzii, vom da mai jos şi definiţiile principalelor variante sociale ale limbii. Vom
defini mai întâi sociolectul, noţiune ce le include într-o oarecare măsură pe celelalte.
Sociolectul reprezintă o varietate a unei limbi, semnificativă pentru un anumit grup social. Ca
structură, este un cod minimal uniform, adică suma trăsăturilor comune idiolectelor
membrilor unui grup social, dar absente din vorbirea altui grup.
Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, din care cităm, precizează că sociolectul, fiind un termen
relativ, ca şi idiolectul, devine relevant numai integrându-se în seria idiolect − sociolect − dialect,
deşi, uneori, varietăţi la origine regionale pot căpăta în timp o semnificaţie socială sau este posibil
ca trăsăturile unui sociolect să coincidă cu acelea ale unui grai local. De aceea este destul de greu
de delimitat. Modul de constituire, organizarea, funcţionarea etc. intră în sfera preocupărilor
sociolingvisticii.
Argoul apare cu această denumire numai în unele limbi (română, rusă, franceză) şi cu alte
denumiri, dar acoperind relativ aceeaşi noţiune, în alte limbi 1.
Argoul este un limbaj codificat, înţeles numai de iniţiaţi, ceea ce înseamnă că este utilizat de
grupuri sociale relativ închise şi care se opun convenienţelor (elevi, studenţi, soldaţi,
puşcăriaşi), grupări care vor să se diferenţieze de alţi vorbitori.
Iată câteva caracteristici de bază ale argoului:

− vocabularul specific al argoului este foarte schimbător, de aici decurgând una dintre cauzele
dificultăţii decodării lui din afară;
− cuvintele de bază, fonetica şi morfosintaxa aparţin limbii pe care o dublează;
− argoul are preponderent întrebuinţare orală.
Pentru a satisface condiţia permanentei reînnoiri, argoul are mai multe surse:
1
it. furbesco − „limbajul şmecherilor”; sp. cale (< ţig.) − „limbajul hoţilor”; engl. − cant − „limbajul
răufăcătorilor”.
70
a. folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: cocor (hoţ care voiajează
operând în diverse locuri, pungaş care înşală femeile prin promisiuni de căsătorie); cobzar
(informator, trădător; vezi şi expresia „X te-a cântat”); premiat (condamnat); termometru
(bastonul de cauciuc al poliţiştilor); universitate (închisoare, puşcărie). Uneori, prin aşa-numita
derivare sinonimică, se utilizează mai multe cuvinte din limba comună cu acelaşi sens sau cu
sensuri apropiate: curcan, scatiu, sticlete (poliţist); caramangiu, junior, diurnist, angrosist
(hoţ); academie, mititica, incubator, preventoriu (închisoare).
b. cuvinte dialectale sau arhaice mai puţin cunoscute (sau deloc) de toţi vorbitorii: pârnaie (reg.
„oală de pământ”, argou „închisoare”); calemgiu (arh. „funcţionar în administraţie publică”,
argou − idem); calpuzan (arh. „falsificator de bani”, argou − idem).
c. termeni tehnico-ştiinţifici cu circulaţie relativ restrânsă: lunetist (informator); streptomicină
(coniac); acciz (în expr. „te bagă la acciz”, adică „intri la plată”); afazit (beat), capelmaistru
(hoţ foarte iscusit), draibăr (spărgător de mare clasă).
d. împrumuturi din limbi străine: a) diverse neologisme/barbarisme: bonjur (expr. „l-a servit la
bonjur” − „l-a furat din buzunarul de la haină”); junior (hoţ tânăr); şvaiţer (gestionar,
vânzător); tapeur (profitor); angrosist (infractor); audient (tăinuitor, complice); b) din limba
ţigănească: rodimos (percheziţie); chişer (hoţ de buzunare); mangli (a fura); phiraimos
(spargere), solovast (furt de buzunare); ţiflar (poliţist).
e. derivarea: ascultătoare (urechi); bălceşti (vechea bancnotă de 100 de lei); diurnist
(delapidator). În franceză, de exemplu, există sufixe specifice pentru derivatele din argou.
Unii cercetători susţin că se preferă termenii expresivi, însă utilizatorii s-ar părea că resimt
doar secundar această expresivitate. De altfel, termenii în cauză devin expresivi de abia când intră
în limba comună (mişto, a ciordi, a şparli, a ciripi). Expresivitatea acestora este cu atât mai mare,
cu cât includ mai mulţi tropi:
Exemple
metaforă − boboc (student în anul I, hoţ începător etc.);
metonimie − foaie (bancnotă);
antonomază − gherlă (închisoare − termen generalizat de la faimoasa închisoare Gherla);
eufemism − mititica (închisoare).
Deşi lexicul argotic este foarte eterogen şi mobil, deci greu de sistematizat, s-a încercat totuşi o
clasificare după domenii. Ilustrăm, foarte pe scurt, două dintre ele.
71
Exemple
limbajul sportiv − a bubui (a şuta puternic); boabe (goluri); dansează-l! (dublează-l!); cartonar
(arbitru); dresor (antrenor) etc.
limbajul studenţilor − boabă (restanţă); a bubui, a buşi (a pica un examen); cui (examen greu);
felicitare (mustrare); a se camufla (a face fiţuici) etc.
Jargonul reprezintă o variantă a limbii naţionale, delimitată mai ales după criterii sociale,
culturale sau profesionale.
Ca limbaj specializat, pune probleme similare cu cele ale argoului, lexicul şi pronunţarea fiind
nivelurile afectate (după Iorgu Iordan, limbajul sportivilor se constituie în limita dintre argou şi
jargon). Termenul jargon a căpătat un sens general, acela care desemnează orice limbaj tehnic cu
o terminologie de specialitate.
Prin extindere, jargonul desemnează folosirea deformată a elementelor unei limbi în aceeaşi
intenţie de diferenţiere a unui grup de altele (unele elemente sunt inutile): malşansă, a disipa,
demoazelă, jour fix, bonton, şarmantă etc.
5.3.1. CRITERII DE DELIMITARE A LIMBII ŞI DIALECTULUI CU APLICARE LA LIMBA

ROMÂNĂ
Natura raportului dintre dialect şi subdiviziunile sale nu mai constituie de multă vreme o
problemă pentru cercetători. Nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte delimitarea limbii de
dialect. Sunt situaţii în care unii numesc limbă, iar alţii dialect un acelaşi idiom. Astfel de situaţii
sunt generate, de exemplu, de desprinderea unor dialecte dintr-o limbă (cazul meglenoromânei,
istroromânei şi al aromânei de dacoromâna din care a evoluat româna de azi) şi care sunt
considerate de unii limbi de sine stătătoare, de alţii dialecte ale limbii din care s-au desprins (ceea
ce şi sunt idiomurile menţionate) sau, dimpotrivă, de diferenţierea foarte puternică a unor idiomuri
de o limbă, încât devin la rândul său idiomuri independente (de pildă, cazul friulanei desprinse din
retoromană), deci nu mai pot fi considerate subdiviziuni ale limbii respective. Evident că, în unele
cazuri, intervin în considerarea unui idiom drept dialect motivaţii de altă natură decât cea
lingvistică (politică, spre exemplu, atunci când un idiom este declarat dialect pentru a se justifica
72
eliminarea lui din şcoală sau pentru a împiedica emanciparea/propagarea lui ca limbă de cultură −
vezi cazul provensalei care a pierdut teren în faţa francezei ce şi-a impus supremaţia printr-un
edict 1).
Cum este uşor de dedus, un criteriu universal pentru stabilirea statutului de limbă sau de dialect
nu a putut fi enunţat − realitatea lingvistică nu permite acest lucru. Însă au fost formulate mai
multe criterii care să surprindă această realitate complexă. Acestea sunt de două tipuri
extralingvistice şi lingvistice.
Fiecărui tip i se subordonează următoarele criterii: celui extralingvistic − criteriul

subordonării, cel istorico-politic, al verigilor intermediare, al conştiinţei şi voinţei vorbitorilor, al
funcţiilor idiomului ş.a.; celui lingvistic − criteriul genetico-structural şi cel al înţelegerii.
În ceea ce priveşte limba română, cercetătorii au căzut de acord că are patru dialecte:
dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân.
• Criteriul subordonării
În cazul limbii române, discuţia privitoare la statutul idiomurilor amintite mai sus se poate
rezuma la două opinii. Una aparţine unor cercetători, precum G. Giuglea, Al. Graur şi I. Coteanu,
care susţin că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna ar fi limbi romanice aparte.
Scindarea românei comune în cele patru ramuri ar fi dus la transformarea lor în limbi
independente. Faptul că aceste idiomuri nu mai au posibilitatea să se reunească şi deci să fie
subordonate limbii, în conformitate cu definiţia dialectului, este, după autorii citaţi un argument
forte în teoria lor. La aceste afirmaţii, care se bazează pe criteriul subordonării, lingviştii (în
special ultimii doi) la care ne referim adaugă elemente ce trimit, de exemplu, la criteriul
importanţei conştiinţei vorbitorilor. În această arie se înscriu afirmaţii de genul: vorbitorii
idiomurilor romanice sud-dunărene „au pierdut conştiinţa grupului etnic originar” 2, “sentimentul
unităţii lor etno-lingvistice cu dacoromânii”, acest sentiment fiind „resuscitat pe cale livrescă... nu
s-a infiltrat în conştiinţa acestor populaţii”.
Această teorie a fost combătută de majoritatea lingviştilor (D. Macrea, R. Todoran, Al. Rosetti,
B. Cazacu, E. Petrovici. Contraargumentul lor are la bază criteriul genetico-structural.
1
Emis de Francis I (1539), prin care se interzicea, în administraţie, orice limbă în afară de franceză.
2
Introducere în lingvistică, Bucureşti, op. cit., p. 286.
73
• Criteriul genetico-structural
„Posibilitatea de contopire”, considerată esenţa criteriului subordonării de lingviştii Al. Graur
şi I. Coteanu, nu constituie pentru alţi lingvişti (dintre care am menţionat câţiva) un argument
serios pentru a califica cele patru idiomuri desprinse din româna comună drept limbi independente.
Tocmai înrudirea, geneza lor comună, deci un criteriu genetico-structural, dovedeşte statutul lor
de dialecte ale limbii române. Româna comună este considerată „un diasistem, adică rezultatul la
care se ajunge prin abstractizarea detaliilor din toate sistemele ei constitutive” 1. Unitatea limbii
române, din perspectiva dialectelor ei, se demonstrează foarte uşor, prin simpla comparare a unei
aceleiaşi fraze „traduse” în cele patru dialecte 2:
DIALECTUL DACOROMÂN
Era odată un împărat care nu avea nici un fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se
stingă numele. De aceea se ruga la dumnezeu să-i dea un fiu.
DIALECTUL AROMÂN
Earà nă oară un amră ţe no-aveà niţi-un h’il’ŭ şi multu dureà s-aibă un h’il’ŭ, tra s-nu-l’
se-astingă numa. De-aţeà nîs urà la dumnidzău să-l’ da un h’il’ŭ.
DIALECTUL MEGLENOROMÂN
Ra ună oară un ampirat, cari nu vè niţi un il’ĭŭ şi multu ţineà să aibă un il’ĭŭ, sa nu-l’ĭ si
stingă numea. Di ţea ĭel tucu si ruga la domnu să-l’ĭ da un il’ĭŭ.
DIALECTUL ISTROROMÂN
O votĕ fost-a un crål’, cårle n-å vut naŋk(e) un fil’ si ĭe rè fost čåro råda vè un fil’, se nu l’i
se zatarè lumele. Din ţăsta rugåt-a domnu neca-l’ dåĭe un fil’.
1
Istoria limbii române, Bucureşti, 1969, op. cit.p. 17
2
texte reproduse după Dialectologie română, op. cit., p. 21
74
• Criteriul înţelegerii
S-a spus deja că, dacă doi vorbitori se înţeleg, atunci ei vorbesc dialecte ale aceleiaşi limbi.
Dacă, dimpotrivă, nu se înţeleg, atunci ei vorbesc dialecte diferite. Faptele de limbă sunt însă mult
mai complexe. Există şi situaţia a doi vorbitori de dialecte aparţinând aceleiaşi limbi, care nu se
înţeleg decât cu foarte mare greutate (doi italieni, de pildă, unul din Sicilia, celălalt din Piemont).
Textele de mai sus demonstrează că un dacoromân şi un vorbitor al oricărui dialect din cele sud-
dunărene se înţeleg destul de uşor.
• Criteriul istorico-politic
Realitatea lingvistică, o spunem încă o dată, este deosebit de complexă. De aceea criteriul
genetico-structural este insuficient pentru delimitarea limbii de dialect. Criteriul istorico-politic a
putut fi astfel relevant în situaţii precum cea privitoare la limbile rusă, bielorusă şi ucraineană −
ultimele două fiind considerate, până la desfiinţarea fostei U.R.S.S., subordonate limbii ruse,
decretată limbă oficială. În funcţie de situaţia fiecărui idiom predomină un criteriu sau altul. Aşa,
de pildă, revenind la situaţia limbii române, idiomurile sud-dunărene (aromâna, meglenoromâna şi
istroromâna) sunt calificate pe baza criteriului genetico-structural drept dialecte române şi nu limbi
romanice aparte, deşi − în contradicţie cu criteriul istorico-politic − nu mai contribuie la
îmbogăţirea limbii naţionale. De altfel, aceste dialecte nu reprezintă un caz singular. Acelaşi statut
îl au şi dialectul corsican − dialect italian vorbit pe teritoriu francez, dialectul ceangăilor − dialect
maghiar vorbit în Moldova, dialectul galician − dialect portughez vorbit în Spania etc. Aşadar,
simpla desprindere a unui idiom de limba comună nu conduce la transformarea lui în limbă de sine
stătăttoare. Pentru aceasta sunt necesare condiţii speciale. Idiomul în cauză, o dată desprins, poate
deci să rămână în stadiul de dialect al limbii respective, chiar dacă se vorbeşte pe un alt teritoriu,
se poate dezvolta în limbă aparte sau poate să dispară. Dialectele române sud-dunărene sunt
considerate „antichităţi vii”, deoarece ele au conservat în mare parte româna comună vorbită până
în momentul separării dialectelor, structura morfosintactică rămânând aproape intactă, lexicul fiind
− ca, de altfel, în toate idiomurile − compartimentul cel mai permeabil împrumuturilor, în special
din limbile vorbite pe teritoriile gazdă.
• Criteriul verigilor intermediare

Acest criteriu se referă la continuitatea teritorială care există în majoritatea cazurilor între dialecte,
continuitate asigurată de ariile de tranziţie, altfel spus de nişte verigi lingvistice intermediare.
Dialectele române sud-dunărene se înscriu în cazurile − mult mai puţine − în care trecerea este bruscă,
adică aceste verigi intermediare nu există. Dialectele care se caracterizează prin continuitate teritorială
75
se numesc dialecte de convergenţă (A. Martinet1) sau dialecte tipice (convergente, la R. Todoran 2).
Dialectele izolate de limba comună şi care nu au devenit totuşi limbi aparte se numesc dialecte de
divergenţă (A. Martinet) sau dialecte atipice (divergente, la R. Todoran). Este evident că, numai în
cazul primului grup de dialecte contopirea în limba naţională este considerată o caracteristică esenţială.
Dialectele din celălalt grup nu mai pot participa la transformările care afectează structurile fonologică
şi morfosintactică ale limbii mamă.
• Criteriul conştiinţei şi voinţei comunităţii de vorbitori

Lingvistul A. Meillet propune 3 acest criteriu care, fără a soluţiona diversele probleme legate de
delimitarea limbii de dialect, le rezolvă măcar pe acelea privitoare la anumite perioade istorice de
dezvoltare. Nu este aşadar relevant pentru exemplul, relatat de C. Tagliavini, vorbitorilor din
regiunea Groesheek (Olanda) şi Cranenburg (Germania) care, deşi utilizează acelaşi dialect, nu au
conştiinţa acestui fapt şi afirmă că vorbesc un dialect neerlandez, respectiv unul german. Acest
criteriu devine semnificativ însă atunci când conştiinţa apartenenţei la o anumită comunitate
lingvistică se afirmă într-o perioadă decisivă pentru constituirea şi emanciparea ueni naţiuni. Este
cazul aromânilor, aceştia evidenţiindu-şi apartenenţa la comunitatea naţională românească cu orice
prilej. Expresie a acestei conştiinţe este şi faptul că aromânii şi-au manifestat mult timp dorinţa de
a li se înfiinţa şcoli româneşti.
• Criteriul funcţiilor unui idiom

Am precizat mai sus că un dialect devine o limbă aparte numai dacă sunt satisfăcute o serie de
condiţii. Unele premise ale dezvoltării aromânei într-un idiom cu statut independent s-au manifestat
totuşi. Şi ne referim aici la domeniul culturii, căci un început de literatură aromână a existat. Lipsa
şcolilor în graiul propriu, imposibilitatea de a-şi organiza administraţia şi economia prin forţe proprii,
ca şi împrumuturile implicite din limbile vorbite pe teritoriile gazdă i-au împiedicat pe aromâni să-şi
emancipeze graiul până la stadiul de limbă independentă. Aşadar nici criteriul filologic (al funcţiilor
idiomului) nu este suficient pentru a asigura statutul de limbă unui dialect. Faptul că dialectele
napoletane ori siciliene şi-au dezvoltat o literatură beletristică proprie nu înseamnă că le-a asigurat
ascensiunea către stadiul de limbă. Este valabil şi reversul: deşi nu au funcţie culturală, unele idiomuri
africane sau cele ale indienilor americani sunt limbi şi nu dialecte.
1
Dialect, în „Romance Philology”, VIII / 1954 − 1955, p. 11.
2
Cu privire la o problemă lingvistică în discuţie: limbă şi dialect, în CL, I/1956, p. 101; cei doi lingvişti au
formulat clasificările menţionate în mod independent.
3
În Lingvistique historique et lingvistique générale, ediţia a II-a, Paris, 1926
76
Concluzii
Din cele prezentate, credem că a reieşit destul de clar faptul că un singur criteriu nu poate
rezolva dificila problemă a departajării limbii de dialect. Combinate însă şi, de regulă,
predominând unul dintre ele, criteriile înfăţişate sunt în măsură să limpezească diferenţierea în
cauză.
5.3.2. RAPORTURILE DIALECTULUI CU LIMBA NAŢIONALĂ/LITERARĂ ŞI IMPORTANŢA

STUDIERII DIALECTELOR
Dialect / limbă naţională

După cum se ştie, limba naţională se formează pe baza unui dialect care dobândeşte supremaţia
asupra celorlalte ca urmare a unor condiţii favorabile dezvoltării acestuia. Factorii care asigură
prestigiul unui dialect şi îl ajută deci să se impună sunt de diverse naturi: politică, economică,
socială, culturală. Celelalte dialecte, care gravitează în jurul celui principal, nu dispar după
constituirea limbii naţionale, ba chiar − de cele mai multe ori − contribuie alături de cel
predominant la formarea ei.
Astfel, limba română naţională s-a format pe baza dialectului dacoromân, despre care se ştie
că a fost singurul continuator al limbii române comune ce s-a vorbit pe teritoriul ţării noastre după
separarea dialectelor, proces început în secolul al IX-lea. Elemente din celelalte dialecte, astăzi
poziţionate în sudul Dunării, se regăsesc în mod cert în limba română, însă este firească
predominarea elementelor dacoromâne în lumina celor prezentate mai sus.
Dialect / limbă literară

În ceea ce priveşte acest raport, trebuie avut în vedere faptul că noţiunea dialect nu mai
funcţionează în bloc, ci este înţeleasă ca sumă a subdiviziunilor sale, adică a graiurilor (sau, după
caz, a subdialectelor) sale.
Două aspecte sunt învederate în legătură cu această relaţie: 1) limba literară ca expresie a unui
grai privit ca bază a unificării limbii şi 2) acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor.
1) Limba literară nu coincide cu subdialectul pe baza căruia s-a format, aşadar acesta nu dispare.
Limba română literară s-a constituit pe baza subdialectului muntean, dar − trebuie subliniat −
cu concursul tuturor celorlalte subdialecte (graiuri).
77
Factorii menţionaţi la constituirea limbii naţionale au facilitat şi în cazul formării limbii
române literare supremaţia subdialectului muntean. În special, o dată cu mutarea capitalei la
Bucureşti (Bucureştiul devine capitală a Principatelor Unite în 1862), se asigură şi poziţia
privilegiată a graiului muntean, căci o capitală îşi impune mai uşor prin toate nivelurile
(administrativ, politic, economic, cultural etc.) şi graiul utilizat în aceasta.
Într-o altă ordine de idei, este evident că formele: dă, pă, coaje, eu crez, eu spui, puind
(gerunziul lui a pune), ei face, izmă (mentă) şi multe altele nu sunt literare, ci regionale
(aparţinând subdialectului muntean). La fel de evident este faptul că următoarele forme − din
acelaşi subdialect −, de exemplu, sunt literare: dar, cine, ger, zăpadă, seamă, scară etc.
Concursul celorlalte subdialecte se vădeşte prin existenţa în limba literară a numeroase forme
şi particularităţi de la toate nivelurile lingvistice (compartimentul lexical fiind cel mai prezent).
Astfel, din subdialectul moldovean au intrat forme ca frânghie (< lat. fimbria) care, deşi prezintă
un fenomen dialectal în trecerea ei de latină la română (este vorba despre palatalizarea labialelor),
a fost preluată de limba literară. Tot forme care aparţin limbii literare, la bază făcând parte din
lexicul graiului moldovean, sunt şi lăcrămioară, promoroacă, colţunaş, a (se) îngloda (cu sensul
propriu „a se afunda în glod, noroi”, dar, mai des, în expresia „a se îngloda în datorii”) şi multe
altele. Din subdialectele transilvănene se regăsesc în limba literară cuvinte precum: viorea, piţigoi
(derivat de la verbul a piţiga − „a ciupi” − şi cu evoluţie semantică), a îmbrânci (< brâncă, „mână”
− prezent în Crişana, singura zonă care a preluat forma branca din latină), a scrijeli („a zgâria o
suprafaţă cu ceva subţire”, din scrijea − „felie subţire de pâine” în Maramureş) etc. Subdialectul
bănăţean, pe lângă alte contribuţii, o are şi pe aceea a desinenţei -u (preluată de limba literară în
perioada 1840 − 1890 şi care rezolvă omonimia dintre persoana a III-a singular şi plural de la
imperfectul verbelor − subdialectul muntean conservând această omonimie şi azi: el, ea mergea −
ei, ele mergea şi nu mergeau ca în limba literară).
În evoluţia limbii literare se disting trei etape:

a) o primă perioadă caracterizată de egalitatea ariilor dialectale, în sensul prezenţei în textele
din această epocă a diverse particularităţi dialectale în funcţie de zona de provenienţă a textului.
Această etapă are ca limită inferioară secolul al XVI-lea şi este epoca textelor rotacizante, a
tipăriturilor coresiene, a Cazaniei lui Varlaam, a Paliei de la Orăştie, a Bibliei de la Bucureşti etc.
b) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se constituie limba literară. Se poate afirma însă că
această perioadă consfinţeşte ceea ce era deja pregătit, deoarece este cunoscut că între Muntenia,
Moldova şi Transilvania au existat permanent contacte strânse. De altfel, aceste contacte sunt cele
care au condus la unitatea limbii, toate graiurile contribuind la formarea aspectului literar al limbii.
78
În alte cazuri, feudalismul (bazat pe un sistem economic izolaţionist şi nu pe sistemul de obşte ca
la noi) a lăsat urme adânci sub aspect lingvistic (ca în Italia sau Germania), concretizate în
fărâmiţarea dialectală, în diferenţierea puternică a dialectelor şi a subdiviziunilor sale, uneori
ajungându-se până la autonomizarea unora dintre ele. Trebuie adăugat în acest punct că între
dialect (subdialect, grai) şi limbă literară există o distincţie esenţială: dialectul (subdialectul,
graiul) este un produs spontan, pe când limba literară este unul rezultat din acţiuni conştiente, de
aceea limba literară are caracter de normă voită. În perioada de care vorbim s-au înregistrat cele
mai importante asemenea acţiuni: trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin (impusă ca normă de
Academie în 1860 − trecerea în cauză a devenit un fapt de limbă literară treptat, dar fără normarea
ei nu s-ar fi produs niciodată probabil), diversele reglementări privitoare la unificarea limbii sub
aspect ortografic, susţinutele eforturi ale marilor personalităţi ale culturii noastre de a promova o
literatură naţională ş. a. m. d. Aşadar, acum se pun bazele autentice pentru ceea ce se numeşte
limbă literară, adică − preluând esenţa cunoscutei definiţii a lingvistului Iorgu Iordan − aspectul
cel mai îngrijit al limbii naţionale, prin existenţa normelor la toate compartimentele lingvistice
(fonetic, morfosintactic, lexical).
c) ultima perioadă − începând cu secolul al XX-lea − se înfăţişează ca o epocă de îmbogăţire,
cultivare şi perfecţionare a limbii literare, dar şi ca una în care se înregistrează o sporire a
influenţei aspectului literar al limbii asupra subdialectelor. Isoglosele, mai stabile în perioadele
anterioare, suferă acum modificări evidente. Însă cu acest subiect, dinamica ariilor dialectale,
intrăm în cel de-al doilea aspect al raportului de care ne ocupăm.
2) În ceea ce priveşte acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor dacoromâne,

influenţa propriu-zisă începe relativ târziu, mai exact de-abia în perioada fixării aspectului
scris al limbii literare, căci este recunoscut că aceia care vorbesc dialectal se exprimă literar cu
mai multă uşurinţă în scris. Însuşirea limbii literare vorbite este un proces mult mai dificil şi,
prin urmare, mai lung. Lingvistul danez Otto Jaspersen spunea că se exprimă literar acela care
nu-şi trădează originea locală prin felul cum vorbeşte. Durata însuşirii limbii literare vorbite
depinde de distanţa existentă între norma literară şi uzul graiului. Cu cât norma este mai
diferită de particularităţile unui grai, cu atât ea se va impune mai greu, afară doar de cazul unei
renunţări conştiente, printr-un efort intelectual susţinut al vorbitorului interesat să dobândească
uzul literar al limbii sale.
O altă cauză a dificultăţii impunerii limbii literare o constituie faptul că nu toate nivelurile
graiului se comportă identic faţă de limba literară. Lexicul este cel mai supus schimbărilor, dar şi
în acest caz se constată diferenţe de însuşire corectă a formelor literare, în funcţie de vârsta sau
gradul de instruire al vorbitorilor. Nu de puţine ori, preluarea defectuoasă a termenilor literari
79
generează fenomene de tipul etimologiei populare, ca rezultat al pătrunderii neologismelor în
unele graiuri: antiger (în loc de antigel), răspunzabil (în loc de responsabil), cumpărativă (în loc
de cooperativă), boliclinică (în loc de policlinică) ş. a.. Neologismele sunt preluate corect şi mai
uşor prin sintagme: în tot cazul, la ora actuală, pe parcurs etc. Tot relativ uşor pătrund în graiuri
conectivele literare: deşi, deci, întrucât etc.
Un alt fenomen survenit la preluarea formelor literare de către graiuri este acela al accidentelor
semantice, adică al folosirii corecte a formei, dar cu alt sens (fenomenul are la bază o contaminare
de sens cu acela al unei forme deja existente în bagajul lexical al vorbitorului, spre deosebire de
etimologia populară care este o contaminare de formă): salutar − folosit cu sensul de „care merită
să fie salutat” (în loc de „salvator”), inextricabil − cu sensul de „care nu se strică” (în loc de
„complicat”) etc.
Cel mai frecvent fenomen însă, întâlnit în rândul vorbitorilor de graiuri şi care nici nu au un
anume grad de instrucţie, este acela al însuşirii corecte ca sens a termenilor literari, dar
pronunţarea acestora este alterată de suprapunerea unor particularităţi fonetice specifice graiului
respectiv. Astfel, un bănăţean va pronunţa acšidént, ažént, cánšer, un moldovean − deşî, facultáti,
sărvietî, iar un muntean − defrişeá, fişé, garajĭ etc. Se creează în acest fel forme intermediare,
rezultat al conflictului dintre dialect (subdialect, în cazul limbii române) şi limba literară vorbită.
Totalitatea acestor forme intermediare este numită de dialectologi semidialect sau interdialect
(prima denumire fiind mai potrivită cu fenomenul, după părerea noastră). În legătură cu acestea,
lingvistul J. Vendryes vorbea de “o variantă cu aspect dialectal a limbii comune”. Alţi cercetători
vorbesc de variante regionale ale limbii literare vorbite. Pe măsură ce influenţa limbii literare
creşte, particularităţile dialectale introduse în semidialect dispar.
Se impune aşadar, în virtutea celor prezentate mai sus, o concluzie generală: dată fiind
dinamica ariilor dialectale, cercetătorii sunt obligaţi să întreprindă consecvent anchete pe teren şi
să studieze astfel modificările survenite.
Importanţa studierii dialectelor

S-a văzut deja care este natura raporturilor dialect/limbă naţională şi dialect/limbă literară. Fără
datele puse la dispoziţie de studiul dialectelor şi al subdiviziunilor lor, istoria limbii şi istoria
limbii literare s-ar afla în impas în cercetatrea a nenumărate probleme specifice acestora. Este
ştiut, de pildă, că nu există izvoare lingvistice directe, decât într-o foarte mică măsură, pentru
reconstituirea etapelor limbii române până în secolele XIII − XIV. Dialectele sud-dunărene devin
astfel o sursă semnificativă pentru reconstituirea românei comune, mai ales în condiţiile în care, de
la separarea lor de trunchiul protoromânei, dialectele nu au mai evoluat aproape deloc
80
(împrumuturile lexicale din limbile vorbite pe teritoriile “gazdă” nu sunt extrem de importante din
această perspectivă, acest compartiment lingvistic fiind permeabil în orice limbă şi neafectând
structura în aşa grad, încât să ducă la nerecunoaşterea limbii respective).
Gramatica istorică are, prin urmare, numai de câştigat din studiul dialectelor, căci − aşa cum
am menţionat deja − dialectele conţin dovezi importante privind dezvoltarea limbii, prin studiul
acestora, obţinându-se o imagine a românei comune (străromâna sau protoromâna sunt alte
denumiri întâlnite în lucrările de specialitate). Faptul că în cele trei dialecte vorbite în sudul
Dunării există, de exemplu, formele: arom. − h’il’u, ureacl’e, úngl’e, căpitâńu, megl. − il’u,
uręcl’ă, úngl’ă, căpitóń (în Banat, şi azi se spune căpătâń pentru căpătâi, forma literară), istr. −
fil’, uręcl’e, úngl’e, este de o importanţă capitală, deoarece se poate stabili cu argumente că în
româna comună se păstrau l lat. + i (derivat din i + e, i aflându-se în hiat), din filius > l’ sau că
grupurile consonantice cl, gl (cf. lat. oricla, ung(u)la) se aflau în stadiu de palatalizare parţială cl’,
gl’, ca şi n lat. + i (cf. lat. capitaneum) > ń (în dacoromână, azi, iotacizat).
Pe de altă parte, în graiurile dacoromâne de peste munţi, ca şi în dialectele sud-dunărene, există
încă forma fărină (< lat. farina), de unde rezultă că această formă caracteriza cândva întreaga
limbă română, aşadar, forma făină este nouă, ulterioară separării dialectelor româneşti.
La fel stau lucrurile cu desinenţa -u, pentru imperfect, pers. a III-a pl., a cărei lipsă
caracterizează dialectele aromân şi istroromân, ca şi dialectul dacoromân în faza veche. Înseamnă
deci că această desinenţă este târzie la dacoromâni şi megleniţi.
Altădată, în limba română perfectul simplu funcţiona ca o particularitate generală (adică, era
timpul verbal dominant folosit, în detrimentul altor timpuri verbale de trecut). Chiar dacă această
particularitate nu apare în textele vechi dacoromâne, prezenţa ei în Oltenia, apoi în Banat (aici se
cunosc şi forme arhaice de perfect simplu: dzâş − „zisei”, merş − „mersei”, puş − „pusei” etc.),
prin Crişana (mâncăm − „mâncarăm”, mâncat − „mâncarăţi” etc.), ca şi în dialectele sud-dunărene
(cf. arom. uscai, uscaş, uscă, uscăm, uscat, uscară), reprezintă o dovadă incontestabilă că
perfectul simplu caracteriza româna de până la separarea dialectelor.
În fine, o ultimă serie de exemple va ilustra raportul gramatică istorică (istoria
limbii)/dialectologie, în scopul demonstrării importanţei care trebuie acordată celei din urmă.
Dacoromânii preferă astăzi pe plug (de origine slavă), dar l-au avut pe arat (din latină, cf. arom.
arat, aratru), de asemenea, pe zăpadă (din sl. zapadati, „a cădea”) care l-a înlocuit pe nea (din lat.
nix, nivis), păstrat în graiurile de peste munţi şi în sudul Dunării (în arom. şi megl. neauă, istr. nę).
La fel, se preferă azi − în limba literară ca şi în graiurile din Muntenia, Moldova, Oltenia şi
Dobrogea − forma cioban (din turcă, čoban), în detrimentul formei păcurar (< lat. pecorarius),
păstrată în graiurile transilvănene şi, parţial, în Banat şi reperată în dialectele sud-dunărene, cf.:
arom. picuraru, megl. picurar, istr. pecurår.
81
Istoria limbii literare se foloseşte permanent de rezultatele cercetărilor dialectale pentru
descrierea etapelor de formare a aspectului de limbă literară. Cunoaşterea particularităţilor
dialectale face posibilă înţelegerea raporturilor literar/regional, regional/arhaic, aceasta mai ales
având în vedere că elementele arhaice nu au dispărut din limbă. Cuvântul prost, de exemplu, cu
sensul originar „simplu”, se păstrează în Vicovul de Sus (Suceava), cf. expresia „ţesut în prost”,
adică ţesut simplu, fără model complicat 1.
O altă disciplină interesată îndeaproape de studiul ramificaţiilor teritoriale ale limbii este
lingvistica generală. Dialectologia pune la dispoziţia lingvisticii generale faptele concrete de limbă
de care aceasta din urmă are nevoie pentru argumentarea unor principii cu caracter universal:
ilustrarea fenomenelor de diversificare şi unificare din limbă, relaţiile limbă/societate şi
limbă/dialect etc. Tot dialectologia este disciplina care a lămurit problema acţiunii legilor fonetice,
considerate imuabile, rigide, de lingviştii neogramatici (vezi infra).
Să ne reamintim...
 limba română naţională s-a format pe baza dialectului dacoromân, ca singur
continuator românei comune vorbite pe teritoriul Daciei romanizate după
separarea dialectelor;
 limba română literară s-a constituit pe baza subdialectului muntean, dar cu
concursul tuturor celorlalte subdialecte (graiuri);
 datele puse la dispoziţie de studiul dialectelor şi al subdiviziunilor lor contribuie
la cercetarea a nenumărate probleme specifice domeniilor: istoria limbii, istoria
limbii literare, gramatica istorică, lingvistica generală.
5.4. GEOGRAFIA LINGVISTICĂ: NEOGRAMATICII ŞI ADVERSARII DIALECTULUI,

GRANIŢE DIALECTALE, ARII DE TRANZIŢIE
Geografia lingvistică: neogramaticii şi adversarii dialectului
Una dintre problemele cele mai însemnate ale dialectologiei este aceea a graniţelor dialectale.
Dialectele, nefiind construcţii ale minţii, ci realităţi, funcţionează ca elemente de discontinuitate în
limbă şi sunt greu de delimitat. Această dificultate a generat de-a lungul vremii trei puncte de
vedere asupra dialectului şi a graniţelor lui dialectale, opinii susţinute de numeroşi reprezentanţi:
1
Exemplul este preluat din Dialectologie română, op. cit., p. 30.
82
1) neogramaticii (Şcoala de la Leipzig − Hermann Paul, Karl Brugmann etc.) concep graniţele
dialectale ca pe nişte linii foarte precise de demarcaţie. Evoluţia limbii era pentru ei un proces
mecanic, schematic, de unde reieşea că legile fonetice ar acţiona cu o precizie matematică
(pentru un sunet, s-ar înregistra aceleaşi modificări în toate cuvintele care prezintă context
fonetic asemănător 1). Mai mult, cuvintele ar avea acelaşi mod de difuziune în limbă (se
răspândesc într-o manieră consecventă), deci isoglosele se suprapun punct cu punct. De aici şi
până la a afirma că dialectele sunt unităţi închise, desăvârşite, net deosebite de unităţile
învecinate, nu mai era decât un pas: anume că, dată fiind consecvenţa imuabilă a legilor
fonetice, între dialecte există limite precise. Contraargumentul care a zdruncinat această teorie
a venit chiar din interiorul grupării. Georg Wenker, adept convins al neogramaticilor, dorind să
demonstreze practic ideile înfăţişate mai sus, întreprinde o serie de anchete pe teren şi publică
în 1881 o primă fasciculă de hărţi lingvistice în care liniile de isoglosă apar, fără dubiu, destul
de sinuoase, ceea ce a infirmat conceptul de graniţă precisă (care implică linie dreaptă, arii
geometrice) elaborat teoretic de neogramatici. Deşi se poate reproşa caracterul exagerat al
teoriei graniţelor fixe, aceasta are − printre altele − meritul de a fi împins mai departe
cercetările dialectale.
2) adversarii neogramaticilor (P. Meyer, G. Paris şi J. Gilliéron), dimpotrivă, neagă existenţa

limitelor dialectale şi chiar pe aceea a dialectului. Meyer consideră dialectul un concept
arbitrar al minţii, pentru că isoglosele se întretaie, de unde concluzia că „orice definiţie a
dialectului este o definitio nominis, iar nu o definitio rei” 2. Aşadar, sarcina dialectologului
constă în a studia geografia particularităţilor dialectale, nu pe aceea a dialectului, iar termenul
dialect este folosit, spune Meyer, „pentru a vorbi ca toată lumea” − altfel spus, pentru a se
adapta la jargonul de specialitate. Gaston Paris, adept al teoriei de mai sus, susţine într-o
comunicare celebră (Les parlers de France) că graniţa dintre langue d’oc şi langue d’oïl este
imaginară şi că, în general, orice încercare de delimitare a dialectelor este sortită eşecului. Pot
fi studiate, în schimb, în mod separat, particularităţile lingvistice.
Jean Gilliéron, deşi adept al teoriei de mai sus, este reţinut ca întemeietor al geografiei
lingvistice − metodă de cercetare specifică dialectologiei, constând în înregistrarea pe hărţi a
formelor lingvistice culese prin anchete teritoriale. El fost preocupat, la începutul activităţii sale, în
1
de exemplu, c lat. + e, i > č în toate cuvintele latineşti care conţin acest context fonetic (cf. čer, čerb, čine, činč
etc.)
2
o definiţie a numelor, nu una a stărilor de fapt (trad.)
83
special de aspectul fonetic al graiurilor 1. Publică, în colaborare cu Edmond Edmont 2, Atlasul
lingvistic al Franţei (1902 − 1910). Gilliéron a formulat principiile geografiei lingvistice sau, mai
degrabă, explicaţii cauzale generale ale inovaţiilor lingvistice regionale, valabile pentru orice
situaţie concretă. Geografia lingvistică a contribuit la perfecţionarea metodelor de cercetare a
varietăţilor teritoriale ale limbii, punând în evidenţă sursa individuală a inovaţiilor din limbă,
precum şi raporturile dintre factorii lingvistici şi cei extralingvistici în producerea acestor inovaţii.
3) apărătorii dialectului (G. I. Ascoli, A. Horning, L. Gauchat, A. Dauzat) reprezintă tabăra cu

opiniile cele mai echilibrate şi care, de altfel, întrunesc astăzi adeziunea majorităţii
specialiştilor în domeniu. Această grupare admite linii de demarcaţie în general, dar nu fixe ori
trasabile geometric: dialectul este o unitate complexă. Trecerea de la un dialect la altul nu se
face brusc (ca în cazul ariilor izolate), ci sub forma unor zone în care particularităţile ariilor
învecinate se amestecă − acestea sunt arilei de tranziţie (fâşii de isoglose, cum le numeşte
Dauzat). Interesant este că s-a ajuns la această concluzie plecându-se tocmai de la Atlasul lui
Gilliéron, adversarul dialectelor, lucru ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că orice teorie, în ciuda
unor exagerări de un tip sau altul, este benefică pentru studiul general al fenomenelor specifice
unui domeniu de cercetare şi că adevărul se află undeva, la mijloc.
Concluzii
Important, în cele din urmă, nu este faptul că nu putem sesiza cu precizie unde se termină o
arie dialectală şi începe o alta, ci acela că, pe fondul particularităţilor comune tututror ariilor,
există trăsături specializate pentru fiecare arie în parte.
1
Modificările produse în vocabularul dialectal are pentru Gilliéron următoarele cauze: migraţia cuvintelor − se
realizează prin iradiere (din anumite centre politice, economice, administrative, culturale sau religioase) sau prin
infiltraţie (din zonele limitrofe); dispariţia unor cuvinte − rezultat al concurenţei determinate de: suprapunerea
unor forme lexicale noi peste cele vechi, omonimia dintre anumite forme şi de hipertrofia semantică (situaţia în
care un cuvânt ajunge să aibă prea multe sensuri, generând confuzii). Dar limba posedă mijloace terapeutice
specifice pentru soluţionarea cazurilor de patologie verbală („îmbolnăvire” care constă în uzura fonetică,
omonimia sau hipertrofia semantică).
2
Cooptat în proiectul iniţiat de J. Gilliéron pentru că avea un auz foarte fin, condiţie esenţială pentru a „recepta”
pronunţia dialectală în vederea transcrierii fonetice dialectale. E. E. nu era, de altfel, specialist. J. Gilliéron −
adept al teoriei conform căreia anchetatorul nu trebuie să fie specialist pentru a nu fi influenţat în transcriere de
cunoştinţele sale de specialitate − l-a instruit pe E. Edmont doar în ceea ce priveşte notarea fonetică a
particularităţilor studiate.
84
Să ne reamintim...
 neogramaticii considerau că între dialecte există limite precise, dată fiind
consecvenţa imuabilă a legilor fonetice;
 adversarii neogramaticilor neagă existenţa limitelor dialectale şi chiar pe aceea a
dialectului;
 apărătorii dialectului consideră că dialectul este o unitate complexă.
Graniţe dialectale, arii de tranziţie
Raportul dintre elementele de discontinuitate ale dialectelor trebuie înţeles altfel decât îl
concepeau neogramaticii sau adversarii lor: când limba este în general mai unitară, ariile se opun
mai puţin una alteia prin nucleul lor, iar zonele de trecere sunt mai întinse şi, implicit, mai greu
de delimitat.
La noi, B. P. Hasdeu este primul cercetător care a înţeles complexitatea problemei. Încă din
1881, el vorbea de o „continuaţiune” a dialectelor (ceea ce numim astăzi arii de tranziţie) şi
adăuga că aceasta „nu exclude existenţa unor centruri mai pronunţate” 1. Cercetătorii români s-au
mai remarcat de-a lungul timpului prin contribuţii substanţiale în domeniul dialectologiei în
general, iar în problema graniţelor dialectale în special, prin atlasele lingvistice regionale şi prin
studii pe această temă 2.
Ariile de tranziţie
Conceptul arie de tranziţie prezentat mai sus rezolvă problema delimitării dialectelor
(subdialectelor, graiurilor). Ariile de tranziţie se caracterizează prin bilingvism sau plurilingvism şi
se mai numesc şi graiuri de tranziţie. Zonele acestea de trecere reprezintă rezultatul unor relaţii
economice, sociale, culturale etc., existente în regiunea geografică de contact a ariilor dialectale
învecinate. Însă nici chiar aceste zone nu sunt omogene. De regulă, în părţile marginale domină
particularităţile ariei mai apropiate. Ariile de tranziţie suferă modificări în timp, în funcţie de
modificările ariilor învecinate.
O astfel de zonă a studiat, de exemplu, Grigore Brâncuş, în NV-ul Olteniei, unde se întâlnesc
1
B. P. Hasdeu, Istoria limbei române. Partea I. Principii de lingvistică, Bucureşti, 1881, p. 58 − 59
2
Spre exemplu, dintre studiile mai mult sau mai puţin apropiate de începuturile dialectologiei ca disciplină: E.
Petrovici − Studii de dialectologie şi toponimie (1970); R. Todoran − Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne
(în LR, V/1956) şi Noi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne (în CL, VI/1961); B. Cazacu − Studii de
dialectologie română (1966); I. Gheţie − Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a
structurii dialectale a unei limbi (în SCL, XV/1964) şi mulţi alţii.
85
particularităţi lingvistice munteneşti, bănăţene şi din Ţara Haţegului (care este ea însăşi o arie de
tranziţie). Existenţa acestei zone se explică prin infiltraţiile de populaţie din trecut dinspre Banat şi
Transilvania spre Oltenia. Sporirea obligaţiilor iobagilor, exploatarea feudală mai aspră în
regiunea de origine, epidemiile de ciumă, necesitatea de a se închiria păduri şi păşuni sunt numai
câteva dintre cauzele infiltraţiilor pomenite. Aşa se explică prezenţa în această zonă a africatelor č,
ğ, dz (frače, ca-n Banat, dar şi frat’e, ca-n Muntenia; dzâuă, ca-n Banat, dar şi ziuă, ca-n
Muntenia) sau a unor forme ce prezintă particularităţi din zona Ţării Haţegului (cf. batrân, mńez −
miez, în limba literară).
Concluzii
Limitele dialectale nu sunt aşadar fixe. Se poate vorbi de o dinamică a ariilor dialectale, în
funcţie de modificările survenite în timp, ceea ce impune o cercetare susţinută a acestora prin
anchete periodice pe teren.
5.5. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ROMÂNEŞTI – PREMISE, SCURT ISTORIC
Ca disciplină, dialectologia română îşi are originile în cercetările din deceniile al 8-lea şi al 9-
lea ale secolului al XIX-lea (prin studiile lingviştilor menţionaţi deja).
La noi, primele diferenţe dialectale au fost remarcate de Simion Ştefan (în sec. al XVII-lea),
Mitropolitul de Bălgrad, diferenţe notate de el în prefaţa Noului testament. Tot din secolul al
XVII-lea datează mărturia lui Ioan Zoba din Vinţ (cărturar ardelean), în prefaţa cărţii Sicriul de
aur, carte tipărită la Sebeş în scopul propagandei calvine.
Urmează Dimitrie Cantemir − primul care menţionează existenţa unor trăsături fonetice
dialectale în limba română: palatalizarea labialelor din graiul moldovean (în Descriptio
Moldaviae, partea a III-a, 1716), specifică mai ales pentru pronunţia femeilor. Tot Cantemir face
observaţia că valahii şi transilvănenii pronunţă mai aspru decât moldovenii (cf. giur, Dumnedzeu −
mold./jur, Dumnezău − munt.).
Trebuie menţionată aici contribuţia Şcolii Ardelene şi, sub influenţa acesteia, cea a cărturarilor
aromâni Ghe. Constantin Roja şi Mihail Boiagi.
Cu Ion Heliade Rădulescu, studiile dialectale româneşti fac un pas înainte. Preocupări
constante pentru acest domeniu există şi în lucrările lui Timotei Cipariu.
86
Printre precursorii dialectologiei române se află la loc de cinste Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu
Maiorescu), acesta putând fi considerat primul dialectolog român graţie studiilor sale cu
preocupări strict dialectale şi nu numai colaterale. Titu Maiorescu însuşi publică în volum (1874)
rezultatele cercetărilor asupra istroromânei efectuate de tatăl său − prima lucrare de dialectologie
de la noi: Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român.
Constituirea dialectologiei româneşti ca disciplină cu un domeniu de cercetare delimitat
riguros ştiinţific s-a produs concomitent (deceniile 8 − 9 ale secolului al XIX-lea) cu procesul
european privitor la punerea bazelor acestei ramuri lingvistice. George Baronzi, Ioan Nădejde,
Émile Picot (fostul viceconsul al Franţei la Timişoara) se numără printre primii cercetători care s-
au ocupat de dialectele limbii române. Ultimul dintre aceştia a aplicat pentru prima oară
transcrierea fonetică la dialectele româneşti. Urmează B. P. Hasdeu, Alexiu Viciu (profesor), iar cu
Gustav Weigand (1860 − 1930) începe o nouă etapă în istoria dialectologiei româneşti. Weigand −
romanist german, profesor la Universitatea din Leipzig − a fost preocupat atât de probleme
teoretice, cât şi de aspecte practice de ordin dialectal. El a avut elevi ale căror nume sunt de
răsunet în cercetarea lingvistică dialectală: Pericle Papahagi, Iosif Popovici, Sextil Puşcariu,
Theodor Capidan. Apoi, plecând de la ideile sale, s-au remarcat prin studii importante şi alţi
lingvişti români: Ov. Densusianu, I. A. Candrea, Th. D. Speranţia, Tache Papahagi.
În Şcoala lingvistică din Cluj se impun dialectologi precum: Emil Petrovici, Sever Pop,
Şt. Paşca.
În perioada interbelică apar studii centrate pe problemele dialectologiei româneşti ale unui alt
romanist german − Ernst Gamillscheg.
Al. Rosetti este lingvistul român cu o contribuţie deosebită şi în câmpul de cercetare dialectală.
Sub conducerea lui a fost înfiinţată Arhiva fonogramică a limbii române (1956), azi − Institutul de
cercetări etnologice şi dialectologice.
Urmează, în imediata contemporaneitate, nume precum: Dimitrie Macrea, Matilda Caragiu
Marioţeanu, Ştefan Giosu, Romulus Todoran, Emanuel Vasiliu, Ion Coteanu, Ion Gheţie,
Alexandru Mareş, Liliana Ionescu Ruxăndoiu şi mulţi alţii.
În încheiere, trebuie subliniat şi faptul că rezultatele cercetărilor întreprinse de-a lungul
timpului de către toţi dialectologii menţionaţi aici (dar şi de alţii ale căror nume nu apar aici) au
furnizat date preţioase dialectologiei teoretice şi au contribuit la cunoaşterea mai exactă a etapelor
de formare şi dezvoltare a limbilor romanice.
87
5.6. TRANSCRIEREA FONETICĂ DIALECTALĂ
Odată cu dezvoltarea dialectologiei ca disciplină, a devenit limpede pentru toţi dialectologii

faptul că alfabetul uzual nu poate servi notării fidele a multiplelor variante dialectale ale
fonemelor.
Scrierea unei limbi este, în general, fonematică. Imaginea grafică a fonemelor este, după cum se
ştie, imperfectă: nu întotdeauna un fonem este redat printr-un grafem specific − vezi, de pildă, situaţia
africatelor [č, ğ] din română (č şi ğ din [čoar∂], [fač], [ğam], [ğer] etc. se redau alfabetic prin acelaşi
grafem: cf. cioară, faci, geam, ger; ba − mai mult − grafemele „c, g” servesc şi la redarea velarelor [k,
g]: cf. car, glumă ş. a. m. d.), a palatalelor [k’, g’] (aflate într-o situaţie similară celei a africatelor) sau
a valorilor lui i (care sunt redate tot printr-un singur grafem: cf. i plenison din [bine] − bine, i
semivocalic din [jarb∂] − iarbă şi i scurt nesilabic din [fraţĭ] − fraţi). A devenit, astfel, necesară punerea
la punct a unui sistem de semne care să permită fixarea în imagini grafice, cu maximă precizie
posibilă, a tuturor varietăţilor de rostire a sunetelor dintr-o secvenţă vorbită. Exemplele de mai sus
ilustrează realitatea lingvistică în această privinţă a raportului literă/sunet, de multe ori inegal, pe
material aparţinând limbii standard − unde, s-a văzut, apar asemenea „neajunsuri” ale redării
alfabetice, convenţie suficientă însă pentru vorbitorii unei limbi pentru a se înţelege în scris. Un
alfabet, de altfel, chiar ar trebui să fie mai „simplu” − ca număr de grafeme şi ca mod de „desenare” a
acestora. Altfel stau lucrurile − şi asta vrem să demonstrăm aici − când se pune problema studierii
sunetelor unei limbi şi ale variantelor teritoriale ale limbii în cauză. Aşadar, cu atât mai mult, în redarea
pronunţiilor dialectale, transcrierea sunetelor prin sumarele mijloace grafemice ale unui alfabet
(indiferent care ar fi el) este nu numai insuficientă, ci chiar imposibilă.
Sistemele de transcriere fonetică dialectală sunt alfabetice şi nonalfabetice.

Sistemele nonalfabetice − propuse de lingviştii Baudoin de Courtenay şi Otto Jespersen − nu
au fost create pentru redarea vorbirii în toate nuanţele ei de pronunţare. Scopul acestor sisteme de
transcriere s-a limitat la redarea componentelor articulatorii ale sunetelor. Aceste sisteme însă nu
au avut viaţă lungă, s-a renunţat destul de repede la ele, deoarece erau foarte complicate şi nu şi-au
dovedit utilitatea nici măcar în fonetica descriptivă, iar din cercetarea dialectală curentă a fost de la
început exclusă. Pentru a ilustra caracterul extrem de complicat al acestui tip de transcriere este
suficient un singur exemplu: sunetul b din silaba ba se transcrie în acest sistem α0bδ0ε1 − literele
greceşti indicând organele active ale aparatului articulator, cele latine, locul de articulaţie, iar
cifrele, gradul de deschidere şi forma deschizăturii.
88
Sistemele alfabetice, după cum este de aşteptat din denumire, au la bază alfabetele
întrebuinţate în scrierea curentă (pentru limba română, alfabetul latin). La semnele alfabetului
respectiv se adaugă semnele diacritice. Acestea schimbă valoarea fonetică a literelor la care se
ataşează, dându-le o valoare nouă: c − fac [fak] / č − faci [fač], t − frate [frate] / t’ − [frat’e]
(pronunţie palatalizată), n − bine [bine] / ń − [bińe] etc. Se mai împrumută litere din alte alfabete
decât cel curent; de exemplu, din cel grecesc: ρ − r uvular (în aromână − [guρă]), δ − fricativă
interdentală sonoră (în aromână − [δară], „zară”), ŋ − n velar (în [luŋg], [luŋcă] etc. − subd.
muntean) etc. O altă modalitate de a întregi inventarul grafemelor necesare transcrierii fonetice
dialectale constă în modificarea literelor deja existente − fie prin adăugarea unor semne diacritice,
altele decât cele folosite în transcrierea fonetică pentru limba standard, fie prin răsturnarea literelor
sau „desenarea” lor în mod diferit decât cel pentru uzul alfabetic: cf. ĉ − africată surdă, pronunţată
foarte dur în Maramureş, pronunţie care schimbă seria vocalelor de după ea (cf. „ĉă mai faci,
braicule?”); đ − africată alveolo-palatală sonoră, cu elementul fricativ foarte palatal (în subd.
bănăţean − [đes], „des”); ә pentru ă, å pentru a labializat etc.
Semnele grafice din transcrierea fonetică au un caracter convenţional. Transcrierea fonetică
dialectală variază de la o limbă la alta, de la o şcoală lingvistică la alta şi chiar de la un dialectolog
la altul, însă, în general, sistemele bazate pe acelaşi alfabet au numeroase semne comune. Apoi,
rigorile oricărei lucrări ştiinţifice impun întocmirea unei liste a semnelor utilizate pe parcursul
studiului respectiv pentru notarea fonetică (listă ce apare, de regulă, la începutul lucrării), ceea ce
înlătură eventualele dificultăţi de înţelegere a exemplelor, textelor dialectale.
Pentru notarea aspectelor fonetice variabile, ca urmare a modificărilor diferitelor componente
articulatorii, se apelează la următoarele semne:
• accentul (dinamic, tonic, principal, secundar, al frazei): ĉèlălált etc.;
• cantitatea sunetelor (lungi, semilungi, scurte): māre, ṝău etc.;
• deschiderea vocalelor: putę, fęte, pǫte etc.;
• închiderea vocalelor: bínẹ, cọcóş, etc.;
• labializarea vocalelor: cåp, sṷåre etc.;
• palatalizarea consoanelor în diferite grade: fratˇe, fraté, frat˝e, fratˇˇe;
• velarizarea consoanelor: luŋg, lâŋgă etc.;
• nazalizarea vocalelor în diferite grade: mîñz, ũs (cf. „uns”) etc.;
• asurzirea vocalelor şi consoanelor: am făcutụ, lupu, casậ, fraţi, istṃ etc.;
• deplasarea locului de articulare a vocalelor: fášě etc.;
• deosebirea semivocalelor de vocale: leṷ, jaṷ etc.
89
Existenţa a numeroase sisteme de transcriere a impus, încă din 1881, alcătuirea unui sistem
internaţional de transcriere de către Asociaţia fonetică internaţională. Acest sistem foloseşte cele
mai multe litere dintre cele ale alfabetului latin, cu valorile lor obişnuite, câteva din alfabetul
grecesc şi recurge − cum s-a văzut deja − la modificarea celor existente. Semioclusivele
(africatele) sunt redate, de obicei, prin literele corespunzătoare celor două elemente care intră în
componenţa lor: ts = ţ, dƷ = ḑ, t∫ = č, dз = ğ ([Ʒ] notează consoana [j] − se evită folosirea celui de-al
doilea grafem, dat fiind că acesta notează de cele mai multe ori iotul). Semnele diacritice sunt, pe
cât posibil evitate.
În dialectologia română s-au întrebuinţat de-a lungul timpului mai multe sisteme de transcriere
fonetică (propuse de: Émile Picot, Gustav Weigand, Ov. Densusianu, Al. Rosetti ş. a.). Cel mai
bun sistem, şi ca atare cel mai întrebuinţat, este cel propus în Atlasul lingvistic român (reeditat de
mai multe ori), cu coordonator Sextil Puşcariu (coautori: Sever Pop, Emil Petrovici).
Transcrierile fonetice se clasifică, în genere, după trei criterii, după cum urmează:
• după materialul lingvistic urmărit a fi anchetat: 1) normalizantă (sau schematizantă) −
adoptată de puţini specialişti şi care neglijează nuanţele de pronunţie şi particularităţile
individuale şi 2) impresionistă − materialul lingvistic este notat de anchetator în mod spontan,
cât mai exact posibil, are totuşi, ca şi prima, caracter subiectiv, căci depinde în primul rând de
organul auditiv al anchetatorului;
• după materialul lingvistic anchetat pe compartimente sau integral: 1) aproximativă − se
notează numai cele mai pregnate particularităţi de rostire la un nivel lingvistic sau la toate
nivelurile lingvistice şi 2) riguroasă − se notează absolut toate particularităţile indiferent de
nivel;
• după prezenţa / absenţa subiectului anchetat şi a mijloacelor tehnice utilizate: 1) directă − în
prezenţa subiectului anchetat şi 2) indirectă − după înregistrări.
În încheiere, trebuie făcută precizarea că transcrierea fonetică nu este echivalentă cu

transcrierea fonologică: prima − după cum s-a înţeles deja, notează toate varietăţile sonore ale
fonemelor, a doua − notează numai fonemele unui idiom.
Încercaţi să transcrieţi fonetic dialectal 5 (cinci) cuvinte specifice zonei din care
proveniţi.
90
Să ne reamintim...
 transcrierea fonetică dialectală notează toate varietăţile sonore ale fonemelor,
înregistrate între anumite isoglose;
 transcrierea fonetică dialectală utilizată curent este cea alfabetică;
 selectarea tipului de transcriere fonetică dialectală depinde de tipul de ancheta
dialectală.
5.7. METODE DE STUDIERE A DIALECTELOR
Studiul unui dialect, subdialect, grai, subgrai presupune două etape: informarea − culegerea
materialului şi interpretarea − studierea propriu-zisă a materialului cules în anchete. Pentru fiecare
etapă se pot utiliza metode multiple.
Informarea este o etapă foarte complexă în dialectologie. Aceasta implică respectarea unor
condiţii de lucru foarte riguroase, deoarece de corectitudinea culegerii materialului depinde
interpretarea acestuia. Etapa informării presupune două faze: 1) pregătirea cercetătorului − acesta
trebuie să cunoască cele mai importante date în legătură cu graiul respectiv, cu vechimea aşezării,
originea populaţiilor etc. şi este necesar să aibă cunoştinţe de istorie, etnografie, folclor,
antropologie, pentru că toate aceste domenii se interconexează şi sunt benefice studiului dialectal
prin instrumentele şi metodele lor specifice de lucru; 2) faza care priveşte aproape exclusiv
particularităţile graiului cercetat, acestea putând fi cunoscute prin două subetape: a) observaţia şi
b) ancheta dialectală propriu-zisă.
Observaţia constă în situarea cercetătorului vreme destul de îndelungată în mijlocul
colectivităţii de vorbitori care urmează a fi studiată sub aspectului graiului. Dialectologul
urmăreşte pe viu particularităţile lingvistice fără a nota nimic şi fără a se servi de liste de cuvinte.
De altfel, această fază este cea în care se elaborează cu mare atenţie chestionarele ce se vor utiliza
în anchetă. Pentru întocmirea chestionarelor se culeg fapte autentice de limbă, constante, relevante
pentru specificul lingvistic al zonei. Metoda aceasta a observaţiei prezintă şi dezavantaje: timpul
îndelungat petrecut pe teren, culegerea de fapte variate, disparate uneori, conduce la adunarea unui
material greu de interpretat, mai ales în ceea ce priveşte compararea lui cu altele culese pentru alte
graiuri. S-ar părea deci că o cercetare de tip sincronic este sortită eşecului dacă se foloseşte o astfel
91
de metodă. Lucrurile nu stau chiar aşa, căci discernământul celui care studiază sau al echipei care
întreprinde ancheta, permanenta informare de specialitate, în ceea ce priveşte rezultatele obţinute
pentru alte graiuri, şi o riguroasă „agendă” a materialului cules, cu notarea la zi a modificărilor
survenite (valabil pentru perioade mai lungi, modificările neproducându-se de la o zi la alta),
înlătură pericolul pierderii posibilităţii de comparare a faptelor lingvistice din arii dialectale
diferite. Prin urmare, o perioadă de acomodare cu graiul respectiv este absolut necesară − nici o
pregătire teoretică, oricât de solidă, nu poate suplini contactul direct.
Ancheta dialectală propriu-zisă utilizează chestionare, liste de cuvinte, albume de fotografii,
schiţe, desene − toate acestea servesc la cercetarea sistematică a faptelor lingvistice, fiind auxiliare
ale anchetelor care folosesc un informator (sau mai mulţi). Aceasta este principala metodă de
culegere ştiinţifică a materialului lingvistic.
Ancheta dialectală poate fi, în principiu, de două feluri: 1) indirectă şi 2) directă.
Ancheta indirectă se realizează prin corespondenţi, ceea ce nu presupune deplasarea pe teren a
specialistului. Se dau chestionarele intelectualilor din zonă (G. Wenker a procedat aşa), li se face
instructajul în privinţa scopului anchetei şi sunt familiarizaţi cu transcrierea fonetică dialectală.
Facilităţile tehnice (aparatele de înregistrare) uşurează mult în contemporaneitate munca acelora
care întreprind astfel de anchete. Este evident că asemenea procedură este foarte comodă pentru
specialist, însă − cum lesne se poate închipui − dezavantajele nu întârzie să apară: nu există
certitudinea transcrierii fonetice (în lipsa aparatelor de înregistrare), nu există nici siguranţa că s-a
ales cel mai indicat informator sau că s-au respectat chestionarele şi listele de cuvinte etc.
Ancheta directă, dimpotrivă, presupune contactul nemijlocit. Se serveşte de aceleaşi
instrumente de lucru: chestionare, înregistrări ş. a. m. d. Majoritatea specialiştilor sunt de acord, în
privinţa acestui tip de anchetă, că este mai bine să nu dureze prea mult, pentru că documentele de
comparat trebuie să fie contemporane.
În funcţie de scopul urmărit, se mai întreprind anchete speciale (se cercetează un anumit aspect
al graiului respectiv 1), generale (care, prin opoziţie cu cele speciale urmăresc toate
compartimentele lingvistice), de probă (sau preliminare; aşa cum dezvăluie denumirea, acestea le
precedă pe cele directe sau definitive, durata lor fiind mai mică; acestea au mai multe obiective:
selectarea cu atenţie a informatorilor, definitivarea chestionarelor şi a reţelei de puncte de anchetat
etc.; anchetele de probă sunt recomandabile mai ales când se vizează elaborarea unor lucrări
colective) şi definitive (se înţelege că se numesc aşa mai mult prin opoziţie cu cele de probă;
1
Compartimentul fonetic, de exemplu, sau chiar numai aspect al acestuia − palatalizarea labialelor (dacă este
vorba de graiul moldovean).
92
acestea se aseamănă destul de mult cu cele directe, diferenţele constând numai în nuanţarea
modului de lucru).
Chestionarul dialectal este fixat dinainte şi definitivat în ancheta preliminară. Întrebările
trebuie să ţină cont de specificul localităţii (sau regiunii), adică de o întreagă serie de elemente:
ocupaţiile preponderente, felul de viaţă etc. De asemenea, întrebările trebuie să fie simplu şi precis
formulate. Acestea pot fi directe şi indirecte. Cele directe − de exemplu, „Ziceţi fie-mea sau fiică-
mea?” − nu sunt recomandabile, pentru că pot influenţa informatorul (acesta, intimidat de prezenţa
specialistului − „om cu carte” − este tentat să aleagă forma literară, evident, în detrimentul
anchetei). Întrebările indirecte, de tipul „La un om tare bătrân, cum îi ziceţi?”, asigură
spontaneitatea răspunsului. Tot întrebări indirecte sunt şi cele care lasă în suspensie răspunsul,
înglobându-l în întrebare: „Când cineva ţi-a stricat ceva, îl dai în judecată pentru că ţi-a făcut...
(pagubă este răspunsul aşteptat sau alt lexem, în funcţie de zonă)”. Se mai utilizează şi întrebările
indirecte de tip ostensiv 1: „Cum numiţi bucata aceasta de pânză de la umărul cămăşii?” şi se arată
cu mâna porţiunea respectivă a obiectului vestimentar.
În ceea ce priveşte tehnica intervievării, este foarte important să nu se insiste în cazul în care
informatorul ezită, dintr-un motiv sau altul, să răspundă. Se aşteaptă un alt moment propice pentru
reformularea întrebării. Sugerarea răspunsului sau scoaterea cu orice preţ a acestuia duce la
informaţii false.
Specialiştii grupează, de cele mai multe ori, întrebările în funcţie de sferele semantice ale
termenilor urmăriţi în anchetă. Ordinea întrebărilor se mai stabileşte şi în funcţie de înrudirea
fenomenelor fonetice. Aceste modalităţi de lucru sunt incontestabil superioare, ca rezultat şi − nu
în ultimul rând − ca viteză de lucru, celor care aranjează întrebările din chestionar după
succesiunea alfabetică a formelor urmărite 2.
Mai trebuie menţionat că, pentru studiul monografic, chestionarele sunt mult mai amănunţite
decât cele pentru elaborarea atlaselor lingvistice regionale. Ancheta care vizează realizarea unui
studiu monografic merge pe verticală, în vederea cunoaşterii minuţioase a graiului, pe când cea în
urma căreia se întocmesc atlase, urmează o „direcţie” de lucru orizontală, deoarece surprinde
„momente” din evoluţia graiului respectiv.
Anchetatorul presupune şi el, prin persoana ca atare şi prin condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească, probleme specifice. De pildă, s-a pus întrebarea dacă anchetatorul trebuie să fie sau
1
Întrebările ostensive presupun gesturi, se indică obiectul a cărui denumire se aşteaptă.
2
Acest procedeu al succesiunii alfabetice a fost folosit de J. Gilliéron şi E. Edmont pentru atlasul lor, dar să nu
uităm că ancheta lor se înscrie în faza de pionierat; procedeul chestionarului elaborat pe criteriul sferelor
semantice a fost utilizat prima oară de lingviştii Jaberg şi Jud, apoi de autorii Atlasului lingvistic român.
93
nu specialist. Gilliéron credea că nu, pentru că un specialist s-ar putea lăsa influenţat de
cunoştinţele sale teoretice despre graiul cercetat şi, astfel, ar interveni modificări − evident,
inconştiente − ale răspunsurilor. De aceea l-a şi ales pe Edmond Edmont, nespecialist, dar cu un
mare interes pentru graiurile populare şi cu un auz foarte fin. S-au constatat totuşi erori ale
Atlasului lingvistic francez care se datorau tocmai faptului că acest colaborator nu era lingvist.
Calităţile necesare unui anchetator sunt: auz foarte bun, stăpânirea sistemelor de notaţie
fonetică dialectală, mânuirea adecvată a aparatelor necesare (reportofon, aparat foto etc.), să fie
un bun cunoscător al psihologiei umane (trebuie să ştie să-şi apropie informatorii pentru a le crea
o stare de bunăvoinţă, absolut obligatorie actului informării, şi să ştie, în general, să lucreze cu
oamenii de la ţară), să nu se lase influenţat de cunoştinţele sale teoretice, prin obiectivitate
ştiinţifică şi discernământ.
O altă problemă vizează numărul anchetatorilor: este nevoie de un singur anchetator sau de
mai mulţi pentru realizarea unei lucrări? De regulă, se deplasează pe teren mai mulţi specialişti, în
primul rând pentru că se reduce durata anchetelor. Este de la sine înţeles că, pentru a forma o
echipă, aceştia trebuie să se pună de acord în privinţa tuturor aspectelor legate de ancheta
respectivă − obiective, chestionare, sisteme de transcriere etc.
În fine, se mai ridică problema modului de adresare folosit de anchetator(i): în limba literară −
acest mod de adresare duce, de obicei, la literarizarea în mod forţat a graiului de către subiecţii
anchetaţi − sau în graiul respectiv − în acest caz este de dorit ca membrii echipei de anchetatori să
fie, pe cât posibil, din părţile locului.
Informatorul (sau subiectul) este un element deosebit de important pentru ancheta dialectală.
De alegerea lui depind calitatea şi, implicit, rezultatele interpretării materialului obţinut. Condiţiile
pe care trebuie să le întrunească informatorul sunt următoarele:
− să fie (el ca şi familia sa) din localitatea respectivă şi să-şi fi trăit cea mai mare parte a
vieţii acolo (mai exact să nu fi fost plecat din localitate pentru o perioadă mai mare de doi
ani);
− să lucreze în localitate şi nu în împrejurimi sau în oraşele apropiate;
− să aibă o pronunţie clară;
− să fie inteligent fără un grad ridicat de instrucţie (dar să nu fie nici complet neştiutor de
carte);
− să înţeleagă scopul venirii anchetatorului, de acest lucru depinzând calitatea răspunsurilor
sale;
− să fie binevoitor şi să stea cu plăcere la dispoziţia anchetatorului pentru un timp;
94
− să aibă, de preferinţă, vârsta cuprinsă între 30 şi 65 de ani (după G. Weigand, limita
inferioară de vârstă este de 9 ani; după alţi specialişti, această limită trebuie împinsă către
vârste mai mari, căci răspunsurile unui copil nu pot fi reprezentative pentru graiul unei
întregi comunităţi).
Una dintre îndatoririle anchetatorului este aceea de a întocmi fişe ale informatorului. Când
scopul anchetei este acela de a elabora un glosar sau o monografie, se întrebuinţează subiecţi
diferiţi (ca vârstă, sex, grad de instruire etc.). Pentru un atlas, de regulă, este suficient un
informator. Mai pot fi folosiţi informatorii secundari (ocazionali). Aceştia asistă un timp la
anchetă şi pot face completări sau chiar răspund în locul informatorului principal atunci când
acesta nu cunoaşte răspunsul.
Anchetatorul-informator − specialistul însuşi − este o altă soluţie utilizată în studiile
dialectale. S-a dovedit a fi o metodă bună pentru monografii şi glosare, nu şi pentru atlase.
Principalul dezavantaj constă în faptul că anchetatorul-informator nu poate cuprinde decât o
localitate cu al cărei grai trebuie să păstreze permanent contactul (şi aici intervin informatorii
secundari, aceştia asigurându-i specialistului verificarea constantă a particularităţilor graiului şi
aducându-i la cunoştinţă modificările survenite).
Punctul de anchetat şi reţeaua de puncte sunt termeni de specialitate care acoperă
următoarele realităţi: punctul este reprezentat de orice localitate în care se efectuează ancheta
dialectală − în situaţia în care se urmăreşte elaborarea unui glosar sau / şi a unei monografii, iar
reţeaua de puncte corespunde unui grup de localităţi care trebuie studiate în vederea realizării unui
atlas lingvistic; în această ultimă situaţie, schema geografică a punctelor reţelei este un „desen-
plasă”. Punctele se reprezintă pe harta lingvistică cu o cifră. Pentru o arie dialectală mai mică, se
anchetează toate localităţile, pentru una mai întinsă − „ochiurile” plasei sunt mai mari.
Să ne reamintim...
 prima etapă a studiului dialectal este informarea;
 informarea are ca subetape observaţia şi ancheta propriu-zisă;
 ancheta poate fi indirectă (prin corespondenţă) sau directă (prin contactul
nemijlocit al anchetatorului/anchetatorilor cu informatorul/informatorii);
 anchetele presupun utilizarea de: chestionare, liste de cuvinte, albume de
fotografii, schiţe, desene, înregistrări audio/video;
 atât anchetatorul, cât şi informatorul trebuie să întrunească anumite condiţii.
95
Interpretarea, cea de-a doua etapă a studierii variantelor teritoriale ale limbii, prelucrează
materialul cules prin anchete şi îl valorifică în lucrări diferite. Principalele asemenea lucrări sunt:
glosarul dialectal, monografia dialectală şi atlasul lingvistic.
Glosarul dialectal reprezintă o listă de cuvinte, ordonată după un anumit criteriu − alfabetic,
pe câmpuri lexico-semantice etc. − şi poate constitui un studiu ca atare sau poate fi anexat la o
lucrare mai amplă de tip monografic. Glosarele sunt mai bogate în termeni decât atlasele, acestea
din urmă nefiind aşa de bogate în sinonime (nu se pot trece prea multe cuvinte pe hărţi). Primul
glosar, care are doar parţial caracter dialectal, este Dicţionarul anonim de la Caransebeş
(Dictionarium valachico-latinum) şi datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Dicţionarul
conţine peste 5000 de cuvinte, între care se află şi cuvinte din graiul bănăţean şi din alte graiuri de
peste munţi.
După apariţia geografiei lingvistice s-a crezut că glosarele nu vor mai fi necesare. Li s-au obiectat
transcrierea fonetică imperfectă, localizarea imprecisă a termenilor, lipsa desenelor care să ilustreze
mai bine cuvântul, lipsa de informaţii privind momentul când apare un cuvânt, că nu toţi termenii
cuprinşi în glosar sunt sincronici etc. Însă lucrurile sunt întotdeauna perfectibile şi glosarele se
completează reciproc cu atlasele. În prezent, glosarele au început să folosească, pe cât posibil, metoda
geografică. Că glosarele nu şi-au pierdut utilitatea o demonstrează faptul că Noul atlas lingvistic
român (NALR) este o lucrare perfecţionată cu ajutorul glosarelor (vezi, de exemplu, termenii pentru
noţiunea „guturai”, pentru tot teritoriul lingvistic dacoromân: troahnă, zalfă, târnafes, răpciugă,
fofaină, şuhărie, bâcniţă etc. − termenii sunt preluaţi din glosarele pe regiuni).
Atlasele lingvistice sunt de mai multe feluri: naţionale, regionale, microatlase, plurilingve,
istorice. Hărţile lingvistice cuprinse în acestea pot fi şi ele, în funcţie de anumite criterii, de mai
multe tipuri (fonetice, morfologice etc. − după conţinutul lor; analitice şi sintetice− după natura
lor; descriptive şi interpretative − după modul de prezentare a faptelor de limbă; unitare şi
neunitare − în funcţie de repartiţia teritorială a faptelor lingvistice ilustrate; generale şi parţiale −
după cuprinderea integrală sau nu a teritoriului lingvistic înfăţişat).
Monografia dialectală este o lucrare mai amplă, pentru un singur grai şi are următoarea
structură: capitolul introductiv − conţine informaţii despre ţinut, populaţe, obiceiuri, legături ale
populaţiei respective cu vecinii; partea pur lingvistică − parte care înfăţişează studiul graiului în
cauză pe compartimente lingvistice (fonetic, morfologic, sintactic, lexical) şi în care, evident, se
96
insistă pe particularităţile specifice zonei; textele transcrise fonetic (texte variate, pentru a-i
interesa şi pe folclorişti, etnografi etc.); glosarul − acesta pentru a explica cuvintele regionale mai
puţin cunoscute sau semnalate pentru prima oară (glosarul se ordonează, de obicei, alfabetic, însă
şi gruparea cuvintelor pe câmpuri lexico-semantice şi-a dovedit utilitatea); indice de nume, de
materii etc.; anexele − acestea conţin fotografii, hărţi, desene, planşe ilustrative etc.
Să ne reamintim...
 a doua etapă a studiului dialectal este interpretarea materialului cules prin
anchetă dialectală;
 materialul cules prin anchete se valorifică în lucrări diferite: glosarul dialectal,
monografia dialectală şi atlasul lingvistic.
5.8. REZUMAT
Unitatea de învăţare 5 introduce noţiunile fundamentale în studiul dialectologiei,
prezintă criteriile de delimitare a limbii şi dialectului, raporturile dialectului cu limba
naţională şi literară, principalele teorii, în diacronie, privitoare la dialect. După
prezentarea premiselor constituirii dialectologiei româneşti ca disciplină, se descriu
tipurile de transcriere fonetică dialectală şi metodele de studiere a dialectelor.
5.9. TEST DE EVALUARE
Alegeţi o pagină (sau fragmente însumând o pagină) dintr-un roman sau dintr-o
nuvelă, care să conţină elemente de argou / jargon / limbaj profesional / idiolect.
Demonstraţi în maximum o pagină manuscrisă (½ pag. redactată computerizat) că
aceste elemente se încadrează într-una din variantele socio-lingvistice menţionate.
Fragmentul citat va fi transcris şi se vor da toate trimiterile bibliografice
corespunzătoare. (Exemplele comentate şi încadrate vor fi dezbătute în cadrul
tutorialelor)
97
Unitatea de învăţare 6. DIALECTELE SUD-DUNĂRENE
Cuprins
6.1. Introducere................................................................................................................. 98
6.2. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................. 98
6.3. Formarea dialectelor româneşti................................................................................ 99
6.3.1. Originea aromânilor.................................................................................................. 99
6.3.2. Originea megleno-românilor..................................................................................... 100
6.3.3. Originea istro-românilor........................................................................................... 102
6.3.4. Originea daco-românilor........................................................................................... 103
6.4. Particularităţi ale dialectelor sud-dunărene............................................................. 105
6.5. Rezumat...................................................................................................................... 113
6.6. Test de autoevaluare.................................................................................................. 114
6.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 6 este dedicată dialectelor sud-dunărene. Acestea sunt
prezentate mai întâi sub aspectul formării lor, după care se precizează, pentru
fiecare dialect condiţiile separării de trunchiul de română comună. În ultima
parte, sunt descrise, cu exemple, particularităţile acestor dialecte. Unitatea se
încheie cu un test de autoevaluare care urmăreşte fixarea particularităţilor
descrise.

- să cunoască principalele teorii legate de formarea dialectelor sud-dunărene;
- să înţeleagă premisele separării dialectelor supranumite sud-dunărene de
trunchiul românei comune;
- să recunoască dialectele sud-dunărene prin identificarea particularităţilor
specifice acestora.
98
6.3. FORMAREA DIALECTELOR ROMÂNEŞTI
Formarea dialectelor româneşti este o problemă larg dezbătută, dat fiind caracterul divergent al
dialectelor sud-dunărene (care se vorbesc în Peninsula Balcanică). Elucidarea acestei probleme
este posibilă numai coroborând datele lingvistice cu cele istorice. Este cunoscut faptul că, datorită
migraţiei masive a slavilor şi formării statelor sud-slave, poporul român s-a scindat în grupuri
dialectale care, începând cu secolul al IX-lea şi sfârşind cu secolul al XIV-lea, au părăsit teritoriul
ţării noastre, singurul continuator al românei rămânând dialectul dacoromân. Migraţia slavilor, ca
orice altă cauză a scindării unor grupuri etnice, a condus la slăbirea sau chiar întreruperea relaţiilor
dintre obştile româneşti, treptat s-a ajuns la izolare, fapt care a facilitat adâncirea diferenţelor
lingvistice dintre aceste comunităţi. Secolul al IX-lea constituie doar limita inferioară a unui
proces de separare definitivă a celor patru dialecte româneşti, proces care începuse însă de la
venirea primului val migrator slav.
6.3.1. ORIGINEA AROMÂNILOR
În privinţa aromânilor şi a dialectului vorbit de aceştia, discuţiile specialiştilor nu au fost aşa de

ample şi de complicate precum în cazul celorlalte două dialecte sud-dunărene. Aromânii (ca şi
reprezentanţii celorlalte două dialecte vorbite în sudul Dunării, de altfel) sunt, alături de
dacoromâni, descendenţii vechii populaţii romanizate din Moesia. În sprijinul afirmării
comunităţii dacoromâne / aromâne până în secolele al IX-lea − al X-lea se aduc următoarele
argumente: 1) prezenţa unor elemente vechi greceşti, 2) prezenţa unor elemente comune cu
albaneza şi 3) prezenţa unor elemente vechi slave − toate acestea, identice ca formă şi înţeles cu
cele din dacoromână.
Pe aceste argumente de ordin lingvistic se întemeiază concluzia că aromânii au locuit în NE-ul
Peninsulei Balcanice, între Dunăre şi Balcani, înainte de secolele al IX-lea − al X-lea şi că
aromânii răspândiţi în sudul Peninsulei Balcanice nu sunt băştinaşi în ţinuturile în care îi găsim
astăzi. Linia Jireček 1 pledează împotriva autohtoniei aromânilor în teritoriile de azi (vezi şi studiul
lui Theodor Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, op. cit. − lucrare cu o
1
Denumire care, în jargonul specialiştilor, trimite la totalitatea teoriilor emise de istoricul ceh Constantin Jireček
(1854 − 1917) şi la liniile de demarcaţie teritorială pe care acesta le-a trasat în problema dezbătută.
99
argumentaţie insuficientă, din păcate; Capidan se bazează în afirmaţiile sale numai pe toponime).
Alte argumente pentru coborârea aromânilor din NE-ul Peninsulei Balcanice sunt cele de ordin
istoric. De pildă, istoricul bizantin Kekaumenos (sec. al XI-lea) vorbeşte despre răspândirea
aromânilor în Epir, Macedonia, Elada. Prima ştire sigură despre aromâni este încă şi mai timpurie,
ea aparţine istoriografului bizantin Kedrenos (976). Apoi, se mai poate aminti şi mărturia unui
anonim (sec. al XII-lea) care menţionează în scrierile sale „domnia unui oarecare Niculiţă peste
vlahii din Elada. Cronicarul sultanilor, Laonic Chalcocondil (sec. al XV-lea) depune şi el mărturie
despre prezenţa aromânilor în sudul Dunării, iar la noi, Stolnicul Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir
au fost primele personalităţi preocupate de această problemă.
6.3.2. ORIGINEA MEGLENO-ROMÂNILOR
Deşi descoperiţi târziu, meglenoromânii au stârnit un viu interes ştiinţific. S-au emis, în
privinţa originii lor, mai multe teorii. Le prezentăm aici pe cele mai importante şi care, aflate pe
poziţii adverse, au şi polarizat întreaga discuţie.
a) Teoria lui Ov. Densusianu − susţine că meglenoromâna este un subdialect al dacoromânei.

Această afirmaţie se află în concordanţă cu o alta, cum că megleniţii sunt „o colonie dacoromână
veche pe teritoriul macedoromân”; coroborate, aceste două afirmaţii conduc la teza că megleniţii
au origine nord-dunăreană. Argumentele sale sunt exclusiv lingvistice şi se referă la concordanţele
dintre meglenită şi dacoromână care nu se regăsesc în aromână:
− evoluţia la [z] a dentalei [d] (cf. megl. uzoi / dr. auzii / ar. avdzii);
− păstrarea diftongului [au] (cf. megl. daug( / k) / dr. adaug / ar. adavgu);
− [p, b, m, v] + [i], în cuvintele de origine latină, s-au păstrat nealterate − în aromână s-au
palatalizat (cf. megl. pert, zber, vin, mik / dr. pierd, zbier, vin, mic / ar. k’erdu, zg’er, yin, ńik);
− vocativul în -ule, prezent în ambele, în aromână nu (cf. megl. lupuli / dr. lupule);
− numeralul 20 are construcţie identică în meglenită şi dacoromână (cf. megl. daozots / dr.
douăzeci / ar. yiñğitsî) etc.
La aceste argumente, autorul teoriei adaugă o listă de cuvinte existente numai în
meglenoromână şi dacoromână. Meglenoromâna ar fi deci, după Ov. Densusianu, „un grai
dacoromân transplantat în sud pe teritoriul macedoromân”. Peste 25 de ani adaugă la această listă
două cuvinte, megl. sca(u)nt „scaun” şi megl. aric „curte, arie” − foarte importante pentru el,
deoarece ele există şi în Bihor, şi atunci se naşte întrebarea: n-ar putea fi megleniţii daci români
din părţile Bihorului? Cauza dislocării lor din vestul teritoriului dacoromân ar fi putut fi, ca şi în
100
cazul istroromânilor, pătrunderea maghiarilor spre est (atât megleniţii, cât şi istroromânii, nu au
cuvinte maghiare în grai). Coborârea megleniţilor s-ar fi produs în secolele al X-lea − al XI-lea.
Teoria nu a avut adepţi, iar lista nu este alcătuită cu discernământ, căci majoritatea cuvintelor
sunt inovaţii paralele în cele două dialecte, uneori chiar inovaţii târzii.
b) Teoria lui Sextil Puşcariu afirmă că megleniţii, ca şi vorbitorii celorlalte două dialecte sud-
dunărene, nu sunt autohtoni în teritoriile pe care le ocupă azi. S. Puşcariu împarte vorbitorii acestor
dialecte în două grupuri: grupul „românilor răsăriteni” − megleniţii şi aromânii şi grupul
„românilor apuseni” − istroromânii. Originea comună a meglenoromânilor şi aromânilor este
demonstrată de trăsăturile lingvistice ale celor două dialecte:
− velara c + e, i > ţ (cf. ar., megl. ţer < lat. coelum), iar velara g + e, i > dz − în megl. > z (cf. ar.
fudzi, megl. fuzi < lat. fugit);
− păstrarea lui n în forme precum ar., megl. ună < lat. una;
− palatalizarea lui n + i desinenţial (cf. ar., megl. oamiń, buń, ar. tu aduń, megl. tu duń) ş.a.m.d.
Teoria lui S. Puşcariu a fost reluată, întregită şi, pe alocuri, chiar reformulată de Theodor
Capidan. În esenţă, teoria avansează teza că megleniţii au trecut Balcanii şi s-au fixat pentru mai
mult timp în partea apuseană a munţilor Rodope (aşadar, au convieţuit cu bulgarii), au coborât
apoi în Meglia (secolul al XIII-lea), ceea ce înseamnă că amestecul cu pecenegii, de care vorbesc
alte teorii (vezi mai jos), a fost imposibil. Teoria a fost acceptată, în liniile ei generale, de
majoritatea cercetătorilor. O teorie apropiată a fost emisă de Al. Philippide şi Al. Rosetti, însă
aceştia susţin că megleniţii ar fi o ramură a aromânilor.
Originea meglenoromânilor l-a preocupat şi pe Gustav Weigand, descoperitorul lor. El emite,

la date diferite, două păreri:
a) megleniţii sunt urmaşii vlahilor care, împreună cu bulgarii, la sfârşitul secolului al XII-lea, sub
dinastia Asăneştilor, au întemeiat statul slavo-bulgar;
b) apoi, acceptă ca posibilă părerea istoricului Jireček, după care meglenoromânii − pe baza unor
elemente antropologice deosebite − ar fi urmaşii unei cete de pecenegi, duşi în Meglen de
împăratul bizantin Alexios Comnenul, după 1091, şi apoi românizaţi. În concluzie,
românizarea lor ar fi putut avea loc numai în cazul în care românii ar fi fost mai numeroşi.
Weigand credea că aceste două opinii ale sale, emise la date diferite, nu se exclud, ci se
completează; astfel, vlahii, care i-ar fi deznaţionalizat pe pecenegi, au putut fi strămoşii
meglenoromânilor de astăzi, urmaşii celor care au întemeiat statul slavo-bulgar de la sfârşitul
secolului al XII-lea.
Nici această teorie, precum nici cea a lui Ov. Densusianu, nu a avut impact în lumea
101
dialectologilor, argumentaţia nefiind convingătoare şi nefiind susţinută decât prin supoziţii.
6.3.3. ORIGINEA ISTRO-ROMÂNILOR
Şi în privinţa originii istroromânilor s-au emis diverse ipoteze, unele ajungând să alcătuiască
teorii cu adepţi până în zilele noastre. Principalele teorii aparţin aceloraşi lingvişti menţionaţi mai
sus.
a) Teoria lui Ov. Densusianu − istroromânii sunt, de fapt, dacoromânii din părţile de SV (Banat,
Munţii Apuseni, Bihor). Aşadar, istroromâna s-a desprins mai întâi ca subdialect, apoi s-a
dezvoltat ca dialect. Argumentele, de natură lingvistică, se bazează pe asemănarea cu graiul
bănăţean. Iată câteva asemenea particularităţi comune:
- păstrarea labialelor nepalatalizate: istr. pitšor / bănăţ. picior, istr. bire / bănăţ. bine etc.;
- există fonetisme specifice, cf.: istr. žožet / bănăţ. žęžęt;
- prezenţa rotacismului 1, cf.: istr. şi bănăţ. veche irimă etc.;
- formarea condiţionalului prezent cu imperfectul auxiliarului “a vrea”: ręš, ręi, rę, ręn(m), rę; la
fel, istr. căntå − bănăţ. cânta etc.
Rezultă, consideră Densusianu, că istroromâna este un grai transportat în Istria de colonişti
români din Banat şi din SV-ul Transilvaniei. Istroromâna ar reprezenta deci mai multe straturi de
populaţie dacoromană din epoci diferite. Iar, în ceea ce priveşte separarea, el o plasează înainte de
secolul al XIII-lea, bazându-se pe argumentul lingvistic al existenţei în istroromână a grupurilor
consonantice [cl, gl], provenite din latină, şi aflate în stadiu parţial de palatalizare [cl’, gl’], pe
când, în dacoromână, aceste grupuri au evoluat − prin palatalizare totală − la consoanele palatale
[k’, g’]. Un alt argument îl constituie faptul că istroromâna nu are elemente maghiare în lexic,
aşadar separarea s-a produs înainte de venirea ungurilor şi de contactul cu aceştia, adică prin
secolul al X-lea. Teoria a fost acceptată şi de alţi lingvişti: I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu,
E. Vasiliu ş. a. Primul dintre aceştia o considera „absolut serioasă”.
b) Teoria lui Sextil Puşcariu împarte vorbitorii dialectelor româneşti în două grupuri (vezi supra).
Lingvistul consideră că în epoca limbii române comune, în părţile nordice ale Peninsulei
1
Rotacismul, fenomenul trecerii lui n intervocalic la r în cuvintele de origine latină, avea în vechea dacoromână
o răspândire mult mai mare; astăzi el este în regres, fiind sporadic atestat chiar în aria în care se menţine încă.
102
Balcanice, s-au găsit “români apuseni”, urmaşii populaţiilor romanice din aceste regiuni. Iniţial, au
format un singur grup cu cu dacoromânii, cum rezultă din următoarele particularităţi:
- velarele c, g + e, i > ĉ, ĝ (această africată devine ulterior, în istroromână, j), cf.: ĉinĉ, jiner
(ginere) etc.;
- dispariţia lui n din lat. una care a dat articolul nehotărât o;
- rotacismul (prezent în istroromână şi azi, în graiurile dacoromânei este în regres, în zilele
noastre, chiar şi în ariile în care se mai întâlneşte încă) ş.a.m.d.
Separarea este plasată şi de Puşcariu tot înainte de pătrunderea maghiarilor, dar istroromânii −
„români apuseni” de odinioară − au o origine sud-dunăreană. Argumentele lingvistice aduse de
Densusianu în sprijinul teoriei sale sunt combătute de Puşcariu pe aceleaşi criterii care apar şi în
respingerea argumentelor pentru meglenoromână: inovaţii paralele, târzii etc. În continuare,
autorul afirmă că istroromânii s-au deznaţionalizat, treptat, în masa slavilor cu care au convieţuit.
Existenţa lor în NV-ul Peninsulei Balcanice, acolo unde nu mai sunt azi decât sârbo-croaţi, este
dovedită de numeroase toponime şi antroponime cu caracter net românesc: toponime − Negrişori,
Magura, Kormatura, Visitor, Pirlitor, Durmitor etc.; antroponime − Barbat, Barbatovac, Berbos,
Drakulovič, Fičor, Ljepurov, Lupulovič, Mikul, Pasarel, Sarapa (cf. „sare apa”), Sarebire (cf. „sare
bine”), Strimbul, Zmantera (cf. „smântână”) ş. a. La acestea se adaugă împrumuturile de cuvinte
româneşti în graiurile sârbo-croate: balàura, bèšika, brnduša (brânduşă), brence (brânză), kéra
(câine), carara (cărare), krbún (cărbune), mačuga (măciucă), mamáljuga, plaj, turma, urda ş.a.
Această teorie a avut un ecou mult mai mare în forurile ştiinţifice decât teoria lui Densusianu.
Pentru Rosetti însă, teoriile celor doi lingvişti se identifică. Problema originii istroromânilor a fost
cel mai larg dezbătută de-a lungul timpului şi, se poate afirma, nu a fost încă soluţionată cu
argumente inatacabile.
6.3.4. ORIGINEA DACO-ROMÂNILOR
Aflându-se în strânsă legătură cu problema teritoriului de formare a limbii şi a poporului

român, precum şi cu problema continuităţii elementului romanic în Dacia, originea dacoromânilor
presupune în cursul de faţă doar o succintă prezentare, dat fiind că discuţiile şi concluziile
privitoare la problemele amintite sunt cunoscute.
Existenţa unei populaţii romanice în Dacia după abandonarea oficială a provinciei este
incontestabil dovedită de rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în secolul al XX-lea.
Aşadar, continuarea vieţii romane în nordul Dunării şi, implicit, definitivarea procesului de
103
romanizare în Dacia sunt certe, căci retragerea aureliană (271) nu a însemnat decât o retragere
administrativă şi nu una în fapt, ceea ce ar fi fost imposibil. Familiile mixte − care se întemeiaseră
pe parcursul a aproximativ două sute de ani, soldaţii − lăsaţi la vatră (veteranii) şi care îşi făcuseră
un rost pe teritoriul cucerit, negustorii − interesaţi să rămână în acest adevărat nod comercial şi alte
categorii umane nu aveau de ce să se strămute în Imperiul Roman. La această teză a continuităţii
elementului roman în Dacia, din care decurge şi romanitatea poporului nostru şi a limbii noastre,
au aderat toţi istoricii şi lingvişti români, ca şi majoritatea autorităţilor ştiinţifice străine.
Amintim aici şi teoriile − deja perimate, neavând susţinere printr-o argumentaţie ştiinţifică −
conform cărora retragerea aureliană ar fi fost totală şi care fixează teritoriul de formare a limbii şi
a poporului român în Peninsula Balcanică. Unele dintre acestea afirmă că migrarea dacoromânilor
în nordul Dunării ar fi început în secolele al VI-lea − al VII-lea (Ov. Densuşianu, Al. Philippide),
în două valuri succesive (Al. Philippide). Alte teorii − emise fără niciun fundament ştiinţific şi în
scopuri tendenţioase − împing mai mult data aşa-zisei migrări a dacoromânilor în nordul Dunării
în secolul al XII-lea şi chiar mai târziu, adică după pătrunderea maghiarilor în Transilvania
(R. Roesler şi alţi autori sau adepţi ai teoriei imigraţioniste).
Dacoromânii sunt urmaşii populaţiei daco-romane din nordul Dunării, care au trăit
neîntrerupt pe teritoriul ţării noastre până astăzi.
Ei constituie grupul cel mai numeros − au fost cel mai numeros grup de români şi în trecut,
altfel neputându-se explica asimilarea slavilor de pe teritoriul ţării noastre − şi sunt singurii care au
rămas pe teritoriul de formare a poporului român, limba română evoluând în continuare, după
separarea dialectelor sud-dunărene, pe baza dialectului dacoromân.
Cum dacoromâna are un statut aparte între dialectele româneşti, ca unic idiom continuator al
limbii române pe teritoriul acesteia de formare, se impune o prezentare separată, în unitatea de
învăţare următoare. Evident că şi din raţiuni practice vom proceda astfel: dialectul dacoromân are
cinci subdialecte (graiuri), descrierea lor laolaltă cu cele trei dialecte sud-dunărene ar avea ca
rezultat un capitol excesiv de lung.
Să ne reamintim...
 primii români care au părăsit teritoriul de formare a poporului şi a limbii române
au fost strămoşii de azi ai aromânilor (atestaţi în sudul Peninsulei Balcanice încă
din secolul al X-lea);
104
 până în secolul al XIII-lea au migrat şi megleniţii, urmaţi de istro-români;
 daco-românii au rămas pe teritoriul ţării noastre, adică în nordul Dunării,
constituind principalul nucleu al romanităţii răsăritene;
 cauza destrămării unităţii românei comune şi a formării celor patru grupuri de

români este aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi întemeierea
statelor sud-slave;
 cea mai mare parte a românilor sud-dunăreni a fost constituită din păstori, aceştia
răspândindu-se, datorită acestei ocupaţii principale, în întreaga Peninsulă
Balcanică, fapt care a condus la deznaţionalizarea lor treptată şi, implicit, la
scăderea lor numerică;
 izolate între ele, cele patru dialecte româneşti au dezvoltat particularităţi
lingvistice proprii pe fondul latin comun;
 în cazul celor trei dialecte sud-dunărene s-a produs şi o lărgire a lexicului prin
împrumuturi din idiomurile vorbite în teritoriile pe care s-au stabilit.
6.4. PARTICULARITĂŢI ALE DIALECTELOR SUD-DUNĂRENE
Aromâna (v. exemple de texte comentate în Anexa 3)

Dialectul aromân, ca şi cel meglenoromân, este continuatorul românei comune (primitive) în
sud-estul Dunării. Se vorbeşte la sud de Munţii Balcani, pe teritoriul fostei Iugoslavii, în Albania,
Bulgaria şi Grecia. Pe teritoriul ţării noastre mai pot fi reperate mici comunităţi în părţile sudice.
Acest dialect este cel mai bine reprezentat numeric. Statisticile − nu tocmai exacte, din păcate
− indică aproximativ 500.000 de vorbitori. Cei mai mulţi trăiesc în Grecia.
Vorbitorii acestui dialect îşi spun ar(u)mâńi (rumâńi, rămăńi; cf. şi dr. rumân, român din lat.
romanus), termen general, folosit de toţi aromânii. În funcţie de regiunile în care s-au stabilit, ei se
mai denumesc şi: avδil’áţ (din Avδela), virγáńi (din Veria), γrâmustéńi (din Gramusti), cruşuveáńi
(din Kruševo), fărşiróţ (din Frasher) etc. Populaţiile vecine îi numesc mai ales prin exonimul 1
vlahi (aşa cum îi numesc pe toţi românii, indiferent de grupul etnic de apartenenţă); grecii le spun
cuţovlahi („vlahi şchiopi” 2); albanezii îi numesc rëmër (prin reflexul lui romanus) sau ĉoban (<
turcă, iniţial însemnând „păstor”, azi indică numai apartenenţa etnică); sârbii îi numesc mai ales
1
exonim – nume folosit ”în afară”
2
Această denumire a fost iniţial peiorativă, azi − are numai semnificaţie etnică.
105
ţinţari 1, iar bulgarii − belivlasi („vlahi albi”), în opoziţie cu caravlasi („vlahi negri”), denumire
pentru dacoromâni. Literatura de specialitate foloseşte în special denumirile: aromâni (cea mai
frecventă în literatura ştiinţifică dacoromână), macedoromâni2, români macedoneni, misióδakes
(„daci din Moesia”) sau romano-vlahi şi arromouni − aceste din urmă denumiri fiind întâlnite la
autori neogreci şi aromâni din secolul al XVIII-lea.
Menţionăm aici şi faptul că aromânii s-au remarcat încă din secolul al XVIII-lea (este vorba de
primul document atestat în aromână, dar scris cu litere greceşti, Inscripţia lui Nectarie Tărpu, din
1731, aflat pe o icoană de lemn, descoperită în Albania) printr-o viaţă culturală proprie. Făcând un
salt mai aproape de contemporaneitate, trebuie să notăm că, începând cu anul 1864, graţie
strădaniilor unor personalităţi din România, au luat fiinţă cele dintâi şcoli româneşti din Balcani,
unde aromânii (şi meglenoromânii) şi-au instruit copii în limba maternă (varianta literară
dacoromână) până la al doilea război mondial. Începând cu secolul al XIX-lea, se conturează şi o
literatură de expresie aromână, prin autori ca Nuşi Tulliu, Nicolaie Batzaria şi, mai ales, George
Murnu care s-a remarcat nu numai ca autor al unui volum de versuri în aromână, ci şi ca un
remarcabil istoric, arheolog, filolog, traducător al epopeilor homerice în dacoromână. Nu trebuie
uitaţi nici lingviştii şi oamenii de cultură de origine aromână care au o contribuţie esenţială la
studierea dialectului aromân (M. Caragiu Marioţeanu, Th. Capidan etc.) sau care au valorificat
tezaurul popular aromân prin culegerea şi publicarea lui (Pericle Papahagi şi Tache Papahagi).
Fenomene caracteristice aromânei

Din perspectiva inventarului vocalic, în primul rând, aromânii se împart în două grupuri:
graiurile aromâne de tip F (fărşerotesc) − care nu cunosc fonemul / î /, şi graiurile aromâne de tip
A (toate celelalte) − care au un sistem vocalic cu 7 unităţi, inclusiv fonemul / î / (deci cu serie
completă, ca în dacoromână). Diferenţa poate fi ilustrată astfel: (F) păne, sămbătă / (A) pîni,
sîmbîtî. În prezentarea particularităţilor specifice aromânei, se va face, pe alocuri, distincţie între
grupele amintite mai sus.
• proteza lui / a / la cuvintele care încep cu consoană (mai ales r 3, l), uneori şi la cuvinte cu
iniţială vocalică (în graiul fărşeroţilor de azi, / a / protetic lipseşte): arátsi (rece), alúme
(lume), ańeu (meu), aúrlu (urlu) etc.;
• absenţa consonantismului final − silaba finală este totdeauna vocalică prin păstrarea vechiului
-u (pierdut, cu excepţia grupului „muta cum liquida”, în celelalte dialecte, dar păstrat în unele
1
Pronunţia ţânţari este greşită.
2
Adjectivul macedonean − folosit ca substantiv − este echivoc, indicând numai provenienţa din provincia
istorică Macedonia, nu şi etnicitatea grupului.
3
Vezi şi denumirea aromân.
106
graiuri ale dacoromânei); graiurile de tip F prezintă un -u scurt, asilabic, după orice consoană
(simplă sau grup consonantic), pe când graiurile de tip A îl utilizează ca asilabic după o
consoană şi ca silabic după grup consonantic: capu, ńicu (mic), lemnu, plângu (lemnu, plângu,
în graiurile de tip F) etc.;
• consonantizarea semivocalei “u” [w] în contextele: 1) [aw] + consoană sonoră > [av] (alávdu
− laud, ávdu − aud etc.); 2) [aw] + consoană surdă > [af] (cáftu − caut etc.); 3) [ew] +
consoană surdă > [ef] (préftu − dr. v. preut < lat. presbiter, cf. dr. modernă preot); la finala
cuvintelor, [w] este însă ocurent şi nu se consonantizează în prezenţa articolului -lu: [bow] + -
lu > bóulu;
• palatalizarea labialelor p > k’, f > h’, v > γ 1 (fenomen întâlnit şi într-o bună parte din graiurile
dacoromâne): k’aptine (pieptene), h’iru (fir), h’are (fiere), γatsă (viaţă), γitsălu (viţel) etc.;
• păstrarea stadiului [dz] pentru d + ĕ, ī, i (în dacoromâna literară, [dz] s-a fricatizat complet la
[z], dar se păstrează în unele graiuri; fricatizarea completă caracterizează şi unele graiuri
fărşerote, cf.: zuă − ziuă, zăcu − zac ş. a. m. d.): dzâcu, urdzâcî (urzică) etc.;
• prezenţa africatelor prepalatale [č, ğ] − acestea provin din: 1) rom. com. < lat. (t, c + io [jo],
iu [ju]; j- + o, u) − mâčúcî, určóru, fičóru, ğocu, ağungu etc. (măciucă, urcior, fecior, joc, ajung
< lat. matteuca, urceolus, fetiolus, jocus, adjungere); 2) împrumuturi relativ recente din
limbile balcanice vecine − čirdák’i, čápî, ğépi, uğácu, cučánu etc. (cerdac, pas, buzunar,
hogeag, cocean < tc. čardak, čap, ğeb, oğak; bg. kočan);
• prezenţa africatelor [ţ, dz] provenite din velarele latineşti [c, g] şi [qw, gw] + e, i (spre
deosebire de dacoromână, unde tratamentul fonetic este altul: c, g + e, i > č, ğ): ţínţi, ţeru,
ţérbu etc. (< lat. quinque, caelum, cervus − cinci, cer, cerb); dzeru, dzíniri, ağúndzi etc.
(< lat. gelu, generem, adjungere − ger, ginere, (a) ajunge);
• păstrarea sub formă palatalizată a lui n + i (sau / i / desinenţial): buń (buni; dar ar. buni −
bune), (a)γińe (vie), călcâńu (la fel în Banat; în dacoromâna literară şi în celelalte graiuri −
călcâi).
Deosebiri de ordin gramatical faţă de dacoromână

• „a” este obligatoriu înaintea G-D-ului şi nu condiţionat sintagmatic ca în dacoromână − în
dacoromână, când un substantiv are un singur determinant, ocurenţa articolului posesiv
(genitival) “a” este exclusă (doar de la doi determinanţi în sus este necesară ocurenţa acestui
articol); în aromână, obligativitatea acestui articol (invariabil ca formă) conduce la
1
perechea sonoră a lui [h]
107
considerarea lui ca parte a morfemului discontinuu de caz, cf.: G − ar. viţinlu a lui / dr. vecinul
lui (dar: dr. vecinul acesta al lui); D − ar. l’-u dau a viţinl’ui / dr. i-o dau vecinului;
• tendinţa de extindere a Ac-ului în detrimentul N-ului pronumelor personale − mine(i) escu
(eu sunt), tini însutsĭ eštĭ (tu însuţi eşti);
• numeralul este, în general, identic cu cel din dacoromână, cu excepţia arhaismului (specific
aromânei) “yíng’iţî (yíyinţî), urmaş al lat. „viginti” − „douăzeci”; sistemul de numărare
prezintă totuşi două particularităţi:
1) de la 20 în sus, seria formată din unitate + dzăţî nu conţine o conjuncţie copulativă (ar.
treidzăţîdoi − cf. dr. treizeci şi doi), iar seria formată din unitate + ying’iţî continuă tipul
general românesc „unus super decem” → „unus super viginti”: unsprîying’iţî, adică „douăzeci
[şi] unu”;
2) prepoziţia de, care apare în dacoromână între numeral şi substantiv de la 20 (inclusiv) în sus,
se intercalează în aromână începând cu 11: únspridzăţî di dzîli (spre deosebire de dr.
unsprezece zile); numeralul ordinal, de asemenea, se formează de la cel cardinal + articolul
enclitic -lu / -a: dóilu, d(o)áua (al doilea, a doua) etc.; în fine, numeralul colectiv prezintă o
altă inovaţie interesantă − posibilitatea de a extinde radicalul, în combinaţie cu un numeral
cardinal, la orice număr de obiecte privite ca o colectivitate: (ş)amindói, (ş)amindáuî
(amândoi, amândouă), dar şi (ş)amintréi / (ş)mintréi, (ş)amindzáţi etc. (tustrei, tuszece);
• absenţa desinenţei -ră- din formele de perfect simplu de pers. I, pl. şi pers. a II-a, pl. −
ascultămu (ascultarăm), ascultatu (ascultarăţi) etc.;
• forma perfectului conjunctiv ca reflex al imperfectului conjuctiv din latină − s-cântam (să fi
cântat) ş. a. m. d.;
• m. m. c. p. se formează cu imperfectul auxiliar „a avea” şi participiul trecut al verbului de
conjugat − aveamu cântatî(ă) (cântasem) etc.;
• „a voi” este invariabil ca auxiliar al viitorului I şi II, cât şi al condiţionalului trecut − va s-
cântu (voi cânta), vrea s-potu (aş fi putut) etc.;
• rezistenţa perfectului simplu în detrimentul celorlalte forme verbale de trecut;
• folosirea infinitivului „final” (lung) după prepoziţii, în poziţia participiului trecut (supinul)
din dacoromână − ar. N-casă n-oaveà nitsi un lemnu ti vătămare šoaritsil’i/dr. În casă nu
avea nici (măcar) un lemn de omorât şoarecii;
108
Lexic
Ca în toate dialectele româneşti, lexicul de bază este compus din elemente de origine latină şi
dintr-un număr redus de elemente autohtone. La acestea s-au adăugat, în timp şi în diferite grade,
numeroase elemente din limbile cu care aromânii au venit în contact (greacă, albaneză, bulgară,
sârbă) şi, prin intermediul acestor limbi, cuvinte din afara domeniului lingvistic balcanic (italiană,
franceză, engleză). Aromânii din România preiau constant în dialectul lor elemente din
dacoromână, în măsura în care au contact cu aceasta.
Identificaţi particularităţi specifice aromânei în textul:

Nicu ń-éscu, Mic (îmi)* sunt,
Lai ń-éscu,
u
Negru (îmi) sunt,
Ş-amirălu l-urséscu. Şi [totuşi]** [pe] împărat îl comand.
(Puriclu) (Puricele)
* parantezele rotunde marchează o formă care nu există în dacoromână, dar care s-a
introdus pentru a fi o echivalare cât mai aproape de textul din aromână;
** parantezele drepte marchează forme care nu există în text, dar care s-au introdus
pentru a „suna” mai firesc în dacoromână.
Meglenoromâna (v. exemple de texte comentate în Anexa 3)

Ca şi dialectul aromân, meglenoromâna − sau meglenita − continuă româna comună (primitivă) în
sud-estul Dunării. Se vorbeşte în nordul Golfului Salonic, anume în câmpia Meglen şi de-a lungul
unui şir de munţi, pe malul râului Vardar, în orăşelul Nótia (megl. Nonti), care este situat la poalele
muntelui Zona. Locuitorii acestui orăşel au fost obligaţi, acum câteva sute de ani, să treacă la religia
mahomedană, ca şi megleniţii din cele câteva mici localităţi din jur: Lugunţa (Lunzini), Birislav,
Oşani, Liumniţa, Kupa, Ţârnareca (Ţărnareca), Huma. Se mai semnalează numeroşi megleniţi în
oraşul Ghevghelia1 (cu populaţie majoritară slavă) şi un număr restrâns de familii de meglenoromâni
şi în România (după primul război mondial) − un grup compact trăieşte în comuna Cerna (judeţul
Tulcea). Ocupaţia de bază a megleniţilor este − aşa cum ne-am aştepta, locuind la câmpie −
agricultura, dar şi apicultura, sericicultura, păstoritul, diferite meşteşuguri etc.
Ca şi în cazul aromânilor, statisticile sunt vechi şi inexacte. De-a lungul vremii s-au înregistrat
1
Ghevghelia şi Huma sunt localităţi de pe teritoriul fostei Iugoslavii, celelalte se află în Grecia.
109
migraţii către oraşe − ceea ce duce la deznaţionalizare mai rapidă − şi emigrarea a numeroşi
megleniţi mahomedani, după primul război mondial, în Asia Mică. Aşa stând lucrurile, este
evident că cifrele indicate de aceste statistici − între 14.000 şi 26.000 − sunt mult diminuate.
Megleniţii îşi spun vlaşi (acelaşi ca origine cu vlah, nume dat tuturor românilor, din dreapta şi
din stânga Dunării). Ei sunt singurii dintre vorbitorii dialectelor româneşti care şi-au pierdut
numele etnic de român, denumirea meglenoromân fiind creată de oamenii de ştiinţă după acelaşi
model cu dacoromân, istroromân, macedoromân. În acest caz, român s-a adăugat la meglen
(numele regiunii). Termenul meglenit, folosit şi el în literatura de specialitate, desemnează
(evident, într-un alt context decât o lucrare care se ocupă de meglenoromâni) şi alte populaţii
(neromanice) din Meglen.
Deşi meglenoromânii şi-au manifestat dorinţa de a se instrui în limba maternă (prin şcoală şi
biserică), acest lucru nu s-a putut pune în practică decât pentru relativ scurtă vreme (vezi supra,
paragraful referitor la viaţa culturală a aromânilor). Cu excepţia literaturii populare, căci o
literatură dialectală cultă nu există, megleniţii nu au o viaţă culturală proprie.
Particularităţi ale meglenoromânei

• absenţa din seria centrală a sistemului vocalic a lui / î / (ca în fărşerotă) − această vocală se
realizează ca [o] deschis sau ca [ă]: s’ondzi (sânge), mănăncă (mănâncă) etc.;
• afereza lui [a] iniţial neaccentuat − fară (afară), daug (adaug) etc.;
• menţinerea lui -u după grupuri consonantice formate din oclusivă sau [f] + o lichidă − aflu;
• absenţa din sistemul consonantic a lui / h / (singurul dialect românesc din care lipseşte
această consoană): -il’ (fiu 1);
• prezenţa arhaismelor fonetice [l’, ń] şi sporadic [dz, ğ];
• [f] iniţial > h’ > Ø − ier (fier), il’ (fiu) etc.;
• predominanţa formării G-ului articulat cu „lu” invariabil, antepus numelui − lu ampirat
(împăratului), lu ampirats (împăraţilor), lu mul’ari (femeii), lu mul’erli (femeilor);
• formarea D-ului cu prepoziţia „la” − la ampirātu (împăratului);
• Ac-ul nu este marcat prin „pe”, dar se foloseşte frecvent anticiparea complementului direct
prin pron. pers. neaccentuat − lĭ-a vizu peştilĭ (a văzut peştele);
• m. m. c. p. se formează prin perifrază ca în aromână − veam căntat (cântasem);
• infinitivul apare în locul participiului trecut (supinul) − sfărşo di ararea (sfârşi de arat).
1
/ f / + -i ar fi trebuit să evolueze la h’iu ca în aromână, de exemplu.
110
Lexic
Lexicul de bază este de origine latină, iar elementele nelatine sunt, în ordinea importanţei, din:
slavă, turcă, greacă, albaneză. Elementele romanice (nebalcanice) apar cu totul sporadic în acest
dialect.
Identificaţi particularităţi specifice megleno-românei în textul:

Sòndzili apu nu si faţi. (Sângele apă nu se face.)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Dialectul meglenoromân)
Istroromâna (v. exemple de texte comentate în Anexa 3)

Acest dialect continuă româna comună (primitivă) în nord-vestul Peninsulei Balcanice.
Istroromânii trăiesc în Peninsula Istria, în nordul Mării Adriatice, fiind împărţiţi în două grupuri:
1) grupul de nord, din localitatea Jeiăn (în Cicearia) şi 2) grupul de sud, compus din câteva sate −
Şuşnieviţa şi Noselo, de fapt −, la sud de Muntele Mare (cr. Uĉka Gora, it. Monte Maggiore). În
urma unor cercetări relativ recente s-a constatat că lista mai veche a localităţilor istroromâne nu
mai este valabilă. Aceasta mai cuprindea localităţile: Letai, Gradinie, Sucodru, Brdo, Grobnic. Din
această cauză este forte dificil să se stabilească numărul vorbitorilor de istroromână. O monografie
din 1971, semnată de August Kovaček, conţine şi o statistică, aceasta indică 1250 − 1500 de
vorbitori de istroromână.
Istroromânii şi-au zis, până la începutul secolului al XX-lea, rumeri sau rumări (după lat.
romanus). Din epoca indicată au început să-şi spună vlåş sau vlås, numindu-şi limba vlåşki.
Vecinii, italienii şi croaţii, îi numesc ĉiribiri, iar graiul lor este denumit de croaţi ĉiribirski. Ca
termen general, indicând toţi locuitorii Ciceariei, se foloseşte cici. Denumirile culturale sunt:
istroromâni (format după acelaşi model cu denumirile celorlalte dialecte româneşti) şi rumuni,
termen impus prin intermediul limbii croate şi prin anchetatorii români care s-au deplasat pentru
cercetări lingvistice în Istria.
Păstoritul a fost, ca pentru toţi românii, din nordul sau din sudul Dunării, ocupaţia principală şi
pentru istroromâni. Regiunile în care trăiesc sunt însă foarte sărace. Resursele naturale sunt
aproape inexistente, ceea ce i-a determinat pe istroromâni să se ocupe cu agricultura, exploatările
forestiere sau să devină cărbunari (cărbunele este obţinut prin arderea lemnului). Mulţi emigrează
către oraşe, acesta constituind un alt factor care conduce la deznaţionalizarea lor.
111
Istroromânii, ca şi meglenoromânii, nu au un trecut cultural, condiţiile de viaţă fiind potrivnice
instrucţiei. După primul război mondial, 90% dintre bătrâni şi 20% dintre copii erau analfabeţi.
Învăţătorul de origine istroromână Andrei Glavina este cel care a înfiinţat, în 1921, prima şcoală
românească. Personalităţile din rândul istroromânilor sunt extrem de puţin numeroase. Literatura
cultă şi lirica populară lipsesc cu desăvârşire. Istroromânii sunt, fără excepţie, catolici.
Particularităţi ale istroromânei

• pronunţarea mai deschisă a fonemului / î / decât în dacoromână − acesta se realizează, dar
facultativ, ca / ă /: / măre /, dar şi (mai rar) / mîre / (mâine);
• realizarea, cu frecvenţă mare, a lui / a / accentuat ca [å] (labializarea lui / a /) − cåsa, åsir,
årde, iårbě etc. (casă, asin, arde, iarbă); la iniţială, se realizează, în graiul unor vorbitori ca
diftong [wå] − uårde, uåpě, uåstez ş. a. m. d. (arde, apă, astăzi);
• [a] aton şi iniţial dispare (ca în megl.) − flå ((a) afla) etc.;
• reducerea diftongilor [ea] şi [oa] la [ę] şi [o](monoftongare relativ recentă) − sęrĕ, fętĕ, fęte,
cl’ęmĕ, stę, ăntrębĕ etc. (seară, fată, fete, cheamă, stea, întreabă); códĕ, ómir, nópte, cóţe, póte
etc. (coadă, oameni, noapte, coace, poate);
• consonantizarea semivocalei [w] în poziţie intervocalică, înainte de consoană sau în poziţie
finală − dóva, stéva, dåvu, ståvu, novĕ, ov, mev, tev, sev etc. (a doua, steaua, dau, stau, nouă,
ou, meu, tău, său);
• „i” final scurt nu se mai aude sau devine plenison, silabic − åsir, ţinţ, ziţi, cl’emi ş. a. m. d.
(asini, cinci, zici, chemi);
• păstrarea sonantelor palatale /l’, ń/ − l’épure, fil’, gal’írĕ, vegl’å etc. (iepure, fiu, găină,
veghea); viń, puń, răţóńu, lupóńe, åń etc. ((eu) vin, (eu) pun, răţoi(ul), lupoaică, ani);
• prezenţa rotacismului (trecerea lui [n] intervocalic la [r] în cuvintele de origine latină) 1 −
bíre, spúre, åsir, rusíre, tírăr, durå ş. a. m. d. (bine, spune, asin, ruşine, aduna);
• absenţa palatalizării labialelor (bilabialele [p, b, m] şi labiodentalele [f, v] rămân intacte),
cf.: istr. piţór, albírĕ, mic, fil’, viså / dr. picior, albină, mic, fiu, visa (gr. mold. k’ičor, alg’inî,
ńic, h’iu, g’isa) / ar. k’ičóru, alg’inî, ńic, h’il’, nγisédzu);
• sonanta [l] nu poate apărea în poziţie finală şi înainte de consoană − cå, ie, vése ( cal, el
[iel], vesel); åb, cåd, cucå, åt (alb, cald, culca, alt); dacă după consoană urmează un [e, i],
atunci [l] nu mai dispare, se păstrează muiat − cål’z, ål’ţ, dúl’ţe (calzi, alţi, dulce) ş. a. m. d.;
1
Această particularitate nu se mai regăseşte decât în unele regiuni dacoromâne (Maramureş şi Crişana), unde
însă nu are caracter constant, ba chiar se înregistrează un regres al uzului acestei particularităţi sau fenomenul
invers − de derotacizare (a se vedea subcap. privitor la gr. maramureşean din unitatea următoare).
112
• neutralizarea, frecventă la masculine şi neutre, a opoziţiei de număr (datorită depalatalizării
unor consoane finale) − feţór (fecior şi feciori), grås (gras şi graşi) etc.;
• numeralul cardinal păstrează din latină numai formele pentru unităţile de la 1 la 7
(inclusiv), uneori şi pentru 8, 10 şi 1000; toate compusele de la 11 în sus sunt de origine
croată: dévet, iedănáist, dvanáist, ..., dváiset, trídeset, cvarnår, pédeset, ..., sto, míl’e (< lat.) /
míl’ar (< cr.) / táuzent, távzent (< germ.) etc. − nouă, unsprezece, doisprezece, ..., douăzeci,
treizeci, patruzeci, cincizeci, ..., o sută, o mie;
• introducerea, sub influenţa limbii croate, a categoriei aspectului (necunoscută celorlalte
dialecte, cu excepţia unor graiuri dacoromâne, unde − fără a avea un caracter constant −
categoria aspectului se manifestă la câteva verbe prin intermediul prefixaţiei); prin mijloace
„interne”, „sintetice”, se pot exprima trei valori aspectuale − imperfectivă (durativă),
perfectivă (terminativă) şi iterativă (repetată, care − la rândul ei − poate fi imperfectivă sau
perfectivă): a) opoziţia perfectiv/imperfectiv se exprimă prin prefixe, în timp ce valoarea
iterativă se obţine prin adăugarea unui sufix specific, -vęi (sufix de origine croată, ca, de altfel,
şi toate celelalte prefixe, introduse o dată cu verbele din această limbă). Cele mai frecvente
prefixe aspectuale sunt: do-, ne-, po-, pre-, rez-, ze- (în localitatea Jeiăn: na-, raz-, za-).
Opoziţia menţionată este foarte netă la verbele de origine croată, dar este redată şi prin verbe
de origine latină la care se ataşează sufixele respective.
Lexic
Fondul lexical de bază al istroromânei este, ca şi în cazul celorlalte dialecte româneşti, de
origine latină. Un număr redus de elemente aparţin substratului autohton. Principalele
împrumuturi, care afectează şi structura morfologică, sunt din limba croată. Alte influenţe se
înregistrează din limbile: slavă, italiană şi germană.
Identificaţi particularităţi specifice istro-românei în textul:

Nu-ţ pure nåsu iuvę nu-ţ cuhę6 ola. (Nu-ţi pune [băga] nasul unde nu-ţi fierbe oala.)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Dialectul istroromân)
6.5. REZUMAT
Unitatea de învăţare 6, dedicată dialectelor sud-dunărene, prezintă în prima parte
originea acestora şi condiţiile separării lor de trunchiul de română comună. În ultima
parte, sunt sistematizate şi exemplificate particularităţile acestor dialecte.
113
Recunoaşteţi dialectul. Argumentaţi prin indicarea a două particularităţi specifice
dialectului respectiv. (Vezi rezolvarea în Anexa 1)
Metura novę meturę bire.

Báti h’érlu pîni-i cáldu.
An ţer ti ubidęm [căutam], şi tu ăn pimìnt să ìĭ!
114
Unitatea de învăţare 7. SUBDIALECTELE DACO-ROMÂNE
Cuprins
7.1. Introducere.................................................................................................................. 115
7.3. Daco-româna şi subdialectele ei................................................................................. 116
7.3.1. Subdialectul muntean.................................................................................................. 116
7.3.2. Subdialectul moldovean.............................................................................................. 119
7.3.3. Subdialectul crişean.................................................................................................... 123
7.3.4. Subdialectul maramureşean........................................................................................ 126
7.3.5. Subdialectul bănăţean................................................................................................. 127
7.4. Rezumat....................................................................................................................... 131
7.5. Temă de control 2....................................................................................................... 131
7.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 7 este dedicată subdialectelor dacoromâne. Acestea sunt
prezentate, cu precădere, prin particularităţile lor specifice. Unitatea se încheie cu
Tema de control 2.

- să înţeleagă în ce constă echivalenţa subdialect-grai în cazul limbii române, prin
raportare la alte idiomuri/dialecte;
- să recunoască subdialectele daco-române prin identificarea particularităţilor
specifice acestora.
115
7.3. DACO-ROMÂNA ŞI SUBDIALECTELE EI
Dacoromâna se vorbeşte în România şi de-a lungul Dunării, la graniţa cu fosta Iugoslavie. La

limba literară actuală au concurat toate graiurile, nu numai cel muntean, şi limbile romanice − în
special franceza şi italiana.
Subdialectele (sau graiurile − vezi explicaţia acestei echivalenţe între termeni, pentru română,
în prima unitate a acestui curs) dacoromânei sunt: muntean, moldovean, crişean, maramureşean,
bănăţean. În cele ce urmează vom prezenta, în special, particularităţile definitorii pentru aceste
subdialecte. În Anexa 3, subdialectele sunt ilustrate prin câte două texte, toate beneficiind de
comentarii pentru formele care sunt reprezentative pentru diversele particularităţi specifice
subdialectului respectiv.
7.3.1. SUBDIALECTUL MUNTEAN
Subdialectul muntean este vorbit în jumătatea de sud a teritoriului dacoromân, în Muntenia

(judeţele Ilfov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Teleorman, Ialomiţa, precum şi în jumătatea
sudică a judeţelor Buzău şi Brăila), în partea de sud a Transilvaniei (judeţul Braşov, jumătatea
sudică a judeţului Sibiu), în partea de sud a Dobrogei (judeţul Constanţa şi sudul judeţului Tulcea),
în cea mai mare parte a Olteniei (judeţele Dolj, Vâlcea, jumătatea estică a judeţelor Mehedinţi şi
Gorj; subgraiul din nord-vestul Olteniei prezintă numeroase trăsături comune cu subdialectul
bănăţean).
A. Fonetică şi fonologie
• închiderea lui [e] aton la [i] în cuvintele cu două silabe posttonice conţinând vocala [e]
(mai ales substantive terminate în -e, la sg. sau la pl., care primesc art. hotărât propriu-zis şi
enclitic -le): iepurili, laptili, şarpili, fetili, casili, nepoatili şi chiar la neologice – laminuar’li
etc;
• după [ş] şi [j] sunt înregistrate frecvent vocale palatale: uşe, mătuşe, cuaje, grije etc.;
• vocalele palatale trec în seria centrală după consoanele [d] şi [p], mai ales în prepoziţii şi
în cuvinte cu prefixul des-: dă, pă, dân, pân, dântre, pântre, dăscui, dăzbrac, dăsparte etc.;
116
• subdialectul muntean este singurul în care apare diftongul [îi], creat prin anticipare, în
cuvintele: câine, pâine, mâini, mâine;
• în numeroase localităţi din Oltenia se înregistrează apariţia diftongilor [oi, ui, ai, ei]
creaţi prin anticiparea caracterului palatal al oclusivei [k’]: oik’, roik’iie, păduik’e,
straik’ină, ureik’e etc.;
• destul de frecvent, apar forme accentuate diferit faţă de norma literară: făcém, încótro etc.;
• nu apar fonetismele arhaice [dz] şi [ĝ], acestea au devenit [z] şi [j] încă din secolul al
XVI-lea; aria acestui dialect este, de altfel, aria de origine a fricatizării africatelor menţionate;
• apar stadii incipiente de palatalizare a oclusivelor labiale şi a fricativelor labio-dentale:
ph’ (ph’ept), bv’ (bv’ine), fh’ (fh’er), vv’ (vv’espe);
• în zonele din Oltenia, care cunosc palatalizarea, se înregistrează stadiile specifice: fk’ /
sk’ (fk’er / sk’er – „fier”), vg’ / zg’ (vg’erme / zg’erme – „vierme”);
• oclusivele dentale şi sonantele nu se palatalizează, iar africatele [č, ğ] nu se africatizează
niciodată;
• consoanele [ş] şi [j] au suferit o repalatalizare specifică: mătuş’e, grij’e etc. (v. supra);
• în majoritatea graiurilor din Muntenia, fricativa laringală [h] este rostită slab, mai ales
în poziţie iniţială şi intervocalică; sunt numeroase cazurile în care această consoană nu
este rostită: aină (haină), uoţ (hoţ), uouot (hohot) etc.; fenomenul semnalat a determinat
apariţia sporadică a unor fenomene hipercorecte de tipul: haripi (aripi), halbii (albii), halea
(alea) etc.
B. Morfosintaxă
• substantivele feminine, care aparţin genului personal, terminate în -ca, -ga au la G-D
forme în -k’ii, -g’ii: Florik’ii, Olg’ii, maik’ii etc.;
• se înregistrează alternanţa a/ă ca marcă suplimentară a pluralului (în celelalte
subdialecte apare mai mult accidental): ăripi, ăşk’ii, ălbii etc.;
• articolul genitival are paradigmă completă (al, a, ai, ale);
• pronumele adjectival are formele ăl, a, ăi, ale (cu diverse variante);
• formele pronumelui demonstrativ: ăsta, asta..., ăla, aia... şi variantele halea, helea, hăia...;
în Oltenia se creează, la feminin plural, după modelul formei de masculin, formele: (fetele)
ăştea, (casele) ăştea şi chiar (casele) ăştia.
• la verbe:
− se înregistrează schimbări de conjugare, între a II-a şi a III-a, în favoarea ultimei conjugări
menţionate: a tace, a place, a pare, a scade etc.;
− prezenţa accentuării pe sufix: făcéţi, spuném etc.;
117
− la pers. a III-a, la unele timpuri ale indicativului (prezent, perfect compus, viitor şi imperfect), se
neutralizează opoziţia de număr: (el, ei) zice, (el, ei) a spus, (el, ei) va merge, (el, ei) mânca etc.;
− absenţa lui -ră la pers. a III-a pl. a m. m. c. p.: (ei) cântase;
− la indicativ şi conjunctiv prezent şi la gerunziu, apar forme iotacizate la verbele cu tema în
-d, -t, -n, -r (primele două cazuri, verbele cu tema în -d, -t, apar numai în Muntenia): râz, tunz,
să vază, îng’iţ, simţ, poĉ, ţiu, spui, piei, să puie, puind, spuind etc.;
− spre deosebire de toate celelalte subdialecte, cel muntean are ca auxiliar al perfectului compus,
la pers. a III-a, sg. şi pl., forma a şi nu o/or;
− la formele de plural ale perfectului compus, în anumite părţi din sudul regiunii, se adaugă la
participiu -ră, cu rolul unei mărci de plural: am venitără, am făcutără etc.;
• în Oltenia, perfectul simplu este folosit cu frecvenţă mare, în detrimentul tuturor
celorlalte timpuri verbale de trecut; ca opoziţie, se foloseşte totuşi perf. compus pentru a
marca realizarea unei acţiuni într-un timp foarte îndepărtat faţă de momentul vorbirii (preia
rolul de m. m. c. p.);
• topica adverbului mai în combinaţii verbale este alta decât cea literară: mai mă duc, nu
mai se poate, mai te doare, nu mai am făcut, mai aş vrea etc.
C. Lexic
• zăpadă, varză, burtă, ficat, năduşeală, rinichi, ciupesc, chel, ginere (sau ginerică), zeamă de
varză, porumbel, cimitir, năduf (astmă), a înjura, noroi, pisică etc.;
• cea mai puternică influenţă străină este cea bulgară: a năduşi, lele (leică), vopsea (derivat de la
a vopsi), ciozvârtă (bucată) etc.
Identificaţi particularităţi specifice subdialectului muntean în textul:
Obiceiuri la Drăgaică
La Drăgaică împărţîm mére. Sára:
− Hai dúpă sîzîiéni!
Venim acás cu iéle, le băgăm su cap pînă dimineáţa, să vedém ce vyisăm şi
dimineáţa le legăm şi le púnem sus împuod să să usúce.
Şî čîsă-mbolnăvéşte fuuom, să dúce şî ia sîzîiéni şî ia dîŋ cuólţurili cási, č-o
fh’i acoló şîţă, páie, č-o fh’i (împiéz ia) şî le-améstecă cu sîzîiénili. Le freacă şî le
púne-n čob şî le púne pă foc şî s-afúmă cu iéle bolnávu. Sára, după ce să potoléşte
118
lúmea, să púie gura pă fum. Şî dúpă ce s-afúmă, să púie-ŋ cápu bolnávului čóbu şî
toårnă ápă. Să zîcă:
− Nu puotolésc foc, puotoléz boåla lu cutáre.
(Negreni − Olt)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Subdialectul muntean, Text 2)
7.3.2. SUBDIALECTUL MOLDOVEAN
Pe teritoriul României, subdialectul moldovean este vorbit în Moldova şi în Bucovina

(judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi). Isoglosele anumitor
fenomene caracteristice acestei arii depăşesc însă mult limitele ei, cuprinzând părţi variabile din
jumătatea nord-estică a Transilvaniei (de obicei, părţi din judeţele Bistriţa-Năsăud, Harghita,
Covasna, jumătatea estică a judeţului Cluj, jumătatea nordică a judeţului Mureş), precum şi părţi
din jumătatea nord-estică a Munteniei (nordul judeţelor Brăila, Buzău) şi din nordul Dobrogei
(nordul judeţului Tulcea).
Fonetică şi fonologie
• metafonia relativ constantă a lui [e] aton şi a lui [ă] final:
− închiderea lui [e] final aton în stadiile [į] sau [i]: žémį, dúlši, subţâ′ri, cárni, árdi, g′íni, sâ
stâ′nži etc.; [e] medial, protonic şi posttonic, se închide de asemenea: dispárti, botiză′m etc. şi
púnim, fášim etc.; [e] se închide la i şi în cuvintele neaccentuate în frază: di, pi, pintru, pisti
etc.;
− [ă] final trecut la [î] este notat în toată Moldova, cu o frecvenţă deosebită în partea centrală şi
sudică (apare sporadic şi în Transilvania de est, în nord-estul Munteniei şi în nordul Dobrogei):
mamâ, casâ, soacrâ, mânâŋcâ, sâ vadâ etc.; se înregistrează şi închiderea la [î] a unui [ă]
secundar, provenit din modificarea lui [e] după anumite consoane: hârlieţâ, şasâ, paharâ,
šetisâ (cetise < citise) etc. Acest fenomen are ca efect, în planul morfologiei, neutralizarea
opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective feminine: casâ (sg. şi pl.), frúndzâ (sg. şi
pl.), joasâ (sg. şi pl.), ńicuţâ (sg. şi pl.) etc.
• în poziţie medială protonică, [ă] se deschide la [a]: batáji ([j] = semivocala i), barbát, maláj,
carári, matúşâ, parínti, barg′íi (cf. bărbie) etc.
119
• după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, [r], vocalele palatale [e, i] trec la
corespondentele lor din seria centrală, [ă, î]: săc, sâŋgur, zăr, zâ, şăd, şâr, slujaşti, cojâţă,
împărţăsc, ţân, triidzăš, dzâc, răši etc.; ca o consecinţă a schimbării de localizare în discuţie,
după aceleaşi consoane, diftongul [ea] este monoftongat în [a], iar [i] final asilabic este
eliminat: sarâ, găsascâ, zamâ, înţapâ, parinţ, asculţ, urş, lieş (vb. laşi), viez (vb. vezi) etc.;
amuţirea lui [i] final asilabic după consoanele enumerate are ca rezultat neutralizarea opoziţiei
de număr la unele substantive şi adjective masculine: moş (sg. şi pl.), colţ (sg. şi pl.), ursuz (sg.
şi pl.), leneş (sg. şi pl.) etc.;
• în cea mai mare parte a Moldovei (cu excepţia unei arii restrânse din sud-vest), precum şi
în nordul Transilvaniei, după labiale, se înregistrează frecvent trecerea lui [e] la [ă] şi, ca
urmare a acestei modificări, monoftongarea diftongului [ea] în [a]: lovăsc, mărg, vorbăsc,
topăsc, albaţă, lovască, să margă etc.;
• facultativ, la finală de cuvânt, apar în Moldova elementele finale asilabice [-ĭ], [-ĭu] şi,
mai rar, [-ŭ]: toboşarĭ(u), šenuşerĭ(u) (cf. cenuşar), capŭ, h′inŭ (cf. subst. fin − ref. la relaţia
cu naş), surdŭ, mă însorŭ etc.;
• tendinţa de diftongare a vocalelor în anumite condiţii fonetice, prezentă în toate graiurile
dacoromâne, este mai puternică în Moldova în cazul vocalei [e]; diftongarea lui [e] la [ie]
este frecvent înregistrată atât sub accent, cât şi în poziţie neaccentuată: liemn, fieti, cămieşâ,
crieşti, împlietieşti, abiešedarĭ, tieŋcuiitâ, liegatâ etc.;
• în subdialectul moldovean − ca pe cea mai mare întindere a teritoriului dacoromân − în
substantivele câni, pâni, mânĭ şi în adverbul mâni nu apare diftongul [îi];
• monoftongarea lui [ea] final accentuat în [ę]: mę, avę, vidę, curę, spunę etc.;
• în Moldova, diftongul [ia] devine [ie] şi [ia], la iniţială de cuvânt sau în poziţie
postvocalică (în ultimul caz, [ia] apare totdeauna la iniţială de silabă; [ia]
postconsonantic se grupează totdeauna în aceeaşi silabă cu consoana sau cu consoanele
precedente): băiet, muiet, tăiet, apropk′iiet, ie (vb. ia) etc.
• în Moldova se conservă încă unele fonetisme arhaice: [dz] (< lat. d + iot, ě, ī sau e, i în hiat
şi provenit şi din cuvintele din substrat), în variaţie liberă cu [z]: dzâc, dzâ, încăldzăsc, mă
spândzur, budzâ etc.; [ĝ] (< lat. iot + voc. posterioare o, u sau < lat. d + e, i în hiat cu o vocală
posterioară accentuată), şi el în variaţie liberă cu [j], realizat în varianta moldovenească de
fricativă intermediară [ž]: ĝoc, ĝoi, ĝug, aĝung, ĝos etc.;
• Moldova reprezintă aria tipică a fenomenului numit palatalizarea labialelor (el se
regăseşte şi în alte graiuri, dar nu cu aceeaşi consecvenţă, frecvenţă şi nu în toate stadiile
120
ca în subdialectul moldovean); sunt frecvente stadiile finale de palatalizare (adică stadiile de
consoane simple, care presupun eliminarea labialei): [k′, g′, ń] − pentru [p, b, m]; [h′, v′], care
pot deveni (în jumătatea nordică) şi fricativele intermediare [š, ž] − pentru [f, v]; în variaţie
liberă cu acestea, mai ales pentru [p, b, m], apar şi stadiile intermediare de palatalizare, stadiile
de grup consonantic cu labiala păstrată, adică [pk′, bg′, mń]:
- (p)k’eli, (p)k’ept, (p)k’išor, şk’ok’ĭ (cf. şchiopi), mă scark’in;
- (b)g’ini, alg’ĭ (cf. albi), ştir(b)g’ĭ (cf. ştirbi);
- (m)ńeu, (m)ńiri (cf. mire), (m)ńiriasâ, lacră(m)ńĭ;
- h’eri (cf. fiere), să h’iu, h’inâ (cf. subst. fină), h’erbi;
- šeri, să šiu, šinâ, šerbi;
- v’isăz, v’iu, v’is, v’in;
- žisăz, žiu, žis, žin.
• într-o arie mai restrânsă, situată aproximativ între Roman şi Vatra Dornei, se
înregistrează, în palatalizarea lui [p, b] fonetismele [(p)ĉ, (b)ĝ]; acestea se explică nu prin
evoluţia procesului de palatalizare, ci prin intervenţia altor fenomene fonetice regionale, în
urma cărora oclusivele palatale [k’, g’] − atât primare, cât şi secundare − devin africatele
prepalatale [ĉ, ĝ]. În această arie, întâlnim deci, paralel cu forme cum ar fi: ĉem (cf. chem),
înĉegat (cf. închegat), ĝem (cf. ghem), înĝeţa (cf. îngheţa) şi forme ca: (p)ĉeli, (p)ĉept, (b)ĝini,
al(b)ĝĭ;
• izolat (în localităţi din nord-vestul Moldovei), întâlnim şi fonetismele [(p)t’, (b)d’]
rezultate din confuzia oclusivelor [k’, g’], primare şi secundare, cu dentalele palatalizate
[t’, d’]; aşadar, alături de forme cum ar fi: t’em (putând să însemne chem şi (mă) tem), înt’egat
(cf. închegat), d’em (cf. ghem), înd’eţa (cf. îngheţa), apar şi forme ca: (p)t’eli (cf. piele),
(b)d’ini (cf. bine) etc.;
• africatele [č, ğ] apar sistematic fricatizate la [š, ž]: sprânšanâ, šer, k’išor, mânânšĭ (cf.
mănânci), dulši, (a)šel, sânži, žanâ, žinžii, (sâ) stânži, žemi etc. Consecinţa este confuzia
anumitor forme: urš „urci”/urš „urşi” sau služ „slugi”/služ „sluj” (v. expr. a face sluj);
• într-o arie relativ compactă, în partea de SV a Moldovei (dar şi în arii izolate din
Moldova şi nordul Transilvaniei), [v] iniţial, urmat de [o, u], trece, uneori, la [h]: horbă,
hulpi etc.
121
A. Morfosintaxă
• substantivele feminine terminate în -ca, -ga, care aparţin genului personal, au forme de
G-D în -căi, -găi: Floricăi, Anicăi, Olgăi etc. În aria nordică, apar forme în -šii, -žii: Anišii,
Olžii etc.;
• articolul genitival are forma invariabilă a (numai în Muntenia se înregistrează paradigma
completă);
• pronumele şi adjectivele demonstrative au formele: (a)iesta şi (a)ista, aiasta, aieştia şi
(a)iştia, aiestea şi (a)istea, (a)šela, (a)šeea, (a)šeia, (a)šelea. Forma asta, specifică graiurilor
dacoromâne de sud, tinde însă să se generalizeze;
• perfectul simplu nu este utilizat în Moldova;
• auxiliarul perfectului compus are, la persoana a III-a singular şi plural, forma o;
• mai ales în nordul Moldovei, sunt curente formele perifrastice de mai mult ca perfect,
constituite din perfectul compus al auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat: am
fost cântat (cf. cântasem), ai fost cântat (cf. cântaseşi) ş. a. m. d.;
• viitorul se formează atât cu auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat, cât şi cu
auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, însă strict caracteristice Moldovei sunt formele
cu auxiliarul a, înregistrat la pers. a III-a singular: a vré (cf. va vrea), a mânca (cf. va
mânca), a să cânte etc.;
B. Lexic
• ciolan (os), mancă sau mamcă (doică), omăt (zăpadă), cori (pojar), hulub (porumbel), pântece
(burtă), a pişca (a ciupi), popuşoi (porumb), chelbos (chel), moş (unchi), vădană (văduvă),
ţintirim (cimitir), oghial (plapumă), prisacă (stupină), agud (dud), povidlă (magiun), harbuz
(pepene verde) etc.;
• unii termeni din cei de mai sus sunt latini (pântece, de ex. < lat. panticem), mulţi sunt
împrumutaţi din limbile învecinate; principalele surse de împrumut sunt limbile ucraineană
(v. mancă, hulub, harbuz, povidlă) şi rusă (v. cori), împrumuturile din maghiară ocupând un
loc secundar (v. ţintirim).
122
Identificaţi particularităţi specifice subdialectului moldovean în textul:
Obiceiuri la şezătoare
[...] či făčánla Andríiu?! // tata nóstu cînd ieram noi... umpleam cováş /
atunčaşa sî fă... sî spunea atunč / cováş // aşa // şî... noi či făčám? // ni dučám şî păzám
usturoiu // c-aşa sî făča atúnča // şî... păzám usturoiu // fiétili / flăcăii steteam la
şăzătuári cî iera şăzătuari atunča / da // şî păzám usturoiu-nuáptea čeia // înspri Andríiu
// cum ar h’i ióti mîni-i Andríiu / în nuaptea asta şîpăzîm usturoiu // dučam / iō... făiinî
/ čálā slăninî / čálā yin / čálā ... // aşa s-aduna acolo şî făčam noi acolo cufétili şîcu
flăcăi acolo păzam usturoiu c-aşa iera atunča / da // a doua zî či făčam?... dorńám cî
iarám uosteniţ di la usturoiu // aşa cîpăzám usturoiu [!] // aşa sîfăčá la Andríi // sî
unğa pila... feréşti aşa cu... sîfăča cruči c-usturoi aşa // pi la feréşti //.
(Suceveni − Galaţi)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Subdialectul moldovean, Text 2)
7.3.3. SUBDIALECTUL CRIŞEAN
Subdialectul crişean este vorbit în partea de nord-vest a teritoriului dacoromân, într-o arie care
cuprinde Crişana şi vestul Transilvaniei (judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Alba, precum şi
jumătatea de vest a judeţului Cluj, nordul judeţului Arad şi nordul judeţului Hunedoara). Ca şi în
cazul subdialectului moldovean, subdialectul crişean prezintă o serie de diferenţe interne în aria pe
care o cuprinde; se disting prin trăsături specifice graiul din Bihor, graiul din Ţara Moţilor şi graiul
din Oaş. În cele ce urmează însă, se vor prezenta numai acele particularităţi care caracterizează
toată zona indicată şi, cu precădere, acelea care nu se regăsesc în alte subdialecte.
• metafonia vocalelor [e, a, o], aflate în poziţie neaccentuată, la vocalele închise [i, ă, u]:
vińit, păhar(u), apui etc.;
• deschiderea lui [ă] protonic medial la [a], de obicei atunci când vocala accentuată este [a],
dar şi în cuvinte cu alte vocale accentuate: (d’i) capatat, nanaşu, (s-or) bagat, parinţâ,
padure, batrână, paşeşt’e etc.;
123
• trecerea diftongului [oa] la [o] (ulterior, acest „o” deschis poate fi supus unei diftongări la
[uo]): nopt’e, sore, golă, torĉe, juocă, puot’e etc.;
• [e] şi [i] trec, ca în Moldova şi în Banat, la [ă, î], dar numai după [s, z, ţ], iar consoanele
[ş, j] au doar o rostire palatală (asemănătoare cu cea din Muntenia), modificarea
vocalelor menţionate după aceste ultime două consoane realizându-se, de obicei, când
sunt secundare (adică rezultate din fricatizarea africatelor [č], respectiv [ğ]): gasăşt’,
sâŋgur, pazăsc, ramaşiţâli, matuşe, cuaje, o şăzut, grijâm, o fužât, sânžă etc.;
• în cea mai mare parte a Crişanei este înregistrat un [u] final asilabic, atât după consoane
simple, cât şi după grupuri consonantice: bunu, caşu, vorbăscu, prostu etc.;
• diftongarea (fără a fi chiar generală) a lui [o] iniţial în [uă]: uăm, uărb, uăk’ etc.;
• lipsa diftongului [îi] în cuvintele: câine, pâine, mâini, mâine.
• nu apare fonetismul arhaic [dz]; ca şi în Muntenia, acesta s-a fricatizat la [z];
• singurul fonetism arhaic notat în Crişana este [ĝ]: ĝoc, ĝud’ică etc.;
• bilabialele [p, b, m] se palatalizează în stadii intermediare (primele două la [pt’, bd’], ca
urmare a confuziei dintre [k’, g’] cu consoanele rezultate din palatalizarea consoanelor
dentale [t] şi [d] la [t’, d’]); labiodentalele [f, v] se palatalizează în stadiu final, dar [v]
ajunge [d’], ca urmare tot a unei confuzii: pt’ică (vb. pică), am pt’erdut, bd’ińe, mńere,
mńiriasă, lacrămń, h’erbinţ etc.;
• palatalizarea oclusivelor dentale este fenomen general în Crişana;
• în graiul din Oaş au fost notate două particularităţi ale lichidelor [l, r]: [l] urmat de
consoană sau în poziţie intervocalică se velarizează (trece la [ł]: gałbăn) sau chiar se
vocalizează („alb” devine aub); [r], la iniţială de cuvânt sau de silabă, este rostit dur
(fonetic, [ṝ]);
• epenteza lui [c] în grupul consonantic [sl]: sclab, sclańină, sclut, sclobod etc.;
• palatalizarea oclusivei velare [c] în forme cum ar fi: călkii, kemeşe etc.
B. Morfosintaxă
• exprimarea analitică a D-ului cu prepoziţia către (şi în variantele cătă, cata), mai ales
după verbele dicendi: zâce cata iel, o zâs parinţâ cătă prunc etc.;
• articolul genitival are forma invariabilă a;
• dintre formele de pronume demonstrative (care seamănă cu cele folosite în Moldova),
semnalăm ca fiind caracteristică (deşi nu este prezentă pe tot teritoriul subdialectului în
discuţie) forma aiasta;
• pronumele nehotărât include în paradigmă şi formele oarece (ceva, vreun, vreo), oarecine
(cineva, vreun, vreo): n-ai tu uarece haină?; înt’ind’e vorbe pă uaricińe etc.;
124
• ca şi în Banat, unele verbe − care în limba literară se conjugă lung − se conjugă fără
sufixele verbale; altele − care în limba literară se conjugă fără sufixe − primesc aceste
sufixe: să lucri, înflore, să înkelde (se încălzeşte); simţăsc, d’esparţăsc etc.;
• fără a avea frecvenţa din Muntenia, se înregistrează şi fenomenul iotacizării verbelor cu
tema în -n (uneori, şi la cele cu tema în -r): spui (spun), piei (pieri) etc.;
• m. m. c. p. este perifrastic, în formele: o fos zâs (zisese), o fos pus (pusese) etc.;
• exprimarea conjunctivului cu ajutorul conjuncţiei şi (cu sau fără păstrarea conjuncţiei
să): şi să însoare, şi facă etc.;
• condiţionalul perfect are şi formele: o vu fi (ar fi fost), o vu(t) cânta (ar fi cântat) etc.;
• se înregistrează şi în acest subdialect forme de imperativ negativ arhaic (cu infinitiv
lung): nu cântareţi, nu vă batereţi etc.;
C. Lexic
• nari (nas), cotătoare (oglindă), a se cota (a se privi), prunc (băiat), a piţiga (a ciupi), brâncă
(mînă), a hori (a cânta), abua-abua (nani-nani), ciont (os), cuştul(u)esc (gust), câtingan (încet),
temeteu (cimitir), şogor (cumnat), poplon (plapumă), măşini (chibrituri) etc.;
• structura vocabularului subdialectului crişean conservă un număr mare de cuvinte latine,
dispărute în celelalte subdialecte sau păstrate numai în expresii: arină (nisip < lat. arena),
brâncă (mână < lat. branca), substantiv păstrat în celelalte subdialecte numai în expresiile a da
în brânci, a da brânci etc., a custa (a trăi < lat. constare), duroare (durere < lat. dolorem), iuo
(unde < lat. hic ubi), săcret (pustiu, nelocuit < lat. secretus), vă (du-te < lat. vade) etc.;
• principala influenţă străină este cea maghiară: barşon (catifea), chefe (perie), ciont (v. mai
sus), copârşeu (sicriu), dărab (bucată), fedeu (capac), lepedeu (cearşaf), ocoş (isteţ), şogor (v.
mai sus), temeteu (ibidem), tolcer (pâlnie) etc.;
• există şi împrumuturi din germană, unele dintre ele realizate prin filieră maghiară: asuntare
(recrutare), décung (tranşeu), laibăr (haină), paradaică (pătlăgea roşie), pătron (cartuş), ţucur
sau ţucor (zahăr) etc.
Identificaţi particularităţi specifice subdialectului crişean în textul:

Sîzîięńi
Ńe căpătăm sîzîięńi şi le puńěm acasă la obláči şi pîŋ cîńįpă şi pîn tęńt’(k’),
pîŋgrăd’(g’)ină, pă la scîrtavéţ. Ìčẹ c-aşę-i bíńẹ şi pui, legat’(k’)ẹ-nt-o bótă.
(Roşia − Bihor)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Subdialectul crişean, Text 2)
125
7.3.4. SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN
Subdialectul maramureşean este vorbit în judeţul Maramureş (în jurul oraşelor Vişeu şi
Sighet). Prezintă asemănări cu subdialectele limitrofe, crişean şi moldovean. Caracteristicile
specifice se înregistrează la nivel fonetic şi lexical.
• particularităţi care se întâlnesc şi în Crişana şi Banat, la care se adaugă:
− [e, i] trec la [ă, î], diftongul [ea] se monoftonghează în [a], iar [i] final asilabic amuţeşte după
consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, după [r]: o sosât, sară, o ieşât, să mă laş, înşălător
(înşelători), cumnaţ, dzâ, zăĉă, răĉă etc.;
− după africatele [ĉ, ĝ] − datorită pronunţiei lor dure, vocalele palatale trec la centrale: duĉă, ĉă,
ĉânĉ, sânĝă, plânĝ (plângi) etc.
• apar fonetismele [dz] şi [ĝ]: dumńedzău, aĝunĝe etc.;
• palatalizarea se produce ca în subdialectul crişean, dar nu cu aceeaşi frecvenţă;
• fricativele labiodentale [f, v] cunosc un stadiu specific de palatalizare: [f] devine [s]
(sierbe), iar [v] − [z] (o zânit);
• [ń] şi [ĺ] sunt variante poziţionale ale consoanelor [n, l];
• africatele [ĉ] şi [ĝ] nu se fricatizează şi se pronunţă dur, antrenând modificarea vocalelor
de după ele (v. mai sus);
• rotacismul, fenomen specific zonei Maramureşului, astăzi înregistrează o regresiune (sub
influenţa limbii literare), în sensul unei „reveniri” la [n] etimologic în poziţie
intervocalică, numai că, din hipercorectitudine, sunt afectate şi forme care au un [r]
intervocalic etimologic: cf. luĉafiń(u), în loc de luĉafirĭ(u);
• subdialectului maramureşean îi este specifică apocopa silabică, extinsă chiar la propoziţii
întregi: s-or fa (s-or face), Ioa (Ioane), D’o (Gheorghe), Pe se tre(ze) (Petre se trezeşte) etc.
B. Morfosintaxă
• pronumele demonstrative sunt asemănătoare cu cele din Crişana, doar că în formele care
conţin consoanele africate dure [ĉ, ĝ] se înregistrează modificarea, menţionată deja, a
vocalelor de după ele: aĉălea, aĉăia etc.;
• conjugarea scurtă sau lungă a verbelor, invers decât în limba literară, caracterizează şi
126
acest subdialect; la fel, dar sporadic, iotacizarea verbelor care au -n, respectiv -r, în
temă;
• forme perifrastice de m. m. c. p. (v. la subd. crişean şi moldovean).
C. Lexic
• cuşăiesc (vb. gust), cătilin(aş) (încet), străfin (strănut), clei (creier), coc (cocoaşă), cocon
(copil), (inima) joacă (bate), pepini (castraveţi) etc.;
• ca influenţe, se remarcă: cea ucraineană (a cuşăi, v. mai sus), cea maghiară (ciont, şogor −
care sunt prezente şi în subd. crişean) şi cea germană (de ex., potică − farmacie şi multe
denumiri din domeniul mineritului).
Identificaţi particularităţi specifice subdialectului maramureşean în textul:
Şezători
Cătăm o casă, číńě ńě vrea a lăsa. Apoi acolo ńě strînğăm o strîsúră d’(g’)ě
femei şî toorčăm. Horím acolo mîndru.
Zin fečóri; apucă fúsăliě. Să sărută.
(Bârsana − Maramureş)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Subdialectul maramureşean, Text 2)
7.3.5. SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN
Subdialectul bănăţean este vorbit în aria sud-vestică a teritoriului dacoromân, în judeţele

Timiş, Caraş-Severin, în partea sudică a judeţului Hunedoara, precum şi în partea sudică a
judeţului Arad (până la cursul Mureşului).
• şi în subdialectul bănăţean se închid vocalele [e] (nu cu aceeaşi consecvenţă ca în
Moldova şi în stadii diferite: [e] − e închis, į, i), [a, o]: fašį, sari, şapĉe (şapte), fiişĉilă,
boĉidzat (botezat), pulbįrį, uåminĭ, pi, đĭla (de la); cătăramă, zăhar, năiinĉa ((î)nainte),
păpucariu (pantofar, cizmar); uriez (orez), îngrupat etc.;
127
• [é] urmat de o silabă conţinând un alt [e] se rosteşte ca un [ę] (e deschis): fięĉe, culięže,
muięre, l’ęmńe etc.;
• diftongul [oa] devine frecvent [o] deschis: cuojă, uolă, suore etc.;
• după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, [r], vocalele palatale [e, i] trec la [ă, î], iar
diftongul [ea] se monoftonghează în [a] şi [i] final asilabic este eliminat (ca în Moldova):
sămn, sâŋgur, zâd, moşâie, prăjână, cuţât, patrudzăš, mieră (mere); sară, sacă, îŋcăldzască;
şĉiţ (ştiţi), primiţ, câăş (case) etc. − consecinţele sunt aceleaşi ca şi în subdialectul moldovean;
• diftongarea lui [e], mai ales sub accent, în [ie] este, ca şi în Moldova, foarte frecventă:
păriéĉe (perete), uriéchie, primiéşĉe, viédz (vb. vezi), aviém; muorie (moare), fuolie (foale),
lieoşĉan etc.;
• diftongarea sistematică a lui [o] deschis, întotdeauna accentuat, în [wo] ([w] = semivocala
u): fuormie (forme), puorc (porc) etc.;
• ca şi în Moldova, cuvintele câine, pâine, mâini, mâine se pronunţă fără diftongul [îi] (aşa
cum este etimologic motivat: lat. canem > câne etc.);
• în unele subgraiuri din Banat şi din judeţul Hunedoara, [á] se labializează (> [å], adică
un [a] posterior închis, foarte apropiat ca pronunţie de [o] deschis): cåp, cål, pålmă, grås,
såre etc.;
• mai ales în aria sud-vestică, se înregistrează consonantizarea lui [w] (u semivocalic) − în
poziţie intervocalică, devine [v], iar în diftongii [au], [eu], urmaţi de dentalele [t, d], devine
[p] sau [b]: luvat (de la [luwat]), nuvăr („nour”, cf. nor), capt („caut”, pronunţat etimologic cu
diftong), labd („laud”, pronunţat etimologic cu diftong), chieptuårie (cheutoare) etc.
• prezenţa a două fonetisme arhaice − [dz] (spre deosebire de subdialectul moldovean, în
Banat variaţia liberă cu [z] este sporadică) şi [ń] (care apare numai în Banat, nefiind rezultatul
palatalizării lui [m], ca în Moldova de exemplu, ci corespunzând lat. [n] urmat de iot):
patrudzăš, dzâše, prândz, audzât; îŋcuń (încui), călcâń (călcâi), cuń (cui), întâń (întâi), vińe
(subst. vie), tămâńe (tămâie), bašuoń (derivat de la subst. „baci” cu sufixul -oń, provenit din
lat. -oneus; lit. -oi) etc.;
• subdialectul bănăţean este singurul subdialect dacoromân în care nu se produce
palatalizarea labialelor; prezenţa unor forme cu labiale alterate (mńiel, mńiere, mńiedz,
mńierlă etc.) în unele graiuri din nord-estul Banatului este considerată de I. A. Candrea rezultat
al unei infiltraţii din regiunea învecinată din Transilvania;
• palatalizarea oclusivelor dentale, fenomen prezent în toate graiurile dacoromâne de vest
şi de nord, se realizează în Banat în stadii specifice; sub influenţa unui iot următor,
128
oclusivele dentale [t, d] devin africatele prepalatale [ĉ] (notată în sistemul ALR prin [ć]) şi [đ]:
đinĉe, carĉe, frunĉe, fieĉe (fete), fraĉe, ĉineri (tineri), đes, vierđe (verde), đescânta, đimińaţa
etc. Alături de formele đe, đi ale prepoziţiei de, de exemplu, se înregistrează forma dă; de
asemenea, dâ la paralel cu đi la; dân − paralel cu đin etc.;
• sub influenţa unui element palatal următor ([e, i] sau [i] final nesilabic), sonantele dentale
[n, l, r] se înmoaie, fiind pronunţate [ń, ĺ, ŕ]: vińe, câapriĺi, muieŕe etc.;
• fricatizarea africatelor [č, ğ] (v. subd. moldovean) la [š, ž];
• modificarea oclusivelor palatale [k’, g’] (în nord-estul Banatului şi în judeţul Hunedoara)
în africatele prepalatale [ĉ, ĝ]: oĉ, unĝiie etc.
B. Morfosintaxă
• articolul adjectival are, ca în subdialectul muntean, formele ăl, a, ăi, ale (cu diferite
variante: al, hăl − pentru m. sg., ha − pentru f. sg., ai, hei, hăi − pentru m. pl., ăle, hele, ele −
pentru f. pl.);
• pronumele personal de pers. I are la D forma m-: m-o murit fraĉili;
• pronumele demonstrativ are forme ca în Muntenia (ăsta, aia ş. a. m. d.), cu variante (ala,
heştia, helea etc. şi chiar ahăla, ahăia...);
• verbele care se conjugă lung (cu -ez, -esc), în Banat se conjugă scurt: lucru (lucrez),
tămâńe (tămâiază), šińĭ (cinezi), pomieńe (pomeneşte) etc.;
• verbul a fi se conjugă, de obicei, la indicativ prezent, cu formele proclitice de D ale
pronumelui personal: (eu) mi-s, (noi) ni-s, (voi) vi-s;
• auxiliarul perfectului compus are la persoana a III-a pl. forma or;
• m. m. c. p. se exprimă şi perifrastic: am fost cântat, am fost văzut etc.;
• specificitatea viitorului constă în mobilitatea lui v iniţial din auxiliar: v nu apare atunci
când cuvântul precedent se termină într-o consoană şi este prezent când cuvântul precedent se
termină în vocală: m-oi duša, ń-om întâlńi, tu-i vi da, atunša vo sta etc.;
• în unele zone apare condiţionalul prezent cu auxiliarul a vrea: vreaş cânta, vreai..., vrea...,
vream..., vreaţi..., vrea... (sau chiar: reş, rei, re, rem, reţi, re);
• sporadic, se înregistrează forme vechi de imperativ negativ cu infinitiv lung: nu vă
batereţi;
• se înregistrează, sub influenţa graiurilor sârbe învecinate, şi forme verbale cu valoare
aspectuală exprimată cu ajutorul unor prefixe împrumutate din sârbă − do-, pro-, ză-: să
dogată („se termină complet”), să proruga („se ruga din nou”), o zuitat („a uitat complet”) etc.
129
C. Lexic
• uică (unchi), golumb (porumbel), cozeci (pojar), mereu (cu var. mereuaş, mereuţ − încet), a
pişcura (a ciupi), foale (burtă), morminţ (cimitir), iorgan (plapumă), chică (coadă), căsap
(măcelar), farbă (culoare), şnaidăr (croitor), piparcă (ardei), bic (taur) etc.;
• unii termeni sunt păstraţi din latină: foale (< follem), nea (< nivem), muiere (< mulierem) −
ultimii doi sunt prezenţi şi alte graiuri vestice;
• sursele principale de împrumut sunt sârba (goşt − oaspeţi, blagă − bogăţie, iorgan, cozeci,
colar − rotar, uică − v. mai sus şi naică − termen de adresare către o femeie mai în vârstă ş. a.
m. d.) şi germana (şnaidăr, farbă, tişlăr − tâmplar, paor − ţăran, răipelţ − chibrituri, fruştuc −
micul dejun ş. a.), dar, într-o măsură mai mică, şi maghiara (beteag − bolnav, golumb etc.).
Identificaţi particularităţi specifice subdialectului bănăţean în textul:
Întîmplare cu cai
[...] după šě m-am băgat îŋ colectiv / toţ uǻmińi au cai / mai aduc acáscắtă
cîta iárbă... / dzîšě mama cắtă míńšcă: „ia şî tu o păréke dă cai” // [...] într-o dzî /
la Iácob Giórgiě ieráu caiacoló o fo-n ştal... // na(ǻ)!... să prínđěm caii că mięržěm
la plug // puşắi io pră iěi hamurílˇį [...] prĩşắi tuot / cînsă dau... / oprituórili nu l’-
am mai puzla guşă / la iěi la... / să plˇęšį cošíia // „háida Dóina(å)!” / „háida
Mírča(å)!” / nuå! / cošíia-ntr-o párčě / cáii-ntr-àialáltă... / îắsta... vîắrî-mio Băbîắţ / că
iěl să rîđě ş-acúma / sẵšepú a rîđě: „ únđě drácu să meárgă caii / šică / fărdă
u
oprituóri?... că nu mai... puǻčě să tragă cošíia” // mă scoborîiadănóu / şîpuşắi
atũš oprituórilˇẹ / şîam prĩs cáii cum triębă / că n-am îmblát cu cáii dă cîmi-s piě
lúme / păn-atũš // ş-acúma iar nu mai am.
(Lăţunaş − Timiş)
(Pentru verificare, vezi comentariul din Anexa 3, Subdialectul bănăţean, Text 2)
130
7.4. REZUMAT
Unitatea de învăţare 7, dedicată subdialectelor dacoromâne, prezintă particularităţile
acestora, ilustrate prin cât mai multe exemple, care să ajute la fixarea particularităţi şi,
implicit, la formarea abilităţii de a recunoaşte subdialectele. To do-urile plasate după
fiecare prezentare de subdialect contribuie la acest obiectiv.
7.5. TEMA DE CONTROL 2
Recunoaşteţi dialectul/subdialectul. Argumentaţi prin indicarea a două particularităţi

specifice dialectului sau subdialectului respectiv. Pentru dialecte, să se facă
echivalarea în dacoromână.
a) „Măi Iońĕ, scoli! că şura ta ard’e. Ieşi ši sclobózĭ yitele, c-or luă tot’e focu […].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
b) „Ačắia o fost tri fraţ la o mámă. […] după čă o fost mai mare iěl, i-o zińít în mint’(k’)ě c-o
mai avút doi fraţ. […].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
c) „[...] ş-o plecat bicu cu mińĕ đimpăriecĕmpăriecĕ [...] paŋ-cînd m-o trîncit jos. După
aia s-o pus cu pišuorili pe mińĕ. […].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
d) „Noi obijnuím dimbătrîni nuóştri, púnim tărîţe… dă grîu şî cu măláiu, cernúdmăláiu, îl
púnim într-ũ vasu […].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
131
e) „Ui-cĕ, domnul’e, socočala aşa-i đi la bic. Io l-am luvat cu supţîńęre pe an. […].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
f) „Sî strîŋg mai mułţ uámiń, cît’i dzîắši, šĩsprădzîắši şî cosắsc la ũuom cári i-o t’(k’)ěmat pi
dîşî. […].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
g) „Spindzuráţ fráti-ńu, c-ańíia ń-yíne-andrálî [ameţeală].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
h) „[…] şi cînle-a băgát acoló, miuárili adică, [lupu] a prins iar o uáę… da’ l-
aŋlăsádrácu… nu mai m-am dus după iel, le-am luap-alelánte-ndărắt… şi ãscăpádă
iel.”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
i) „Bărsa [punga] se cåvtẹ cînd ie pli’rẹ, ne cînd ie golẹ.”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
j) „[…] şid’ęm aşę culcátặ pa bitúşẹ lîŋga d’ęlńiţa stáuurului d’i la uăi. Ploięsặ tătă nopt’ę şi
ierám uudặ şi-mń iera lęńẹ tari, d’i sẵt’id’ęu uót’i la mińi d’i suomn.[…].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
132
k) „[...] púńěm îŋcófă d’in úntu-ačăla, čă mai rămîńě jîntuiít d’i la caş, ńěşt’ě... î .. no...
şufárcă d’i pă uúrdă, púńěm în čauón fărină... să strînğă acólo şî frecăm pa foc bíńě, ş-apoi
sęrbe şî ięsă unt şî... i fort’ě bun... no!... la ačắla-i spuńě bálmoj.”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
l) „Pantru tocánî sî púnį într-uŋcazán mári, la fuoc, cu ápặ, cárńa, ašę d’i uáiį sau d’i
bierbięšě. Sî púni sārį, šápî, k’ipiéri; sî šęrbi g’ínį pîšį scád’į ápa şî sî tot îmvîrt’i-ŋcazán
sî nu s-afúmį.[...].”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
m) „Zuǔa ţi duţi, anu nu duţi.”
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
133
134
ANEXA 1. REZOLVAREA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
UI. 1.
Clasificarea genealogică: limba română face parte din macrofamilia limbilor indo-europene
şi din microfamilia limbilor romanice, având ca limbă bază latina populară.
Clasificarea tipologică: limba română este o limbă neizolantă, flexionară (nonaglutinantă) şi
preponderent analitică (având şi flexiune sintetică).
UI. 3.
Codicele Voroneţean – fragment: analiza pe niveluri lingvistice
Nivel fonetic
• text rotacizant, sec. al XVI-lea (n intervoc. > r); există şi situaţii de păstrare a lui [n]
intervocalic în vecinătatea lui [r] în cuvinte care prezintă rotacism: pănre, pănră,
lumănrări;
• se obs. stadiul intermediar de închidere a voc. lat. la [î] prin [ă]: sămbăte < sl. sonbota;
frăngă < lat. frangem; cuvăntu < lat. cuventum; măngăiare < lat. manganeare (aici, şi
iotacism);
• păstrarea lui [u] final etimologic: cuvăntu < lat. cuventum; giurelu < lat. juvenis; podu <
sl. podŭ; somnu < lat. somnus; mortu < lat. mortus; giosu < lat. deorsum (obs.: apare
frecvent şi [u] final analogic: comarnicu, Pavelu, Asonu, Militinu);
• demăreaţa < sudarea loc. adv. de măneaţă (< lat. *manitia; cf. deseară);
• pănră < lat. paene + ad (monoftongarea dift. ae şi închiderea lui mai întâi la [ă], apoi la
[î]; a final aton trece la ă; apocopa lui d);
• miadzănoapte < lat. mediam + noctem (stadiul intermediar de fricatizare dz, vezi şi în
cădzu < lat. cadere; ct > pt);
• lumănrare < lat. luminaria;
• deaci < lat. de + aci (< ad + hicce), stadiu intermediar pentru deci (în text, „după aceea,
apoi”; mai târziu se înregistrează sensul conclusiv);
• iuo < lat. ubi > *ue > *ua > *uă > *uo; i- se explică prin fonetică sintatctică: de + uo >
diuo > iuo;
• debiu < lat. de + mgh. bö, “belşug” (> de + *beu > debiu);
• eşi < lat. exire, formă nediftongată;
• deca − stadiu imediat ulterior sudării lui de + ca (decă > dacă).
135
Nivel morfologic
1. Substantiv + articol
• existenţa formelor cu evoluţia vocalelor şi consoanelor aflată într-un stadiu intermediar
(pănre, demăreaţa...) − nu se folosea forma analogică după plural;
• subst. sînt însoţite de [u] final, fie etimologic, fie analogic, uneori din necesitatea de a nota
ierurile finale, ca în slavă: Pavelu, comarnicu, giurelu etc.
• existenţa unor subst. cu forme arhaice: măngăiare, giurelu...
• nenotarea articolului encl. masc.: cuvăntu, giurele (excepţie: pruncul).
2. Adjectiv + numeral
• adj. relativ puţine, la gradul pozitiv: mult(e) < lat. multus, adăncatu < lat. aduncus, viu <
lat. vivus;
• exprimarea intensităţii cu ajutorul adv. de negaţie: măngăiare nu puţină;
• pedestru (în text, folosit ca adv.) − azi utilizat ca neologism, înlocuit cu sintagma (loc.
adv.) pe jos;
• al treile − forma specifică perioadei, fără [-a].
3. Pronume
• ura < lat. una (la bază, numeral; în text, pronume nehot.);
• forme arhaice ale pronumelui personal: a) de pers. I, pl., Ac (nă < lat. nobis; ne este
refăcut prin analogie cu le); b) pron. pers. a III-a, sg. (Ac − lu, elu);
• se folosea forma ins- / îns-, mai ales cu prep. (spr-insu);
• pron. de întărire folosit fără [-i] final;
• rel. ce în loc de care − inovaţie a acestui secol;
• reflexivul -se postpus, după model slav;
4. Verb
• folosirea tiparului slav cu morfemul diatezei reflexive postpus: adurară-se, plecă-se,
descărcămu-nă...;
• preferinţa pentru imperfect şi perfect simplu; pf. s. apare în forme arhaice: vinremu /
venremu, descărcămu-nă, vrumu, destinse / deştinse, fumu, luomu;
• lipsa desinenţei de imperfect pentru a III-a pl.: era (lumănrări), era (aduraţi);
• imperativ arhaic: nu vorovireţi;
• formă pop. de prez. ind.: iaste;
• formă perifrastică de m. m. c. p.: (aşa) era dzis;
• Ac fără pe (model slav): luară elu, luomu elu;
136
5. Adverb, prepoziţie, conjuncţie
• adv. în stadiu de evol.(miadzănoapte) sau ieşite din uz (iuo, debiu);
• forme arhaice şi pop. giosu, cătră;
• adv. însoţite de prep.: de acolo;
• prep. cu forme arhaice şi folosite cu sensuri multiple:
- întru − „în” temporal (întru ura de...), „la” + nume propriu, „în” locativ (întru elu
iaste, întru comarnicu...);
- de − „dintre” (ura de sămbăte), „despre” (grăindu... de multe), „din cauza” (plecă-se...
de somnu);
- spr- − „peste”, „deasupra” (spr-insu);
• apar prep. compuse: pănră la;
• conjuncţii relativ puţine: şi (folosit frecvent, întrucît mijloacele de subordonare erau
sărace), de cu val. conj. încît, că, să, e (< lat. et;formă dispărută din rom., fiind concurată
de şi, dar păstrată în celelalte limbi romanice).
6. Sintaxă
• utilizarea tiparelor slave (Ac fără „pe”, postpunerea reflexivului);
• fraze lungi, dar bazate pe coordonare cu şi;
• postpunerea subiectului sau elipsa lui;
• folosirea participiului şi a gerunziului cu valoare predicativă.
7. Lexic
• cuvinte de origine latină şi slavă (mai puţine în magh., vezi debiu), unele dispărute azi
(comarnicu, iuo, (a) băsădui, dzăbleală − a dat zăbrele);
• forme pop.: cătră, giosu, iaste, giurelu;
• unele cuvinte au fost azi înlocuite în limba literară cu sinonime: a grăi − a vorbi; prunc −
copil, a cuprinde − a îmbrăţişa.
137
UI. 6.
Metura novę meturę bire. (Mătura nouă mătură bine)
Dialect istroromân: 1) consonantizarea semivocalei [w] în poziţie intervocalică, înainte de
consoană sau în poziţie finală (v. novę); 2) prezenţa rotacismului (v. bire).
Báti h’érlu pîni-i cáldu. (Bate fierul până-i [cât] cald)

Dialect aromân: 1) palatalizarea labialei f > h’ (v. h’érlu); 2) absenţa consonantismului final,
prezenţa lui -u silabic după grup consonantic (v. cáldu).
An ţer ti ubidęm [căutam], şi tu ăn pimìnt să ìĭ! (În cer te căutam, şi tu în pământ să fii!)
Dialect meglenoromân: 1) absenţa din seria centrală a sistemului vocalic a lui / î / (înlocuit
prin / a / şi / ă / în formele an şi ăn din text); 2) absenţa din sistemul consonantic a lui / h / (v.
forma ìĭ - în loc de fii > h’ii).
138
ANEXA 2. HĂRŢI DIALECTALE, LEGILE ŞI ACCIDENTELE
FONETICE
HĂRŢI DIALECTALE
Harta 1. Balcano-Romania
139
Harta 2. Italo-Romania
140
Harta 3. Galo-Romania
141
Harta 4 . Ibero-Romania
142
LEGILE FONETICE
Reamintim că termenul lege trebuie folosit având conştiinţa faptului că legile din
lingvistică nu au acelaşi statut ca în ştiinţele exacte – s-a demonstrat deja că legile fonetice nu
sunt imuabile).
Cauzele principale ale tuturor schimbărilor condiţionate, ca şi ale accidentelor

fonetice, acestea fiind la bază tot condiţionate (ele însă nu au caracter sistematic; diferenţierea
se va accentua pe parcursul prezentării), sunt: a) influenţa sunetelor vecine şi b) contextul
fonetic actualizat în lanţul vorbirii.
Legile fonetice au următoarele trăsături: sunt inconştiente, progresive, constante (această

caracteristică nu trebuie absolutizată, vezi mai sus statutul legilor în lingvistică), temporare.
Ultimele două caracteristici sunt definitorii. Sunt constante în sensul că afectează aproape
toate cuvintele care prezintă context fonetic identic sau asemănător cu acela al cuvântului care
a suferit primul transformarea. Sunt temporare pentru că acţionează într-o limbă numai până
la formarea macrostructurii ei (moment după care sistemul fonologic al limbii respective nu
mai poate fi modificat). Există însă şi legi cu acţiune parţială: cele locale (sau regionale) şi
cele cu acţiune mai elastică. O lege parţială locală este rotacismul (n intervocalic trece la r:
inimă > irimă), fenomen întâlnit numai în Maramureş (şi doar sporadic în zonele limitrofe).
O lege elastică este diftongarea lui e la ea, dovadă fiind fluctuaţiile de tipul leage/lege, sau
lipsa acţiunii acestei legi în cazul unor forme, probabil din dorinţa de evitare a unor omonimii
(merg/meargă). În opoziţie cu acestea se află legile care au acţionat fără excepţie:
palatalizarea până la stadiul final a grupurilor consonantice cl, gl (> k’, g’; clavem > cheie,
ung(u)lam > unghie), conservarea lui a urmat de -nn (annus > an) etc.
Ilustrăm această secţiune prin principalele legi fonetice care au marcat formarea
limbii române.
 e, precedată de o labială şi neurmată în silaba următoare de o vocală prepalatală, devine ă:

imperator > împărat;
 a + n > ă şi apoi î: canis > (* căne) > câne;
143
 dacă după a urmează însă nn, atunci a se menţine (nu devine î): annum > an;
Obs! Tratamentul a + n nu apare în cuvintele slave (rana > rană).
 prezenţa unei vocale e într-un cuvânt în care intră un o accentuat în silaba precedentă
produce diftongarea acelui o: sólem > soare;
 la fel, prezenţa vocalei a în silaba următoare duce la diftongarea lui o accentuat: mólam >
moară;
Obs! Această influenţă la distanţă se numeşte metafonie sau inflexiune.
 ll posttonic urmat de a dispare: stella > stea;
 ll posttonic urmat de alte vocale se menţine: stellae > stele (ll degeminează, dar nu
dispare);
 à (accentuat) sau a iniţial (chiar neaccentuat) se conservă;
 a neaccentuat (cu excepţia lui a iniţial) trece la ă: molam > moară;
 ę (< ĕ)accentuat se diftonghează: fęrrum > fier;
 ę neaccentuat se menţine: vęnire > venire.
Conservarea vocalelor din latină şi din alte limbi cu care româna a venit în contact
în anumite poziţii (de obicei la iniţială sau medial, sub accent):
• a accentuat din (lat.) acrum > (rom.) acru, (lat.) caput > (rom.) cap se menţine. Dar a
iniţial sau medial şi/sau accentuat se păstrează şi în cuvinte de altă origine: (sl.) livada >
(rom.) livadă, (sl.) rana > (rom.) rană, (alb.) bardhë > (rom.) barză, (mgh.) tálp > (rom.)
talpă, (mgh.) áldomaş > (rom.) aldămaş, (turc.) abanos > (rom.) abanos, (gr.) stampa >
(rom.) stambă. De asemenea, a latin se menţine şi când este urmat de nn sau de mn: (lat.)
annum > (rom.) an, (lat.) scamnum > (rom.) scaun.
144
• e latin se conservă tot în silabă accentuată: (lat.) credo > (rom.) cred, (mgh.) féle > (rom.)
fel, (turc.) marifet > (rom.) marafet. Se păstrează însă şi e neaccentuat, când se află în
silaba iniţială după anumite consoane: (lat.) venire > (rom.) veni, (lat.) venenum > (rom.)
venin, (lat.) lįxivia > (rom.) leşie. După alte consoane, e neaccentuat devine ă: (lat.)
sementia > (rom.) sămânţă, (lat.) remanere > (rom.) rămâne.
• i se menţine şi accentuat, şi neaccentuat: (lat.) scribo > (rom.) scriu, (alb.) kopil > (rom.)
copil, (sl.) gradina > (rom.) grădină, (mgh.) kin > (rom.) chin.
• o (< ō, ŏ) se conservă în silaba accentuată: (lat.) fŏcum > (rom.) foc, (lat.) pōpulum >
(rom.) plop (hiperbat), (lat.) noster > (rom.) nostru, (lat.) norus > (rom.) noră, (alb.)
mo(t)shë > (rom.) moş, (sl.) bogatŭ > (rom.) bogat, (mgh.) tok > (rom.) toc („dos de
pernă”), (turc.) moft > (rom.) moft, (gr.) molemma > (rom.) molimă. O se mai menţine şi
urmat de m: (lat.) homo > (rom.) om. Totuşi, în câteva cazuri trece la u: (lat.) nomen >
(rom.) nume (prin influenţa lui număr, mai întâi la pl. numere, în loc de *numene,
confundat cu nombres „numere”, sau prin analogie cu a numi). Vocala o se menţine şi în
contextul fonetic o + m + nazală: (lat.) dom(i)nus > (rom.) domn.
• u (< ū, ŭ) se menţine şi accentuat, şi neaccentuat: (lat.) dúlcis > (rom.) dulce, (lat.)
urtícam > (rom.) urzică, (alb.) gushë > (rom.) guşă, (sl.) hulitĭ > (rom.) (a) huli, (turc.)
musaca > (rom.) musaca.
Dispariţia unor vocale în anumite poziţii:
• în mod obişniut, vocalele neaccentuate au dispărut: (lat.) ocŭlus > (rom.) ochi, (lat.)
vetŭlus > (rom.) vechi. Tendinţa către sincoparea vocalelor neaccentuate se observă şi azi,
regional: iepurle în loc de iepurele, sau pernă, literar azi, < perină, normal etimologic,
păstra azi doar regional.
• vocala e din ex-, extra- dispare: (lat.) exponere > (rom.) spune, (lat.) exvolare > (rom.)
zbura, (lat.) extralucire > (rom.) străluci.
145
• vocala a dispare uneori la iniţială: (lat.) amita > (rom.) mătuşă (prin adăugarea sufixului -
uşă), (lat.) aranea > (rom.) râie, (lat.) agnellum > (rom.) miel, (lat.) autumna > atumna
(diftongul au se reduce la a din cauza lui u din silaba următoare) > (rom.) toamnă, (lat.)
animalia > (rom.) nămaie(în Banat, „animal mic”).
• vocala u după i dispare: includere > închiude > închide, ingluttire > înghiuţi > înghiţi.
• u final (notat inconsecvent în textele vechi) dispare datorită sistemului de accentuare al

românei, care provoacă reducerea duratei, deci asurzirea şi închiderea timbrului vocalei
din silaba neaccentuată. Prezenţa lui u final cu relevanţă fonetică se explică numai prin
pronunţarea explozivă a consoanei finale (codru, mândru, maslu etc.)
146
ACCIDENTELE FONETICE
Spre deosebire de legile fonetice, accidentele fonetice nu au un caracter sistematic, în

sensul că ele nu afectează decât accidental formele cuvintelor, netransmiţându-se obligatoriu
la altele cu context identic din punct de vedere fonetic. O altă deosebire fundamentală este
aceea că nu produc modificări fonologice. Este evident că între trecerea accidentală (şi
nefonologică) a lui e la o din čolofan (asimilare, prin pronunţia neîngrijită a lui celofan) şi
trecerea lui a neaccentuat la ă (lege fonetică din care rezultă un nou fonem vocalic, inexistent
în latină: lat. casa > rom. casă) este o deosebire de substanţă. Prin urmare, în cazul
accidentelor fonetice, condiţiile transformării nu se pot formula decât prin înşirarea unor
cuvinte în care s-a produs schimbarea enunţată. Pe de altă parte, accidentele fonetice sunt
universale (nu sunt specifice pentru o limbă anume) şi atemporale (căci acţionează
concomitent cu legile fonetice, dar şi după formarea unei limbi). Încă din antichitate s-au
identificat 4 tipuri majore de modificare a formei cuvintelor: adjectio (adăugare), detractio
(suprimare, înlăturare), transmutatio (inversiune), immutatio (înlocuire). Fiecărui tip i se
subordonează o serie de transformări după poziţia în cuvânt a sunetului sau a grupului de
sunete afectat. La tipul immutatio se aglomerează mai multe transformări care nu se explică
numai prin poziţia în cuvânt a sunetului afectat. Dată fiind importanţa accidentelor fonetice
pentru studiul dialectal, le descriem mai jos în amănunt (definiţiile şi exemplele, în
majoritatea lor, sunt preluate din DSL).
I. ADJECTIO
proteza − adăugarea unui sunet / grup de sunete neetimologic(e) la iniţiala cuvântului pentru
a-i uşura (de obicei) articularea: alămâie, (a) amirosi, (a) scoborî etc.; de regulă, are caracter
popular sau regional, cum este şi î protetic în forma populară îs din Îs frumos (adăugat la s
etimologic: lat. sunt > su > s).
epenteza (sau anaptixa, când este vocalică) − adăugarea unui sunet / grup de sunete în
interiorul cuvântului: coarjă (pentru „coajă”), (a se) imvi (pentru „a se ivi”) etc.
• accident puţin răspândit (şi deci puţin semnificativ) în istoria limbii române: (lat.)
*deexcitare > deştepta, (lat.) mixticium > mistreţ, (sl. v.) zlobivŭ > zglobiu;
147
• accident răspândit regional: în graiul crişean − sclab (pentru „slab”), sclańină (pentru
„slănină”) etc. sau în graiul muntean − (a) hărăni (pentru „a hrăni”), hărană (pentru
„hrană”) etc.;
• alte epenteze sunt izolate şi deci individuale: acaftist (acatist), ceasclov (ceaslov) etc.
paragoga − rară în limba română; regional, de exemplu, se întâlnesc verbe care se conjugă
lung (cu sufixele verbale -esc, -eşte), deşi în limba literară ele se conjugă scurt: în graiul
maramureşean − simţăsc (simt), împărţăsc (împart) etc.
II. DETRACTIO
afereza − suprimarea unui sunet / grup de sunete aflat în poziţie iniţială: colo (acolo), (a)
coperi (a acoperi), (a) mestica (a amesteca), talieni (italieni), feştanie (sfeştanie), ice (zice),
Saveta sau Veta (pentru Elisaveta); în general, fenomene de limbă vorbită, populară sau
regională.
Obs! Accident fonetic depistabil şi în decursul formării limbii: (lat.) *hirundinella >
rândunea, (lat.) *umbulicus > buric etc.
sincopa − căderea unui sunet / grup de sunete din interiorul unui cuvânt; de obicei, cade o
vocală neaccentuată (caracterizează vorbirea neîngrijită sau regională): iepur’le, laminuar’le,
am vin’t, am văz’t etc.
Obs! Sunt şi situaţii când limba literară preferă o formă rezultată prin sincopă: (rom. lit.)
pernă / (gr. mold.) perină (deşi aceasta este forma etimologică).
apocopa − suprimarea unui sunet / grup de sunete aflat la finală de cuvânt; extensiunea
maximă a apocopei este de 2 silabe: cinema (cinematograf), mă-ta (mamă-ta), ta(t)-tu (tată-
tău − aici vezi şi haplologia explicată mai jos), tac-tu (taică-tău) etc.
• apocopa sintactică (prin fonetică sintactică): c-un picior, las’ să fie, mam’ mare, G’o
(Gheorghe), Ioa sau Io (Ioane; aceste ultime două forme caracterizează graiul
maramureşean unde apocopa se realizează şi la nivelul unei propoziţii întregi: Pe se treze,
în loc de „Petre se trezeşte”) etc.;
148
• tot regional, ca în ultimele două exemple, se mai înregistrează apocopa sufixelor şi a
desinenţelor: (să) găzduie (pentru „găzduieşte” şi „să găzduiască”), (să) grăié (pentru
„grăieşte” şi „să grăiască”) etc.;
• în poezie (mai ales în cea populară), apocopa este folosită în realizarea măsurii şi a
ritmului: „Zidul se suia / Şi o cuprindea / Pân’ la gleznişoare, / Pân’ la pulpişoare...”
(Mănăstirea Argeşului); „Precum atunci şi azi întocma / Mărunte lumi păstrează dogma”
(Ion Barbu − Oul dogmatic).
III. TRANSMUTATIO
metateza − inversiuni metatetice consfinţite de uzul general sunt semnalate (în cercetările
diacronice) atât în cazul elementelor moştenite, cât şi în cazul cuvintelor împrumutate. Iată
două exemple de cuvinte moştenite: (lat.) formosus > frumos, (lat.) mus araneus > (rom.
comună) muşurońŭ > (aromână) şumurońŭ („cârtiţă”; în dacoromână metateza nu s-a produs,
iar sensul este „muşuroi”); în cazul cuvintelor împrumutate, metateza se înregistrează la
nivelul pronunţării populare, nonliterare: scluptor, în loc de „sculptor”.
hiperbatul − (sl.) poklonŭ > (rom.) poclon > (rom. lit.) plocon, (bg.) protiva > (rom.)
(îm)potrivă, (lb. pop.) potropop (în loc de “protopop”).
IV. IMMUTATIO
asimilarea − accident fonetic foarte răspândit care constă în schimbarea uneia sau a mai
multora dintre caracteristicile articulatorii ale unui sunet sub influenţa altui sunet aflat în
vecinătatea lui (nu neapărat imediată).
• după natura sunetului care se modifică: a) asimilare vocalică − locomie (pentru „lăcomie”,
[∂] influenţat şi asimilat complet de [o]), ascunsără (pentru „ascunseră”); b) asimilare
consonantică − şuşea (pentru “şosea”, forma prezintă şi asimilare vocalică), poptit (pentru
„poftit”);
• după numărul trăsăturilor articulatorii care se modifică: a) asimilare parţială − nm > mm
în îmmulţi, o...u > u...u în cuşciug (după unii lingvişti, acestea ar fi exemple de
acomodare, vezi mai jos), sau, în pronunţarea populară şi în cea neîngrijită a
neologismelor − belet (bilet), derector (director), frezer (frizer), regement (regiment) etc.;
149
b) asimilare totală (adică schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale sunetului,
trecerea lui în altă serie vocalică) − ă...i > i...i în richită (pentru „răchită”);
• după distanţa la care se găsesc cele două sunete: a) asimilare în contact − nb > mb în (a)
îmbuna (devenită normă în română: m înaintea bilabialelor p şi b); b) asimilare la distanţă
− s...t > s...s în ascusit (pentru “ascuţit”).
Obs! Asimilarea la distanţă este numită, uneori, anticipare sau propagare, iar cea în
contact (v. şi asim. parţială) − acomodare.
• după poziţia faţă de reper a sunetului modificat: a) asimilare regresivă (sunetul modificat
se află înaintea celui modificat) − l...r > r...r în pârcuri (pentru „pâlcuri”); b) asimilare
progresivă (invers) − ţ...t > ţ...ţ în ţinţirim (pentru „ţintirim”, regional);
• accident fonetic întâlnit şi în fazele de evoluţie a formelor latineşti în română: corona >
curună > cunună; *mirionem > mirune > minune etc.
disimilarea − este opusul asimilării; apare în cuvintele care conţin 2 (sau mai multe) sunete
identice (sau asemănătoare) − unul se modifică sau dispare sub influenţa celuilalt (tendinţă de
simplificare);
• a) disimilare vocalică: sămănăm (semănăm), împodubit (împodobit), (lat.) percepere >
precepe > pricepe, (lat.) ceresium > cereş > cireş (de regulă, disimilarea este precedată
de asimilare − mixticium > mestreţ > mistreţ − şi urmată de o sincopă − directus > derept
> dirept > drept); b) disimilare consonantică: alantăieri (alaltăieri), scormolit
(scormonit), sclintit (scrântit), colidor (coridor) etc.
Obs! În limba română actuală, consoanele supuse cel mai des disimilării sunt sonantele
[l, n, r].
• disimilarea din fazele de trecere de la latină la română: canutum > cănunt > cărunt,
minutus > mănunt > mărunt, fratrem > frate, urceolum > urcior > ulcior etc.;
• după distanţa dintre sunete: a) disimilare în contact − pin / pân, în loc de „prin” (disimilarea în
contact se mai numeşte diferenţiere); b) disimilare la distanţă − mărunt (< mărunt);
150
• după numărul trăsăturilor fonetice care se pierd prin modificare: a) disimilare parţială −
ulcior (< urcior, [l] − lichidă laterală, dar tot sonantă ca şi [r]); b) disimilare totală (constă
în pierderea tuturor caracteristicilor şi deci la eliminarea lui din cuvânt) − (lat.) per extra
> preste > peste;
• ca la asimilare: a) disimilare regresivă şi b) disimilare progresivă (vezi în exemplele
anterioare).
acomodarea (vezi şi asimilarea) − are caracter individual şi adesea izolat; constă în

modificarea uneia sau, eventual, a două dintre trăsăturile articulatorii ale unui sunet sub
influenţa altui sunet proxim: fn > mn în bumni (pentru „bufni”), vn > mn în pimniţă (pentru
„pivniţă”) etc.
Obs! În câteva cazuri, ea s-a impus în limba literară; de exemplu, [s] din prefixele des-
şi răs- devine [z] în vecinătatea unei consoane sonore: dezmembra, dezbina, răzbate,
răzgândi etc.
anticiparea − pronunţarea unui sunet într-o silabă anterioară celei în care are ocurenţă
motivată: a) vocalică − din formele etimologice câne (< canem), pâne (< panem) etc. s-a
ajuns (în graiul muntean) la câine, pâine (acum literare); b) consonantică − impermangalat
(în loc de „hipermanganat”); unii lingvişti interpretează anticiparea consonantică drept
epenteză.
Obs! În Oltenia se întâlneşte o anticipare interesantă: roichie, ureichie, straichină etc.
(pentru: “rochie”, “ureche”, “strachină”) − vocala plenisonă [i] de după palatala [k’]
formează diftong prin anticipare cu vocala care precedă palatala.
sinereza − fenomen de coarticulaţie: două vocale alăturate, aflate în silabe diferite (hiat), sau
o vocală şi o semivocală a unui diftong din silaba următoare se pronunţă împreună, fuzionează
într-un diftong (şi deci nu se mai despart); apare, de regulă, accidental în pronunţarea
individuală: flui-ram (flu-ie-ram), şui-ram (şu-ie-ram), reu-ma-tism (re-u-ma-tism) etc.
diereza − opusul sinerezei: transformarea hiatului în diftong (fenomen foarte rar în română):
pi-u-ne-ză (în loc de piu-ne-ză), in-a-u-gu-ra (în loc de in-au-gu-ra) etc.
151
haplologie − un grup de sunete identice sau asemănătoare se articulează o singură dată:
jumate (jumătate), as(t)’ toamnă (astă toamnă); este acceptată de limba literară în cazul
adjectivelor duble: tragi-comic (se evită cacofonia din tragico-comic).
analogia − nu este propriu-zis o transformare fonetică, ci regularizarea unei forme sub

presiunea altor forme cu care este asociată în funcţie de anumite criterii: luni (în loc de lune >
lat. Lunae), ca şi miercuri, marţi, vineri; octombrie (cu m neetimologic), ca şi septembrie,
noiembrie, decembrie.
152
ANEXA 3. TEXTE VECHI ÎN LIMBI ROMANICE1, TEXTE
DIALECTALE ŞI SUBDIALECTALE COMENTATE2
TEXTE VECHI ÎN LIMBI ROMANICE
ROMÂNA VECHE
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

(1521)
– fragment –
„Mudromo i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot
Braşov mnog[o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole.
I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den
Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. [...]”
Comentariul textului:
Textul a fost scris în română cu caractere chirilice − aici am dat transliterarea.
Antetul scrisorii este redactat în slavonă şi se traduce: „Înţeleptului şi de neam (mare) şi
de Dumnezeu dăruitului jupân [Hanăş Begner] din [Braşov] multă sănătate de la [Neacşul]
din Câmpulung”. În fragment mai există două forme în slavonă, subliniate şi ele ca şi antetul,
i pak − loc. adv., „de asemenea” şi za − prepoziţie, „despre”.
dau − ind. prez., pers. I a verbului a da < lat. dare, formă preluată şi de celelalte limbi
romanice, cu excepţia galoromanicei septentrionale care l-a preferat pe donare; forma din text
provine din lat. pop. *dao;
ştire < lat. scire; logudoreza l-a mai perpetuat (> iskire), celelalte limbi romanice preferând
forma lat. pop. *sapēre; tratament fonetic: s / sc / st + ĕ, i, y > ş / şt;
domnietale (rom. mod. domniei-tale), formulă emfatică de adresare, azi foarte rar folosită,
formată din substantivul articulat domnie şi adj. pos. ta, în D; domnie este derivat românesc
1
Textele vechi romanice, ca și o parte din comentarii, sunt preluate din E. Goga şi L. Coman, Filologie
romanică (Caiet de seminar), op. cit.
2
Textele dialectate și subdialectale, ca și o parte din comentarii, sunt preluate din M. Caragiu Marioţeanu,
Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), op. cit.
153
din domn < domĭnus (tratament fonetic: căderea consoanei finale, sincopa vocalei
neaccentuate mediale) + suf. -ie, iar ta < lat. pop. ta (tău < *teus; formele tăi / tale sunt
plurale analogice);
lucrul − derivat regresiv de la a lucra (< lucubrare, „a lucra noaptea”); Sextil Puşcariu
avansează şi ipoteza etimonului lucru(m); pentru articolul definit enclitic -l (< ĭllu), vezi
explicaţiile din paragraful privitor la morfosintaxa limbii române din acest capitol;
turcilor − subst. m., G. pl., artic. cu -lor (< ĭllorum); turc < tc. türk;
cum < quōmodo (de fapt, în lat. vulg., se reduce la *quomo), formă preluată şi de principalele
limbi romanice; tratament fonetic: transformarea apendicelui labiovelar în vocala [u];
am auzit − ind., pf. comp. al lui a auzi < audire (> audzi > auzi), formă preluată şi de
majoritatea celorlalte limbi romanice; am este forma de pers. I, sg., a auxiliarului a avea
(habeo > rom. v. aibu; am de la pers. I, pl., se extinde şi la sg. pentru auxiliar);
eu < lat. ego, preluat de toate limbile romanice; căderea lui g intervocalic este tratament
fonetic general romanic (de altfel, căderea lui g s-a produs încă din faza de latină populară);
că < quod;
împăratul < imperator + ĭllu (i + nazală > î; e precedat de labială şi neurmat de e sau de i > ă);
au eşit < habunt + ĕxire (x [ks] s-a redus în lat. pop. la [s], de unde s + i > ş, pentru română);
den, alături de deîn, este forma din româna veche a prep. din < de + in;
şi < sic (în lat., adverbul “aşa”; în română devine conj. copulativă);
aimintrea − adv. de mod, compus la origine < alia + mente + re; în rom. mod.: altminteri <
altera + mente;
nu < non, adv. de negaţie preluat de toate limbile romanice, bineînţeles, cu tratamente
fonetice proprii;
e − ind. prez., pers. a III-a, sg., de vb. a fi < fieri; formele de ind. prez. provin însă din
paradigma lui esse sau apar prin analogie, cf. e < est (> e, i şi forma pop. protetică îi);
(se-au) dus − participiu analogic, după tema perfectului, a infinitivului (a se) duce < ducĕre;
în < in;
sus < sursum; reducerea grupului rs > ss > s este un fenomen panromanic;
pre − formă veche pentru pe < per (> pre, prin metateză, a urmat sincopa lui r).
154
ITALIANA VECHE
Placito di Capua
(960)
− fragment −
„Sao ko kelle terre, per kelle fini que ki contene, [t]renta anni le possette parte sancti
Benedicti.[...]”
(Traducere: Ştiu că acele pământuri, care sunt cuprinse între acele graniţe, treizeci de ani
le-a avut [în stăpânire] partea [mănăstirea] Sfântul Benedict)
Comentariului textului:
Fragmentul face parte din textul Cartea capuană, text juridic, primul atestat în italiană.
sao − ind. prez., pers. I, de la it. sapere (< lat. *sapēre); it. sao s-a format analogic, după
celelalte persoane, unde apare un a tematic: sai, sa, sanno (tot analogic s-a format şi forma
literară so „ştiu”, după modelul unor monosilabice frecvente de tipul do, sto etc.).
ko < lat. quod.
kelle < lat. *eccu + ĭllae.
terre < lat. terrae (sg. terra > rom. ţară − s-a produs deci şi evoluţie semantică în cazul limbii
române; log. engad., occ., cat., pg. terra; friul. tiere; fr. terre; sp. tierra 1); dintre limbile
romanice, numai italiana şi sarda conservă la nivel fonetico-fonologic geminatele latineşti.
per < lat. per (> rom. v. pre > rom. mod. pe).
fini − pl. fem. de la fine („graniţă, hotar” − astăzi, sensul este învechit, s-a abstractizat şi este
concurat de it. mod. limiti) < lat. finis; pluralul în -i nu este etimologic decât în italiana
meridională, pentru zonele centrale se formează cu afix antepus: pl. i mese/sg. il mese.
que < lat. pop. *que (pron. relativ); forma din text este o grafie etimologizantă care
corespunde în italiana modernă lui che.
ki < lat. *eccum + hic (inovaţie romanică).
contene < lat. cóntinet; it. lit. contiene.
trenta − se explică din forma, aparţinând latinei populare, *tríginta (< lat. cl. trigínta); aceeaşi
formă din lat. pop. a dat: log., pg. trinta; fr. trente; sp. treinta − în toate limbile romanice se
observă acelaşi tratament fonetic: g intervocalic şi posttonic dispare (cf. şi lat. quadráginta >
1
Când dăm corespondente ale unei forme în alte limbi romanice, exemplificăm doar cu câteva limbi romanice,
căci nu stă în intenţia noastră o prezentare exhaustivă, ci doar o prezentare comparativă a unor forme latineşti
mai importante prin longevitatea lor în limbile romanice care le-au perpetuat.
155
it. quaranta, log. baranta, fr. quarante, sp. cuarenta, pg. quarenta etc.); pentru numeralul
treizeci din română, vezi în UI 3, paragraful referitor la morfosintaxă.
anni < lat. anni, subst. m., pl. − italiana conservă geminata nn cu rol fonologic; sg. it. anno <
lat. annus (> rom., friul., fr. an; log. annu, pg. anno, sp. año etc.).
le < lat. illae (> rom. le − pron. pers. neacc., f., pers. a III-a, pl. Ac).
possette − (lat.) possēdit nu poate explica forma din text; specialiştii au explicat-o pornindde
la o formă analogică de perfect, possedete − aceasta, prin haplologie (vezi Accidentele
fonetice din Anexa 2 a prezentului curs), s-a redus la possete, apoi s-a produs reduplicarea lui
t, fenomen foarte frecvent în italiana meridională.
parte sancti Benedicti − sintagmă formată din latinisme. Specialiştii au stabilit două tipuri de
argumente: 1) de natură fonetică − grupul consonantic ct, conform tendinţei din latina vulgară
de simplificare a grupurilor consonantice, evoluează în italiană la t (de regulă, când este
precedat de o altă consoană) sau, mai frecvent, la tt, prin asimilare (de regulă, în poziţie
intervocalică) − şi 2) de natură morfosintactică − sintagma nu prezintă articol definit, aşa cum
ar fi trebuit dacă era în italiană; genitivul sintetic, specific latinei, este înlocuit, în general, în
limbile romanice cu construcţii analitice (cf. it. la parte del santo Benedetto).
156
FRANCEZA VECHE
Les Serments de Strasbourg

(842)
− fragment −
„Pro Deo amur et pro pro christian poblo et nostro commun salvament, d’ist di in
avant, in quant Deos savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meon fradre Karlo et in
aiudha, et in cadhuna cosa, sicum om per dreit son fradre salvar dift, in o quid il mi altresi
fazet; et ab Ludher nul plaid nunquam prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karlo in
damno sit. [...]”
(Traducere: Pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru salvarea comună a poporului creştin
şi a noastră, de azi înainte, atâta [timp] cât Dumnezeu îmi dă ştiinţă şi putere, aşa voi susţine
eu pe acest frate al meu Carol şi cu ajutor, şi cu orice lucru, aşa cum trebuie de fapt să-ţi
ajuţi fratele, cu condiţia ca el să facă la fel pentru mine; şi cu Lotar nu voi face niciodată
vreo înţelegere, care, prin voinţa mea, să fie în dauna acestui frate al meu Carol [...])
Această primă atestare a unei limbi romanice, datată în 842, este un text cu redactare
trilingvă: în latină, în franceza veche şi în germanică, pentru a fi înţeles de soldaţii care
depuneau jurământul. Acesta este un text juridico-politic, un tratat de alianţă încheiat între
Ludovic Germanicul şi Carol cel Pleşuv împotriva fratelui lor, Lothar; Ludovic deţinea
teritoriile estice, unde se vorbeau dialecte germanice, iar Carol pe cele vestice, unde se
vorbeau dialecte galo-romanice.
pro − este un latinism (de altfel, întreg textul este destul de apropiat de latină şi, implicit, la o
depărtare destul de mare de franceza modernă, căci data redactării lui este foarte timpurie);
pro este o prep. cu abl. şi a dat în fr. mod. pour (> log. pro; sp., pg. por).
deo − în privinţa acestei forme s-au două ipoteze: 1) este un latinism şi 2) este o formă
populară romanică. Pentru forma dieu din fr. mod. se indică lat. deus ca etimon, ceea ce nu
157
are legătură cu forma din text, căci fazele intermediare dintre lat. deus până la fr. mod. dieu
[dyœ] ar fi trebuit să fie: lat. deus > [dieu] > [diœu] (cu o deschis) > [dyœ] (cu acelaşi o
deschis). Aşadar, cea de a doua ipoteză este mai plauzibilă. Forma latinească deus a dat: în
rom. zeu (< zău < dzău < dzeu); în it. dio, pg. deus; occ. dieu; cat. deu; sp. dios etc.
amur − a dat în fr. mod. amour; pentru amur din text, forma corespunzătoare ar fi lat.
amōre(m) (> it. amore; friul., occ., cat., sp., pg. amor; în rom., amor este un împrumut
neologic), însă structura fonetică a lui amur pune sub semnul întrebării continuitatea cu
etimonul latin. Tratamentul fonetic ar fi trebuit să fie: lat. ō accentuat, în silabă deschisă,
devine în franceză eu [œ], ca în flōre(m) > fleur. Prin urmare, s-a căutat o altă explicaţie,
anume că amur s-ar datora influenţei provensale (prin intermediul liricii trubadureşti, de la
începuturile ei). O altă ipoteză consideră că forma din text ar fi un împrumut semicult din
latină, care ar explica şi schimbarea de gen din franceză (amour a fost folosit mai întâi ca
feminin, apoi ca masculin, după latină).
et − „şi” (conj. cop.) < lat. et (vezi mai sus, în cap. VI, în comentariul textului în sp. v., la
forma y).
christian − a dat în fr. mod. chrétien, provine din lat. ecleziastică, din forma christianus (> it.,
sp. cristiano; occ., cat. crestiá; pg. christão; rom. creştin 1 etc.). Fonetic, forma din fr. mod.,
chrétien, este exemplu pentru un caz aparte în evoluţia lat. a + nazală, precedat de y.
Tratamentul fonetic normal pentru á în silabă deschisă, urmat de o nazală devenită finală (ca
urmare a căderii consoanei finale şi amuţirii lui u final), este [e] nazal, pentru fr., ca în: manu
> main, pane > pain. În acest caz de semicultism (chrétien), tratamentul fonetic este: á,
precedat de y, şi urmat de nazală > ien, ca în cane > chien. Dispariţia lui s, în faţa unei
consoane, s-a produs treptat, păstrându-se doar în grafie, până în sec. al XVIII-lea. Apoi,
această dispariţie a fost indicată, de regulă, printr-un accent circumflex (nu şi în cazul formei
discutate) al vocalei precedente. Acest accent îndeplineşte deci, pe lângă rolul fonetic, şi unul
etimologic, cf.: festa > fête, nostru > nôtre, notre, testa > tête etc.
poblo < lat. pŏpŭlu (> fr. v. pueble; rom. popor 2; it. popolo; occ., cat. poble; pg. pov(l)o; sp.
pueblo etc.). Sonorizarea lui p intervocalic este o caracteristică a Romaniei Occidentale.
1
Rom. creştin, alături de biserică < basĭlĭca, dumnezeu < domĭne deu, înger < angelu etc., face parte din
terminologia fundamentală a creştinismului, moştenită din latină. Aceste forme se constituie în argument pentru
ipoteza creştinării timpurii a Daciei, proces desfăşurat aproape paralel cu cel al romanizării, pe care îl
catalizează, în regiunile nord- şi sud-dunărene (cf. Filologie romanică..., op. cit., p. 110).
2
forma pōp(u)lus > (prin metateză) *ploppus > rom. plop
158
Forma din fr. mod., peuple, cu p, este refăcută după latină. În rest, lat. ŏ accentuat, în silabă
liberă, a dat în franceză uo > ue > eu [œ], iar ŭ posttonic medial se sincopează.
nostro < lat. nŏstru, adj. pos. (> fr. mod. notre, nôtre; rom., log. nostru; it. nostro; occ., cat.
nostre; sp. v. nueso; sp. mod. nuestro; pg. nosso etc.). Când este plasat în silabă închisă, lat. ŏ
accentuat se conservă în fr. şi it.. Formele din pg. nosso şi v. sp. nueso se explică prin
utilizarea lor proclitică.
commun < lat. commūnis (> it. comune; occ., cat. comú; sp. común; pg. comun; forma comun
din română este împrumut savant, relativ recent). Pentru fr., ū aflat în faţa unei nazale
devenite finală (după amuţirea vocalei) a trecut la [õe], ca în ūnu > un. Vocalele nazale
reprezintă o inovaţie caracteristică vocalismului francez, prin randamentul opoziţiilor
fonologice pe care le stabilesc.
salvament < lat. salvamentum, este un împrumut care nu a supravieţuit.
d’ist < lat. de + ist (< iste).
di < lat. dies (> rom. zi; it. dì etc.). În perioada postarhaică, forma moştenită din dies a fost
concurată de o altă formă moştenită din latină, diurnum. Aceasta l-a dat pe jour din fr. mod. şi
pe giorno din it. mod., forme preferate celor vechi, din dies.
in < lat. ĭn. Tratament fonetic: ĭ > e, iar e + n > [ã].
avant < lat. abante (> rom v. ainte1; it. avanti; occ. avan, aban; cat. abant(es) etc.). În
franceză, lat. b intervocalic se spirantizează, ca şi p aflat între vocală şi sonantă, ajungând la
v, cf.: caballu > cheval, capra > chèvre.
quant < lat. quantum (> rom. cât; it., pg. quanto; occ. cant; cat. quant; sp. cuanto etc.). Forma
din text s-a conservat în fr. mod. doar în loc. adv. quant à (şi în text tot într-o locuţiune apare),
fiind concurată de forma combien.
savir < *sapēre (lat. clas. sapĕre) şi a evoluat la fr. mod. savoir (păstrându-se spirantizarea lui
p intervocalic). Acelaşi etimon reconstruit a dat: în it. sapere; în log. assabeskere; în occ.,
cat., sp., pg. saber etc. Aici avem de-a face şi cu o evoluţie semantică interesantă, de la
concret la abstract. În latină, sapĕre (din care > *sapēre) însemna „a avea gust”, „a avea
miros”, apoi a început să însemne „a pricepe, a înţelege”. În limbile romanice este folosit cu
sensul lui scire (> rom. şti), însă urme ale sensului originar s-au păstrat până astăzi, cf.: occ.,
1
Forma actuală, înainte, se explică prin proteza lui în-.
159
sp., pg. saber bien / mal („a avea gust plăcut / neplăcut”); it. sapere di rancido („a avea gust
rânced”).
podir (> fr. mod. pouvoir) < lat. pop. *potēre (> rom. putea; it. potere; occ., cat., sp., pg.
poder etc.). Fazele intermediare, până la forma din franceza modernă, pouvoir, sunt: *potēre
> podir > podeir > poeir > pooir > povoir > pouvoir (-ē > ei ... oi [wa]; -t- > d > đ > Ø; v este
introdus analogic, după avoir, devoir, savoir, trouver).
me < lat. mē, pron. pers. Tratament fonetic: mē, în poziţie accentuată, evoluează, în fr. mod.,
la moi.
dunat < lat. donat, formă de pers. a III-a a vb. donare, fr. mod. donne (inf. donner „a da”).
Lat. donare („a dărui”) > it., log. donare; occ., cat., sp. 1 donar; pg. doar (rom. (a) da < dare;
vb. (a) dona nu este moştenit, ci este împrumut latino-romanic). Tratament fonetic: ó liber >
u; o închis + n, m s-a nazalizat în epoca francezei vechi şi s-a denazalizat în epoca modernă
(grafia nn, mm, din franceză, are o valoare istorică, amintind de perioada când o se articula
[õ]).
si − „astfel”, adv. < lat. sīc (> rom. şi; it., log. sì; sp. sí). În fr. mod. este folosit ca adv.
afirmativ pentru interogative cu vb. la formă negativă (intră, de asemenea în structura adv.
aussi < al + sīc).
salvarai (fr. mod. (je) sauverai, ind. viit., pers. I, de la inf. sauver) < lat. salvare (> it., log.
salvare; occ. sauvar; cat., sp., pg. salvar; rom. (a) salva este un neologism latino-romanic). În
fr., ca şi în occ., apare un fenomen galo-romanic generalizat − vocalizarea lui l în faţa unei
consoane: alba > fr. aube, occ. auba. Această vocalizare se produce şi în Ibero-Romania, dar
în mod inconsecvent.
eo (> fr. mod. je) < lat. ego (vezi supra, cap. VI, forma yo din comentariul fragmentului în sp. v.).
cist − [tsest], adj. dem. < lat. eccu + iste; tratament fonetic: k + e, i > [ts] > [s].
meon < lat. mĕum, adj. pos.; fr. mod. mon.
fradre (fr. mod. frère) < lat. fratre(m) (> rom., it. v. frate; occ. fraire; pg. frade etc.).
aiudha − este un deverbal (subst. provenit din infinitivul verbului) < lat. adjutare (> fr. mod.
aider; rom. ajuta; it. aiutare; occ., cat., pg. ajudar; sp. ayudar). Forma din text este înlocuită
ulterior (către sfârşitul evului mediu) cu aide (formă refăcută). Tratament fonetic: -t- > dh
(v. supra, forma podir).
1
Forma donar din spaniolă a suferit o restrângere de sens − este folosită în accepţiunea juridică “a face o danie”.
160
cadhuna − adj. nehot., f.; la m., cadun > fr. v. chaün (*cata + unum > it. cad(a)uno; occ.
cadun; sp. cada uno). În lat. pop., forma quisque („fiecare”) este înlocuită gr. kata (prep. la
bază, devenită adj. inv. datorită sensului său distributiv). Forma din fr. v., chaün, este
eliminată de chaque („fiecare”, adj.); aceasta a apărut prin derivare regresivă de la chacun
(pron. nedefinit) < lat. pop. casquūnus.
cosa < lat. causa, „lucru” (> fr. mod. chose; it., cat., sp. cosa; occ. kauza; pg. cousa etc.).
Forma a intrat şi pe cale savantă în limbile romanice: fr. mod. cause; it., cat., sp. causa; rom.
cauză.
sicum − loc. adv. specifică fr. v.; provine din sīc (> si) + cōmō (> cum); fr. mod. ainsi comme.
om − a evoluat în franceza modernă la on < homo (> rom. om; it. uomo; friul., occ. om; forma
de acuzativ hŏmĭne(m) > fr. homme, sp. hombre). Cercetătorii consideră că specializarea
formei om (> fr. mod. on) s-a produs sub influenţa germanicului man (şi el folosit ca
nedefinit). În cazul lui homo > om > on se înregistrează evoluţie în conţinut (de la concret la
abstract 1) şi modificare de statut gramatical (de la clasa substantivului la aceea a pronumelui).
Acest fenomen nu este izolat în evoluţia francezei, cf.: rĕm („lucru, proces”, subst.) > fr. rien
(„nimic”, pron. neg.).
per (fr. mod. par) < lat. pĕr, prep. (pentru română, vezi în cap. IV, forma pre din comentariul
textului reprezentativ). Trecerea lui e la a are dublă explicaţie: fonetică − e închis, din silabă
iniţială, trece la a; morfo-lexicală − folosirea frecventă a acestei prepoziţii ca prefix.
dreit (fr. mod. droit) < lat. dīrēctu (> it. diritto; cat. dret; occ. drech; sp. derecho; pg. direito;
rom. drept etc.; formele din rom., fr. direct şi sp. directo sunt dublete savante). Tratament
fonetic pentru forma din text: dispariţia lui i interconsonantic din silaba iniţială, când a doua
consoană este r (fenomen cu origine în latina populară, care afectează şi alte vocale − în
aceleaşi condiţii −, dar se manifestă numai la câteva cuvinte); reducerea grupului [kt] la t
(acest grup se transformă diferit de la o limbă romanică la alta: pentru rom. > pt, pentru it.
merid. > tt etc.); diftongul [ey], creat prin iotacizarea velarei din grupul ct, va evolua la oi
[wa] (cf. droit, din fr. mod.).
son − adj. dem. < lat. sĕum.
dift (fr. mod. doit) < lat. dēbet. În silabă finală, vocalele urmate de s, t dispar; é închis > i.
in o quid − latinisme (o < hoc), expresie cu val. conj., echivalentul în fr. mod. este à condition
que.
1
Cauza este, credem, obligativitatea exprimării subiectului în franceză, forma on fiind „expresia” subiectului
nedeterminat.
161
il < lat. ĭlle (preluat de toate limbile romanice, prin transformări caracteristice fiecărei limbi).
mi − pron. pers., pers. I, variantă a lui me (vezi mai sus).
altresi − formaţiune adverbială din fr. v.; astfel de compuse sunt frecvente în această perioadă
(autretel, autretant). Forma din text provine din lat. alteru + sīc (> fr. mod. autresi; pentru
vocalizarea lui l, vezi mai sus, la forma salvarai).
fazet < lat. faciat; în fr. mod., fasse, conj. prez., pers. a III-a, de la vb. faire < facere. Fonetic:
k + y > [ts] > s, iar a final, precedat de o palatală, se reduce la Ø.
ab − prepoziţie atestată rar în textele francezei vechi (pierdută, probabil, din cauza omonimiei
cu à < ad); corespunde formei din fr. mod. avec.
nul < lat. nūllu, „nici un” (> it. v. nullo; it. mod. nulla; occ. nul; cat. null etc.); -ll- > l; ū > [ü].
plaid < lat. placitu, “dorinţă” (> occ., fr. plait; cat. plet etc.). Tratament fonetic: -k- > Ø.
nunquam − este un latinism. Rom. niciodată este o creaţie pe teren românesc. Tot de dată
romanică este şi jamais, din fr. mod., reflex al formelor iam şi magis din latină.
prindrai (fr. mod. prendrai) − ind. viit., pers. I de la prendre < lat. prĕhĕndĕre, “a prinde, a
apuca” (> rom. (a) prinde; it., log. prendere; sp., pg. prender etc.).
qui < lat. qui, pron. rel.
vol − este un deverbal de la vb. din fr. v. voleir > fr. mod. vouloir. Din punct de vedere
sintactic, sintagma meon vol este o construcţie frecventă în franceza veche − utilizarea unui
nume cu funcţie de circumstanţial, în cazul Ac fără prepoziţie, fenomen netolerat în franceza
modernă.
in damno sit − sintagmă formată din latinisme (sit l-a dat pe soit din fr. mod.).
162
OCCITANA (PROVENSALA) VECHE
Redăm o strofă dintr-un poem în provensală, aparţinând trubadurului Bernard de

Ventadour 1, pentru accesul la sonoritatea idiomului, fără a mai realiza comentariu lingvistic:
Ailas, tan cuiava saber Vai! mintea mi-o credeam umblată
d’amor, e tan petit en sai! prin dragoste, da-i proastă tare,
Quar eu d’amar no’m post tener căci tocmai ea mi-e dragă, iată,
celleis don ja pro non aurai; ce nu-i de fel îndurătoare.
tout m’a mon cor e tout m’a se Gând şi fiinţă-mi ia-n robie,
e mi mezeis e tot lo mon; ba şi pe ea, şi tot ce-ador,
e quan si’m tolc, no’m laisset re ci-n loc s-o dobândesc, mă-mbie
mas dezirier e cor volon. doar cu alean mistuitor.
1
În traducerea lui Teodor Bocşa, Poezia trubadurilor..., op. cit., p. 37.
163
SPANIOLA VECHE
Poema de mio Cid

(secolul al XII-lea)
– fragment –
“Merçed, ya Cid, barba tan complida!
Fem ante vos yo y vuestras ffijas
iffantes son e de dias chicas,
con aquestas mis dueñas de quien so yo servida.”
(Traducere: Preaslăvite stăpân, cu barba atât de bogată!/iată-ne înaintea (înălţimii) voastre,

pe mine şi pe fiicele voastre − / copile sunt şi mici de zile [adică „nevârstnice” − n. n.] −, / cu
aceste doamne ale mele de care sunt eu slujită.)
Prezentare generală
Fragmentul face parte din primul text literar în limba spaniolă, text care se constituie,
totdată, într-una din marile realizări literare ale evului mediu, alături de celelalte poeme eroice
(chansons de geste − „cântece războinice”), cum ar fi: Chanson de Roland („Cântecul lui
Roland”, poem eroic în franceză, redactat în sec. al XI-lea), Cântecul lui Hildebrand (sec. al
VIII-lea, primul monument al literaturii germane, cu subiect din istoria legendară a goţilor),
Cântecul Nibelungilor (monument de literatură germană, fixat în scris în sec. al XII-lea),
Cântecul oastei lui Igor (monument de literatură rusă, aproximativ sec. al XI-lea), Beowulf
(monument de literatură anglo-saxonă, sec. al X-lea) ş.a.
Poemul înfăţişează isprăvile de vitejie ale unuia dintre cei mai străluciţi comandanţi
militari, Rodrigo Diaz de Bivar el Cid Campeador, din perioada regilor Sancho al II-lea şi
Alfonso al IV-lea. Poemul respectă, în mare măsură, realitatea istorică şi chiar geografică.
Pentru faptele sale de arme împotriva maurilor, Rodrigo a fost distins cu titlul El Campeador.
164
Când moare Sancho al II-lea, la tron vine fratele său, Alfonso. Acesta îl căsătoreşte pe
Rodrigo cu Jimena Diaz (vara regelui). În poem, Rodrigo (Cidul) este trecut de mult de prima
tinereţe; are două fiice − doña Sol şi doña Elvira (Maria şi Cristina, în realitate). Răzbunarea
eroului împotriva nobililor care i-au batjocorit fiicele constituie conţinutul poemului. Cidul a
fost într-adevăr exilat, ca în poem, şi a murit în 1099.
Poemul este structurat în trei mari cânturi (în total, poemul are 3730 de versuri; măsura
versurilor variază între 10 şi 20 de silabe şi se remarcă prin procedeul asonanţei): I. Exilul, II.
Nunta fiicelor Cidului şi III. Jignirea din pădurea Corpes. Prima pagină din manuscris
lipseşte, iar prologul este luat din Cronica celor douăzeci de regi.
Deşi acest poem a fost datat aproximativ în jurul anului 1140 (considerat anul redactării
originale), copia păstrată este din 1307 şi a fost făcută de un anume Pedro Abad. Unii
specialişti în literatură comparată (Ramón Menéndez Pidal, de exemplu) cred că ar fi vorba
despre doi autori, iar copia din 1307 ar fi, de fapt, fuziunea celor două versiuni.
Din perspectiva care interesează aici, cea lingvistică, sunt de reţinut iregularităţile pe care
le prezintă textul, ca urmare a lipsei de fixare a dialectelor romanice peninsulare ce caracteriza
perioada în discuţie. Castiliana încă nu îşi definitivase supremaţia asupra celorlalte dialecte.
La acestea se adaugă modificările suferite de forma originală prin copieri succesive.
merçed < lat. mercēde(m) „plată, leafă, răsplată”; în lat. pop. capătă şi sensul figurat „preţ” (>
it. mercé, fr. merci etc.). În sp. mod., ca şi în it. şi fr., cuvântul are şi sensurile „favoare, graţie,
milă”, de unde expresiile: fr. à la merci de quelqu’un, sp. a merced de uno („(a fi) la cheremul
cuiva”). Ca termen de politeţe, fr. merci începe să funcţioneze din sec. al XIV-lea. Pentru sp.,
merçed, împreună cu vuestra, va forma pron. de politeţe usted (pers. a III-a, sg.). În text,
merçed este folosit tot ca termen cu valoare de politeţe, dovadă imposibilitatea traducerii ad
litteram (ci printr-o formulă de reverenţă). Tratamentul fonetic, pentru sp. v., este reprezentat
de grafemul ç care notează africata [ts] (ce va evolua la fricativa [s]), dezvoltată în Occidentul
romanic dintr-un k + e, i. Apocopa lui e este un fenomen frecvent în sp. v., care se
generalizează mai ales după consoanele n, l, r, s, z, d (căderea acestei vocale finale are loc, în
aceleaşi condiţii, şi în pg.: lat. pane(m) > sp. pan, pg. pão; lat. cantare > sp., pg. cantar etc.).
ya − adv. „şi, deja, acum, mai” < lat. iam.
165
Cid (subst. propriu) < ar. sidi „stăpân, suzeran”, desemna mai ales pe nobilul care avea vasali
musulmani.
barba < lat. barba (> it., log., occ. cat., sp., pg. barba; fr., friul. barbe; rom. barbă).
tan − adv. „atât de” < lat. tam.
complida − în sp. mod. cumplida; participiu folosit adjectival (de la verbul din sp. v. complir
„a împlini”); complir < lat. complēre „a umple, a împlini” (> arom. cumpli, it. compiere, fr.
accomplir etc.). Oscilaţiile din vechea spaniolă dintre vocalele corelative (e şi i, o şi u) se
rezolvă cel mai adesea în favoarea celor închise (i şi u). Sintagma din text, barba tan
complida, tradusă ad litteram în scopul recunoaşterii formelor, are sensul expresiv „neatinsă
de umilinţa înfrângerii”.
fem (în sp. mod. heme „iată-mă”) < ar. he (interj., strigăt de luptă la arabi) + lat. me (pron.
pers., Ac). Pentru apocopa lui e, vezi mai sus. În forma din text, f- iniţial se explică prin
hipercorectitudine (sp. mod. a revenit la forma etimologică, însă h iniţial nu se pronunţă),
apărut prin analogie, probabil, după forme ca filiu(s) (> sp. hijo), farina (> sp. harina) etc.
ante − prep. „înaintea” < lat. ante.
vos < lat. vos (> rom., it. voi; friul., occ. cat., pg., sp. vos; fr. vous); aici, valoare reverenţială.
Cu această valoare, se foloseşte în sp. mod. forma vosotros − la origine, o formaţie emfatică şi
care se generalizează în Secolul de Aur.
yo − pron. pers. de pers. I, sg. < lat. ego (despre căderea lui g intervocalic, vezi explicaţia la
forma eu din Scrisoarea...; pentru selecţia vocalelor închise în detrimentul celor
(semi)deschise, v. supra).
y − conj. simplă cop. „şi” < lat. et (> pg. e, it. e(d), fr. et; în româna veche a circulat paralel cu
şi din lat. sic şi forma e moştenită din lat. et); de observat că în toate limbile romanice lat. et l-
a pierdut pe t final (unele limbi, precum italiana, l-au transformat mai întâi, ulterior
înlăturându-l; în franceză, limbă cu ortografie etimologică, t din et nu se pronunţă − este,
aşadar, un simplu fapt de grafie).
vuestras − adj. pos., f. pl.; sg. vuestra < lat. *vŏstru (> sp. vuestro, rom. vostru, it. vostro, fr.
vôtre, pg. vosso). Diftongarea lui ŏ sub accent în ṷe este tratament fonetic specific spaniolei.
ffijas < lat. filias, sp. mod. hijas, pl. pentru hija < lat. filia (> it. figlia, fr. fille, pg. filha etc.; în
rom. l-a dat pe fie − forma fiică < fie + suf. -ică, forma etimologică păstrându-se în stratul
166
popular al limbii, cf. fie-ta). Grafia ff poate fi interpretată ca o reacţie la tendinţa de articulare
aspirată a lui f iniţial (fenomenul cu sferă limitată de acţiune în spaniola veche). Pentru
tratamentul fonetic al lui l intervocalic, vezi supra (în paragr. despre caracteristicile impuse de
castiliană spaniolei literare).
iffantes − pl. pentru sp. mod. infante < lat. infante(m) “mut, copil mic” (> fr., cat. enfant; sp.,
pg. infante “fiu de rege”; infante din română este neologic). Geminata ff este un simplu fapt
de grafie (nemenţinut de sp. mod., care, de altfel, a şi refăcut forma infante după latină).
Pierderea primului n din forma etimologică din text se poate explica prin disimilare.
son − pers. a III-a pl. a inf. din sp. mod. ser; son < lat. sŭnt (această formă de indicativ din
latină a trecut, pentru română, prin transformările fonetice: lat. sŭnt > su > rom. v., pop. s
(pop., şi îs, prin proteza lui î) − forma scurtă a lui sînt, aceasta provenind din conj. sintunt >
sintu > sîntu > sînt; aşadar, forma sunt, impusă de Academia Română, în 1993, este o simplă
convenţie ortografică).
de < lat. de (prep. cu ablativul) „din, de, de la”.
dias − pl. pentru dia < lat. pop. *dia. În spaniolă, dia este unul din puţinele cuvinte terminate
în -a, exceptând împrumuturile de tipul el problema, el tema etc.
chicas − pl. fem. pentru chica (m. sg. chico) „(adj.) mic, (subst.) copil”; provine din germ. v.
čikk (> pg. chico, it. cicco, fr. chiche). Forma din text funcţionează ca adjectiv (chicas
determină iffantes).
con < lat. cŭm, prep. (> pg. com, rom. cu etc.).
aquestas − adj. dem. de aprop., f., pl; sg. aquesta < lat. *eccu + ĭsta (> rom. aceasta; it.
questa; cat., occ., pg. aquesta etc.). În sp. şi în pg., aquesta a fost eliminat încă din perioada
veche de esta < ĭsta (concurenţa dintre cele două forme persistă în cat. şi în occ.; cat. lit.
preferă forma aquesta).
mis − adj. pos., pl. f. pentru mi; în v. sp. mie < mia < lat. mĕa; -a, aflat în hiat > ø. Reducerea
finalei vocalice se explică prin procliza adjectivului posesiv. Femininul mi se generalizează şi
la masculin, în locul formei din spaniola veche, mio. Această formă, mio, rămâne în sp. mod.
adj. pos. în encliză şi pron. pos. Uniformizarea atinge şi celelalte forme: f. tu şi su înlocuiesc
formele dem. to şi so.
dueñas < lat. dŏmĭnas, pl. pentru dueña < dŏmĭna (> rom. doamnă, it. donna, it. donna, fr.
dame, cat. şi pg. dona, în sp. şi doña). Forma veche, dueña, însemnând „jupâneasă,
167
guvernantă”, prezintă diftongarea normală ṷe < ŏ accentuat şi ñ < nn (< m(ĭ)n). Forma mai
nouă, dona „doamnă”, folosită cu o accepţie specifică Evului Mediu occidental, nu cunoaşte
diftongarea lui ŏ tonic.
quien < lat. quem, pron. rel. În sp. v., quien era invariabil. În sec. al XVIII-lea începe să se
folosească şi la plural (quienes).
so < lat. sŭm. Forma normal fonetică este son, aceasta a circulat sporadic în vechea spaniolă.
Forma soy (pers. I, sg.), din spaniola modernă, este rezultatul combinării lui so cu *ayyo (<
habeo).
servida < lat. servita, part. al verbului servir < servire (> it. servire; pg., cat., fr., occ. servir
etc.). Tratamentul fonetic suportat de forma din text constă în sonorizarea lui t în poziţie
intervocalică.
168
PORTUGHEZA VECHE
Auto de partilha
(1192)
− fragment −
„In Christi nomine. Amen. Hec est notitia* de partiçon e de devison que fazemus
antre nos dos herdamentus e dus cout[us] e das onrras e dos padruadigus das eygreygas
que forum de nossu padre e de nossa madre en esta maneira:...”
* textul, redactat în portugheza veche, începe prin formule latineşti: „În numele lui Christos.
Amin. Aceasta este nota...”. A se remarca grafia hec pentru haec.
(Traducere: Act de diviziune (împărţire) − [...] (Aceasta este nota) de repartizare şi de

împărţire, pe care o facem între noi, a proprietăţilor şi a terenurilor şi a feudelor şi a
patronatelor bisericilor, care au fost ale tatălui nostru şi ale mamei noastre, în acest fel:...)
Transcriere fonetică:
[...] [đẹ] [partison] [ẹ] [đẹ] [đẹvizon] [k’e] [fažẹmuš] [antre] [nuš] [doz] [ḝrdamjęntuš] [ẹ]
[duš] [cutuš] [ẹ] [daš] [õnraš] [ẹ] [duš] [padruadiguz] [daš] [ḝjgrejgaš] [k’e] [forum] [đẹ]
[nosu] [padre] [ẹ] [đẹ] [nosa] [madre] [ẹn] [ḝsta] [maneyra]: ...
169
TEXTE DIALECTALE AROMÂNE, MEGLENOROMÂNE,
ISTROROMÂNE
DIALECTUL AROMÂN
Cumu s-feaţe şumurońlu

Unu oarfănu, ună oară, ş-aveà ună ayińe multu bună cu care-ş hrăneà fumeal’a.
Viţinlu a luĭ, omu multu avùtu, l-zilipsi tră aistă ayińe şi pînu* tu sone l’-u lo cu zore.
Măratlu di oarfănu z-duse să s-plîngă la ğudicătóru tră aistă nidriptate. Ğudicătorlu
atumţea cl’imă avutlu şi-l’ dzîse:
− Că-ţe loaşĭ ayińa viţinluĭ?
− Ayińa easte a mea, spuse avutlu.
− Aĭ martirĭ că ayińa easte a ta? întribă ğudicătorlu.
− Singură ayińa mărtiriseaşte că easte a mea, l’-u turnă avutlu.
− Aĭ minte, l’-dzîse ğudicătorlu, ayińa zburaşte vîrnăoară?
− Nu vă năirìţĭ, doamne, aĭde s-ńardzim şi va z-vidèţĭ că ayińa zburaşte.
− Maică-ĭ acşì, atumţea mîne tu optu oara va s-ńardzim deadùnu.
Pisti noapte avutlu lo h’il’-su, lu nviscù cu samure, ca fičoru di avùtu ţe erà, şi z-
duse cu el l-ayińe, feaţe aclò ună ńică lăgăme (lăgume, lugume) şi-l’ băgă fičorlu şi-l’
dzîse:
− Mîne, tu optu oara, cîndu noĭ va z-yińimu aoaţe şi va s-intribămu ayińa „A cuĭ
eştĭ?”, tini va z-dzîţĭ: „Éscú avutluĭ”.
Cu aestă turlie avutlu zăptisì ayińa ţe-l’ avea ocl’ulu. Măratlu di oarfănu, învirinàtu
di nidriptatea aestă, blăstimă şi dzîse:
− Blăstimatu s-h’ibă s-alagă sumu locu eta tută şi luńină s-nu veadă aţèlu ţe grì.
Şi de-atumţea, fičorlu a iştùi avùtu s-feaţe şumuróńu.
(P. Papahagi − Basme aromâne, apud M. Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie
română (nord- şi sud-dunăreană), op. cit. 1)
1
Am preferat sursei directe lucrarea Matildei Caragiu Marioţeanu, deoarece textul beneficiază de o retranscriere
fonetică dialectală mult mai adecvată (în textul cules şi transcris de Papahagi, apare, de exemplu, cuvântul
„ayińă”, ceea ce constituie o clară inadvertenţă: după [ń] nu poate fi ocurent un [ă] − vezi p. 18 a lucrării lui P.
Papahagi, op., cit.).
170
* − în redarea textelor dialectale nu se va respecta norma ortografică privitoare la „â”, dat
fiind că avem a face cu transcrieri fonetice dialectale.
Transpunere literală 1 în dacoromâna literară:
Cum se făcu (s-a făcut) 2 cârtiţa

Un sărac, odată, avea o vie foarte bună cu care-şi hrănea familia (copiii). Vecinul lui,
om foarte bogat, îl invidie pentru această vie şi până la urmă i-o luă cu forţa. Bietul sărac se
duse să se plângă la judecător pentru (de) această nedreptate. Judecătorul atunci îl chemă pe
bogat şi-i zise:
− De ce luaşi (ai luat) via vecinului?
− Via este a mea, spuse bogatul.
− Ai martori că via este a ta? întrebă judecătorul.
− Singură via (via însăşi) mărturiseşte că este a mea, i-o întoarse bogatul.
− Ai minte (eşti întreg la minte)? îi zise judecătorul, via vorbeşte vreodată?
− Nu vă necăjiţi, domnule, haide să mergem şi veţi vedea că via vorbeşte.
− Dacă-i aşa, atunci mâine la ora opt vom merge acolo.
Peste noapte, bogatul îl luă pe fiu-său, îl îmbrăcă cu samur (blană de samur), ca pe un
fecior de bogat ce era, şi se duse cu el la vie, făcu acolo o mică groapă şi-l puse (băgă) pe
fecior (în groapă) şi-i zise:
− Mâine, la ora opt, când noi vom veni aici şi vom întreba via „A cui eşti?”, tu vei
zice: „Sunt a bogatului”.
În acest fel (prin acest şiretlic) bogatul puse stăpânire pe via pe care pusese ochiul.
Bietul sărac, amărât de nedreptatea aceasta, blestemă şi zise:
− Blestemat să fie să alerge (umble) (pe) sub pământ în veci (tot timpul) şi lumină să
nu vadă cel ce grăi (vorbi).
Şi de atunci, feciorul (băiatul) acestui bogat se făcu cârtiţă.
1
cât mai aproape de text, fără a căuta echivalări literare în dacoromână
2
Avem de-a face cu un basm de tip „legendă”, se narează originea unui anumit animal.
171
Particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale ale textului (în ordinea
apariţiei lor în primele două fraze din text):
• cum[u], ğudicătorl[u]... − [u] scurt, după o consoană, şi [u] silabic după grup consonantic;
[u] scurt după o consoană nu a fost notat peste tot în textul reprodus de Papahagi (corectat
de M. C. Marioţeanu);
• s-feaţe − se făcu; formă arhaică de perf. simplu (< lat. fecit), cu lat. é + ...ĭ (> e) > ea,
diftong păstrat în aromână după labiale, indiferent de timbrul vocalic din silaba următoare;
să se observe aceeaşi conservare în cuvintele fumeal’a, ńardzim, veadă (cf. dr. familie,
mergem, vadă). Tototdată, întâlnim în forma s-feaţe, ca şi mai jos în viţinlu, atumţea, că-
ţe, aţel, tratamentul fonetic lat. c + e, i − în aromână, devenit [ţ] şi nu [č], ca în
dacoromână; în fičor, sunetul [č] nu este o excepţie de la regulă, el provenind dintr-un lat.
t + i + ó > č, cf. şi dr. fecior. Africata sonoră [dz], provenită din lat. g + e, i, apare în
forma s-ńardzim (“să mergem”). Să se remarce şi elidarea vocalei [e] (închisă adeseori la
[i], în silabă neaccentuată) în pronumele reflexiv se (si) şi în conjuncţia conjunctivului se
(si) (provenită din lat. si): s-feaţe, să s-plângă, s-ńardzim, s-hibă, s-alagă, s-nu veadă.
• şumuróńlu − cârtiţa; < lat. mus araneus (care stă şi la baza dr. “muşuroi”), cu metateza
mu-şu > şu-mu şi cu păstrarea lui [ń], provenit din lat. n + e, i + vocală (context fonetic
întâlnit în sufixul -oneus, -onea). Tot un [ń] arhaic este şi cel din ayińe (< lat. vinea); -lu
este articol enclitic masculin şi neutru singular (ca şi în viţinlu, măratlu, ğudicătorlu,
avutlu, fičorlu). Să se remarce că articolul în discuţie prezintă un [-u] silabic, dat fiind că
este ataşat unui cuvânt terminat înt-o consoană.
• unu oarfănu − un sărac (< lat. < gr. orphanus); înseamnă şi „orfan” ca în dr., diferenţa
fiind dată de accent: oárfănu, nu orfán, argument posibil pentru introducerea lui direct din
greacă, nu prin filieră latină.
• una − o, art. fem. nehot. (cf. şi dr., istr. o); ar. şi megl. au păstrat consoana [n] din lat. una.
• oară − dată (< lat. hora), folosit în dacoromână numai la pl., ori; istroromâna formează
acest numeral adverbial cu ajutorul ital. volta > istr. votę.
• ş-(avea) − îşi (avea), pronume reflexiv neaccentuat în D cu valoare de D etic; în dr.,
valoarea de D etic se realizează numai la persoanele I şi a II-a.
• ayińe − vie (< lat. vinea), cu palatalizarea fricativei labiodentale [v] ([y], în transcrierea
ALR); aceeaşi particularitate în va z-yinimu. Pentru [ń], vezi supra şumuróńlu. După
172
consoană palatală, în cazul de faţă [ń], aromâna nu suportă [ă] (așa cum a transcris, în
lucrarea citată, P. Papahagi).
• multu bună − foarte bună, superlativ absolut al adjectivului bună, format cu adverbul
multu (< lat. multum); acest adverb se utiliza cu aceeaşi valoare în dr. veche (cf. şi la
Eminescu: „mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac”), pe când în dr. modernă, a
fost preferat foarte (< lat. forte). [-u] din multu este silabic, pentru că urmează după două
consoane.
• fumeal’a − familia, copiii. Spre deosebire de dr., care a pierdut vechiul sens de “familie”
al lat. familia (reflexul acestui cuvânt fiind în dr. femeie), aromâna păstrează sensul
originar: “familie”, “familie cu copii” sau chiar numai “copii”. În afară de acest aspect, al
păstrării sensului originar în aromână şi al evoluţiei semantice a aceleiaşi forme în
dacoromână, este interesant şi tratamentul fonetic − diferit − pentru cele două dialecte: lat.
familia > rom. com. *fămeal’ă > ar. fumeal’e. Tratamentul fonetic constă în: [a]
neaccentuat > [u], sub influenţa labialei următoare, cu [ea] păstrat după labială,
indiferent de natura vocalei din silaba următoare şi cu [l’] păstrat ca şi în celelalte dialecte
sud-dunărene. Pentru e < ă după consoane palatale, vezi comentariul de la ayińe. Forma
fumeal’a din text este articulată ca în dacoromână, cu -a.
• viţinlu a lui − vecinul lui; pentru [ţ] în loc de [č], vezi mai sus la s-feaţe; pentru articolul -
lu, vezi forma şumuróńlu. Articolul posesiv este invariabil, a, în aromână, ca şi în unele
graiuri ale dacoromânei, cu excepţia celui muntean mai exact, unde s-a dezvoltat toată
paradigma preluată şi de limba literară (cf. vecinul acesta al lui). Articolul posesiv se
deosebeşte nu numai morfologic de cel din dacoromână, ci şi sintactic: el apare
obligatoriu după numele determinat, nu numai când există o altă determinare, cum se
întâmplă în dacoromână. Să se compare ar. viţinlu a lui / dr. vecinul [−] lui, dar vecinul
acesta al lui.
• zilipsi − pf. simplu al vb. zilipsescu „a invidia, a râvni (la ceva)”, din gr. ζηλεύω “~”; alte
cuvinte de origine greacă din text: martiri, pl. al lui martiru, din gr. μάρτνρας “~”, oarfănu
(v. mai sus).
• tră (aistă ayińe) − pentru, prepoziţie, < lat. intra.
• tu sone − tu “în, (până) la”, prepoziţie, < lat. intro, v. şi tu (optu oara); sone „sfârşit,
urmă” < tc. son “~”; alte forme împrumutate din turcă existente în text: zore „forţă” < tc.
zor “~”; samure „samur, zibelină” < tc. samour “~”; lăgăme „groapă, şanţ, canal” < tc.
173
laghym “~”; turlie „fel” < tc. turlu “~”; zăptisi, perf. simplu al verbului zăptisescu „a pune
stăpânire (pe ceva), a uzurpa, a confisca” < tc. zabt „uzurpare”.
Alte particularităţi al textului:
• ğudicătoru − forma prezintă arhaismul fonetic [ğ], stadiu intermediar între lat. j- + o, u şi
dr. lit., megl., istr. [j] (adică: lat. judico > ar. ğudcu, dr. lit. judec). Fonetismul [ğ] se
păstrează şi în dr., în graiurile moldovean, maramureşean şi bănăţean.
• cl’imă − perf. simplu al verbului cl’emu “a chema”; fază intermediară între lat. clamo şi
stadiul final de palatalizare din dr., chem [k’em].
• cl’imă avutlu − îl chemă pe bogat; vezi şi lo h’il’-su îl luă pe fiu-său − sunt două
sintagme în care se observă o particularitate specifică aromânei: absenţa lui pe la Ac
numelor de persoană cu funcţia de obiect direct (a se compara cu construcţia echivalentă
din dacoromână).
• dzîse − perf. simplu al verbului dzîcu “a zice” (timpul trecutului este perfectul simplu în
aromână şi nu perfectul compus ca în dacoromână), cu fonetismul [dz], sunet intermediar
între lat. d (+ e, i, y) şi dr. [z] (cf. lat. dico > ar. dzîc, dr. lit. zic); ca şi fonetismul [ğ], [dz]
se păstrează şi în unele graiuri dacoromâne (moldovean, maramureşean, bănăţean);
fricativa labiodentală surdă [f] apare palatalizată în stadiul [h’]: h’il’-su, s-h’ibă; dintre
bilabiale, semnalăm în text nazala [ń], stadiu de palatalizare a oclusivei bilabiale nazale
[m], în cuvintele: s-ńardzim, luńină.
174
DIALECTUL MEGLENOROMÂN
Text 1 Tindi-ti cot ăţĭ1 jundzi2 ĭurganu3.
(Întinde-te cât îţi ajunge plapuma.)
Text 2 Sòndzili4 apu nu si faţi.
(Sângele apă nu se face.)
Text 3 Ficĭorilĭ mănăncă pruni, la tătòñĭ5 la str`ępijă dinţilĭ.
(Feciorii mănâncă prune, taţilor li [se] strepezesc dinţii.)
Text 4 Ursoñĭa6 cu furnìzĭ si poati săturari7?
(Ursoaica cu furnici se poate sătura?)
1 – vocala [î] lipseşte din sistemul fonologic al meglenitei; aceasta se realizează ca [ă] (foarte
des) – vezi şi forma mănăncă; alteori, se realizează ca [o], vezi forma sòndzili;
2, 4 – [dz] nu apare decât în anumite graiuri (de exemplu, în graiul din Ţărnareca), în rest,
[dz] s-a fricatizat la [z] (vezi mai jos, forma furnizi);
3 – cf. şi bănăţeanul iorgan;
5 – exprimare analitică, cu prepoziţia „la”, a D-ului;
6 – substantivul feminin este derivat cu sufixul -ońe (< lat. -onea); cf. şi băn. -oańe (din, de
exemplu, măgăoańe, în opoziţie cu dr. lit. măgăoaie);
7 – vezi valoarea verbală (de infinitiv scurt prezent în dr.) a infinitivului lung după un verb
modal.
175
DIALECTUL ISTROROMÂN
Text 1 Båte fl’eru1 pira-i cåd.

(Bate fierul până-i [cât e] cald.)
Text 2 Mai bur ie åstez ovu nego măre gal’ira2.
(Mai bun e astăzi oul decât mâine găina.)
Text 3 Åţa se prikinę iuvę3-i mai subţire.

(Aţa se rupe unde-i mai subţire.)
Text 4 După gustu lu åt4 nu-ţ la mul’ęre.

(După gustul altuia nu-ţi lua muiere [soţie].)
Text 5 Glåsu lu åsiru5 nu se åvde-n cer.

(Glasul asinului nu se aude-n cer.)
Text 6 Nu-ţ pure nåsu iuvę nu-ţ cuhę6 ola.
(Nu-ţi pune [băga] nasul unde nu-ţi fierbe oala.)
Text 7 Låsę omu bęt ke va ăns cadę7.

(Lasă[-l pe] omul beat că va cădea [el] însuşi [singur].)
1 – [l’] este introdus între labiodentală şi iot după model croat; în acelaşi exemplu, de observat
şi rotacismul (prezent şi în textele 2, 5,6);
2 – vezi structura comparativă şi modul de introducere a elementului de comparaţie nego;
176
3 – forma notată cu indice provine din latină; din acelaşi etimon se poate menţiona şi forma
iuo (însemnând “unde”), păstrată cel puţin până în secolul al XVII-lea în dacoromână şi
conservată regional în Crişana (cf. şi ar. iu, megl. iundi – din iu + undi);
4, 5 – vezi modul de exprimare a G-ului (cf. şi);
5 – de observat fenomenul consonantizării semivocalei [u];
6 – forma cuhę este de origine croată, această sursă de împrumut lexical fiind una
reprezentativă pentru istroromână;
7 – vezi modul de exprimare a indicativului viitor (asemănător celui din dacoromână).
177
DIALECTUL DACOROMÂN
Am ales pentru ilustrarea dialectului dacoromân o serie de texte de română veche pentru a
se observa diferenţele de ordin subdialectal în diacronie, secţiunea Texte subdialectale a
acestei anexe urmând să evidenţieze diferenţele menţionate în sincronie. Pentru unele dintre
acestea, am realizat şi comentariul formelor pe niveluri lingvistice.
Text 1 Texte juridice mai vechi de 1640, din Ţara Românească
„Astăzi, între jupânul N. şi Jupânul N., acest „Adec[ă] eu, Mihnea, cu freate-mieu Dragoi
următoriu contract de năem s-au făcut: şi cu nepotul mieu Radul, ficiorul lui Ion ot
Întâiu: jupânul N. s-au legat ca casa sa, care Glodeanul, dat-am zapisul nostru în măna lui
să află în uliţa .............. şi să cuprinde în 5 case, o Arbanaş, nepot Bărescului, cum să să ştie că am
cuhnie, un pod, o cămară de lemne, o pimniţă, un văndut moşia den Glodeni, părţile nostre căte să
grajd de patru cai, un şop şi un pod sau şop de va alege den baştina de la moşi[i] noştri, şi iar
fân, dela Sfântul Gheorghie, în năem, adecă în a[m] mai văndut lui Arbanaş den funea Pui partea
chirie să o dea. Lângă aceasta făgăduiaşte: lui cătă să va alege, că ne-au fost şi noo
A doao: Jupânul N. pă tot anul doao sute de cumpărătură de la Puia. Aceasta moşia văndut-am
florinţi nemţeşti şi mainainte la tot jumătate de an noi de bună voia noastră, nesilit de nimele,
ce să cade a plăti; dumnealui Arbanaşului derept ughi 10 ban[i]
A treia: amândoao părţile s-au învoit ca, de gata, ca să fie dumnealui moşia stătătoare şi
cumva, după trecerea acestor trei ani, cu şase luni ficiorilor dumnealui căţ[i] Dumnezeu i va da.
mainainte de eşire, n-ar da veste, atuncea acest Aceasta moşia văndut-am cu ştirea
contract încă pă alţi trei ani să se îndelungeze. megiiaşilor den sus şi de jos. Fost-au şi
Spre acest sfârşit, doao asemene contracturi s- aldamaşarii care să vor iscăli mai jos şi pentru
au făcut şi, precum de amândoao tocmitoarele mai adevărata credinţă punem dejetele şi
părţi, aşa şi de mărturiile cele chiemate, aicea s-au iscăliturile ca să să crează. Pis let 7014.
iscălit. Eu Mihnea. Eu Dragoiu. Eu Radul sin Ion. Eu
În Belgrad, 3 septemvrie 1787. Băldea brat Puia ot Gloden martur. Eu Manea
Ioann martur ot tam. Eu Dobrea martur.”
stăpânul casii
(Act privat, 1596 – Muntenia)
Dimitrie,
mărturie.
Gherasim,
mărturie”
(Eustatievici, Contract de năem 1) 2
1
năem < sl., „chirie, închiriere”
2
apud F. Fugariu, op. cit., p. 169
178
Text 2 Întrebare creştinească (Braşov, 1560)
„[…] împeliţă den fată curată, Mariia, şi învăţă apostolii, tremease-i în toată lumea, de să
spuie Evanghelia lu Hristos. Şi zise Hristos apostolilor: «Cine va creade şi se va boteza iertat
va fi; cine nu va creade, nece se va boteza perit va fi».
Şi au ales 4 evanghelişti den limba ovreiască pre limba grecească de-au scris Evanghelia.
De-aciia, sfinţi părinţi, Vasile, Grigorie, Ioan Zlataust, Atanasie şi Chiril Filosof, şi ei socotiră
şi scoaseră den cartea grecească pre limba sîrbească. După aceaea, neşte creştini buni socotiră
şi scoaseră cartea den limba sîrbească pre limba rumânească, cu ştirea lu crai şi cu ştirea
episcopului Savei, ţărîiei ungureşti. Şi scoasem sfînta Evanghelie şi Zeace cuvinte şi Tatăl
nostru şi Credinţa apostolilor, să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini, cum grăiaşte şi
sfîntul Pavel apostol cătră corinteani, 14 capete: «În sfînta besearecă, mai bine e a grăi 5
cuvinte cu înţeles de cît 10 mie de cuvinte neînţelease în limba striină».
După aceaea, vă rugăm toţi sfinţi<i> părinţi, oare vlădici, oare episcopi, oare popi, în
cărora mînă va veni aceastea cărţi creştineşti, cum, mainte să cetească, necetind să nu judece,
nece să săduiască, că nu e într-însele alte nemică, ce numai ce-au propoveduit sfinţii apostoli
şi sfinţii părinţi. Şi închinăm cinste şi dăruim Sfinţiei tale, arhiereu i mitropolit Efrem, şi
creadem că va fi cu blagoslovenie sfinţiei lu Isus Hristos. Mîntuitorul nostru, amin.”
Analiza textului:
Textul a fost tipărit, foarte probabil, la Braşov, în anul 1560 de diaconul Coresi din
iniţiativa lui Johannes Benkner. Limba textului conţine elemente de tip nordic, provenind din
original, şi elemente de tip sudic, datorate tipografului muntean.
Nivelul fonetic
împeliţă − „a se întrupa, a se încarna”, este derivat în + -pel- + -iţă, piele < lat. pellis, pellem,
fază anterioară diftongării
den − prep. < lat. de + in, forma veche a prepoziţiei din
Mariia − nume propriu, formă analogică (după ex. lat. vivitia > ... > viiaţă > viaţă)
tremease < lat. tramittere, formă veche, anterioară monoftongării şi a trecerii lui e la i
spuie < lat. exponere, formă veche, iotacizată
va creade < lat. credere, formă veche, anterioară monoftongării
nece − forma actuală nici; < lat. neque, formă veche, anterioară trecerii lui e la i
179
perit − a pieri < lat. perire, formă veche, anterioară diftongării
ovreiască < ngr. Ovrios, formă veche (păstrează forma etimonului), anterioară trecerii lui o la e
pre < lat. per, metateză − fază anterioară sincopei consoanei r
aciia < lat. ad-hicce, formă regională, grafie analogică
aceaea < lat. ecce-illa, formă veche anterioară monoftongării
neşte < lat. nescio quid, formă veche anterioară disimilării lui e la i
rumânească − derivat pe teren românesc din rumân < lat. romanus, formă veche
ţărîiei < lat. terra, formă veche de G-D
scoasem < formă veche a verbului a scoate < lat. *excotere
grăiaşte < sl. grajati, formă veche anterioară trecerii lui a la e
cătră < lat. contra, forma populară
corinteani − derivat pe teren românesc, formă veche, anterioară monoftongării
capete − sg. cap < lat. caput, având sensul „capitole”
besearecă < lat. basilica, formă veche, anterioară monoftongării şi asimilării lui e la i
striină − formă veche regională, grafie analogică
de cât − formă veche, anterioară sudării
oare − formă regională, în variaţie liberă cu care (< lat. qualis)
aceastea < lat. *ecce-ista, formă veche, anterioară monoftongării
mainte − forma actuală este: mai înainte, forma din text este veche şi a rezultat din sudarea lui
mai + ante
să cetească − conj. verbului a citi < sl. citati, cisti, cu asimilarea lui i la e
să săduiască < magh.. szidni, formă regională
nemică < lat. ne + mica, formă veche, anterioară asimilării regresive
propoveduit − participiul verbului a propovedui < sl. propovedovati, formă veche, anterioară
trecerii lui e la ă
i − conjuncţie din slavonă, în variaţie liberă cu conjuncţia „şi”
creadem − ind. prez. al verbului a creade < lat. credere, formă veche, anterioară
monoftongării
mîntuitoriul − derivat pe teren românesc mîntui (< magh.. menteni) + -toriu (formă iotacizată)
180
Nivelul morfologic
Substantivul − forme vechi şi regionale ale substantivului; prezenţa articolului hotărât:
apostolilor, episcopului; forma neşte a articolului nehotărât; forma de G-D ţărâiei.
Adjectivul − este postpus substantivului, apar forme actuale de adjectiv; forme vechi ale
adjectivului: ovreiască, rumânească, striină.
Pronume, adjective pronominale − forme actual, excepţii: aceaea, oare, nemic; antepunerea
pronumelui : în cărora mînă.
Verbul − forme vechi ale multor verbe: împeliţă, tremease, spuie, va creade, grăiaşte, să
cetească, să săduiască.
Conjucţia − folosirea conjucţiei de să în locul conjucţiei ca să, forma veche după aceaea,
folosirea unui slavonism i, folosirea formei ce pentru ci.
Prepoziţia − folosirea formei den pentru din, forma metatezată pre pentru pe, folosirea lui de
cît nesudat.
Nivel sintactic
- fraza este construită pe coordonarea copulativă prin şi;
- folosirea Cd fără prepoziţia pe: învaţă (pe) apostopii; vă rugăm (pe) toţi;
- inexistenţa cliticelor: şi(-i) învaţă (pe) apostoli;
- prezenţa inversiunilor: tremease-i, iertat va fi;
- antepunerea frecventă a adverbului bine: mai bine e a grăi;
- lipsa acordului: va veni aceastea cărţi creştineşti;
- se observă prezenţa apoziţiilor: fată curată Mariia; sfinţi părinţi, Vasile; Pavel apostol.
Nivel lexical
Se remarcă puternice influenţe slave: a ceti, a socoti, a propovedui, evanghelie, vlădici,
blagoslovenie. Apar şi împrumuturile din limba maghiară: a sudui, şi din neogreacă: ovreu.
181
Text 3 Pravila lui Vasile Lupu / Matei Basarab
Moldova − 1640 Muntenia − 1652
191. Un om de va vria să lase altui cuiva 22. Un om de va vrea să lase altui cuiva vre
vre un lucru pentru să să hrăneascâ iarâ un lucru pentru să se hrăneascâ iară cela, ce
cela, ce va fi fost mai deainte acel lucru a va fi fost mai denainte acel lucru al lui,
luim nu i-l va lăsa, nice i-l va da să să atunce nu i-l va lăsa, nice il va da să să
hrăneascâ, iarâ acesta fărâ voia giudeţului hrănească, ce fără voia Judecătoriului,
numai săngur cu voia lui. Îl va lua, piiarde- numai singur cu voia lui 'l va lua, atunce
va toată acia dobăndâ, ce vria să aibâ, de piarde-va toată acea dobândă, carea vrea să
vria fi luat cu giudeţ. aibă, de vrea fi luat cu Judecătoriul.
192. Cela, ce să va apuca de vre o vie 23. Cela, ce să va apuca de vre o vie striină
streină părăsitâ, sau de vre o casâ pustiitâ, părăsită, sau de vre o casă pustiită, sau de
sau de vre un laz părăsit, să le tocmeascâ şi vre o ogradă sau Curătură părăsită, să le
să le înoiascâ cu voia stăpănului a cui vor fi dreagă şi să le înoiască cu voia stăpânului
fost, şi să vor tocmi pre tot anul, ca să-i ale cui vor fi fost, şi să vor tocmi pre tot
facâ plat.â or mult or puţin, iarâ daca le va anul, ca să-i facă plată or mult or puţin, iară
găta şi să va hrăni, după cum va fi locul, deaca le va găta şi se va hrăni, după cum va
atunce nu va vria să-l plătiascâ, cum au fi locul, atunce nu va vrea să-i plătească,
grăit, poate stăpănul săgoniascâ şi să-l cum au grăit, atunce poate stăpânul să-l
acoaţâ dintr-acel loc şi fărâ voia giudeţului. gonească şi să-l scoaţă de într-acel loc şi
fără voia Judecătoriului.
193. De să va svrăşi cela, ce au lucrat ş-au 24. De va muri cela, ce au lucrat ş-au
nevoit viia sau lazurile, sau altă, ce va fi, şi nevoit viia sau curăturile sau alt, ce va fi, şi
de nu vor rămănia feciori, sau altă rudă pre de nu vor rămănea feciori, sau altă rudă pre
urmă, atunce poate stăpănul, şi fărâ voia urmă, atunce poate stăpânul, şi fără voia
giudeţului, să-ş ia acealia toate înapoi. Judecătoriului, să-ş ia aceale toate înapoi.
194. Daca va curăţi neştine viia, sau lazul, 25. Deaca va curăţi neştine viia, sau
sau va tocmi casa, sau alte ca aciastia, şi curătura, sau ograda, sau va dreage casa,
182
deacii să va părăsi şi le va lăsa pustii, fiind sau altele ca aceastea, iară deacii să va
lucru gata, şi vor înceape a să strica, atunce părăsi şi le va lăsa pustii, fiind lucrul gata,
stăpănul locului poate să-l gonească, şi să-l şi vor înceape a se strica, atunce stăpânul
scoaţă dentr-acel loc şi fără ştirea locului poate să-l gonească, şi să-l scoaţă
giudeţului. de într-acel loc şi fără ştirea Judecătoriului
Analiza comparativă a textelor
Moldova Muntenia
vria − formă veche, regională vrea −formă actuală

altui − fapt de grafie altui − fapt de grafie
să − consoana s dură specifică nordului se − consoana s moale, specifică sudului
deainte − sincopa consoanei nazale denainte − formă veche anterioară trecerii
lui e la i
a lui − articolul este invariabil al lui − articol variabil
giudeţului − [ğ] , preferinţa pentru Judecătoriului − consoană moale, scrierea
consoane dure cu majusculă avea valoare reverenţială
(indica respectul faţă de autorităţi)
săngur − formă regională singur - formă actuală
îl − forma actuală a pronumelui 'l − căderea vocalei iniţiale
piiarde-va − formă de viitor inversat, grafie piarde-va − formă veche, viitor inversat
analogică
acia − trecerea lui e neaccentuat la i acea − formă actuală
ce − folosirea unei forme diferite de carea − formă veche, folosirea unor forme
pronume relativ diferite de pronume relative
streină − formă anterioară trecerii lui e la ă striină − formă regională
laz − formă regională ogradă, curătură − regionalisme
tocmească − regionalism, utilizarea unor dreagă − regionalism, utilizarea unor verbe
verbe diferite diferite
stăpănului − fază intermediară în trecerea stăpânului − formă actuală
lui i la î, formă regională
183
a cui − articol invariabil ale cui − articol variabil
daca − formă ulterioară monoftongării deaca − formă veche anterioră
monoftongării
să-i plătiască − formă regională să-l plătească − formă actuală
să goniască − formă regională să gonească − formă actuală
dintr-acel − formă sudată actuală de într'acel − formă veche anterioră sudării
svrăşi − regionalism pentru a muri muri − formă actuală
rămănia − formă regională rămînea − formă actuală
acealia − formă anterioră monoftongării aceale − formă veche anterioră
monoftongării
acistia − formă regională, fenomen de aceştea − formă veche
asimilare
şi − preferinţa pentru conjuncţia copulativă iară − preferinţa pentru conjucţia
adversativă, formă veche
lucru − se remarcă lipsa articolului lucrul − formă articulată
Text 4 Arată-să multe descălecături a multe crăii din neamul varvarilor acestora
(1717)
După atîtea de multe dese şi în toate părţile lăţite prădzile şi călcaturile varvarilor, carele
pre la aceastea vremi s-au tîmplat. şi cu altele carele mai pre urmă au cădzut, slută şi grozavă
s-au făcut faţa împărăţiii romanilor şi ruptă şi destrămată haina cinstei şi măriei ei au rămas,
de vreme ce varvarii şi toate strînsurile limbilor despre crivăţ, late şi largi porţi prin părţile
Sileziii şi Saxoniii şi a Thradrii deşchizînd (precum mai departe am arătat), nu precum au
făcut cînd au ieşit spre răzsărit, ce într-alt chip; căci atuncea de să şi aşedza pre undeva, iară
curund locurile muta, precum au făcut aceştea gotthii şi după dînşii hunii despre răzsărit, de la
Schithia spre apus năduşind (precum istoriia înapoi au arătat) sau de loviia şi prăda vre într-o
parte, iarăşi înapoi la sălaşele lor să întorcea. Ce acmu spre părţile apusului, pănă unde
ajungea pre acolo şi rămînea şi vestite locuri, înflorite crăii ca bruma rece pre o floare
deşchisă să lăsa şi le veştedziia, de pre carile de ciia nu să mai rădica. Şi aşe de ciia, dintr-acei
varvari sirepi şi nedomoliţi, a mari crăii, carile acmu înfloresc, fundamenturile s-au aruncat.
(Dimitrie Cantemir, Hronicul, pp 117-118)
184
Analiza textului:
Nivelul fonetic
prădzile − fază intermediară în trecerea lui d la z (consoană dură specifică Moldovei,
nordului)
călcaturi - „năvălire, atac”, schimbare a sensului în limba română actuală
varvarilor < lat. barbarus, formă veche frecventă în epocă
carele < lat. qualis + illae, formă veche articulată
pre < lat. per, metateză, formă anterioară căderii consoanei r, (limba română actuală, pe)
s-au tîmplat − formă aferezată de la forma întâmplat.
au cădzut < lat. cadere, fază anterioară în trecerea lui d la z
deşchidzând < lat. discludere, fază anterioară în trecerea lui d la z, formă regională - folosirea
consoanelor dure
denainte < lat. de + in + ante, formă veche anterioară trecerii lui e la i
răzsărit - derivat pe teren românesc cu prefixul răz + sări < lat. salire, răz < sl. raz, fază
anterioară căderii consoanei z datorită vecinătăţii cu consoana s
ce < lat. quid, formă veche a conjuncţiei ci
curund < lat. currendo, această formă cunoaşte fenomenul de asimilare
gotthii < lat. Gothus, formă etimologizantă
istoriia < lat. historia, grafie analogică
loviia < forma de imperfect a verbului a lovi > sl. loviti, grafie analogică
să întorcea < prezenţa consoanei s dure, specifică nordului
acmu < lat. eccum modo, apare fenomenul de metateză
veştedziia − forma de imperfect a verbului a se vesteji < lat. vescidus, formă anterioară trecerii
lui d la z, apariţia consoanelor dure (specifice nordului), grafie analogică
ciia < lat. ad-hicce, formă aferezată, grafie analogică
aşe < lat. hac sic, formă regională, form actuală fiind aşa
sirepi < sl. sverepu, cu sensul „iute, năvalnic”
185
Nivelul morfosintactic
Substantivul − pluralul unor substantive feminine este în -e , dar la neutru apare exclusiv -uri;
este prezentă articularea substantivelor: prădzile, călcaturile, strînsurile, fundamenturile.
Adjectivele şi pronumele nu prezintă forme diferite de cele din prezent, cu excepţia formei
carile, aceastea, aceştea.
Verbul prezintă forme vechi, preferinţa pentru perfectul compus: s-au tîmplat. (formă
aferezată), au cădzut; prezenţa verbului să aşedza cu consoana [s] dură; în privinţa formelor
compuse, este de menţionat preferinţa graiurilor din Moldova pentru perfectul compus.
Prepoziţia − se remarcă folosirea formei vechi pre în locul prepoziţiei în: pre la aceale vremi
în loc de în acele vremi; folosirea prepoziţiei despre pentru dinspre; folosirea prepoziţiei cu
formă veche, regional pănă pentru prepoziţia până; se stabilizează obligativitatea prepoziţiei
pre (pe) înaintea numelor proprii şi a pronumelor cu funcţia de obiect direct.
Conjuncţia − se observă folosirea frecventă a conjuncţiei copulative şi; folosirea formei
populare iară pentru iar şi folosirea conjuncţiei de pentru dacă şi ce pentru ci;
sunt întâlnite adverbe cu forme vechi: acmu, ciia.
Sintaxa frazei − face mari progrese în această perioadă. Cauzele ar fi: creşterea numărului de
cuvinte şi aplicarea unor modele retorice clasice, ceea ce are ca efect constituirea unei fraze
savante (mai ales la D. Cantemir). Se observă, astfel, inversiunea atributelor, care sunt aşezate
înaintea numelui (ex. multe, dese şi lăţite prădzile), punerea înaintea verbelor a unor
circumstanţiale (ex. spre apus năduşind; ca bruma rece pre o floare se lăsa) rezultând astfel
reaşezarea în frază şi a propoziţiilor subordonate. Plasarea, în genere, a elementelor
subordonate între subiectul şi predicatul regentei, care stă de preferinţă la sfârşit: ex. Carele
pre la acele vremi s-au tîmplat.
Nivelul lexical
În aceasă perioadă se observă o tendinţă savantă şi una populară. Apar astfel cuvinte savante
ca: hronic, fundament, dar influenţa slavă veche se manifestă în continuare: crăii, sirepi, a
lovi etc.
186
TEXTE SUBDIALECTALE
Folosim pentru transcrierea fonetică dialectală a textelor ilustrative pentru subdialectele

dacoromâne următoarele convenţii de transcriere.
Convenţii de transcriere fonetică

Situaţii speciale
ạ – ă închis;
ă – vocală cu deschidere medie din seria centrală:î, â, ă;
ĉ – africată alveo-palatală surdă;
d’ – oclusivă alveo-palatală sonoră;
ę – e deschis;
ĝ – africată alveolo-palatală sonoră;
ĩ – î nazalizat;
k’ – oclusivă velară surdă;
l’ – l palatalizat;
ń – n palatalizat;
ŋ – n velarizat;
ǫ – o deschis;
õ – o nazalizat;
r’ – r palatalizat;
ŝ – fricativă alveo-palatală, corespondenta lui ĉ
t’– t palatalizat;
ữ – u nazalizat;
ž – fricativă alveo-palatală, corespondenta lui ĝ
187
SUBDIALECTUL MUNTEAN
Text 1
Cînd î tăiém pórcu dă Crăčún
Cînd î tăiém pórcu dă crăčún î prima dată, îl puném1 la saramúră, la îrdău2 sau la
álbiie3 curată dă... porc, dă carne-adică, şi după áia-l lăsăm trei zile la saramúră, patru zile,
cît să4 poate, şi după aia luom5 plăticili, le toph’im6, facem untură, după ce topiim7 carnea,
băgăm muşk’i la uală8, dîmplătič9, dacă mai aveŋcarne mai multă... după ce le prăjîm,
ce ne rămîne... carne, uase, uorce10, le legăm cu teiişóru bg’ine şi le puném agăţate la fum,
le ţînem... cįrca o săptămînă, după aia le puném la pod, sus, la áier, ca să nu... să... înciŋgă,
să să strice, după aia iei şi fácem11 mîŋcare cînd vrem, cînd avem nevoie.
(Balta-Doamnei − Prahova)
1 − asemenea deplasări accentuale (cf. lit. púnem) sunt frecvente în subdialectul muntean.
2 − afereza lui [h] iniţial este un fenomen destul de întâlnit în acest subdialect (se
înregistrează însă şi fenomenul invers, cf. haripi, în variaţie liberă cu lit. aripi).
3 − cf. lit. albie; forma din text, cu sensul de „covată”, este un muntenism, căruia îi
corespunde în subdialectul bănăţean troacă, iar în celelalte arii covată; v. ARLRM [serie
nouă], III, h. 1039 Albie (de spălat rufe).
4 − trecerea lui [e] în altă serie vocalică (dar şi a lui [i] din prepoziţiile „din”, „dintre” etc. >
dîm, dîntre., de exemplu) este un fenomen frecvent în subdialectul muntean, afectînd mai
ales conectivele (conjuncţii, prepoziţii); aici se produce la pronumele reflexiv, forma
conjunctă, se; se mai întâlneşte şi în alte arii dialectale, însă nu cu aceeaşi frecvenţă şi
afectând mult mai puţine forme.
5 − formă verbală de ind. prez., cf. lit. luăm; acest tratament fonetic − de schimbare a seriei
vocalice a lui [ă], aflat în hiat − se manifestă destul de des în aria subdialectului muntean;
se mai produce, în aceleaşi contexte fonetice, şi fenomenul sinerezei: luăm > luuom.
6 − fenomen de palatalizare incipientă (v. Text 1, nota 3).
7 − fenomen de palatalizare incipientă care se manifestă în variaţie liberă cu cel remarcat mai
sus, la nota 6.
8 − tratament fonetic: oa >ua.
9 − de observat acomodarea sintactică, des întâlnită în acest subdialect (din > dîm, cu [n] >
[m] în contact cu plătič; v. şi alte forme din text afectate de acelaşi tratament fonetic).
188
10 − tratament fonetic: o > uo şi epenteza lui [i], probabil din cauza naturii devocalizate şi
nesilabice a vocalei în această poziţie.
11 − subiectul nedeterminat e exprimă, în graiurile populare, prin persoana a II-a singular sau
prin persoana I plural de la indicativul prezent; este de remarcat că informatorul
amestecă aceste două procedee: „după aia iei şi facem mâncare”.
Text 2
Obiceiuri la Drăgaică
La Drăgaică1 împărţîm mére. Sára:
− Hai dúpă sîzîiéni!
Venim acás cu iéle, le băgăm su cap pînă dimineáţa, să vedém ce vyisăm şi
dimineáţa le legăm şi le púnem sus împuod să să usúce.
Şî čîsă-mbolnăvéşte fu2uom, să dúce şî ia sîzîiéni şî ia dîŋ cuólţurili cási, č-o fh’i3

acoló şîţă, páie, č-o fh’i (îm piéz ia4) şî le-améstecă cu sîzîiénili. Le freacă şî le púne-n čob
şî le púne pă foc şî s-afúmă cu iéle bolnávu. Sára, după ce să potoléşte lúmea, să púie gura
pă fum. Şî dúpă ce s-afúmă, să púie-ŋ cápu bolnávului čóbu şî toårnă ápă. Să zîcă:
− Nu puotolésc foc, puotoléz5 boåla lu cutáre.
(Negreni − Olt)
1 − sărbătoare populară închinată coacerii holdelor (la 24 iunie) − lit. sînziene; termenul este
specific subdialectului muntean.
2 − consoana v- din vu- se afonizează: fu (vu < vru, lit. vreun − r dispare prin disimilaţie
totală).
3 − forma prezintă fenomenul de palatalizare incipientă a labiodentalei [f], specific
subdialectului muntean (acesta afectează şi labiodentala v > vy, ca şi bilabialele p, b >
ph’, by).
4 − „din colţuri opuse ia”.
5 − după căderea lui -c din -esc, s se sonorizează datorită lui b următor.
189
SUBDIALECTUL MOLDOVEAN
Text 1
Opincile
Uok’ĩŝịli di k’éli di porc sau di vácî sî fáŝi-nfélu-aiista: sî táii k’élea pórcului
şuşniţ1 aşá / uárdiiị2 sî spúni /... aşá sî spúni //3... sî táii k’elea ŝéie uárdii-aşá s-o fac
şúşniţ... sau fîşîiị //... dipi4 ŝ-am tăiét k’elea... normálaşá cît trébi şúşniţaşá lũž / am
măsurátk’işóru... uómului... cári trébu sî-i fac uok’iŋca cîtîi di lúŋgî [...] şî-nŝép s-o facu //
Fac înfélu ísta... uo adún / uo dau în dóuî /... uo strîŋg la uŋcápît / şî-i puiacólo...
nasu5 ca sî bag curáua... şî pi nasu bag nişti cúii la cápîtu... cari s-adunî [...] / pi urmî-i fac
creţ... di-o parti şî di alta di la nasu // páisprîdzăŝi creţ di-o parti / páisprîdzăŝi creţ di alta
[...] şî cam ásta-i treaba.
(Rotileşti, com. Câmpuri − Vrancea)
1 − moldovenism, „şuşăniţă, fâşie, bucată lungă şi îngustă de pământ, de piele, de hârtie etc.”.
2 − moldovenism, „oajdă, fâşie”.
3 − în sistemul de transcriere folosit în ultima vreme se elimină unele semne de punctuaţie:
punctul (ceea ce face inutilă folosirea majusculelor), virgula, punctul şi virgula; se introduc
barele, simple (/) sau duble (//), punctele de suspensie şi, uneori, accentul dublu (″) pentru
a nota: limitele unităţilor de intonaţie nonterminale, intonaţia specifică sfârşitului unei
comunicări, pauzele perceptibile făcute de vorbitor (pauze datorate respiraţiei, ezitărilor
etc.), accentul dinamic, acesta având, adesea, valoare stilistică.
4 − „după”; dipi este specifică şi unor graiuri graiuri munteneşti.
5 − „gurgui (la opincă)”.
190
Text 2
Obiceiuri la şezătoare
[...] či făčán1la Andríiu2?! // tata nóstu3 cînd ieram noi... umpleam cováş4 /
atunčaşa sî fă... sî spunea atunč / cováş // aşa // şî... noi či făčám? // ni dučám şî păzám
usturoiu // c-aşa sî făča atúnča // şî... păzám usturoiu // fiétili / flăcăii steteam5 la şăzătuári
cî iera şăzătuari atunča / da // şî păzám usturoiu-nuáptea čeia // înspri Andríiu // cum ar
h’i6 ióti mîni-i Andríiu / în nuaptea asta şîpăzîm usturoiu // dučam / iō... făiinî / čálā
slăninî / čálā yin / čálā ... // aşa s-aduna acolo şî făčam noi acolo cufétili şîcu flăcăi acolo
păzam usturoiu c-aşa iera atunča / da // a doua zî či făčam?... dorńám cî iarám uosteniţ di
la usturoiu // aşa cîpăzám usturoiu [!] // aşa sîfăčá la Andríi // sî unğa pila... feréşti aşa
cu... sîfăča cruči c-usturoi aşa // pi la feréşti //.

(Suceveni − Galaţi)
1 − trecerea bilabialei [m] la dentala [n] se datoreşte lui [l] următor.

2 − satul din care a fost cules textul face parte dintr-o zonă din sudul Moldovei care cunoaşte
[-u].
3 − dispariţia lui [r] se explică prin disimilare totală (sub influenţa grupului [st]).
4 − moldovenism, „covaşă, băutură dulce-acrişoară, preparată din făină de porumb amestecată
cu făină de grâu, opărită şi fermentată”.
5 − se ştie că forma mai veche de imperfect este identică cu cea de prezent la persoana a II-a
singular şi plural (tu stai, voi staţi); omonimia s-a înlăturat prin formarea unui nou
imperfect, stăteam etc., plecându-se de la rădăcina perfectului (stăt-); forma steteam este
regională.
6 − fenomen de palatalizare a labiodentalei [f]; reamintim că palatalizarea labialelor este un
fenomen specific subdialectului moldovean.
191
SUBDIALECTUL CRIŞEAN
Text 1
Întîmplare la nuntă
S-o făkut odată nuntă în Ursadǔ; š-am fo ši yo popt’ită la nuntă. Ši m-am dusu, ši
kîndǔ-mǐ petrečèm may bińe, am văzutu pă mama juńeluy strîgînd „tulay”1, înkăirîndu-să
dă kapu kă n-ar’e kăputǔ2 la brîw. Da ind’ǐ3-o fi kăputu iy oare? Am išit afară ši l-am
văzut în val’e moyèt d-on fečorǔ karǐ o vrut šî yèye4 fata may naint’i. Dak-o dus kăputu
babiy-n val’e, s-o may dus la mătušę fèt’iy ši y-o desl’ega vaka dîn ištalăw5 ši y-o dus în
tîrnats ši mînče tènkyǔ6. Ši kapril’i l’y-o suit în podǔ. Š-o avut un bătrîn surdu. Ši s-o
skulatu bătrînu šǐ-o văzut vaka mînkîndu pă tènkyǔ ši kaprili zbîrlontsat’i7-n pwodu.
Bătrînu-o strîgat „tulay”, k-o gînd’i kă-y draku la yi î pwodu. N-o fo draku, šǐ-o fost kaprili;
s-o suitu akolo-n pwodu ši l’i mulgî.
(Ursad − Bihor)
1 − (interj. specifică zonei Ardealului) „ajutor!”, „vai!”.

2 − „haină scurtă, purtată peste cămaşă”, termen specific Crişanei.
3 − „unde”, formă specifică Crişanei.
4 − conjunctivul format cu morfemul şi.
5 − „grajd”, termen specific zonei Ardealului.
6 − „porumb”, termen specific Crişanei.
7 − zbîrlonţat, „cocoţat”, termen specific Crişanei.
192
Text 2
Sîzîięńi
Ńe căpătăm1 sîzîięńi2 şi le puńěm acasă la obláči3 şi pîŋ cîńįpă şi pîn tęńt’(k’)4,
pîŋgrăd’(g’)ină, pă la scîrtavéţ5. Ìčẹ6 c-aşę-i bíńẹ şi pui7, legat’(k’)ẹ-nt-o bótă8.

(Roşia − Bihor)
1 − vb. (a) căpăta „(a) culege”, termen specific subdialectului crişean, deşi se mai întâlneşte
sporadic şi în alte zone din Ardeal.
2 − „sărbătoare populară închinată coacerii holdelor (24 iunie)”; numai în Muntenia se spune
Drăgaică, în restul subdialectelor, Sînziene.
3 − „fereastră, geam”, termen specific subdialectului crişean.
4 − tęńt’(u) sau tęńk’(u) (forme care prezintă tipuri diferite de palatalizare, aflate în variaţie
liberă), „porumb”, termen specific subdialectului crişean.
5 − scîrtavete < crăstavete (< lit. castravete), prin metateză, cu [ă] neaccentuat > [î]; termen
specific subdialectului crişean.
6 − afereza lui [z], frecventă mai în toate graiurile din Ardeal, cu deosebire în Crişana; forma
este echivalentă cu forma verbală impersonală „se zice”.
7 − conjunctivul format cu morfemul şi, specific acestui subdialect.
8 − „bâtă, băţ”, termen întâlnit şi în Maramureş.
193
SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN
Text 1
Obicei la Anul Nou
[...] pî1 la noi pîn sāt / la... ánu nou / la sîmvăsîi2 / să strîŋg fečóri şî... grăiesc3 să
strîğă4 la fęt’ě d’iŋ cóstă5 // să strîŋg mai muld6 lauoláltă / şî să duc în dóuă d’áluri // şî
strîgă únu la... áltu [...] să duc şî strîgă la... únu la čăla(ă)lált / strîgă: „măi bráiculě7!” //
čăia îî8 răspund: „čă!” // „a cui fátă nu să mărită?” spun a... òrecuivá9 d’i sat // întreábă
că d’i čă? // ş-āpi spúńẹ că únā... rămîńě d’ě bătú dóba / áltā... i búnă d’ě... ton10 la
curét’11 / álta d’ě pút’ină la pępiń12 / la cáre cum... / şt’iu iěi să strîğă // dup-ačă să strîŋg
îáră la un loc şî cobóră d’i pă d’al //.
(Călineşti − Maramureş)
1 − schimbare a seriei vocalice (e > î), mai ales în prepoziţii, specifică zonei Maramureşului
(dar, sporadic, şi altor zone din Ardeal), spre deosebire de Muntenia, de exemplu, unde pe
se realizează ca pă (e > ă).
2 − „Sfântul Vasile”, forma din text rezultând dintr-o serie de transformări fonetice (epenteză,
apocopă, acomodare).
3 − „se sfătuiesc, vorbesc, se înţeleg”, sens frecvent utilizat pentru acest verb în Maramureş.
4 − „să strige”, conjunctivul prezent de pers. a III-a pl. al verbului „a striga”; tratamentul
fonetic este specific Maramureşului: vocalele [e, i] (mai ales [e]) trec într-o altă serie
vocalică, [î, ă], când se află după africatele [č, ğ], ca urmare a pronunţiei dure a acestor
africate; vezi şi formele: čălălált, čăia, čă, dup-ačă.
5 − „coastă”; tratament fonetic: monoftongarea lui [oa].
6 − sonorizarea africatei [ţ]; aceasta se modifică în perechea ei sonoră, [dz], sub influenţa
proximităţii sonantei [l].
7 − „fârtate!”, apelativ specific acestui subdialect.
8 − apariţia unei noi semivocale, [î] (în poziţia semivocalei [i]), inexistentă în sistemul
fonologic al limbii literare (prezentă şi în Banat); vezi şi forma îáră.
9 − monoftongarea lui [oa] din „oarecuiva” (< adv. oare + cui + va), pronume nehotărât
frecvent întâlnit în această zonă (sporadic, şi în Crişana).
10 − „butoi”, cuvânt specific acestui subdialect.
194
11 − „varză”, cuvânt întâlnit şi în alte graiuri (în cel moldovean, de exemplu: [curek’] < lat.
colic(u)lus); aici cu palatala [t’], specifică zonei.
12 − „castravete”, termen specific Maramureşului (sporadic, şi în Crişana, unde este preferat
„scîrtavete”).
Text 2
Şezători
Cătăm o casă, číńě ńě vrea a lăsa1. Apoi acolo ńě strînğăm o strîsúră2 d’(g’)ě3 femei
şî toorčăm4. Horím5 acolo mîndru.
Zin6 fečóri; apucă fúsăliě. Să sărută.
(Bârsana − Maramureş)
1 − a se observa poziţia avansată a cliticului ńě, complement direct, şi preferinţa pentru

structura cu infinitivul, în detrimentul celei cu conjunctivul.
2 − „(un) grup (de), câteva, (o) mână (de)”, termen specific zonei.
3 − palatalizare specifică zonei Ardealului (d’ě, în variaţie liberă cu g’ě).
4 − a se remarca prezenţa apendicelui semivocalic [o], frecvent în acest dialect în acest
context fonetic; de asemenea, pronunţia dură a lui [č], care schimbă seria vocalei de după
ea (vezi şi mai sus, în comentariile pentru textul 1); la fel [ğ] din strînğăm.
5 − vb. a hori „a cânta”, specific Maramureşului.
6 − „vin”, formă de indicativ prezent a verbului a veni; v + e, i > z (uneori, şi cu [e] > [î], cf. o
zînit), tratament fonetic specific zonei Maramureşului.
195
SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN
Text 1
Nuntă la Bănia
[...] cînsă áflă uŋcopil1 cu uo fată / cuopilu spuńẹ la părinţ că-i plášį2 dă fata áia //
atũš părinţî măi cu alčẹ3 ńámuri să duc împiţît4 // aşá să dzîšẹ / mpiţît // ş-atũš dîắruiį cîta5
fîáta şî sẵ-ţăl’ég cînsă fácă nūnta // după šį s-or înţăl’es / or plicát / toată lúmia / şî / în
vrięmia cîns-o vuorbit la(å)6 [ε]7 / fac nuntă(ę)8 // la nuntă să duc číńẹri şî kiámă nuntạşî //
şî dăzári9 // şî părinţî kiámă pr-ăi10 bătrîń//
dumíńică đimińaţa nuntǻsî s-astrîŋg11 la nåş // cu náşî / cu toţ / să duc la ăl činăr la
fruşčúc12 // dî la fruşčúc să duc cu tuóţî / să ia pr-a čínără / să ia guóviia13 / şî să duc la
bisắrică / la cunuńíiĕ [...].
(Bănia − Caraş-Severin)
1 − „flăcău, tânăr”, sens specific Banatului.

2 − fenomenul transformării africatei [č] în fricativa intermediară [š] (acelaşi tratament
fonetic, al fricatizării africatei, se aplică şi africatei [ğ] care trece la [ž], cf. [ğem] >
[žem]); vezi şi formele: atũš (adv. atunci), šį (pron. rel. inv. ce).
3 − [t] + [e, i] > [č] (iar [d] + [e, i] > [đ]), tratament specific zonei Banatului; vezi şi
formele: číńẹri, đimińaţa, činăr, fruşčúc, čínără.
4 − „în peţit”, fenomen de acomodare: [-n]+ [p-] > [-m].
5 − adv. „puţin, puţintel”, termen specific Banatului.
6 − prep. la apare în variaţie liberă cu forma lå; fenomenul labializării lui [a] este frecvent în
Banat, vezi şi formele: nuntǻšî, nåş.
7 − [ε] este echivalent cu un [e] foarte deschis şi constituie realizarea pronumelui pers. de
pers. a III-a, fem., „ea”.
8 − [ă] final se află, destul de frecvent în graiul bănăţean, în variaţie liberă cu [ę].
9 − sau dărzari „chemaţii miresei care îi duc hainele de zestre (dîrzele < srb. drŭzŭ)”, termen
specific graiului bănăţean.
10 − „pe ăi (ăia, acei(a))”, prin epenteza lui [r], reminiscenţă a formei din româna veche, pre,
a lui „pe” (prin metateză din lat. per) şi apocopa sintactică a lui [e] în contact cu o
vocală; vezi şi forma pr-a „pe a (aia, aceea)”.
196
11 − afereza lui [a] la indicativul prezent al verbului a strînge.
12 − fruştiuc „mâncare de dimineaţa, dejun” < germ. frühstück „micul dejun”, termen specific
graiului bănăţean; tratamentul fonetic constă în transformarea lui [t] în [č] (vezi mai sus,
nota 3).
13 − „mireasă”, termen specific graiului bănăţean (< srb. govĭe).
Text 2
Întîmplare cu cai
[...] după šě1 m-am băgat îŋ colectiv / toţ uǻmińi2 au cai / mai aduc acáscắtă cîta3
iárbă... / dzîšě mama cắtă míńšcă4: „ia şî tu o păréke dă cai” // [...] într-o dzî / la Iácob
Giórgiě ieráu caiacoló o fo-n ştal5... // na(ǻ)!... să prínđěm6 caii că mięržěm la plug // puşắi7
io pră8 iěi hamurílˇį [...] prĩşắi tuot / cînsă dau... / oprituórili nu l’-am mai puzla guşă9 / la
iěi la... / să plˇęšį cošíia10 // „háida Dóina(å)!” / „háida Mírča(å)!” / nuå! / cošíia-ntr-o párčě
/ cáii-ntr-àialáltă... / îắsta11... vîắrî-mio Băbîắţ / că iěl să rîđě ş-acúma / sẵšepú a rîđě: „
únđě drácu să meárgă caii / šică / fărdă uoprituóri?... că nu mai... puǻčě să tragă cošíia” //
mă scoborîiadănóu / şîpuşắi atũš oprituórilˇẹ / şîam prĩs cáii cum triębă / că n-am
îmblát cu cáii dă cîmi-s piě lúme / păn-atũš // ş-acúma iar nu mai am.
(Lăţunaş − Timiş)
1 − formă care prezintă fenomenul fricatizării africatelor (întâlnit şi în alte arii dialectale mai
mult sau mai puţin frecvent): [č] > [š] şi [ğ] > [ž]; vezi şi formele: dzîšě (zice), mięržěm
(mergem), plˇęšį (plece), cošíia (cociia), (sẵ)šepú (se-ncepu), šică (cică), atũš (atunci).
2 − trecerea (destul de frecventă în Banat) a diftongului iniţial [oa] la diftongul [wo], la [wå]
(labializarea lui [a] fiind frecventă în acest subdialect) sau la [uå].
3 − cắtă cîta... „câte puţină...”, termen specific Banatului.
4 − dzîšě mama cắtă míńšcă este o sintagmă interesantă din perspectiva a două fenomene: a)
formarea D-ului cu prepoziţia cătă „către” (construcţie frecventă mai ales în Crişana),
197
ceea ce antrenează selectarea formelor pronominale postverbale de Ac (în text, míń
„mine” − formă cu apocoparea lui [e] final în contact cu forma următoare), deci avem a
face cu un D analitic (spre deosebire de uzul literar: „îmi zice mama (mie)”); b) prezenţa
formei comprimate a verbului reluat „zice” şi a conjuncţiei „că”; sintagma „zice că”
(astfele de reluări dublează adesea construcţiile cu D analitic cu cătă) a trecut prin mai
multe transformări: zice că > ce că (prin haplologie în contact sintactic cu forma
pronominală miń(e)) > šcă (prin fricatizarea africatei şi epenteza lui [e], ca rezultat al
pronunţării într-o singură silabă).
5 − „grajd” (germ. Stall), termen specific Banatului.
6 − formă care prezintă un fenomen întâlnit numai în Banat, anume africatizarea dentalelor [t]
şi [d]; când sunt urmate de [e, i], acestea trec la [č], respectiv [ğ]; vezi şi formele: párčě
(parte), rîđě (râde), únđě (unde), puǻčě (poate).
198
Bibliografie selectivă
ALR I, I – II – Atlasul lingvistic român, de Muzeul Limbii române din Cluj, sub conducerea
lui Sextil Puşcariu, partea I, de Sever Pop, vol. I, Cluj, 1938; vol. II, Sibiu-Leipzig,
1942.
ALR II – Atlasul lingvistic român, de Muzeul Limbii române din Cluj, sub conducerea lui
Sextil Puşcariu, partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940.
ALR I – VII – Atlasul lingvistic român, de Muzeul Limbii române din Cluj, sub conducerea
lui Sextil Puşcariu, vol. I, 1956; vol. al II-lea, 1956; vol. al III-lea, 1961; vol. al IV-lea,
1956; vol. al V-lea, 1966; vol. al VI-lea, 1969; vol. al VII-lea, 1972.
ALRM I – III – Micul atlas lingvistic român. Serie nouă, de Muzeul Limbii române din Cluj,
sub conducerea lui Emil Petrovici, vol. I, 1956; vol. al II-lea, 1957; vol. al III-lea, 1967
Avram, Andrei – Contribuţii etimologice, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Avram, Andrei – Palatalizarea labiodentalelor în graiurile dacoromâne, în FD, vol.XXII-
XXIII, 2003-2004, p. 29-36.
Bec, Pierre – Manuel pratique de philologie romane, I – II, Paris, 1970 – 1971.
Bocşa, Teodor – Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a
minnesängerilor (ed. bilingvă, însoţită de comentarii), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
Brâncuş, Grigore – Vocabularul autohton al limbii române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
Brâncuş, Grigore – Istoria cuvintelor, Ed. Coresi, Bucureşti, 1991.
Brâncuş, Grigore – Studii de istorie a limbii române I, II, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
2007-2008.
Candrea, I.-A.; Densusianu, Ov. – Dicţionarul etimologic al limbii române. (A-P), Bucureşti,
1907-1914, reeditat de Gr. Brâncuş, Ed. Paralela 45, Piteşti Bucureşti, 2003.
Capidan, Theodor – Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932.
Capidan, Theodor – Meglenoromânii, I, Istoria şi graiul lor, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti,
1925.
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977.
199
Cazacu, Boris – Studii de dialectologie română, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Coteanu, Ion şi Sala, Marius – Etimologia şi limba română, EARSR, Bucureşti, 1987.
Coteanu, Ion – Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961.
Coteanu, Ion – Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981.
*** – Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967.
Gheţie, Ion – Graiurile dacoromâne în sec. al XVI-lea, Ed.Academiei, Bucureşti, 1974.
Gheţie, Ion – Baza dialectală a românei literare, Ed.Academiei, Bucureşti, 1975.
Gheţie, Ion (coord.) – Istoria limbii române literare de la 1532-1780, Ed.Academiei,
Bucureşti, 1997.
Giuglea, George – Cuvinte româneşti şi romanice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983.
Goga, Ecaterina; Coman, Lupu – Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,
Bucureşti, 1980.
Graur, Alexandru – Etimologii romîneşti, Ed.Academiei, Bucureşti, 1963.
Graur, Alexandru – Alte etimologii româneşti, Ed.Academiei, Bucureşti, 1975.
Hristea, Theodor – Probleme de etimologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Ionescu, Emil – Manual de lingvistică generală, ALL, Bucureşti, 1997.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Probleme de dialectologie română, TUB, Bucureşti, ed. a II-a,
1976.
Iordan, Iorgu (coord.) – Crestomaţie romanică, EARSR, Bucureşti, 1962.
Iordan, Iorgu – Istoria limbii spaniole, EARSR, Bucureşti, 1963.
Iordan, Iorgu; Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965.
Kovaček, August – Descrierea istroromânei actuale, EARSR, Bucureşti, 1971.
Manoliu-Manea, Maria – Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971.
Mărgărit, Iulia – Probleme de etimologie dialectală, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1992.
200
NALR Olt., I – III – Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, sub conducerea lui Boris
Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I,
1967; vol. al II-lea, 1970; vol. al III-lea, 1974.
Petrovici, Emil – Studii de dialectologie şi toponimie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.
*** – Poeme epice ale evului mediu, trad. de Sorina Bercescu, Victor Bercescu şi Sevilla
Răducanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Rusu, Grigore – Structura fonologică a graiurilor dacoromâne, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Rusu, Valeriu (coord.) – Tratat de dialectologie românească, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1984.
Sala, Marius – Introducere în etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1999.
Saramandu, Nicolae – Arii fonologice şi zone dialectale de tranziţie (pe baza NALR Oltenia,
vol.I, II), în SCL, XXVI, 1975, nr. 2, p. 119-130.
Saramandu, Nicolae – Raporturile între dialectele româneşti sud-dunărene şi graiurile
dacoromâne, în „Dialectologica”, Univ. Bucureşti, 1989, p. 39-48.
Tagliavini, Carlo – Originile limbilor neolatine (Introducere în filologia romanică), versiune
românească îngrijită şi coordonată de Al. Niculescu, trad. de Anca Giurescu şi Mihaela
Cârstea-Romaşcanu, Bucureşti, 1977.
Vasiliu, Emanuel – Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Ed. Academiei, Bucureşti,
1968.
Vasiliu, Emanuel – Fonologia limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965.
Vasiliu, Emanuel – Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, EARSR, Bucureşti, 1968.
Zamfir, Dana-Mihaela – Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea – al
XVII-lea), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005.
201

Dialectologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dialectologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

Centrul de Învăţământ la Distanţă

AUTOR: Ana ENE

ANUL II, SEM. II

ANUL II, SEM. II

Cursul Dialectologie şi lingvistică romanică îi vizează ca beneficiari direcţi pe studenţii filologi,

Competenţe specifice conferite:

Resurse şi mijloace de lucru

1. Limba ca sistem vs. limba ca proces.

2. Definiţia semnului lingvistic.

3. Relaţii şi corelaţii. Proba comutării şi tipurile de distribuţie.

5. Particularităţile legilor fonetice.

6. Particularităţile accidentelor fonetice.

7. Limbi etimologice vs. limbi fonetice.

8. Caracteristicile sunetelor vorbirii.

9. Clasificarea articulatorie a vocalelor limbii române.

10. Clasificarea articulatorie a consoanelor limbii române.

1.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 h.

1.3. LINGVISTICA DIACRONICĂ – SCURT ISTORIC AL CONSTITUIRII CA DISCIPLINĂ

Despre lingvistică, în calitate de disciplină ştiinţifică, nu se poate vorbi decât începând cu

Lingvistica romanică constituie o ramură a lingvisticii diacronice, având drept obiect

1. asemănările între onomatopee şi cuvintele imitative

2. asemănările dintre cuvintele “infantile”

4. asemănările datorate împrumuturilor

Identificaţi alte asemănări datorate hazardului lingvistic.

 întemeierea lingvsticii a fost facilitată de descoperirea sanscritei;

Aplicarea metodei comparativ-istorice are două rezultate majore: reconstrucţia şi

În ce priveşte reconstrucţia, ca primă realizare a metodei comparativ-istorice, ne rezumăm la

Substantivului românesc lăcustă nu i se cunoştea originea, dar s-a constatat că are

Cea de a doua realizare a metodei comparativ-istorice este clasificarea limbilor.

Evident că această clasificare – ca, de altfel, toate clasificările – nu este perfectă, ci

3. Limbile flexionare analitice / flexionare sintetice se diferenţiază, în principal, prin modul în

1.7. TEST DE AUTOEVALUARE

2.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 2

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 h.

Extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a Imperiului

2.4. SCINDAREA ROMANITĂŢII – ELEMENTUL AUTOHTON ŞI ELEMENTUL ALOGEN

2.5. CONFIGURAŢIA DIALECTALĂ A ROMANIEI

1. româna − cu dialectele: dacoromân (având subdialectele sau graiurile: muntean, moldovean,

2.6. LIMBILE CREOLE, PIDGINURILE ŞI SABIRURILE

 ca urmare a diferenţierii diverselor dialecte, s-a ajuns la o listă de 15 limbi

2.7. PREZENTARE GENERALĂ A GRUPURILOR ROMANICE

Clasificare a limbilor romanice pe grupuri încearcă să combine criteriul geografic cu acela

A. Romania Orientală (balcanică) indică, din perspectivă istorico-geografică, întreaga regiune

1. Grupul italo-roman (italiana de nord 2, italiana centrală, italiana meridională, sarda,

Iată câteva trăsături ale Italo-Romaniei (vezi Harta 2, în Anexa 2):

3. Grupul ibero-roman (spaniola, portugheza şi catalana)

3.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 3

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1 h.

Româna prezintă, ca şi celelalte descendente ale latinei, inovaţii proprii/comune cu alte

Elementele autohtone (de origine traco-dacă)

Împrumuturile târzii din latină

3.6. TEST DE AUTOEVALUARE

4.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 4

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 h.

Oficializarea limbii franceze ca idiom cu funcţie de comunicare la nivel naţional (ceea ce a

Etapele de dezvoltare istorică a limbii franceze sunt:

Francoprovensala reprezintă, după Pierre Bec 1, „une entité linguistique originale,

Francoprovensala are în comun cu franceza anumite particularităţi consonantice, iar de

Sudul Franţei a beneficiat în trecut de o dezvoltare rapidă, poziţia geografică, mediteraneană, a

− a final devine o (Mirella > Mireio);

− f iniţial devine h: filius > hilo;

4.5. GRUPUL IBERO-ROMAN