HUMANITAS

TOMA PAVEL, născut laBucureşti, absolvent al Facultăţii de

Filologie, a plecat în străinătate la sfârşitul anilor '60. Luân- TOMA PAVEL
du-si doctoratul la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales
(Pa~is), a predat în Canada şi apoi în Statele Unite. A publicat
Fragmente despre cuvinte, Editura pentru Literatură, 1967,
GÂNDIREA ROMANULUI
reeditată la Editura Paralela 45,2002, Lumi ficţionale, Harvard
University Press, 1986, traducere la Editura Minerva, 1993,
Mirajul lingvistic, Minuit, 1988, traducere la Editura Univers,
1993, Povestiri filozofice, Editura Univers, 1998, Arta îndepăr-
tării, Gallimard, 1996, traducere la Editura Nemira, 1999, Traducere din franceză de
şi A şasea lumină, Fayard, traducere la Editura Polirom, 2004. MIHAELA MANCAŞ

•
HUMANITAS
BUCUREŞTI

2008
 Moştenirea scepticismului moral 291

că în ochii lui Chad se reflectă "o tulburare de moment ... dar

partea afurisită era că reflecta totodată şi o nuanţă de milă reţi-
nută", el nu descrie privirea propriu-zisă a lui Chad, ci impresia
pe care aceasta i-o face lui Strether.
Interesul acordat celor mai mărunte impresii ale persona-
jelor, chiar în cadrul schimbului lor de replici, merge în acelaşi
sens cu caracterul perfect neînsemnat al intrigilor jamesiene -
o căsătorie nereuşită (Portretul unei doamne); întoarcerea
improbabilă a unui fiu expatriat (Ambasadorii); o moştenire
imposibil de acceptat (Aripile porumbiţei); un om căsătorit care
retrăieşte timp de o clipă o dragoste din tinereţe (Pocalul de
aur) -, subliniind demnitatea morală a celor mai puţin specta-
culoase griji cotidiene. La James, notarea reacţiilor efemere
pune în evidenţă subtilitatea, caracterul tacit, insesizabil al
raporturilor interpersonale. Dacă privilegiul omului modern
este să poată formula în termeni clari legea morală pe care o
descoperă în sufletul său, aşa cum fac atât de bine eroinele
romanelor idealiste din secolul al XVIII-lea, nu e deloc sigur
că personajele lui James îl au. E tocmai ceea ce le va asigura
succesul în secolul al XX-lea.

MATURITATEA ANTIIDEALISMULUI.
FLAUBERT

După Fielding, adversarii idealismului romanesc se găseau

în faţa următoarei dificultăţi: pentru a combate supraidealizarea
protagoniştilor, trebuiau să le scoată la iveală imperfecţiunile,
însă pentru a îndepărta pericolul caricaturizării, erau obligaţi
să le creeze o imagine favorabilă, care să poată atrage
·impatia cititorilor. Deşi dozajul de ironie şi empatie varia de
la un scriitor la altul, se simţea încă nevoia prezenţei simul-
tarie a acestor două atitudini. Şi tocmai pentru a le face mai
·Iar perceptibile, romancierii antiidealişti au adoptat multă
vreme maniera lui Fielding, care îi învăţa să se distanteze de
personaje şi să-şi păstreze dreptul de a pronunţa judecăţi de
ordin moral. Fie că era vorba de stilul indirect liber (monologul
292 Gândirea romanului
narat) folosit de Jane Austen ori de monologurile citate utili-
zate de Stendhal, aceste procedee aminteau fără întrerupere
cititorului că punctul de vedere moral al personajelor trebuie
pus la îndoială. Autorul este cel care are ultimul cuvânt în ceea
ce priveşte faptele şi valorile; el e cel care îi dă de înţeles citito-
rului. dacă trebuie să condamne sau să ierte slăbiciunile per-
sonajelor, dacă spectacolul imperfectiunii umane trebuie să-I
facă să plângă ori să râdă. Cel mai adesea discrete interventiile
autorului sunt indispensabile, dat fiind că ele conferă poves~irii
echilibrul său axiologic.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, aceste exigenţe
ale antiidealismului (echilibrul dintre neîncrederea fată de
personaje şi necesitatea de a le face simpatice cititorului; nevoia
de a sprijini textul prin autoritatea axiologică a autorului) au
fost influenţate de două schimbări în felul de a scrie al curen-
tului rival, idealismul romanesc. în primul rând, cum am observat
deja, nevoia de verosimil îi convinge pe scriitorii de romane
idealiste să nuanţeze caracterizările eroilor, să le diminueze
întrucâtva perfecţiunea, împovărându-le trecutul cu greşeli şi
prezentul cu incertitudini, făcându-i fie prea timizi, fie prea
impulsivi, fie imprudenţi, fie şovăitori. Cititorul, la rândul său,
se vede constrâns să-şi modereze entuziasmul instinctiv pentru
aceste personaje, care vor face parte de acum încolo dintr-o
omenire mai apropiată de a sa, şi să adopte faţă de ele un punct
de vedere mai critic şi totodată mai afectuos. Montriveau, Joseph
Bridau, Benassis la Balzac, Arthur Clennson - personajul lui
Dickens -, Dantes în Contele de M onte Cristo nu mai trezesc
admiraţia fără rezerve pe care se presupune că un cititor bine
informat o simţea pentru Celadon ori Clarissa. În al doilea
rând, dat fiind că idealismul romanesc se sprijină, de la Walter
Scott încoace, pe teorii sociologice şi istorice bine închegate,
autorul noilor romane idealiste se simte obligat să ia el însuşi
cuvântul pentru a-şi expune cititorului convingerile. Digre-
siunile autorului constituie deci de acum încolo trăsătura dis-
tinctivă a acestei forme de idealism, iar Scott, Balzac, Dickens
şi Hugo o vor fclosi cu toţii din plin.
Moştenirea scepticismului moral 293
o dublă tentaţie începe să fie, prin urmare, irezistibilă
pentru adversarii idealismului. De o parte, întrucât amestecul
de calităţi şi defecte devenise una dintre specialităţile idealis-
mului romanesc, rivalii acestuia slârşesc prin a exagera latura
imperfectă, chiar demnă de dispreţ, a personajelor pe care le
aduc în scenă. Ironia indulgentă faţă de imperfecţiunile ome-
neşti, observată la Fielding şi la discipolii săi, se metamorfozea-
ză treptat în răceală, apoi în dezgust. De altă parte, pentru că
vocea răsunătoare a autorului fusese adoptată de partizanii
idealizării, scriitorii care se opun acestui curent găsesc de acum
încolo că e avantajos să minimalizeze prezenţa autorului în text,
pentru a se concentra în schimb asupra redării experienţei trăi te
de personaje. Astfel, o transformare asemănătoare celei înfăp-
tuite cu un secol în urmă de Richardson redefineste structura
romanelor antiidealiste care, purificate de urmelepicarescului
şi satirei morale, se consacră de aici înainte studierii celor mai
umile exemplare ale speciei noastre, străduindu-se să le prezinte
existenta
- '
în mediul lor real. Antiidealismul îsi, însuseste
"
astfel ,
în telul său, marea descoperire a idealismului modern si anume
promovarea tuturor fiintelor omenesti, indiferent d~ 'conditia
lor, la rangul de eroi ai rdmanelor serioase. Această promovare
atrage, ca şi odinioară la Richardson, o reinnoire a interesului
pentru detaliile ambiantei care-i înconjoară pe aceşti eroi şi pen-
tru cunoaşterea intimă a lumii lor. Numai că, de data aceasta,
în loc să glorifice măreţia sufletească a oamenilor simpli, operele
dirijează atenţia cititorilor către slăbiciunea si mediocritatea lor.
Tendintele de care vorbim, observabile deja la Jane Austen,
sunt duse la apogeu de Flaubert, căruia îi revine meritul de a
fi creat o formă deosebit de eficace de antiidealism, ce poate
revendica forţa şi gravitatea operelor idealiste. La Flaubert au
dispărut aparteurile zgomotoase şi semnele complice cu ochiul,
pe care autorii antiidealişti aveau obiceiul să le adreseze din
când în când cititorului. În locul personajelor precare, dar, în
fond, simpatice şi descrise cu o vervă blândă, găsim la Flaubert
o galerie de fiinţe lamentabile, care justifică cel mai sever pesi-
mism moral. Judecăţile autorului, niciodată formulate explicit,
294 Gândirea romanului
trebuie să fie descoperite de cititor de-a lungul unei naratii
calme, egale şi neutre, care face doar rareori apel la vocabularul
moral şi care insistă asupra detaliilor fizice şi psihice. Lectura
acestor texte cere de la cititor multă răbdare, precum şi un soi
de impasibilitate morală, o voinţă de a-şi suspenda provizoriu
orice judecată; dar efectul ultim este de o neaşteptată forţă:
seriozitatea imperturbabilă a prezentării e dublată, la nivelul
ansamblului, de o ironie dispretuitoare care distruge iluziile
morale privind viaţa privată şi publică.
Trei aspecte ale artei lui Flaubert mi se par importante: noul
amestec de realism descriptiv şi empatie care favorizează imer-
siunea senzorială şi cognitivă a cititorului în lumea evocată,
flagranta slăbiciune morală a personajelor şi caracterul deschis
polemic al antiidealismului profesat de autor. În ceea ce pri-
veşte imersiunea, contemporanii lui Flaubert au fost frapaţi
mai ales de minutiozitatea descrierilor şi de faptul că utiliza
dialogul nu atât pentru a împinge actiunea înainte, cât pentru
a zugrăvi oamenii: "Detaliile sunt enumerate unul câte unul,
cu aceeaşi grijă. Fiecare stradă, fiecare casă, fiecare pârâu, fiecare
fir de iarbă e descris în întregime! Fiecare personaj, intrând
în scenă, vorbeşte mai întâi despre o mulţime de subiecte inutile
şi neinteresante, slujind numai la a-i demonstra gradul de inte-
ligenţă ... ce scrie Duranty, şeful şcolii realiste, exasperat să gă-
sească în Doamna Bovary "capodopera descrierii obstinate,
dar fără sentiment, emoţie sau viată'". Unii critici au susţinut
de asemenea că metoda lui Flaubert ar consta în imitarea obiec-
tivismului ştiinţei, pana metamorfozându-se în scalpel, iar
inventiunea în disectie. În realitate, Flaubert aspiră mai puţin
să atingă nivelul impersonal al ştiinţelor exacte (cum va face
mai târziu Zola), decât să reprezinte cu exactitate mediul social.
Prin urmare, el adoptă sistemul înrădăcinării şi se sileşte să
prezinte scrupulos diversificarea socială şi istorică a situaţiilor
descrise. Originalitatea sa stă în precizia fără precedent cu care
reconstituie, din punctul de vedere al personajelor, ambianta
în interiorul căreia acestea trăiesc. Pentru cititor, descrierile
lui Flaubert nu sunt doar un mod de a cunoaşte mediul unde
Moştenirea scepticismului moral 295
se desfăşoară actiunea, ele îl ajută să intuiască sentimentele pe
care acest mediu le trezeşte în personaje. Reprezentarea vieţii
lor interioare nu se rezumă deci la relatarea speranţelor, planu-
rilor şi deliberărilor formulate, ea include şi o mulţime de im-
presii, clare sau vagi, plasare în centrul conştiinţei personajelor
sau dăinuind la marginea ei.
Iată descrierea stării de spirit a Emmei, care tocmai i se dă-
ruise lui Rodolphe în pădure, aproape de Yonville: "Era o
linişte deplină; ceva suav respira parcă din copaci; ea-şi simţea
inima care începea iar să-i bată, şi sângele alergându-i prin trup
ca un fluviu de lapte. Atunci, departe de tot, dincolo de pădure,
auzi pe celelalte coline un ţipăt nedesluşit şi prelung, o voce
tărăgănată, şi Emma o asculta, tăcută, îmbinându-se, ca o muzică,
cu ultimele tresăriri ale nervilor ei zbuciumati". Elanul liric
al acestor fraze aparţine naratorului, căci nu Emma îşi spune
"sângele îmi circulă prin vine ca un fluviu de lapte" ; stilistul
este cel care, graţie inflexiunilor expresive ale limbajului său,
evocă metaforic toropeala care o amorţeşte pe eroină. Rezultă
de aici un efect de empatie mai puternic şi mai insidios decât
cel obţinut, la alţi autori, prin redarea deliberărilor interioare.
Însă această empatie pare să rămână rece în mod intenţionat,
deşi, câteodată, o undă de compasiune străbate romanele lui
Flaubert, fără ca cititorul să poată hotărî dacă autorul parti-
cipă cu adevărat la durerea acestei lumi ori dacă mila pe care
el i-o arată nu este decât o formă de dispreţ. Deoarece, însă,
personajele lui nu se poartă într-un mod prea lăudabil, Flaubert
simte nevoia să micşoreze distanţa care le desparte de el însuşi
şi de cititor, tot aşa cum autorii romanelor picareşti le redactau
la persoana întâi din cauză că urâţenia pe care o explorau avea
nevoie să fie, ca să zicem aşa, "umanizată" şi apropiată de citi-
tor. Aceasta este cauza pentru care Flaubert dă o asemenea
importanţă reveriilor şi senzaţiilor interioare. Întoarsă acasă,
după ce-i cedase lui Rodolphe, Emma e încântată de ideea că
are un amant: "începea ceva minunat, în care totul va fi pa-
siune, extaz, delir; o imensitate albăstruie o împresura, culmile
simţirii sclipeau în gândurile ei, viaţa obişnuită nu-i apărea
 296 Gândirea romanului
decât undeva, departe, jos de tot, în umbră, prin locurile goale
dintre acele culmi". Această frază, atât de asemănătoare la
prima vedere cu redarea gândirii personajelor, e de fapt în între-
gime exprimată în limbajul autorului. Ca şi în pasajul citat mai
sus, nu Emma îşi spune "o imensitate albăstruie o împresura"
etc., ci autorul este acela care traduce încântarea interioară a
personajului prin metafora "culmilor simţirii". Descrierea poe-
tică a peisajelor interioare atenuează răceala raporturilor dintre
autor şi personajele sale şi micşorează distanţa care îi separă,
ca şi cum doar melancolia ar uni aceste fiinţe cu restul omenirii.
Privită însă mai îndeaproape, această melancolie, departe
de a pleda în favoarea personajelor, le acuză. Ca şi alţi autori
care adoptă sistemul înrădăcinării, Flaubert acceptă ideea unei
dependenţe între statutul social şi psihologia morală: civiliza-
ţiile eroi ce secretă în mod natural măreţia sufletească, ne învaţă
Scott, lumea modernă o persecută, însă o răsplăteşte, ne spune
Balzac, triumful istoric al burgheziei îi este fatal, consideră
Flaubert. Autorul lui Salammbâ şi al povestirii Un suflet curat
subscrie de asemenea la regula îndepărtării, conform căreia
societatea modernă este epicentrul mediocrităţii morale, virtuţi
ca măreţia şi nevinovăţia nefiind susceptibile de a înflori decât
direct proporţional cu distanţa istorică şi socială care le separă
de acest epicentru. Provincia unde vegetează Emma Bovary ori
Parisul lui Frederic Moreau n-ar putea adăposti nici forţa
sufletească a printesei cartagineze, veritabil personaj de operă,
nici candoarea umilei Felicite, servitoarea normandă venită din
Vieţile sfinţilor. În scrierile autorilor idealişti, raportul dintre
lumea social-istorică şi măreţia umană nu este determinat o
dată pentru totdeauna, dat fiind că frumuseţea morală e con-
siderată în aceste scrieri drept o excepţie, un punct de reper
şi de speranţă. În schimb, când sistemul înrădăcinării e adoptat
de scriitorii antiidealişti, al căror principal efort stă în dezvă-
luirea imperfecţiunii umane, deterrninismul triumfă. Definiţi
de societatea în care trăiesc, oamenii - nesatisfăcători şi plini
de defecte - nu au nici un mijloc de a-şi depăşi propria condiţie.
Moştenirea scepticismului moral 297
Scriitorii care, asemenea lui Flaubert, gândesc în acest fel,
descriu o lume ermetic închisă, din care evadarea este impo-
sibilă. Personajele care trăiesc în ea sunt dominare de universul
care îi determină, dar al cărui mecanism nu-l înţeleg şi cel mai
adesea se epuizează în urmărirea unor scopuri în ultimă in-
stanţă uşuratice. Determinismul istoric şi social cucereşte lumea?
Hegel şi teoriile lui triumfă? O melancolie invincibilă îi va
cuprinde în curând pe locuitorii acestei lumi şi tristeţea lui
Schopenhauer va avea ultimul cuvânt. E ceea ce par a spune
romanele cu subiect modern ale lui Flaubert.
Consecinţa este că personajul imperfect, care, la Fielding
şi Jane Austen, sfârşea prin a-şi înţelege propriile defecte şi
reuşea să le îndrepte, descoperă, în romanele lui Flaubert, mize-
ria lumii şi se resemnează să o suporte, ba chiar să contribuie
activ la ea. Evoluţia personajelor lui Flaubert nu e o adevărată
educaţie, o sinteză între aspiraţiile individuale şi exigenţele
morale ale societăţii; această evoluţie duce mai degrabă la deţor-
marea indivizilor, care, dându-şi treptat seama de vacuitatea
idealurilor lor morale, învaţă să accepte, chiar să se complacă,
în propria lor decădere. După ce a crezut o vreme în posibi-
litatea de a evada din închisoarea conjugală ca să trăiască ade-
vărata dragoste, Emma Bovary înţelege că adulterul- cu alaiul
lui de minciuni, de compromisuri şi de nereguli financiare - e
singura satisfacţie care-i mai rămâne. Frederic Moreau, ratân-
du-şi viaţa, se consolează penibil cu amintiri din tinereţe.
Bouvard şi Pecuchet, care au încercat zadarnic să cuprindă toate
ştiinţele, se întorc resemnaţi la meseria de simpli copişti.
Cu toate acestea, la Flaubert mizeria personajelor nu e întot-
deauna totală: din când în când, o undă de demnitate se face
simţită. În Educaţia sentimentală, doamna Arnoux, dezgustată
de corupţia soţului ei, e gata să cedeze iubirii lui Frederic, când
dintr-odată copilul ei se îmbolnăveşte. Ea vede în această boală
un avertisment providenţial şi decide să-I respingă pe Frederic.
Frumuseţea morală, întruchipată de virtute a feminină, triumfă.
Rănit, Frederic devine amantul doamnei Dambreuse, soţia unui
om de afaceri extrem de bogat. La moartea domnului Dambreuse,
298 Gândirea romanului
văduva îi propune tânărului să o ia de nevastă, iar acesta acceptă,
atras de perspectiva unei vieţi luxoase. Curând se descoperă
însă că testamentul defunctului o dezrnoşteneşte pe văduvă,
care posedă, de altfel, propria ei avere, nu atât de mare ca a
soţului ei, dar îndestulătoare. Deşi decepţionat, Frederic nu-şi
ia cuvântul înapoi. Între timp, familia Arnoux este ruinată şi
toate bunurile îi sunt lichidare într-o licitaţie la care asistă
Frederic şi doamna Dambreuse. Aceasta e atrasă de o casetă
care apartinuse doamnei Arnoux şi care-i evocă lui Frederic
cele mai dragi amintiri. Cu toate că Frederic, îngrozit la gândul
că doamna Dambreuse ar purtea poseda un obiect care apar-
tinuse doamnei Arnoux încearcă s-o oprească, doamna Dam-
breuse continuă să liciteze şi obţine caseta. Frederic simte
atunci "un junghi rece trecându-i prin inimă" şi rupe pe loc
relaţia cu logodnica sa. "îl cuprinse mai întâi un sentiment de
bucurie şi independenţă redobândită. Era mândru că o răz-
bunase pe doamna Arnoux sacrificându-i o avere, apoi fu mirat
el însuşi de fapta lui şi se simţi copleşit de un fel de sleire
nesfârşită"? Actul lui Frederic vine dintr-un impuls de scurtă
durată, dar este oare vorba aici de o adevărată forţă morală?
În fond, tânărul n-o iubeşte pe doamna Dambreuse, iar decep-
ţia provocată de testamentul defavorabil contribuie poate şi
ea la hotărârea de a o părăsi. E adevărat însă că în scena licitatiei
eroul acţionează cu eleganţă, iar dacă forţa sa morală e, ca să
zicem aşa, infinitezimală, ea învinge totuşi până la urmă. Astfel
de momente de iubire şi de nobleţe adevărată apar din când
în când în universul evocat de Flaubert.
Polemica lui Flaubert împotriva idealismului romanesc
constă în respingerea hotărâtă a patetismului: căci, deşi eroi i
romanelor sale sunt prizonierii unei lumi profund medio cre,
ei îşi imaginează că trăiesc în plin idealism romanesc şi nutres .
speranţa că entuziasmul care se presupune că animă acest uni-
vers imaginar le va permite să scape de tristetea lumii încon-
jurătoare. Cum însă aceste fiinţe nu au nici eleganţă morală,
nici energie, eforturile zadarnice pe care le depun pentru a le
obţine le agravează disperarea. Idealismul romanesc, conchide
Moştenirea scepticismului moral 299
Flaubert, este iluzoriu, iar adevărul conditiei umane se rezumă
la lupta, întotdeauna pierdută, cu această iluzie.
Obiectul imediat al polemicii variază, de la iubirea roman-
tică la idealurile politice. Doamna Bovary acuză în mod special
literatura, care răspândeşte iluzia idealistă, creând o imagine
cxaltantă a iubirii. Walter Scott este cel care a umplut minţile
junei Emma cu o zadarnică nostalgie pentru locuri şi vremi
îndepărtate: "cu Walter Scott, s-a pasionat de lucruri istorice.
[ ... ] Ar fi vrut să trăiască într-un vechi castel, ca acele castelane
lungi în talie care, sub arcada boltilor în formă de trifoi, îşi
petreceau zilele, cu bărbia în palmă, rezema te în coate de piatra
zidului, privind cum vine din zare un cavaler cu pana albă,
galopând pe-un cal negru" (Doamna Bovary, P: 54). Mai apoi,
. sistând la reprezentatia operei Lucia di Lammermoor şi regă-
sindu-se "în lecturile tinereţii", "în plin Walter Scott", Emma
Îşi plânge soarta şi îşi imaginează o altă viaţă, asemănătoare
iu cea descrisă în romane: "Ah! dacă, în frăgezimea frumuseţii
'i, înainte de a fi fost întinată de căsătorie şi de dezamăgirea
adulterului, şi-ar fi putut clădi viaţa pe-o inimă puternică şi
1.rgă, atunci virtutea, dragostea duioasă, voluptăţile şi datoria
s-ar fi contopit, şi ea nu ar fi coborât niciodată dintr-o fericire
atât de înaltă". Emma bănuieşte deja că această fericire "e o
minciună scornită pentru a curma nădejdea oricărei dorinţe"
(p. 237). N-are importanţă, ea va juca această comedie pentru
1\ ul său amant Leon, care vede în ea "îndrăgostita din toate
r manele, eroina din toate dramele, si acea nedeslusită ea din
1 ate volumele de versuri" (p. 275). ' ,
Educaţia sentimentală lansează un nou atac împotriva idea-
lului vag şi exaltant al iubirii-revelaţie. Când Frederic Moreau
Il vede pentru prima dată pe doamna Arnoux, i se pare că ea
.arnănă "cu femeile din cărtile romantice". Sub socul întâl-
nirii, uşile închise ale lumii par a se deschide: "Universul se
1. rgise dintr-odată. Ea era punctul luminos către care se în-
dreaptă toate lucrurile; - şi ... cu pleoapele pe jumătate închise,
·1se lăsa pradă unei bucurii visătoare si nesfârsite" (Educaţia
rntirnentalăş. În realitate, singura f~ricire r~ală pe care o
300 Gândirea romanului
cunoaşte Frederic este cea pe care i-o oferă afectuoasa şi uşura-
tica Rosanette, pe care însă el o dispreţuieşte.
Iluziile vieţii publice nu sunt mai puţin nocive, fie că e
vorba, în timp de pace, de protecţia guvernamentală a indus-
triei locale ori, în timp de revoluţie, de adunările cetăţenilor
surescitati. Idealismul politic face uz de acelaşi arsenal de reverii
vagi, de l~curi comune şi de imagini himerice, iar manifestăr!l~
prostiei politice sunt încă şi mai ridicole decât cele ale prostiei
erotice - discursul bine cunoscut al consilierului Lieuvain la
consfătuirea agricolă în Doamna Bovary fiind cel mai reuşit
exemplu. Iată-l pe Frederic întrebându-se, după revoluţia din
1848, dacă n-ar trebui să candideze în alegeri: "Marile figuri
ale Conventiunii [din 1792] îi trecură prin faţa ochilor. 1 se
păru că vede un răsărit minunat. Roma, Viena, Berlinul se răs-
culaseră. Austriecii erau alungaţi din Veneţia; toată Europa se
agita. Era momentul să se arunce în vâltoare, să o accelereze
chiar: şi îl mai atrăgea şi costumul pe care se zicea că îl vor
purta deputaţii. Se şi vedea în vestă cu revere, cu un cordon
tricolor; şi acest neastâmpăr, această halucinaţie deveni atât de
puternică, încât îi mărturisi visurile sale lui Dussardier". Ca
si Emma Bovary imaginându-se fericită în amor, Frederic se
contemplă pe scena istoriei, actor de seamă, participând la
mânturirea Europei în ţinută de gală.
Un antiidealism atât de dezabuzat i-a făcut să creadă P'
contemporanii lui Flaubert că opera lui e profund imorală.
Barbey d' Aurevilly notează însă cu mult bun simţ: "Domnu I
Flaubert, scrie el, e prea inteligent pentru a nu cunoaşte noţiu-
nile de bine şi de rău, dar le invocă atât de puţin, încât putem
fi tentati să credem că nu le are. Iată de ce, la prima lectură a
cărţii s~le, a răsunat atât de puternic strigătul de imoralitate, .
care era în fond o calomnie'": Pledoaria avocatului Senard îll
procesul lui Flaubert afirmă acelaşi lucru: "Domnul Flaubert
este autorul unei cărţi bune, al unei cărţi care in cită la virtut '
prin oroarea viciului?". Putem fi jenaţi de tonul perernptoriu
al avocatului lui Flaubert; dar opinia care vede în opera clien
tului său nu doar expresia unei viziuni sceptice şi pesirnistc,
Moştenirea scepticismului moral 301
ci şi amorale, rămâne puţin plauzibilă. Impresia ultimă lăsată
de romanele lui Flaubert confirmă tradiţia scepticismului şi
antiidealismului: se simt în aceste texte ironia şi tristeţea
autorului care, deşi refuză iluzia idealistă, apără totuşi, cu reţi-
nerea sa caracteristică, posibilitatea infinitezimală a discretiei
şi a demnităţii.
ŞCOALA AMĂRĂCIUNII.
FRAŢII GONCOURT, ZOLA
Favorizată fără îndoială de conjunctura istorică, cea mai
pesimistă versiune a antiidealismului romanesc a apărut în
Franta sub Al Doilea Imperiu şi s-a dezvoltat după războiul
franco-prusac din 1870, căderea Imperiului şi Comuna din
I aris. Relativa prosperitate pe care a cunoscut-o ţara sub Al
Doilea Imperiu şi succesul Celei de a Treia Republici coincid
'u înflorirea unei bogate producţii romanesti care descrie lumea
de atunci în cele mai sumbre culori. Recunoscând importanţa
·Iementelor sociale şi politice care au încurajat acest pesi-
mism - dezvoltarea rapidă a economiei industriale moderne,
~ eul înfrângerii în războiul cu Prusia, defectele regimului
instaurat de Republică -, rămâne totuşi indispensabil, pentru
II înţelege valul de amărăciune care cuprinde romanul francez
din această perioadă, să-I considerăm şi din perspectiva dezvol-
t rii interne a genului.
După moartea lui Balzac, abandonarea progresivă a idea-
lismului de către romanul serios coincide cu un interes crescând
manifestat faţă de sistemul înrădăcinării de partizanii antiidea-
lisrnului, care se consideră, în cele din urmă, singurii săi verita-
hili reprezentanţi. Răsturnarea axiologică e totală: inaugurat
de Walter Scott şi de discipolii lui ca să explice şi să facă astfel
rcdibilă măreţia sufletească, studiul legăturilor dintre indivizi
i statutul social căruia îi aparţin devine acum instrumentul unei
viziuni care fie minimalizează, fie neagă categoric posibilitatea
[rumuseţii morale. Antiidealismul îşi pierde blândeţea şi umo-
rul sceptic care îl caracterizau în secolul al XVIII-lea şi în prima