Romanul “Maitreyi” al lui Mircea Eliade aparține curentului literar modernism și ne

prezintă o conștiintă neliniștită, atrasă de exotism, dar care tinde spre regăsirea echilibrului. Este
un roman al experienței și autenticitaii în care sunt folosite tehnici moderniste precum cea a
autenticității, narațiunea la persoana I, nr singular și combinarea mai multor specii literare.

Naratorul dorește să creeze impresia de autentic prin folosirea unor elemente ce sunt fie
desprinse din realitate (fragmente de jurnal, scrisori, documente etc.), fie din imaginație.

Povestea de dragoste dintre autor și Maitreyi Devi, o poetă născută în Bengalul de Vest,
este sursă de inspirație a acțiunii romanului, poveste ce este de altfel reală.

Din punctul de vedere al criticului Nicolae Manolescu, “Maitreyi” este “un roman de tip
modern, subiectiv, al experienţei”, cu caracter de confesiune, în care naratorul-personaj relată la
persoana întâi într-un „discurs pentru sine”.

Acest roman, la baza căruia stă o experiență reală (cititorul știe acest lucru), are caracter
autentic prin integrarea unor fragmente întregi din jurnal. Putem remarcă o tehnică de influenţă
gideiană. Naraţiunea se numeşte homodiegeză, gradul de cunoaştere al naratorului este limitat la
experienţa unui singur personaj. Caracteristicile scrierii sunt biografismul şi fragmentarismul
(prin utilizarea confesiunilor, a memoriilor şi a flashbackurilor).

 “Maytreyi” este un roman al experienței de tip erotic și exotic; un roman modern cu o

ușoară influență subiectivă, având în vedere că naratorul-personaj își expune sentimentele
apărute în urmă trăirilor avute. Jurnalul este parte integrată a textului.

Eliade descrie sentimentul copleșitor al iubirii ca o experienţă definitorie, iar impresia de

autenticitate provine din utilizarea unor elemente reale din biografia autorului (scrisori,jurnalul
sau). Inspirația sa este dată de povestea de dragoste trăită în Calcutta, unde plecase în scop
școlar, cu Maitreyi, fiica profesorului. În momentul când le este devoalata relația, autorul este
nevoit să plece din casa lor și merge în Munții Himalaya, unde ia lecții de meditație. Mai apoi
părăsește India, urmând să o reîntâlnească pe iubita lui patruzeci și doi de ani mai târziu, în
Chicago. Întâlnirea însă ii dă impresia că totul a fost o minciună, un fals; de aceea, îl “allege” pe
Allan că alter-egoul sau; el devine și naratorul-personaj al operei. Personajele trăiesc dragostea la
intensitate maximă, ca pe o experienţă existenţială.
 Romanul își demonstrează autenticitatea și prin raportul real-imaginar, printr-o tehnică
narativă modernă (narațiunea este completată de introspecţie şi autoanaliză lucidă, iar relatarea
se face la persoana I), și prin anticalofilismul declarat de autor: „eu nu ştiu să povestesc…”.

Scriitorul combină eseul, reportajul și jurnalul pentru a realiza o compoziție literară nouă,
inovatoare. Romanul este de tipul jurnalului intim, evenimentele fiind povestite într-un mod
subiectiv de către Allan. 

Prima etapă a narațiunii cuprinde notarile zilnice ale lui Allan, făcute în India, a doua
etapă notațiile ulterioare ce apar ca niște comentarii (scrise în paranteze) menite să explice ceea
ce a însemnat, iar a treia etapă conține confesiunea personajului-narator, care în timp ce scrie,
retrăieşte povestea de iubire cu Maitreyi, analizând lucid sentimentele, trăirile proprii.

Prin existența mai multor perspective temporală: timpul narat al jurnalului, timpul
narațiunii ulterioare discursul narativ prezintă noutăți din punct de vedere al construcției sale.

Caracterul subiectiv al romanului este dat de faptul că iubirea pe care își amintește
naratorul că i-o purta, în  momentul rememorării celei descrisă în jurnal, nu era veridică.
Viața interioară a personajului îndrăgostit este centrul narațiunii, ceea ce ne face să credem că
există încă o perspectiva temporală, și anume timpul povestirii propriu-zise a iubirii.