Dezvoltarea sistemului urinar

Sistemul urinar se dezvoltă din mezoblastul intermediar situat pe părţile laterale ale embrionului, din
regiunea paracardiacă şi prerombencefalică până la nivelul eminenţei caudale.

Mezoblastul intermediar dezvoltă structuri nefron-like (nefridii) în care au loc procese de filtrare,
reabsorbţie obligatorie, reabsorbţie facultativă.

Este angiogenetic, edificând componenta vasculară a nefronului şi este ţinta migrării celulelor crestelor
neurale care realizează structurarea şi iniţierea funcţiei endocrine a rinichiului.

Rămâne nefrogenetic mult după naştere.

Dezvoltarea rinichiului

Din mezoblastul intermediar se formează succesiv, într-o secvenţă craniocaudală, trei structuri nefrice
embrionare:

pronefros,

mezonefros,

metanefros.

Pe măsură ce structurile nefrice caudale se formează, cele craniale degenerează şi dispar.

Evoluţia pronefrosului

Pronefrosul (nefrotoame cervicale) este o structură tranzitorie care ia naştere din mezoblastul
intermediar corespunzător primelor 5-7 segmente cervicale.

Evoluţia mezonefrosului

Mezonefrosul începe să se formeze din mezodermul intermediar corespunzător segmentelor toracic şi

lombar superior, înainte ca pronefrosul să degenereze complet (sfârşitul săptamânii a 4-a şi săptămâna
a 5-a).

Migrarea gonocitelor primordiale din aria extraembrionară de-a lungul mezoului intestinului primitiv,
determină apariţia în mezodermul intermediar, a două creste (cordoane): una medială, în raport cu
rădăcina mezenterului dorsal - creasta genitală (gonadală) şi una laterală - creasta nefrogenică.

Dezvoltarea rinichiului

Evoluţia metanefrosului

Metanefrosul este la originea rinichiului definitiv, responsabil de producerea urinii, atât la făt cât şi la
adult. El se formează la începutul săptămânii a 5-a din (somitele 29-35), care constituie blastemul
metanefrogen, din două componente: segmentul mezodermului intermediar corespunzător eminenţei
caudale numit mezoderm metanefric sau blastem metanfrogen şi mugurele ureteral.

Dezvoltarea rinichiului
Metanefrosurile se dezvoltă anterior sacrumului, înaintea edificării pelvisului primitiv. Odată cu
formarea acestuia şi creşterea abdomenului fătului, începând cu săptămâna a 6-a, metanefrosurile
suferă o “ascensionare relativă” şi o rotaţie medială astfel încât, în săptămâna a 9-a primordiile renale
ajung în poziţia de la adult, cu hilul (iniţial ventral) privind anteromedial (s-ar părea că nu atât datorită
unei “rotaţii”, ci datorită creşterii buzei laterale a hilului). Lipsa “ascensionării” metanefrosului
caracterizează ectopia renală. Cea mai des întâlnită situaţie este rinichiul pelvin. Fuzionarea caudală a
metanefrosurilor conduce la “rinichiul în potcoavă” a cărui “ascensionare” este împiedicată de artera
mezenterică inferioară.

Metanefrosul este vascularizat de ramuri sacrate ale aortei dorsale. Odată cu “ascensionarea” din
poziţia pelvină în cea lombară, el primeşte ramuri de la niveluri tot mai înalte ale aortei, până la cea
definitivă, artera renală (L2). Arterele renale supranumerare (de obicei, aflate sub artera renală) sunt
vestigii ale diferitelor surse vasculare ale metanefrosului.

Dezvoltarea vezicii urinare şi a uretrei

Vezica urinară se dezvoltă din cloacă (dilataţie a segmentului caudal al intestinului posterior). Cloaca
este divizată de septul urorectal într-o parte dorsală, rectul primitiv şi o parte ventrală, sinusul
urogenital primitiv. Acesta este prezintă trei segmente: o dilataţie cranială, canalul vezico-uretral, o
parte mijlocie îngustată, uretrală şi o dilataţie caudală, sinusul urogenital definitiv. Din partea cea mai
cranială a canalului vezico-uretral se desprinde diverticulul endodermic (alantoida), prelungire în fund de
sac, ce pătrunde în cordonul ombilical. Prin degenerarea şi fibrozarea alantoidei se formează uracul,
care se întinde de la vezica urinară la ombilic (la adult, ligamentul omblical median). Persistenţa
lumenului uracului poate fi la originea chisturilor sau a fistulei de urac.

Dezvoltarea vezicii urinare şi a uretrei

Din canalul vezico-uretral se formează vezica urinară şi o parte din uretră. Din porţiunea uretrală se
formează, la bărbat, uretra membranoasă şi uretra prostatică, iar la femeie, uretra membranoasă. Din
sinusul urogenital definitiv se formează, la bărbat, uretra peniană, iar la femeie, vestibulul vaginului. Pe
măsură ce vezica urinară îşi măreşte volumul, părţile distale ale ductelor mezonefrice sunt incorporate în
peretele său dorsal şi formează trigonul vezical (epiteliul care acoperă trigonul este, însă, de origine
endodermică!). De asemenea, ureterele se deschid separat, oblic, în vezică, iar ductele mezonefrice
“alunecă” spre canalul vezico-uretral şi se deschid în partea acestuia din care se va edifica uretra
prostatică, segmentul lor distal formând ductele ejaculatoare. Când sgmentul ductului mezomefric
dintre mugurele ureteral şi canalul vezico-uretral (mugure excretor comun) nu este “absorbit” în
peretele posterior al acestuia, ci migrează caudal, ureterele pot avea alte deschideri (ureter ectopic):
gâtul vezicii urinare, uretra prostatică, vagin, vestibulul vaginal.

ANOMALIILE APARATULUI URINAR

1. Anomalii ale rinichilor şi ureterelor

• Agenezia renală este o anomalie gravă uni- sau bilaterală, prezentă în proporţie de aproximativ
1 la 1 500 de cazuri. La feţii de sex feminin ea este însoţită de lipsa de dezvoltare a căilor
genitale feminine, provenite din partea unită a canalelor Muller. Agenezia bilaterală nu este
compatibilă cu viaţa.
• Aplazia şi hipoplazia renală sunt anomalii caracterizate printr-o dezvoltare incompletă. În
aplazia renală nu există pelvis (bazinet), nu există pedicul renal, ureterele sunt slab dezvoltate şi
fără lumen, dovedind oprirea precoce în dezvoltare; parenchimul renal este alcătuit din structuri
tubulare de tip fetal (cu epiteliu cilindric) incluse într-o masă de ţesut fibros amestecat cu fibre
musculare netede. Rinichiul este complet afuncţional. Cauza aplaziei este absenţa procesului de
inducţie între mugurele ureteral şi ţesutul metanefrogen.

• Rinichiul hipoplazic este mai mic de volum, cu număr redus de lobi (de obicei 3-6, în loc de 8-
14); prezintă o zonă corticală şi una medulară, cu glomeruli şi tubi normal dezvoltaţi. Are funcţie
secretoare, dar urina este mult redusă. Cauza hipoplaziei este o insuficientă divizare a mugurelui
ureteral.

• Formarea rinichiului polichistic este explicată, clasic, prin lipsa de unire între segmentul secretor
al rinichiului şi cel excretor, primul dilatându-se şi formând chisturi în zona corticală, atât de
numeroase uneori încât parenchimul renal devine insuficient funcţional. În ultima vreme această
explicaţie a fost înlocuită cu alta, care consideră că anomalia atinge în special sistemul secretor,
insuficient indus, care dezvolta tubi dilataţi sau atrezici; alteori chisturile rezultă dintr-o
hiperplazie a tubilor colectori. Prezenta unui chist solitar este, de asemenea, semnalată, dar mai
rar.

• Hidronefroza congenitală constă din dilatarea bazinetului şi calicelor în dauna cortexului renal.
De obicei apare în urma unui obstacol pe ureter, în poziţie înaltă (stenoza sau cudura la
joncţiunea pieloureterală, vas aberant, anomalie în dezvoltarea diverticulului ureteral).