1.

Prima şcoală - doar pentru nobili

2. Produsul net creat în agricultură - izvorul creşterii bogăţiei ţării
3. Tabloul economic - prima analiză a procesului reproducţiei la nivelul întregii economii
4. Anne robert Jacques Turgot (1723-1781) - o „punte" de legătură între fiziocraţii francezi
şi clasicii englezi

1. Prima şcoală - doar pentru nobili

Ce era de făcut în asemenea condiţii? Trebuia de liberalizat activitatea economică şi de
întors cu faţa spre agricultură! Aşa afirmau cei care-şi spuneau fiziocraţi - un grup de nobili
francezi: oameni politici, fîlozofi, savanţi, care, în anii 1750-1775, s-au reunit într-o şcoală
economică, în scopul găsirii unor soluţii pentru depăşirea declinului economic din Franţa.
Fondatorul, dar şi principalul teoretician al şcolii fiziocrate a fost Franţois Quesnay.
Datorită aportului important la dezvoltarea noii învăţături, autorul ei a devenit simbolul
fiziocratismului şi pare oarecum straniu că doctrina pe care a fondat-o nu-i poartă numele
Atunci când vorbim despre fiziocraţi, suntem obligaţi să folosim în repetate rânduri
cuvântul „primii”, într-adevăr, fiziocraţii au fost primii care îşi ziceau economişti. Ei au fondat
prima şcoală de gândire economică. Tot ei, primii, au supus unei critici vehemente ideile
mercantiliste, demonstrând că izvorul avuţiei este producţia materială şi nu sfera comerţului, în
fine, fiziocraţii au lansat în circuitul ştiinţific un şir de concepte noi, cum ar fi cel de ordine
naturală, legi economice obiective, produs net, clase sociale etc.
În limba greacă, cuvântul fiziocraţie, înseamnă „puterea naturii“ sau „ordinea naturală".
Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii fiziocrate sunt: Franţois Quesnay (1694-1774), Pierre-
Paul Le Mercier dela Riviere (1720-1793), Pierre Samuel du Pont de Nemours (1739-1817),
Victor Riqueti Marquis de Mirabeau (1715-1789). Un adept de seamă al ideilor fiziocrate
(considerat de unii specialişti, pentru ideile sale originale, drept un „disident” al şcolii fiziocrate)
a fost Anne RoberH Jacques Turgot (1727-1781), ministru de finanţe în vremea lui Ludovic al
XVI-lea.
2. Produsul net creat în agricultură - Izvorul creşterii bogăţiei ţării
Concepţia laissez faire, laissez passer
Fiziocraţii au fost primii adepţi ai ideilor liberalismului economic. Ei au rămas în istoria gândirii
economice, în primul rând, ca apărători ai libertăţilor economice şi ai intereselor agricultorilor.
Fiziocraţii au inventat lozinca liberalismului economic, preluată, apoi şi dezvoltată de clasici,
lozincă care este folosită şi astăzi în toate limbile, aşa cum a fost formulată în franceză: „Laissez
faire et laissez passer, le monde va de lui-meme ” („Nu vă amestecaţi, lăsaţi lumea să-şi urmeze

1
calea ei firească”). Cu alte cuvinte, indivizii trebuiau să beneficieze de toate libertăţile în
activitatea lor economică, iar produsele lor puteau fi trecute liber peste frontieră în ambele
direcţii.
Ce însemnau pe atunci aceste îndemnuri, atât de categorice? Evident, niciun amestec al
statului în viaţa economică! În schimbul impozitelor pe care le achită negustorii, bancherii şi
industriaşii, statul urma să le protejeze proprietatea şi viaţa, dar şi să le asigure toate libertăţile de
care aveau nevoie. Urmau să fie anulate monopolurile şi standardele de producţie, precum şi
restricţiile la stabilirea preţurilor şi salariilor, la importul şi exportul mărfurilor, la fixarea ratei
dobânzii, introduse de mercantilişti.
Statul, spuneau fiziocraţii, procedează greşit atunci când acordă negustorilor şi
industriaşilor tot felul de înlesniri şi privilegii şi, în acelaşi timp, le interzice un şir întreg de
activităţi. Niciun fel de tutelare a oamenilor de afaceri! Niciun fel de restricţii! De ce? Simplu de
tot: libertatea, inclusiv cea economică, este un drept legitim, un drept natural al omului, oferit de
către Părintele ceresc.
Produsul net - un dar al naturii
Mercantiliştii aveau o atitudine dispreţuitoare faţă de agricultură. Întru-cât, potrivit convingerii
lor, în această ramură nu se crea avuţie, statul trebuia să susţină doar dezvoltarea comerţului şi a
manufacturilor. În această privinţă, fiziocraţii aveau opinii diametral opuse. Mai întâi de toate, ei
au respins ideea mercantilistă precum că bogăţia unei ţări constă în cantitatea de bani (în aur şi
argint) pe care aceasta o deţine.
Obiectul bogăţiei, spunea Quesnay, îl constituie nu banii, ci totalitatea bunurilor produse
de natură. Iar ramura (sfera) în care se creează bogăţia unei ţări este agricultura. Mai mult,
aceasta este unica ramură productivă. De ce? Deoarece numai în agricultură se creează un
excedent, un surplus de bunuri, peste cheltuielile făcute, surplus numit de fiziocraţi produsul net.
Acest excedent era conceput de Quesnay ca o diferenţă între producţia obţinută şi cheltuielile
efectuate. Un bob de grâu semănat în pământ aduce toamna o mulţime de boabe. Acelaşi lucru
are loc şi în cazul creşterii animalelor. In industrie şi în comerţ însă nu se creează un asemenea
produs suplimentar, afirmă ei. Prin urmare, ramurile date sunt sterile. Această rătăcire pornea de
la convingerea că produsul net nu este un rezultat al muncii, ci un dar al naturii.
O greşeală a fiziocraţilor ce decurgea din esenţa produsului net era constatarea că numai
munca în agricultură este productivă. Un meseriaş, spuneau ei, prin efortul său, nu creează un
nou produs, ci doar transformă materia primă agricolă dintr-o formă în alta. De aici se ajungea la
următoarea concluzie: persoanele care prelucrează pământul formează clasa productivă, pe când
cei care doar transformă roadele pământului în alte produse constituie clasa sterilă.

2
Ordinea naturală şi legiie economice
Mercantiliştii aveau o părere subiectivă, voluntaristă despre viaţa economică, considerând că
aceasta se desfăşoară la întâmplare, oarecum haotic, sau, în cel mai bun caz, aşa cum doreşte
regele. Fiziocraţii, spre deosebire de mercantilişti, erau teişti, credeau în existenţa lui Dumnezeu.
Anume „Tatăl nostru care este în ceruri” a stabilit ordinea naturală, potrivit căreia, toate procesele
din univers sunt reglementate de anumite legi obiective, veşnice şi universale. Aceste legi
guvernează nu doar fenomenele mecanice, ci şi toate aspectele vieţii economice. Întrucât ordinea
naturală a fost stabilită de voinţa divină, oamenii sunt obligaţi să o cunoască şi să-şi organizeze
activitatea în deplină concordanţă cu cerinţele acesteia.
3. Tabloul economic - prima analiză a procesului reproducţiei la nivelul întregii economii
Ce reprezintă Tabloul economic şi de ce a devenit lucrarea de căpătâi a fiziocraţilor?
Înainte de a întreprinde o analiză de ansamblu a economiei franceze din acea perioadă,
mai cu seamă o cercetare a modului de repartizare a veniturilor în societate şi de schimb ulterior
pe bunuri materiale (adică înainte de a efectua o analiză macroeconomică, cum i s-ar spune
astăzi), Quesnay explică criteriile după care societatea se împarte în diferite clase sociale şi
defineşte noţiunea de avansuri, pe care o foloseşte pentru prima oară în ştiinţa economică.
Divizarea societăţii în clase, avansurile iniţiale şi anuale
Cunoaştem bine faptul că divizarea societăţii în clase s-a produs încă în Antichitate.
Quesnay a fost însă primul care a examinat această divizare din punct de vedere economic, şi
anume, în funcţie de participarea diferitor pături sociale la crearea şi repartizarea produsului net.
Analizată după acest criteriu, societatea franceză era împărţită la acea epocă, potrivit opiniei
economistului francez, în trei clase:
a) clasa productivă, formată din fermieri şi muncitori agricoli, care, prin munca lor, creau
produsul net;
b) clasa proprietarilor; din care făceau parte proprietarii de pământ, regele şi clerul şi care
trăiau din produsul net, însuşit sub formă de rentă funciară sau de impozite;
c) clasa sterilă compusă din toate celelalte pături sociale, cum ar fi: negustorii, meseriaşii,
proprietarii manufacturilor, medicii, profesorii etc., care nici nu creau şi nici nu însuşeau
produsul net, ci doar îl transformau. Clasa sterilă cuprindea, astfel, toate activităţile, cu excepţia
celor agricole. Sterilă nu însemna şi inutilă. Pur şi simplu, această clasă nu participa în mod
nemijlocit la producerea şi repartizarea produsului net.
Pentru ca pământul să creeze produsul net, adică să sporească bogăţia ţării, sunt necesare
anumite cheltuieli, anumite avansuri (astăzi am spune investiţii), efectuate înaintea începerii
procesului de producţie propriu-zisă. (Câteva decenii mai târziu, A. Smith va introduce în
circuitul ştiinţific noţiunea de capital, în sensul de avansuri ale fiziocraţilor.)
3
 Francois Quesnay a fost primul care a divizat avansurile (capitalul) în trei categorii:
a) avansuri funciare;
b) avansuri iniţiale;
c) avansuri anuale.
Avansurile funciare erau făcute de proprietarii de pământ şi aveau ca scop atragerea
terenurilor agricole în circuitul economic, prin defrişări, desecări, nivelări, împrejmuiri etc.
Aceste avansuri se făceau odată pentru totdeauna. Avansurile iniţiale, făcute de fermieri o dată
pentru mai mulţi ani şi recuperate treptat, erau folosite pentru procurarea mijloacelor fixe
(pluguri, boroane, alt inventar) şi a animalelor de muncă. Avansurile anuale urmau să fie
cheltuite pentru întreţinerea familiei arendaşilor şi a animalelor de muncă, pentru procurarea
seminţelor, îngrăşămintelor, pentru plata salariaţilor agricoli. Aceste cheltuieli au fost calificate
mai apoi drept capital circulant, iar avansurile iniţiale - drept capital fix.
Schema circuitului economic
Tabloul economic este considerat drept principala contribuţie a lui Francois Quesnay la
dezvoltarea ştiinţei economice. Marchizul de Mirabeau avea chiar să afirme că acest tablou
constituie una dintre cele mai mari descoperiri ale geniului uman, după inventarea scrisului şi a
monedei.
Medic de profesie, Quesnay găsi o mare asemănare între circulaţia sangvină şi mişcarea
fluxurilor monetare şi materiale la nivelul întregii economii. Rolul inimii în acest circuit
economic îi revenea, fireşte, agriculturii, iar al sângelui - produsului net.
Tabloul este împărţit în trei coloane, ce corespund celor trei clase care participă la
circuitul economic: clasa producătorilor, clasa proprietarilor şi clasa sterilă.
Francois Quesnay presupune că avansurile iniţiale făcute de clasa productivă sunt egale cu
zece miliarde de livre, sumă care nu este însă reflectată în tablou. Avansurile anuale ale aceleiaşi
clase sunt egale cu două miliarde de livre. În rezultatul utilizării acestor avansuri (investiţii), la
sfârşitul anului, clasa productivă obţine un produs în valoare de cinci miliarde de livre. Din
această sumă, două miliarde reprezintă avansurile anuale ale clasei productive. Aceşti bani se
întorc la producători şi nu participă mai departe la circuitul economic. Celelalte trei miliarde
constituie produsul net şi sunt destinate realizării la piaţă, sub forma produselor alimentare (-2
miliarde) şi a materiei prime (-1 miliarde).
În faza iniţială, clasa sterilă dispune de produse manufacturiere în valoare de două miliarde
de livre, iar clasa proprietarilor are la dispoziţie venituri în sumă de două miliarde de livre, ceea
ce constituie plata pentru arenda pământului, primită anul trecut.
Urmează apoi analiza fluxurilor monetare şi materiale între cele trei clase. Primul pas îl face
clasa proprietarilor, care, cu un miliard, procură produse agricole de la ţărani, iar cu celălalt
4
miliard, achită mărfurile manufacturiere scoase la piaţă de clasa sterilă. Tot atunci, ţăranii
cumpără şi ei, de la clasa sterilă, mărfuri în sumă de un miliard de livre. Clasa sterilă, la rândul
ei, procură, tot în sumă de un miliard, produse alimentare. În fine, cu suma destinată avansurilor
anuale, egală cu un miliard, clasa sterilă cumpără de la clasa prodocătoare materie primă pentru
continuarea procesului de producţie anul viitor.
În aşa fel, se încheie procesul de schimbare a produselor pe venituri şi invers. Astfel, la
sfârşitul anului, clasa proprietarilor dispune de produse alimentare în valoare de un miliard de
livre şi produse industriale în aceeaşi sumă (un miliard). Clasa sterilă are la dispoziţie produse
alimentare în valoare de un miliard, precum şi materie primă tot de un miliard. În sfârşit, clasa
producătorilor „se alege” cu un miliard sub formă de produse industriale şi două miliarde de
bani-gheaţă, pe care îi plăteşte clasei proprietarilor pentru arenda pământului.
Vom remarca aici că în Tabloul economic al lui Quesnay, statul nu joacă niciun rol, el
lipseşte cu desăvârşire. Fireşte, odată ce, potrivit fiziocraţilor, viaţa economică se desfăşoară în
concordanţă cu ordinea naturală constituită de însuşi Creatorul Universului, şi deci se
autoreglează de la sine, în mod automat.
4. Anne robert Jacques Turgot (1723-1781) - o „punte" de legătură între fiziocraţii
francezi şi clasicii englezi
Turgot este un fiziocrat, dar în multe privinţe economistul francez depăşeşte cadrul
acestei doctrine. Recunoscând agricultura drept ramură principală a economiei, în care se
creează produsul net, ministrul francez susţine ideea că avuţia ţării sporeşte nu doar prin
activităţile agricole, ci şi prin cele comerciale şi industriale. Cu alte cuvinte, produsul net se
creează nu numai în agricultura, ci şi in industrie, transport, comerţ. Aceasta este cea mai
disidentă idee a fiziocratului Turgot, idee preluată ulterior de Adam Smith şi ceilalţi liberali
clasici. Dar Turgot merge mai departe, lansând о altă idee: produsul net creat in agricultură
nu este un dar al naturii cum afirmau toţi fiziocraţii, ci unprodus al muncii lucmtorului.
Dar odată ce industria şi comerţul alături de agricultură, sunt ramuri productive, este de la
sine înţeles că Natura încetează de a mai fi singurul factor de producţie, acest rol revenindu-i
de asemenea Muncii şi Capitalului, susţine disidentul francez.
О altă contribuţie importantă a lui Turgot constă în descoperirea legii fertilităţii
descrescânde a solului, pe care ştiinţa modernă a pus-o la temelia legii randamentelor
neproporţionale. Potrivit acestei legi, în agricultura, volumul producţiei obţinute se va mări
pe măsura creşterii investiţiilor de muncă şi capital. Dar creşterea producţiei va fi numai până
la un anumit punct, dincolo de care volumul ei va spori din ce în ce mai puţin. Treptat, se va
ajunge la о situaţie „când un plus de capital nu va aduce niciun plus de rezultat”. Aceasta se
întâmplă deoarece fertilitatea pământului este descrescândă şi limitată, susţine Turgot.
5
 Un aport însemnat al fiziocratului francez constă in respingerea structurii de clasă a
societăţii, recunoscută de ceilalţi membri ai şcolii din care făcea parte. Pornind de la
conceptul său despre produsul net, Turgot divizează clasa productivă şi clasa sterilă, adică
fiecare dintre ele, în alte două clase deosebite, aşa încât societatea se pomeneşte a fi formată
nu din trei, ci din cinci clase, şi anume: proprietarii funciari, muncitorii agricoli, muncitorii
industriali, capitaliştii (întreprinzătorii) şi fermierii. Întreprinzătorii obţin, în rezultatul
efortului depus, profit, iar muncitorii industriali şi agricoli primesc salariu. „Simplul
muncitor, care posedă doar braţele sale de muncă şi о meserie, va avea cele necesare numai în
măsura în care va reuşi să-şi vândă munca“, scria Turgot, anticipându-1, în această privinţă,
atât pe Adam Smith, cât şi pe Karl Marx.
Concluzii
Meritele școlii fiziocrate
1. Fiziocrații au fondat prima școală economică în sensul actual al cuvântului.
2. Ei au fost primii economiști care au transferart obiectul de studii al Economiei politice din
sfera circulației în sfera producției indicând astfel direcția în care trebuie căutat adevăratul izvor
al creșterii avutiei unei țări.
3. Ei au fost primii care au demonstrate că bogăția unei țări nu constă în bani pe care îi posedă
aceasta, ci în totalitatea bunurilor produse de natură.
4. Fiziocrații au inventat teoria, politică și termenul de laissez faire, idee centrală a
liberalismului economic, care rămâne și astăzi la fel de acuala ca acum două secole.
5. Ei au fost primii care au analizat economia națională cu un tot întreg, aflat în mișcare,
elaborând astfel primul model al reproducției sociale.
Rezerve și rătăciri teoretice
1. În pofida meritelor uriașe, fiziocrații au avut un șir de idei mai puțin inspirate, sau chiar
greșite. Astfel, o rătăcire afirmația precum că agricultura ar fi singura ramură productivă,
industria și comerțul fiind doar niște domenii de activitate sterile.
2. Este greșită și idea potrivit căreia produsul net, mărime care arată cu cât sporește bogăția unei
țări, este un dar al naturii și se creează doar în agricultură. Prin această afirmație ei recunoșteau
un singur factor de producție – Natura, neglijind rolul Muncii și al Capitalului.
3. Nu este justă nici afirmația despre caracterul etern și universul al tuturor legilor economice,
fapt ce înseamnă ignorarea oricarei evoluții.
4. Este o rătăcire și idea conform căreia capitalul ar există sub formă ,,avansurilor” doar în
agricultură.
Bibliografie: Doctrine și economiști celebri Dumitru Moldovanu pag 65-74