TEHNOLOGIA PROTEZEI SCHELETATE

Definiţie. Proteza scheletată este un element ce reface integritatea arcadei dentare,

morfologia şi funcţiile aparatului dento-maxilar.

Faze clinico-tehnologice de realizare:

C.1, Examenul clinic al pacientului. Stabilirea diagnosticului şi a planului de tratament.
C.2. Amprentarea preliminară.
L.3. Realizarea modelului preliminar.
L.4. Realizarea portamprentei individuale.
C.5. Amprentarea funcţională.
L.6. Realizarea modelului de lucru.
L.7. Analiza modelului de lucru la paralelograf şi conceperea proiectului protezei
scheletate.
L.8. Realizarea modelului duplicat.
L.9. Realizarea machetei scheletului metalic.
L.10. Realizarea tiparului pentru componenta metalică.
L.11. Topirea şi turnarea aliajului în tipar.
L.12. Dezambalarea şi prelucrarea componentei metalice.
C.13. Proba componentei metalice şi determinarea rapoartelor intermaxilare.
L.14. Realizarea machetei componentei acrilice.
C.15. Proba în cavitatea orală.
L.16. Realizarea tiparului componentei acrilice,
L.17. Polimerizarea, dezambalarea şi prelucrarea componentei acrilice.
C.18. Aplicarea protezei scheletate în cavitatea orală.

Elemente componente:
- şeile = componente ce acoperă crestele alveolare şi reprezintă suportul pentru
dinţii artificiali
- dinţii artificiali
- conectorii principali = elemente ce unesc şeile între ele, sunt metalici, cu forme
diferite la maxilar şi mandibulă, funcţie de tipul de edentaţie
- conectorii secundari = elemente ce realizează legătura între elementele de
stabilizare aplicate pe dinţi şi celelalte părţi componente ale protezei
- elemente de menţinere, sprijin şi stabilizare – a) elemente principale, cu
acţiune directă şi elemente indirecte; b) elemente auxiliare

Pregătirea modelului funcţional în vederea duplicării

Această etapă cuprinde 3 operaţiuni: folierea, gravarea şi deretentivizarea.
Modelul duplicat este confecţionat din masă de ambalat şi reprezintă copia modelului de
lucru după ce a fost analizat la paralelograf şi preparat prin foliere şi deretentivizare.
Scopul realizării modelului duplicat:
1) la suprafaţa lui se modelează şi fixează macheta
2) reprezintă o parte din tipar (macheta este ambalată împreună cu acesta).

1
Folierea = operaţiune prin care se obţine un spaţiu între scheletul metalic al protezei şi
model. La maxilar trebuie foliate următoarele zone:
- crestele alveolare, pentru a obţine un spaţiu între şaua metalică a scheletului şi model,
spaţiu ocupat de componenta acrilică a şeilor; se utilizează folie de ceară roz, grosime de
1-1,5 mm iar suprafaţa de foliere trebuie să coincidă cu desenul şeii metalice a
scheletului: 2/3 din lungimea mezio-distală a crestei şi 2/3 din înălţimea versantului
vestibular şi palatinal, apreciată de la mijlocul crestei
- torusul maxilar – folierea cu ceară roz (0,5-1mm) în limitele desenate pe model
- rafeul median intermaxilar (grosimea foliei 0,30-0,40 mm)
- parodonţiul marginal şi papilele interdentare – ceară cu grosimea 0,20 mm, atunci când
conectorul principal dento-mucozal trece peste aceste zone
- papila incisivă – se va folia numai când conectorul principal trece peste această zonă,
grosimea fiind 0,20-0,30 mm
- rugile palatine se vor folia total/parţial, funcţie de întinderea conectorului principal,
grosimea foliei fiind 0,20-0,30 mm
La mandibulă trebuie foliate:
- crestele alveolare (ca la maxilar)
- procesul alveolar mandibular în zona conectorului principal – pentru a distanţa
conectorul principal de mucoasă
- torusul mandibular, folie groasă de 0,5-2 mm
Gravarea – indicată numai la maxilar, pe traiectul marginii anterioare şi posterioare ale
desenului conectorilor principali; se realizează un şanţ pe model, cu adâncime şi lăţime
de până la 1mm.
Deretentivizarea = procesul prin care se elimină anumite zone retentive. Există 3 tipuri
de deretentivizare: paralelă, modelată şi arbitrară.

Deretentivizarea paralelă. Toate zonele retentive de pe modelul funcţional cuprinse în

proiectul scheletului metalic al protezei şi în care pătrund elementele rigide ale
scheletului trebuie deretentivizate paralel cu axa de inserţie a protezei; se face cu
paralelograful, iar zonele sunt la nivelul dinţilor restanţi şi a unor zone muco-osoase
Deretentivizarea modelată. Se face fără paralelograf, pe feţele vestibulară şi orală ale
dinţilor stâlpi servind la aplicarea precisă pe dinţi a machetei braţelor retentive şi
opozante ale croşetelor; se utilizează ceară specială pentru deretentivizare.
Deretentivizarea arbitrară – se face fără paralelograf, pentru zonele retentive de pe
model plasate în afara proiectului scheletului protezei. Zonele deretentivizate: parodonţiul
marginal al dinţilor restanţi, tremele şi diastemele, dinţii şi fundul de sac vestibular în
regiunea frontală.

2
Duplicarea
Duplicarea = procedeu tehnic de reproducere precisă a modelului funcţional pregătit şi
analizat la paralelograf, realizat din material refractar (masă de ambalat specifică aliajului
din care se realizează scheletul metalic al protezei). Este de fapt, un procedeu de
amprentare a modelului funcţional, utilizând materialul de duplicare (amprentare) şi
cuvete speciale (mufe). Scopul duplicării: obţinerea unei machete precise, şi reprezintă o
parte din tipar.

3
Tehnica de realizare:
 izolarea modelului de lucru: in vas cu apă caldă 15-20 minute, pentru a evita lipirea
de suprafaţă a materialului duplicator;
 amprentarea modelului de lucru: materiale elastice; hidrocoloizi reversibili pe bază
de agar-agar, în conformatoare speciale de duplicare;
Pregătirea masei duplicatoare: se lichefiază fragmentele sub acţiunea căldurii
(temperatura de lichefiere este 80-900c, apoi se răceşte lent până la 40-450C, când se
toarnă în conformator fără să se deterioreze ceara pentru foliere şi deretentivizare.
Pregătirea conformatorului de duplicare
Pregătirea materialului duplicator: masa duplicatoare fluidă este turnată printr-unul
din orificiile conformatorului până se umple, se lasă să se răcească la temperatura
camerei 10 minute şi apoi se introduce în vas cu apă rece 30 minute.
Indepărtarea modelului din amprentă – prin tracţiuni uşoare
Aşezarea conformatorului pentru pâlnia şi canalul principal de turnare – în grosime la
nivelul bolţii palatine/ planşeului, modificat în formă de pâlnie

 turnarea pastei de masă de ambalat – specifică aliajului, se prepară pe masa

vibratorie sau la vacuum-malaxor un amestec sub formă păstoasă, se toarnă
progresiv în amprentă; priza are loc în 20-25 minute.
 pregătirea modelului duplicat – pentru a se elimina apa din structura materialului;
trebuie să se obţină parţial dilatarea termică; modelul se introduce în cuptor
special timp de 45 minute unde temperatura creşte de la 20 la 200-2500C
 impregnarea modelului – pentru a mări duritatea stratului de la suprafaţă, să fie uşor
aderent pentru machetă. Modelul scos din cuptor, aşezat pe un suport este
cufundat de 2-3 ori în vas cu ceară roz, parafină şi colofoniu

4
 Macheta scheletului metalic al protezei scheletate

Definiţie. Macheta = reprezentarea din material plastic a viitorului schelet metalic; se

realizează din elemente preformate/modelate din ceară sau mase plastice/răşini acrilice
termoplastice.
Baza protezei parţiale scheletate este cofecţionată din metal şi se poate împărţi
în două componente: şeile protezei şi conectorii principali.
Şeile reprezintă porţiunea bazei protezei parţiale scheletate ce acoperă crestele
edentate şi pe care se vor fixa dinţii artificiali. Prezintă o faţă mucozală în contact intim
cu mucoasa crestei edentate şi o faţă orală spre cavitatea bucală.
Numărul şeilor este egal cu numărul breşelor edentate putând fi după topografie:
frontale, laterale şi terminale. Şeile sunt mărginite la ambele capete de dinţi restanţi
(frontale, laterale), situaţie în care proteza prezintă un sprijin dentar (dento-parodontal)
suprafaţa mucozală a şeii poate fi metalică. Suprafaţa şeii se poate reduce, exinderea ei
până la nivelul fundurilor de sac nu este obligatorie.
În edentaţiile terminale, şeile, având un sprijin mixt (muco- osos şi dento-
parodontal sau dento-mucozal), faţa mucozală a şeilor este confecţionată din acrilat,
putând fi recondiţionate prin rebazare atunci când atrofia crestelor edentate este urmată
de o adaptare deficitară a bazei protezei pe câmpul protetic. Componenta metalică a şeilor
este cofecţionată în formă de grilă sau cu orificii şi va fi distanţată de model, pentru a
lăsa spaţiu pentru acrilat.
Volumul şeii în aceste cazuri se va extinde până în fundurile de sac vestibular şi
maxilar, vestibular şi paralingual la mandibulă şi vor cuprinde zonele biostatice:
tuberozitatea maxilară şi tuberculul piriform 1/3 anterioară.
Versantul oral al şeilor la mandibulă se execută mai subţire pentru a nu reduce din
spaţiul lingual, plan în regiunea anterioară şi cu uşoară excavare în regiunea posterioară,
pentru a oferi un locaş mai comod treimii posterioare a limbii. În sens mezio-distal, şeile
acoperă toată lungimea breşei edentate, situându-se la 3 mm distanţă de parodonţiul
marginal ce trebuie protejat. Sunt situaţii clinice când şeile, ca parte componentă a bazei
protezei, pot lipsi. În aceste cazuri dinţii artificiali sunt ataşaţi altor componente
structurale ale protezei.
Fixarea dinţilor artificiali pe şeile protezei parţiale scheletate este posibilă datorită
unor bonturi, anse, ciupercuţe, grile,cu care şeile sunt prevăzute în acest scop pe faţa lor
orală. Aceste forme de retenţie sunt astfel repartizate: bonturile metalice sunt
caracteristice şeilor frontale deoarece dau posibilitatea individualizării maxime a dinţilor
artificiali; ciupercuţele sunt utilizate pentru şeile laterale; grilele reprezintă modul de
realizare a şeilor teminale deoarece asigură atât retenţia acrilatului şeii cât şi a dinţilor
artificiali.

5
 În principal, rolul şeilor este de a fi suportul dinţilor artificiali. Pentru şeile cu
sprijin dento-mucozal (mixt) apare şi rolul de dispersare a forţelor de masticaţie pe o
suprafaţă cât mai mare a câmpului protetic.
Conectorii principali se realizeză din metal odată cu cofecţionarea şeilor. Au rolul
de a obţine în final un tot unitar, rigid, rezistent, nedeformabil-scheletul metalic sau
structura metalică de rezistenţă a protezei parţiale scheletate.

Denumite şi conectori principali elementele de legătură dintre şei vor avea

urmatoarele caracteristici:
o Rigiditatea.
o Dimensiunea, forma şi structura lor trebuie să asigure nedeformabilitatea în
timpul solicitărilor funcţionale ale aparatului dento-maxilar. Trebuie să faciliteze
o dispersare uniformă a întregii presiuni pe elementele câmpului protetic
subiacent protezei scheletate.
o Elasticitatea conectorului principal poate apare doar ca soluţie individuală a unei
anumite forme clinice de edentaţie şi ca dorinţă expresă a medicului.În general,
conectorul principal flexibil este traumatizant pentru ţesuturile cu care vine în
contact şi are o rezistenţă redusă.
o Confortul este asigurat prin :simetria faţă de planul medio- sagital;ocolirea zonele
de maximă funcţionalitate şi plasarea în zone puţin funcţionale; o formă care sa
mimeze sau să se apropie cât mai mult de configuraţia câmpului protetic;
reducerea întinderii cu păstrarea rezistenţei în deplină siguranţă bio-mecanică;
suprafeţele netede, foarte bine lustruite care să ofere libertate de mişcare a părţilor
moi să asigure curăţirea artificială şi autocurăţirea.
Elementele de legătură dintre şei (conectorii principali) sunt: plăcuţele, barele,
benzile şi conectorii secundari.
Plăcuţele sunt conectori principali cu forme diferite, realizate din metal, având o
lăţime mai mare de 10 mm şi o grosime de 0,40- 0,50 mm care leagă şeile între ele.
După elementele câmpului protetic cu care vin în contact sunt plăcuţe mucozale
ce au contact doar cu mucoasa şi plăcuţe dento-mucozale ce au contact cu dinţii şi cu
mucoasa. Porţiunea dentară a plăcuţei dento-mucozale vine în contact intim cu suprafaţa
orală a dinţilor, supracingular sau supraecuatorial şi la distanţă de dinte în dreptul
coletului (aproximativ 3 mm) pentru a proteja parodonţiul marginal.
Plăcuţele mucozale sunt folosite mai frecvent la maxilar, iar cele dento-mucozale
mai frecvent la mandibulă. La alegerea plăcuţelor dento-mucozale se are în vedere şi tipul
rapoartelor dentare în zona frontală.
Topografic există plăcuţe palatinale anterioare, de obicei dento-mucozale şi
plăcuţe palatinale posterioare, de obicei mucozale.
Cu toate că plăcuţelele sunt subţiri, datorită lăţimii, oferă totuşi rezistenţă şi
rigiditate protezei. Prin mărimea suprafeţei, plăcuţele mai contribuie uneori şi la
dispersarea presiunilor masticatorii asupra unei suprafeţe mai întinse a câmpului protetic.
Plăcuţele dento-mucozale, prin porţiunea supracingulară, se opun basculării prin
despriderea distală a protezelor terminale, asigură totodată un sprijin dento-parodontal
(fiziologic) solidarizând dinţii frontali într-un monobloc pluriradicular. Întinderea
plăcuţei pe câmpul protetic edentat parţial poate varia de la întreaga acoperire a acestuia –

6
plăcuţa totală până la reduceri care să ofere un confort mărit pacientului, fără a influienţa
negativ calităţile biomecanice ale protezei – plăci reduse.
Reducerea protezei se poate realiza prin: fenestrare – când se eliberează zona
centrală a bolţii palatine încât limba să găsească cofiguraţia rugilor palatine. Se elibereză
o zonă importantă a sensibilităţii gustative; răscroire distală – când se reduce prin
îndepărtarea marginii distale a plăcii palatinale posterioare la pacienţii cu puternică
senzaţie de vomă; decoletare – când se îndepărteză din placă 3 mm faţă de coletul dinţilor
restanţi pentru protecţia parodonţiului marginal superficial.
Fenestrarea, răscroirea distală şi decoletarea sunt primele încercări de reducere a
plăcii totale, legătura dintre şei realizându-se prin plăci reduse.
Forma şi lăţimea plăcuţei mucozale este dependentă de forma edentaţiei şi sunt
indicate astfel: plăcuţa posterioară de lăţime redusă în edentaţiile laterale; plăcuţa
posterioară de lăţime medie în edentaţiile termino-terminale; plăcuţa în formă de “U”
deschisă posterior când există un torus palatin proeminent, situate în treimea posterioară a
bolţii palatine; - plăcuţă palatină în formă de “U” deschis anterior când există un torus
palatin proeminent, situat în treimea medie a bolţii palatine; - plăcuţă inelară sau
fenestrată sau mucozală anterioară şi posterioară în edentaţii latero-fronto-terminale,
termino-fronto-laterale sau termino-fronto- terminale; plăcuţa anterioară în edentaţii
termino-terminale, termino-laterale sau latero-terminale, în special când se foloseşte o
conexiune elastică.
La mandibulă plăcuţă dento-mucozală va avea marginea superioară deasupra
cingulumului dinţilor frontali, iar marginea inferioară la 3-4 mm mai jos de parodonţiul
marginal. Plăcuţa linguală asigură legătura între şeile laterale sau terminale pe câmpurile
protetice la care planşeul lingual este inserat aproape de coletul dinţilor frontali.
Marginea mucozală a plăcuţei dento-mucozale linguale va fi mai groasă (aproximativ
1 mm) decât marginea dentară (0,5 mm) pentru a se asigura o rezistenţă mecanică mare şi
a împiedica deformarea conectorului principal.
Plăcuţei i se atribuie un rol stimulator pentru circulaţia sanguină deoarece metalul
primeşte şi transmite uşor variaţiile termice din mediul bucal.
La protezele cu sprijin pur dento-parodontal, plăcuţele se fac de la început în
contact direct cu mucoasa, pe când la protezele cu sprijin mixt, plăcuţele se construiesc la
o mică distanţă de mucoasă pentru ca după înfundarea iniţială să ajungă în contact intim
cu câmpul protetic.
În zona de trecere de la plăcuţă la şaua protetică trebuie să se realizeze un prag,
astfel ca acrilatul şeii să se termine în strat gros. Acrilatul în strat subţire peste metal îşi
modifică forma sub influenţa variaţiilor termice din cavitatea bucală şi s-ar desprinde
uşor, fiind un loc de retenţie al alimentelor, împiedicând realizarea unei bune curăţiri.
Conturul şi suprafaţa externă a plăcuţelor mucozale trebuie să fie simetrică cu
acelaşi relief pe care îl prezintă ţesuturile subiacente pentru a favoriza o adaptare fonetică
cât mai rapidă.
Barele sunt conectori principali, realizate din metal, având o lăţime de 5 mm şi o
grosime de 2- 4 mm, având în secţiune o formă rotundă, ovală sau de picătură. Sunt
posibile schimbări în raportul dimensional, determinate de zona în care se aplică. De
exemplu, la mandibulă sunt ceva mai groase decât la maxilar, unde sunt rareori folosite.
Barele reprezintă cel mai frecvent conector principal al protezelor scheletate
mandibulare.

7
 Grosimea barelor trebuie să fie uniformă, iar în poziţia lor să fie pe cât posibil în
direcţia forţelor care ar acţiona distructiv asupra protezei.
Protezele scheletate având conectori principali barele, trebuie să funcţioneze ca un
tot rezistent, rigid în momentul inserţiei si dezinserţiei, precum şi în momentele în care
acţionează presiuni laterale, sagitale sau verticale. La aceste solicitări scheletul trebuie să
reziste fără a se deforma sau fractura.
Barele se aşează la o oarecare distanţă de unele formaţiuni cum ar fi torusul
palatin, torusul mandibular, parodonţiul marginal şi frenuri, mai ales dacă proteza are
sprijin mixt.
Forma şi poziţia barelor pe câmpul protetic trebuie astfel concepute încât să nu
jeneze părţile moi si să asigure un bun confort pacietului. Se caută ca barele să aibă un
contur şi o direcţie cât mai simetrică, indiferent de forma edentaţiei. Barele transversale şi
mai ales cele anterioare trebuie să aibă o direcţie perpendiculară pe planul medio-sagital.
Întâlnirea dintre bare si celelalte componente ale protezei se face în unghiuri
rotuinjite fară margini tăioase, pentru a asigura confortul pacientului prin percepția
tactilă.
Benzile sunt centuri metalice late de aproximativ 3 mm şi groase de 1 mm,
semiovale pe secţuine, care se aplică pe suprafaţa orală a dinţilor restanţi, în zona
supracingulară la grupul frontal sau supraecuatorial la grupul lateral.
Benzile sunt elemente de legătură dintre componentele protezei scheletate,
elemente de stabillizare, sau îndeplinesc ambele roluri. Ele mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de croşet continuu, conectori dentari sau bare dentare.
Lungimea benzilor poate fi de la 2 până 8 dinţi contribuind la stabilizarea
protezelor laterale sau terminale întinse.
Benzile îndeplinesc următoarele funcţii: refac punctele de contact pierdute între
dinţii restanţi; solidarizează dinţii restanţi realizând monoblocuri dentare mai rezistente la
forţele nocive declanşate de proteză; sprijină porţiunile anterioare ale şeilor terminale, pe
un număr mai mare de dinţi, dispersând în felul acesta presiunile în mod fiziologic. Când
li se adaugă gheruţele incizale sunt mult mai eficiente, dirijând totodată presiunile în axul
dinţilor; contribuie la stabilizarea orizontală a protezelor de hemiarcadă şi a celor
terminale întinse; contribuie la frânarea desprinderii protezelor prin fricţiunea ce apare
între suprafaţa benzii şi coroan a dintelui, mai ales când axul de inserţie al protezei este
diferit de axul morfologic al câmpului protetic; este elementul protetic cu eficienţa cea
mai mare în frânarea basculării prin desprinderea şeilor terminale, fiind placate cel mai
anterior faţă de linia croşetelor care constituie axul de basculare; în unele edentaţii
frontale mandibulare reduse, benzile sunt baza de fixare a dinţilor artificiali.
Conectorii secundari sau barele secundare sunt elemente de legatură între
porţiunile dentare ale scheletului (croşete, benzi, gheruţe incizale) şi porţiunile mucozale
ale bazei protezei scheletate (şei, bare, păcuţe).
Conectorii secundari sunt aşezaţi pe feţele proximale ale dinţilor, ce delimitează
breşa edentată sau în spaţiul interdentar oral pentru a nu proemina în cavitatea bucală. Ei
sunt rigizi, când proteza are un sprijin, dentar sau mixt şi pot fi elastici, când proteza are
un sprijin mixt.
Conectorii secundari rigizi se toarnă odată cu scheletul metalic, iar cei elastici se
confecționează dintr-o sârmă de oţel inoxidabil cu diametrul de 1,5-2 mm căreia i se dă
un traiect ondulat.

8
 Legătura dintre elementele dentare ale protezei scheletate şi cele mucozale se
poate asigura şi prin mecanisme speciale.
Tipuri de conectori secundari:
- conectori secundari proximali
- conectori secundari interdentari
- conectori secundari ai braţelor elastice ale croşetelor divizate
- conectorul secundar de întărire al croşetului inelar
- conectori secundari elastici.

Tehnica realizării machetei scheletului la maxilar

a) Macheta conectorului principal: folii de ceară verde, netedă sau gravată cu
grosime de 0,50-0,65 mm, din care se taie forma aproximativă şi mărimea
conectorului principal; se aplică folia de ceară pe model, pe mijlocul bolţii
palatine, apoi lateral; trebuie desenat pe model traiectul conectorului, şeilor, etc.
b) Macheta şeilor: se va aplica la nivelul crestelor edentate elementul sub formă de
grilă din ceară pe model, fie ales din seturi preformate, fie realizate în laborator,
în conformator special.
c) Macheta croşetelor: se aleg forme din ceară/plastic corespunzător desenului
d) Macheta pintenilor ocluzali: prin picurare de ceară albastră în lăcaşe; grosimea
machetei este de 1-1,5 mm, iar ceara nu trebuie să depăşească marginile lăcaşelor,
suprafaţa se va modela uşor concav
e) Macheta conectorilor secundari: prin picurare de ceară albastră, în limitele
desenului acestora; rezistenţa se asigură prin extinderea vestibulo-orală şi nu
îngroşare mezio-distală; se modelează între macheta pintenilor ocluzali şi macheta
şeilor, sau între macheta pintenilor şi macheta conectorului principal
f) Realizarea liniilor terminale exterioare: trepte între macheta conectorului
principal şi macheta şeilor – locul unde trebuie să se termine acrilatul şeilor
g) Finisarea machetei: netezirea suprafeţei, fără presiune şi nu la flacără.

9
Tehnica realizării machetei scheletului la mandibulă
a) Macheta conectorului principal: atenţie pentru limitele superioară şi inferioară ale
plasării machetei conectorului principal – bară linguală; se realizează din profil de
ceară/plastic, semipiriform pe secţiune; se aplică pe model în perimetrul desenului
de la o şa la alta, la 4 mm distanță de parodonțiul marginal al dinților restanți
b) Macheta şeilor,croşetelor, pintenilor şi conectorilor secundari: realizate ca la
maxilar.
c) Realizarea liniilor terminale exterioare: trepte situate la joncţiunea dintre
macheta conectorului principal şi şa; prin aplicarea unei plăcuţe de ceară verde de
turnare ce se lipeşte la macheta conectorului principal.

Conectorii principali maxilari:

- sub formă de placă palatinală, totală, fenestrată, răscroită, decoletată;
- sub formă de placă dento-mucozală răscroită distal – acoperă versantele palatinale
ale crestelor alveolare depăşind cu 4-5 mm spre linia mediană
- sub formă de plăcuţă fenestrată – eliberează zona centrală a bolţii palatine şi 1/3
anterioară a acesteia
- sub formă de plăcuţă mucozală posterioară – uneşte şeile de pe ambele
hemiarcade; pentru edentaţiile latero-laterale, termino-terminale şi latero-
terminale întinse.

Conectorii principali mandibulari:

- sub formă de bară linguală;
- sub formă de bară şi croşet continuu
- sub formă de plăcuţă dento-mucozală.

Conectorii secundari:
- bare secundare, situate pe feţele proximale ale dinţilor ce delimitează spaţiul
edentat sau interdentar pentru a nu fi percepuţi uşor de limbă

10
 - sunt rigizi (prin turnare) sau elastici (din sârmă)
Elemente de menţinere, sprijin şi stabilizare:
- elemente principale: cu acţiune directă (croşete şi sisteme speciale) sau cu acţiune
indirectă (mijloace antibasculante)
- elemente auxiliare: adeziunea, retentivitatea anatomică, tonicitatea musculară,
fricţiunea.
Croşetele turnate: circulare - Ackers, cu 3 braţe, Bonwill cu 6 braţe; croşete divizate
Roach, croşete Ney 1,2,3, 4; croşete prefabricate
Croşetele sunt de departe cele mai utilizate mijloace de menţinere, sprijin şi
stabilizare ale protezelor parţiale. Circa 90% dintre proteze sunt prevăzute cu croşete,
datorită uşurinţei de realizare şi aplicare pe dinţi, dar şi preţului de cost mult mai scăzut
decât al celorlalte sisteme.
Croşetele turnate – fac parte din elementele structurale ale protezei scheletate,
fiind realizate odată cu scheletul metalic al protezei. Dacă sunt corect aplicate, pot să
îndeplinească în cele mai bune condiţiuni, cerinţele de ordin mecanic, funcţional şi
biologic pe care trebuie să le îndeplinească orice croşet.
Numărul croşetelor care să asigure o bună menţinere a protezei depinde de tipul
de edentaţie, numărul breşelor, topografia edentaţiei, mărimea edentaţiei, valoarea
retentivă a dinţilor stâlpi, valoarea implantării dinţilor stâlpi, precum şi de necesităţile de
stabilizare şi sprijin ale protezei.
Croşetele pot fi clasificate din punct de vedere didactic în:
1. Croşete simple
 croşete simple acrilice:
o alveolare
o dentare;
o dento-alveolare;
 croşete metalice simple:
o croşete simple metalice plane;
o croşete metalice din sârmă;
 croşete simple metalo-acrilice;
2. Croşete sistemice
 sistemul NEY cu două grupe:
- grupa 1: croşet nr. 1, croşet nr. 2, croşet combinat 1 – 2;
- grupa a 2-a: croşet inelar, croşet cu acţiune posterioară;
 sistemul ROACH cu două grupe:
- grupa 1: croşete CLUSTIR;
- grupa a 2-a: pensele mezio-distale, croşetul unibar şi croşetul
inelar;
3. Croşetele speciale: croşetul ACKERS, BONWILL, HALF-HALF, R.P.I., continuu,
săgeată, BONYHARD.

11
 Au fost descrise de-a lungul timpului, un număr foarte mare de diferite tipuri de
croşete şi există diferite clasificări, dar cel mai adesea sunt grupate în patru categorii:
a. croşete circulare;
b. croşete Roach;
c. croşete Ney;
d. croşete speciale.
Toate aceste croşete nu pot fi utilizate decât dacă dinţii stâlpi prezintă retentivităţi
naturale favorabile sau realizate artificial.
Marea variabilitate a croşetelor turnate face posibilă clasificarea acestora după
5 criterii:
1) după numărul dinţilor pe care se aplică: monodentare - pe un dinte; bidentare
- pe doi dinţi; tridentare - pe trei dinţi.
2) după numărul braţelor: croşete cu un braţ; croşete cu două braţe; croşete cu trei
braţe; croşete cu patru brate; croşete cu şase braţe; croşete cu opt braţe.,
3) după numărul braţelor elastice (active): monoactive - croşet cu un singur braţ
elastic; biactive - croşet cu două braţe elastice; tetraactive - croşet cu patru braţe
elastice.
4) după orientarea extremităţii libere a braţului activ şi poziţia acestuia pe dinte: -
dental - spre dintele vecin; edental - spre edentaţie; vestibular - pe faţa vestibulară a
dinţilor ; oral - pe faţa linguală şi cea palatinală a dinţilor.
De aici rezultă: vestibulo-dental, vestibulo-edental, oro-dental, oro-edental.
5) după numărul conectorilor secundari şi poziţia acestora: cu un conector
secundar; cu doi conectori secundari; cu trei conectori secundari; iar după poziţie:
conector central; conector periferic; conector divizat.
6) după suprafaţa de contact a croşetului cu dintele sunt: croşete circulare, care
vin în contact în totalitate cu dintele (exemplu croşetul Ackers); sunt indicate pe
dinţi cu retentivităţi mici; croşete divizate, care vin în contact parţial cu dintele,
restul croşetului aflându-se la distanţă de dinte (exemplu croşetul „T” Roach);
sunt indicate pe dinţi cu retentivităţi mari.

12
 Croşetul circular Ackers este un croşet turnat circular, monodentar, cu trei
braţe, monoactiv, cu un conector secundar central. Este exemplul reprezentativ pentru
croşetele circulare. El este compus din cinci elemente din care patru sunt rigide şi unul
elastic.

Corpul croşetului este o porţiune rigidă ce uneşte toate celelalte elemente

ale croşetului, are o lăţime de 4-6 mm şi o grosime de 1-1,5 mm. Este situat pe faţa
proximală a dintelui. Împiedică deplasarea mezială sau distală după cum este situat pe
faţa distală sau mezială a dintelui.
Braţul activ (elastic) are două porţiuni: o porţiune rigidă care porneşte din
corpul croşetului şi trece peste muchia vestibulo-proximală a dintelui, surpaecuatorial
şi o porţiune elastică ce coboară subecuatorial încercuind 2/3 din faţa vestibulară a
dintelui, subţiindu-se către extremitatea liberă.
Prin porţiunea rigidă, supraecuatorială, cu o grosime de 1,5-2 mm, realizează o
transmitere parodontală a presiunilor masticatorii de la dinţii artificiali la dintele cu
care vine croşetul în contact. Prin porţiunea elastică realizează ancorarea sau retenţia
protezei, împiedicând desprinderea acesteia de pe câmpul protetic.
Braţul elastic se opune deplasărilor orizontale (mezio-distale şi vesti bulo-orale)
ale protezei.
Braţul opozant sau contracroşetul este rigid, situat supraecuato rial pe faţa
opusă celei pe care se află braţul elastic. Are o grosime uniformă de 1,5-2 mm şi o
direcţie orizontală. Vine în contact cu dintele numai în zona supraecuatorială a
acestuia. Se opune (opozant) la eventuala deplasare a dintelui, care este împins de
braţul activ intrat în tensiune cu ocazia inserţiei şi dezinserţiei protezei (contra croşet).
Intervine în sprijinul parodontal al protezei. Frânează deplasările orizontale ale
acesteia.
Pintenul ocluzal, este situat în prelungirea corpului croşetului, plasat pe faţa
ocluzală a dintelui. Este rigid, situat în foseta proximală a feţei ocluzale ce a fost
pregătită în acest scop. Are o suprafaţă 3-5 mm şi o grosime de 2 mm.
Rolul pintenului este de a transmite presiunile ocluzale de la arcada artificială
la dinţii restanţi ai câmpului protetic. Participă la stabilizarea orizontală a protezei în
cavitatea bucală.
Conectorul secundar prelungeste corpul croşetului sub forma unei bare de 2-3
mm grosime spre şaua protezei de care îl fixează. Este un element rigid, situat la 1,5mm
de parodonţiul marginal al dintelui pe care se aplică croşetul Ackers. Croşetul Ackers este
indicat în edentaţiile laterale.
Legatura cu baza protezei favorizează stabilitatea acesteia astfel : ancorarea prin
braţul elastic subecuatorial ; sprijinul prin pintenul ocluzal, prin braţul opozant şi prin
porţiunea supraecuatorială a braţului elastic; stabilizarea orizontală, prin braţul elastic,
braţul opozant, pintenul ocluzal şi corpul croşetului.
Dintre croşetele turnate circulare mai des folosite: croşetul circular cu patru
braţe caracterizat prin doi pinteni ocluzali şi doi conectori secundari, cel mai lung fiind
numit şi braş de întărire. Este indicat pe molarii izolaţi de pe arcadă, situaţi distal;
croşetul circular cu şase braţe cu acţiune reciprocă. Este un croşet bidentar, cu două

13
braţe elastice, două braţe opozante unite, cu doi conectori secundari, indicat pentru
unirea a doi dinţi în blocuri funcţionale. În edentaţiile terminale el are capacitatea de a
frâna sau limita bascularea protezelor, asemănător croşetului divizat în „T”.
Croşetul circular cu şase braţe cu acţiune contrară, croşetul Bonwi1l sau dublu
Ackers - Este un croşet bidentar, cu două braţe elastice, două braţe opozante, cu un
conector secundar interdentar, indicat în edentaţii uniterminale, pe arcada integră.
Croşetul divitat în „T" Roach este un croşet turnat, divizat cu trei braţe,
monodentar, monoactiv, cu doi conectori secundari. Este elementul reprezentativ
pentru croşetele divizate. Compus din 6 elemente (4 rigide şi 2 elastice), croşetul în
„T" Roach este foarte asemănător croşetului Ackers de care se deosebeşte prin forma,
poziţia si structura braţului elastic. Corpul, pintenul ocluzal, braţul opozant, conectorul
secundar rigid al croşetului Roach sunt identice şi cu acelaşi rol ca al croşetului
Ackers. Braţul activ, elastic, al croşetului Roach are forma literei „T", cu un segment
orizontal aşezat subecuatorial înconjurând 2/3 din faţa vestibulară a dintelui.
Segmentul vertical este aşezat paralel cu procesul alveolar la 1-1,5 mm de acesta.
Segmentul alveolar (porţiunea verticală a „T"- ului) este, de fapt, o bara secundară ce
realizează o legatură elastică între segmentul orizontal (dentar) si şaua protetică. Lun-
gimea şi grosimea barei influenţează gradul său de elasticitate făcân du-l indicat pe
dinţii cu retentivităţi accentuate, cu o implantare deficitară şi mai ales în edentaţiile
terminale.
Forma în „T" a braţului elastic (a croşetutui Roach) dă, pe lângă funcţiile
porţiunii elastice a braţului retentiv de la croşetul Ackers, şi capacitatea de a participa
la frânarea sau limitarea basculării protezelor terminale. La bascularea prin
desprinderea şeilor terminale participă jumătatea distală a braţului în „T", iar la
bascularea prin înfundare, jumătatea mezia1ă. Din considerente fizionomice se poate
renunţa la porţiunea mezială a „T"-ului rezultând un croşet în „semi-T" care se aplică
pe canini şi premolari superiori. Croşetul în „T" Roach este indicat în edentaţiile
terminale. Croşetul în semi-T"este indicat în edentaţii laterale.
În afara croşetului în „T", Roach mai sunt şi alte croşete divizate, în total şapte.
Aceste croşete se deosebesc numai prin forma braţului activ elastic asemănătoare cu
literele „C"; „L"; „U"; „S"; „I"şi „R". Dintre aceste croşete, cel mai utilizat este
croşetul divizat în „T" pentru funcţiile sale complexe, care îl situează înaintea
celorlalte.
Croşetele Ney
Din cele şase tipuri mai des folosite ale croşetelor companiei J. M. Ney (SUA)
primele patru sunt caracterizate prin faptul că sunt biactive şi cu 3 braţe monodentare.
Croşetul Ney Nr. 1 rezultă din croşetul Ackers prin transformarea în braţ elastic
a braţului rigid opozant, restul elementelor (corp, pinten, conector secundar, braţ
elastic) fiind identice ca forma şi rol. Are un conector secundar.
Croşetul Ney Nr. 2 rezultă din croşetul Roach prin transformarea braţului
opozant (rigid) în braţ elastic în „T". Corpul, pintenul, braţul elastic şi conectorul
secundar sunt nemodificate. Are 3 conectori secundari, doi fiind cei ai braţelor în „T",
deci elastici şi unul rigid.
Croşetul Ney Nr. 3 îmbină elementele elastice ale croşetului Ackers şi ale
croşetului Roach. Are un braţ circular şi unul divizat în „T". Corpul, pintenul ocluzal şi

14
conectorul secundar rigid corespund celor două croşete. Are doi conectori secundari,
unul fiind al braţului în „T" deci elastic şi unul rigid.
Croşetul Ney Nr. 4 este un croşet mixt tehnologic. Corpul, pintenul şi
conectorul secundar sunt realizate prin turnare iar braţele elastice sunt din sârmă, lipite
de corpul croşetului. Seamănă cu croşetul Ney nr. 1, de care se deosebeşte prin modul
de realizare a braţelor active.

Croşetele turnate şi funcţiile lor

Alături de cea mai cunoscută funcţie a croşetului, care este menţinerea protezei, acesta
trebuie să îndeplinească şi alte funcţii la fel de importante, ce nu vor fi omise din
proiectul unei proteze parţiale.
Funcţiile croşetelor turnate sunt următoarele:
a. menţinerea (numită şi retenţie sau ancorare);
b. stabilizarea;
c. sprijinul (se referă la sprijinul parodontal);
d. încercuirea;
e. reciprocitatea;
f. pasivitatea;
g. menţinerea indirectă.
Croşetele turnate (circulare, divizate, mixte) au următoarele funcţii: menţinerea
(retenţia sau ancorarea); reciprocitatea; sprijinul paradontal; încercuirea; stabilizarea;
pasivitatea; menţinerea indirectă.
Menţinerea este exercitată de braţul retentiv, elastic, al croşetului care împiedică
desprinderea involuntară a protezei de pe câmpul protetic în timpul masticaţiei,
deglutiţiei, fonaţiei, tusei, strănutului etc.
Funcţia de menţinere a braţului retentiv depinde de: retentivitatea subecuatorială
a dintelui stâlp; elasticitatea braţului retentiv; gradul de fricţiune dintre dinte şi croşet;
tipul de croşet; implantarea dintelui stâlp.
Reciprocitatea este exercitată de braţul opozant rigid, al croşetului care neutra-
lizează efectul braţului retentiv, ce solicită orizontal dintele stâlp în momentele inserţiei şi
dezinserţiei protezei.
Pentru a oferi reciprocitate, braţul opozant, reciproc sau contracroşetul ar trebui
să se afle în dreptul porţiunii flexibile a braţului retentiv. Această poziţie nu este
posibilă datorită convexităţii dintelui şi rigidităţii braţului opozant, care ocupă o
poziţie supraecuatorială. Din acest motiv, în momentele solicitării maxime, inserţia şi
dezinserţia croşetului, când braţul retentiv se află în dreptul ecuatorului,braţul opozant
nu mai are contact cu dintele şi dintele este solicitat intens.
Pentru ca reciprocitatea să acţioneze în toate momentele, există ur mătoarele
posibilităţi: aplicarea unor proteze unidentare pe dintele stâlp, cu prag oral vertical
supragingival sau fără prag; - folosirea unui croşet biactiv Ney care are un al doilea braţ
elastic în locul celui opozant. Cele două braţe elastice îşi asigură reciprocitatea unul
pentru celălalt şi îmbunătăţesc menţinerea.
Sprijinul parodontal este asigurat în principal de pintenul ocluzal, dar şi de
componentele rigide ale croşetului, placate supraecuatorial. Este funcţia prin care croşetul
se opune deplasării verticale a protezei în sens mucozal, împiedicând înfundarea ei. Prin

15
pintenii ocluzali proteza parţială are un sprijin dento-parodontal. Pintenii ocluzali sunt de
două categorii: externi şi interni.
Pintenii ocluzali externi se împart în pinteni principali şi pinteni auxiliari sau
suplimentari. Pintenii oclizali externi se aplică în locaşuri preparate în fosetele marginale
ale dinţilor sau sunt modelaţi de proteze unidentare.
Pintenii ocluzali exteni principali fac parte dintr-un croşet care se aplică pe dinţii
stâlpi, în timp ce pintenii auxiliari sunt plasaţi în continuarea unui pinten principal pe
dinţii vecini celor pe care se află croşetul. Pintenii auxiliari măresc sprijinul dento-
parodontal al protezei şi au rol antibasculant.
Pintenii ocluzali principali plasaţi pe dinţii frontali se mai numesc pinteni
incizali sau gheruţe incizale.
Pintenii ocluzali interni se aplică pe proteze unidentare cu locaşuri aplicate pe
dinţii stâlpi. Se deosebesc de . sistemele speciale numite culise întrucât pintenii, prin
forma lor, nu au rolul de menţinere al culiselor.
Încercuirea
Croşetele turnate trebuie să cuprindă mai mult de 180° din circum ferinţa
dintelui, încercuire care este eficientă numai prin porţiunile rigide ale croşetului. În
cazul croşetelor circulare contactul cu dintele este aproape complet, mai mare de 180°,
iar la croşetele divizate de 180°. Încercuirea asigură stabilitatea orizontală a protezei în
sens sagital şi transversal.
Stabilizarea este funcţia prin care croşetul se opune deplasărilor orizontale ale
protezei. Sbilizarea este asigurată prin toate porţiunile rigide, supraecuatoriale ale
croşetului. Stabilizarea este îmbunătăţită atunci când braţele opozante rigide ale
croşetelor se prelungesc pe cât mai mulţi dinţi sub forma unor benzi dentare.
Pasivitatea reprezintă calitatea pe care trebuie să o aibă un croşet aplicat pe
dintele stâlp în poziţie corectă de a nu exencita nici o presiune asupra dintelui. Toate
braţele croşetului trebuie să fie pasive în momentele în care asupra protezei nu acţionează
nici o forţă.

Sistemele speciale = dispozitive mecanice complexe care fac legătura protezei scheletate
la dinţii restanţi; culise, capse, telescoape, bare cu călăreţi
Mijloace antibasculante: pinten ocluzal, croşet continuu, gheruţe incizale, plăcuţă dento-
mucozală, culise şi coroane telescopate.

Transformarea machetei în proteza scheletată

Tiparul = cavitate obţinută în urma operaţiei de ambalare a machetei într-un material

refractar, comunică la exterior printr-un canal.
Ambalarea = operaţia de învelire a machetei cu modelul duplicat, intr-o pastă din masă
de ambalat. Tiparul se obţine într-un conformator special, iar pasta pentru ambalare se
obţine la vacuum-malaxor. Masa de ambalat prezintă proprietăţi fizico-chimice diferite
funcţie de aliajul folosit la turnare.

16
 Pregătirea pentru ambalare

Realizarea tiparului
- pregătirea conformatorului şi solidarizarea modelului duplicat la capacul
conformatorului, prin picurare de ceară fierbinte
- realizarea machetei canalelor de pătrundere a aliajului topit în tipar: macheta
canalului principal; macheta canalelor secundare se ramifică din macheta
canalului principal (plasate în zonele groase ale machetei pentru a favoriza
curgerea aliajului fluid; nr. lor variază – 3- 4)
- realizarea machetei canalelor de evacuare a gazelor – prin porii din pereţii
tiparului şi prin canalele special create când porozitatea masei de ambalat nu e
suficientă; 2-3 fire de nailon, ceară, fixate pe partea cea mai îndepărtată a
machetei, iar cealaltă extremitate pe pâlnia conformatorului
- detensionarea şi degresarea machetei: baie de apă (25-350C), câteva minute;
degresare cu alcool, solvenţi ai acizilor graşi, soluţii speciale pensulate
- prepararea pastei de masă de ambalat şi turnarea: progresiv, continuu în
conformator; priza – 25-30 minute
- topirea şi arderea cerii machetei: are loc preîncălzirea la un cuptor special unde
temperatura creşte progresiv până la 2000C, timp de 60-90 minute; o parte din
ceară se topeşte şi se scurge prin canalul ce comunică cu interiorul tiparului, iar o
altă parte, arde
Introducerea aliajului topit în tipar
- încălzirea tiparului: după operaţia de preîncălzire, tiparul este încălzit până la 800-
10000C, în cuptoare speciale, timp de 50-60 minute
- topirea aliajului: prin supunerea aliajelor acţiunii energiei calorice
- turnarea aliajului topit în tipar: „turnarea forţată” cu aparate speciale ce folosesc
diverse forţe (centrifugă, forţa de aspiraţie şi presiunea aerului)
- aliajul topit în creuzete speciale refractare se proiectează în tipar prin centrifugare

Dezambalarea şi prelucrarea piesei turnate

17
 - dezambalarea = îndepărtarea piesei turnate din masa de ambalat prin sfărâmarea
tiparului; tiparul se răceşte lent, 40-50 minute, se scufundă apoi în apă – masa de
ambalat se dezagregă

Prelucrarea scheletului metalic – sablare, secţionarea tijelor, netezire, planare şi lustruire

electrochimică, mecanică.
Proba scheletului metalic pe modelul de lucru: adaptarea şi controlul adaptări la nivelul
braţelor croşetelor
Proba scheletului metalic şi adaptarea pe câmpul protetic – verificarea adaptării şi
inserţiei scheletului metalic

Determinarea şi înregistrarea relaţiilor intermaxilare – se înregistrează noile relaţii

intermaxilare cu ajutorul bordurilor de ocluzie confecţionate din ceară şi fixate la nivelul
şeilor scheletului metalic; se înregistrează poziţiile de relaţie centrică şi intercuspidare
maximă.

Macheta componentei fizionomice a protezei scheletate

Macheta componentei fizionomice cuprinde: macheta şeilor şi macheta segmentelor de

arcadă artificială.
Tehnic, se procedează astfel:
- modelele sunt fixate în articulator pentru a se păstra rapoartele intermaxilare
determinate anterior.
- se izolează modelul în apă pentru 2-3 minute; se aplică ceară roz peste şeile
metalice (pentru şeile terminale ele vor fi încorporate în ceara deoarece suprafaţa
mucozală va fi acrilică)

18
 - se aplică un rulou de ceară roz pe mijlocul şeilor (suportul pentru montarea
dinţilor) şi se solidarizează cu ceară fierbinte
- alegerea şi montarea dinţilor artificiali
- modelarea versanţilor vestibular şi oral ai şeilor
- finisarea şi lustruirea machetei.
Realizarea componentei acrilice:
- pregătirea pentru ambalare: se lipeşte macheta cu ceară fierbinte la nivelul
marginilor de suprafaţa modelului, se verifică pe machetă, şi se face proba
modelului la dimensiunile chiuvetei pentru ambalare
- ambalarea – după tehnica indirectă, fără val, în ambele părţi ale chiuvetei

Tehnic, ambalarea se realizează astfel:

- se depune pasta de ghips într-o parte a chiuvetei
- modelul şi scheletul se introduc în pasta de ghips, fiind acoperite părţile externe
ale modelului şi rămân neacoperite scheletul, croşetele şi macheta componentei
acrilice
- suprafaţa ghipsului după priză să nu prezinte forme retentive pentru ca la
deschiderea chiuvetei să nu se fractureze porţiunea din tipar
- prima parte se izolează în apă 10-15 minute
- inelul celei de-a doua părţi a conformatorului este asamblat şi se toarnă pasta de
ghips pentru completarea tiparului
- se deschide chiuveta după 60 minute, se îndepărtează ceara machetei prin spălare
cu un jet de apă fierbinte
- se izolează pereţii tiparului cu soluţii alginice depuse în 2-3 straturi prin pensulare
- se prepară pasta de acrilat
- în faza plastică este introdusă şi presată în tipar – chiuveta se introduce în vasul cu
apă pentru polimerizare (regimul termic)

Prelucrarea finală. Dezambalarea – secţionarea ghipsului cu spatula din aproape în

aproape; prelucrarea constă în îndepărtarea plusurilor din acrilat, netezirea şi lustruirea.
Se utilizează pietre şi freze diferite pentru îndepărtarea surplusurilor. Pentru lustruire – pe
feţele externe ale şeilor, se utilizează material uşor abraziv – pasta de feldspat sau piatra-
ponce pe filţ conic, apoi se lustruieşte cu peria şi puful de bumbac.

19
20