I.

TEORIE LITERARĂ ȘI STILISTICĂ

Genul liric

Definițe: Din genul liric fac parte operele literare în care autorul își exprimă în mod direct
gândurile, sentimentele și viziunea despre lume folosindu-se de vocea eului liric.
Trăsături: • prezența eului liric: mărci (pronume personale la persoana I/II, singular/plural ;
pronume posesive și adjective pronominale posesive la persoana I/II, singular/plural; verbe la persoana
I/II, singular/plural; interjecții, puncte de suspans, interogații, exclamații retorice);
• prezența modurilor de expunere (descrierea, monologul liric, monologul liric adresat);
• prezența limbajului expresiv;
• prezența elementelor de prozodie (rima, ritm, măsură).
În cazul poeziei moderne, regulile prozodice nu sunt respectate. Se promovează versul liber (cel
care nu respectă nici o rigoare în ceea ce privește rima, ritmul sau măsura; astfel poeziile moderne sunt
alcătuite din versuri al căror număr de silabe variază, iar rima nu există). Tot in poezia modernă apare
tehnica ingambametului care presupune scrierea cu literă mică la începutul versurilor ce are drept
consecință cursivitatea discursurilor.
Algoritm de interpretare a textului liric:
- interpretarea titlului; - tema textului;
- structura textului; - comentarea textului prin raportare la expresivitatea limbajului;
- tipul de lirism; - elementele de prozodie;
- modul principal de expunere; - mesajul poetic.

Genul epic

Definiție: Din genul epic fac parte operele literare în care autorul își exprimă în mod indirect
gândurile, sentimentele și viziunea despre lume prin intermediul personajelor și al acțiunii.
Trăsături: • prezența unui narator (omniscient și omniprezent / narator personaj / narator martor);
• prezența modurilor de expunere (narațiune completată de descriere și dialog);
• prezența personajelor ce iau parte la acțiuni, unui cronotop și a momentelor subiectului.
Tipuri de nataror: 1. Naratorul omniscient și omniprezent este cel care nu ia parte la acțiune,
relatează la persoana a III-a și este ca un Demiurg pentru opera literară. Este extradiegetic (nu este
personaj), auctorial (are același rol ca autorul) și obiectiv (nu se implică afectiv în ceea ce relatează).
2. Naratorul-personaj este uniscient, este protagonistul evenimentelor (știe cât știe și personajul),
este subiectiv și relatează la persoana I. Este intradiegetic și actorial (își asumă rolul de actor al
evenimentelor).
3. Naratorul martor știe mai puțin decât știe personajul principal, nu e implicat în evenimente, și
poate relata atât subiectiv, cât și obiectiv.
 Concepte operațonale: • Acțunea reprezintă succesiunea evenimentelor narate într-o operă epică /
dramatică pe parcursul cărora personajele sunt antrenare într-un conflict sau mai multe.
• Conflictul reprezintă confruntarea între două sau mai multe personaje, între două sau mai multe
concepții, între personaj și societate sau între personaj și divinate. Conflictul poate fi interior sau exterior.
• Cronotopul / Relații temporale și spațiale: Orice operă literară epică se desfășoara în timp și
spațiu. Spațiul este unul imaginar, chiar dacă este inspirat din realitate.
În ceea ce privește timpul, acesta poate suferi decalaje în raport cu ordinea cronologică a faptelor.
Astfel apar două situații: 1. Retrospecția ( Flashback) presupune întoarcerea în trecut cu rol explicativ.
2. Anticiparea presupune prezentarea dinainte a finalului unor întâmplări.
• Pauza descriptivă reprezintă o secvență de descriere, statică, care apare pe parcursul unei
narațiuni și are ca efect crearea suspansului printr-un moment de așteptare, lămurirea cadrului sau crearea
unei atmosfere.
• Elipsa reprezintă eliminarea unei secvențe dintr-o operă literară în mod intenționat fie pentru că
secvența nu este importantă, fie pentru că nu intră in obiectivul scriitorului. Cu toate acestea, evenimentul
omis este bănuit în planul evenimentelor.
• Incipitul reprezintă primele rânduri dintr-o operă literară, o secvență introductivă care poate
sugera semnificația operei sau ne oferă un punct de plecare pentru a descifra mesajul (nu este sinonim cu
expozițiunea).
• Finalul reprezintă partea finală dintr-o operă literară și nu corespunde deznodământului întrucât
unele opere literare nu au deznodământ (adică au final deschis). Dacă în incipit și final se regăsesc
aceleași idei abordate, opera este una circulară / simetrică.
• Secvențele narative se succed prin două metode:
1. prin înlănțuire: dacă opera literară prezintă evenimentele în ordine cronologică;
2. prin alternanță: dacă operele literare conțin mai multe planuri narative care sunt prezentate alternativ.
• Prologul reprezintă partea de început a unei opere care are rolul de a stări interesul cititorului
sau de a indica o cheie de lectură.
• Epilogul reprezintă partea de final a unei opere literare ce urmează deznodământului, prezentând
ce s-a întamplat cu personajele după încheierea firului narativ.

Genul dramatic

Definiție: Din genul dramatic fac parte operele literare scrise cu scopul de a fi reprezentate în
scenă. Spectatorii acceptă de la inceput convenția potrivit căreia pe scenă interpretează adevărații eroi.
Trăsături: • împărțirea textului în acte, scene și tablouri;
• modul principal de expunere este dialogul care se îmbină cu monologul dramatic și cu aparteul;
• unitatea minimală o reprezintă replica fiecărui personaj;
• înaintea fiecărei replici este notat numelei personajului;
• singurele intervenții ale autorului în opere sunt didascaliile.
 Specii literare dramatice:
• tragedia • comeida • drama
Tragedia este o specie dramatică apărută în antichitate și urmărește conflictul dintre destin și om,
omul fiind strivit de puterea destinului.
Comedia este o specie dramatică, care stârneste râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit.
Drama este o specie dramatică, caracterizată prin ilustrarea vieții reale prin intermediul unui
conflict complex al personajelor, cu întâmplări și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit.

Rolul Indicațiilor Scenice:

Indicațiile scenice sunt singurele intervenții directe ale autorului în text. Acestea se adresează
regizorului și actorilor pentru o cât mai bună punere în scenă a piesei, dar și cititorilor pentru a-și putea
crea o imagine generală asupra conținutului și mesajului operei.
Indicațiile scenice sunt de două feluri:
• extratextuale: cele care se găsesc la începutul piesei, la începutul actului sau al scenei;
• intratextuale: cele care însoțesc replicile personajelor.
Aceste indicații pot face referire la decor, vestimentație, mișcarea scenică, cui i se adresează
personajul, starea afectivă a personajului, relația dintre personaje, mimica, gestica etc.

Rolul Dialogului:
Dialogul este principala modalitate de expunere în textul dramatic care are un rol esențial în
dezlegarea mesajului operei. Dialogul:
• oferă informații despre relația dintre personaje și viziunea despre lume a acestora;
• reprezintă principala modalitate de caracterizare a personajului;
• introduce conflictul; permite aflarea firului evenimentelor;
• în mod indirect, comunică opinia despre lume a autorului.