Curs Psihopedagogia Familiei 1

PSIHOPEDAGOGIA FAMILIEI
ID
I. Informaţii generale
 Date de identificare a cursului

Cursul îsi propune să genereze o dezbatere conceptulă asupra noţiunii de familie în
contemporaneitate, să marcheze tipologia, funcţiile şi teoriile asupra familiei, rolurile
parentale, să evidenţieze relaţia copil-familie-societate din perspectiva parteneriatului
educaţional şi a problematicii socioeducaţionale a copiilor aflaţi în situaţii de risc.
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Nume: Lect.univ.dr. Denisa Manea Psihosociologia familiei
Informaţii de contact: PLR 3508
Cluj-Napoca, str. Sindicatelor, nr.7 Anul I, sem. II
Extensia Năsăud, str. Principală, nr.9 Disciplină opţională
Telefon: 0745510541 Tutori:
E-mail: adriana.manea@yahoo.com - Asist.univ. dr. Claudia Cuc
claudia_cuc@yahoo.com
- Asist.univ. drd. Constantina Catalano
constantina_catalano@yahoo.com
- Asist.univ. drd. Alexandra Bolboacă
ioana _bolboaca @yahoo.com
 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Studenţii vor utiliza concepte din domeniul psihologiei educaţionale şi
sociologiei educaţiei acumulate în anii precedenţi. De asemenea, pentru unele achiziţii
specifice, studenţilor li se vor recomanda urmatoarele surse bibliografice:
1. Druţă, M., E., 2004, Cunoaşterea elevului, Ed. Aramis, Bucureşti.
2. Enăchescu, C., 2003, Tratat de psihosexologie , Ed. Polirom, Iaşi
3. Mitrofan, I., Ciupercă , C., 2002, Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi realitate,
Ed. Sper, Bucureşti
4. Mitrofan, I., Vasile, D., 2001, Terapii de familie, Ed. Sper, Bucureşti
5. Rotaru, T., Iluţ., P., 1996, Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca
6. Şoitu, L., Vrăjmaş, E., Păun, E., 2001, Consiliere familială, Institutul European, Iaşi.
7. Vrăşmaş, E., 2008, Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed.
Aramis, Bucureşti.
8. Vasile, D., L., 2006, Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
 Descrierea cursului
Cursul este structurat la nivelul a două concepte de bază: familia şi sexualitatea
umană, cu accent pe rolul familiei în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului.
Cursul urmăreşte atingerea următoarelor obiective:
1
• Utilizarea corectă a termenilor din sfera sociopedagogică şi sociopsihologică privind
problematica familiei;
• Identificarea componențelor specifice relaţiilor interumane în cadrul unei familii;
• Evidențierea importanţei dimensiunilor socio-culturale şi politico-legislative privind
familia;
• Identificarea unor pârghii congruente inter şi intra umane de reglare a vieţii de cuplu;
• Evidenţierea dimensiunilor dinamicii relaţiilor intra şi inter familiale
 Organizarea temelor în cadrul cursului

Structura cursului este una de tip concentric gradual, de la simpu la complex, de la
elemente teoretico-explicative la demersuri practic-aplicative.
Modulul I evidenţiază o serie de consideraţii teoretice privind psihosociologia
în general şi psihosociologia familiei în special.
Modulul II îşi propune analiza complexă şi multidimensională a conceptelor de
familie şi cuplu, cu implicaţii asupra sistemului familial şi a funcţiilor acestora.
Modulul III prezintă o serie de particularităţi ale diferitelor teorii şi tipuri de
familii.
Modulul IV reliefează relaţiile interpersonale în cadrul unei familii, cu accent pe
relaţia copil-familie-societate din perspectiva legislaţiei romîneşti pe de o parte şi a
importanţei rolurilor parentale, pe de altă parte.
Modulul V prezintă şi invită în acelaşi timp la reflecţie asupra elementelor de
sănătate a vieţii de cuplu.
Modulul VI descrie parteneriatul şcoală – familie din perspectiva rolului familiei
ca factor educogen în educarea şi formarea copilului.
Modulul VII prezintă problematica copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate şi
modele de intervenţie educaţională la nivelul familiei pentru cazurile copiilor cu CES.
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Cursul este elaborat şi structurat conform normelor metodologice şi exigenţelor

impuse de pedagogia interactivă şi pedagogia angajamentului. Expectanţele noastre se
îndreaptă spre dezvoltarea de capacităţi de analiză critică ale studenţilor privind
tematica propusă, încurajarea exprimării libere şi neîncorsetate a opiniilor privind
problematica adusă în discuţie prin susţineri pertinente, argumentative. De asemenea,
studenţii vor fi susţinuţi şi mobilizaţi în a identifica probleme şi soluţiile aferente
acestora, în a propune teme de dezbatere şi discuţii online, pe grup, exprimându-şi astfel
opiniile, ideile sau eventualele neînţelegeri.
 Materiale bibliografice obligatorii

1. Băban, A., 2001, Consiliere educaţională, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca
2. Chelcea, S., 2008, Psihosociologie, Ed. Polirom, Iaşi.
3. Negovan, V., 2009, Introducere în psihologia educaţiei, Ed. Universitară,
Bucureşti.
2
4. Pescaru, A.,B., 2004, Familia azi, o perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis,
Bucureşti
Aramis, Bucureşti.
 Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Materialele utilizate în cadrul activităţilor vor fi: retroproiector/ videoproiector
precum şi computer, atât pentru accesarea cursurilor online cât şi pentru participarea la
discuţiile pe forumul dedicat acestora.
 Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului, vor fi organizate două întâlniri cu studenţii, în cadrul
Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, clădirea Pedagogica din Cluj-Napoca,
str. Sindicatelor, la nr. 7 şi locaţiile Extensiilor DSE.
Module Activităţi premergătoare Aşteptări Sarcini de
abordate faţă de studenţi lucru
Întâlni I, II, III, IV Efectuarea următoarele Parcurgerea 1. Oferirea
rea I exerciţii: prealabilă a unei posibile
1. Completaţi o fişă de suportului de reprezentări
autoobservaţie şi reflecţie curs şi a a familiei idele
asupra comportamentului bibliografiei în societatea
dvs. în cadrul familiei. recomandate, contemporană.
2. Surprinderea precum şi Exersarea
elementelor analoge şi disponibilitate scrierii
diferenţiatoare şi pentru argumentative.
analizarea diferitelor teorii participare
asupra familiei. activă şi
3. Identificarea de interactivă la
caracteristici ale tipului de dezbaterile
familie din care faceţi iniţiate.
parte.
4. Reflectaţi la
caracteristicile propriului
comportament social.
Întâlni V, VI, VII. Efectuarea următoarele Disponibilitate 1. Realizarea
rea II exerciţii: pentru iniţierea unei strategii de
1. Redaţi schematic câteva dialogului menţinere sau
proceduri de menţinere şi interactiv, schimbare a
schimbare a culturii identificare de comportamentu
familiale. probleme şi lui profamilial.
2. Evidenţierea în paralel a soluţii. Exersarea
avantajelor, dezavantajelor utilizării
diferitelor tipuri de relaţii organizatorilor
interpersonale la nivel grafici.
familial.
3
 Politica de evaluare şi notare
Pe parcursul semestrului, în cadrul celor două întâlniri organizate, se va realiza o
evaluare formativa continuă, bazată pe observarea comportamentului studenţilor, pe
calitatea intervenţiilor lor în cadrul discuţiilor, pe consistenţa reflecţiilor personale, pe
pertinenţa problemelor puse în discuţie, pe modalităţile de rezolvare a problemelor,
pertinenţa soluţiile propuse. Studenţii vor primi feed-back la sarcinile realizate prin e-
mail de la tutori, prin comunicare directă pentru cei care solicită acest feed-back, precum
şi pe forumul de discuţii. Sarcinile de lucru condiţionează prezentarea la evaluarea finală
şi fac parte în acelaşi timp din portofoliul de evaluare finală. De aceea, ele vor fi predate
înainte de data la care este fixată aceasta.
Evaluarea finală va consta în prezentarea, susţinerea şi analiza produselor de
portofoliu menţionate mai sus. Criteriile şi descriptorii de performanţă utilizaţi în
evaluarea portofoliilor vor fi:
C1. Sarcina de lucru de tip eseu: calitatea reflecţiilor psihosociale şi pedagogice,
consistenţa reflecţiilor, autenticitatea acestora, caracterul aplicat, specific al lor,
acurateţea limbajului de specialitate.
C2. Sarcina de prezentare a strategiei comportamentale: logica internă a strategiei
propuse, centrarea pe identificarea soluţiilor pentru problemele identificate, oferirea unui
tablou sintetic şi consistent al informaţiilor, ineditul teoretico-aplicativ.
C3. Lista bibliografică: respectarea criteriilor APA în redactarea listei bibliografice,
respectarea cerinţelor specifice cuprinse în formularea sarcinii de lucru, adecvarea
surselor bibliografice pentru subiectul ales.
Studenţii se pot prezenta la examen de mărire a notei, în conformitate
Regulamentele Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Departamentul de Ştiinţe
ale Educaţiei.
 Elemente de deontologie academică

Cursul şi activităţile aferente lui (întâlnirile, examenul, discuţiile organizate direct
sau pe forum) încurajează interacţiunile umane şi comportamentele colegiale, corecte,
bazate pe respect reciproc şi decenţă.
Relaţiile dintre cadrul didactic şi studenţi vor fi de tip democratic, astfel încât ele
să favorizeze implicarea activă şi interactivă a studenţilor în activităţile de predare-
învăţare-evaluare şi să asigure premisele unei instruiri şi autoinstruiri eficiente.
 Studenţi cu dizabilităţi
Studenţii cu dizabilităţi pot urma cursul în modalităţi cât mai apropriate de
nevoile lor, identificate împreună cu cadrul didactic, căruia i se pot trimite mesaje e-mail.
 Strategii de studiu recomandate

Pentru studierea acestui curs sunt necesare aproximativ 6 ore de studiu pentru
fiecare modul şi 4 ore destinate realizării produselor finale.
II. Suportul de curs propriu-zis

Cursul este structurat pe module care, la rândul lor, vor fi organizate după cum
urmează:
4
Modulul I. Consideraţii teoretice
Scop: punctarea elementelor specifice domeniului psihosociologiei;
Obiective:
 să diferenţieze elementele specifice psihosociologiei concomitent cu
delimitările evoluţiei acesteia ;
 să realizeze inferenţe la nivelul psihosociologiei în lume şi în ţara noastră ;
Schema logică a modulului
- Psihosociologia-un domeniu interdisciplinar
- Specificităţi ale psihosociologiei în lume şi în România
- Psihosociologia familiei azi
Conţinutul informaţional detaliat:
Psihosociologia - un domeniu interdisciplinar

Teoreticienii, în definirea psihosociologiei evidenţiază o anumită abordare a
termenului de „social”. Astfel, în domeniul psihosociologiei se pot distinge şase câmpuri
de interes pentru cercetarea psihosociologică, conform Chelcea, S.:
1. Procesele intrapsihice, cogniţia, izolarea, singurătatea.
X _________________________________________________________________
2. Impactul unui individ asupra comportamentului şi credinţelor altui individ
(imitaţia, învăţarea observaţională, diadele, prietenia, iubirea, comunicarea
interpersonală).
X X
3. Impactul grupului asupra comportamentului membrilor grupului (conformarea,
gândirea de grup, coeziunea, sentimentul de „noi”, schimbarea atitudinală).
x x
x x
_____________________________ x
4. Impactul unui membru al grupului asupra structurii şi activităţii grupului
(leadershipul, inovaţia).
x x
x x
x
_____________________________
5. Impactul unui grup asupra structurii şi activităţii altui grup (conflictul
intergrupuri, stereotipurile sociale, prejudecăţile, discriminarea, rasismul, xenofobia,
sexismul).
x x x x
x x x x
x x
______________________________________________
5
6. Impactul societăţii şi culturii asupra structurii şi activităţii grupurilor şi
persoanelor (selful social, personalitatea de bază, iluziile sociale).
x x
Cultura
x x
x
Figura 1. Domeniul de studiu al psihologiei sociale, Chelcea, S., 2008
După Septimiu Chelcea, înţelegerea domeniului de studiu al psihosociologiei

impune „trasarea graniţelor”, operaţie care poate fi realizată pe baza mai multor modele:
 Modelul „graniţei”, sugerează că psihologia socială este o ştiinţă de graniţă între
psihologie şi sociologie.
 Modelul „simplei intersectări” ia în considerare suprapunerea parţială a
domeniilor de studiu ale celor două ştiinţe, sociologia şi psihologia, câmpul
cunoaşterii psihosociologice fiind interdisciplinar.
 Modelul „intersectărilor multiple” exprimă caracterul transdisciplinar al
domeniului. La conturarea câmpului de studiu al psihosociologiei îşi aduc
contribuţia ştiinţe precum psihologia, sociologia, lingvistica, istoria, etologia
umană, biologia, economia politică, politologia.
 Modelul „confluenţei” presupune inter- şi transdisciplinaritatea, ca şi
permeabilitatea şi caracterul flu al graniţelor.
1. Modelul „graniţei”
Psihosociologie
Psihologie Sociologie
___________________________________________________________________
2. Modelul „simplei intersectări”
Psihosociologie
___________________________________________________________________
3. Modelul „intersectărilor multiple”
Psihosociologie
Antropologie
___________________________________________________________________
6
4. Modelul „confluenţei”
Psihosociologie
Antropologie
Sociologie
Psihologie
Economie
Biologie
Figura 2. Modelele domeniului psihosociologiei, Chelcea, S., 2008
Specificităţi ale psihosociologiei în lume şi în România

Psihosociologia contemporană este caracterizată prin flexibilitate, diversitate şi
unicitate, definită de elementele de specificitate presupuse de dinamica fenomenului
psihosocial. Analizând evoluţia şi diferenţele presupuse de psihosociologie, Willem
Doise (1986) apreciază că psihosociologia europeană se distinge de psihosociologia nord-
americană prin „nivelul de analiză” a fenomenelor. În cercetarea psihosociologică pot fi
identificate patru nivele de analiză:
 „intraindividual”, centrat pe studiul mecanismelor psihice de organizare a
percepţiilor şi atitudinilor;
 „interindividual”, care urmăreşte influenţele reciproce ale indivizilor în funcţie de
context;
 „socio-poziţional”, în care se analizează diferenţele extrasituaţionale dintre
grupuri sau persoane;
 „ideologic”, care se referă la sistemul de credinţe, reprezentări, norme sociale
internalizate de către subiecţii umani.
Unii dintre specialişti, cum este Hose, consideră că la nivelul psihologiei sociale
se poate realiza o privire trifaţetară: psihologia socială psihologică, psihologia socială
sociologică şi sociologia psihologică (sociopsihologia). În acest caz, sociopsihologia s-ar
distinge prin specificul analizei cantitative în cadrul anchetelor psihosociologice cu axare
pe evidenţierea legăturii dintre individ şi societate.
După Septimiu Chelcea „psihosociologia” şi „psihologia socială” sunt două
denumiri ale aceluiaşi domeniu interdisciplinar de cercetare ştiinţifică şi de aplicare a
cunoştinţelor în viaţa socială, chiar dacă în ceea ce priveşte nuanţele au unele înţelesuri
diferite (Chelcea, 2008, p. 29).
Psihosociologia are o istorie foarte scurtă. În jurul anilor 1830 experimentele din
industria americană au generat orientarea înspre interacţiunile dintre indivizi în câmpul
muncii. În evoluţia psihosociologiei, coordonatorii vocabularului Vocabulaire de
Psyohosociologie, disting patru etape:
 anii crizei economice şi sociale care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial;
 perioada reconstrucţiei economice, sociale şi politice de după încheierea
războiului;
 anii ’60, ai contestărilor sociale din ţările Europei de Vest şi din SUA;
7
 deceniile care au urmat, marcate de crizele economice, sociale şi morale din ţările
capitaliste dezvoltate (Barus.Michel, Enriquez şi Lévy, 2002, p. 10).
Psihosociologia se afirmă azi ca orientare teoretică şi aplicativă în ţări ca: Franţa,
prin activitatea desfăşurată de Centre International de Recherche, Formation et
Intervention Psychosociologiqus (CIRFIP), înfiinţat în 1993; în Québec, (Canada); în
America Latină, Argentina, Brazilia, Mexic şi Uruguay. Au fost create o serie de asociaţii
naţionale sau internaţionale de psihosociologie (Association por la recherche et
l’Intervention Psychosociologiques, fondată în 1962 în Franţa de către M. Pages şi G.
Palmade, sau Association Nationale por le Développement des sciences Humaines
Appliquées de J. Ardoino).
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului apariţiei şi dezvoltării
psihosociologiei vom trece în revistă un scurt istoric:
- în Antichitate, prin opera lui Platon (427-347 î.e.n.) şi Aristotel (384-322 î.e.n.)
se pun bazele gândirii filosofice şi ştiinţifice europene. În Republica lui Platon sunt
analizate relaţiile dintre individ şi societate; în dialogurile Banchetul, Fedon, Statul,
Sofistul există numeroase observaţii fundamentale despre om şi lumea omului. Lui
Aristotel îi aparţine definirea omului ca „fiinţă socială” (zoon politikon). În Politica, în
cele trei Etici (nichomahică, cea mare şi eudemică) şi în alte scrieri ale lui Aristotel îşi au
rădăcina multe dintre temele psihsociologiei contemporane (relaţiile interpersonale,
atracţia interpersonală, afilierea). Lui Aristotel i se datorează – după cum apreciau Mihai
Ralea şi Traian Herseni, cea mai potrivită definiţie a psihologiei sociale: „A trăi înseamnă
a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă, a trăi laolaltă înseamnă a simţi împreună şi a cunoaşte
împreună”. (Ralea şi Herseni,1966, p. 196)
- în secolele XVI-XVIII, filosofii, moraliştii, oamenii politici şi scriitorii au
contribuit la constituirea unui corpus de cunoştinţe cu caracter psihosociologic. Niccolò
Machiavelli (1469-1527) introduce tema manipulării comportamentale. Filosoful englez
Thomas Hobbes (1588-1679), analizând conflictele, relaţiile de dominaţie şi de supunere,
este considerat de către unii specialişti „primul psiholog social”. Moralistul francez
François de la Rochefoucauld (1613-1680) a intuit cum nu se poate mai sugestiv
„sistemul rol-statusurilor sociale” şi a realizat o tipologie psihosociologică a personalităţii
acelor vremuri. Jean de La Bruyère (1645-1696) a făcut observaţii fine asupra
„comportamentului social” (Les Caractères ou les moeurs de ce siècle, 1688). În fine,
Montesquieu (1689-1755), prin observaţiile sale privind „caracterele naţiunilor”, a
prefigurat problematica modernă a „identităţii sociale” (Les Lettres persanes, 1721). La
jumătatea secolului XVIII-lea, reflecţia psihosociologică dobândeşte o puternică expresie
teoretică prin lucrarea Discours sur l’origine et les fondements de l’inégalité (1755) a lui
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778).
- în secolul XIX-lea, „socialiştii utopici”, prin interesul lor pentru descifrarea
sistemului social şi a dinamicii acestuia, continuând un filon mai vechi de gândire
(Fourier, Owen, Proudhon, Saint-Simon), au prefigurat orientarea cercetare-acţiune în
psihologie. Şi în gândirea marxistă, mai ales în scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx,
precum Ideologia germană (scrisă împreună cu Friedrich Engels în (1845-1846) sau
Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852), sunt elemente de teorie
psihosociologică: relaţia dintre individ şi societate, influenţa societăţii asupra gândirii
indivizilor, sistemul rol-statusurilor sociale. Pentru contribuţia lui Karl Marx (1818-1883)
şi Friedrich Engels (1820-1895) la apariţia psihosociologiei, a se vedea lucrarea
8
Introducere în psihologia socială (1966) de Mihai Ralea şi Traian Herseni. Discursul
actual despre „capitalul social” porneşte de la lucrarea lui Karl Marx Capitalul (1867),
aşa cum remarcă psihosociologul american Nan Lin (2001, p. 4). Lucrările lui Émile
Durkheim De la division du travail social (1893), Les Régles de la méthode sociologique
(1895), Le Suicide (1897), Les formes élémentaires de la vie religieuse (1912) au
contribuit substanţial la apariţia psihosociologiei. În aceste lucrări clasice, ca şi în
articolul „Représenttion individuelles et représentations collectives” (1898), îşi au
originea teoriile despre relaţia dintre psihismul individual şi cel colectiv, despre om şi
societate, despre rolul societăţii în stabilirea nivelului de aspiraţii, despre conştiinţa
colectivă şi reprezentările sociale. Unii specialişti, precum Robert M. Farr (1996),
consideră că rădăcinile psihologiei sociale moderne se află în lucrarea lui Charles Darwin
The Expression of the Emotions in Man and Animal (1872).
În evoluţia psihosociologiei pe plan mondial, conform S.,Chelcea, s-ar putea
identifica cinci etape:
- preistoria, cuprinsă între începutul secolului al VI-lea î.e.n. şi sfârşitul secolului
al XIX-lea;
- perioada fondării ei ca disciplină ştiinţifică (1880-1934);
- perioada clasică (1935-1960);
- perioada modernă (1961-1989);
- perioada contemporană (de după 1990).( Chelcea, S., 2008)
Alţi autori, precum Sharon S. şi Saul Kassin stabilesc o altă periodicitate a
evoluţiei domeniului psihosociologiei:
- etapa de reunire a forţelor (1880-1935);
- marele salt înainte (1936-1945);
- perioada clasică (1946-1960);
- etapa „încredere şi crize” (1961-1975);
- era pluralismului (după 1975) (Sh. S. Brehm şi Saul M. Kassin,1990, p. 7-14)
În ţara noastră, dezvoltarea psihosociologiei cunoaşte o îndelungată perioadă de
căutări şi identificări. Astfel, întâlnim în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie (1512-1521), lucrare românească scrisă în limba slavonă, „aproape toate temele
psihosociologiei moderne, exprimate într-un limbaj adecvat şi tratate cu competenţă şi
convingere” (Neculau, 1984, p. 27). Sfaturile „voievodului culturii româneşti” vizează
ceea ce astăzi apare ca leadership, „relaţii ierarhice”, „supunerea faţă de autoritate”,
„negocierea”. Lucrarea voievodului muntean a apărut aproape concomitent cu Principele
(1516) a lui Machiavelli. În secolele XVI-XVIII, în scrierile marilor cronicari Grigore
Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce apar analize psihosociologice asupra personalităţii,
învăţării sociale, conformării, statusului social, relaţiilor interpersonale. Nicolae Milescu
(1636-1708), cu ale sale Jurnal de călătorie în China şi Descrierea Chinei (1678),
Dimitrie Cantemir (1673-1723), cu Descriptio Moldaviae (1714-1716) şi Divanul sau
Gâlceava înţeleptului cu lumea (1698), introduc în literatura de la noi tema „psihologiei
popoarelor” şi ceea ce apoi va deveni „psihologia poporului român”, respectiv tema
„identităţii naţionale”. În secolul al XIX-lea, în Însemnare a călătoriei mele, Constantin
Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826 de Dinicu Golescu (1777-1830),
găsim reflecţii pătrunzătoare despre „schimbarea socială”. În Le peuple roumain d’après
ses chants nationaux (teză de doctorat, 1874), a lui Ion Crăciunescu este reluată, la nivel
academic, tema privind „psihologia poporului român”.(Chelcea, 2008)
9
Psihosociologia contemporană se caracterizează prin efortul de sincronizare cu
evoluţia psihosociologiei pe plan european şi mondial. Şi-au continuat activitatea
didactică şi de cercetare unii dintre psihosociologii consacraţi şi au început să se afirme
mulţi psihosociologi tineri. S-au restructurat programele şi s-au publicat tratate, manuale,
monografii şi studii de psihologie socială (originale şi traduceri). În 2003 a apărut prima
Enciclopedie de psihosociologie din România (coordonată de Septimiu Chelcea şi Petru
Iluţ).
Psihosociologia familiei azi

Toţi autorii converg azi în a evidenţia rolul important al familiei în contextul
sociocultural şi economic contemporan. În grija pe care o manifestă societatea
multiculturală pentru păstrarea şi îmbogăţirea identităţii umane şi pentru promovarea
diversităţii ca resursă a grupului, familia se înscrie cu identităţile sale naţionale, locale şi
umane (Vrăjmaş, 2008).
Familia reprezintă fără îndoială un mediu prioritar pentru creşterea şi educarea
copiilor. Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu
valenţe formative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului
la familie este condiţionată de siguranţa afectiv materială și afectiv esenţială pentru
dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză
separarea copilului de familie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui
biopsihic.
Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și
volitivă a personalităţii copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de
ambianţă materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele
carenţe materiale ale mediului și climatului familial, influenţează în mod negativ
dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor. În prezent, familia ca unitate socială s-a
modificat foarte mult atât la nivel structural, cât şi la nivel atitudinal în sensul creșterii
ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan
familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării fizio-psihice, fiziologice şi sociale a
copiilor lăsând sechele în structura psihică şi de personalitate a acestora.
În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile pe considerentul că
oamenii nu mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine, nici măcar de
dragul unui copil, faţă de care au anumite responsabilităţi. Se vorbeşte tot mai mult
despre existenţa unei adevărate ,,crize” a familiei moderne. Această stare critică poate fi
determinată de inversarea rolurilor soţ-soţie, de dispariţia unor roluri tradiţionale, de
problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din cadrul căminului pentru îndeplinirea
sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a lor, pentru
educaţia copiilor
Cunoscut fiind faptul că la forumul psihosociologilor de la Budapesta (1991) s-a
vorbit pentru prima dată despre apariţia unui nou tip uman, Homo europaeus, apreciem
că vom asista la crearea acestuia la nivel european, dimensiunea transfrontalieră fiind
atinsă, iar cultura inter şi multiculturală exprimându-se în acelaşi spaţiu geocultural.
Exerciţii aplicative
10
1. Să evidenţieze notele de interferenţă la nivel interdisciplinar ale psihosociologiei cu
alte domenii.
2. Să analizeze comparativ evoluţia domeniului psihosociologiei în ţara noastră şi în
lume.
Sumar
Serge Moscovici la cea de-a VIII-a Conferinţă generală a Asociaţiei Europene de
Psihologie Socială Experimentală (Budapesta, iulie 1990) a evidenţiat ideea cum că,
psihosociologia îşi extrage substanţa ei identică din contextul social contemporan.
În ceea ce priveşte dezvoltarea şi afirmarea psihosociologiei româneşti în noul context
european apreciem că aceasta va fi recunoscută intern şi internaţional doar în condiţiile
în care cercetarea psihosociologică va fi una suficient de relevantă pentru specificul
nostru naţional, aducând în atenţie probleme şi soluţii de mare actualitate şi în acord cu
progresele ştiinţelor psihologice şi socioumane din Europa şi din lume.
Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
1.Chelcea, S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări , aplicaţii, Ed. Polirom, Iaşi
2.Vasile, D., L., 2006, Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
Bibliografie opţională:
Modulul II. Clarificări terminologice şi conceptuale: cuplu, familie, căsătorie
Scop: definirea noţiunilor de cuplu şi familie în contextul sistemului familial
contemporan;
Obiective:
 să enumere principalele caracteristici ale unei familii;
 să realizeze diferenţierea dintre noţiunile de cuplu şi familie;
 să descrie natura căsătoriei în raport cu necesităţile societăţii contemporane.
- Delimitări terminologice: cuplu, familie, căsătorie
- Familia ca sistem
- Structura familiei
Delimitări terminologice: cuplu, familie, căsătorie

Cuplu
Cuplul este definit de Iolanda Mitrofan ca fiind „o structură bipolară, de tip
biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează,
se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin
intermediul celuilalt) (Mitrofan,1998, p.14).
În dicţionarul explicativ al limbii române cuvântul cuplu semnifică o pereche
formată din persoane (de sex opus). De precizat că această reunire a două persoane poate
fi bazată pe o apropiere întâmplătore, accidentală sau pe o legătură constantă. Cuvântul
provine din francezul couple.
11
Din punct de vedere fizic, cuplul reprezintă un sistem compus din două forţe
antiparalele. Analizat din perspectivă psihologică cuplul reprezintă o structură bipolară de
tip biopsihosocial, care se fondează pe un interdeterminism mutual, partenerii se satisfac,
se stimulează, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale,
unul prin intermediul celuilalt.
Familie
Din punct de vedere etimologic cuvântul familie provine din latinescul familia.
Se regăseşte aproximativ în aceeaşi formă şi în limbile italiană (famiglia), franceză
(famille), germană (Familie). Conform DEX familia poate fi definită ca fiind forma
socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii
acestora. În sens larg, familia reprezintă totalitatea persoanelor care sunt înrudite prin
căsătorie sau sânge, respectiv fac parte din acelaşi neam, ceea ce înseamnă că familia
poate fi definită ca semnificând o succesiune de generaţii care au un strămoş comun,
neam, seminţie. Putem afirma că din punct de vedere istoric, familia semnifică o formă
istorică de comunitate umană, grup de persoane legate prin consangvinitate şi înrudire.
În sens figurativ, familia poate semnifica un grup de oameni strâns unit, legat prin
interese şi idealuri comune.
Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai
mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai
puţin latura biologică şi/ sau cea psihosocială ”. (I. Mitrofan, C. Ciupercă , 1998, p.17)
Carlfred Broderick statuează faptul că familia este structura umană evolutivă cea
mai puternică. Ea va persista mai mult decât orice alt sistem. Dovada este clară, în sensul
că poartă cu sine urme de cultură şi civilizaţie trecute şi transmite la rândul său, în mare
parte din caracteristicile acestora (C. Broderick 1983). Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul
şi serviciile de tip personal – toate se regăsesc în familie, aceasta deţinând de asemenea şi
responsabilitatea copleşitoare faţă de toţi membrii societăţii: copii, bătrâni, handicapaţi,
bolnavi, şomeri. Dincolo de cele prezentate se poate afirma că familia este locul în care
se însuşesc deprinderile de bază (regulile de interacţiune socială şi comunicare, igienă
personală, responsabilităţile) şi reprezintă un sprijin crucial în asigurarea succesului
instituţiilor de tip secundar, cum sunt şcolile, de pildă.
Stephens defineşte mariajul ca „o uniune sexuală legitimată social, începută
printr-un anunţ public şi care implică ideea de permanenţă; presupune un contract de
căsătorie, mai mult sau mai puţin explicit, care specifică drepturi şi obligaţii reciproce
între soţi şi viitorii lor copii.” Stephens continuă definiţia familiei, văzută ca: „un
aranjament social, bazat pe căsătorie şi contract de căsătorie, care include recunoaşterea
drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, reşedinţă comună pentru soţ, soţie şi copii, precum şi
obligaţii economice reciproce între soţ şi soţie. ” (Stephens, W., N., 1963, p. 5)
Căsătorie
Din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o "relaţie psihologică" între doi
oameni conştienţi, ea fiind "o construcţie complicat alcătuită dintr-o serie întreagă de date
subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă (C.G. Jung, 1994, p.
63). Ea este „un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de
conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor
inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală
prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii ” (I. Mitrofan, 1998, p.16).
12
Cercetările susţin că alegerea partenerului se bazează pe o operaţie de filtrare,
adică pe o selecţie la nivelul mai multor paliere, în care câmpul alegerilor este
succesiv îngustat până când are loc alegerea finală. Au fost propuse 5 paliere: filtrul
proximităţii, filtrul similaritate-complementaritate, filtrul atracţiei personale şi filtrul
compatibilităţii.
• Filtrul proximității este prezent cu preponderenţă la nivelul famililor extinse,
considerate a fi şi tradiţionale. Astăzi, în medii rurale, în unele dintre localităţile
izolate, partenerii se aleg şi se căsătoresc pe temeiul vecinătăţii, apropierii. În
sprijinul acestor afirmaţii, Petru Iluţ arată ca proximitatea spaţială a r e o m a r e v a l o a r e
în încheierea unei căsătorii, deoarece ea cumulează şi alte criterii
homogamice (etnie, statut socioprofesional, religie, vârstă).Ea este
i n t i m a s o c i a t ă c u proximitatea şi similaritatea culturală ( Iluţ, P, 2005, pp. 109-110).
• Filtrul similaritate-complementaritate – Când vorbim de similaritate
subânţelegem o serie de factori, precum: factori de vârstă, religie, clasă socială, nevoi şi
interese comune, valori), iar complementaritatea, presupune forţa atracţiilor a două
entităţi opuse. Criteriile psihologice ale alegerii partenerului influenţează
stabilitatea căsătoriei. Căsătoriile bazate pe similaritate psihologică, marcate
de tendinţa identificării sunt supuse d e v i t a l i z ă r i i , u n i f o r m i z ă r i i
vieţii staţionare (I. Mitrofan, 1989). Cele bazate
p e complementaritate sunt cupluri deschise, evolutive, chiar dacă viaţa lor este mai
tumultoasă. A i c i raportul dintre aria cognoscibilă şi aria
i n c o g n o s c i b i l ă , a s u r p r i z e i , a m i s t e r u l u i , a imprevizibilului, este mult mai
mare decât în căsătoriile fondate pe similaritate. A. Kerckoff (1974) a p r o p u s o
integrarea similaritatii şi complementarităţii în descrierea şi explicarea alegerii
partenerului, în sensul că, într-o primă etapă, similaritatea de valori şi atitudini acţionează
ca un filtru pentru a continua sau nu relaţia de prietenie (dacă se constată o disimilaritate
cu privire, de exemplu, la valori şi atitudini faţă de familie, sunt foarte mari şanse ca
drumul spre căsnicie să se întrerupă), iar mai tarziu complementaritatea
nevoilor devine mai importantă.
• Filtrul atracţiei personale şi al compatibilităţii (sau al afinităţilor elective)
poate fi generat de mecanisme biochimice, armonie bioenergetică. C . G . J u n g ,
influenţat de cultura orientală, explică atracţia sexelor prin satisfacerea
mutuală a proiecţiilor complementare de rol-sex în cadrul similarităţii
(animusul femeii se regăseşte în bărbat, iar anima b ă r b a t u l u i s e r e c u n o a ş t e
şi se identifică în femeie). Iubirea reunifică cele 2 arhetipuri. Anima
ş i A n i m u s , transcend dualitatea, întorcându-se la marele Sine care este unic, acesta îi
conţine pe amândoi (anima şi animus) inseparabili. A t r a c ţ i a p e n t r u c e l ă l a l t p o a t e
f i p r o v o c a t ă ş i d e m o d a l i t ă ţ i e r o t i c e d e e x p r e s i e comportamentală şi de
comunicare nonverbală: -expresivitate senzitivă (coloratul
ochilor, privire, conturul buzelor), - c o m u n i c a r e n o n v e r b a l ă ( p r i v i r e ,
gestică),-capacităţi empatice-intuirea dorinţelor, aşteptărilor
c e l u i l a l t s u n t c â t e v a d i n mecanismele psihologice şi sexuale care justifică
afinităţile elective. Se explică astfel de ce atractivitatea fizică continuă să
reprezinte un determinativ important în selecţiile noastre de iubire şi
căsătorie. Î n p l a n s e c u n d , d i n c o l o d e frumuseţea fizică, factori
decisivi în alegerile noastre pot fi: inteligenţa, caracterul,
13
c o m p o r t a m e n t u l . Un rol important în alegerea partenerului c o n j u g a l este
deţinut de compatibilitatea emotională. Î n g e n e r a l , d r a g o s t e a r o m a n t i c ă e s t e
a s o c i a t ă c u d r a g o s t e a l a p r i m a v e d e r e ; f a r ă d r a g o s t e (romantică), casatoria
este goala, uscată (P. Iluţ, 2005, p. 100). În multe culturi, căsătoriile sunt înca aranjate şi
în rare cazuri negocierile familiei sau ale clanului au in vedere perechea de indragostiti.
Inclusiv în Europa, multă vreme casatoria din dragoste era o exceptie
(A.Giddens, 2000).
Familia ca sistem
Sistemul în general este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine
nonîntâmplătoare care funcționează pe baza unor reguli și dispune de echilibru. Prin
sistem înțelegem nu numai o sumă a părților lui ci și relațiile dintre acestea. Raportat la
familie aceasta este văzută ca o sumă a membrilor ei componenți și interacțiunea dintre
aceștia, aceasta realizându-se după anumite reguli, având anumite funcții și existând
permanent tendința menținerii unui echilibru în interiorul acestuia. Ca și sistemele în
general, familile pot fi închise (nu relaționează aproape deloc cu mediul înconjurător) sau
deschise (relaționează şi interferează cu mediul înconjurător). Familiile închise
funcționează după regulile și principiile proprii, fiind foarte rezistente la schimbare.
Exemple în acest sens ne sunt oferite de familiile nonsociale, cu foarte puțini prieteni,
care nu sunt vizitate de rude sau vecini, care își educă copii doar după propriile norme şi
principii, fiind în acelaşi timp reticente la orice idei noi sau aspecte funcţionale ale vieţii
cotidiene. Familiile deschise sunt reprezentate de familii prosociale, înconjurate de mulţi
prieteni şi căutate de cunoscuţi, cele care construiesc şi întreţin relații de prietenie,
cordialitate, bună vecinătate, care practică vizite reciproce cu ceilalţi, care manifestă
flexibilitate şi acceptanţă comportamentală faţă de modificarea regulilor și concepțiilor
de şi despre viaţă.
Pentru a-și menține stabilitatea și echilibru dinamic, familia folosește mecanisme
de feedback acestea fiind pozitive sau negative. Raportat la familie, feedback-ul pozitiv
este reprezentat de acțiuni întreprinse, de exemplu atunci când în funcție de reacțiile
copilului care merge la grădiniță sau la școală, părinții își organizează stilul de viață
(programul zilei de lucru, timpul liber, timpul dedicat lecțiilor sau activități extrașcolare
etc.). Feedback-ul negativ reprezintă mecanisme cum sunt pedepsirea, învinovățirea,
umilirea, cearta, bătaia, folosite pentru corectarea comportamentelor greșite ale
membrilor familiei.
De-a lungul timpului familia şi-a conservat şi dezvoltat rolul de celulă a
societăţii. Din această perspectivă familia îndeplineşte mai multe funcţii cum sunt: cea
economică, de socializare, de solidaritate şi sexual-reproductivă.
• Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,
financiare, necesare existenței familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcția
economică dă libertatea familiei de a se concentra și a îndeplini și celelalte funcții.
Această funcție este realizată de cei doi soți prin aducerea veniturilor în urma exercitării
unor profesii, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin
transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.
• Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul
asimilării de către copii, dar și de ceilalți membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor,
14
principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul
funcției de socializare este de a integra în societate persoana(copilul), prin educația făcută
la toate nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral și spiritual. Această funcție
are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta în funcție de preocuparea într-o
mare sau mai mică măsură privind educarea membrilor săi.
• Funcția de solidaritate constă în asigurarea unității și stabilității familiei,
implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul
familial, a încrederii membrilor unii în alții, a dezvoltării intimității, a ajutorării și
susținerii reciproce de-a lungul timpului. Această funcție are un grad din ce în ce mai slab
de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creșterea ratei divorțurilor, a înmulțirii
relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.
• Funcția sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor
doi soți și aducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcții sunt
tratate diferit în funcţie de familie punându-se accentul fie pe împlinirea sexuală în unele
familii, în timp ce în alte familii se acordă o importanţă deosebită aducerii pe lume a
copiilor. Realizarea acestei funcţii depinde şi de factori cum ar fi gradul de cultură, avut
de cei doi parteneri, gradul şi tipul de educaţie primit de influenţele religioase, de dorinţa
şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi. S-a constatat că în zilele noastre,
în societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind să pună accent din ce în ce
mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.
Cercetătorul Shirley Zimmerman (1998) a elaborat o listă ce cuprinde 6 funcţii
de bază ale familiei:
 Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei. Într-o familie sănătoasă, copiii,
adulţii şi cei în vârstă primesc cu toţii îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie:
mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecţie. Acolo unde familiile sunt incapabile
să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă şi-şi găsesc substitute în realitatea
imediată, refugii care nu de puţine ori sunt periculoase.
 Creşterea numărului de membri prin naştere sau adopţie. Societatea renaşte prin
familii. Pentru această funcţie nu există nici un substitut.
 Socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi. Familiile îşi pregătesc copiii
pentru viaţă. Multe dintre ele reuşesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori şi
atitudini, care să le fie utile pentru a-şi întemeia prietenii, pentru a obţine o slujbă
mai bună, pentru a contribui la progresul social.
 Controlul social al membrilor – menţinerea ordinii în cadrul familiei şi în
grupurile exterioare acesteia. În familii indivizii îşi însuşesc valori şi
comportamente pozitive şi sunt criticaţi pentru cele negative.
 Păstrarea moralităţii familiei şi a motivaţiei de a face performanţă în familie şi în
alte grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce menţin indivizii
împreună şi îi permit societăţii să funcţioneze.
 Producerea şi consumul de bunuri şi servicii. Familiile se pot întreţine singure,
prin producerea de hrană, asigurarea sănătăţii membrilor ei. Ele joacă un rol vital
în economia naţională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor
lor.
Apreciem că funcţiile familiei sunt astăzi la fel de actuale ca în trecut, fără a se
face trimitere spre un conservatorism exacerbat, ci fiind vorba de un aspect tradiţional şi
15
cultural: asigurarea ordinii sociale între generaţii, transmiterea valorilor şi normelor
morale, solidaritatea şi susţinerea între membrii ei.
Structura familiei
În concepția psihiatrului argentinian Salvador Minuchin, structura familială este
un set invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei
interacționează. Pentru menținerea integrității și menținerea funcționalității unei familii
este nevoie ca structura acesteia să fie flexibilă, să reziste la schimbare până la un anumit
punct dar în același timp să se adapteze atunci când circumstanțele o cer. Acest lucru se
poate realiza prin intermediul subsistemelor familiale, acestea fiind fie indivizi singuri,
fie diade (exemplu mamă-copil, soț-soție). Cele mai importante subsisteme familiale
sunt: subsistemul adulților, subsistemul paternal și subsistemul fraţiilor.
Subsistemul adulților numit și marital sau al soților, include cei doi soți. Acest
sistem are rolul principal de a modela intimitatea și angajamentul. Pentru aceasta este
nevoie de abilități cum sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă, cu alte cuvinte
aceasta însemnând că ambii soți simt că pot fi independenți dar în același timp și că sunt
împreună. Acest subsistem poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea ducând astfel
la acomodarea reciprocă, mai precis la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la
actualizarea aspectelor creative ale acestora, aspecte inactive până atunci. Subsistemul
marital are nevoie de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme cum ar fi de
exemplu situația cuplurilor cu copii pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional. Pot
apărea dificultăți de relaționare între soți de exemplu, atunci când unul dintre aceștia
insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.
Subsistemul paternal se formează atunci când se naște primul copil și cuprinde
părinții, dar și membrii familiei extinse (de exemplu bunica). Responsabilitatea acestui
subsistem este mare și constă în a crește copii, a-i ghida, a stabili limite și a-i disciplina.
Acum apar dificultăți, pentru că adultul este în același timp partener pentru celălalt
membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil, însă nu întotdeauna aceste două
tipuri de funcții sunt eficient îmbinate. Dificultățile apărute în subsistem, duc la
destabilizarea cuplului marital prin atragerea unui copil în interiorul acestuia sau la
izolarea copilului de către cuplul marital. Acțiunile exterioare asupra copilului sau
modificările în evoluția acestuia duc la efecte și asupra subsistemului paternal chiar și
asupra celui marital.
Subsistemul fraţiilor este format din copiii din familie oferindu-le acestora
primul grup social în care cu toții sunt egali. Sistemul fraţiilor învață copiii să negocieze,
să coopereze, să cunoască competiția și submisivtatea, suportul reciproc și atașamentul
față de prieteni. Copiii preiau astfel diferite roluri și poziții în familie, fiindu-le necesare
în evoluția lor ulterioară în viață.
Sugestii pentru studenţi

- Parcurgerea atentă a suportului teoretic aferent acestei teme;
- Reflectare asupra conceptelor de cuplu, familie şi căsătorie din perspectiva societăţilor
contemporane la scară mondială.
16
1. Să evidenţieze importanţa familiei pentru societatea contemporană românească.
2. Să analizeze comparativ specificul familiei şi al vieţii de cuplu raportate la două etape
istorice distincte din evoluţia umană.
Sumar
De-a lungul istoriei constatăm că societăţile au avut drept celulă centrală
familia. Astăzi, asistăm la un proces de dezintegrare a modelelor tradiţionale ale familiei
consonant cu o proiecţie atipică a instituţiei familiei, datorită schimbărilor în avalanşă
care se produc.
Bibliografie modul
1. Pescaru, A., B., 2004, Familia azi, o perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis,
Bucureşti;
Aramis, Bucureşti.
1. Stephens, W, N., The Family in Cross Cultural Perspective, New York: Holt, Rinehart
& Winston, 1963
2. Mitrofan, I., 1989, Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi.
Enciclopedică, Bucureşti
3.Iluţ, P.,2005, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi
Modulul III. Familia - teorii şi tipuri
Scop: definirea noţiunilor de cuplu şi familie în contextul sistemului familial
contemporan;
Obiective:
 să enumere teoriile despre familii precizând elementele lor definitorii;
 să realizeze diferenţierea dintre diferitele teorii despre familie argumentând
conţinutul acestora;
 să descrie fiecare tip de familie indicând toate caracteristicile lui definitorii.
- Teorii despre familie
- Tipuri de familii
- Etapele vieții de familie
Teorii despre familie

Teoreticienii pot descrie multe teorii generale despre societăţi şi indivizi, dar
nimeni nu poate afirma că ele se aplică în mod automat familiilor. Ele pot uza de aspecte
ale familiei care explică lucruri din afara acesteia şi/sau pot uza de lucruri din afara
familiilor pentru a explica ce se întâmplă în interiorul acestora.
1. Teoria schimbului - îşi are originile în utilitarismul filosofic şi psihologic, care
pune accentul pe interesul propriu. Oamenii formează grupuri sociale doar pentru că este
în interesul lor să procedeze astfel. Asumpţiile acestei teorii rezidă în faptul că grupurile
reprezintă doar adunări de indivizi; predicţia şi explicarea depind de studierea motivaţiei
17
individuale; indivizii sunt motivaţi de propriul interes, iar oamenii sunt calculatoare
raţionale ale recompenselor şi costurilor. Conceptele cheie ale teoriei pot fi considerate a
fi: răsplata-costul, profitul (raportul dintre răsplată şi cost), nivele de comparaţie
(evaluarea profitului raportat la alţii într-o poziţie similară sau raportat la poziţii
alternative), raţionalitate, schimb (o tranzacţie reuşită- renunţarea la ceva pentru a obţine
altceva mai bine valorizat), echitate (un schimb onest şi corect), surse general valabile de
răsplată (lucruri valorizate social, în general, cum ar fi aprobarea socială). Esenţa acestei
teorii este evidenţiată de comportamentul care asigură maximizarea profitului.
Modelul schimbului a fost criticat pentru tratarea familiei ca pe o colecţie de
indivizi, precum şi pentru că a pus prea mult accent pe raţionalitate, excluzând emoţiile.
2. Modelul dezvoltării familiei - este singurul creat special pentru studiul familiei,
şi nu neapărat pentru scopuri sociologice extinse. Ideea că familia are un ciclu de viaţă
analog cu cel al individului este destul de veche, dar a fost prezentă în sociologie de-abia
în 1930. Ipoteza centrală a teoriei este că familiile într-adevăr se dezvoltă, traversează
stagii distincte, evidenţiate de variaţiile din structura familiei şi funcţionarea acesteia.
Teoreticienii modelului consideră că există diferite nivele de analiză legate de indivizi,
relaţii, grupuri, asocierea de grupuri şi instituţii. Ei afirmă că familia este un grup
semipermeabil, deschis la influenţe din afară. Susţin că există nu doar un timp oficial, ci
şi timpul social, marcat de evenimente familiale semnificative. Conceptele cheie includ
schimbarea şi dezvoltarea familiei, elemente de structură socială (poziţii, norme, roluri),
strategii, tranziţii, sarcini de dezvoltare (în formulările unora, dar nu la toţi), secvenţe
tipice ale stadiilor şi evenimentelor, precum şi variaţii întâmplătoare şi devieri sistematice
de la normele sociale.
Autorii modelului au afirmat că normele sociale guvernează timpul şi organizarea
pe secvenţe a evenimentelor familiale şi că devierile de la astfel de norme duc la separări
mai târziu, în viaţă. O deviere extinsă poate aduce noi norme. Indivizii şi familiile pot
devia de la norme, pentru că încearcă să se conformeze normelor altor instituţii şi
asemenea conflicte instituţionale constituie sursa schimbării sociale. Concentrarea pe
diferite nivele de analiză a dus la apariţia unor variante de teorii de dezvoltare.
Centrându-se pe nivelul instituţional, teoreticienii dezvoltării structurale au încercat să
contureze o teorie formală, aplicabilă cross-cultural despre modurile în care normele
instituţionale limitează timpul şi segmentarea evenimentelor familiale. Adepţii dezvoltării
interacţionale se aseamănă cu mulţi dintre cei ai interacţionismului simbolic, prin aceea
că pun accent pe modul în care membrii familiei creează roluri în cursul interacţiunii. O a
treia variantă este analiza cursului vieţii individului, pe care unii sociologi o consideră
prea centrată pe individ, pentru a mai fi în vreun fel o teorie de dezvoltare a familiei.
Teoreticienii modelului şi-au folosit ceea ce au descoperit pentru a înţelege şi
diminua stresul familiei, evidenţiind faptul că un eveniment poate fi stresant funcţie de
cum se raportează el la celelalte evenimente, în timp. În acest sens, o atenţie specială a
fost acordată tranziţiei către calitatea de părinte. Teoria dezvoltării nu are doar aplicaţii
terapeutice, ci îi poate chiar sensibiliza mai mult pe creatorii de politici la nevoile
familiilor, în diferite etape de dezvoltare (familiile cu copii mici sau cuplurile în vârstă).
3. Modelul sistemelor - este cel mai recent dintre cele de până acum. Îşi are
originile în organicismul lui Herbert Spencer, care căuta principiile generale şi procesele
care guvernează toate fiinţele vii, precum şi în teoria modernă a informaţiei.
18
Teoreticienii sistemelor consideră că un sistem de părţi interconectate este un
model util pentru înţelegerea oricărui obiect. Datorită interconexiunilor, întregul
înseamnă mai mult decât suma părţilor. Sistemele se află în relaţii dinamice cu mediul lor
prin feedback, care transformă unele ieşiri ale sistemului în intrări. Concepte cheie includ
sistemul, legăturile (în grade variate de permeabilitate), regulile de transformare (care
guvernează modul în care acţiunile unei părţi afectează acţiunile altei părţi), feedback-ul,
varietatea (flexibilitatea), echilibrul (între intrări şi ieşiri) şi subsistemele.
Teoreticienii sistemului îşi prezintă ideile mai mult sub formă de modele şi
scheme, decât de afirmaţii verificabile. Se au în vedere în acest caz două mari arii
specifice din studiul familiei. Aşa cum teoria comunicaţiilor studiază codarea şi
decodarea mesajelor între membrii familiei, observând, de pildă, anumite diferenţe între
modul în care femeile şi bărbaţii decodează mesajele nonverbale, teoria despre familii a
folosit conceptele sistemelor pentru a evalua şi trata familiile cu probleme, abordând
subiecte de tipul: cum relaţionează indivizii între ei.
Criticii acestei teorii au afirmat că autorii săi furnizează mai degrabă un model
decât o teorie ştiinţifică predictivă, că sunt prea abstracte conceptele sale, pentru a fi
aplicate unor situaţii concrete şi că foloseşte conceptele sistemelor într-o viziune
moralistă, pentru a descrie cum ar trebui să se poarte familiile, chiar dacă ele nu fac
aceasta.
4. Teoria conflictului - pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul
grupului, dar şi între grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei
persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Cât conflict este depinde de
structura grupului (mărime şi compoziţie), precum şi de resurse, care încurajează fie
competiţia, fie cooperarea. Alături de structură, conceptele cheie sunt: „conflict”,
„resurse” (care oferă o bază potenţială pentru putere), „negociere” şi „consens”.
Teoreticienii conflictului consideră că grupurile cu structuri de autoritate
apropiate rezolvă mai bine un conflict prin negociere, dar chiar şi în acest context
rezultatele tind să-i favorizeze pe cei cu cele mai multe resurse. Ceilalţi cu mai puţine
resurse, cum sunt copiii, îşi pot spori influenţa prin formarea de coaliţii.
Se iau în discuţie patru variante ale teoriei conflictului:
- teoriile structurale ale conflictului, în tradiţia lui Simmel, se centrează pe modul
în care conflictul este afectat de mărimea şi compoziţia grupului;
- diadele, în cazul mariajului, sunt diferite de grupurile mai mari din cauză ca
exclud coaliţiile;
- teoria microresurselor a lui Scanzoni explică cum poate apărea conflictul marital
dintr-un schimb de resurse iniţial echitabil, pentru că partenerii îşi reduc sau sporesc
contribuţiile nonreciproc (soţul care nu mai contribuie cu bani sau soţia care oferă mai
mulţi bani, dar nu-l poate determina pe soţ să participe mai mult în gospodărie);
- teoriile macroresurselor conflictului, cum este feminism-marxismul atribuie
conflictele familiale unei scale extinse de inechităţi, cum sunt cele de clasă sau gen.
(Pescaru, A., 2004).
5. Teoria ecologică - pleacă de la ipoteza că indivizii şi grupurile sunt în acelaşi
timp şi fiinţe biologice dependente de mediile lor fizice, dar şi fiinţe sociale care
interacţionează unele cu celelalte. Conceptele cheie ale teoriei surprind termeni ca:
ecosistem, nişă (poziţia în cadrul unui ecosistem), şir adaptativ (în sensul de secvenţe
repetate de comportamente de care e capabilă o fiinţă), unităţi (familile se disting prin
19
organizarea internă proprie), dezvoltare ontogenetică (schimbările survenite la nivelul
structurii interne), adaptare, selecţie naturală (sursa schimbării evolutive).
Teoreticienii acestui model afirmă că cei mai mici, copiii, se dezvoltă în contextul
ecosistemului familial, care este la rândul său inclus într-un ecosistem mai extins. Pe
măsură ce se dezvoltă, ea îşi asumă roluri din ce în ce mai specializate în cadrul familiei.
Rolurile specializate ale adulţilor se schimbă atât ca răspuns la schimbările din mediul
familial, cât şi ca răspuns la funcţiile schimbătoare ale dezvoltării copilului. Copiii au
tendinţa de a reproduce organizarea familială a familiei lor de bază, constrânşi de noile
restricţii ale ecosistemului, care se schimbă odată cu trecerea timpului (Pescaru, A.,
2004).
Criticii acestei teorii susţin că autorii săi nu au specificat momentul în care
intervin cele două nivele: biologic şi social (când anume devine mai importantă pentru
dezvoltarea copilului influenţa socială şi când cea biologică). Ei consideră că s-au făcut
aserţiuni prea ample referitoare la schimbare, fără a preciza mecanismele specifice
(Brofenbrenner a afirmat că, în fapt, comportamentul este o funcţie a interacţiunii dintre
persoană şi mediu, fără a da explicaţii suplimentare).
Teoriile referitoare la familie variază funcţie de câteva dimensiuni. Ele se
centrează pe diferite nivele de analiză, încorporează dimensiunea timp în grade diverse şi
localizează sursele schimbării în locuri diferite (fie interne, fie externe grupului familial).
Teoriile schimbării se centrează pe indivizi, tratează schimbarea ca fiind internă şi discută
puţin despre timp. Teoriile interacţionismului simbolic se referă mai ales la relaţii, dar
sunt interesate şi de procesele interne. Teoriile ecologice se ocupă de întregul grup
familial şi caută surse externe schimbării. Teoriile sistemelor şi cele de dezvoltare se
centrează pe aceleaşi lucruri, dar acordă mai multă atenţie schimbării în timp. Teoriile
conflictului şi câteva dintre cele de dezvoltare au în vedere familia ca instituţie în
societate şi încorporează cel mai extins cadru în timp – schimbarea istorică. Teoriile trec
printr-un stadiu formativ în care „metafora de bază a teoriei se află sub o foarte atentă
analiză”. Urmează un stagiu de rafinament, de testare, aplicare şi revizuire a acesteia.
Teoriile descrise aici se află în cea de-a doua etapă. Autorii lor nu sunt de acord cu
aproape nici unul dintre criteriile importante de evaluare a teoriilor familiei, dar
consistenţa internă, claritatea şi puterea explicativă se află printre standardele cel mai
bine valorizate. Sunt posibile multe strategii diferite de construire a unei teorii, cum ar fi:
deducerea teoriilor specifice din cele generale, combinarea celor parţiale pentru a obţine
unele mai cuprinzătoare, constituirea teoriilor din cercetări empirice, în mod inductiv şi
împrumutarea de teorii din alte domenii de studiu (Pescaru, A., 2004).
Un fapt este cert, şi anume că, teoriile legate de familie constituie astăzi o
provocare permanentă pentru oamenii de ştiinţă, dat fiind dinamismul schimbărilor socio-
cullturle şi geo-fizice pe care le traversăm.
Tipuri de familii
Institutul pentru familie, Vanier, a descris următoarele tipuri de familie:
 Familiile „nucleare”, compuse din doi părinţi şi unul sau mai mulţi copii
biologici sau adoptaţi, care locuiesc împreună; când familia nucleară a fost condusă de un
bărbat, ca unică persoană cu venit în casă, în anii ’50 – a fost considerată o familie
convenţională; acum este doar una dintre tipurile principale existente;
20
 Familiile „extinse”, compuse din părinţi, copii, unchi, bunici şi alte rude de
sânge, care locuiesc împreună sau nu;
 Familiile „amestecate” sau „recombinate” sau „reconstituite”, compuse din
părinţi care au divorţat, s-au recăsătorit şi au format o nouă familie, care include copiii
din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri şi/sau din această căsătorie;
 Familii „fără copii”, reprezentate de un cuplu;
 Familii „cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte – adesea o mamă – cu
un copil sau mai mulţi;
 „Cupluri care coabitează” şi „căsătorii convenţionale” – aranjamente familiale,
care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul. (Institutul pentru familie,
Vanier, 1994, p. 96)
De precizat că începând cu anul 1972 acest institut recunoaşte cuplurile cu
parteneri de acelaşi sex, ca familii. De aceea poate ar fi corect a adăuga un alt grup de
familii şi anume, părinţii homesexuali şi lesbiene.
Cele mai importante criterii pentru identificarea şi înţelegerea tipurilor de familii
sunt: criteriul numărului de parteneri, criteriul numărului de părinţi, criteriul numărului
de copii, criteriul orientării sexuale ale celor doi parteneri şi criteriul apartenenţei
culturale a partenerilor.
1.Criteriul numărului de parteneri care formează familia - aduce în discuție
familiile poligame și monogame. Familiile poligame sunt de două tipuri: familii
poliandrice și familii poliginice. Familiile poliandrice sunt acele familii unde femeia are
dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați sau unde există mai mulți parteneri
bărbați. Familiile poliginice sunt cele unde există mai multe partenere femei, bărbații
având dreptul de a alege mai multe soții. Caracteristic acestor familii poligame este
numărul mare de copii. Poligamia este întâlnită la unele popoare ce promovează după caz
sexul masculin sau feminin pentru a proteja societatea. Familiile monogame sunt acele
familii în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur
partener. Monogamia poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al
divorțului, partenerul rămas se poate recăsători. Sau poate fi monogamie strictă atunci
când partenerul nu mai are dreptul de a se recăsători. Societatea are un rol important în
ceea ce privește stabilirea dreptului de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri, astfel
societatea românească promovează monogamia serială. Tot în cadrul monogamiei,
distingem alte tipuri de familii: familii nucleare și familii extinse și familii de origine.
Familiile nucleare sunt formate din cei doi soți și copii lor necăsătorți. Acest tip de
familie cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile pentru că există un grad mai mare
de intimitate, de satisfacere a nevoilor sexual-afective, de siguranță și stabilitate și unde
relațiile democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială sunt realizate
mai ușor. Familiile extinse sunt formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în
același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și
nepoți. Acest tip de familie este format în cele mai multe cazuri din două familii nucleare
de exemplu doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre
soți sau doar cu un părinte sau un alt exemplu poate fi o familie nucleară care locuiește cu
o soră sau un frate căsătorit sau nu, cu sau fără copii. Familia extinsă se întâlnește cel mai
mult în societățile tradiționale caracterizate prin conservatorism, al regulilor și tradițiilor
familiale. Acest tip de familie impune reguli de organizare și funcționare stricte, astfel
21
familia cea mai în vârstă va fi cea care stabilește aceste reguli, iar cel mai în vârstă bărbat
va fi considerat capul familiei, luând deciziile importante în familie.
Datorită celor relatate mai sus, a conservatorismului, tânărul cuplu ajunge de
multe ori să intre în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește ducând astfel la
scăderea intimității și satisfacerii maritale. Uneori se poate ajunge chiar la disoluția
cuplului nou constituit, datorită neînțelegerilor apărute în relația cu părinții, uneori
aceasta fiind prea rigidă privind păstrarea vechilor obiceiuri. În alte cazuri se poate
ajunge la disoluția cuplului parental datorită perturbării relațiilor existente și producerea
de tensiuni, conflicte provenite din partea cuplului tânăr. Alteori relațiile dintre familiile
nucleare se deteriorează după apariția copiilor (nepoților) deoarece bunicii preiau un rol
conducător al familiei având tendința de a deveni părinți atât pentru nepoți cât și pentru
părinții acestora, ducând astfel la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți cât și
pentru copii, aceștia nemaiștiind pe cine și când să mai asculte. Familia extinsă prezintă și
avantaje semnificative. Astfel fiind mai mulți membrii în familie există o mai mare
varietate de modele de comportament ce pot fi adoptate de copii. De asemenea, o familie
extinsă poate asigura sentimente mai trainice de apartenență și siguranță, contribuind la o
dezvoltare psihică bună a copiilor. Mai multe persoane într-o familie permit un mai bun
atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională având un
nivel crescut de încredere în sine și abilități de relaționare cu ceilalți. Familia extinsă,
având un număr mai mare de membrii, poate face mai ușor față la sarcinile gospodărești,
dar și la crizele familiale apărute. Avantajele se măresc cu cât fiecare membru al familiei
își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile
celorlalți, mai ales intimitatea. Familia de origine este un alt tip de familie fiind
reprezentată de familia în care s-a născut persoana, adică părinții și frații acesteia.
2. Criteriul numărului de părinți - prezintă două tipuri de familii, biparentale și
monoparentale. Familiile biparentale sunt cele în care există ambii părinți, acestea fiind
formate din părinții naturali ai copilului/copiilor sau din familii mixte sau reconstituite în
cazul în care părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul.
Aceste familii mixte, pot conține proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copiii
comuni ai partenerilor. Pentru a fi o familie în adevăratul sens al cuvântului, familiile
reconstituite trebuie să depășească o serie de dificultăți. Astfel, neacceptarea părintelui
vitreg de către copil din simplul motiv că îl percepe ca un înlocuitor al celui natural duce
la apariția sentimentelor de respingere, furie, ură și gelozie. Aceste sentimente pot să se
diminueze în timp, dar aceasta depinde de contribuția și atitudinile sau greșelile de
comportament ale părinților. Unele dintre greșelile părinților sunt devalorizarea părintelui
vitreg în fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau a admonesta copilul, tehnicile
educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le folosește și altele. O
altă situație în care familia reconstituită poate întâmpina dificultăți este atunci când
copilul poate considera că părintele său natural îi acordă mai puțină atenție și iubire după
recăsătorie, acesta neexplicând copilului diferența dintre iubirea parentală și cea
conjugală. Uneori, problema dificilă apare pentru părintele vitreg, deoarece nu poate
accepta copilul partenerului de viață. Acesta nu își poate manifesta afecțiunea pentru
copilul partenerului mai ales când acesta îl respinge sau chiar se revoltă și luptă împotriva
sa. În aceste situații este nevoie de calm și de ajustarea comportamentului părintelui în
cauză astfel încât să poată să facă față problemei. O dificultate în constituirea unei familii
reconstituite o prezintă și conflictele fraterne dintre copii celor doi parteneri și/sau copii
22
proveniți din căsniciile lor anterioare. Astfel, copii din căsătoriile anterioare pot prezenta
sentimente de inferioritate, se pot simți mai puțin iubiți și doriţi decât noul copil al
cuplului. Familiile monoparentale sunt acele familii în care unul dintre părinţi nu există,
copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se datorează fie
decesului acestuia, fie divorțului. O familie monoparentală se poate constitui și în cazul
în care o persoană poate deveni părinte unic prin conceperea unui copil prin fertilizare in
vitro, prin adopția unui copil sau atunci când celălalt partener nu ia parte la creșterea
copilului. Cele mai multe familii monoparentale sunt cele care provin din divorțul
părinților sau decesul unui partener și sunt formate cel mai adesea din mamă și copil (sau
copii). Nu în ultimul rând, există din ce în ce mai multe persoane care își asumă postura
de părinte, mamă singură prin nașterea unui copil sau prin adopție. O familie
monoparentală prezintă dezavantajul că părintele în cauză întâmpină multe dificultăți în
îndeplinirea rolului său de a se realiza financiar și de a reuși să asigure confortul și
educația necesară copilului său. În cazul în care părinții singuri nu pot face față
dificultăților apărute, ei apelează la persoane din familia extinsă cum ar fi bunici, alte
rude, bone, etc. O diferență există în ceea ce privește constituirea familiei monoparentale,
mai precis atunci când familia este compusă din mamă și copil față de tată și copil. Astfel
mamele singure au tendința de a nu apela la alte persoane pentru ajutor și ajung la un
moment dat la o suprasolicitare și la apariția tensiunilor interioare care mai târziu se pot
transforma în simptome, atât la ele cât și la copii lor. Tot la mamele singure se întâlneşte
preluarea rolului de tată fapt constatat a fi foarte rar, în cazul bărbaţilor părinţi singuri.
Datorită acestor schimbări în interiorul familiei, apar modificări ale regulilor, ale
graniţelor dintre membrii familiei și subsisteme sau modificări ale întregii structuri
familiale. De exemplu, mamele singure tind să fie mai autoritare, mai rigide în aplicarea
regulilor, pentru a suplini lipsa tatălui iar taţii singuri devin în aceste situaţii mai delicaţi,
mai afectuoşi, dar sunt mai restrictivi în unele reguli. Într-o familie monoparentală pot
apărea modificări la nivelul subsistemului adulţilor, astfel el fiind redus la un singur
adult, fapt ce va duce în timp la dificultăţi în modelarea intimităţii erotico-sexuale a
copiilor. Ei au o confuzie în ceea ce priveşte modelul feminin și cel masculin, deoarece
având un singur părinte, acesta joacă rolul şi de mamă şi de tată.
3. Criteriul numărului de copii - ne dă un număr de patru tipuri de familii:
familia fără copii, cu un singur copil, cu doi copii și cu trei sau mai mulți copii. Familia
fără copii este un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Acest tip
de familie este în număr din ce în ce mai mare în zilele noastre, deoarece apare
fenomenul de întârziere a momentului nașterii unui copil în cuplu. Motivele ar fi:
partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, să testeze
stabilitatea relației lor pentru a nu avea eșecuri printr-un divorț, doresc să se realizeze
economic, financiar (obținerea unui serviciu, cumpărarea unei locuințe etc.). Alte motive
ca familia să nu aibă copii ar fi și folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor
contraceptive, conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor ce
formează cuplul actual, creșterea ratei divorțurilor, mutarea atenției mai mult pe
împlinirea profesională a celor doi parteneri, stresul ridicat datorită creșterii timpului
petrecut la serviciu ducând astfel la scăderea capacității reproductive și a intimității în
cuplu, reorientarea femeilor către o viață personală și profesională ducând astfel la
amânarea rolului matern. Familiile fără copii, în majoritatea cazurilor se caracterizează
printr-o intimitate foarte mare, având o legătură emoțională foarte strânsă între parteneri.
23
3.1. Familia cu un singur copil - este foarte des întâlnită fiind tipul de familie
care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar face ca să nu fie suprasolicitată
economic și psihologic. În cazul în care familia este funcțională, echilibrată, copilul se
dezvoltă normal el simțind nevoia unui frate sau a unei surori. În cazul în care copilul nu
va avea un văr (verișoară) pentru a ține loc de frate sau soră el își va dori prieteni,
devenind în funcție de caracteristicile sale personale timid, izolat sau, dimpotrivă,
sociabil. În funcție de atenția acordată de ambii părinți copilului, acesta are șanse de a fi
răsfățat sau nu. Datorită părinților ce investesc emoțional mai mult decât trebuie în
copilul lor acesta, poate să rămână în starea de copil pentru mai multă vreme, deși fizic
devine adult. În cazul în care copilul trăiește mai mult între adulți, acesta interiorizează
ușor trăirile lor ducând astfel la conflicte interioare și la întârzierea sau accelerarea
maturizării. Când beneficiază de toate resursele familiei, copilul se va dezvolta armonios
atât fizic cât și psihologic, iar în cazul în care acestea sunt diminuate, de exemplu dacă
intimitatea între parteneri are de suferit (relațiile de afecțiune s-au răcit, există conflicte
sau boli etc.), copilul unic va fi ușor atras în coaliții cu unul dintre părinți împotriva
celuilalt. Există în număr mare familii în care mama se coalizează cu copilul împotriva
tatălui, datorită rolului timpuriu ce îl are mama în relația cu copilul, dar există și familii în
care tata coalizează cu copilul împotriva mamei, în acest caz mama având perturbări
majore de comportament datorate de exemplu unor boli fizice sau psihice. În aceste
cazuri copilul poate substitui rolul de partener sau de confident în funcție de sexul
copilului și de nevoile neîmplinite ale părintelui. Astfel, copii dezvoltă un atașament
exagerat față de părinte (sau părinți), fapt ce va determina dificultăți în asumarea rolului
de parteneri în viitoarele lor relații.
3.2. Familia cu doi copii - este un tip de familie apreciată și foarte întâlnită
pentru că prezintă marele avantaj că frații învață să se accepte, să se iubească, să
colaboreze și să negocieze. Astfel rolurile în casă sunt împărțite pe sexe sau ordinea
nașterii. Între cei doi frați apare fenomenul de competiție, aceasta fiind mai ales pentru
dragostea părinților și pentru resursele materiale. Atunci când frații sunt apropiați ca
vârstă competiția este mult mai evidentă dar, ea nu este o competiție negativă ci
stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni
diverse situații. Există o importanță în ceea ce privește și sexul copiilor în manifestarea
afecțiunilor, dar și a conflictelor; în cazul în care copii sunt de același sex afecțiunea
înclină mai degrabă către prietenie contribuind la formarea unor tendințe homosexuale,
iar dacă aceștia sunt de sexe diferite uneori afecțiunea este amestecată cu sentimente
erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu aceasta depinzând de atitudinea părinților.
Și în acest tip de familie pot apărea coaliții, cele mai frecvente fiind între mamă și copii
sau mamă cu un copil și tatăl cu celălalt.
3.3. Familia cu trei sau mai mulți copii - are o caracteristică importantă, aceasta
fiind că frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, și să se crească unul pe
celălalt. În cazul în care resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, primul copil va
avea sarcini asemănătoare cu cele ale părinților îngrijindu-se de gospodărie dând ajutor la
creșterea celorlalți copii și lucrând atunci când devine adult acesta numindu-se și copil
parental. Oricare dintre copii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar șansele
cele mai mari le are primul. Rolul de copil parental poate fi adaptativ în cazul familiilor
ce au o bună funcționare sau neadaptativ, în cazul familiilor cu probleme, când părintele
renunță la rolul său și copilul va fi nevoit să îl preia. Copiii parentali se pot simți
24
supraîncărcați, pot simți că sunt depășiți de sarcini, fiind încercați de sentimente
copleșitoare de vinovăție și neputință, care pot duce la tulburări afective sau boli
psihogene. Copii parentali își continuă acest rol de îngrijire când devin adulți, inclusiv
față de proprii parteneri inclusiv în familile pe care le vor constitui. Un alt fenomen pe
care îl întâlnim în familile cu trei sau mai mulți copii este acela al copilului mijlociu ce se
simte ignorat emoțional, neglijat dezvoltând sentimente de fustrare, neîncredere în sine,
furie, acestea ducând la apariția unor tulburări de comportament și alte simptome cum ar
fi dificultăți în relaționare, insuccese școlare și profesionale, inclusiv boli. Copilul cel mic
poate fi apăsat de nevoile familiei, pe care mai mult le simte, decât le înțelege, aceasta
ducând la refularea trăirilor în timpul somnului, având coșmaruri, vorbind în somn.
4. Criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri - cuprinde două tipuri de
familii, familiile heterosexuale şi familiile homosexuale. Familiile heterosexuale sunt
acele familii în care ambii parteneri sunt heterosexuali, acestea fiind întâlnite cel mai des
în lume. Familiile homosexuale sunt acele familii în care cei doi parteneri sunt
homosexuali sau lesbiene. Aceste familii pot avea sau nu copii, aceştia fiind proveniţi
din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, prin adopţie sau prin fertilizare in
vitro. Acest tip de familie se întâlneşte mai rar și a apărut mai recent în tipologia
familială. În Europa există câteva state care au acceptat căsătoriile dintre parteneri
homosexuali, dar în cele mai multe cazuri cuplurile homosexuale sunt acceptate mai bine
fără a fi legalizate într-o căsătorie. Homosexuali și lesbienele preferă în cele mai multe
cazuri să rămână în cupluri, fără a mai întemeia familii punând accent mare pe libertatea
personală și a exprimării sexualităţii.
5. Criteriul apartenenţei culturale a partenerilor - sunt două tipuri de familii
în funcție de acest criteriu, astfel întâlnim familii în care partenerii aparțin aceleiași
culturi, fiind tipul cel mai frecvent întâlnit și familii mixte în care partenerii aparțin unor
culturi diferite. Acest tip de familie capătă din ce în ce mai mult teren datorită dezvoltării
tehnicii de comunicare prin telefon, fax și Internet. Într-o familie mixtă apar numeroase
provocări, în special acelea de a armoniza diferențele de cultură, tradițiile, alături de cele
personale ce există în orice familie. În România întâlnim cele mai frecvente cazuri de
familii mixte ca fiind realizate între români și unguri, români și nemți, între români și
rromi sau alte tipuri de combinație. Partenerii acestor familii au o deschidere mentală și
spirituală mai mare, fiind mai puțin afectați de prejudecăți, mai flexibili în gândire și
comportament.
Etapele vieții de familie

Fiind un sistem deschis, având numeroase influenţe din partea mediului și
interacţionând cu acesta, familia se schimbă de la un moment la altul în funcție de
evenimentele ce apar în interiorul sau exteriorul acesteia. Acest sistem trebuie permanent
să se restructureze și să se reorganizeze în funcție de: apariția sau dispariția unora dintre
membrii ei (nașterea copiilor, a nepoților, căsătoria copiilor, etc.), creșterea și dezvoltarea
membrilor (copilul mic, adolescentul, constientizarea rolului parental de către părinte,
înaintarea în vârsta etc.) sau aparitia unor evenimente asteptate sau nesteptate (intrarea
copilului la gradinita sau școala, pensionarea părinților, divorțul, o boală, obținerea sau
pierderea unui loc de muncă, etc.).
25
O dată apărută o schimbare într-o generație, ea determină schimbări și în celelalte
generații, astfel transformările ce au loc într-un subsistem familial produc influențe și în
celelalte subsisteme. O concluzie importantă este aceea că, într-o familie schimbările se
produc în salturi, asemenea unor furtuni prevestite doar cu foarte puţin timp înainte,
plăcute sau nu, dar totdeauna generatoare de stres. De exemplu, în cazul în care copilul
merge la grădiniță sau școală, toți ceilalți membri ai familiei își vor schimba programul,
atitudinile şi comportamentele unul față de celălalt; în cazul plecării copiilor de acasă,
apare nevoia de restabilire a vieții în doi a părinților.
S-au identificat diferite etapizări ale ciclului de viață familială de diverși oameni
de știință, psihologi. Astfel Salvador Minuchin identifică patru stadii de dezvoltare, ce
apar în majoritatea familiilor:
1. Constituirea cuplului – presupunând formarea diadei maritale, acesta
reprezentând un sistem funcțional prin negocierea granițelor (interacțiunea cu
socrii), reconciliind stilurile de viață diferite, dar presupunând și apariția unor
reguli privind cooperarea si conflictul.
2. Familia cu copii mici – presupune reorganizarea sistemului marital prin apariția
copiilor pentru adaptarea la cerintele impuse de rolul de părinte.
3. Familia cu copii scolari si adolescenti – familia interacționând de acum și cu
sistemul scolar, iar pe măsură ce copiii cresc aceasta trebuie să se adapteze la
problemele apărute, la fiecare din stadiile de evoluție a copiilor.
Sociologii Evelyn Duval si Reuben Hill în 1940 stabilesc etapele dezvoltării
grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Astfel avem:
 etapa cuplului fără copii;
 etapa familiei cu copii de vârstă scolară;
 etapa familiei cu copii deveniti adulti;
 etapa familiei omului singur (văduvia).
În anii 1980, 1999 terapeuții de familie Betty Carter și Monica McGregor au adus
îmbunătățiri etapizării, prin recunoașterea diverselor culturi, dar și a unor etape ce nu sunt
neapărat specifice cum ar fi divorțul și recăsătoria:
1. initiativa tânărului adult;
2. casătoria;
3. familiile cu copii mici;
4. familiile cu adolescenţi;
5. initiaţivele copiilor şi părăsirea căminului;
6. familia la bătrâneţe.
Etapele ciclului Principiul dominant şi Schimbari care marchează

vieţii procesul emoţional dezvoltarea
Separarea tinerilor Responsabilizare şi Diferentierea sinelui în legătura
de adulţi angajament cu familia de origine, cu munca
şi independenţa financiară
Formarea unui nou Responsabilizare şi Dezvoltarea relaţiilor intime
cuplu/a unei noi angajament egale
familii
Familii cu copii Acceptarea noilor membri Formarea de comportamente
mici responsabile în exersarea rolului
26
parental şi fratern
Familia cu Flexililitate şi diplomaţie, Dezvoltarea şi exersarea
adolescenți acceptanţă şi compromis atitudinii de toleranţă şi
compromis.
Plecarea copiilor Înţelegere şi susţinerea fluxului Eliberarea şi asumarea de noi
de acasă de ieșiri și intrări din/în responsabilităţi
sistemul familial
Familia cu adulţii Acceptarea şi asumarea de Compensarea deficitelor cu arii
după tinereţea roluri conform schimbărilor de comperenţe consacrate
târzie generaționale
Tabelul 1. Etape ale vieţii de familie

- Parcurgerea notelor de curs şi a bibliografiei indicate.
- Reflectare asupra etapelor din viaţa de familie experienţiate până în prezent.
1. Să analizeze fiecare din tipurile de familii prezentate şi să argumenteze care dintre
taxonomii ar fi preferată.
2. Să identifice elementele de congruenţă dintre etapele unui ciclu de familie-principiile
directoare şi liniile de dezvoltare pe care fiecare dintre acestea le presupune.
Sumar
O teorie referitoare la familie trebuie să includă cel puţin un concept despre
familie, iar aceasta implică o definire a termenului. Familia este, de asemenea, o instituţie
socială, astfel încât teoriile legate de ea se pot centra pe conexiunile sociale şi pe
obiceiurile multor familii din aceeaşi societate.
Unele dintre caracteristicile distincte ale familiilor ca grupuri sociale sunt acelea
că durează mai mult decât orice alt grup social; sunt intergeneraţionale şi conţin atât
relaţii biologice, cât şi de rudenie, care le leagă de organizaţii familiale mai extinse.
Bibliografie modul
Bucureşti
1. Eicheler, M., 1981, The Inadequacy of the Monolithic Model of the Family, în:
„Canadian Journal of Sociology”, Vol. 6, No. 3
Modulul IV. Relaţii interpersonale la nivel familial

Scop: identificarea elementelor de specificitate ale relaţiilor intrafamiliale;
27
Obiective:
 să analizeze tipurile de relaţii şi dimensiunile acestora la nivelul unei familii;
 să identifice rolurile ce se stabilesc la nivelul unei familii analizând
caracteristicile acestora.
- Relaţii şi interrelaţii intra şi inter familiale
- Rolurile în cadrul unei familii
- Stilurile parentale
Relaţii şi interrelaţii intra şi inter familiale.

În interiorul familiei se întâlnesc numeroase procese şi fenomene familiale ca de
exemplu: intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiția, negocierea,
formarea unor coaliții, manipularea, etc. Cele mai importante sunt intercunoșterea și
comunicarea, ele stând la baza formării și evoluției cuplului și familiei.
Intercomunicarea
Intercunoașterea începe între cei doi parteneri atunci când se întalnesc, se plac, se
îndragostesc (de cele mai multe ori) și hotărăsc să se cunoască. Când ajung la concluzia
că se cunosc suficient si dacă doresc formarea unui cuplu stabil ei se vor căsători.
Procesul intercunoasterii nu este finalizat, el continua si după căsătorie, atunci când
partenerii locuiesc împreună, realizează împreună sarcinile gospodaresti, fac față
influențelor externe, cunoscându-se din ce în ce mai mult din punct de vedere al
personalitătii fiecăruia. Intercunoasterea este un proces atât voluntar, conştient, dar şi
involuntar, automat, acţiunile directe de autodezvăluire şi dezvăluire reciprocă se succed
şi se interpătrund, iar partea involuntară constă în comportamentele obişnuite şi automate
pe care fiecare partener le realizează dându-i informaţii celuilalt despre el.
Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă au o mare importanţă în stabilirea intimitatii în
cuplu şi familie, astfel realizându-se stabilirea unor relaţii mai bune, mai calde, mai
deschise între parteneri, cât şi între părinţi şi copii, dar şi facilitarea stimulării dragostei
erotice, mai ales a dragostei profunde, mature. Pentru a se dezvălui sau a asculta
dezvăluirea partenerului trebuie ca partenerii să depăşească o serie blocaje ale
intercunoaşterii precum: teama de a nu lăsa pe celalalt să afle presupusele defecte proprii;
teama de respingere sau pierdere, care ar putea urma dacă celalalt cunoaşte ceea ce tu
apreciezi ca fiind un dezavantaj pentru tine, etc; tendinţa de a judeca propria dezvăluire
sau ceea ce dezvăluie partenerul(a); tendinţa de a te manifesta ca fiind superior
partenerului, falsificând astfel intercunoasterea; mitul conform căruia partenerul trebuie
să intuiască adevărata ta structură bio-psiho-socială şi culturală, dacă te iubeşte cu
adevărat; deprinderi gresite de comunicare. Realizarea procesului de intercunoaştere nu
se poate produce în afara celui de autocunoastere şi dezvoltare a încrederii în sine şi în
partener.
Comunicarea
Există o stransă legătură între intercunoastere şi comunicare, de aceea o
comunicare bună va duce la o intercunoaştere bună asigurând împlinirea şi satisfacţia
cuplului. Sunt două forme fundamentale de comunicare, cea verbală şi cea nonverbală,
ambele foarte utile în cuplu şi familie, reuşind reglarea relaţiilor familiale şi
28
reechilibrarea sistemului familial. Dintre numeroasele clasificări ale tipurilor de
comunicare, cea mai utilă s-a dovedit a fi cea a lui Gregory Bateson:
1. Comunicare digitală – unde mesajul are doar un referent, apartinând unui tip
logic, de exemplu cuvântul „masă” reprezintă doar o piesă de mobilier, sau un alt
exemplu, o durere de cap nu înseamnă decât o durere de cap în adevaratul sens al
cuvântului. În comunicarea analogică, mesajul are mai mult decât un referent, astfel un
exemplu ar fi strîngerea unui pumn, putând fi un semn pentru un anumit tip de
comportament (ameninţare, opoziţie, frustrare, agresivitate, etc), sau putând fi chiar o
parte a acestui comportament.
2. Comunicare analogică. – unde mesajul analogic al comunicării poate fi
decodificat luând în considerare alte mesaje, astfel de exemplu „durerea de stomac” nu e
doar o durere de stomac, ci ea poate exprima dezgustul, sustragerea de la o activitate sau
o solicitare indirectă de afecţiune. Stilul de comunicare este şi el important, acesta fiind
preluat din familie şi folosit în viitoarele relaţii de cuplu. Este confirmat de practica
educaţională puterea exemplului în formarea de comportamente. Astfel că, blocajele de
comunicare în familie, vor fi preluate de către copii şi pe care le vor transfera în viitorul
cuplu pe care îl vor forma. Cele mai frecvente blocaje ale comunicarii în cuplu şi familie
sunt datorate deprinderilor greşite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului
celuilalt, realizarea unor alte activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o
poziţie superioară folosind expresii ca: „ştiam asta”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să îmi
spui tu”, „exact asta voiam să spun si eu”, „eu ştiu cel mai bine ce este bine pentru tine”,
etc; timiditatea, jena de a-ţi expune propriile opinii; reţinerile sau chiar teama în
exprimare datorată reacţiilor colerice ale partenerului, părintelui sau ale copilului;
dominanţa unor mituri ca: „nu e frumos să vorbeşti despre sex, despre defectele
celuilalt”, „nu trebuie să iţi spun eu asta; ar trebui să îţi dai seama singur(ă) dacă stai cu
mine şi pretinzi că mă iubesti”,etc.
O comunicare bună presupune respectarea unor norme şi reguli ce implică:
- sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor familiei;
- abilităţi de gestionare ale unei comunicării asertive;
- onestitate şi diplomaţie în a afirma şi accepta adevărul;
- înţelegerea corectă şi acceptarea necondiţionată a mesajelor verbale şi nonverbale
primite de la ceilalţi membri;
- disponibilitate afectivă şi temporară în a asculta ce spun şi ceilalţi;
- acceptarea dialogului atunci când problemele celuilalt o reclamă;
- utilizarea unui limbaj, ton şi tonalitate adecvate situaţiei comunicaţionale.
Margrit Eicheler a realizat o clasificare a principalelor tipuri de „dimensiuni ale
interacţiunilor familiale”. Cele mai importante dimensiuni, din perspectiva sa, sunt:
procreativă, de socializare, sexuală, rezidenţială, economică şi emoţională. Aceasta însă
nu este o listă exhaustivă. O altă dimensiune, care nu a fost inclusă, deşi era nevoie de ea,
este cea legală. Motivul neîncorporării ei aici, este că aceasta traversează toate celelalte
dimensiuni. Mai mult decât atât, reprezintă un factor extern, faţă de celelalte care sunt, în
mare măsură, interne sistemului familial. În cadrul fiecăreia pot fi identificate grade
variate de interacţiune.
 Dimensiunea procreativă - se referă la interacţiuni de tipul cupluri care au copii
împreună, cupluri care au un copil sau mai mulţi împreună plus alţii cu alţi
parteneri, cupluri care au copii doar cu alţii sau care nu au copii deloc.
29
 Dimensiunea de socializare - se referă la cazul în care ambii soţi sunt implicaţi în
socializarea copiilor; doar unul dintre ei se implică în acest proces (în cazurile de
divorţ, în care numai unul dintre părinţi obţine custodia, iar celălalt nu are nici
măcar drept de vizitare); nici unul nu este implicat (când copilul a fost dat spre
adopţie sau în situaţia în care nu au copii).
 Dimensiunea sexuală - se referă la interacţiuni de tipul un cuplu căsătorit, în care
soţii fac dragoste numai între ei; un cuplu căsătorit, în care partenerii fac dragoste
şi cu alţii; un cuplu în care partenerii fac dragoste numai cu alţii sau celibatari.
 Dimensiunea rezidenţială – este reprezentată de două situaţii:
a. toţi membrii familiei locuiesc în aceeaşi casă
b. toţi sau o parte din ei locuiesc în cămine complet separate sau au o
multitudine de alte aranjamente.
 Dimensiunea economică –se referă la situaţiile în care: un membru al familiei este
total responsabil pentru întreţinerea tuturor; toţi membrii sunt independenţi din
punct de vedere economic. Există grade intermediare; o persoană este
responsabilă pentru unii dintre membri (când soţul plăteşte pentru el şi copii, iar
soţia pentru propriile ei cheltuieli) sau când unul dintre membri este doar parţial
responsabil pentru câţiva dintre aceştia, ca atunci când soţii îşi plătesc propriile
cheltuieli şi-şi împart toate cheltuielile legate de întreţinerea copiilor.
 Dimensiunea emoţională – situaţii în care: toţi membrii familiei sunt implicaţi
emoţional pozitiv, negativ sau deloc. Această implicare emoţională poate fi
asimetrică – cineva poate iubi pe altcineva din familie, care este fie neimplicat
emoţional în relaţia cu el (părinte, soţ absent emoţional sau copil autist), fie are o
implicare de tip negativ faţă de acesta. (Eicheler, M., 1981, p. 367-388.)
Cu raportare la relaţiile interfamiliale la nivel societal considerăm relevante
concluziile Forumului European „Familia în faţa secolului al XXI-lea”susţinut la Atena
în 1998:
 Familia în Europa sfârşitului de mileniu XX este o instituţie complexă, aflată într-
o lume complexă.
 Din perspectiva sociologică, în Europa există în momentul de faţă cel puţin patru
modele de familie. Aceste modele caracterizează zone largi ale continentului în
legătură cu contextele socioeconomice şi culturale diferite. Se identifică
diferenţele existente între modelul occidental şi cel răsăritean, cel nordic şi cel
meridional. În acest timp, în cadrul fiecărei naţiuni europene familia are propriile
ei caracteristici şi trăsături specifice, de unde vine şi bogăţia spirituală a
bătrânului continent.
 Analiza fenomenelor care se petrec la nivelul familiei azi în Europa, prin
intermediul studiilor sociologiei familiei, are o influenţă profundă asupra
deciziilor politice actuale atât în sfera socială cât şi în cea educaţională. Se
identifică două fenomene generale contradictorii: convergenţa şi divergenţa.
Există o mişcare de convergenţă a dimensiunilor şi caracteristicilor familiei care
se manifestă prin atenţia tot mai crescută care se acordă rolului familiei în viaţa
individului şi în viaţa socială şi perceperea familiei drept refugiu din faţa
greutăţilor existenţei sociale. În acest timp se petrece un fenomen de divergenţă,
marcat prin nevoia identificării şi personalizării familiei, ca instituţie socială şi ca
grup social, atât în plan individual, cât şi în plan naţional şi european. Provocarea
30
centrală în Europa modernă este legată de găsirea echilibrului între fenomenele
relevate.
 Familiile europene se confruntă azi cu o serie de probleme foarte grave: sărăcia şi
sensurile acesteia care influenţează întreaga dezvoltare a familiilor, scăderea
calităţii vieţii, „copiii străzii”, emigranţii, discriminarea pe criterii sexuale, etnice
şi intelectuale. Aceste probleme se regăsesc în grade diferite în toate ţările.
Întrebarea centrală în Europa modernă este legată de găsirea echilibrului între
fenomenele relevate: divergenţă şi convergenţă.
 Rolul statului în sprijinirea familiei: modelul statului protector/supraprotector
tinde să se devalorizeze, vădind chiar „efecte perverse” ale protecţiei substitutive
(discriminarea pozitivă).
 Cum familiile Europei se caracterizează toate prin fluiditate şi vulnerabilitate,
diferenţele existente între modelele diferite sunt premiza bogăţiei soluţiilor la
problemele lumii de mâine şi la reanalizarea funcţiilor familiei, în general
(Pescaru, A., 2004).
Rolurile în cadrul unei familii

Prin rol familial înțelegem setul coerent de comportamente pe care membrii
familiei îl așteaptă de la fiecare membru al acesteia, în funcție de poziția pe care o ocupă
în sistemul familial. Există trei roluri familiale: rolul conjugal (de partener, de soț/soție)
vizând relaționarea cu soțul, soția, rolul parental (de părinte) vizând relaționarea și rolul
fratern (de frate) vizând relaționarea cu frații.
Tipul de rol Caracteristici ale rolului

Rol conjugal - Cunoaștere a partenerului şi autocunoaştere;
- Satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor și
aspirațiilor referitoare la viața de cuplu;
- Distribuirea justă şi asumarea de sarcini specifice;
- Modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii;
- Dislocarea de resurse din potenţialul propriu pentru stimularea şi
asigurarea funcționării cuplului
Rol parental - Asumarea rolului de părinte
- Asigurarea condiţiilor favorabile pentru creşterea şi educarea
copiilor;
- Supravegerea şi coordonarea formării identității sexuale a copiilor;
- Stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii
Rol fratern - Învățarea comportamentului altruist şi empatic
- Completarea identităţii de sine și a celei sexuale
- Susținerea afectivă și cognitiv-raţională în situații diferite.
Tabelul 2. Roluri şi caracteristicile lor în cadrul unei familii
Pot apărea carențe în ceea ce privește îndeplinirea rolurilor familiale cum ar fi

exacerbarea sau minimalizarea rolurilor familiale. Astfel în exacerbarea rolului, de
exemplu soțul sau soția se implică exclusiv în rolul conjugal, generând sentimente de
sufocare, de culpă și control pentru partener și ignorarea copiilor. Cel mai des
exacerbarea rolului se întâlnește la mame, ajungând să facă din rolul matern un scop în
31
sine punând totul, chiar și pe ele pe planul doi întotdeauna. O altă exacerbare este cea a
rolului fratern apărând în situațiile în care un frate își îndreaptă toată atenția, grija și viața
spre frații săi, ignorând propriile nevoi și scopuri, un exemplu fiind copii parentali.
Minimalizarea rolului familial conduce, de exemplu la minimalizarea rolului
conjugal și îndreptarea spre relații extra conjugale, activități profesionale. Minimalizarea
rolului parental are consecințe negative asupra copiilor, deoarece apare neglijarea
acestora sau privarea acestora de grijă, atenția și satisfacerea nevoilor pe care singuri nu
le pot îndeplini având consecințe negative în dezvoltarea personalității lor. Neglijarea
rolului patern apare la părinții imaturi, la cei cu boli fizice și psihice grave, la cei care își
resping propia sexualitate (mame care își resping feminitatea și tați care nu manifestă
masculinitate), părinți dependenți de alte persoane cum ar fi părinți, parteneri sau
substanțe etc., părinți dominatori, agresivi, instabili. Minimalizarea rolului fratern este
întâlnită atunci când frații se ignoră unii pe alții sau atunci când apar multiple conflicte și
tensiuni între ei.
Stilurile parentale
Se vorbeşte şi se acţionează tot mai mult în organizarea unor programe ţintite de
educare şi formare a atitudinilor şi competenţelor parentale la nivelul familiei moderne.
Motivaţia de a deveni părinţi apare la un moment dat în evoluţia cuplurilor stabile. Pentru
a duce la îndeplinire aceasta sunt necesare însă ajustări economice, sociale şi psihologice
ale familiei. Motivaţia variază considerabil de la o cultură la alta. Uneori copilul este
investit cu rolul de a menţine coeziunea familiei. Alteori este privit ca o ”datorie” a
familiei. Există trei forme ale dorintei unui cuplu de a avea copii şi anume:
- motivaţia biologică - sentimentul matern are la bază instinctul de reproducere
(perpetuarea speciei). Motivaţia biologică este stimulată neurofiziologic şi de aceea, se
manifestă identic la toţi indivizii, fiind puţin influenţată de factorii de mediu.
- motivaţia socială - dragostea de mamă reprezintă pentru copil o sursă
necondiţionată de securitate socială, o condiţie care prefigurează transformarea copilul
într-o fiinţă socială. Interacţiunea mamă-copil începe din faza intrauterină şi este
considerată un exemplu de interacţiune socială. Natalitatea unei societăţi este influenţată
multifactorial, dar ţine şi de cultivarea sentimentelor de afecţiune faţă de copii. Motivaţia
socială a dragostei de mamă exprimă dragostea faţă de copii ca un produs al culturii şi
nu al naturii, pentru că acest sentiment se spiritualizează prin educaţie. Bucuria de a-ţi
vedea prelungită viaţa într-o fiinţă nouă, bucuria de a asista la achiziţiile surprinzătoare
ale copilului, satisfacţia de a fi contribuit la naşterea unui om care să devină util societăţii
sunt expresii ale motivaţiei de ordin social.
- motivaţia personală – este expresia dragostei pentru copii ca o constantă a
vieţii psihice feminine, în timp ce afecţiunea faţă de copii este un proces dominant în
psihicul femeii. Copilul reprezintă expresia supremă a autorealizării unei femei,
concretizarea ideii de permanenţă, dincolo de hotarele existenţei personale. Copilul
schimbă complet rolul şi statutul de până atunci al femeii, o transformă în mamă. Nu
numai statutul social al mamei se modifică, ci și autoevaluarea, conform mitului „a
devenit o fiinţă împlinită şi realizată, care şi-a îndeplinit menirea pentru care a fost
creată”. După naşterea copilului, femeia capătă un ţel precis şi anume acela de a creşte şi
proteja noua fiinţă, şi întreaga ei viaţă personală va fi marcată, până la sfârşit, de acest
32
eveniment. Naşterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare şi implinire
a personalităţii femeii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc efectele corectoare ale
maternităţii asupra temperamentului femeilor. Naşterea presupune un stres biologic
(schimbări fiziologice dramatice) şi uneori, un stres psihosocial, fiind necesare noi
responsabilităţi şi readaptări emoţionale. Responsabilitatea deosebită a femeii faţă de
sarcina şi destinul viitorului copil fac din naştere o problemă de psihologie socială.
Naşterea trebuie să devină un act responsabil, care să decurgă într-un climat psihic de
calm şi încredere. Femeia va trebui să ştie că la naştere există durere, dar că aceasta este
suportabilă şi acceptabilă. Numai anxietatea o amplifică, dându-i o coloratură patologică.
Dacă un cuplu parental pierde unicul copil din cauza unui accident sau a unei boli
incurabile, evenimentul este interpretat invariabil ca o dramă, iar foştii părinţi fac mari
eforturi pentru redobândirea unui copil “înlocuitor”. Riscul este maxim pentru familiile
cu copil unic. Deşi nu este demonstrată existenţa unei “baze” biologice a dragostei tatălui
faţa de copil, aceasta există şi derivă mai ales din calitatea relaţiei cu mama copilului.
Intervin însă şi alţi factori cum ar fi gradul lui de cultură şi educaţie, compararea socială,
experienţa personală de viaţă, sentimentul de mândrie masculină (copilul se constituie ca
o dovadă indubitabilă a virilităţii). Obligaţiile pe care şi le-a asumat la întemeierea
familiei fac ca tatăl să se implice imediat după naştere în îngrijirea lui cu dragoste, iar
societatea modernă promovează modelul parental de creştere a copilului. Doar în culturile
cu model tradiţional aceste sarcini revin în exclusivitate compartimentului feminin al
familiei, înţeleasă într-un sens larg.
Conceptul de stil parental se referă la variaţiile normale în încercările de control

şi socializare ale copiilor de către părinţi (Baumrind, 1991). Două aspecte sunt importante
în această definiţie. În primul rând faptul că stilurile parentale descriu variaţii normale în
practicile parentale, astfel ele nu ar trebui înţelese ca stiluri deviante de practici parentale
cum ar fi cazurile de abuz sau neglijare. În al doilea rând Baumrind a pornit de la ideea că
practicile parentale normale se învârt în jurul noţiunii de control.
Controlul comportamental se referă la aşteptările părinţilor ca regulile lor să fie
respectate de copii şi ca aceştia să se comporte adecvat.
Stilurile parentale reprezintă modalităţile de educare a copiilor prin intermediul
interacţiunii părinte-copil. Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor,
propriul său stil parental. Stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toţi
părinţii educă copiii în acelaşi fel. De asemenea, nici stilurile parentale pure nu există în
practică. Nu se poate spune că unul dintre părinţi are unul din stilurile parental în
proporţie de sută la sută. Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun
amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.
Literatura de specialitate propune o clasificare în 5 stiluri parentale, părintele
indulgent, autoritar, indiferent, protector şi democratic. Aceste stiluri parentale rareori
sunt independente, uneori ele funcţionează combinat (de exemplu, deşi un părinte are un
stil parental indulgent, uneori acesta poate fi şi autoritar). Fiecare din cele cinci stiluri
parentale are propriile lui avantaje şi dezavantaje.
Stilurile parentale depind nu numai de personalitatea părintelui, de modelul său
educativ, ci şi de o serie de alţi factori precum mediul general, modele culturale şi
educative generale, tradiţiile, gradul de cultură, condiţiile sociale, structura familiei,
profesiile părinţilor, etc.
33
Diana Baumrind realiza un studiu pe 100 de copii preşcolari (Baumrind, 1967),
utilizând ca metode observaţia naturalistă şi interviul cu părinţii. Astfel a identificat 4
dimensiuni importante ale comportamentului părinţilor:
 strategiile de disciplinare
 căldura şi apropierea
 stilul de comunicare
 expectanţele cu privire la maturitate şi control
Pe baza acestor dimensiuni Baumrind a sugerat că majoritatea părinţilor prezintă
unul din următoarele 3 tipuri de stiluri parentale: părintele autoritar, părintele democratic
şi părintele permisiv. Cercetările ulterioare (Maccoby & Martin, 1983) au sugerat
adăugarea încă a unui stil pe lângă cele trei propuse iniţial, nominalizând astfel 4 stiluri
parentale
1. Părintele autoritar - care aşteaptă de la copil să urmeze reguli strict stabilite de
părinţi. În caz contrar copilul este pedepsit. Aceşti părinţi nu explică copilului raţiunea pe
care se bazează regulile, singura „explicaţie” pe care o oferă fiind „Pentru că aşa am spus
eu!”. Aceşti părinţi au aşteptări mari, dar nu sunt foarte atenţi la nevoile copilului. După
Baumrind (1991) aceşti părinţi sunt orientaţi spre supunere şi statut şi se aşteaptă ca
ordinele lor să fie executate fără explicaţii.
2. Părintele democratic- În mod similar cu părinţii autoritari părinţii democratici
stabilesc reguli şi se aşteaptă ca copiii să le respecte, însă o fac într-o manieră
democratică. Aceşti părinţi sunt sensibili la nevoile copiilor şi le ascultă întrebările.
Atunci când copiii nu se comportă aşa cum se aşteaptă ei, sunt mai iertători şi nu sunt atât
de orientaţi spre pedeapsă ca şi părinţii autoritari. Baumrind considera că aceşti părinţi au
standarde clare pentru comportamentul copiilor şi urmăresc măsura în care copiii le ating.
Sunt asertivi, dar nu sunt intruzivi sau restrictivi. Metodele lor de disciplinare sunt
suportive, mai degrabă decât punitive. Ei doresc ca copiii lor să fie asertivi şi
responsabili, disciplinaţi, dar şi cooperanţi.
3. Părintele permisiv - numit şi indulgent, are foarte puţine aşteptări de la copii.
Îşi disciplinează foarte rar copiii pentru că are expectanţe foarte scăzute cu privire la
maturitate şi auto-control. După Baumrind (1991) părinţii indulgenţi sunt atenţi la nevoile
copiilor, dar nu au aşteptări clare de la ei. Sunt non-conformişti şi blânzi, nu impun
copiilor un comportament matur, lasă la latitudinea copiilor procesul de auto-reglare,
evită confruntările. Sunt în general apropiaţi de copii şi comunicativi adoptând de multe
ori mai degrabă statutul de prieten al copilului decât cel de părinte.
4. Părintele neimplicat - nu are prea multe aşteptări de la copil, nu este atent la
nevoile acestuia şi comunică destul de puţin. Deşi satisfac nevoile fundamentale ale
copiilor, ei sunt în general detaşaţi de viaţa copilului. În cazuri extreme aceşti părinţi pot
ajunge chiar să respingă sau să neglijeze nevoile copiilor.
Coordonatele definitorii ale stilurilor parentale şi implicaţiile acestora asupra
vieţii şi dezvoltării copiilor sunt expuse în tabelul de mai jos.
Stil parental Impact produs

Stilul Copiii şi adolescenţii ai căror părinţi adoptă acest stil se auto-
democratic evaluează şi au scoruri la evaluări obiective care indică o mai bună
competenţă socială şi instrumentală decât copiii ai căror părinţi adoptă
alte stiluri. (Baumrind, 1991; Weiss & Schwartz, 1996; Miller et al.,
34
1993).
Stilul neimplicat Copiii ai căror părinţi adoptă acest stil au cele mai slabe performanţe
în toate domeniile.
Stilul autoritar Aceşti copii au performanţe bune la şcoală şi nu au de obicei probleme
comportamentale, dar nu prea demonstrează abilităţi sociale, au stimă
de sine inferioară şi înregistrează nivele crescute de depresie.
Stilul indulgent Aceşti copii au o mai mare probabilitate de a avea probleme
comportamentale şi de a avea performanţe mai scăzute la şcoală, dar
au stimă de sine ridicată, abilităţi sociale mai bune şi nivele mai
scăzute de depresie.
Tabelul 3. Stiluri parentale şi efectul lor generator

- Identificarea de analogii la nivelul informaţiilor oferite prin suportul de curs şi
experinţa familială proprie.
- Propunerea unei noi abordări a temei tratate, congruentă cu practica experienţială
cunoscută în mod direct sau indirect.
1. Să stabilească analogii între nevoile parentale, dimensiunile şi rolurile familiale,
argumentând punctul de vedere exprimat.
2. Reflectaţi şi analizaţi din perspectivă psihosocială conceptele: solidaritate între
generaţii, armonia intrafamilială, negocierea în cadrul familiei, comunicarea între
membrii, identificarea şi autonomizarea persoanei şi familiei, responsabilitatea coeziunii
familiale, tandreţea esenţială maternă, statutul supraprotector, calitatea rolurilor
parentale, formare/educare parentală, egalitatea sexelor.
3. Să analizeze stilurile parentale stabilind avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă
fiecare dintre ele.
Sumar
În viaţa majorităţii adulţilor, unul dintre momentele importante este acela în care
ei devin părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de
“maternitate” şi “paternitate” pe care le subordonează. Parentalitatea este o noţiune cu o
sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate ridicat. Ea desemnează rolurile
sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor în raport cu proprii copii. Stilul
parental oferă un indicator robust care prezice starea de bine a copilului într-o varietate de
situaţii. Atât sensibilitatea la nevoile copiilor, cât şi aşteptările părinţilor cu privire la
performanţele acestora şi la comportamentul lor sunt importante pentru a fi un bun
părinte.
Deşi mama rămâne polul afecţiunii, tatăl este perceput ca un partener numai în
măsura în care educaţia presupune încă de la începuturile ei o altă viziune asupra rolurilor
masculine. Băiatul trebuie învăţat de mic că este „viril” să facă treburi
gospodăreşti/casnice. Apar între membrii familiei o serie de conflicte de rol (nevoia de
35
lărgire a rolurilor tatălui, între copii şi părinţi). Devine obligaţia statului de a oferi
posibilitatea medierii acestor conflicte şi de construire a unor relaţii armonice pozitive.
Se tinde spre o cooperare necesară a tuturor membrilor familiei; coordonarea
intereselor fiecăruia în folosul tuturor (identificare şi cooperare).
Bibliografie modul
Aramis, Bucureşti
Bucureşti
2. Stan, C., 2001, Teoria educaţiei. Actulitate şi perspective Ed. Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca
3. Stan, N.,C., Manea, A.,D., 2009, Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii, în vol.
Educaţie şi formare, Ed. Karuna, Bistriţa, pp.21-37
Modulul V. Sănătatea vieţii de cuplu
Scop: însuşirea prin educaţie a unui comportmentului sanogen ca o alternativă validă
asupra vieţii dezorganizate şi a expunerii inconştiente în situaţii de risc;
Obiective:
 să diferenţieze compotamentele dezirabile de cele indezirabile la nivelul vieţii
de cuplu;
 să analizeze pe baza textului prezentat şi a experienţelor proprii coordonatele
comportamentului sanogen familial;
Schema logică a modului
- Educaţia pentru sănătatea vieţii de cuplu
- Comportamentul sanogen familial
Educaţia pentru sănătatea vieţii de cuplu

Plecând de la premisa că educaţia reprezintă un sistem comprehensiv de
informaţii şi influenţe socio-culturale provenite din interferenţa planurilor formale,
nonformale şi informale, apreciem că sensul educaţiei reprezintă un proces de
introducere a formabilului în sfera modelelor şi acţiunilor ce-i oferă o perspectiva
existenţială acceptabilă, confortabilă şi demnă.
Educaţia pentru familie, redescoperirea şi redefinirea rolului familiei în viaţa
fiecăruia dintre noi, a calităţii de familist şi părinte competent şi eficient presupune o
tratare responsabilă şi personală a subiectului/temei propuse de aceasta. Comportamentul
profamilist, rolul de părinte, comportamentul convieţuirii în doi se învaţă la fel ca orice
alt comportament, iar asumarea responsabilă a diferitelor roluri merită a fi tratată ca o
adevărată profesie.
Pentru ca o familie să-şi exercite eficient funcţia educativă ea trebuie să dispună
de o anumită cultură, de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice şi un cadru
36
economic decent de viaţă. Calităţile de familist şi părinte solicită efort şi pregătire de
specialitate, perfecţionare şi autoperfecţionare continuă şi se bazează pe ştiinţă-
competenţă-măiestrie, presupunând o anumită vocaţie, şi orientare socială, umanistă.
Conceptul de educaţie pentru familie constituie o etapă calitativ nouă în evoluţia
conceptelor din domeniul ştiinţelor educaţiei, a reprezentărilor şi judecăţilor cu privire la
demersul educaţional ce vizează formarea şi dezvoltarea personalităţii în vederea
realizării rolurilor familiale şi deschiderea acestuia spre imperativele lumii contemporane.
S-a stabilit că geneza conceptului a pornit de la următoarele constatări:
- în ultimele decenii ale secolului XX savanţii şi politicienii au identificat noi
tipuri de probleme sociale, printre care şi problema deteriorării familiei, care se impun
atât prin caracterul lor complex şi grav cât şi printr-un proces rapid de globalizare;
- imperativul vizat se regăseşte în programele şi recomandările UNESCO, definite
în anul 1978 şi tendinţa promovată de această organizaţie internaţională după 1990,
formulată în sintagma educaţia pentru valori, abordată cu referire la om şi problematica
lumii contemporane privind domeniul moral şi civic, natura şi mediul înconjurător
cultural şi tehnologic. În această categorie sunt incluse: educaţia pentru cetăţenia
democratică, educaţia pentru munca de calitate, educaţia pentru viaţa privată;
- în cercetările şi preocupările sale, cercetătorul Văideanu G. desemnează un
domeniu separat al educaţiei, educaţia pentru viaţa de familie şi economia modernă, pe
care îl consideră prioritar pentru deceniile 2001-2020;
- revoluţia sexuală n-a soluţionat problema fericirii umane şi n-a contribuit la
consolidarea familiei, iar abundenţa de informaţii privind relaţiile şi viaţa sexuală
reprezintă o condiţie importantă şi necesară, dar nu şi una suficientă pentru crearea unei
familii armonioase;
- lumea în perpetuă schimbare cere o adaptare rapidă şi responsabilă a
personalităţii umane la condiţiile inovaţiilor şi ale reformelor sociale, însă necesită şi o
ancorare echilibrată în astfel de valori eterne ca familia.
S-a analizat sintagma „Educaţia pentru familie” din perspectiva filosofiei analitice
şi s-a demonstrat că aceasta are o reală semnificaţie, iar analiza conceptuală a arătat că
termenii aplicaţi reprezintă o idee clară, formulată precis şi concis. Analiza ipostazelor de
aplicare a acesteia în filosofia educaţiei scoate în evidenţă trei perspective de aplicare a
termenului de educaţie: sociologică, instituţională şi de iluminare generală.
Perspectiva pedagogiei postmoderniste fixează cadrul epistemic, metodologic şi
social, raportând acţiunile educative la obiective, conţinuturi, tehnologii finalităţi şi
relaţia educator-educat, ceea ce asigură funcţionalitatea conceptului educaţia pentru
familie.
S-a stabilit că perspectiva instituţională, la fel, are caracter pedagogic şi social,
deoarece se referă la dezvoltarea persoanei ca rezultat al influenţelor şi acţiunilor din
partea familiei, şcolii sau a altor instituţii formale din cadrul societăţii, iar perspectiva
iluminării generale este definită prin termenul de achiziţie, ceea ce denotă un succes, o
eficienţă a rezultatelor şi se poate conştientiza prin afirmaţia distinctă „fă asta cât mai
bine”, care orientează procesul educaţiei pentru familie spre aspectul calitativ.
Aspectul filosofic al fenomenului educaţia pentru familie a fost abordat prin
prisma concepţiei lui John Dewey, care considera procesul educaţiei ca mijloc remarcabil
prin care este realizată unirea dintre cunoaştere şi valorile ce acţionează realmente în
conduita concretă.
37
Procesul de educaţie pentru viaţa de familie include:
- educaţia familială - rezidă în acţiunile şi influenţele din cadrul familiei cu
caracter educativ ce parvin de la adulţi, orientate spre formarea personalităţii copilului
- educaţia prin intermediul familiei - depinde de cultura generală a familiei,
educaţia se desfăşoară prin intermediul modului de viaţă al acesteia, ambele aflându-se
într-un feed-back permanent de consolidare a rolurilor familiale.
- educaţia pentru familie - rezidă în direcţionarea specială a procesului
educaţional ce presupune pregătirea copiilor pentru realizarea eficientă a rolurilor sociale
de familist şi părinte.
Perceperea-analiza-interiorizarea-exteriorizarea fenomenelor vieţii familiale se
desfăşoară în cadrul familiei prin prisma modelelor comportamentale ale membrilor
acesteia. În cadrul abordării educaţiei pentru familie ca fenomen social şi proces de
formare a competenţelor de realizare eficientă a rolurilor familiale s-a stabilit că teoria
generală a educaţiei plasează problematica celor trei planuri în centrul atenţiei
practicienilor din următoarele considerente:
a. Planurile formal-nonformal-informal se raportează la ansamblul instituţiilor
sociale, inclusiv familia şi şcoala care sunt antrenate în realizarea funcţiilor
educative de bază într-o triplă ipostază de actor, agent şi partener educativ;
b. Valorizarea eficientă a acestora asigură crearea reţelelor de cunoaştere cu caracter
educativ care corespund nu numai intereselor personale, ci şi necesităţilor
comunităţii umane;
c. Articularea resurselor proprii educaţiei formale-nonformale-informale la nivelul
unor proiecte de tip curricular;
În virtutea necesităţii de orientare şi ghidare a procesului educaţiei pentru familie,
tipurile de familii au fost asociate la trei modele educative generale, după cum urmează:
1. Modelul educativ tradiţional - caracterizat printr-o ierarhie clar pronunţată,
părinţii deţinând o poziţie autoritară în toate aspectele vieţii familiale;
2. Modelul educativ partenerial - axat pe principiile colaborării, cooperării,
sprijinului şi avantajului reciproc îmbinat cu elemente ce ţin spritul de rigurozitate
acţională;
3. Modelul educativ umanist-charismatic - plasează copiii în centrul atenţiei,
părinţii fiind în ipostaza de ghid şi consilier.
Un alt aspect evidenţiat de educaţia pentru viaţa de cuplu îl reprezintă iubire ca
sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri, ea fiind şi
principala motivaţie de transformare a cuplurilor erotice în cupluri familiale.
Specialistii în domeniu descriu cinci forme de manifestare a iubirii:
- epithumia – exprimă o dorinţa fizică puternică şi reciprocă, întregită de o
dragoste sexuală plină de satisfactie şi indicând un grad ridicat al sănătăţii
familiale
- eros – este forma de dragoste ce implică latura romantică a comportamentului
uman, ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită şi dorinta de a o
poseda total din toate punctele de vedere: mental, fizic, spiritual.
- storge – este forma de dragoste ce presupune o relaţie ce contopeşte o afecţiune
naturală şi sentimentul de apartenenţă reciprocă, bazandu-se pe loialitate mutuală
şi manifestandu-se în relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, generând
sentimentul de apartenentă la un anumit grup.
38
- fileo – este genul de iubire care exprimă preţuirea celui iubit, manifestându-se cu
gingaşie şi asteptând totdeauna un feed-back. Fileo înseamnă prietenie, intimitate
reciprocitate, încredere şi loialitate, ceea ce presupune că într-o casnicie în lipsa
acestuia, chiar dacă există pasiune, relatie de cuplu devine fadă, goală de sens,
neinteresantă şi neîmplinită.
- agape – este expresia dragostei complete, lipsite de egoism, care are capacitatea
de a oferi continuu, fară a aştepta ceva în schimb, fiind modelul iubirii Christice,
Este o dragoste a acţiunii, ce presupe sprijin necondiţionat, compasiune pentru
celalalt, şi consumându-se ca o atitudine, un comportament motivat spiritual şi
lipsit de emoţie.
O analiză atentă asupra comportamentului unui cuplu de îndrăgostiţi ne indică
tipul de dragostea ce domină acea relaţie, respectiv:
- dragoste imatură – este reprezentată de situaţia cînd iubire are o intensitate foarte
mare; este un amestec de dependenţă dar şi de aşteptari, în sensul că fiecare dintre cei
doi parteneri ar dori să-i fie satisfăcute multe din nevoile personale de către celălalt.
Aceast tip de dragoste este specifică adolescentilor şi tinerilor.
- dragoste matură - este de intensitate mai mica, dar mult mai profundă, implicând
încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el, fară a avea tendinţe de a-l
schimba, presupunând încredere şi sprijin mutual reciproc. Persoanele ce ajung la o astfel
de dragoste, sunt persoane ce au o stimă de sine ridicată, sunt conţtienţi de propria lor
valoare, au principii şi valori ce le permit să se manifeste autonom sincron cu o implicare
raţional - emoţională în relaţia cu partenerul.
De cele mai multe ori, trecerea de la o dragoste imatura la una matură generează
conflicte, implică traume, suferinţe şi schimbări atitudinale puternice, cu adaptări la o
nouă situaţie dificile.
În viziunea lui Erich Fromm iubirea este o artă, un mod de a trai în şi pentru
artă, ceea ce presupune o acţiune conştientă de învaţarea a acestei arte după modelul
consacrat al oricărui tip de artă (dramatică, muzicală, etc.). Acelaşi autor, recomandă ca
pentru transformarea dragostei imature în iubire matură să existe:
- disciplină – angajarea responsabilă a eu-lui personal şi a timpului alocat relaţiei;
- concentrare – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi întelege;
- răbdare – este nevoie de exerciţii, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;
- sensibilitate – constientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente;
- autocontrol- dirijarea controlată a acţiunilor şi sentimentelor, dominanţa raţiunii;
- depaşirea narcisismului – evadarea din propriul eu, din propriile plăceri, din
egocentrism şi egoism, manifestarea modestiei şi a disponibilităţii în relaţie.
(Fromm, E., 1995)
Comportament sanogen familial

Complexitatea stării de sănătate este dată astfel de interacțiunea multiplelor sale
dimensiuni: biologică (anatomică, fiziologică, biochimică), psihologică (cognitivă,
emoţională, comportamentală), socio-profesională (statut şi status, relaţii interpersonale),
spirituală (valori şi aspiraţii, religie, experienţe inedite). La nivelul componentelor
sănătăţii vom înregistra astfel şase elemente principale ce ţin de absenţa bolii, respectiv a
unei stări de disconfort, disfuncţie, dizabilitate:
- rezistenţă fizică şi fiziologică;
39
- atitudinea pozitivă faţă de viaţă;
- asumarea controlului asupra propriei vieţi;
- acceptarea de sine;
- relaţionarea socială pozitivă;
- stare subiectivă de bine. (CIF,2004)
Starea de sănătate rezultată ca urmare a modului particular de combinare a
elementelor prezentate anterior se exprimă sub forma indicatorilor valorici, care
corespund unor grade de sănătate întâlnite în literatura de specialitate, respectiv:
sănătatea optimă, sănătatea aparentă, sănătatea precară şi sănătatea foarte precară. Din
această perspectivă vom percepe boala ca fiind opusul sănătăţii, reprezentând o alterare
a funcţionării organismului uman, consecinţă a acțiunii unor agenţi patogeni sau
traumatici, exprimată prin tulburări a unei stări normale a orgnismului, respectiv
modificări organice sau funcţionale ale echilibrului normal intern şi extern al
organismului, simptome, disfuncţii, abatere de la normă, manifestarea eşecului în
adaptare etc. În contrapartida bolii, vom defini stare de bine ca acea starea ce presupune
un echilibru la nivelul intern al organismului cu manifestări în exterior, operţionalizate în:
relaţii pozitive cu ceilalţi, independenţă şi control asupra propriei vieţi, acceptanţă şi
decizie asupra sensului şi scopului în viaţa personală. Vom decela în acelaşi timp, la
nivelul celor trei ipostaze perceptive ale starii de bine, respectiv o stare de bine
subiectivă (ex. bucurie, satisfacție, fericire, iubire), o stare de bine psihologică (ex. sens
al vieţii corect şi clar conturat, scop pragmatic, semnificații reliste şi dezirabile) şi o stare
de bine globală (ex. reuşita în viaţa profesională). (Manea, A., D., Stan N.,C., 2013)
Şcolii îi revine un rol major în realizarea unor demersuri educative care să
urmărească prevenția apariției bolilor și conservarea stării de sănătate a elevilor, știut
fiind faptul că la vârsta mică imunitatea față de boli este mai redusă. Astfel, datorită
rolului important pe care îl deţine în formarea şi dezvoltarea bio-psiho-socială optimă a
fiecărui individ, în prezent educaţia pentru sănătate s-a conturat ca fiind o necesitate în
planul realităţii școlare. Dorim să subliniem în acest context că reducerea preocupărilor
pentru asigurarea sănătății populației școlare la programe nutriționale de tip “cornul și
laptele” nu reprezintă o soluție, deoarece în absența înțelegerii adecvate a principiilor ce
stau la baza asigurării unei vieți sănătoase și a asigurării continuității comportamentului
orientat spre menținerea sănătății dincolo de limitele fizice ale școlii, orice astfel de
măsuri sunt sortite eșecului.
Scopul educaţiei pentru sanatăte îl reprezintă astfel formarea şi dezvoltarea în
rândul populatiei, de la cele mai fragede vârste, a unei concepţii şi comportament
sanogen, ca expresie a nevoii fireşti de apărare a sănătăţii, a dezvoltării armonioase şi
fortificării organismului, a adaptării lui atât la condiţiile mediului ambiental natural şi
social cât şi al participării active a acesteia la ocrotirea sănătăţii populaţiei. Din acest
punct de vedere orientarea tematică a educaţiei pentru sănătate este una extrem de largă,
începând cu elementele de fundamentare ştiinţifică faţă de igiena individuală şi colectivă,
faţă de alimentaţie, îmbracăminte, muncă şi odihnă, utilizarea raţională a timpului până la
strategiile educţionale de evitare a factorilor de risc (carențe în igienă, alimentație
deficitară, consum de alcool, tutun, droguri etc.) şi de formare a comportamentului
sanogen în general.
Dennis Bagarozzi, doctor in psihologie si consilier, considera ca intimitatea este
„un proces interactiv care contine o serie de componente bine structurate si
40
interrelationate” ce au in centru „cunoasterea, intelegerea, acceptarea celuilalt si
aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea”.(Bagarozzi, 2001, p.56).
Nevoia de intimitate difera de la o persoana la alta, de la un cuplu la altul, dar ea este
nevoia umana de baza, ce izvoraste din nevoia fundamentala de supravietuire, de
atasament. D. Bagarozzi stabileste noua componente ale intimitatii:
 Intimitatea emoţională – este nevoia de a comunica si impartasii cu partenerul
toate sentimentele, atat negative cat si pozitive. Aceasta componenta poate fi
limitata de credinta ca numai sentimentele pozitive trebuie manifestate, sau
dimpotriva numai cele negative, sau numai anumite sentimente negative sau
pozitive pot fi exprimate (doar bucuria si iubirea, dar nu fericirea sau excitarea,
sau doar tristetea si frustrarea, dar nu si furia sau ura).
 Intimitatea psihologică – este nevoia de a comunica, de a impartasi si conecta cu
o alta fiinta umana, de a dezvalui caracteristicile propriului sine, cum ar fi visele,
sperantele, aspiratiile, dar si propriile indoieli, nemultumiri, conflicte interioare cu
partenerul, implicind o mare putere interioara a celui ce impartaseste dar şi a celui
ce asculta pentru a nu-şi răni partenerul. Pentru acesta este nevoie de încredere
reciprocă.
 Intimitatea intelectuală – este nevoia de a comunica şi împartaşi celuilalt ideile
importante, gandurile, credintele, ea nepresupunand intelectualizare sau
rationalizare, orgoliu sau demonstrarea superioritatii, recunoastere sau adulatie.
Presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin ochii celuilalt,
indiferent daca acesta este sau de acord cu aceasta perspectiva.
 Intimitatea sexuală – este nevoia de a comunica, împartaşi şi exprima cu
partenerul acele ganduri, sentimente, dorinte si fantezii de natura sexuala si
senzuala, ducand la trezirea dorintei sexuale, dar nu neaparat la actul sexual.
Aceasta intimitate este conectata profund la dragostea erotica, nu la cea
parinteasca, fraterna, amicala sau narcisista.
 Intimitatea fizică (non-sexuală)- este nevoia de apropiere fizica de partener, fară a
avea vreo tentă sexuală, presupunând atingere sau simple îmbrăţişări, mersul de
mână, dans, etc.
 Intimitatea spirituală – este nevoia de a impartasi partenerului gandurile,
sentimentele, credintele si experientele referitoare la religie, supranatural, aspecte
spirituale ale existentei cum ar fi viata, moartea, valori morale etc. Pentru fiecare
dintre cei doi parteneri este nevoie de o mare deschidere penrtu atingerea acestui
tip de intimitate, deoarece spiritualitatea este ceva foarte personal.
 Intimitatea estetică – este nevoia de a impartasi cu partenerul sentimentele,
gandurile, credintele, valorile, experientele pe care persoana le considera
frumoase, la care sufletul vibreaza sau inspira. Exemple de astfel de intimitati pot
fi: minunile naturii simple sau complexe, muzica, poezia, pictura, literatura,
sculptura, arhitectura si alte forme ale expresiei artistice.
 Intimitatea socială recreaţională – este nevoia de a se angaja in activitati si
experiente placute si de joc cu partenerul, incluzand activitaticum ar fi: schimbul
de glume si povesti haioase, impartasirea evenimentelor curente de viata, luatul
meselor impreuna, practicarea de sporturi, jocuri, dansatul de placere, etc. In
aceste activitati partenerii pot include si prieteni sau rude.
41
 Intimitatea temporală – reprezinta timpul pe care fiecare partener va dori sa-l
petreca cu celalalt zilnic pentru activitati intime. Acest timp difera de la om la om
astfel pentru unele persoane, 15-20 minute sunt suficiente, in timp ce pentru altele
nici doua ore nu sunt suficiente.
Comunicarea poate stimula sau nu intimitatea cuplului, astfel comunicarea directă
a nevoilor și dorințelor fiecărui partener este stimulativă dacă mesajele transmise sunt
clare, directe si sincere, și inhibitivă atunci cand mesajele sunt mincinoase, confuze,
paradoxale, agresive si incongruente.
Studiile arată că adolescenţii preferă să se informeze despre viaţa intimă - de la
sexualitate la relaţii - de pe internet şi de la cei de-o seamă cu ei. Părinţii şi şcoala,
profesorii, deşi ar trebui să fie, în mod natural, cei de la care învaţă tinerii, nu au
cunoştinţele, aptitudinile sau influenţa necesare acestui proces. În aceste condiţii, singura
cale de a le oferi adolescenţilor informaţii corecte despre sănătatea reproducerii şi
sexualităţii este prin cei de vârsta lor - educatorii "peer" sau "de la egal la egal". Din
cadrul conţinuturilor abordate amintim: informaţiilor de bază în sănătatea reproducerii -
anatomia şi fiziologia sistemelor reproducătoare, contracepţie, ITS, HIV/SIDA, sarcină,
prevenirea abuzului de substanţe.
În timp ce politicile de protecţie a familiilor cu copii s-au diversificat, iar efortul
financiar al statului a crescut semnificativ, sistemul de protecţie socială a familiilor se
bazează pe acordarea de beneficii financiare, în detrimentul dezvoltării serviciilor de
îngrijire şi creştere a copilului, arată raportul „Politici Familiale şi de Gen în România”
publicat cu sprijinul UNFPA, Fondul ONU pentru Populaţie.
În contextul demografic actual – o fertilitate scăzută, emigrarea populaţiei active
importantă atât prin potenţialul său în creşterea natalităţii, cât şi prin cel economic – şi al
unor tendinţe evidente de îmbătrânire a populaţiei, politicile sociale au un rol major în
ameliorarea sau accentuarea acestor perspective şi a riscurilor sociale şi economice pe
care le presupun.
O problemă specială la nivelul familiei o reprezintă fertilitatea deosebit de
scăzută, în prezent, modelul românesc fiind cel al familiei restrânse, cu unul, cel mult doi
copii. Naşterea unui copil este asociată cu importante costuri materiale, dar şi cu
probleme la locul de muncă, în special în rândul femeilor, ceea ce denotă nevoia
familiilor de sprijin la nivelul serviciilor de creştere a copiilor şi de facilitare a accesului
pe piaţa muncii, pe lângă ajutorul financiar pe care îl aşteaptă din partea statului.
Sistemul românesc actual de reconciliere a vieţii profesionale cu viaţa de familie
se bazează pe măsuri de susţinere financiară, care, în comparaţie cu măsurile similare din
spaţiul european, asigură într-o mare proporţie înlocuirea veniturilor anterioare şi se
acordă pe o perioadă îndelungată. Aceasta asigură o bună acoperire doar pentru copiii
până în 2 ani, copiii în vârstă de 2-3 ani rămânând într-o proporţie covârşitoare în afara
sistemului formal de îngrijire. În plus, încurajează accesarea concediului parental până la
expirarea perioadei maxime, creând premisele pentru o reintrare greoaie a beneficiarilor
pe piaţa muncii.
Sănătatea sexuală se referă la manifestarea firească a ciclului răspunsului sexual,
adică parcurgerea completă a tuturor fazelor actului sexual. De cele mai multe ori,
sănătatea sexuală va fi insoţită şi de sentimentul de implinire relaţională, tocmai datorită
legăturii puternice dintre sfera emoţională şi cea sexuală. De asemenea, sănătatea sexuală
42
presupune şi o claritate a identităţii sexuale. După F. Macnab (1997), însă, actul sexual
are 6 faze:
 Dorinţa sexuală – poate fi legată de o persoană, de o activitate expectată, de fanteziile
erotice sau de atingerea orgasmului. Indicatorii săi sunt senzaţiile corporale şi
reprezentările mentale. Există multe elemente care pot influenţa dorinţa sexuală. Printre
cele care o inhibă se numără atmosfera creată in jurul actului sexual, aluziile fizice
personale făcute de partener, stările emoţionale negative (anxietate, depresie, tristeţe,
vinovăţie etc.), expectaţiile partenerilor, credinţele religioase etc.
 Trezirea sexuală – este o stare mental-corporală in care experienţa ambilor parteneri
variază gradual in privinţa plăcerii pentru activitatea sexuală. La bărbaţi semnalul fizic
este erecţia, iar la femei lubrifierea şi senzaţia de „tanjire” in vagin, alături de creşterea
pulsului, schimbarea respiraţiei, a expresiilor faciale, uscăciunea gurii. Ea poate fi
stimulată de senzaţii vizuale sau auditive, prin intermediul dansului, tipului de
vestimentaţie provocator, mişcări sau filme pornografice.
 Excitarea sexuală – poate fi experimentată in trei moduri: excitarea autoerotică
(masturbare), contact interpersonal cu o persoană de sex opus sau de acelaşi sex, sau
fetiş. Există o foarte fină linie de demarcaţie intre faza de trezire sexuală şi cea de
excitaţie. In aceasta din urmă, indicatorii fizici sunt mult intensificaţi.
 Orgasmul – faza in care excitaţia ajunge la punctul culminant, crescand pană la
eliberarea totală. La bărbat, indicatorul este ejacularea, respiraţia greoaie. La femeie,
apar contracţiile musculare scurte, repiraţie puternică şi senzaţia de extaz.
 Satisfacţia – senzaţia scopului realizat, asociată cu generalizarea plăcerii, destindere,
relaxare, respiraţia redevenind lejeră, profundă şi egală.
 Postludiul - este starea mental-corporală de conştientizare a actului realizat. Se
caracterizează prin profunzime, dar şi revitalizare şi reinnoire
Concluziile Forumului European al Familiei de la Atena,din 1998, au reliefat că:
1. În contextul complex şi variat contemporan familia este complexă şi variată.
Există noi forme de familie şi caracteristica generală a familiei în Europa este
fragilitatea, fluiditatea şi vulnerabilitatea întregului.
2. Europa trage un semnal de alarmă referitor la familia de mâine. Familia este
cel mai productiv şi vulnerabil grup social. Excluderea socială tinde să
producă o pierdere a identităţii Europei. Nu este vorba doar de supravieţuirea
unor persoane sau a unor tradiţii, ci de supravieţuirea identităţii socioculturale
a Europei. Este clar că părinţii nu pot face faţă sarcinilor educative şi de aceea
familia trebuie sprijinită educativ şi social.
3. Secolul al XXI-lea se precizează ca o redefinire şi o revalorizare a relaţiei
dintre comunitate, societate, familie, cultură. Pentru aceasta este necesară o
cooperare şi o colaborare continuă; să lucrăm împreună pentru o politică mai
bună pentru copiii din toate ţările noastre

- Reflectare şi decizie asupra propriilor comportamente privind viaţa de cuplu şi familie.
43
1. Să identifice elemente specifice ale unei relaţii pozitive versus negative la nivel fmilial
2. Să alcătuiască un listing cuprinzând modalităţi de intercunoaştere şi comunicare la
nivelul unei familii
3. Să propună soluţii de realizare şi menţinere a unei vieţi de cuplu în armonie şi confort
pentru ambii parteneri plecând de la experienţele proprii de viaţă
Sumar
Pentru realizarea unei educaţii pentru familie care să răspundă demersului
epistemologic modern, conceputului învăţământului formativ şi practicii educaţionale
contemporane, trebuie să se elaboreze un sistem ce include fundamentele teoretice şi
metodologice ale educaţiei pentru familie, elaborate prin prisma noilor educaţii, ţinându-
se cont de exigenţele pedagogiei postmoderniste de tip integrativ, tendinţele de
reconfigurare a modelelor comportamentale familiale şi a stilurilor educative ale acestora.
Abordarea sistemică educaţii pentru familie din perspectivă filosofică ne
orientează spre reflexivitate, analiză amplă şi permanentă a realităţii sociale coloborat cu
acţiunile ce vor forma şi consolida atitudinile valorice privind cultura relaţiilor familiale
pe de o parte şi eficientizarea competenţelor de familist şi părinte, pe de altă parte.
Bibliografie modul
1. Manea, A., D., Stan N.,C., 2013, Educaţia pentru sănătate–componentă prioritară a
fenomenului educaţional contemporan, vol .Instrucţie şi educaţie în şcoala contemporană,
Ed. Nico, Târgu-Mureş, pp.158
2. Mitrofan, I., Ciupercă , C., 2002, Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi realitate,
Ed. Sper, Bucureşti
1. Mândâcanu V., Etica comportamentului moral, Ed. Presa Universitară Română,
Timişoara, 2003
2. Vasile, D., L., 2006, Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
Modulul VI. Parteneriatul şcoală-familie

Scop: definirea parteneriatului educaţional cu evidenţierea componentelor sale şi a
relaţiilor dintre acestea;
Obiective:
 să identifice corect componentele unui parteneriat educaţional şi interrelaţiile
dintre ele;
 să exerseze identificarea de probleme şi soluţiile aferente acestora în practica
educaţională de familie;
- Consideraţii teoretice privind parteneriatului educaţional
- Specificităţi ale relaţiei şcoală-familie
44
Consideraţii teoretice privind parteneriatul educaţional

Parteneriatul educational se constituie, în contextul unei societăţi aflată în
continuu proces de schimbare, ca o strategie prioritară orientată către dezvoltatrea
educaţiei româneşti şi ca o soluţie reală a marilor probleme cu care se confruntă
învăţământul în prezent. Se impun astfel a fi respectate o serie de condiţii care să sustină
în fapt ideea de parteneriat educaţional ca soluţie reală pentru o parte a problemelor
învăţătmântului contemporan, cum ar fi:
 transformarea parteneriatului educaţional într-un principiu fundamental al oricărui
demers reformator în educaţie;
 precizarea setului valoric care trebuie să conjuge şi direcţioneze eforturile
partenerilor;
 elaborarea unor strategii coerente şi pe termen lung în domeniul parteneriatului
educational;
 stabilirea prioritatilor care să unească eforturile actorilor parteneriatului
educational;
 precizarea rolului asumat de diferite instituţii şi categorii sociale în cadrul
parteneriatului respectiv.
Complexitatea actului educaţional, a realitaţii umane şi sociale contemporane
consonante cu sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional
potenţează înregistrarea a tot mai multe fisuri ale relaţiei dintre cele două instituţii
educaţionale - şcoala şi familia. Noul concept menit a provoca/genera schimbări în
relaţiile şcoală - familie este parteneriatul educaţional. El reprezintă deopotrivă un
concept şi o atitudine în câmpul educaţiei. Ca atitudine, parteneriatul presupune:
- acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite;
- egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună;
- interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
- comunicarea eficientă între participanţi;
- colaborarea (acţiune comună –fiecare partener îşi are rolul său diferit);
- cooperare (acţiune comună - interrelaţii şi roluri comune).
Conceptul de parteneriat educaţional are o extindere tot mai mare în teorie şi
practică, izvorât fiind din nevoile de colaborare şi cooperare la nivelul actanţilor actului
educaţional. S-a dezvoltat nevoia de a interveni direct asupra familiilor cu copii pentru a
le sprijini autodeterminarea şi independenţa. În baza experienţei educaţionale acumulate,
afirmăm că parteneriatul educaţional presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi
acţiuni educative la nivelul factorilor educaţionali, unitate ce se manifestă permanent şi
împreună cu actul educaţional propriu - zis. Parteneri ai programelor de colaborare
susţinute prin proiectele educative şi protocoalele aferente lor pot fi reprezentanţi ai:
- instituţiilor educaţiei: familie, şcoală, comunitate;
- agenţilor educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea
unor probleme educaţionale ( psihologi, consilieri, psihopedagogi, terapeuţi,
etc.);
- comunitaţi cu influenţă directă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului
(medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, poliţiei, etc.).
45
Din perspectiva dimensiunilor sale, conceptul de parteneriat educaţional are
valoare de principiu în pedagogie şi este o extensie de la principiul unităţii cerinţelor în
educaţie. Acesta presupune nevoia unui consens în ceea ce priveşte obiectivele
educaţionale vizate.
Comparând perioada incipientă de constituire şi funcţionare a parteneriatelor
şcolare cu exerciţiul realizări parteneriatului educaţional actual constatăm că el se adresa
în primul rând părinţilor şi profesorilor şi se referea la o acţiunea consensuală. Ceea ce
hotărăşte familia trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce intreprinde un
părinte, să nu fie negat de celălalt. Actual, conceptul de parteneriat are în vedere şi o altă
relaţie cu copilul, care este parte a deciziilor educative exersate asupra sa, exprimate în
acord cu posibilităţiile reale şi dimensiunile alegerilor sale.
Educaţia are în sarcinile ei şi educarea responsabilizării sociale si luarea rapidă a
decizilor. Relaţia educator - copil ne înfăţişează sensuri şi valenţe noi; este o relaţie de
parteneriat, datorită aspectelor ei de conducere democratică şi a flexibilităţii exprimate în
luarea deciziilor. Nu numai copilul învaţă sub influenţa educatorului, ci şi acesta se
formează, se transformă prin intermediul relaţiei educative promovate. Rezolvarea
fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi educatorului.
Cercetările desfaşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci
când şcolile şi familile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Parteneriatele dintre şcoli şi familie pot:
 ajuta profesorii în munca lor;
 perfecţiona abilităţiile şcolare ale elevilor;
 îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
 îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
 oferi servicii şi suport familiilor;
 crea un mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta
elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi
membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul
elevilor o comunitate de suport care potenţează performanţa intelectuală.
Dată fiind atât complexitatea şi gradul de dificultate al problemelor cu care şcoala
românească se confruntă cât şi impactul inerent al educaţiei şcolare asupra întregului
sistem social, soluţionarea dificultăţilor prezente reclamă colaborarea, cooperarea şi
parteneriatul unor categorii sociale extrem de diverse, cum ar fi:
- personalul angajat în sistemul de învăţământ;
- elevii cuprinşi în instituţia şcolară;
- părinţii şi susţinătorii legali ai elevilor;
- organizaţiile cu caracter non-guvernamental, în special asociaţiile profesionale
ale personalului din învăţământ, asociaţiile părinţilor şi ale elevilor;
- reprezentaţi ai cultelor religioase;
- agenţii economici şi reprezentanţii sferei economico-financiare;
- structurile de tip sindical;
- autorităţile centrale şi locale.
Pentru a realiza de facto un parteneriat construit pe baza valorilor democratice, în
societatea românească trebuie să se opereze o schimbare de valori, atitudini şi
46
comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi: decidenţi, oameni ai şcolii,
familii, elevi, reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale şi non-guvernamentale.
Specificităţi ale relaţiei şcoală-familie

Complexitatea funcţiilor, a relaţiilor familiale şi a procesului educativ generează o
nouă perspectivă socio-psiho-pedagogică privind abordarea familiei şi unităţiit de
învăţământ într-o tripla ipostază: aceea de actor, agent şi partener educaţional.
Modelele conceptuale care articulează influenţele exercitate de diferiţi factori
asupra copilului sunt numeroase, dar mulţi dintre cercetători privesc dezvoltarea
personalităţii copilului ca rezultat al interconexiunii unui ansamblu de factori familiali,
şcolari şi comunitari. Astfel, familia, colectivitatea de studii, locul de muncă,
comunitatea, lumea şi ego-sfera îl formează pe individ ca familist şi părinte, profesionist
cetăţean şi orientându-l în acelaşi timp spre cunoaşterea de sine, ghidându-i
autoperfecţionarea, autoactualizarea şi autoeducaţia.
Colaborarea instituţiei de învăţământ cu familia se consideră a fi eficientă în
condiţiile în care prima o implică pe cea de-a doua în activităţi comune care presupun o
iluminare psihopedagogică, o orientare spre eficientizarea abilităţilor şi competenţelor
parentale, o mobilizare a resurselor intelectuale şi morale a elevilor şi membrilor ei adulţi
în scopul realizării educaţiei pentru familie în general şi pentru fiecare membru al
acesteia în special Considerăm că liniile de forţă, cu caracter principial ce guverneză
relaţia partenerială şcolă - familie sunt:
1. Perspectiva axiologică ce exprimă necesitatea axării întregului proces
educaţional pe valorizarea valorilor şi a potenţialului individul;
2. Valorificarea maximală a experienţelor proprii conjugate cu bunele practice
din perspectiva problematicii lumii contemporane şi formarea deprinderilor de viaţă
consonante noilor educaţii;
3. Abordarea sistemică şi integrativă a cunoştinţelor ce presupune prelucrarea
informaţiilor utilizând metode integrative;
4. Perspectiva valorificării cadrului educaţional formal-nonformal-informal în
asigurarea confortului socio-psiho-fizic personal şi familial.
Specificul relaţiei partenerile şcoală-familie din perspectiva pedagogiei
integrative constă în realizarea de acţiuni şi activităţii menite a asigura educaţia
permanente şi formarea la nivelul fiecărui individ a unei viziuni globale asupra lumii şi
vieţii lui.
Conceptele cu care operăm azi în sprijinirea şi educarea familiei se referă la:
 echilibru emoţional şi consonanţă familială,
 relaţii interpersonale pozitive şi negocierea conflictelor
 eliminarea discriminărilor pozitive sau negative,
 responsabilizare şi autoresponsabilizare, asumare şi autoasumare,
 participare, implicare şi parteneriat.
Programele de educare a familiei constituie o prioritate în măsura în care sunt
desfăşurate sub forma unor cercetări – acţiune iar rezultatele lor mediatizate.
Alături de şcoală, familia are datoria de a se preocupa de formarea membrilor ei
mai tineri, aşa încât aceştia să poată face faţă cu succes provocărilor şi exigenţelor lumii
contemporane. În acelaşi timp este dezirabil ca fiecare familie să susţină cu
47
responsabilitate pregătirea membrilor ei (copii, tineri adulţi, seniori) pentru identificarea
de soluţii pertinente asupra schimbărilor/transformările paradigmatice survenite. Părinţii
competenţi, conştienţi de responsabilitatea lor faţă de viitorul propriului lor copil
acceptată şi asumă această în integrlitatea sa rolul de părinte. Pentru părinţii dezinteresaţi
şi incompetenţi, rezultatele acţiunilor lor educţionale pot deveni catastrofale. În sprijinul
părinţilor dornici să asimileze cunoştinţele necesare exercitării misiunilor educative
instituţiile de învăţământ şi cultură, de stat şi private, organizează cursuri de formare
pentru părinţi. Acţiunile vizează toate formele de educaţie (formală, nonformală şi
informală), cunoscând că societatea însăşi trebuie să fie una educativă. De asemenea,
presa de mare tiraj, radioul şi televiziunea sunt chemate în a evidenţia aspecte esenţiale
ale educaţiei morale la români, consonnte cu principiile educaţiei intelectuale, culturale şi
religioase.
Ne exprimăm convingerea că educaţia înţeleasă ca o investiţie în oameni pe
termen lung şi susţinută prin parteneiatele educaţionale, însoţită şi de unele măsuri
coercitive, va genera o evoluţie pozitivă a relaţiilor interpersonale intra şi inter familiale ,
ceea ce va conduce la o reinstaurare în societatea românească a unui climat moral
adecvat.

- Să analizeze critic şi autocritic relaţia şcoală -familie din poziţia deţinută.
1. Să identifice coordonatele unui parteneriat educaţional evidenţiind interrelaţiile la
nivelul componentelor acestuia.
2. Să rgumenteze necesitatea existenţei şi funcţionării parteneriatului educaţional din
perspectiva realizării educaţiei interactive.
3. Să realizeze o strategie pentru realizarea şi susţinerea unei relaţii şcoală-familie
eficiente.
Sumar
Intervenţia socioeducaţională este o acţiune de sprijin social cu scopul întăririi şi
responsabilizării familiilor şi nu pentru a le dezvolta „dependenţa” de specialişti. Una
dintre formele cele mai folosite în ultima vreme este intervenţia socioeducaţională bazată
pe şcoală. Este vorba de structuri de sprijin organizate pe lângă şcoli şi folosind
profesionişti care să sprijine atât activitatea şcolară a copiilor cât şi dezvoltarea generală a
practicilor parentale (consilierea şcolară; cadrul didactic de sprijin; mediatorul social).
Bibliografie modul
1. Manea, A.,D., Parteneriatul educaţional. Componentele şi relaţii dintre acestea, vol.
Educaţia 21/Nr.6/2008, Colecţia Ştiinţele Educaţiei , pp.186-195.
48
Aramis, Bucureşti
1. Antonesei, L, 2002, O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi
transdisciplinare ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi,
2. Durkheim, E., 1980, Educaţie şi societate, Ed. Didactică şi Pedgogică, Bucureşti
3. Mândâcanu V., 2003, Etica comportamentului moral, Ed. Presa Universitară Română,
Timişoara
4. Manea, A.,D., 2013, Managementul organizaţiei şcolare. Implicaţii ale
managementului democratic-participativ la nivelul unităţii şcolare de tip incluziv, Ed.
Eikon, Cluj-Napoca
4. Stănciulesu, E., 2002, Sociologia educaţiei familiale, Vol. I şi II; Collegium, Polirom,
Iaşi
Modulul VII. Intervenţii educaţionale în situaţii de risc
Scop: conştientizarea consecinţelor produse de situaţiile de risc la care sunt supuşi uneori
copii şi a nevoii de prevenţie şi/sau intervenţie specializată ;
Obiective:
 să aprecieze corect o situaţie de risc pentru a interveni în cunoştinţă de cauză ;
 să iniţieze un construct flexibil şi transparent al unui program de intervenţie
drept soluţie pentru problema identificată;
- Problematica copiilor cu părinţi emigranţi
- Conţinutul programelor educaţionale pentru copii aflaţi în dificultate
Problematica copiilor cu părinţi emigranţi

Una din cele mai des întălnite situaţii de risc pentru copii o reprezintă emigrarea
părinţilor acestora. Se consideră, la nivelul aceastei categorii de copii, ca fiind o expunere
a acestora spre o situaţie defavorizantă şi vulnerabilă. Situaţiile generate de emigrarea
părinţilor în care se află copii pot fi grupate astfel:
- grupul de copii care au fost lasaţi în grija unor persoane responsabile, conştiente
de sarcinile asumate;
- copii aproape abandonaţi, lasaţi în grija unor persoane incapabile să gestioneze
situaţia.
- copii lasaţi acasă în grija unor persoane care, fie nu sunt interesate, fie nu au
autoritatea necesară, pentru a suplini lipsa parinţilor
Evidenţiem o serie de consecinţe ce derivă din desparţirea temporară a copilului
de un membru sau altul al familiei, ca urmare a fenomenului migraţionist înregistrat:
- copilul se simte abandonat, părasit;
- dorul de parinţi îi crează un disconfort afectiv puternic manifestat în atitudine de
autoînvinovăţire, însingurare, izolare;
- devine irascibil, convins fiind ca i s-a facut o mare nedreptae;
- îşi neglijează pregatirea pentru şcoală;
- interacţionează cu diferite grupuri antisociale;
- înregistrează o stimă de sine scăzută;
- apare dorinţa de a epata şi a se supraestima în relaţiile cu ceilalţi colegi;
49
- abandon total sau parţial al sarcinilor care îi revin, inclusiv al şcolii ;
- fuga de acasă sau de sub supravegherea celor cărora le-a fost încredinţată
îngrijirea lui ;
- lipsa afectivităţii parentale poate avea consecinţe pe termen lung, poate influenţa
dezvoltarea normală a copilului, atât în privinţa dezvoltării sale fizice, cît şi a
celei psihice;
- pot fi o pradă uşoară în cazul abuzurilor de tot felul;
- risc de consum de droguri;
- luarea unor decizii importante greşit datorită lipsei consultărilor cu o persoană
avizată în domeniu, inclusiv părinte;
- dezvoltarea de comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta de copil;
- însuşirea de comportamente antisociale şi disruptive prin accesarea nelimitată la
fonduri bncare; su lips de control extern
- traume şi experienţe negative ca urmare a unor evenimente nedorite de viaţă
(ex.un accident, moartea unei alte persoane apropiate,etc.);
În ultimul timp, problema copiilor cu parinţii emigranţi (pentru a munci în
străinatate, pentru a profesa la un nivel înalt conform competenţelor deţinute, pentru a-şi
completa şi/sau diversifica studiile,etc.) a intrat în atenţia forurilor responsabile şi a
opiniei publice. Atât şcoala cât şi instituţiile avizate pentru protecţia drepturilor copilui s-
au autosesizat şi au inceput să-şi facă simţită prezenţa în a semnala efectele negative ale
fenomenului înregistrat, pe de o parte, şi a genera soluţii pentru controlul şi rezolvarea
problemelor socioeductive, pe de altă parte.
Din seria demersurilor întreprinse pentru a diminua efectele fenomenului
migraţionist amintim:
- derularea de parteneriate între şcoli şi alte instituţii de profil socioeducaţional
care au ca drept scop susţinerea din toate punctele de vedere a copiilor cu părinţi
emigraţionişti;
.- organizarea la nivelul unor unităţi de învăţământ după terminarea cursurilor,
programe de pregatire a lecţiilor pentru copiii aflţi în dificultate;
- asigurarea asistenţei psihopedagogice de specialitate, ori de cate ori este
nevoie, l nivelul unităţii şcolare sau a altor instituţii de profil;
- realizarea de campanii de conştientizare pentru părinţi a riscurilor la care îşi
expun proprii copii;
- dezvoltarea serviciilor de consiliere pentru persoanele care au grijă de copii cu
părinţi emigranţi;
- extinderea reţelei de consilieri şcolari şi a programelor de tip „Şcoală după
şcoală”.
Conform datelor furnizate de Agenţia Naţională pentru Drepturile Copiilor, în
România sunt 82.464 de copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinatate. 24.406
provin din familii în care ambii părinţi sunt emigranţi; în 47.154 de familii doar un
membru este plecat, iar în 8.904 de cazuri, singurul susţinator legal este plecat. De
menţionat şi faptul că 2.500 de copii se află în sistemul de protecţie socială.
Plecarea părinţilor la muncă în străinătate poate provoca anumite schimbări în
psihicul copilului: de la perceperea acestui lucru ca pe un eveniment de viaţă stresant la
trăirea unor experienţe psihotraumatizante. Aceste schimbări au la bază anumiţi factori ce
ţin de modul în care a funcţionat familia copilului înainte de plecare şi modul în care
50
dinamica relaţiilor intrafamiliale a suferit schimbări după plecarea părintelui/părinţilor,
factori ce ţin de copil incluzând vârsta copilului şi caracteristicile psihologice ale acestuia
şi factori ce ţin de reţeaua de suport a familiei şi implicit a copilului.
Pe lângă aceşti factori, un rol important în modul de percepere de către copil a
plecării părinţilor îl are nivelul de informare cu privire la plecare: cu cât copilul este
informat din timp despre plecare şi cu cât este angajat în mod direct în pregătirea plecării
(părinţii discută cu copilul despre această plecare şi despre schimbările care vor avea loc
în viaţa lui, îi cer părerea, este asigurat de afecţiunea părinţilor şi participă la etapele
pregătitoare plecării) cu atât va dobândi un anumit control asupra situaţiei care îl va ajuta
să facă faţă plecării propriu-zise şi perioadelor ulterioare în care va resimţi nevoia
apropierii fizice a părintelui/părinţilor.
Un alt aspect ce poate influenţa starea emoţională a copilului se referă la
schimbările care au loc după plecarea părintelui/părinţilor la muncă în străinătate. De
exemplu, modul în care părintele care a rămas acasă înţelege să-şi asume şi
responsabilităţile părintelui lipsă poate constitui un factor favorizant pentru copil sau -
dimpotrivă – un factor traumatizant (copilul preia toate sau aproape toate
responsabilităţile părintelui lipsă, părintele rămas acasă învinovăţeşte copilul pentru
plecarea partenerului, consumă alcool în mod abuziv, foloseşte violenţa verbală şi/sau fi
zică etc.). Totodată schimbarea domiciliului (mutarea în casa unei mătuşi/unchi, altă rudă
sau a unui vecin) sau a persoanei de îngrijire presupune adaptarea la un nou set de reguli
„ale casei”, adaptare care poate varia de la înţelegere şi cooperare la inacceptare. De
asemenea, trebuinţa de a face faţă unor alte tipuri de relaţionare: cu persoana de îngrijire,
cu copiii acesteia sau relaţiei dintre persoana de îngrijire şi partenerul său poate constitui
un factor de stres pentru copil.
Experienţele trăite de copil înainte, în timpul şi după emigrarea părintelui/
părinţilor pot conduce la dezvoltarea unei palete largi de manifestări psiho-
comportamentale în funcţie de vârsta copilului, caracteristicile sale psiho-sociale, de
modul în care acesta a fost pregătit pentru plecarea părintelui/ părinţilor, sprijinul de care
copilul beneficiază din partea reţelei de suport a familiei. Aceste manifestări psiho-
comportamentale pot include: trăirea sentimentului de abandon, tristeţe, anxietate,
nesiguranţă, stări despresive, comportament agresiv sau atitudine de indiferenţă,
deteriorarea conduitei şcolare, scăderea capacităţii de concentrare, supra/subapreciere,
autoizolare, stări de apatie, lipsă de motivaţie, comportamente (pre)delincvente etc.
Marea majoritate a acestor manifestări sunt „vizibile” şi uneori uşor de atribuit ca şi
cauză tocmai emigrării părinţilor. De regulă, psihologul intervine pentru efectuarea unei
evaluări la solicitarea asistentului social, responsabil de caz, care a constatat necesitatea
acestei măsuri în urma evaluării iniţiale. Intervenţia psihologului este parte integrantă a
procesului de evaluare complexă a copilului şi – acolo unde este cazul – din procesul de
asistare ce are drept scop prevenirea separării copilului de părinţi.
Având în vedere drepturile şi nevoile copilului, în procesul de evaluare este
necesară urmărirea unor aspecte ce pot fi asociate cu absenţa părinţilor:
• neglijarea alimentară - privarea de hrană, absenţa mai multor categorii de
alimente esenţiale creşterii, mese neregulate etc.
• neglijarea vestimentară - haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici sau
prea mari, haine murdare
• neglijarea igienei - lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi
51
• neglijarea medicală - absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a
vizitelor de control, neaplicarea/nerespectarea tratamentelor prescrise
• neglijarea locuinţei - locuinţă prost întreţinută, neîncălzită, risc de incendiu,
mobilier absent sau aflat în stare de degradare, substanţe toxice aflate la îndemâna
copilului etc.
• neglijarea educaţiei - sub-stimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi
recompense, lipsa modelelor de învăţare a abilităţilor de viaţă independentă, lipsa de
urmărire şi supraveghere a situaţiei şcolare.
De asemenea, trebuie urmărite posibilele riscuri şi/sau forme de abuz care apar în
unele cazuri ca urmare a nesupravegherii copiilor perioade mai îndelungate de timp.
Acestea pot fi :
• supraîncărcarea cu sarcini: preluarea responsabilităţilor de adult: (pregătire
hranei, menajul, spălatul hainelor, plata facturilor lunare, îngrijirea şi creşterea
fraţilor mai mici;
• vulnerabilitate la abuzuri fi zice, psihice, sexuale, exploatare prin muncă, trafic
de copii şi prostituţie (agresorii sexuali, recrutorii sau traficanţii de persoane, persoanele
care exploatează copii prin muncă îşi aleg victimele din rândul copiilor neglijaţi,
nesupravegheaţi)
• insuficienta dezvoltare a abilităţilor de viaţă independentă necesare pentru a
face faţă dificultăţilor viitoare ca adult: independenţa în luarea deciziilor, încrederea în
forţele proprii, abilităţi de management a timpului şi a banilor, controlul şi exprimarea
emoţiilor, relaţionare şi comunicare etc.
• însuşirea deficitară a normelor etico-morale: în absenţa unui model familial
funcţional, a unui mediu sigur şi coerent, copiii singuri acasă pot internaliza modelul de
neglijare afectivă din cadrul familiei de origine pentru a-l aplica ulterior la vârsta adultă
• debutul precoce al vieţii sexuale: în special puberii şi adolescenţii vor căuta
afecţiunea şi aprecierea de care au nevoie nu numai în grupul de prieteni ci şi în relaţiile
intime.
Asistenţa psihologică este un proces ce presupune parcurgerea unor etape ce încep
de la referirea cazului pentru evaluare/consiliere de către asistentul social sau alt
profesionist care lucrează cu copiii, continuând cu evaluarea propriu-zisă şi - acolo unde
se consideră necesar - consilierea şi/sau psihoterapia.
Obiceiurile de familie sunt foarte importante pentru orice grup de vârstă, şi desigur
au sens diferit şi ajută diferite activităţi psihologice în funcţie de vârstă şi de nevoile
fiecărui membru. O scurtă analiză a aspectelor relaţionate cu tradiţiile şi obiceiurile
fmiliale, raportate la principalele etape ale vieţii, ne indică că:
- în copilărie, obiceiurile de familie şi ritualurile sunt foarte importante pentru că
contribuie la întărirea senzaţiei de siguranţă, atât de importantă pentru echilibrul psihic al
unui copil mic.
- la adolescenţi, tradiţiile de familie constituie continuarea copilăriei şi arată
drumul spre majorat. Prezenţa tradiţiilor de familie îl ajută pe tânăr să reinvioreze relaţiile
cu familia şi cu rudele lui. Pe baza acestui proces psihosocial se întemeiază unele
expectative ale adolescentului în momentul când trece de la copilărie la majorat, şi
simultan, se creează condiţiile care îi arată ce înseamnă noţiunea de familie şi obligaţiile
ei.
52
- pentru adult, existenţa ritualurilor şi tradiţiilor care se păstrează într-o familie
oferă o dimensiune sentimentală procesului; păstrează tot ce a învăţat el la casa
părintească şi la rândul lui le transferă acasă, familiei lui şi grupului pe care îl ghidează.
Pe de altă parte, adulţii adaptează tradiţiile de familie pe care le-au moştenit de la
generaţia trecută, pun într-o anumită măsură amprenta lor pe care o vor preda generaţiei
următoare, adică copiilor lor.
Având în vedere nevoia implicării statului în monitorizarea şi controlul
fenomenului migraţionist politica emigrării poate fi susţinută şi ajutată atât prin
respectarea normelor societăţii – gazdă a emigranţilor, cât şi prin susţinerea noilor
membri, în sensul respectării tradiţiilor lor, obiceiurilor şi ritualurilor care le conferă o
identitate de membru al unui grup mic (familia) sau mai mare (un grup din aceeaşi ţară,
cu limbă şi tradiţii comune).
Conform studiilor intreprinse fenomenul migraţionist nu produce diferenţe mjore
asupra performanţelor şcolare ale elevilor cu părinţi emigranţi. Astfel, potrivit anchetelor
si interviurilor realizate de Fundaţia Soros, în cadrul programului “Migraţie şi
dezvoltare”, diferenţa în ceea ce priveste rezultatele şcolare ale copiilor supravegheaţi
faţă de cei care au parinţii plecaţi la muncă în străinatate nu este extrem de mare, dar este
semnificativă statistic. Astfel, copiii cu cel putin un parinte plecat în strainatate au avut în
medie note de final de semestru cu aproximativ 10 sutimi mai mici decât ceilalţi copii.
Cercetarea mai constată că “dacă se iau în calcul şi comunicarea copilului cu parinţii săi
şi importanţa pe care copiii o asociază cu notele bune la şcoală, efectul negativ al
emigrării parinţilor dispare în totalitate. Prin urmare, în medie, un copil dintr-o familie cu
parinţi emigranţi nu are rezultate şcolare semnificativ statistic diferite de un copil dintr-o
familie fără părinţi emigranţi dacă ambii copii provin din familii cu acelaţi tip de
structură şi acelaşi nivel socioprofesional”.
Conform datelor studiului dat publicităţii aceeaşi Fundaţie Soros, plecarea unuia
dintre părinţi, în special a mamei, nu semnifică doar o rupere fizică temporară a relaţiei
cu copilul, dar conduce şi la o deteriorare a relaţiei dintre cei doi părinţi, ceea ce nu de
puţine ori conduce la divorţ. Cercetarea atrage însa atenţia că “pentru unele mame,
plecarea în strainatate nu este doar o strategie de îmbunătăţire a veniturilor, ci si una de
soluţionare a unei vieţi de cuplu conflictuale”, situatie în care copilul ar putea fi expus şi
la “riscul unor abuzuri din partea taţilor, ale caror comportamente inadecvate au
determinat plecarea mamelor”. Una dintre concluziile studiului scoate în evidenţa tocmai
acest risc “confirmat în anumite cazuri”:plecarea temporara în strainatate a mamei “se
transformă într-o abandonare definitivă a familiei si copiilor ramaşi în ţară”.
Apreciem că indiferent de motivele obiective sau subiective invocate pentru lipsa
parinţilor, aceştia nu pot fi înlocuiţi/supliniţi de nimeni şi nimic. Ei sunt cei care pot face
cu adevarat un copil fericit prin faptul că îi transmit şi îl asigură de faptul că este iubit, îi
conferă siguranţa şi afecţiunea de care are nevoie pentru o creştere dezvoltare
armonioasă.
Conţinutul programelor educaţionale pentru copii aflaţi în dificultate

Educaţia familiei şi a părinţilor au în vedere acele acţiuni îndreptate spre
exersarea funcţiei educative, ca atare şi spre formarea şi dezvoltarea unor practici
eficiente de comunicare şi de interacţionare la nivel familial. În acest sens, Educaţia
53
familiei şi a părinţilor poate fi consiferată a fi o parte a consilierii, dar se poate constitui
şi în disciplină de-sine-stătătoare. În literatura de specialitate nu exisă delimitări clare ale
celor două tipuri de acţiuni, consiliere şi educaţie. Dacă luăm în considerare specificul
intervenţiilor în cazul consilierii putem observa că sfera de acţiune a acesteia este mi
restrictivă, întruncât vizează situaţiile de risc, de criză, conflictuale. Educaţia familiei şi a
părinţilor cuprinde un areal mai extins, atât la nivelul conţinuturilor abordate cât şi din
punct de vedere a temporalităţii şi, în acelaşi timp, are caracter preventiv. Dacă
activitatea de consiliere se adresează părinţilor sau familiei, ca instituţie, cu roluri bine
definite, educaţia părinţilor poate începe cu pregătirea copiilor pentru viaţa de familie,
prin cultură generală din familie şi din şcoala primară. Fiecare individ primeşte elemente
de educaţie pentru familie şi pentru a deveni părinte. Mare parte a acestor influenţe sunt
determinate de tradiţiile familiilor şi de modelele oferite de adulţi.
E. Vrăsmaş identifică două tipuri de intervenţie asupra părinţilor:
1. Prevenire
 Prevenţiile în planul intelectual-cognitiv: educaţia familiei şi a părinţilor sub
forma informării, consilierii, consilierii psihopedagogice şi orientării.
 Sprijin social care este sprijin material în bani, bunuri şi locuri de muncă pentru
situaţiile de şomeri şi reprofesionalizare.
 Intervenţie psihologică, cu precădere emoţională oferite în rezolvarea problemelor
comportamentale şi emoţionale prin măsuri psihologice şi psihiatrice. Ele
constituie o necesitate în dezvoltarea şi pregătirea fiecărei familii şi fiecărui
individ pentru eliminarea riscurilor în dezvoltarea copiilor şi pentru prevenirea
defavorizării.
2. Rezolvare a unor situaţii/crize/probleme/conflicte.
Aproape toate familiile întâmpină o serie de probleme în legătură cu exercitarea
funcţiei ei educative. Se fac eforturi în special pentru rezolvarea problemelor în educaţia
copiilor în familie de tipul:
o neintegrarea şcolară şi socială – lipsa de acces la şcoală şi la viaţa socială,
în general (există copii care nu merg la şcoală sau care rămân toată viaţa
închişi în casă sau internaţi într-o instituţie pentru care s-au născut cu
anumite deficienţe organice sau infirmităţi motorii);
o eşecul şcolar;
o dificultăţile de adaptare;
o riscurile tratamentelor neadecvate sau chiar rele la adresa copiilor (lupta
pentru respectarea drepturilor copiilor şi împotriva abuzului de orice
natură).( E. Vrăjmaş, 2008, pp.51-55)
De subliniat este tendinţa generală ca şi în cazul copiilor cu dizabilităţi severe,
profunde sau asociate (mentale, senzoriale sau psihofizice) să se asigure căile prin care să
se sprijine familia pentru a-i menţine cât mai mult în mediul lor natural, spre deosebire de
trecut, când soluţia era internarea într-o instituţie specializată. Apare în acest context ca o
cerinţă cu valoare de premisă de lucru, cunoaşterea şi folosirea unor forme adecvate de
sprijin a părinţilor pentru a-şi îndeplini sarcinile educative care devin mai complexe şi
mai dificile.
Orice acţiune de prevenire psihosocială presupune existenţa a două dimensiuni
corelate: - identificarea factorilor de prevenire;
- enumerarea modurilor de acţiune.
54
Dacă într-o fază iniţială se vorbea umai de identificarea factorilor şi de
schimbarea lor azi, se identifică nevoia de prevenire planificată şi de cel puţin două
direcţii de intervenţie:
1. Schimbarea factorilor de obstrucţie (tradiţional)
Profesioniştii pot interveni deci în comportamentele parentale şi în
comportamentul copilului pentru a pune la punct deficienţele de sistem. Practicile curente
de prevenire a problemelor copiilor sunt direcţionate pe cauzele specifice şi pe procesele
care împiedică dezvoltarea firească. Este vorba de a cunoaşte evalua şi schimba, la părinţi
ca li la ceilalţi membrii ai familiei, aceste idei, practici, concepţii, atitudini care împiedică
realizarea funcţiei educative. Acestea se pot obţine prin direcţionarea în două dimensiuni
acţionale: - responsabilizarea în interacţiunea copil-părinte;
- stimularea cognitivă.
Etapele unei asemenea intervenţii se referă la:
- analiza problemelor;
- desemnarea cauzelor;
- proiectarea programului;
- evaluarea programului
2. Crearea factorilor de prevenire (modern)
Pentru a fi eficient şi a nu crea dependenţă de alţii, sprijinul tinde să fie indirect şi
să ofere posibilitatea autoreglării şi găsirii soluţiilor proprii. Se pune accentul pe crearea
condiţiilor în care procesele să se autoregleze şi părinţii şi copiii să-şi rezolve singuri
propriile probleme. Se porneşte de la a se considera că fiecare familie/fiecare copil este
un sistem cu autoreglare şi că eforturile trebuie ţintite către a da noi posibilităţi şi
momente de rezolvare proprie a problemelor. Cele două direcţii menţionate mai sus sunt,
de fapt, împletite în acţiunile practice. În plan cronologic au fost întâi situaţiile de tip
responsabilizare şi epoca modernă aduce această nouă orientare spre prevenire şi crearea
mecanismelor de autoapărare şi autorezolvare.
În practică, ambele direcţii se împletesc pentru rezolvarea unor situaţii care apar
în viaţă familiilor cu copii. Intervenţia socioeducaţională presupune împletirea măsurilor
sociale cu cele educaţionale şi are ţintă comportamentele socioeducaţionale din familie.
Pentru a defini dimensiunile unei intervenţii socioeducaţionale este necesar de specificat:
 legătura între măsurile sociale şi cele educative;
 intervenţia asupra relaţiilor sociale din familie şi orientarea lor spre educaţia de
calitate a copiilor;
 echipa pluridisciplinară de intervenţie:
 responsabilizarea şi implicarea părinţilor în propria formare;
 întărirea întregii familii.
Intervenţia socioeducaţională este formată din activităţile orientate asupra
părinţilor şi a copiilor lor, activităţi centrate pe dimensiunea educativă. Trebuie specificat
că demersurile în favoarea familiilor, care au o altă natură decât cele socioeducaţionale şi
care pot fi de tipul medical, psihomedical sau terapeutic şi care se înscriu în direcţiile
propuse de mişcarea de terapie familială.
Termenul de intervenţie evocă utilizarea acestui cuvânt de către psihosociologi
sau specialişti ai unor organizaţii pentru a caracteriza acţiunile întreprinse de un
consultant exterior, la cererea membrilor sau a unor responsabili, pentru a sprijini grupul,
echipa sau o organizaţie de mici dimensiuni, să îşi schimbe un anumit mod de acţiune.
55
Abordarea psihosociologică porneşte e la ipoteza că acţiunea de schimbare, la nivelul
familiei ar trebui să favorizeze anumite dimensiuni care ţin de sistemul de interrelaţii, de
rolurile sociale, precum şi de conflictele care apar în cadrul grupului sau organizaţiei
(Guienne-Bossavit, V., 1994, şi Dubost, J., 1987, apud Boutin şi Durning, 1994, p. 10).
Diferenţa dintre terapie şi educaţie este, de asemenea, un punct important în
definirea intervenţiei. În practică cele două tipuri de intervenţie se pot întâlni de multe
ori. Dar, dacă terapia are ca plan să atenueze suferinţele resimţite de o persoană sau un
grup de persoane, educaţia promovează un proces de transmitere de cunoştinţe şi
competenţe către părinţi, într-un plan dublu: psihoindividual şi sociocultural. Activitatea
educaţiei este pe o durată lungă şi cu implicaţii de profunzime, pe când terapia se aplică
pentru rezolvarea unei crize. Ambele intervenţii sunt normative. Educaţia n impune
norme sociale, ci este deschisă unor soluţii care apar de la normele propuse sau alese de
familie, dar terapia chiar dacă este normativă nu pune întotdeauna accentul pe norme
valorice.
La confluenţa câmpurilor social şi educaţional, familia are nevoie de activităţi
ţintite care să asigure abordarea problemelor care apar în legătură cu copiii. Nu se poate
separa şi nu se poate fragmenta sprijinul necesar atunci când se doreşte eficienţa acestuia.
Educaţia părinţilor este o formă de educaţie a adulţilor şi în acelaşi timp o
educaţie care se adresează unei instituţii importante pentru formarea tinerei generaţii:
familia.
Consilierea părinţilor cere informare şi orientare în domeniul dezvoltării
personale dar şi deschiderea către câmpul social prin implicare, participare, promovare.
Pe de altă parte devine tot mai evident că nu ne putem adresa numai unor părinţi, ci
trebuie să intervenim preventiv în favoarea tuturor. Această abordare preocupă azi foarte
multe din politicile ţărilor avansate şi nu numai. Se evidenţiază tot mai pregnant nevoia
de antrenare a părinţilor în deciziile şi acţiunile formale/profesionale care îi privesc pe
copiilor şi de aceea este firesc să existe şi căutarea unor căi de a facilita legăturile dintre
părinţi şi şcoală, părinţi şi alte instituţii care intervin în viaţa de familie, dintre comunitate
şi familie, dintre copii şi părinţi. Practic, se simte nevoia ca părinţii să cunoască, să
analizeze şi să intervină adecvat în politicile educaţionale şi sociale relative la copii.
A participa activ, a fi responsabil, presupune a cunoaşte, a identifica
mecanismele şi a alege. Alegerea unor căi, a unor opţiuni presupune a fi informat dar şi a
cunoaşterea mecanismelor de accesare a informaţiei, ceea ce presupune o formare
adecvată. Activităţile sunt variate şi diversificate în funcţie de mai multe criterii. E.
Vrăjmaş (2008) realizează o taxonomie a tipurilor de activităţi în intervenţia
socioeducaţională, după cum urmează:
A. În funcţie de tipul de acţiuni: informative; formative (educative şi
de consiliere), de orientare, terapiile, sprijin material.
- activităţile informative - se referă la pregătirea şi transmiterea în forme variate şi
eficiente a unor informaţii. Informaţiile sunt legate de: educaţie, în general; sănătatea
copiilor; activităţile şi rezultatele şcolare ale copiilor; organizarea timpului pentru
pregătirea şcolară; pedagogie şcolară şi a timpului liber; gospodărie; bugetul familiei;
câmpul şi piaţa muncii; orientarea şcolară şi profesională; cunoaşterea copilului; tradiţii,
obiceiuri; religie; probleme care implică poliţia; juridic şi legislaţia familiei; tehnicile de
cunoaştere şi autocunoaştere; parteneriat şi colaborare în grup.
- activităţile formative- sunt de două tipuri:
56
a) Educaţia părinţilor - obiective:
a. dezvoltarea atitudinilor şi practicilor parentale;
b. autocunoaşterea şi analiza propriilor probleme;
c. responsabilitatea parentală;
d. comunicarea eficientă;
e. negocierea soluţiilor; luarea deciziilor;
f. rezolvarea creativă a conflictelor între generaţii.
b) Consilierea psihopedagogică a părinţilor - care se referă la sprijin
educaţional şi psihologic, la schimbarea ideilor, percepţiilor, atitudinilor, construirea
imaginii de sine şi formarea unor abilităţi şi deprinderi în practicile parentale pentru
rezolvarea unor situaţii problemă care ţin de:
 relaţiile intra- şi extrafamiliale;
 conflicte;
 adaptarea şcolară a copiilor;
 copiii cu cerinţe educative speciale.
- orientarea părinţilor şi relaţiilor familiale - care se realizează spre:
 decizii şi acţiuni în momente cheie ale formării şi dezvoltării copiilor;
 parteneriat;
 şcoli şi instituţii diferite pentru copii;
 spre alte servicii (autoritatea tutelară, cabinete de consiliere
psihopedagogică, cabinete psihologice, dispensare şi policlinici, cabinete
logopedice, cabinete de planing familial, consilierea cuplului).
- terapiile - se referă la acţiuni în situaţii de criză şi la intervenţii psihologice sau
psihiatrice asupra părinţilor ca persoane sau cuplu.
- sprijin social - asigurat prin intermediul asistentului social şi al colaborării acesteia cu
instituţiile apte să rezolve problemele sociale.
B. În funcţie de modul de a relaţionare, grupare şi antrenare cu
beneficiarii:
 activităţi de intervenţie personalizată sau „faţă în faţă”. Activităţi de acest
tip pot fi eficiente. Ele necesită un spaţiu proiectat în aşa fel încât să
asigure discreţia discuţiilor şi repetarea lor periodică;
 activităţi cu un părinte şi copilul acestuia. Ca şi cele de mai sus sunt
activităţi care necesită condiţii de discreţie pentru a facilita grupului
familial format din părinte şi copil confidenţialitatea necesară;
 activităţi în grupuri mici de părinţi, uniţi prin interese, opţiuni, probleme.
Sunt de obicei forme de organizare a activităţilor periodice care se adaugă
celor personalizate;
 activităţi cu grupuri mai mari de părinţi: se referă la întâlniri pe teme
anumite sau pentru rezolvarea unor probleme în grup. Se pot desfăşura
astfel, programe formative pe anumite teme cum ar fi: dificultăţile de
învăţare, practici de sprijin pentru mamele singure. Ca metode de abordare
a părinţilor sunt de recomandat discuţiile libere, valorificarea experienţelor
personale, jocul de rol, exerciţiile aplicative.
C. După timpul acordat intervenţiilor se pot deosebi:
 programele educative sau socioeducaţionale care sunt activităţi de durată;
57
 activităţi periodice – săptămânale, zilnice sau de mai multe ori pe
săptămână;
 activităţi sporadice, întâmplătoare sau la cererea unui beneficiar.
D. După beneficiarii implicaţi direct în activitate:
 activităţi cu copiii (pentru cunoaşterea reciprocă, culegerea de informaţii,
prin convorbiri şi interviuri, pentru înţelegerea vieţii de familie şi a
relaţiilor de familie);
 activităţi cu membrii unei familii (pentru elucidarea anumitor situaţii sau
pentru rezolvarea în familie a unei situaţii problemă);
 activităţi cu mai multe familii (rezolvarea unor probleme comune,
colaborare şi cooperare în sarcini comune sau individuale, întărirea
comunităţii);
 activităţi cu cadrele didactice (pentru a aborda părinţii şi familiile copiilor
cu care lucrează);
 activităţi cu copiii şi familia (preventive sau pentru rezolvarea unor
probleme);
 activităţi cu copiii şi cadrele didactice (pentru a aborda viaţa de familie şi
valoarea ei în raport cu şcoala);
 activităţi cu cadrele didactice, părinţii şi alţi membrii ai comunităţii
(informative, pentru luarea unor decizii care privesc comunitatea).
E. După modul de personalizare a intervenţiei:
 activităţi individuale de consiliere sau informare;
 programe socioeducaţionale de durată mai lungă sau mai scurtă, adresate
grupurilor.
Apreciem că echipa de formatori (profesori, consilieri, asistenţi sociali alţi
profesionişti şi părinţi), activităţile specifice susţinute în cadrul grupului pluridisciplinar
al specialiştilor care intervin în intervenţia primară sau secundară la nivelul subiecţilor
aflaţi în situaţii de risc, îşi vor articula acele priceperi, deprinderi şi instrumente
consonante noilor provocări la nivel social.

- Să reflecteze asupra implicaţiilor reale determinate de fenomenul migraţionist pe care
le presupun situţiile de risc în care se află copii;
- Să identifice soluţii reale şi acceptabile din punct de vedere psihosocial şi educaţional
privind copii aflaţii în situaţi de risc.
1. Să analizeze critic o intervenţie socioeducaţională cunoscută.
2. Să propună un proiect de strategie naţională pentru soluţionarea problemelor
psihoeducaţionale şi socioemoţionale generate de fenomenul migraţionist.
Sumar
Dată fiind problematica multiplă presupusă de viaţa de familie se resimte nevoia
de a transmite tot mai multe informaţii şi competenţe pentru rolul general uman de
părinte. Consilierea familiei şi consilierea parentală sunt acţiuni ţintite, profesionale,
58
realizate de specialişti care îşi propun să sprijine familia (consilieri psihopedagogici,
consilieri educaţionali sau psihologi educaţionali) şi se derulează ca activităţi formale,
organizate şi planificate, în principal, în urma sesizării unor probleme. Sferele celor două
tipuri de acţiuni (pentru familie şi pentru părinţi) se întâlnesc, dar nu se suprapun perfect.
Astfel, azi există în plus o preocupare pentru educaţia fraţilor şi bunicilor.
Educaţia familiei şi educaţia părinţilor sunt realizate nu numai în cadrul formal, ci
pot să se realizeze şi în contextul natural al familiei, au o cuprindere mai largă şi se referă
atât la programele formale (realizate de profesionişti, de cadre didactice), dar şi la
educaţia nonformală şi informală.
Bibliografie modul
1.Băban, A., 2001, Consiliere educaţională, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca
2.Vrăşmaş, E., 2008, Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed.
Aramis, Bucureşti
3.Stan, N.,C., Manea, A.,D., 2011, Managementul clasei de elevi. Abordări metodologice
şi praxiologice la nivelul Centrului Şcolar pentru Educaţie Incluzivă , Ed. Eikon, Cluj-
Napoca
1. Catalano, H., 2009, Dificultăţile de învăţare transversale,Program de intervenţie
pentru elevi cu părinţi emigranţi, Ed. Paralela 45, Cluj-Napoca
3. Luca, C., Pascaru, Ghe., Foca, L., 2009, Manual pentru profesioniştii care lucrează
cu copiii rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor la muncă în străinătate ,
Ed.Terra Nostra, Iaşi
4. Manea, A., D., 2009, Resurse familiale – premisă a adaptării la debutul şcolarităţii.
Date experimentale în vol. Fundamentări teoretice şi abordări praxiologice în ştiinţele
educaţiei, Ed. Eikon, Cluj – Napoca, pp. 370-386
BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, M., Millea,V., 2005, Parteneriate şcoală – familie - comunitate.
Studiu de caz, Editura Institutul European, Iaşi
2. Albulescu, I., 2009, Doctrine fundamentale în ştiinţele educaţiei, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca
3. Albulescu, I., 2008, Morală şi educaţie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008
4. Albulescu, I, Kilian, C., 2009, Copilul cu deficit de atenţie şi hiperactivitate – o abordare
psihopedagogică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
5. Antonesei, L., 2002, O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi
transdisciplinare ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
6. Barus.M., Enriquez, E., şi Lévy, A., 2002, Vocalubaire de Psyohosociologie
7. Băran-Pescaru, A.,, 2004, Parteneriat în educaţie familie – şcoală - comunitate,
Ed. Aramis, Bucureşti
8. Băban, A., 2001, Consiliere educaţională, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca
9. Băban, A., 2002, Psihologia sănătăţii: abordare psihosocială a sănătăţii publice,
Editura ASCR, Cluj-Napoca.
59
10. Baumrind, D.,1991, The influence of parenting style on adolescent competence
and substance use. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56-95.
11. Barber, B. K.,1996, Parental psychological control: Revisiting a neglected
construct. Child Development, 67(6), 3296-3319.
12. Becker, B., Linsey J., S., 2011, Effectiveness of Brainwriting Techniques:
Comparing Nominal Groups to Real Terms in Design Creativity 2010. London:
Springer London.
13. Berger, P., Luckmann, T., 2008, Construirea socială a realităţii, traducerea de
Alex Butucelea,.Ed. Art, Bucureşti
14. Bateson G., 2000, An Introduction to a Social Theorist, Oxford: Blackwell
15. Bonchiș, E., 2011, Familia și rolul ei în educarea copilului, Ed. Polirom, Iași.
16. Catalano, H., 2009, Dificultăţile de învăţare transversale, Program de intervenţie
pentru elevi cu părinţi emigranţi, Ed. Paralela 45, Cluj-Napoca
17. Chiș, V., 2000, Sisteme educaționale contemporane: structură, conducere și
paradigme ale reformei, Studii de pedagogie aplicată, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
18. Chiș, V., 2003, Provocările pedagogiei contemporane, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
19. Cristea C.,G., 2002, Pedagogie generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
20. Chelcea, S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Ed. Polirom, Iaşi.
21. Doise W. 1986, Levels of Explanation in Social Psychology
23. Durkheim, E., 1980, Educaţie şi societate, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
24. En ăchescu, C., 2003, Tratat de psihosexologie , Ed. Polirom, Iaşi
25. Eysenck, H, Eysenck, M, 2000, Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora,
Bucureşti
26. Eicheler, M., 1981, The Inadequacy of the Monolithic Model of the Family, în:
Canadian Journal of Sociology, Vol. 6, No. 3,
27. Florea, N., A., Surlea, F.,C., 2009, Consiliere şi orientare, Ed. Arves, Bucureşti
28. Fromm, E., 1995, Arta de a iubi, Ed. Anima, Bucureşti
29. Giddens, A., 2000, The Third Way and Its Critics. Cambridge: Polity
30. Iluţ, P.,, 2005, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed.Polirom, Iaşi
31. Jinga, I,2005, Educaţia şi viaţa cotidiană; Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
32. Jung ,C.G., 1994, Puterea sufletului, Antologie, Ed. Anima, Bucureşti
33. Luca, C., Pascaru, Ghe., Foca, L., 2009, Manual pentru profesioniştii care
lucrează cu copiii rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor la muncă
în străinătate , Ed.Terra Nostra, Iaşi
34. Lemeni, G., Miclea, M., (coord) 2004, Consiliere si orientare. Ghid de Educaţie
pentru carieră, Editura ASCR, Cluj-Napoca
35. Mitrofan, I., Ciupercă , C., 2002, Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi
realitate, Ed. Sper, Bucureşti
36. Mitrofan, I., Vasile, D., 2001, Terapii de familie, Ed. Sper, Bucureşti
37. Mitrofan, I., 1989, Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi.
Enciclopedică, Bucureşti
38. Manea, A.,D., Parteneriatul educaţional. Componentele şi relaţii dintre acestea,
vol. Educaţia 21/Nr.6/2008, Colecţia Ştiinţele Educaţiei , pp.186-195.
60
39. Manea, A.,D., 2013, Managementul organizaţiei şcolare. Implicaţii ale
managementului democratic-participativ la nivelul unităţii şcolare de tip incluziv,
Ed. Eikon, Cluj-Napoca
40. Manea, A., D., Stan N.,C., 2013, Educaţia pentru sănătate–componentă
prioritară a fenomenului educaţional contemporan, vol .Instrucţie şi educaţie
în şcoala contemporană, Ed. Nico, Târgu-Mureş, pp.158
41. Manea, A., D., 2009, Resurse familiale – premisă a adaptării la debutul
şcolarităţii. Date experimentale în vol. Fundamentări teoretice şi abordări
praxiologice în ştiinţele educaţiei, Ed. Eikon, Cluj – Napoca, pp. 370-386
42. Maccoby, E. E., & Martin, J. A.,1983, Socialization in the context of the family:
Parent–child interaction, in P. H. Mussen & E. M. Hetherington, Handbook of
child psychology: Vol. 4. Socialization, personality, and social development (4th
ed.). New York: Wiley.
43. Mândâcanu V., 2003, Etica comportamentului moral, Ed. Presa Universitară
Română, Timişoara
44. Minuchin, S, Fishman, Ch.,1981, Tehnicas de terapia familiar, Class Hours:
Tuesdays & Thursdays
45. Negovan, V., 2009, Introducere în psihologia educaţiei, Ed. Universitară,
Bucureşti
46. Neculau, 1966, Psihologie socială, Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi
47. Petre, A., 1997, Filosofia valorii, Ed. Polirom, Iaşi
Bucureşti
49. Ralea, M. şi Herseni T., (1966) Introducere în structura socială . , Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti
51. Stan, N.,C., Teoria educaţiei. Actulitate şi perspective, 2001, Ed. Presa
Universitară Clujană, Cluj-Napoca
52. Stan, N.,C., Manea, A.,D., 2011, Managementul clasei de elevi. Abordări
metodologice şi praxiologice la nivelul Centrului Şcolar pentru Educaţie
Incluzivă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca
53. Stan, N.,C., Manea, A.,D., 2009, Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii, în
vol. Educaţie şi formare, Ed. Karuna, Bistriţa, pp.21-37
54. Stephens, W, N., 1963, The Family in Cross Cultural Perspective, New York:
Holt, Rinehart & Winston,
55. Stănciulesu, E., 2002, Sociologia educaţiei familiale, Vol. I şi II; Collegium, Ed.
a. Polirom, Iaşi
56. Şoitu, L., Vrăjmaş, E., Păun, E., 2001, Consiliere familială, Institutul European,
Iaşi.
57. Tieger, P, D., Tieger, B.B., 1995, Descoperirea propriei personalităţi, Ed. Teora,
Bucureşti
58. Vasile, D., L., 2006, Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie, Ed.
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
59. Văideanu, G., 1986, Educatia permanentă: Conceptul si incidentele educatiei
permanente asupra învatamântului, în Pedagogie (Ghid pentru profesori),
Universitatea "Al.I.Cuza", Iaşi
61
60. Vulcu, L., 2005, Sănătate Publică – Educaţia pentru sănătate, vol. III, Ed.
Universităţii Lucian Blaga, Sibiu.
a. Aramis, Bucureşti.
62. Weiss, L. H., & Schwarz, J. C., 1996, The relationship between parenting types
and older adolescents’ personality, academic achievement, adjustment, and
substance use. Child Development, 67(5), 2101-2114
63. Zimmerman, S. L., (in press, 1998), States' political cultures and their family
policies in the 1990s. In J. Mercier & S. Garasky (Eds.), Policy Studies Journal
Book Symposium
64. http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihologia_familiei&oldid=766471
62

Curs Psihopedagogia Familiei 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Psihopedagogia Familiei 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOPEDAGOGIA FAMILIEI

 Date de identificare a cursului

 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

 Organizarea temelor în cadrul cursului

 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul este elaborat şi structurat conform normelor metodologice şi exigenţelor

 Materiale bibliografice obligatorii

 Materiale şi instrumente necesare pentru curs

 Elemente de deontologie academică

 Strategii de studiu recomandate

II. Suportul de curs propriu-zis

Psihosociologia - un domeniu interdisciplinar

După Septimiu Chelcea, înţelegerea domeniului de studiu al psihosociologiei

Figura 2. Modelele domeniului psihosociologiei, Chelcea, S., 2008

Specificităţi ale psihosociologiei în lume şi în România

Psihosociologia familiei azi

Delimitări terminologice: cuplu, familie, căsătorie

Sugestii pentru studenţi

Conţinutul informaţional detaliat:

Teorii despre familie

Etapele vieții de familie

Etapele ciclului Principiul dominant şi Schimbari care marchează

Sugestii pentru studenţi

Modulul IV. Relaţii interpersonale la nivel familial

Relaţii şi interrelaţii intra şi inter familiale.

Rolurile în cadrul unei familii

Tipul de rol Caracteristici ale rolului

Pot apărea carențe în ceea ce privește îndeplinirea rolurilor familiale cum ar fi

Conceptul de stil parental se referă la variaţiile normale în încercările de control

Stil parental Impact produs

Sugestii pentru studenţi

Educaţia pentru sănătatea vieţii de cuplu

Comportament sanogen familial

Sugestii pentru studenţi

Modulul VI. Parteneriatul şcoală-familie

Consideraţii teoretice privind parteneriatul educaţional

Specificităţi ale relaţiei şcoală-familie

Sugestii pentru studenţi

Problematica copiilor cu părinţi emigranţi

Conţinutul programelor educaţionale pentru copii aflaţi în dificultate

Sugestii pentru studenţi

S-ar putea să vă placă și