Antichitate

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au început să studieze proprietățile fizice și chimice ale corpurilor
din natură. Utilizarea focului a stat la baza apariției primelor noțiuni ale practicii chimice. Pregătirea
hranei, olăritul, prelucrarea minereurilor și a metalelor rezultate, toate acestea au făcut pe om să observe
cum substanțele se transformă rezultând altele noi, cu alte proprietăți.

Vechii egipteni erau buni cunoscători ai procedeelor metalurgice

[modificare]Egiptul antic
Meșteșugarii egipteni erau renumiți nu numai în modul de îmbălsămare a morților, ci și în
extragerea metalelor din minereuri, obținerea de aliaje precum bronzul, fabricarea sticlei, în realizarea
diverselor combinații chimice și pigmenți pentru cosmetice și picturi, fermentarea berii și a vinului și
leacuri pentru diverse boli.[1]

[modificare]Mesopotamia
Mesopotamia fiind săracă în minereuri, piatră de construcție și lemn, ca materii prime pentru construcții și
făurirea obiectelor casnice meșteșugarii utilizau argila șitrestia.

În construcții, pe lângă cărămizile din argilă arse la soare, s-a utilizat, pentru prima dată în
istorie, bitumul ca liant pentru fixarea acestora între ele. De asemenea, utilizarea ceramicii smălțuite
multicolore dovedește măiestria atinsă în tehnica construcțiilor mesopotamiene.[2]

[modificare]Fenicia
Ca și cei egipteni, meșteșugarii fenicieni erau neîntrecuți în fabricarea sticlei. Aceștia au fost primii care
au extras purpura din corpul moluștei Murex purpureus și au utilizat-o în colorarea vestimentației.
Sublimarea clorurii de mercur, gravură din perioada dinastiei Ming
[modificare]China antică
Meșteșugarii chinezi preparau bronzul încă din secolul al X-lea î.Hr. și au început să extragă zincul încă
din secolul I î.Hr.

Chinezii practicau metalurgia fierului din secolul al IV-lea î.Hr., iar din secolul al X-lea î.Hr., olarii
prelucrau argila albă, preparând pentru prima dată porțelanul.[3]

Chinezii introduc procedeul de fabricare a hârtiei din mătase (încă din timpul dinastiei Shang deci acum

circa 15 secole) și apoi din scoarța unor arbori, material textil, cânepă (inventatorul Cai Lun, în anul 105).
[4]

Chinezii, pe lângă porțelan și hârtie, au inventat și praful de pușcă, care era deja utilizat încă din primul
secol d.Hr.[5]

În ceea ce privește alcătuirea materială a lumii, filozofia chineză considera că la baza universului se află

cinci substanțe primordiale (apă, pământ, lemn, foc, metal), aflate sub acțiunea a două forțe
antagoniste: Yin și Yang.

[modificare]Grecia antică
Teofrast a descris acțiunea oțetului asupra metalelor, producând pigmenți utili în artă,
incluzând plumbul alb (carbonat de plumb sau ceruzită) și verdele de Grecia.

Filozofii materialiști din Grecia antică ajung la mai multe ipoteze: ipoteza unității materiei, ipoteza

diversității materiei și concepția atomistă.
[modificare]Ipoteza unității materiei
Conform acestei ipoteze, în alcătuirea lucrurilor din natură ar intra o singură substanță sau numai câteva,
numită și primordiale. Aceasta ar fi apa la Thales din
Milet, aerul laAnaximene, focul la Heraclit și pământul la Xenofan.
[modificare]Ipoteza diversității materiei
Alți filozofi materialiști în frunte cu Anaxagora și influențați de filozofia indiană, au susținut că lucrurile din
natură ar fi alcătuite din particule materiale invariabile, dar divizibile la infinit, un fel de semințe ale
lucrurilor.

Aceste particule au fost denumite de Aristotel homeomeri, iar deosebirile dintre lucruri se datorau numai
proporțiilor diferite în care astfel de particule intrau în componența lucrurilor.

Empedocle (c. 490 î.Hr. – c. 430 î.Hr.) încearcă să explice diveristatea materiei identificând 4 elemente
ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile: focul, apa, pământul și aerul.
[6]
 Aristotel ia în considerare și două perechi de calități complementare: cald - rece și umed - uscat și
asociază combinația a câte două din acestea celor patru elemente astfel:

 pământ: rece și uscat

 apă: rece și umed
 aer: cald și umed
 foc: cald și uscat.

[modificare]Teoria atomistă
Democrit, un filozof cu idei vizionare, progresiste, părintele teoriei atomice

Concepția atomistă a fost reprezentată inițial de Leucip[7] și de discipolul acestuia, Democrit.[8] Acesta

considera atomii ca niște particule necreate, indestructibile și imuabile, care se mișcă continuu în vid.
Atomismul grec a fost continuat de Epicur care susținea că mișcarea atomilor nu are nici început, nici
sfârșit, cauza acesteia aflându-se în ei înșiși. Mai târziu, poetul latin Lucrețiu reușește să transpună în
versuri, în De natura rerum ("Despre natura lucrurilor"), concepția atomistă a înaintașilor săi.[9]

Deși este predecesorul tuturot teoriilor atomiste moderne, atomismul Greciei antice nu poate fi considerat
o teorie științifică. Era doar o pură speculație filozofică, mai ales că nivelul redus
al științei și tehnicii acelei epoci nu permiteau verificarea ei experimentală. De altfel,
chimistul suedez Svante Arrhenius (1859 - 1927) scria:

"Cei vechi aveau o mare antipatie pentru  experimentare, care reprezenta o îndeletnicire a sclavilor,
nevrednică de un om liber. Întrucât considerațiile filozofice erau foarte prețuite, această situație era foarte
favorabilă înfloririi  ipotezelor  și puțin favorabilă dezvoltării sănătoase a  teoriilor."[10]

[modificare]Alchimia

Pentru detalii, vezi:  Alchimie.

Instalaţie de distilare concepută de Zosimos din Panopolis

Apărută încă din antichitate, alchimia cunoaște o dezvoltare deosebită în Evul Mediu, când tot mai mulți
credeau că este posibilă transformarea metalelor uzuale în aur, cu condiția utilizării unei substanțe cu
puteri magice.

[modificare]Perioada elenistică
În Alexandria, care devenise un focar al civilizației elenistice, în afară de celebra Bibliotecă, existau
și laboratoare, iar unul dintre primii alchimiști poate fi considerat Zosimos din Panopolis care trăit în jurul
anului 300 d.Hr.
Hypatia din Alexandria a inventat un instrument pentru măsurarea densității apei, un fel de precursor
al hidrometrului.

[modificare]Alchimia islamică

Jabir ibn Hayyan, un adevărat fondator al chimiei. A descoperit și sintetizat o serie de substanțe ca:alcoolul, acidul
clorhidric, acidul azotic,acidul sulfuric.

După ocuparea Egiptului, arabii traduc lucrările salvate de la incendiul care a distrus Biblioteca din

Alexandria. Alchimiștii, în frunte cu Jabir ibn Hayyan (Geber) (c. 721- c. 815) desfășoară o intensă
activitate științifică. Sunt puse la punct procedee de purificare a substanțelor
(filtrarea, sublimarea, cristalizarea fracționată) și metode de preparare a unor substanțe ca: acid
sulfuric, acid azotic, clorură de amoniu, acetat de plumb, amalgamele de cupru, zinc și plumb, precum
și apa regală.

Cei mai cunoscuți urmași ai lui Geber au fost: persanul Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-
Razi (Rhazes) (865 - 925) și tadjicul Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā(Avicenna) (980 - 1037).

Rhazes, medic la spitalul din Baghdad, și-a amenajat un laborator bine utilat, unde, pe lângă studiul
efectelor substanțelor terapeutice, a lucrat intens pentru descoperireapietrei filozofale, descoperind astfel
numeroase substanțe. Acestea, precum și alte rezultate ale cercetărilor sale, sunt descrise în lucrarea
sa Marea culegere în 12 volume.

Avicenna a fost unul dintre primii alchimiști care și-a dat seama că deosebirile dintre metale sunt mult mai
profunde și că niciunul din metalele uzuale nu pot fi transformate înaur (care era unul din dezideratele
alchimiștilor) doar printr-o simplă colorare cu vreo substanță miraculoasă. Lucrările sale, Cartea
vindecării, Cartea cunoștinței și Canonul medicinei au servit ca material de referință pentru
universitățile europene timp de aproape șase secole. Prin descrierea metodelor de preparare a
substanțelor, aceste lucrări pot fi considerate ca adevărate precursoare ale iatrochimiei de mai târziu.

[modificare]Europa medievală
Cele patru elemente clasice

În evul mediu, în apusul Europei existau mii de alchimiști. Mulți dintre ei erau adevărați șarlatani, care
profitau de naivitatea oamenilor și compromiteau știința transformării substanțelor, făcând din aceasta
doar un mijloc comod de existență.

Unul dintre cei mai de seamă alchimiști ai acestei perioade a fost Albertus Magnus (1195 - 1280). Acesta
reușește să extragă arsenul și azotatul de argint[11] și i se atribuie una din primele descrieri ale acidului
sulfuric.[12] Dintre numeroasele sale lucrări științifice, cea mai valoroasă a fost De alchimia (Despre
alchimie). Aici sunt descrise proprietățile magice ale diverselor minerale și pietre prețioase.

Prin lucrările sale, Opus majus, Opus minus și Opus tertium, marele învățat englez Roger Bacon (1214 -

1294) a combătut dogmatismul religiei și filozofia scolastică. Susținând că preceptul "crede și nu cerceta"
reprezintă o piedică în calea progresului, Bacon a considerat că la baza științei trebuie să
fie: observația, experimentul șimatematica. A menționat în scrierile sale existența unor substanțe
chimice complexe cum ar fi praful de pușcă și a dovedit, pe cale experimentală, că arderea nu poate avea
loc în absența aerului.[13] Însă în secolele XI-XIII, cercetătorii și filozofii scolastici acordau atenție
concepțiilor teologice și nu faptelor experimentale, astfel că acest lucru a rămas neobservat, fiind doar un
fapt izolat în domeniul chimei experimentale.

Deși nu și-a îndeplinit dezideratele (transformarea metalelor în aur și obținerea tinereții veșnice), alchimia
a pregătit terenul pentru chimia științifică de mai târziu. Prin acumularea unui uriaș material de date
experimentale și prin dotarea laboratoarelor cu dispozitivele necesare, alchimiștii au fost deschizători de
drumuri în organizarea sistematică a cercetării științifice de mai târziu, care va debuta în
perioada Renașterii.

[modificare]Iatrochimia

Pentru detalii, vezi:  Iatrochimie.

Această perioadă de circa două secole, a început în jurul lui 1500 și se caracterizează prin deplasarea
interesului alchimiștilor de la tema transformării metalelor în aur la cea a preparării medicamentelor, în
contextul în care Europa fusese străbătută de Moartea neagră la sfârșitul secolului al XIV-lea, urmată un
secol mai târziu de un violent val desifilis, adus probabil din Lumea Nouă.

Cel mai cunoscut reprezentat al acestei perioade a fost Theophrastus Bombastus von

Hohenheim (Paracelsus) (1495 - 1541). Acesta a perfecționat aparatul de distilare, a
preparat hidrogenul din oțet și din pilitură de fier și eterul etilic din etanol și din vitriol. Combătând teoria
umorală a lui Galenus, Paracelsus consideră că starea de boală se datorează insuficienței sau lipsei
unuia dintre principiile alchimiste sare, mercur sau sulf și că medicul ar trebui să refacă echilibrul prin
aportul medicamentelor. La prepararea acestora, Paracelsus a utilizat și unii compuși anorganici pe bază
de cupru, mercur, plumb, arsen, antimoniu, sulf sau fier.

Învățatul german Georg Bauer (supranumit și Agricola) (1494 - 1555), în lucrarea sa De re

metallica ("Despre prelucrarea metalelor", apărută în 1556), a clasificat minereurile și a
descris mineritul și tehnologia proceselor metalurgice, motiv pentru care este considerat
întemeietorul mineralogiei.

Contribuții semnificative în domeniul metalurgiei sunt aduse și de învățatul italian Vannoccio

Biringuccio (1480–c. 1539). Astfel, în lucrarea intitulată Pirotechnia (1540), descrie unele procedee
tehnice, legate de dezargintarea minereurilor de cupru argentifere, de călirea oțelului, de carbonizare
a lemnului.

Cercetătorul german Andreas Libavius (1555 - 1616), în lucrarea Alchemia e dispersis passim optimorum

auctorum collecta ("Alchimie adunată de la cei mai buni autori de pretutindeni", 1597), descrie majoritatea
substanțelor cunoscute în acea epocă și pe cele sintetizate de el însuși, cum ar fi:

 clorură de staniu(IV) SnCl4 (spiritus fumans)

 sulfat de amoniu (NH4)2SO4 (spiritus urinæ).

Scrierea sa este un adevărat manual de chimie, Libavius putând fi considerat unul dintre întemeietorii
acestei științe.[14]

Prin lucrarea sa, Miraculum mundi ("Minunea lumii"), chimistul german Johann Rudolf Glauber (1604 -

1670) poate fi considerat unul dintre precursorii chimiei preparative. Acesta a sintetizat numeroși
compușianorganici, ca de exemplu acidul clorhidric și sulfatul de sodiu. Acesta din urmă va fi numit
ulterior Sal Glauberi ("Sarea lui Glauber") sau Sal mirabilis ("sarea minunată"). De asemenea, Glauber a
mai elaborat numeroase rețete, utilizate și în prezent, pentru prepararea sticlei, a unor coloranți minerali
și silitrei.

Alchimistul german Hennig Brandt (c. 1630 – c. 1710), în 1669, încercând să obțină piatra filozofală,

a calcinat reziduul de la evaporarea urinii în absența aerului și a obținut o substanța care luminează
luminescentă, pe care a numit-o foc rece, fosforul alb de mai târziu. Acest procedeu de obținere a
fosforului a fost îmbunătățit apoi de Johann Kunckel von Löwenstern (1630 - 1703).

[modificare]Van Helmont
Învățatul flamand Jan Baptista van Helmont (1577? - 1644) sintetizând anumite substanțe, a cântărit
masele reactanților și ale produșilor de reacție. Astfel, în 1648, apare postum lucrarea sa, Ortus
medicinae, în care pe lângă descrierea a numeroase experiențe, apare și o formulare a legii conservării
masei. Această lucrare a exercitat o puternică influență asupra lui Robert Boyle, deci van Helmont poate
fi considerat un deschizător de drumuri în descoperirea acestei legi fundamentale a chimiei. [15]

Van Helmont a studiat fermentațiile și a observat că acestea se datorează unor substanțe, pe care le-a
numit fermenți[16] și astfel poate fi considerat unul dintre întemeietorii enzimologiei.[17]

Deși în domeniul fiziologiei a aplicat concepții filozofice idealiste și era un alchimist convins cu privire la

transformarea metalelor în aur, van Helmont poate fi considerat unul dintre precursorii
chimiei experimentale.

[modificare]Robert Boyle
Robert Boyle a combătut definitiv dogmele înaintașilor și a deschis calea chimiei moderne

În celebra lucrare The Sceptical Chemist ("Chimistul sceptic") apărută în 1661, chimistul și

filozoful englez Robert Boyle (1627 - 1691) delimitează net chimia de alchimie și marchează începutul
chimiei moderne.[18]

Lucrarea combate concepțiile retrograde ale peripateticienilor (care susțineau că la baza

alcătuirii Universului se află doar aerul, apa, focul și pământul) și ale alchimiștilor (care considerau că
toate lucrurile din natură au în compoziție doar principiile alchimiste sare, mercur și sulf). Mergând mai
departe Boyle definește pentru prima dată conceptul deelement chimic, ca fiind orice substanță care nu
poate fi descompusă prin mijloace chimice obișnuite. E drept că aplicarea în practică a acestei definiții s-a
dovedit a fi ineficientă, deoarece aerul, nefiind descompus până atunci, era considerat element.

Alchimiștii credeau că, prin reacția cu sulfat de cupru, fierul poate fi transformat în cupru și că nu ar fi

nevoie decât de o substanță cu puteri deosebite ("magice") ca un metal să poată fi tranformat în aur.
Boyle a dovedit că această transformare chimică nu are nimic magic, fiind doar o dublă substituție.

Boyle a contribuit de asemenea la dezvoltarea sintezei și analizei chimice calitative. Astfel, a utilizat
pentru prima dată indicatorii de culoare (cum ar fi hârtia de turnesol) pentru identificarea acizilor și
a bazelor. A sintetizat unele combinații anorganice, cum ar fi clorura de antimoniu.

Studiind calcinarea metalelor, prin încălzirea îndelungată a acestora în retorte de sticlă închise etanș,
Boyle observă că masa acestora crește în urma procesului. Ajunge la concluzia eronată că la masa
metalului se adaugă elementul caloric, care ar avea însușirile unei substanțe. Ulterior demonstrează că,
în absența aerului, nu numai viața, dar niciarderile nu pot avea loc. Deduce că în aer există:

"...o chintesență vitală care servește la reîmprospătarea și refacerea spiritelor noastre vitale."

Abia cu un secol mai târziu, Lavoisier va descoperi oxigenul.

Cu toate erorile sale, cum ar fi ineficiența definiției elementului chimic și interpretarea idealistă a calcinării

metalelor, va rămâne semnficativ rolul jucat de Boyle în evoluția chimiei ca știință experimentală,
eliberată de concepțiile idealiste ale alchimiei.

[modificare]Perioada flogisticului
Pentru detalii, vezi:  Teoria flogisticului.
Această perioadă debutează la sfârșitul secolului al XVII-lea, când alchimia intră complet în declin, și
durează aproape un secol, când sunt formulate primele legi științifice ale chimiei.

Necesitatea optimizării proceselor metalurgice, cum ar fi prelucrarea minereurilor în cuptoare și furnale,

impunea elaborarea unei explicații științifice a arderii.
Alchimistul german Johann Joachim Becher (1635 - 1682), în lucrarea Physica subterranea ("Fizica
subterană"), considera că arderea unei substanțe se datorează prezenței în aceasta a unui pământ
inflamabil.

Discipolul său, chimistul Georg Ernst Stahl (1659 - 1734), elaborează în 1697 teoria flogisticului în care
susține punctul de vedere al lui Becher, fără a face apel la studii experimentale și mai ales fără a ține
seama de observațiile predecesorilor săi, Roger Bacon, Leonardo da Vinci și Robert Boyle.

Teoria flogisticului susținea existența unui fluid imaginar, numit flogistic, care se afla în substanțele
inflamabile și care se "pierdea" prin ardere. Și alți chimiști renumiți au crezut în existența acestui
fluid: Joseph Priestley, Henry Cavendish, Carl Wilhelm Scheele.

Verificările experimentale au dovedit contrariul. La cântărirea retortelor cu metalul supus calcinării, s-a
observat că substanța rezultată are masa mai mare. Atunci s-a emis ipoteza că masa flogisticului ar fi
"negativă" ajungându-se la erori logice și mai grave.

Deși a fost falsă, meritul teoriei flogisticului este acela de a fi impulsionat cercetările care au condus, în
secolul al XVIII-lea, la descoperirea unor gaze importante ca: hidrogen, oxigen, azot, clor, dioxid de
carbon.

Deși a interpretat greșit arderea, Stahl a pus în evidență două fenomene chimice antagoniste, oxidarea și
reducerea, care sunt reversibile, adică se poate trece de la unul la celălalt doar prin schimbarea
condițiilor în care are loc procesul chimic respectiv. Din acest moment teoria existenței pietrei
filozofale este abandonată. Astfel chimia se eliberează definitiv de concepțiile neștiințifice ale alchimiei.

Descoperirea oxigenului de Carl Wilhelm Scheele în 1773 și independent de Joseph Priestley în

1774[19] și utilizarea acestuia de către Lavoisier în experimente demonstrează rolul acestui gaz în arderea
substanțelor și infirmă definitiv teoria flogisticului.[20]

[modificare]Chimia modernă
[modificare]Legile fundamentale ale chimiei

Antoine Lavoisier, cel care recunoscând rolul oxigenului în procesul de ardere dă o lovitură decisivă teoriei flogisticului, fiind
considerat părintele chimiei moderne.

Perioada modernă a evoluției chimiei începe cu momentul enunțării legii conservării masei.

În 1774, efectuând un experiment prin care mercurului era calcinat într-o retortă de sticlă,

chimistul francez Antoine Lavoisier (1743 - 1794) confirmă experimental această lege. Aceasta fusese
formulată încă din 1748 de către enciclopedistul rus Mihail Lomonosov (1711 - 1765). Lomonosov
contrazice teoria flogisticului subliniind că metalele sunt elemente chimice și nu substanțe compuse.
Eroarea acestuia a constat în faptul că a presupus că reacția metalelor are loc cu aerul, care pe atunci
era considerat element chimic.
Pe lângă legea conservării maselor, în dezvoltarea chimiei ca știință un rol important l-a jucat mecanica
newtoniană. Astfel, chimiștii din jurul anului 1800, în frunte cu englezulJohn Dalton (1766 - 1844)
și Claude Louis Berthollet (1748 - 1822) susțineau că între particulele care reacționează chimic între ele
s-ar exercita o atracție, pe care au numit-oafinitate chimică, și care ar fi analoagă atracției
gravitaționale dintre corpurile cerești. Berthollet a numit-o masă chimică.

Tot în această perioadă au fost descoperite și alte legi fundamentale ale chimiei, ca: legea proporțiilor
definite, descoperită de Joseph Proust în 1797[21], legea proporțiilor multiple, descoperită de John
Dalton în 1803[22] și legea volumelor constante desoperită de Joseph Louis Gay-Lussac în 1808.

În 1803, Dalton formulează teoria atomică modernă. Aceasta menține caracterul indivizibil și imuabil
al atomului, cum se formulase în antichitate, numai că a transformat ipoteza filozofică a atomismului antic
într-o teorie științifică.

[modificare]Electrochimia
Lucrarea lui Luigi Galvani (1737 - 1798) intitulată De Viribus Electricitatis in Motu Musculari
Commentarius și apărută în 1791 poate fi considerată actul de naștere alelectrochimiei. Inventarea pilei
electrice, în 1800, de către Alessandro Volta, (1745 - 1827) a dovedit că electricitatea poate fi creată și pe
cale chimică. Sir Humphry Davy (1778 - 1829) explică mecanismul generării acesteia sugerând faptul
că metalele au activitate chimică diferită. Ulterior în 1888, Walther Nernst (1864 - 1941) va elabora
teoria forței electromotoare a celulei voltaice, iar Svante Arrhenius studiază conductibilitatea electroliților.

În 1800, William Nicholson (1753 - 1815) și Johann Wilhelm Ritter (1776 - 1810)

obțin hidrogenul și oxigenul prin electroliză.

Experimentele lui Michael Faraday (1791 - 1867) din 1832 au condus la elaborarea legilor electrolizei,

care ulterior îi vor purta numele.

În 1839, William Grove (1811 - 1896) realizează prima pila decombustie, reprezentând un mod mult mai
eficace de transformare a energiei chimice în energie electrică.

În 1909, fizicianul american Robert Andrews Millikan (1868 - 1953) determină experimental sarcina

electrică a electronului.

În 1923, Johannes Nicolaus Brønsted (1879 - 1947) și Martin Lowry (1874 - 1936) elaborează teoria

electrochimică a acizilor și a bazelor.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea apare și se devoltă electrochimia cuantică, rezultat al cercetărilor

savantului gruzin Revaz Dogonadze (1931 - 1985) și ale colaboratorilor săi.

[modificare]Sistemul periodic al elementelor

Tabelul lui Mendeleev, așa cum apare în lucrarea Principiile chimiei, tradusă în engleză în 1891
Pentru detalii, vezi:  Tabelul periodic al elementelor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se descoperă un număr mare
de elemente chimice, dintre care:

 1766: hidrogen (Henry Cavendish)
 1771: oxigen (Carl Wilhelm Scheele)
 1772: azot (Daniel Rutherford)
 1774: clor (Carl Wilhelm Scheele)
 1807: potasiu, sodiu (Humphry Davy)
 1808: calciu (Humphry Davy)
 1825: aluminiu (Hans Christian Ørsted).

În 1869, chimistul rus Dimitri Mendeleev (1834 - 1907) formulează legea periodicității proprietăților

elementelor chimice. Bazându-se pe aceasta , întocmește clasificarea elementelor, cunoscută mai ales
sub numele de sistemul periodic al elementelor. Realizând acest tabel, Mendeleev corectează masele
atomice eronate ale unor elemente și anticipează existența altor elemente necunoscute în acea epocă
(de exemplu: galiu,germaniu, scandiu, poloniu).

[modificare]Chimia organică
Pentru detalii, vezi:  Chimie organică.
Jöns Jakob Berzelius, renumit chimist și mineralog, unul dintre fondatorii chimiei moderne

Marele chimist suedez Jöns Jakob Berzelius (1779 - 1848) a descoperit unele elemente chimice (printre
care: siliciu, zirconiu, titaniu, seleniu), a elaborat numeroase metode de analiză și a folosit pentru prima
dată simbolurile elementelor chimice. Lucrarea sa, Manual de chimie (apărută în opt volume în perioada
1808 - 1830) poate fi considerată primul tratat de chimie organică din lume.

Berzelius considera că substanțele organice iau naștere sub acțiunea unei forțe necunoscute, pe care a
numit-o forță vitală ("vis vitalis") și care există numai în organismele vii. Concepția vitalistă este infirmată
de chimistul german Friedrich Wöhler (1800 - 1882) care reușește să obțină în laborator acidul oxalic în
1824 și ureea în 1828. Seria sintezelor organice continuă. Chimistul german Adolph Wilhelm Hermann
Kolbe (1818 - 1884) sintetizează acidul acetic în 1845, iar Berthellot acetilena în 1862.
Chimistul rus Aleksandr Butlerov (1828 - 1886) obține: iodura de metilen, trioximetilenul, urotropina.
Toate aceste descoperiri au relevat faptul că nu există nicio forță vitală, că toate procesele chimice se
supun acelorași legi

[modificare]Stereochimia
Pasteur a observat în 1849 că sărurile acidului tartric produc rotația luminii polarizate, fiind astfel
considerat fondatorul stereochimiei. Un fenomen similar este observat, încă din 1815, de către
fizicianul francez Jean-Baptiste Biot (1774 - 1862) studiază polarizarea luminii. În 1874,
chimistul olandez Jacobus Henricus van 't Hoff (1852 - 1911) și francezul Joseph Le Bel (1847–1930)
explică acest efect optic prin modul de aranjare spațială a atomilor de carbon.

Noțiunea de valență, introdusă în 1853 de chimistul englez Edward Frankland (1825 - 1899), este definită

de către italianul Stanislao Cannizzaro (1826 - 1910) în 1858, iar în 1860, la Congresul de la Karlsruhe,
această definiție a fost acceptată de toți oamenii de știință. Semnalând în 1858 tetravalența atomului de
carbon, chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz (1829 - 1896) dezvoltă teoria valenței și
ajunge la concluzia că cele mai mici componente ale moleculelor sunt atomii, nu radicalii liberi. În același
an, chimistul scoțianArchibald Scott Couper (1831 - 1891) dezvoltă acest concept arătând că atomii de
carbon se pot uni între ei formând catene care stau la baza unor molecule cu structură complexă.

În 1861, Butlerov susține, la Congresul Medicilor și Naturaliștilor Germani din Speyer, că proprietățile unei
substanțe nu depind numai compoziția sa chimică (adică de felul și numărul atomilor din moleculele
substanței respective), ci și de formula structurală (adică de modul în care atomii din molecule sunt uniți
între ei). Pentru a descrie aceasta proprietate, Berzelius introduce conceptul de izomerie.

[modificare]Biochimia
Structura ADN-ului

Biochimia își are originile în chimia organică, dar debutează ca știință de sine-stătătoare atunci când, în
1833, chimistul francez Anselme Payen (1795 - 1871) descoperă primaenzimă, numită astăzi amilază. În
1896, chimistul german Eduard Buchner (1860 – 1917) explică mecanismul fermentației alcoolice.

Un alt eveniment important îl constituie descoperirea genei și a rolului jucat de aceasta în transferul

informației celulare, când asistăm la apariția unui domeniu nou, biologia moleculară.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, James D. Watson, Francis Crick, Rosalind Franklin și Maurice

Wilkins determină structura ADN-ului.

[modificare]Chimia cuantică
În 1838, Michael Faraday (1791 - 1867) descoperă radiația catodică, ceea ce conduce la
studiul particulelor elementare. Fizicianul german Ludwig Boltzmann (1844 - 1906) sugerează
posibilitatea ca energia unui sistem fizic să fie discretă, ceea ce îl determină pe Max Planck (1858 - 1947)
să formuleze, în 1900, ipoteza cuantică.

În 1927, fizicianul și chimistul american Robert S. Mulliken (1896 - 1986) împreună cu

fizicianul german Friedrich Hund (1896 - 1997) elaborează teoria orbitalului molecular. Americanul John
C. Slater (1900 - 1976) introduce, în 1930, un model matematic bazat pe funcții exponențiale pentru
descrierea orbitalului atomic.

Chimistul american Linus Pauling (1901 - 1994) se remarcă prin aplicarea mecanicii cuantice în chimie.

Descoperirile sale au condus savanții britanici la determinarea structurii de dublă elice a moleculei
de ADN.

[modificare]Chimia nucleară
Pentru detalii, vezi:  Chimie nucleară.
Descoperirea, în 1895, a razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen (1845 - 1923) și, un an mai târziu,
a radioactivității uraniului de către Antoine Henri Becquerel (1852 - 1908), ca ulterior soții Marie (1867 -
1934) și Pierre Curie (1859 - 1906) să descopere noi elemente radioactive, toate acestea deschid un nou
domeniu de cercetare.

Prima reacție nucleară a fost efectuată în 1919 de către fizicianul englez Ernest Rutherford (1871 - 1937)
care a efectuat bombardarea nucleelor atomice de azot cu helioni, obținând protoni și nuclee de izotopi
aioxigenului. Compatriotul său, James Chadwick (1891 - 1974), în 1932, prin bombardarea nucleelor
de beriliu cu helioni, obține nuclee de carbon și neutroni. În 1938, chimistul german Otto Hahn (1879 -
1968) reușește fisiunea nucleară a uraniului și a toriului.
[modificare]Note

1. ^ NewScientist.com First chemists

2. ^ HistoryWorld.net

3. ^ ArtisticTile.net După alte surse (AsianArtMall.com), originea porțelanului este mult mai îndepărtată, și

anume acum patru milenii.

4. ^ Silk-Road.com

5. ^ Inventors.about.com

6. ^ Parry, Richard (2005-03-04). "Empedocles", Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research

Lab, CSLI, Stanford University.

7. ^ Berryman, Sylvia, "Leucippus". Stanford Encyclopedia of Philosophy, Metaphysics Research Lab, CSLI,

Stanford University.

8. ^ Berryman, Sylvia, "Democritus". Stanford Encyclopedia of Philosophy, Metaphysics Research Lab, CSLI,

Stanford University.

9. ^ Internet Encyclopedia of Philosophy

10. ^ Arrhenius, Svante August, Theorien der Chemie, Leipzig, Akademische Verlagsgesellschaft, 1906, p. 10.

11. ^ Davidson, Michael W.; National High Magnetic Field Laboratory at The Florida State University,

2003, "Molecular Expressions: Science, Optics and You — Timeline — Albertus Magnus", The Florida State

University.

12. ^ Vladimir Karpenko, John A. Norris(2001), Vitriol in the history of Chemistry, Charles University

13. ^ O'Connor, J. J.; Robertson, E. F. (2003), "Roger Bacon", MacTutor. School of Mathematics and Statistics

University of St Andrews, Scotland.

14. ^ "FROM LIQUID TO VAPOR AND BACK: ORIGINS", Special Collections Department. University of

Delaware Library.

15. ^ "Johann Baptista van Helmont", History of Gas Chemistry, Center for Microscale Gas Chemistry,

Creighton University.

16. ^ Chemistry Project on Study of Rate of Fermentation of Juices

17. ^ Astăzi, fermenții se numesc enzime.

18. ^ "Robert Boyle", Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences, Chemical Heritage

Foundation. 2005.

19. ^ Carondelet.net

20. ^ Weisstein, Eric W. (1996), "Lavoisier, Antoine (1743–1794)", Eric Weisstein's World of Scientific

Biography, Wolfram Research Products.

21. ^ "Proust, Joseph Louis (1754–1826)", 100 Distinguished Chemists, European Association for Chemical and

Molecular Science, 2005.

22. ^ "John Dalton", Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences, Chemical Heritage

Foundation. 2005

[modificare]Bibliografie
 Rabega, Maria; Rabega, Constantin - Chimia în slujba omului, Editura Ion Creangă București,
1977

Denumirea de chimie organica provine din conceptia gresita care a dominat pana la inceputul sec.al XIX-lea, potrivit careia
substantele organice nu ar putea proveni decat din organismele vii. Sintetizarea substan-telor organice din substante
minerale ( realizata pentru prima oara de Wohler in 1828 prin sintetizarea ureii din substante tipic anorganice) a spulberat
aceasta conceptie gresita si a dovedit inca o data unitatea materiala, indestructibila a lumii. Chimia fizica are ca obiect
studierea, prin metode fizice, a legilor si feno-menelor chimice precum si a structurii combinatiilor chimice. S-au mai
dezvoltat, pe baza acestor discipli-ne, numeroase alte ramuri, cum sunt: chimia analitica, chimia combinatiilor compexe,
chimia coloizilor, electrochimia, analiza fizico-chimica, fotochimia, magnetochimia, radiochimia.

Primele cunostinte empirice de chimie au aparut la popoarele cu o cultura inaintata din antichitate (egipteni, fenicieni,
chinezi s.a.) ca urmare a dezvoltarii unor ramuri ale productiei, ca metalurgia, fabrica-rea sticlei, a colorantilor, tabacaria
etc. In evul mediu, dezvoltarea chimiei, denumita atunci alchimie, s-a caracterizat prin prelucrarea retelelor pentru productia
mestesugareasca.

Sec. XIV-XVII se caracterizeaza prin orientarea chimiei catre cercetarea produsilor naturali pentru aplicatii practice in
metalurgie, in productia de coloranti, de medicamente, in ceramica etc. Se pun bazele trecerii la chimia stiintifica (sec.XVII-
XVIII). In 1661 R. Boyle a stabilit baza stiintifica pentru definirea notiunilor de element si combinatie. “ Boyle a facut din
chimie o stiinta ”( Engels, “Dialectica naturii”). Apare prima teorie chimica, a “flogisticului”, care, desi gresita, a ridicat
numeroase probleme de metodica a cercetarii. M.V. Lomonosov (1774) descopera legea conservarii masei, care a permis
transformarea chimiei intr-o stiinta cantitativa. 21421zib13cpc4s

In dezvoltarea chimiei ca stiinta, un rol revolutionar l-au avut, la inceputul sec. al XIX-lea, introdu- cerea teoriei
atomomoleculare si dezvoltarea bazelor ei teoretice si experimentale. Aceasta perioada se caracterizeaza prin
fundamentarea legilor chimiei (J. Dalton, L.J. Proust), prin definirea notiunii de mole-cula ( A. Avogadro) si de substanta
chimica (I. Berzelius);legate de descoperirea metalelor alcaline (prin electroliza), de dezvoltarea metodelor de cercetare, in
special a analizei, apar primele teorii asupra legaturii chimice si se introduce notiunea de valenta (E.Frankland, 1852).
Elaborarea teoriei structurii chimice(A.M. Butlerov, 1861) a avut o importanta deosebita in dezvoltarea ulterioara a chimiei.
In aceasta directie,un rol fundamental l-a avut descoperirea de catre D.I. Mendeleev (1869) a legii periodicitatii si a
sistemului perio-dic al elementelor, o noua si stralucita confirmare a tezei unitatii materiale a lumii.

In 1869 si 1870, doi oameni de stiinta, Dmitri Mendeleev si Julius Lothar Meyer, au publicat versiunile clare ale principiului
periodicitatii elementelor. Nu numai ca versiunea lui Mendeleev a aparut prima, dar el a anuntat in 1871 ca golurile din
tabelul sau vor fi umplute pe masura ce se vor descoperii noi elemente. Dintre acestea, el a specificat trei goluri care vor fi
completate prin descoperirile dintre 1875-1885. Ca urmare, Mendeleev este considerat aproape in unanimitate creatorul
tabelului periodic al elementelor.

Pe vremea aceea, insa, nimeni nu a stiut de ce proprietatile elmentelor erau periodice. Abia dupa ce electronii si protonii vor
fi descoperiti, Henry Mosely va arata in 1914 ca fiecare element are un numar definit de protoni, care, normal, corespunde
cu acelasi numar definit de electroni. Acest numar atomic, si nu masa atomica, statea la baza tabelului periodic. Datorita lui
Moseley, a devenit clar ca golurile tabelului corespundeau cu numerele intregi de protoni care lipseau.

W. Kossel si G. N. Lewis (in acelasi an, 1916) stabilesc,in mod independent, primele teorii electroni-ce ale legaturii
chimice pe baza modelului atomic dat de N. Bohr, iar W. Heitler si London (1927) explica legatura chimica din molecula de
hidrogen, folosind metode mecanice cuantice moderne. ip421z1213cppc

In Romania, primele cercetari de chimie au fost facute in vederea cunoasterii si valorificarii bogatii-lor naturale: ape
minerale (Bernath, A. Salygni), petrolul (P.Poni, L. Edeleanu), carbunii (N.Danila), sarea (C.I. Istrati), productia agricola (A.
Zaharia, A.Munteanu). Ulterior s-a dezvoltat cercetarea originala si in alte domenii ale chimiei. Contributii insemnate au adus
prin lucrarile lor cercetatorii romani in domeniu chimiei anorganice si analitice (Gh. Spacu, R. Cernatescu), al chimiei
organice (I Tanasescu,A. Ostrogovici C.V.Gheorghiu, St. Minovici, N. Maxim) si al chimiei fizice (G.G.Longinescu, P. Bogdan,
R. Cernatescu).

Din istoria chimiei

MOTO:

"Cercetarea unui element chimic

este intotdeauna foarte captivanta"

H. Moissan 26173eev92ify5d
Chimia,ca orice stiinta experimentala,inainte de a fi

devenit ceea ce este si de a fi luat acest nume , era cons-

tituita dintr-o acumulare de fapte si de practici legate de

cunostintele si procedeele privind diferitele transformari

ale substantelor in natura,pe care mii de generatii si sute

de popoare le-au adunat in decursul vremurilor.

Faptele au rezultat din observatiile,experientele si

nevoile de toate zilele ale oamenilor de-a lungul seco-

lelor,ajungandu-se astfel, dupa,, stapanirea" focului,

ca omul sa poata cunoaste: prelucrarea pietrelor, unele

proprietati specifice metalelor gasite in stare nativa,pre-

cum si extragerea cuprului si a cositorului din minereuri,

fabricarea bronzului, a ceramicii,a sticlei,tabacitul si pre-

lucrarea pieilor,lucrarea pamantului,constructiile, hartia,

praful de pusca,vinul,otetul, lana, leacurile si balsamurile

de origine vegetala, pictura, sculptura si apoi ,mai tarziu,

"elementele" chimice.

Notiunea "chimie" apare pentru prima data la sfarsi-

tul sec. al III-lea e.n. , folosita de Zossimos Panapolitanul,

filosof si alchimist din Alexandria .

"Chemi"- era numele vechiului Egipt. De aici a aparut

denumirea greceasca " chemeia", avand semnificatia de

arta egipteana. De asemenea ,alaturi de egipteanul

"chemeia" ,apare grecescul "chymeia", de la "chyma"

(topire) ,referindu-se la vechia tehnica de topire a metale-

lor.

La grecescul "chyma" s-a adaugat articolul hotarat

"al" si astfel a aparut "alchimia" , care este numele dat

chimiei in evul mediu.

Cu timpul s-a schimbat si intelesul notiunii , chimia

devenind stiinta moderna universala "despre tot si careia

nu-i scapa nimic" , care, in mod constant si sistematic ,se

bazeaza pe observatie, experienta si calcul.

Notiunea "element" a suferit in decursul vremii nu-

meroase transformari si a avut diferite intelesuri,de la

semnificatia pe care au dat-o filosofii antici,la acceptia

moderna de element chimic.

Etimologic,"element" este un cuvant de origine lati-

na,aparut in epoca lui Cicero,prin juxtapunerea literelor

"L", "M" , "N" de la mijlocul alfabetului,vizand miezul,

esenta lucrurilor.

Cuvantul "metal" este pentru prima oara folosit de

Herodot (sec. al V-lea i.e.n.) in sensul de mina.Dupa

Piliniu (sec. I i..e.n.),acest nume provinede la cuvantul

grecesc "met`alla",referindu-se la straturile succesive din

filoanele de minereuri.

Primele elemente chimice cu care omul primitiv a

luat cunostinta au fost metalele care se gaseau in natura,

in stare nativa-aurul,argintul,mercurul-si,dintre nemetale,

sulful si carbonatul.Apoi plumbul,cuprul si staniul,ale

caror tehnologii de obtinere nu necesitau instalatii com-

plexe si nici temperaturi ridicate.

CARBONUL(C)

Numele deriva de la latinescul "carbo"=carbune pur.

Se prezinta in doua stari alotropice:

Diamantul, ca piatra pretioasa este cunoscut din

cele mai vechi timpuri ,in tarile din Extremul

Orient.

Timp de mai multe secole,datorita frumusetii sale,el a

fost folosit ca podoaba,fiind intrebuintat brut,asa cum se

folosea in natura,kiar mai tarziu s-a trecut la slefuirea lui.

Azi,diamantul se intrebuinteaza la taierea materialelor

dure si in optica.

Seobtine si sintetic,la temperaturi de peste 3.000*C si

presiuni de 100.000 atmosfere.

2.) Grafitul ,dateaza din secolul X V, fiind utilizat

la fabricarea creioanelor. Este de culoare neagra ,cu aspect

de plumb si grasa la pipait.Alte intrebuintari: cuptoare,

creuzete,moderator in cuptoarele nucleare.

CUPRUL (arama)-Cu.

De la insula Cipru (Kopros) care avea zacamintele

cele mai importante ale lumii vechi , deriva numele me-

talului cupru si in limba latina "aes Cyprium" (aeneus)=

metal de Cipru.

Alchimistii il mai numeau si Venus (ironizand

astfel castitatea acestei zeite) - din cauza marii capacitati

a cuprului de a se combina cu unele elemente) - si-l

reprezentau prin simbolul aurului terminat in partea

inferioara cu semnul crucii , deoarece considerau ca

este alcatuit din aur mascat . Pentru justificarea

acestei opinii , a stat la baza si culoarea metalului ,

oarecum apropiata a aurului .

Cuprul are azi nenumarate utilizari: aliaje

( bronzuri , alama , metal - delta ,alpaca , maillechort

etc.) , pentru conductori electrici , instrumente , monede ,

bijuterii etc. , precum si sub forma de compusi , ca:

oxid cupros , oxid cupric , arsenit de cupru , azotat de

cupru etc.

FIERUL (Fe)

Numele deriva din latinescul "ferrum"= fier .

Epoca fierului a succedat epocii bronzului.

In toata epoca antica, prelucrarea metalelor si a

fierului in mod deosebit , era o arta " sacr a" , care

nu putea fi practicata decat de initiati .

Necesitatile tot mai mari de fier , impuse de

confectionarea armurilor cavalerilor, a lancilor ,a spade-

lor , a castilor , a tunurilor , a sagetilor , au determinat

gasirea de " retete", de prelucrare si obtinere a unor

aliaje..

Fierul devine astfel , in secolul XX , monarhul ne-

incoronat al tuturor metalelor , caci fara fier nu este

posibila existenta civilizatiei planetei noastre.

MERCURUL( Hg)

Denumirea mercurului se trage de la planeta Mercur ,

careia i-a fost inchinat de alchimisti datorita marii sale

mobilitati , "mercurius vivus" .

Mercurul era cunoscut si de chinezi , si de indieni.

S-au gasit urme de mercur in morminte datand de 2.000

ani i.e.n.

Mai tarziu , fenicienii si grecii faceau intens comert

cu mercur , pe care-l aduceau din minele de la Almaden

din Spania, renumite in antichitate.

In prezent, productia mondiala de mercur este de

peste 10.000 de tone anual, fiind utilizat ca lichid in

aerometre, termometre si alte aparate de masura, pentru

constructia tuburilor de iluminat cu vapori de mercur,

electrod-catod in procesele de obtinere a clorului si a so-

dei caustice prin electroliza, in tehnica navala , in tehnica

separarii metalelor , in tehnica dentara, la pompe de vid,

etc.

PLUMBUL(Pb)

Deriva de la latinescul "plumbum", fiind cunoscut din

antichitate. Mai tarziu s-a facut distinctia intre "plumb

negru", prin care se intelege plumbul propriu-zis si

"plumbul alb" , prin care se intelegea staniul sau diferite

aliaje ale plumbului cu argintul.

In prezent, plumbul are numeroase intrebuintari. In

afara alicelor de plumb pentru cartuse de vanatoare, se

construiesc conducte de apa, se protejeaza diferite supra-

fete metalice , se confectioneaza conductori electrici , lite-

re tipografice,precum si compusi extrem de valorosi, uti-

lizati in vopsitorie , pictura, medicina, chimie organica.

SULFUL(S)

Provine de la latinescul "sulphur" . Este singurul ele-

ment cunoscut din cele mai vechi timpuri , scos din

adancurile pamantului , cel mai adesea in stare arzanda,

din miscarile tectonice ale scoartei si de eruptia vulcanilor.

Norii inecaciosi de bioxid de sulf si de cenusa au acoperit

in anul 79 i.e.n.orasele romane, Pompei si Hercul anum.

Sulful este intrebuintat la fabricarea acidului sulfuric,

a sulfatilor , a ebonitei, la vulcanizarea cauciucului, la

artificii, chibrituri, impotriva daunatorilor, e.t.c.

STANIUL (Cositorul) - (Sn)

Provine de la latinescul "stanum" , fiind cunoscut din

vremuri foarte indepartate.

Studii sistematice asupra sa au tratat staniul cu acizi,

saruri si baze, studiindu-i aliajele si diversele lui combi-

natii.

Se intrebuinteaza la cositorirea metalelor,la lipit, pen-

tru ambalaje (staniol), e.t.c.

ZINCUL (Zn)

Originea zincului nu este prea bine cunoscuta.(nu se

stie daca el a fost adus din Orient sau era cunoscut de

vechii greci).

Productia mondiala de zinc depaseste astazi patru

milipoane de tone.El este utilizat pentru zincarea prin

electroliza a tablei de fier, la elemente galvanice, la pre-

pararea unor medicamente, in laboratoare, e.t.c.

Desigur, chimia mai are in vedere si alte elemente

chimice, dar studiul lor implica foarte multe probleme

ce necesita un timp indelungat pentru o cat mai buna

aprofundare si cunoastere. Consider insa , ca elementele

chimice prezentate in lucrarea de fata sunt cele mai im-

portante si mai cunoscute, iar utilizarea lor in stare bru-

ta sau in combinatii joaca un rol esential in orice dome-

niu de activitate, nu numai la noi, ci si in intreaga lume.

Deci, studiul chimiei este nu numai captivant, dar

si interesant si util pentru orice tanar dornic sa-si insu-

seasca cunostintele generale solide.

storia descoperirii elementelor chimice

si a substantelor compuse

      Multe capitole din istoria chimiei s-au dovedit foarte pasionante, dar nici unul nu
are amploarea si stralucirea descoperirii elementelor chimice si a substantelor compuse.
      In evolutia chimiei fiecare element nou descoperit a marcat o etapa care a deschs
un nou camp de cercetari, atat prin studierea proprietatilor noului element in
comparatie cu cele cunoscute cat si din punctul de vedere al aplicatiilor practice ale
elementului ca atare si ale compusilor sai.
Antichitatea a cunoscut noua elemente chimice dintre care sapte metale: Au, Ag, Cu,
Sn, Pb, Hg, Fe si doua nemetale: S si C.
Unele dintre metalele cunoscute in lumea antica erau de puritate foarte mare, aproape
de cele de astazi. Nemetalele antice, S si C nu erau considerate corpuri simple ci
compuse –  ca si metalele acestei perioade – din patru “elemente” -  aer, apa, pamant
si foc – “elemente din care se considera ca ar proveni toate celelalte corpuri. 
Aurul a fost cunoscut din cele mai vechi timpuri fiind raspandit in stare nativa in natura
el se putea obtine usor in cantitati mici. Datorita proprietatilor sale deosebite, aurul a
devenit un simbol al bogatiei si puterii fiind folosit la confectionarea obiectelor de
podoaba si cult.
Istoria argintului este strans legata de cea a aurului. Prin faptul ca si el se gaseste in
natura sub forma nativa este cunoscut din Antichitate si folosit la confectia podoabelor
si apoi la fabricarea monedelor.
Cuprul era si el cunoscut din Antichitate, aproape sigur imediat dupa Au si Ag. Aparitia
cuprului, mult mai dur si mai ieftin a facut posibila utilizarea lui la fabricarea armelor si
a unor ustensile realizandu-se astfel un salt important in istorie: trecerea de la epoca de
piatra la epoca bronzului. Mult mai tarziu (1878) s-au descoperit si analizat doua
minerale importante ale cuprului, malachitul si azuritul (carbonati bazici ai cuprului).
Mercurul face si el parte din grupa celor sapte metale cunoscute in lumea antica, dar,
in vrema ce unii compusi ai Hg (HgO, HgS, HgCl 2) erau cunoscuti cu aproape un mileniu
i.e.n. Mercurul metalic apare cu doar 300 ani i.e.n.
Fierul, spre deosebire de aur si argint care se gaseau in natura in stare nativa, nu era
raspandit decat sub forma de combinatii – in special sulfura si oxizi. Extragerea Fe din
minereurile sale a reprezentat un progres important, impunandu-se rapid si inlocuind
treptat bronzul. Mult mai tarziu apare sporadic in Germania si peste un secol se
dezvolta in Anglia cuptorul inalt care a transformat fundamental industria fierului,
permitand obtinerea fontei si apoi a otelului.
Faptul ca sulful se cunoaste din antichitate se datoreaza gasirii lui in general sub forma
nativa. Exista mentionari in literatura privind arderea sulfului pentru fumigari la
dezinfectii precum si a SO2 la inalbirea unor tesaturi.
Aparitia prafului de pusca (1250) da o noua importanta sulfului. Dintre compusii
sulfului, acidul sulfuric era cunoscut de catre arabi din secolul VII sau mai precis din
anul 800. Treptat, utilizarile sulfului se extind – de la fabricarea H 2SO4 la vulcanizarea
cauciucului, la fabricarea unor medicamente si coloranti.
 
Carbunele de pamant era cunoscut din antichitate si folosit drept combustibil sau la
prelucrarea melalelor. Insa carbunii nu trebuiesc confundati cu carbonul care se gaseste
in compozitia acestora in cantitati variabile.
Diamantul – varietate a carbonului era cunoscut in vechea Indie cu 2000 ani i.e.n.
insa Lavoisier (1760) face dovada ca diamantul este cel mai curat dintre formele de
carbune. Odata cu prelucrarea diamantelor se apreciaza si valoarea sa, devenind un
simbol al luxului, bogatiei sau prestigiului.
     Secole de-a randul, alchimistii Evului Mediu au cautat “piatra filozofala” cu ajutorul
careia sa poata transforma metalele comune in aur. Se facusera sute si mii de
experiente cu toate metalele cunoscute atunci, pe care    le-au tratat cu cele mai multe
substante in caldura flacarii si a cuptoarelor. Experientele, findca nu dadeau rezultatele
asteptate, se refaceau in noptile senine pentru ca “astrele sa fie favorabile”. Toate
incercarile au fost zadarnice. Dar alchimistii nu dezarmeaza. Stiind ca descoperirea
“pietrei filozofale” si a “elixirului vietii” aveau sa le aduca bogatie si celebritate, cautarea
acestora a continuat, descoperind in final, nu aur dar alte patru elemente chimice:
arsenul, stibiul, bismutul, fosforul, cat si un al cincilea element, putin controversat,
zincul.
Este curios faptul ca primele patru elemente descoperite de alchimisti formeaza tocmai
grupa a V-a principala din tabelul periodic al lui Mendeleev. O coincidenta, desigur,
surprinzatoare.
 
      Arsenul si stibiul aveau sa se remarce prin toxicitatea deosebita a compusilor sai,
si totodata prin utilizarile in medicina: primul ca intaritor, iar al doilea ca vomitiv.
Fosforul era si mai interesant pentru acea vreme. El se aprindea singur in prezenta
aerului, iar la intuneric emitea acea enigmatica “lumina rece”. Fosforul avea sa fie
primul element chimic cu “act de nastere”, caci despre el se stie cine l-a descoperit,
cand si cum. Asadar, descoperirea elementelor chimice, cu date sigure asupra aparitiei
lor, incepe cu numai trei secole inaintea noastra.
Sa fie poate descoperirea fosforului inceputul renasterii in chimie?  Nu, aceasta cinste
avea sa-i revina peste un secol lui A. Lavoisier.
     Antichitatea cunoaste pe langa arsen doi compusi ai sai: realgarul (As 2S2) si
auripigmentul (As2S3), deci amandoua sulfuri de arsen. C.W. Scheele descopera in
secolul al XVI-lea verdele care-i poarta numele care este un compus al arsenului
(HCuAsO3) extrem de toxic.