Cei Care Au Spus NU PDF

EDITOR: Romulus RUSAN
Fundaţia Academia Civică

CONSULTANT: Ioana BOCA
ÎNREGISTRARE: Georgeta POP
TRANSCRIERE: Mara ŞTEFAN
CORECTURĂ: Alin CROITORU
TEHNOREDACTARE: Mara ŞTEFAN
Tehnoredactare ebook, format PDF: Ana Damian
Carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul F.A.C.
Text, imagini: Fundația Academia Civică © 2017

Toate drepturile rezervate Fundației Academia Civică
© 2017 Fundația Academia Civică pentru versiunea .pdf Acrobat Reader
Ediții pe hârtie: Colecţie: Istorie orală, Nr. 7

ISBN: 973-8214-30-0 Nr. pagini: 232, apariţie: mai 2005
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea
gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni
fără acordul prealabil, în scris, al Fundației Academia Civică sunt interzise şi se pedepsesc
conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.
Fundația Academia Civică: www.memorialsighet.ro

CEI CARE AU SPUS NU
Oponenți și disidenți în anii ’70 și ’80
COLECȚIA ISTORIE ORALĂ, nr. 7
CENTRUL INTERNAȚIONAL DE STUDII ASUPRA COMUNISMULUI

CUPRINS
ARGUMENT .................................................................................................................................................................................................................... 5
PARTICIPANȚII LA DEZBATERI......................................................................................................................................................................................... 6
PREAMBUL ..................................................................................................................................................................................................................... 8
OPONENT ÎN DOUĂ REGIMURI ..................................................................................................................................................................................... 12
CÂTEVA MĂRTURII DESPRE UN ÎNCEPUT ....................................................................................................................................................................... 18
AM AVUT UN SINDICAT LIBER ÎN 1979 ........................................................................................................................................................................... 26
EXERCIȚII DE DEMNITATE (sau CUM SE IESE DIN STAREA DE VIERME) ........................................................................................................................... 37
NECESITATEA DE A SPUNE ADEVĂRUL ............................................................................................................................................................................47
CUM SE AJUNGE LA DISIDENȚA SOLITARĂ .................................................................................................................................................................... 56
„IRECUPERABIL PENTRU ORÂNDUIREA SOCIALISTĂ”...................................................................................................................................................... 70
BRAȘOVUL SAU IMPULSUL LIBERTĂȚII ........................................................................................................................................................................... 77
MAI DEGRABĂ POT FI VĂZUȚI PE MICILE ECRANE TORȚIONARII DECÂT VICTIMELE LOR ................................................................................................ 90
ESTE, OARE, RUȘINOS CĂ AI FOST DISIDENT? ............................................................................................................................................................. 101
VOCI DIN EXIL ............................................................................................................................................................................................................. 112
DIN NOU, ANII '80 .....................................................................................................................................................................................................119
O ÎNTÂLNIRE CARE TREBUIA SĂ AIBĂ LOC DEMULT .......................................................................................................................................................124
Cei care au spus NU editor: Romulus Rusan
ARGUMENT
Greu de crezut, dar majoritatea celor care s-au întâlnit la București în ziua de 29 mai 2002,
chemați să reconstituie mișcarea de rezistență și disidență din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, nu se
cunoșteau personal. Pentru că numele lor intraseră în conștiința publică pe calea undelor, chipurile
lor erau ale unor necunoscuți, veniți din altă lume, a mitului generației lor, de care nu reușeau să se
desprindă. Unii veneau din Cluj, Ploiești sau Brașov, alții din București, alții din străinătate. Unii mai
cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți. Unii având în urmă ani de închisoare, alții trecuți prin urmăriri și
anchete, alții obligați să ia drumul exilului. Unii veniți din interiorul sistemului, alții – dinafara lui. Cu
toții la un loc dădeau impresia unei puteri mai mari decât suma puterii fiecăruia din ei. Și totuși au fost
despărțiți. Mulți dintre ei se vedeau pentru prima dată față în față și se întrebau de ce n-au reușit să
facă împreună ceea ce făcea fiecare în parte, dacă i-a împiedicat distanța, teroarea Securității, blocarea
comunicării sau lipsa genetică de solidaritate.
De ce această risipire? Pornind de la aniversarea unui sfert de veac de la mișcarea contestatară
a lui Paul Goma, participanții la dezbatere și-au parcurs propriile experiențe, și-au căutat punctele
comune de acțiune, și-au explicat reușitele și înfrângerile. Cu toții și-au analizat prezentul, locul actual
în societate și au ajuns la concluzia dezamăgitoare că lumea de azi îi respinge de fapt, nedorind să-i
cunoască sau considerând că istoria ar fi evoluat și fără ei exact la fel.
Și totuși, cu sau fără satisfacția succesului, lupta lor nu a fost întrutotul zadarnică, pentru că
numele acestor oponenți și disidenți au desenat, într-o societate a supunerii și umilinței, relieful
demnității de care istoria unui popor are atâta nevoie.
Fie și numai pentru acest motiv, lupta lor a meritat sacrificiile, iar înfrângerea lor valorează cât
o victorie.
Editorul
Fundația Academia Civică 5

PARTICIPANȚII LA DEZBATERI
 Cicerone Ionițoiu, istoric al represiunii comuniste, locuind la Paris
 William Totok, ziarist, Berlin
 Dumitru Țepeneag, scriitor, Paris
 Rodica Andrei, funcționară din București
 Vasile Paraschiv, muncitor din Ploiești
 Ionel Cană, medic din București
 Grațiana Popescu, ingineră, și Mara Ștefan, ziaristă – sora, respectiv prietena disidentei
Carmen Popescu (1942-2004)
 Gerhard Kneip, inginer din Frankfurt
 Doina Cornea, profesoară din Cluj
 Leontin Iuhas, inginer din Cluj
 Ion Ilie, economist din Pitești
 Victor Frunză, ziarist, scriitor din București
 Nestor Ignat, ziarist comunist, invitat și martor al lui Victor Frunză
 Viorica Oancea, editor, soră a disidentului Mihai Botez, matematicianul disident în anii
1978-1987 (1940-1995)
 Mariana Celac, arhitectă din București
 Iulius Filip, tehnician din Cluj
 Dănuț Iacob și Marius Boeriu, sudor, respectiv lăcătuș la uzina de autocamioane Brașov
 Marius Oprea, scriitor și istoric din Brașov

 Radu Filipescu, inginer și inventator din Bucureşti

 Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, ziariști din București
 Alexandru Chivoiu, maistru tipograf din Bucureşti
 Florica Dimitrescu, lingvist din București
 Gabriel Andreescu, fizician din București
 Andrei Pippidi, istoric din București
 Constantin Geangu, inginer din București
 Doru Braia, ziarist din București
 Nicholas Dima, ziarist, domiciliat în Statele Unite
 Dinu Zamfirescu, publicist din București
 Adrian Niculescu, istoric din București
 Christian Mititelu, fost director al BBC în limba română
Moderatorii discuției din 29 mai 2002 au fost Ana Blandiana și Romulus Rusan

PREAMBUL
Ana Blandiana: Sper că vom reuși să ne auzim unii pe alții și că vom vrea să ne ascultăm.
Trebuie să încep prin a vă mulțumi, emoționată, pentru că ați răspuns invitației noastre. În primul
rând, în mod evident, trebuie să mulțumesc marilor personalități, morale și politice, care, în cele două
decenii din urmă ale comunismului ceaușist din România, au avut curajul să spună „nu“. Sunt
bucuroasă, și este o mare mândrie pentru Fundația Academia Civică faptul că a reușit să îi strângă în
jurul acestei mese.
Această întâlnire este într-un fel o prefațare a ceea ce se va întâmpla la Sighet * - unde analiza
celor două decenii, '70-'80, va fi mult mai amplă și va cuprinde mai multe planuri - dar sper ca această
prefațare să fie o așezare a ideilor. Este și un fel de a marca un moment subliniat foarte puțin în presă,
în mass-media în general: în această primăvară s-au împlinit 25 de ani de la mișcarea Goma, care
reprezintă începutul disidenței din România. Spun al „disidenței“ și nu al „opoziției”, pentru că, înainte,
au fost deceniile de suferință ale sutelor de mii de deținuți politici, care nu erau disidenți, ci pur și
simplu se opuneau, din afara sistemului, prin ceea ce făceau sau doar prin ceea ce erau, comuniștilor.
În ultimii ani ai comunismului, opoziția față de regim a cuprins două categorii: cei care se opuneau din
afara comunismului și cei care se opuneau din interior. Tema „disidenților“ este o temă actuală, care
probabil se va dezbate în continuare; părerea mea este că disidenții sunt și oponenți, oponenții, însă,
nu sunt și disidenți, pentru că niciodată nu au fost în acord cu sistemul.
Înainte de a începe discuțiile, aș vrea să mulțumesc liderilor de opinie și ziariștilor care au
răspuns invitației noastre și care sper că vor multiplica ideile și informațiile ce vor apărea astăzi aici.
 Simpozionul internaţional de istorie de la Memorialul Sighet, iulie 2002, ale cărui lucrări au fost editate pe larg în „Anale Sighet“ (X), „Cronica unui
sfârşit de sistem“, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003 (n. ed.)

Pentru a înțelege atât importanța demersului nostru cât și vidul mediatic în care ne mișcăm,
vreau totuși să vă povestesc ceva care poate să pară incredibil, dar e în măsură să dea imaginea
adevăratului nostru nivel de informație. O ziaristă de la o agenție importantă de știri m-a rugat să ies
din sală, spunând că nu poate să stea mult, și m-a rugat să-i explic puțin cine e aici, cine sunt domnii
din jurul mesei, să poată scrie despre ei. I-am dat lista, a confruntat-o cu persoanele de la masă și a
întrebat: „Dar doamna cine e?“. „Doamna Doina Cornea. N-ați mai văzut-o niciodată?“. Pregătindu-se
să plece ca să dea știrea, m-a mai întrebat puțin jenată: „Mișcarea Goma a fost în România sau în altă
parte?“.
Romulus Rusan: Sunt foarte emoționat, nu numai pentru că trebuie să moderez, ci mai ales
pentru că vă văd pentru prima dată împreună. Cred că este prima întâlnire a celor care, în tragica
„epocă de aur”, au avut demnitate, au luptat pentru ideile intelectuale, pentru spiritul acestui popor.
Ei au demonstrat (chiar dacă fiecare mai mult individual) că pot exista oameni cu coloană vertebrală
și în România. Mulți dintre cei curajoși nu mai sunt în această lume. Pentru unii, trebuie să înălțăm un
gând postum. Sunt reprezentați fie prin familii, fie prin cercetători care s-au ocupat de ceea ce au făcut.
Unii n-au putut veni, fiind în străinătate. Foarte mulți au plecat la începutul anilor '90, unii chiar la
sfârșitul anilor '80. Dintre aceștia, unii s-au întors în România, cum sunt dl dr. Ionel Cană, la București,
dl Iulius Filip, la Cluj, dl Gheorghe Năstăsescu la Iași † după ce, eliberați din închisoare în '88,
emigraseră în Statele Unite
Sunt aici câțiva reprezentanți ai posturilor de radio din străinătate, care mult timp au
reprezentat singurele mijloace de cunoaștere a propriei noastre țări și care au căutat tot timpul să-i
informeze pe români despre ce se întâmpla în imediata lor apropiere. Sunt aici oameni care, activând
în asociațiile pentru apărarea drepturilor omului din Occident, au pledat tot timpul pentru firava
mișcare disidentă din România și i-au apărat pe disidenți și pe opozanți. Am aici un raport pe care l-a
 Gheorghe Năstăsescu a murit între timp, în anul 2004

trimis doamna Maria Brătianu de la Paris, din partea Ligii Apărării Drepturilor Omului. Este o trecere
în revistă a ceea ce a făcut exilul din Franța pentru Paul Goma, pentru doamna Doina Cornea, pentru
Gabriel Andreescu.
Așa cum spunea Ana Blandiana, pe lângă disidenți, în România erau oponenți, care se
împotriveau sistemului din interiorul său, fără să facă parte din el. Așa sunt doamna Doina Cornea sau
cei închiși la Aiud - despre asta ne vor putea vorbi Radu Filipescu, Ion Ilie, Iulius Filip și alții. Am și un
text al lui Joseph Voyame, raportor al ONU de la Geneva, care a întocmit, în octombrie 1989, cea mai
completă sinteză despre încălcarea drepturilor omului în România.
Un alt caz în discuție este mișcarea de împotrivire la sistematizarea satelor, Opération Villages
Roumains, care a pornit în Occident în urma unui film făcut de un reporter despre doamna Cornea.
Tot ce se scrie rămâne arhivat. Tot ce am încercat să facem în programele Memorialului nostru,
începând din 1993, în Centrul de Studii asupra Comunismului de la București și în Muzeul propriu-zis
de la Sighet, toate lucrările, toate înregistrările de istorie orală, toate cărțile pe care le-am editat vor
rămâne. Asta nu înseamnă că vor ajunge la cine trebuie. Mă întreb chiar ce va rămâne în urma acestei
adunări. Vor fi câteva rânduri în trei-patru ziare, poate o emisiune la un radio serios, o simplă știre de
30 de secunde, probabil, la televiziune. În unele ziare se va cita tot ce a fost mai dezbinat aici, aluziile
unuia sau altuia, câte au fost, și se va spune: „s-au certat“. Dar istoria scrisă va rămâne. Înainte de a ne
gândi ce e de făcut pe tărâm politic, trebuie să ne coalizăm pentru ca istoria anilor '70-'80 să poată fi
cunoscută de cât mai mulți. Din păcate, în școală nu se face aproape nimic. Emisiunile de istorie recentă
la televizor sunt cvasi inexistente sau au drept invitați mai mult lideri ai partidului comunist. Unele
interviuri sunt cu demnitari din perioada Ceaușescu. Nimeni nu i-a invitat pe dl Paraschiv, pe dl
Ionițoiu sau pe doamna Cornea. Emisiunile la TVR Internațional sunt un fel de Cântarea României. Cele
culturale, și mai ales cele de istorie, sunt în ton, încât nu ne rămâne decât să sperăm ca istoria
adevărată, scrisă și filmată, să poată ajunge la tineri. Eu mă gândesc cu groază că tinerii vor deveni

maturi fără să știe ce s-a întâmplat, iar generațiile mature de azi nu le vor mai putea transmite
adevărul.
Este prima dată când ne vedem împreună. Aș vrea să citez o frază a lui Tadeusz Mazowiecki:
„Moștenirea lui august - adică Solidarnosci, aluzie la data dela 30 august, când s-a constituit sindicatul
Solidaritatea - înseamnă capacitatea de a trece peste certuri și sciziuni, știința căutării parteneriatului,
debarasarea de o gândire în termeni de răzbunare în numele trecutului, decompensare pentru
nedreptățile suferite. Trebuie să eliminăm din relațiile noastre comune ura, care poate deveni o uriașă
putere destructivă“. Avem aici câteva insule de solidaritate. Sunt cei doi prieteni ai noștri muncitori de
la Brașov, care au manifestat în 1987 și au făcut parte dintre cei 61 de deportați. Dl Vasile Paraschiv a
fost și el o țintă a solidarizării tuturor oponenților din Apus și din România. Dl Cană a format, împreună
cu mai mulți oponenți, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, tot o formă de solidaritate. Sunt prezenți
și cei trei colegi ai noștri, doi ziariști și un tipograf de la România liberă, care în 1988 au făcut un ziar
ilegal și au plătit pentru asta cu libertatea,până la revoluție.
Poate să începem cu dl Cicerone Ionițoiu, care vine mult mai de departe, din opoziția din timpul
perioadei Dej și care a făcut ani nenumărați de închisoare. În 1979, în urma unui protest, a putut pleca
în Franța datorită intervenției președintelui Valéry Giscard D'Estaing. Nici acolo nu a încetat să lupte,
în felul domniei sale, strângând materiale despre lunga suferință a partidului din care a făcut parte și
în general a partidelor istorice care fuseseră distruse.

OPONENT ÎN DOUĂ REGIMURI

Cicerone Ionițoiu: Eu am intrat în al șaizecilea an de luptă politică, începută încă din 1943, din
timpul lui Antonescu. În 1945 am fost răpit de NKVD la Craiova; am stat două săptămâni acolo, am
suferit ce n-am suferit în toate anchetele și torturile de la Securitate. Printr-o minune am reușit să
comunic afară și după două săptămâni Maniu a intervenit la Comisia Aliată de Control; așa am ieșit. În
noiembrie 1945 am fost arestat iarăși, pentru că m-am ocupat de organizarea manifestației din 8
noiembrie. Am fost condamnat, am fugit în munți și am stat un an. În 1947, din cauza actorului Paul
Sava, cunoscut de multă lume, am fost dat pe mâna Siguranței de atunci. Peste două sute de tineri,
toată conducerea tineretului din capitală am fost băgați în pușcărie de Paul Sava și de fratele lui,
Stejerel.
Începând din '46 am fost condamnat de șase ori. Am fost eliberat definitiv în '64, când s-a zis că
s-a pus lacăt închisorii. Înainte de a ieși am refuzat să iscălesc declarații în timpul anchetelor și să
iscălesc interogatoriul în fața președintelui tribunalului. Am și procesele verbale făcute de doi
securiști, care scriu acolo că refuz să iscălesc. Atașează chiar o expertiză a unui doctor pe care nu l-am
văzut niciodată și care scrie despre mine că „este în depline facultăți mintale și poate să fie judecat“.
Ei își făceau tot felul de acoperiri. Ultima dată am fost condamnat la 6 ani. În perioada '62-'64 la Aiud,
la Botoșani, la Jilava începuse al doilea val de reeducări în închisori. Eu eram la Jilava; am fost singurul
care am făcut greva foamei, când am văzut în ce hal sunt aduși oamenii, să spună tot ce știu despre ei
și despre cei din jur. Totul se făcea cu permisiunea colonelului Natalicu - așa am înțeles că-l cheamă,
n-am reușit să-l verific - care spunea că nimeni nu va avea de suferit. „Să spuneți, dar să fiți sinceri, și
ieșiți mâine. Dacă nu spuneți, puteți să faceți mai mult decât pedeapsa care vi s-a dat.“ În această
perioadă, doi oameni bine cunoscuți au sărit asupra mea, vrând să mă lovească. Unul nu era
condamnat politic - intrase pe drept comun, dar cu oarecare pondere politică și ca istoric. Celălalt era
filosof și scriitor. Amândoi mă întrebau de ce i-am distrus, nevrând să scriu și eu. Exemplul pe care-l

dădeam îi deranja. Ironia face că, în ciuda sutelor de pagini scrise, cei doi au ieșit din închisoare tot
odată cu mine.
Când am ieșit, Coposu a reușit să stabilească legături cu noi. În 1969, un anume Roman vine din
America, din partea Consiliului Național Român, să ia legătura cu cei de aici. S-a întâlnit cu Coposu și
au discutat, dar Securitatea a știut totul. Aveau chiar planul mesei, cu schițe: fiecare unde a stat.
Întâlnirea avea loc pe str. Calomfirescu nr. 11. Unul dintre cei prezenți era, așadar, informator. Eram
sub vizorul lor. Eu lucram atunci pe șantiere, nu am participat la acea discuție, dar știam ce se întâmplă.
După 1970 s-a încercat iarăși reluarea legăturilor. În 1971-1972, în preajma convocării
Conferinței de la Helsinki, cinci-șase persoane s-au întâlnit și au discutat; noi speram că se va aduce o
îmbunătățire. Securitatea a fost iarăși informată, s-a știut prin înregistrări ce se discută. Anchetarea
celor șase a început imediat. Între ei erau Coposu, Diaconescu, Ionescu-Galbeni, Camil Demetrescu,
Alexandru Bratu (care a ajuns în America). Victor Coconeti, în casa căruia se țineau aceste discuții, a
fost aruncat de la etajul 5, din blocul de la Biserica Italiană. Ancheta s-a sistat după două zile - nici până
azi nu se știu condițiile sau mobilul acestei crime.
Atunci s-a văzut că este aproape imposibil să se mai facă o acțiune aici. I-am spus lui Coposu:
„Cornele, nu mai putem, suntem la pământ. Eu trebuie să încerc să ajung în străinătate, acolo trebuie
să facem cunoscut ceea ce se întâmplă aici“. „Cum ai să faci?“ „Mă privește.“ Am stat, m-am frământat
și am început să-i trimit chiar lui Ceaușescu cereri, manifeste de protest. În ele ceream eliberarea
deținuților politici, repunerea lor în drepturi și, în același timp, spuneam că dacă nu sunt repus în
funcție - mă făcuseră muncitor de înaltă calificare, mă coborâseră - și dacă nu mi se rejudecă procesele
- subliniind că toate au fost înscenări judiciare - atunci plec, pentru că nu mai are rost nimic în țara
asta. Ca să fiu și mai convingător, mi-am cumpărat un loc de veci la Ghencea II, l-am betonat și m-am
dus la ei. Am declarat patru greve în fața Comitetului Central, motivate de înscenările judiciare și

arestările care erau atunci. Am arătat că sunt în greva foamei, spunându-le: „dacă mor, aveți locul meu
de veci, să nu mă aruncați pe drumuri, să mă înmormântați la Ghencea II”.
În 1977 a început mișcarea Goma. Între timp, discutasem cu Remus Radina să facem ceva. Când
am văzut mișcarea Goma am spus: „lăsați să se desfășoare, să vedem care e rezultatul, că, dacă nu,
facem o rotativă, începem noi. Ăștia sunt cu ochii pe noi și o să caute să-i macine pe toți“. Atunci a
apărut și mișcarea lui Paraschiv și Cană. Am fost de față când, în luna martie, l-au arestat pe Ionel Cană
de la ICAB. Lucram acolo și am văzut scena: l-au scos în halat, l-au urcat într-un jeep și au plecat.
Am făcut un proiect de decret în legătură cu deținuții politici și l-am trimis lui Ceaușescu.
Ceream repunerea lor în drepturi. L-am publicat mai apoi și în străinătate - este foarte asemănător cu
decretul din '90. Se cereau lucruri elementare: vechimea, încadrarea, bilete de tratament, că erau toți
bolnavi…
În această situație, am fost luat în obiectiv și m-am pomenit cu o invitație să mă prezint la un
spital, Spitalul Colentina. După 25 de ani, convingerea mea este că Securitatea e încă prezentă. Mi s-a
spus să mă prezint la Spitalul Colentina, pentru că sunt tânăr, folositor țării și trebuie să fac un control.
Am întrebat prin bloc și printre prieteni, nici unul nu fusese convocat. Atunci i-am rugat pe doi prieteni
să verifice ei. S-au dus și au venit după o săptămână: „Nu ești chemat. Dar ni s-a spus că de la poartă o
să fii dirijat în spate unde este un birou al MAI“. Atunci, am scris pe invitație: „Domnule Ceaușescu,
invitația este pentru dumneata“. Am pus-o la poștă cu martori și i-am dat drumul. A fost liniște vreo
cinci-șase luni. După care am primit o altă invitație - v-o prezint în fotocopie - în care se spune: „Spitalul
Clinic Colentina. Tovarășului... Știți, desigur, că una din cele mai mari primejdii care pândește
sănătatea omului modern, în special a celui de vârstă medie, sunt bolile cardiovasculare. Institutul de
Medicină Internă, în colaborare cu Policlinica Drumul Taberei, a întreprins de curând în cartierul dvs.
o largă acțiune de depistare, prevenire și combatere a acestor boli“. Eu n-am auzit de nici o acțiune, că
m-am interesat după aceea.

Ei bine, ieri dimineață, la ora 10, după un sfert de secol, primesc un telefon. Și mi se spune:
„Domnul Cicerone Ionițoiu?“ „Da.“ „Domnule, de când vă căutăm! Dvs. sunteți un caz interesant pentru
că ați fost bolnav de inimă și noi am căutat să vedem cum ați evoluat. Am vrea să ne spuneți cum
reacționați la ora actuală cu inima.“ „Dar cine sunteți dvs.?“ „Un institut...“ (probabil acest institut de
medicină internă). „Dar cine sunteți dvs.? Cum vă numiți?“ „Nu interesează, numai atât să ne spuneți:
sunteți bolnav și...“ „Domnule, eu niciodată în viața mea n-am fost bolnav de inimă. Și cum o să fiu
acum? De unde sunteți? Cum ați ajuns la mine?“ „Aveți un nume ieșit din comun, Cicerone; ne-am uitat
pe liste și am zis să vedem ce mai faceți.“ „După 25 de ani, vă gândiți că eu trăiesc și vreți să vedeți cum
mă simt. Spuneți-mi, cine a iscălit hârtia?“ „Nu știm, noi n-am trimis nici o hârtie.“ „Cum n-ați trimis,
când eu am fost anchetat de Securitate pe baza acelei hârtii? Și dumneavoastră n-ați trimis? Cine a
iscălit-o?“ „Ce număr are?“ „Eu o am în față, am numărul în față.“ „Bine, vă mulțumesc.“ „De ce să-mi
mulțumiți?“ „Vă rog să ne iertați.“ „Nu vă iert, că numai Dumnezeu poate să vă ierte.“ După 25 de ani,
o chestie de atunci răbufnește. După cum îi cunosc, ei niciodată nu uită, dosarele se păstrează acolo și
probabil - eu sunt venit în țară de-o săptămână - s-a semnalat că m-am întors.
În 1978, Remus Radina a plecat la Paris, unde a scris Testamentul din morgă. A alertat o serie de
oameni despre situația în care mă găseam: eram căutat de Securitate. S-a înapoiat în țară după șase
luni de stat în Franța - datorită lui Mircea Eliade, care a reușit să-i dea o hârtie prin care îi garanta
șederea; astfel poliția franceză i-a prelungit viza. Mi-a spus că situația e disperată. De la 1 martie 1979
eu începusem să fac câte un memoriu pe zi - puneam la indigo un memoriu de o pagină și trei zile la
rând trimiteam acel memoriu. Când am ajuns la al 96-lea, m-au chemat la Securitate. Dar, până atunci,
a venit Giscard D'Estaing. La Ambasada Franței am reușit să-i mulțumesc într-o scrisoare pentru că a
permis ca timp de 6 luni de zile să se facă pe Trocadero o manifestație pentru întregiri de familii. Se
cerea ca 20 de persoane să poată părăsi România. Dar pe lista pe care a dat-o D'Estaing fuseseră 21 de
persoane. Până la urmă au plecat toți cei de pe listă. M-am dus la Ambasada Franței după vreo

săptămână de la plecarea lui D'Estaing și am întrebat: „Am auzit că sunt trecut pe o listă“. Dar habar n-
aveam. „Cum să fiți trecut?“ „Da, sunt trecut.“ S-au dus, au căutat: „Da, sunteți“. „Și ce trebuie să fac?“
„Trebuie să faceți niște acte. Altfel cum vreți să plecați?“ Scot cazierul în care erau trecute cele șase
condamnări. „Nu o să vă dea drumul niciodată să vă duceți în vizită. Numai definitiv.“ „Și ce trebuie să
fac?“ „Trebuie să completați niște formulare.“ „Cine mi le dă?“ „Eu vi le dau. Acum.“ Am depus
formularele, apoi am întrebat: „Pot să vă ajut cu ceva?“ „Nu trebuie să mă ajutați cu nimic, decât atunci
când veți primi viză de intrare într-o țară. Fiți atent, nu faceți vreo greșeală, pentru că nimeni nu vă
poate apăra. Însă când aveți viza de intrare, puteți face orice.“
După 45 de zile mă pomenesc chemat și judecat în fața colectivului în care lucram. Timp de o
oră și jumătate le-am spus despre deținuții politici și despre toată situația din țară, din 1944, de când
am fost „eliberațI“, și până azi. Unul dintre cei de acolo, un muncitor simplu cu care nu schimbasem
niciodată o vorbă și care trebuia să mă convingă să rămân, s-a ridicat: „Plec și eu cu dl Ionițoiu.
Dumnealui știe unde se duce, știe ce face și vine înapoi“. A început toată lumea să râdă, s-a terminat
ședința. După asta mi-a venit aprobarea de intrare în Franța. M-a chemat un colonel. S-a prezentat
Ștefănescu. Alături era încă unul, care părea psiholog, pentru că mă urmărea. „De ce vrei să pleci?“.
„Dar de ce să rămân? M-ați făcut muncitor. Calificat, doar să nu fiu necalificat. Și acum vreți să rămân?
Nu mai rămân.“ „Gândește-te că ai copii și o să aibă necaz. Ai o fată, se va mărita.“ „Asta e grija mea, nu
e a dvs.“ „Domnule, dar trebuie să termini cu memoriile“ Atunci scot din servietă (din '64 purtam
servieta tot timpul cu mine, cu două schimburi de lenjerie, săpun, prosop): „Uitați, al 97-lea. Am trimis
96. De aici mă duc la poștă“. Trimiteam cu AR unul, restul doar scrisoare simplă, că mă costa cam mult.
„Domnule, nu te temi?“ Până la urmă s-a înfuriat: „Domnule, găsește și altă cale. Mergi în audiență“.
„Am fost alaltăieri; am cerut audiență și mi-a dat termen în septembrie.“ „Ei, și?“ „Dacă mă duc mâine,
înseamnă că îmi dă în decembrie. Or, eu în septembrie trebuie să fiu la Paris.“ „Cum?“ „Trebuie să fiu
la Paris.“

Și Dumnezeu a făcut ca atunci să fiu la Paris. Am ajuns la 1 iulie, înainte de ziua națională a
Franței. I-am scris lui Ceaușescu o nouă scrisoare: „la 14 iulie voi declara greva foamei în incinta
Ambasadei Franței“. Am trimis o copie a scrisorii către Serviciul Pașapoarte, una ministrului de
Interne și una ambasadorului francez, cu mulțumiri pentru aprobare. Nu puteam să mă pun rău din
capul locului, pentru că ar fi spus „cu cine avem de a face, pe cine aducem în Franța?“. La fiecare atașam
scrisoarea către Ceaușescu. După 10 zile primesc telefon să mă prezint imediat cu 268 de lei, taxa de
atunci pentru un pașaport.
Am plecat în Franța. În tren am depistat-o pe o anume agentă a Securității. Ea ieșea fără pașaport
vizat la graniță. Când am ajuns la Paris, am aflat că era agent.

CÂTEVA MĂRTURII DESPRE UN ÎNCEPUT

William Totok: Dacă îmi permiteți, domnilor și doamnelor, voi vorbi doar cinci minute. Pe mine
mă interesează câteva lucruri importante legate de anii '70. Nu voi vorbi despre mine, mi-a apărut de
curând o carte, în care am povestit ceea ce s-a întâmplat, legat de grupul de scriitori Aktiongruppe
Banat. Mă interesează și mă obsedează o întrebare fundamentală legată de problema disidenței,
respectiv a opoziției, cum a fost folosit termenul acum. Există o listă publicată de Marius Oprea într-
unul din volumele pe care dvs. le-ați publicat la Fundația Academia Civică ‡* și din care rezultă că în
„glorioasa” perioadă ceaușistă, cei 25 de ani, au fost peste 250 de deținuți politici. Această cifră,
publicată acolo, este semnificativă pentru o stare de fapt care a existat în această perioadă. Mă bucur
foarte mult că sunt aici trei oameni pe care eu îi stimez foarte mult: Vasile Paraschiv, Radu Filipescu și
Gabriel Andreescu. Nu-i cunosc pe toți cei care sunt aici, care au făcut prin acțiunile lor ceva și care au
demonstrat că se poate chiar și în timpul lui Ceaușescu.
Trebuie să vă mărturisesc că eu nu am semnat scrisoarea lui Goma nu din frică - trebuie să precizez
acest lucru în mod cert -, ci dintr-un alt motiv: fiindcă această mișcare se transformase într-o trambulină
de plecare definitivă din țară. Or, eu nu voiam să plec din România. Am fost somat în mai multe rânduri
să părăsesc România - prima oară în 1977. În perioada aceasta, cu toată mișcarea Goma, am reușit să
refuz acest pașaport care mi se tot oferea. După ce am venit de la pușcărie, n-am mai rezistat. Am plecat
în 1986, pentru că mi se pusese în vedere că voi intra din nou la pușcărie, dacă nu plec din țară. Eu n-
am stofă de martir, mărturisesc, și nici nu vreau să fac martirologia unui grup care a existat la
Timișoara între 1972 și 1975 și care nu a fost anticomunist. A fost un grup, grupul nostru, care, prin
mijloacele politice și ideologice ale marxismului, a încercat să submineze regimul politic care, în
numele unui marxism de operetă, a instaurat dictatura pe care o cunoaștem cu toții. Indivizii care au
 Marius Oprea, Rezisten¡a anticomunistă – cazuri între 1964-1989, în O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996, Funda¡ia Academia
Civică, Bucureşti, 1997 (n. ed.)

alcătuit acest grup s-au dezvoltat într-o anume direcție și au ajuns la concluzia că acest comunism
practicat în România, comunismul în general, duce la dictatură. Dar să facem o martirologie colectivă
a unui grup anticomunist ar fi o mistificare pe care aș vrea de la bun început să o evităm.
Dumitru Țepeneag: Dacă am venit la această întâlnire, a fost pentru că mi-am dat seama că
știu lucruri care trebuie să vă intereseze. Eu am fost „dispecerul” mișcării Goma. La mine veneau toate
scrisorile pe care Goma le primea de la aderenții mișcării sale, inclusiv scrisoarea domnului Paraschiv
(pe care m-am dus să-l iau de la Viena, din lagărul de la Treischirchen). Îmi pare bine că îl văd acum.
Am nenumărate scrisori. Paraschiv are nu numai scrisoarea adresată lui Goma, dar și certificatul
medical original.
Îmi pare bine că se face distincția opozanți-disidenți-rezistenți. Am făcut-o și eu în mai multe
articole; sunt de acord cu ea, pentru că dacă spui numai disidenți lipsesc nuanțele. Eu nu știu ce am
fost - rezistent sau opozant - în orice caz nu disident, fiindcă n-am fost niciodată încadrat în vreo formă
ideologică, nici măcar în UTM.
Mișcarea Goma a început de fapt mai înainte. A fost pregătirea omului Goma care, după ce a ieșit
din închisoare, a început să scrie împotriva - cum se spunea atunci - „obsedantului deceniu“, este vorba
de acele cărți pe care nu a putut să le publice. Eu eram redactor la Cartea Românească și am încercat
să-l public cu Ostinato. Marin Preda ne-a sprijinit și el, dar nu se putea. Mai ales că Goma nu voia să
facă nici un fel de concesie. În 1970, când am plecat prima dată la Paris, l-am ajutat să scoată
manuscrisele din țară și să le publice în Franța. Am făcut referatul pentru carte, referat destul de
important - în 1970 eu eram socotit scriitor venit din țară, scriitor român, nu exilat. Am făcut referatul,
iar cartea a fost publicată. I-am găsit un traducător, pe Alain Paruit, am scris despre ea în Le Monde și
în New York Times, apoi m-am întors în țară. Dacă nu mă întorceam, le-aș fi scris degeaba.
M-am întors în țară, unde eram complet interzis. E clar că ei, la un moment dat, nu voiau să mai
bage oameni la închisoare, preferau să îi trimită afară. De aceea mișcarea Goma a fost o mișcare de

pașapoarte. Au plecat din țară aproape toți care au aderat la această mișcare. Domnul Paraschiv a fost
printre puținii care s-au întors, fapt foarte important. Mie mi-au dat din nou drumul, pentru că nu
voiam să cer azil politic - niciodată n-am cerut azil politic. Dacă vreți aceste documente, vă pot da copii
ale lor.
Romulus Rusan: V-am fi recunoscători. Acum va vorbi un semnatar propriu-zis al Scrisorii lui
Paul Goma, doamna Andrei.
Rodica Andrei: Anul acesta am reușit să-mi studiez dosarul întocmit de Securitate. Eu și soțul
meu, Grigore Andrei, am intrat în evidența Securității încă din anul 1969, de când a fost plecat în
Austria. Soțul meu a stat 7 luni în lagărul de refugiați de la Treischirchen, dar s-a întors în țară de dorul
familiei. Aveam un copil de trei ani la vremea aceea.
După evenimentele din 1968 din Cehoslovacia, mulți au rămas în străinătate, chiar din rândul
ofițerilor care i-au însoțit pe turiști. Se pare că Securitatea voia să facă propagandă pentru a-i descuraja
pe cei care ar fi dorit să rămână. Soțului meu i s-a condiționat angajarea în muncă, deci câștigarea
traiului, de scrierea unor declarații și articole de presă care să-i descurajeze pe alții de a rămâne în
străinătate. Pentru că soțul meu a refuzat acest lucru, nu a putut să se angajeze în România în toți
acești ani. Eu, la rândul meu, am fost persecutată, dată afară din serviciu. În 1973 am demonstrat cu o
pancartă în stradă, cerând hrană pentru copii și dreptul de viață în România. Există relatarea în
dosarul Securității. Am fost arestată și dusă la poliție, unde am fost întrebată ce face soțul. Am spus că
este urmărit de Securitate, că nu are serviciu. Au venit de la Securitate, am fost anchetată și acuzată că
el m-ar fi învățat asemenea lucruri din Occident.
În 1976 am fost chemată din nou la Securitate. Noi depusesem actele pentru plecarea definitivă.
Au fost presiuni asupra fratelui soțului meu, avocat; el le-a spus: „oamenii ăștia nu au cu ce să trăiască,
au copii“. Atunci, în 1977, prin comitetul de partid, ni s-au oferit servicii la amândoi. În 1977 am aflat
de la Europa Liberă despre scrisoarea deschisă a scriitorului Paul Goma. În februarie am semnat

scrisoarea. Eram înspăimântați, dar am fost la Paul Goma acasă. Nu știam unde se află Aleea
Compozitorilor, am căutat-o în Floreasca în plină seară, și până la urmă am găsit-o în Drumul Taberei.
Paul Goma era cu soția și copilul. El ne-a povestit situația în care se afla. Comunicând cu Europa Liberă
pe cât se putea, a doua zi numele noastre au fost anunțate de postul de radio. Ne-am trezit cu un echipaj
care ne-a luat de acasă să completăm actele și formele pentru a părăsi România. Toate aceste
documente se află în dosarul întocmit de Securitate.
Pe data de 1 aprilie au venit de la Securitate și ne-au arestat. Ne-au dus în sediul din Beldiman,
ne-au anchetat, ne-au bătut. La ora 10 seara ne-au dus în str. Tunari, la un oficiu de forțe de muncă,
unde ne-au obligat să ne lichidăm serviciile pe care le primisem cu o lună și ceva în urmă, apoi să
semnăm că refuzăm încadrarea în muncă. N-am știut intenția lor. Firește, am refuzat să semnăm. Seara
ne-au dat drumul. Noi nu mai aveam casă, stăteam la niște rude. A doua zi, în 2 aprilie, au venit și ne-
au arestat din nou. N-am mai vrut să părăsesc casa fără ordin de arestare. Aveau la ei niște invitații, pe
care le păstrez și azi, pe care le-am luat cu mine în Occident și care au fost și publicate. Până la urmă
am plecat din nou la sediul din Beldiman; pe soțul meu l-au dus în altă parte, pe mine m-au lăsat acolo,
în hol. A fost adus apoi un grup de deținuți cu lanțuri la picioare, în zeghe, și s-a creat o situație tulbure,
în timpul căreia eu am fugit, oricât vi s-ar părea de neverosimil. Era sâmbătă, 2 aprilie. Am stat
refugiată până în dimineața de luni, 4 aprilie, când am cerut protecție la Ambasada Austriei, anunțând
că Paul Goma a fost arestat. Paul Goma nu mai răspundea la telefon din 1 aprilie, răspundea o altă
persoană. Noi trimiseserăm copilul de 10 ani la Goma acasă să vedem ce se întâmplă - ulterior
Securitatea ne-a și spus că ne-am trimis copilul la Paul Goma, pentru că știam că pe el nu pot să-l
aresteze.
La 4 aprilie am cerut deci protecție la Ambasada Austriei, anunțând că disidenții au fost arestați,
au dispărut. De soțul meu nu mai știam nimic. Pe copilul meu, care știa limba germană, l-a adus fratele
meu, cu documente care să probeze că ne dăduseră aprobarea să plecăm din țară. Am stat de vorbă cu

consulul și alți diplomați. Au venit persoane de la Ministerul de Externe care au stat de vorbă cu
personalul din ambasadă. Au promis că nu ni se va întâmpla nimic - aveam și al doilea copil, de 6 luni
- și că îl vor elibera pe soțul meu. De acolo, eu am fost însoțită de ei la sediul din Rahova. Acolo mi s-a
făcut morală pentru felul în care îmi educ copiii; mi-au spus că mai bine să mă duc acasă, fiindcă
bărbatul meu a fost încadrat undeva în muncă.
Într-adevăr, acasă l-am găsit pe soțul meu, care la 3 aprilie fusese condamnat, împreună cu alte
6 persoane, semnatare ale scrisorii lui Goma, la muncă forțată într-o fabrică de ciment, în baza Legii
25/1976. Eu am păstrat această condamnare, la fel și ordinul de arestare din 3 aprilie 1976. În fiecare
zi a fost însoțit de un milițian, care venea dimineața în casa fratelui meu și îl conducea la fabrica de
ciment Progresul. Toți ceilalți se prezentau acolo la fel dimineața; erau 7 milițieni și 7 deținuți. În
perioada respectivă am reușit să obțin sentința, să vorbesc cu avocații. În 8 aprilie 1977 am trimis
telegrame de protest lui Nicolae Ceaușescu, Elenei Ceaușescu și lui Cornel Burtică. Un funcționar de la
Poștă a acceptat să le trimită. În toată această perioadă am fost urmăriți.
În 14 mai am fost expulzați din România, cu cei doi copii, de 10 ani și respectiv șase luni. Nici nu
am putut să ne luăm rămas bun de la rude... La 12 mai, prin hotărâre judecătorească, am primit dreptul
de a domicilia în Austria. Am stat în lagărul de refugiați politici de la Treischirchen. Pentru că eram
primii expulzați din țară după arestările din 1 aprilie, dl Sorin Cunea de la Europa Liberă a venit în
lagăr să stea de vorbă cu noi. S-au făcut atunci reportaje. În lagăr fiind, am colaborat cu Europa Liberă,
am înregistrat casete, le-am trimis lui Sorin Cunea, am transmis apeluri de eliberare a disidenților din
țară, sau oponenților, cum doriți să fie numiți. În lagărul de refugiați am primit în continuare scrisori
de aderență de la cei care nu mai puteau să semneze în țară, care nu mai puteau să-l găsească pe Goma,
pentru că fusese arestat. Eu le citeam scrisorile și le înregistram; toate au fost transmise de Europa
Liberă. De asemenea, eu am publicat ulterior, când am emigrat în Statele Unite, o revistă modestă în
care s-au relatat aceste evenimente din anul 1977. Mi-am continuat activitatea de susținere a

disidenților din România - în 1981 a fost arestat un grup de tineri care au demonstrat în 10 decembrie,
de Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Printre ei era și un tânăr pe care îl cunoscusem în țară;
se inspirase din ceea ce am făcut noi și a avut curajul să facă și el ceva. Au fost arestați, condamnați la
închisoare și ulterior eliberați.
În 1977, fiindcă am continuat această activitate, a fost și un atentat asupra noastră, în lagăr fiind.
Acum avem un proces la Tribunalul Municipiului București, pentru că ni s-a contestat caracterul politic
al condamnării în baza Legii 25/1976, cu toate că există dovezi că Ministerul Muncii a fost obligat să
acționeze din ordinul Securității. Vă pot pune la dispoziție toate aceste probe.
Vasile Paraschiv: L-am cunoscut pe scriitorul Paul Goma prin Radio Europa Liberă. Odată cu
mine l-a cunoscut toată țara. A doua zi m-am urcat în tren și m-am dus la el. Am reușit să ajung la
apartamentul lui și să-l cunosc personal. I-am spus că sunt alături de el și de cauza lui dreaptă. M-a
întrebat dacă vreau să semnez scrisoarea. Am răspuns afirmativ. Mi-a dat scrisoarea și am semnat-o
fără să o citesc.
Paul Goma este, după părerea mea, un om care și-a dovedit, prin fapte, curajul și spiritul de
sacrificiu pentru cauza și interesele poporului român. Iar astăzi, drept recunoștință pentru ceea ce a
făcut el atunci pentru poporul nostru, statul nostru, actualul regim îl sfidează, îl disprețuiesc și nu-i
acordă nici o atenție. Situația este similară cu aceea a tuturor oamenilor care au luptat împotriva
dictaturii comuniste.
Paul Goma s-a ridicat singur la luptă împotriva dictaturii comuniste pentru apărarea drepturilor
omului în România, drepturi menționate în Constituția și în legile țării, dar niciodată respectate în
practică. El și-a asumat răspunderea și, în februarie 1977, a trimis o scrisoare deschisă Conferinței
post-Helsinki de la Belgrad. În acea scrisoare el arăta că, deși Constituția și legile țării vorbesc despre
drepturi și libertăți, totuși guvernul țării nu le respectă.

La două-trei zile după ce l-am contactat, l-am cunoscut personal, mi-am pregătit și eu o
scrisoare. Printre altele, i-am scris: „Cauza dvs., a intelectualilor, este și cauza noastră, a muncitorilor“.
Am pus scrisoarea într-un plic și alături de ea am pus toate documentele mele politice, actele medicale
din spitalele de psihiatrie unde mă internase Securitatea de mai multe ori. L-am luat cu mine pe băiatul
meu. M-am înțeles cu el încă de acasă să meargă în urma mea, la 50-60 de metri, și, dacă va vedea că
m-a arestat cineva, el să continue să meargă liniștit, să nu dea nici o atenție. Din fericire, am ajuns fără
să mă aresteze în fața blocului lui Paul Goma. I-am arătat băiatului, de la distanță, care este ușa către
apartamentul lui. El a profitat de o neatenție a celor doi ofițeri de Securitate și a milițianului în
uniformă, a urcat la etajul 4 sau 5, a sunat la ușă și i-a dat scriitorului Paul Goma scrisoarea cu tot
materialul. Așa a reușit atunci copilul meu să scape teafăr și nevătămat din mâinile Securității și așa
am ajuns eu să fiu cunoscut în străinătate, la Paris.
Paul Goma este primul om care s-a ridicat la luptă împotriva dictaturii ceaușiste, pentru
apărarea drepturilor omului în țara noastră. El este un simbol al curajului și spiritului de sacrificiu și
un exemplu demn de urmat de toți intelectualii noștri de astăzi.
Azi, pe mine mă interesează altceva. Am ajuns în situația în care am același sentiment de
sufocare din 1977. Atunci nu puteam să-mi exprim părerea în mod deschis; de aceea am plecat în
străinătate. Astăzi, însă, pot să-mi exprim părerea, nu mai trebuie să plec în străinătate să pot vorbi
liber.
Aș adăuga problema Legii 187 din 1999, a CNSAS, a procesului comunismului din România și a
dispariției, a sustragerii în mod ilegal a documentelor noastre din dosarele de la Securitate. Acestea
sunt doar trei probleme care ne arată că noi nu avem dreptul să cunoaștem adevărul, noi trebuie să ne
mulțumim cu ce ne-a spus dl președinte Iliescu și dl Adrian Năstase: să nu mai discutăm despre trecut.
Dar eu nu pot să mai suport; vreau să aflu adevărul din dosarul de Securitate, să mi se spună cine a
sustras, cine a furat din dosarul meu cele mai importante acte acuzatoare ale regimului, ale actualului

SRI, și nu pot să am liniște până când nu vom vedea cu toții instituit statul de drept în România. Noi nu
avem astăzi un stat de drept, ci un stat semitotalitar, în care câteva mii sau zeci de mii de ofițeri, colonei
și generali de Securitate, criminali, asasini, teroriști (precum aceia care m-au răpit pe mine și m-au dus
în Pădurea Păulești și în cabana de la Barajul Paltinul) nu dau socoteală în fața justiției pentru faptele
și fărădelegile lor.
Acestea mă frământă zi de zi. Aș face un apel către toți intelectualii țării noastre care au dat
dovadă de curaj atunci: să dăm cu toții dovadă de curaj și de solidaritate, să ne întâlnim și să discutăm
ce putem face pentru ca acest proces al comunismului să aibă loc. Nu sunt un extremist în ideile și
concepțiile mele, dar nu poate fi vorba niciodată de un stat de drept dacă nu vor fi pedepsiți acești
criminali, acești teroriști adevărați - pentru că singura deosebire între ei și teroriștii lui Ben Laden este
că primii au epoleți albaștri. Eu vreau doar să ni se facă dreptate, mie și tuturor deținuților politici din
România care au suferit în închisorile de la Gherla, de la Pitești, de peste tot.
Am citit cărțile domnului Cicerone Ionițoiu și alte cărți cu aceeași temă. Acestea și ce am văzut
eu la Memorialul Sighet anul trecut m-a impresionat profund, m-a făcut să ies din moleșeală, din
autoliniștirea aceea în care am trăit până mai acum câțiva ani, dezamăgit și deziluzionat complet de
politica actualului regim...

AM AVUT UN SINDICAT LIBER ÎN 1979

Dr. Ionel Cană: Stimați invitați, pentru a da prilejul cât mai multora dintre dvs. să ia cuvântul
la această adunare, mi-am sistematizat câteva idei, spre a vi le prezenta în legătură cu această
frumoasă aniversare a unui sfert de veac de la debutul mișcărilor (de grup sau individuale) pentru
apărarea drepturilor omului în țara noastră. Este pentru noi o mare bucurie să participăm, acum și
aici, la această aniversare. Este meritul incontestabil al lui Paul Goma de a fi spart gheața fricii și gheața
tăcerii pe care ne-o impunea dictatura comunistă a anilor '70-'80. Mi-am dat adeziunea la mișcarea
Goma în 1977, ca un fel de repetiție generală la mișcarea socială pe care aveam să o inițiez în 1979 și
care s-a numit Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). În analele istorice din țara
noastră și de peste hotare, SLOMR este considerat primul sindicat liber din România totalitară și din
Europa de după fosta Cortină de Fier. Am conceput documentul programatic al acestui sindicat, sub
titlul Declarația de constituire a SLOMR. Am reușit cu greu să o trimit peste hotare. La 4 martie 1979,
declarația a fost citită în premieră de către marele nostru Noël Bernard, directorul departamentului
românesc de la radio Europa Liberă, specificând că va transmite un document deosebit de important
pentru țară. Se înfiripa atunci în România un lucru foarte, foarte important pentru mișcarea noastră
de opoziție, pentru mișcarea noastră disidentă.
Am inițiat și organizat SLOMR în conformitate cu Pactul internațional al drepturilor civile,
politice, economice și culturale, ratificat de Nicolae Ceaușescu prin Decretul 212 din 1974 (valabil și
astăzi), în care se menționa explicit dreptul cetățenilor români de a se organiza în sindicate libere care
să le asigure condiții de muncă și de existență decente. Atât de tare s-a speriat Ceaușescu de
perspectiva organizării și extinderii SLOMR, încât a poruncit înscenarea în mare grabă a unui proces
politic cu ușile închise împotriva noului sindicat, sub acuzația de „complot împotriva orânduirii
socialiste“, conform articolului 167 din Codul Penal. Acesta a fost primul mare proces politic, după
grațierea din 1964. Eu, un preot și un economist am fost condamnați la ani grei de temniță politică. În

acea perioadă, spre a se motiva ideea de complot era necesar un grup format din minimum trei
persoane.
Voce din sală: Vă rugăm să ne spuneți numele celorlalți doi.
Ionel Cană: Este vorba de preotul Gheorghe Calciu - arhicunoscut, dar nu am primit acceptul
de a-l divulga - și de economistul Gheorghe Brașoveanu. În cadrul procesului, am fost acuzat de
propagandă ostilă împotriva regimului comunist, pentru faptul că răspândisem manifeste
anticomuniste prin București, în noaptea premergătoare zilei de 1 mai 1977. De pildă, pe vitrina fostei
librării Dacia, actualmente Humanitas, am lipit un afiș pe care scria: „Jos Ceaușescu, autorul romanului
fluviu România pe drumul decăderii socialiste!“. Am fost încarcerat în temnița de maximă siguranță din
Craiova, de unde, sub presiunea opiniei publice internaționale, am fost eliberat în prima zi a
Conferinței post-Helsinki de la Madrid, unde Ceaușescu voia să se prezinte cu lecțiile făcute, pentru a
arunca praf în ochii străinătății și a pretinde că în România nu mai există deținuți politici.
Am organizat SLOMR în conformitate cu normele internaționale de funcționare a sindicatelor
libere, care prevedeau și posibilitatea formării inițiale a unor confederații in nuce, cu membri din
diferite domenii de activitate, existând oportunitatea formării ulterioare de grupe sindicale pe ramuri
de activitate și asociații profesionale. Am organizat SLOMR nu piramidal, pe verticală, ci orizontal, în
rețea, dând posibilitatea fiecărui aderent de a forma grupul său, nuclee sindicale aflate sub egida
SLOMR. Aceasta a fost o tactică bine gândită, asigurând supraviețuirea sindicatului liber, prin acțiuni
în valuri, foarte eficace în confruntarea cu omniprezenta Securitate. Chiar Goma recunoștea într-un
articol că, în timp ce el era o simplă cutie poștală, SLOMR era o organizație bine articulată, care acționa
scurt, rapid și pe celule. Am organizat SLOMR și ca pe o primă formă a unei organizații de masă a anilor
'70-'80, prin care fiecare simplu cetățean avea posibilitatea să-și exprime opinii disidente la adresa
dictaturii comuniste. Stau mărturie cele trei „comunicate curente” ale SLOMR, amplu și îndelung
dezbătute la Europa Liberă, care arătau modul în care se dezvolta noul sindicat în țara noastră.

Din cauza permanentei supravegheri a poliției politice, a falsei libertăți în care am fost ținut
după așa-zisa eliberare, în 1987 am fost determinat să plec în exil în Statele Unite. Am continuat acolo
activitatea liber sindicalistă, pentru apărarea drepturilor cetățenilor români aflați în țară în
imposibilitatea de a se exprima. SLOMR a fost recunoscut drept purtător de cuvânt al muncitorimii
române private de drepturi sindicale de către Organizația Internațională a Muncii, organism al ONU,
și de către Confederația Internațională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Geneva. În 1988 am organizat
la Los Angeles secția externă a SLOMR, ca o reprezentanță în lumea liberă a cetățenilor români cărora
li se încălcau drepturile sindicale. Documentul programatic al secției externe era scrisoarea-manifest
a SLOMR, care-și propunea să fie o punte de legătură între cetățenii români și lumea liberă. În 1989,
concomitent cu revoluția română, am participat în SUA la o serie de demonstrații pentru libertatea
poporului român. În 1990 am revenit cu multă bucurie în țară, cu intenția de a acționa și în continuare
pentru drepturi și libertăți sindicale. Aici, însă, am constatat că foștii activiști comunisto-ugeseriști
deveniseră peste noapte liber-sindicaliști. Fostul UGSR devenise peste noapte SLR și ulterior CNSLR,
condus de pseudo-lideri sindicali despre care nimeni nu auzise nimic înainte de '89. Acești trepăduși
politico-sindicali, puși pe căpătuială și pe bișniță politico-sindicală, au dezertat rând pe rând de la
menirea de a lupta pentru drepturile muncitorimii române și s-au anexat unor partide politice de
diferite orientări, apărute în număr foarte mare din 1989 încoace, cu încuviințarea conducerii statului.
În această societate cvasi-coruptă, supusă dictaturii banului, mult mai eficace decât orice dictatură
personală, aflată sub călcâiul acelorași activiști comuniști, prost deghizați în capitaliști de ocazie, a
lupta pentru o existență decentă a unor oameni cinstiți în țara lor pare un donquijotism perfect.
Foștii și actualii emanați ai puterii vremelnicești știu, dar nu le place să audă, de SLOMR, întrucât
ei nu pot dovedi că au fost disidenți sau rezistenți împotriva dictaturii. Ei au fost cel mult rezistenți la
tăvăleala ceaușistă și la rotația dialectică de sus în jos pe care le-o aplica Ceaușescu. Televiziunea
națională, obedientă acestor diriguitori efemeri, nu e interesată să prezinte mesajul pozitiv al SLOMR,

ci doar să prezinte mistificări și denaturări ale sensului acestuia. În acest context socio-politic
neprielnic dezvoltării unui autentic liber-sindicalism, am publicat numeroase articole privind
activitatea SLOMR, am luat cuvântul la mitinguri și reuniuni muncitorești antitotalitare, am acordat
interviuri unor televiziuni particulare sau regionale, făcând o bună propagandă idealurilor de o
dureroasă actualitate ale SLOMR. Tocmai pentru că actualul context socio-politic este neprielnic luptei
pentru drepturile omului în țara noastră, propun acum, aici, ideea unei organizații a mișcărilor pentru
drepturile omului în România. Această aniversare a 25 de ani de la debutul acțiunilor apărării
drepturilor omului în țara noastră să fie pentru noi, pionierii acestor mișcări civice, nu numai o
aducere aminte, ci și un prilej de continuare a luptei noastre pentru bine, adevăr și frumos în țara
noastră.
Romulus Rusan: Domnul doctor Ionel Cană este omul care a avut curajul să declanșeze un
proces al drepturilor omului care s-a întins instantaneu în întreaga țară. Două studii de caz ne vor
arăta diversitatea acestor acte de protest. Urmează să evocăm pe unul dintre cei mai devotați membri
ai SLOMR, d-na Carmen Popescu, una din ființele acelea, etern muncitoare, care dau viață și
continuitate unui proiect. Toți cei care au cunoscut-o înainte de exilul în America o consideră unul din
cei mai extraordinari luptători pe care i-au văzut. Îi dau cuvântul pentru o scurtă evocare d-nei
Grațiana Popescu.
Grațiana Popescu: Înainte încă de înscrierea în SLOMR, sora mea a fost arestată de la 15
noiembrie 1979 până în 15 mai 1980, motivul real fiind ostilitatea față de regim și faptul că se știa că
ascultă Europa Liberă. A doua arestare s-a făcut în 15 mai 1981, urmare a unei percheziții destul de
dure, pe când Carmen nu se afla în locuință. Percheziția s-a făcut în prezența mamei, care m-a chemat
ca să-mi spună să am grijă ca sora mea să nu intre în casă, unde erau securiștii, să n-o aresteze. Asta a
durat toată ziua, erau două mașini cu securiști. Seara au terminat percheziția, au plecat, dar Carmen
n-a venit în acea noapte acasă. A doua zi am fost anunțați de un colonel de la Direcția din str. Eforie că

sora mea fusese arestată cu o zi în urmă. Deci, ei făceau percheziție în prezența mamei mele, pe când
sora mea era deja arestată. După ani, ea a dat un interviu în revista „22“ în care spunea cum a fost
arestată. După cele patru luni de închisoare, Securitatea i-a spus: „Nu te potolești? Știi unde ajungi.
Poți să și pleci din țară“. Carmen primise o invitație de ieșire din țară și trebuia să meargă după viză la
Ambasada Austriei. Era pe Magheru, a oprit lângă ea o mașină Securității și a fost din nou arestată, din
15 mai 1981 până în 1983. Întâi a fost anchetată în Rahovei, câteva luni la rând, apoi au mutat-o la
Jilava. Procesul a avut loc în august 1981 și pronunțarea s-a amânat până la 31, timp de două
săptămâni. Atunci, de 23 august, a fost o amnistie prin care se grațiau pedepsele între 1 și 5 ani și noi
credeam că se va încadra și ea. Dar a primit pedeapsă 6 ani, amnistia prevedea că se scădea 1/6 din
pedeapsă. Acel colonel de Securitate care o ancheta, care se recomanda „Alexandru“, ne spunea: „Un
an tot îi dăm, să se învețe minte“. A ieșit din închisoare la 12 august 1983. În 1986 a trebuit să plece
cu fetița ei în America, unde s-a îmbolnăvit de pe urma relelor tratamente din închisoare.
Ana Blandiana: Pentru d-na Mara Ștefan, Carmen Popescu a fost cea mai bună prietenă, iar
pentru mine cel puțin, având în vedere legăturile noastre de colaborare foarte strânse, este ca și când
Carmen Popescu s-ar afla, prin “delegație”, aici. Eu am văzut-o doar în Piața Universității și, dați-mi
voie să spun o banalitate, era ca o flacără, făcea parte dintre acele persoane care sunt în stare să
lumineze și să incendieze în jurul lor, să trezească.
Mara Ștefan: Aș vrea să spun câteva cuvinte despre personajul Carmen Popescu, despre femeia,
omul, despre forţa ei extraordinară de a-și menține părerile, de a nu capota, de a nu face nici un fel de
compromis, un curaj pe care l-am văzut doar la Elisabeta Rizea. Ne-am împrietenit în 1971 și, din clipa
în care am cunoscut-o, m-am îndrăgostit practic de ea, pentru că inteligența și poate chiar duritatea,
felul absolut just în care analiza viața, faptele din jurul nostru erau absolut copleșitoare. A avut
permanent tendința de a face dreptate, de a vedea răul și de a voi să îndrepte lucrurile. SLOMR este o
recidivă, aș spune, în viața ei. Avea un serviciu de mărunt funcționar; deși era un om extraordinar de

inteligent, nu urmase o facultate. Ar fi dorit să fie procuror, avea pornirea de a pune lucrurile la punct
și de a face dreptate în noianul de mizerie și de încălcări ale drepturilor noastre. Locuia cu copilul într-
un subsol, pe Sf. Constantin, vizavi de Cișmigiu, într-o cămăruță, cu șobolani care gâlgâiau prin canalele
care refulau când ploua, un mare chin, și voia să i se pună la dispoziție o casă de la serviciu, că așa era
pe vremea aceea, rar puteam să ne cumpărăm case, să i se repartizeze o locuință ca să-și crească copilul
în mod civilizat. N-a primit locuință. Cui îi păsa? De aici a început îndârjirea, încrâncenarea și căutarea
dreptății. A văzut tot felul de nepotisme, tot felul de fenomene de corupție acolo unde lucra și în
ședințele de sindicat de acolo punea problema: „Eu sunt un membru de sindicat, trebuie să am niște
drepturi“, folosind un limbaj de care noi am aflat abia acum. S-a războit cu autoritățile foarte ferm,
trimitea lui Ceaușescu memorii, în care cerea anumite drepturi pentru femei. După SLOMR, la ea s-au
făcut numeroase descinderi ale Miliției și Securității. Eu mergeam foarte des la ea cu fetița mea și
stăteam și nopțile, fetițele dormeau și noi stăteam de vorbă într-un mic holișor, de doi metri pătrați,
nas în nas, ca să nu ne înregistreze Securitatea. Știam că ne ascultă, fiindcă o dată am găsit fixată o
„buburuză“ pe geamul de la stradă, dar le puneau și în alte locuri. Ascultau absolut tot ce vorbim, știau
literă cu literă. Asta am aflat când am fost anchetată, am și eu un dosar de Securitate. După '89 Carmen
a mandatat pe cineva să cerceteze dosarul de la CNSAS și s-au copiat câteva file.
Am să povestesc două scene la care am asistat și care m-au marcat. Eram la ea într-o dimineață,
la 4.30-5, rămăsesem peste noapte, fetele noastre dormeau, noi stăteam de vorbă, și deodată au bătut
puternic în ușă o haită de haidamaci, securiști, că fac percheziție. Carmen le-a zis: „Stați, în cameră
sunt doi copii, două fete care dorm. Nu speriați copiii“. Ăia n-au ținut cont, evident, au pătruns în
dormitor, au aprins luminile, fetele s-au speriat, a mea avea 5 ani, a ei 8-9 ani, și ei au început să facă
percheziție. Erau câteva cărțișoare, patul cu așternuturile, un mobilier foarte sumar, pe care l-au mutat
de colo-colo, pe fete le împingeau la pereți, erau și ele speriate de moarte. Carmen stătea foarte dreaptă
și privea scena și, la un moment dat, cu un curaj și un sânge rece nemaipomenit, pe când securiștii

frunzăreau cărțile, le spune: „Ei, dacă ați făcut atâta deranj, acum puneți mâna și ștergeți praful și faceți
ordine la loc“. Imaginați-vă scena: două femei, cu doi copii în fața a 5-6 bărbați, la 5 dimineața. Așa
cum a făcut de față cu mine, prietenii ei povesteau că făcea la anchete și în pușcărie. N-a tremurat o
secundă. Asta spune și Gabriel Andreescu de câte ori vorbește despre ea, anume că „este omul cu cel
mai mare curaj pe care l-am văzut vreodată“. O citează pe Carmen și pe d-na Doina Cornea.
Și am mai văzut-o la proces. A asistat-o d-l Cerveni. Era unul dintre puținii care se luptau cu
sistemul politic la ora aceea și care îi apăra pe deținuții politici. Era vară, foarte cald, ne aflam eu,
Grațiana și d-na Popescu, mama lui Carmen și a Grațianei, pe holurile de la Tribunalul Militar. Nu era
nici țipenie pe holurile acelea, completul era deja în sală, și deodată pe coridoarele acelea apare
Carmen, însoțită de gardieni, cu un ochi umflat, n-o mai văzusem de câteva luni. Eram foarte tulburate,
d-na Popescu și Grațiana plângeau, iar Carmen, în trecere pe lângă noi, ne spune: „Fiți tari, nu plângeți“.
Am încercat să intrăm și noi în sală, dar ne-au dat afară imediat, fiindcă procesul nu era public, era cu
ușile închise. Ne-am uitat prin gaura cheii să auzim câte ceva. Am auzit frânturi din pledoaria
avocatului.
Acestea sunt cele două momente pe care am vrut să le evoc. Carmen este persoana care m-a
marcat cel mai puternic în viața mea, prin forța ei extraordinară și prin destinul ei. În pușcărie, la Jilava,
la Târguşor, a făcut greva foamei de cea mai mare durată din istoria pușcăriei, 54 de zile. Făcea mereu
greva foamei și o scoteau din letargia aceea pe care ți-o dă nemâncarea, injectându-i nu știu ce
substanțe. Îmi spunea că se trezea cu perfuzii în braț.
Din fișele care mi-au rămas de la ea, am extras un mic rezumat. Carmen Popescu a aderat la 5
martie 1979 la SLOMR; la 10 martie '79 este interogată pentru prima oară de Securitate, fiind apoi
supusă unui lung șir de percheziții, anchete, filaje. În noiembrie '79, în preajma congresului PCR, este
arestată pe stradă de Securitate și execută 4 luni de închisoare. După un an de la eliberare, la 15 mai
1981, este din nou arestată și condamnată de Tribunalul Militar București la 6 ani închisoare pentru

propagandă împotriva orânduirii de stat. Perioada de detenție a fost dramatică. A probat un curaj și o
fermitate inimaginabile în fața torționarilor, criticând vehement politica și practicile statului
totalitarist. În cei doi ani și trei luni de pușcărie comunistă, din care unul l-a executat singură într-o
celulă la Jilava, a făcut, în diferite perioade, peste 160 de zile de grevă a foamei (una dintre ele fiind un
record - 54 zile neîntrerupt), ca protest la regimul bestial din penitenciarele comuniste. A fost
internată în spitalul penitenciar Jilava, unde, sub diferite pretexte „medicale“, i se făceau frecvent
radiografii, fapt care i-a declanșat o boală incurabilă.
În august 1983, Carmen Popescu a fost „grațiată“ de Ceaușescu, în urma presiunilor militanților
pentru drepturile omului de la Paris, Europa Liberă și Amnesty International. După eliberare, a devenit
membră a Amnesty International. A fost nevoită să emigreze, în aprilie 1986, în SUA, unde a participat
activ la manifestările organizate de Amnesty.
După 1990, s-a implicat în sprijinirea ong-urilor care se ocupau de apărarea drepturilor omului
și a dorit să se repatrieze, dar cererile adresate oficialilor români de a-i repartiza o locuință n-au primit
nici acum răspuns. „Ce-nseamnă voința unui popor care nu se definește ca atare? Aproape că mi-e frică
să gândesc la un viitor care e deja trecut. Nu vreau cu asta să spulber speranța, dar nu văd nicăieri
puritate, bună-credință, demnitate, ci o goană după putere, căpătuială - microb de altfel de necombătut“,
scria Carmen Popescu despre România anilor '90. §
Romulus Rusan: Un tânăr, la acea vreme, din Banat, emigrat între timp la Frankfurt și devenit
inginer, domnul Gerhard Kneip, își amintește cum era „S.L.O.M.R.-ul său“, în Timișoara. De notat că, deși
se înscrisese în S.L.O.M.R. cu gândul emigrării, n-a reușit să ajungă în Occident decât „fugind“ prin
Iugoslavia:
 La 24 ianuarie 2004, Carmen Popescu a murit departe de ţară, în Statele Unite, la vârsta de 62 de ani

„În 1979 s-a înființat și la Timișoara, sub conducerea unui fost ofițer, Sindicatul Liber al
Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Sindicatul a fost înființat după modelul Chartei '77, cu
aproape același țel de a obține libertăți în interiorul societății socialiste: o mișcare pentru dreptate și
vot (Mitspracherect) a oamenilor muncii. Înființarea acestui sindicat urma inițiativei din București. Eu
eram în acel an, după terminarea bacalaureatului la Liceul German „Nikolaus Lenau“ din Timișoara,
muncitor la întreprinderea „6 Martie“. Nu fusesem primit la Universitate din cauza cererii pentru
plecarea din țară.
M-am născut la 12 octombrie 1956 în Satchinez (Knees în germană), sat cu aproape 4.000 de
locuitori, dintre care 1.000 de naționalitate germană, situat la 30 de kilometri de Timișoara. După
moartea mamei, tata m-a trimis la liceu la Timișoara, unde locuiam la un unchi. Aveam de pe atunci
dorința de a părăsi România, pentru că simțeam că nu pot trăi liber în acea societate și gândurile îmi
stăteau mai mult la muzica rock și pop, la literatura și presa libere din Vest. La vârsta de 14 ani am
primit pașaportul pentru o vizită la mătușa mea (sora mamei) din Frankfurt am Main, unde am
petrecut o lună și am cunoscut ce înseamnă viața într-o societate liberă. Dar am făcut greșeala de a mă
întoarce, pentru că voiam să-mi termin liceul și credeam că mai pot pleca după aceea, ceea ce n-a fost
cazul.
După bacalaureatul din 1976 aveam un singur țel, să plec în Germania sau într-o altă țară din
Europa de Vest. După serviciul militar dur la Canalul Dunării și un an ca frezor în fabrică la Timișoara,
m-a contactat un bun prieten din Satchinez, întrebându-mă dacă vreau să devin membru fondator al
Sindicatului Liber din Timișoara, care a fost înființat de către un fost ofițer (al cărui nume nu-l mai țin
minte). Am fost imediat de acord. Doi șvabi - unul din cartierul Mehala din Timișoara și celălalt din
comuna Săcălaz - au adunat semnăturile membrilor fondatori pentru a le preda ofițerului, care
funcționa ca lider al Sindicatului Liber. Împreună cu 14 oameni, tineri, cu mulți dintre ei am fost
prieten, ne-am înscris deci pe o listă ca membri ai SLOMR. Lista a fost trimisă printr-un om de contact

la Europa Liberă din München, iar numele noastre au fost citite la radio. Imediat după aceasta toți cei
14 am primit vizită de la securiști. Doi au fost arestați - anume cei doi din Mehala și Săcălaz, care au
adunat semnăturile —, ceilalți au fost duși la interogatorii lungi. Pe mine nu m-au găsit doi securiști la
fabrică, iar a doua zi au venit acasă la Satchinez. M-au dus la un interogatoriu de 4-5 ore, mi-au cerut
să le dau numele celorlalți membri și datele lor personale (care, de altfel, fuseseră citite la radio). După
interogatoriu am plecat acasă. Toți ceilalți și-au pierdut imediat locul de muncă, eu aveam norocul că
meșterul meu a intervenit pentru mine și a cerut să rămân la muncă, fiind un muncitor harnic,
punctual și bun. Am rămas singurul care nu mi-am pierdut munca. Toți ceilalți prieteni au rămas fără
muncă și bani, plecând după aceea, nu după mult timp, din țară, fie fugind peste graniță, fie plătind
bani la niște bande, care-i duceau în Iugoslavia. De acolo se putea cere la Ambasada germană un
pașaport pentru plecarea în RFG, dacă aveai nume german și îți dovedeai așa naționalitatea și
proveniența germană.
Membrii SLOMR din Timișoara aveau toți același scop: plecarea din țară. Nu participasem la
activități sindicale, la adunări sau ședințe, am semnat numai pentru că știam că după intervenția
Europei Libere o să devenim cetățeni nedoriți în societatea socialistă a regimului Ceaușescu și o să
părăsim țara. Aveam ca model cazul unor prieteni din Satchinez și Timișoara, care s-au înscris în 1977
pe lista lui Paul Goma și au fost expulzați imediat ce numele lor a devenit cunoscut. Din păcate, noi,
membrii sindicatului, nu am avut același noroc. Ne-am ales doar cu urmărirea securiștilor. Deoarece
eram aproape toți de naționalitate germană, scopul nostru era Germania. Alte scopuri politice nu
urmăream, cum era cazul membrilor SLOMR din București, de exemplu, care luptau pentru drepturi la
locul de muncă și pentru alte libertăți.
Date fiind acestea, am continuat să lucrez la fabrică, dar după o jumătate de an, în 1980, am fugit
împreună cu un prieten, într-o noapte de noiembrie, în Iugoslavia, unde am fost prinși și duși la
închisoare trei săptămâni, pentru că nu aveam nici un act personal asupra noastră. De la meșterul meu,

pe care l-am vizitat după 1989 în Timișoara, am aflat că la două săptămâni după ce am dispărut am
fost dat afară de la „6 Martie“.
De la închisoarea iugoslavă am fost eliberați prin intervenția Amnesty International și am putut
să plec în Germania. În închisoarea din Iugoslavia am stat în condiții inumane, la un loc cu vreo 20 de
oameni într-o celulă, primind în fiecare zi numai supe subțiri și o pâine.
Vreau să spun numai că alții au avut soarta mai grea decât mine, au fost bătuți, chinuiți în
închisori, lăsați fără mâncare și contact cu familiile lor etc. După ce am ajuns în Germania, devenind
imediat cetățean german (am renunțat la cetățenia română), mi-am putut relua studiile la Facultatea
tehnică din Frankfurt, devenind inginer electrotehnic.
Deși până la vârsta de 20 de ani am fost mereu stăpânit de dorința de a pleca din țară, anii aceia
au fost cei mai frumoși din viața mea, iar amintirile cele mai dragi mi-au rămas cele de atunci, din satul
meu natal, Satchinez (cu legenda lui Pavel Chinezul), cu concetățenii români, unguri, sârbi și țigani și,
bineînțeles, cu timpul petrecut la Liceul „Lenau“ din inimitabila Timișoara.“

EXERCIȚII DE DEMNITATE (sau CUM SE IESE DIN STAREA DE VIERME)

Doina Cornea: Țin să mulțumesc foarte mult în primul rând doamnei Ana Blandiana și
domnului Rusan pentru că ne-au invitat pe toți aici. Le mulțumesc pentru cea mai importantă operă
neliterară a lor, Memorialul Sighet, și pentru această reuniune. Memorialul Sighet, ca și simpozioanele,
atelierele și școala de vară, ca și cărțile editate, reprezintă, de fapt, procesul comunismului. Prin justiție
nu se va mai face niciodată. Să nu uităm, în acest proces, nici de doamna Lucia Hossu-Longin, cu serialul
Memorialul Durerii, nici de doamna Doina Jela, care îl secondează pe dl Cicerone Ionițoiu - el a făcut
lista celor închiși, iar Doina Jela face lexiconul torționarilor. Toate acestea sunt de fapt un fel de proces
al comunismului.
Aș vrea să vă povestesc acum despre cazul meu. Vă puteți închipui ce înseamnă să vină o mașină,
pe la miezul nopții, să se urce pe trotuar spre tine, în bezna ceaușistă de pe stradă... Să crezi prima dată
că vrea să te strivească, să încerci să nu te arăți impresionată, nici măcar să nu te uiți, deși știai cine
sunt. Pe urmă, când vezi că se coboară și nu te-au strivit, să-ți spui că vor să te sperie zdravăn. Securiștii
pe asta mizau: să cultive spaima în noi, în diferite feluri. Din cauza mea, copilul meu a rămas fără
serviciu și a făcut închisoare. Ei pedepseau prin fii, prin frați, prin părinți.
Socotesc că e o mare diferență între anii '50, până la venirea lui Ceaușescu, și perioada care a
urmat. Ca metode și tehnică, Securitatea s-a schimbat fundamental. Înainte era bâta, închisoarea și
izolarea, iar acum era o semi libertate, un fel de teroare, metode foarte rafinate de a chinui psihic, nu
fizic. Noi am acționat în această perioadă.
De ce am început această luptă? Într-un fel, una din cauze a fost plecarea mea în Occident, în
1965 și 1972, cu grupe de studenți, la cursuri de vară. Mi-am dat seama că francezii sunt atât de liberi
în interior, indiferent de politică (era politică de stânga în Franța, atunci). Nu trăiau ca noi, aliniați,
înregimentați, fără să îndrăznească să-și spună opiniile. După aceea, mi-am dat seama, comparându-

mă cu ei, că eu trăiesc ca un vierme. Mi-au trebuit vreo zece ani, din 1972 până în 1982, să fac exerciții
de a nu mai fi vierme. Aceste exerciții le propun și tinerilor, pentru că actul mărunt pe care îl facem
zilnic și despre care se poate spune: „A, e degeaba, n-are nici un rezultat”, e important în viață, nu doar
în politică. Are un rezultat, cel puțin unul psihic. Făcând zilnic acest act mărunt, cu semnificație
spirituală, ne transformăm treptat. Comunismul ne-a făcut treptat mincinoși, duplicitari, pentru că zi
de zi am făcut aceste mici gesturi negative. Remediul societății românești ar fi încercarea inversă, de
a face zilnic ceva care să aibă o semnificație spirituală, de afirmare a adevărului.
A doua cauză a fost mama mea. În '77 eu nu ascultam Europa Liberă, aveam prejudecăți. Mama
mea mi-a spus însă într-o seară: „Tu nu ai auzit ce se întâmplă? Nu ai auzit de Paul Goma?“. „Nu am
auzit, lasă-mă în pace cu minciunile astea.“ „Stai jos, e ora Actualității românești“. M-a forțat cumva să
ascult. O singură zi a fost suficientă pentru a deveni o ascultătoare fidelă a acestui post de radio, apoi
și a BBC-ului. Emisiunile lor, în primul rând Teze și Antiteze, mă informau, îmi furnizau idei de critică
a sistemului comunist.
Primul care m-a influențat, așadar, a fost Paul Goma. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea
ce am făcut pe urmă, văzând că se poate. Pentru că nu mai voiam să fiu vierme, am găsit din întâmplare
o culegere de schițe, Camera de alături, în franțuzește. Una dintre ele m-a impresionat în mod deosebit;
am ales-o pentru cursul de traducere din literatura română în franceză. I-am anunțat pe studenți:
„Facem toată schița”. Mi-a luat trei săptămâni. Am primit telefon de la cine răspundea de catedra
noastră: „Faci prostii”. Mi-am zis că voi face până la capăt ceea ce am anunțat. Nu știam cum să ader la
mișcarea Goma, prin poștă sau direct la București. Am ales să fac un act de protest: „Facem această
schiță în semn de protest împotriva persecuțiilor“.
Altă persoană care m-a influențat și căreia îi datorez mult a fost Oni Brătianu, ale cărui texte m-
au încântat. O traducere a lui din Lao Tze m-a determinat să traduc din franceză întreg volumul, ca
samizdat.

Încet-încet, m-am trezit că fac mici acțiuni de opoziție. Prima mea scrisoare de protest a fost
difuzată în 1982 la Europa Liberă; din întâmplare mi-a fost citit și numele. Acest lucru m-a obligat - de
multe ori spun că m-a împins în aceste situații mâna destinului sau a lui Dumnezeu.
În comparație cu tot ce s-a făcut până la mine, textele mele sunt diferite: am lucrat pe teme care
s-au alcătuit pe măsură ce evenimentele luau diferite înfățișări, n-au fost gândite dinainte. Se pot grupa
pe încercări de a trezi spiritual societatea românească, nu numai studenții, ci și intelectualii. Primul
text, Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească, este adresat profesorilor, intelectualilor.
Ultimele două texte se referă la statutul intelectualului; sunt poate ceva mai pesimiste, dar eu tot
speram că vor urni ceva. Satele românești e un text împotriva dărâmării satelor românești; a fost
semnat de 34 persoane, dintre care multe erau dornice poate să plece în Occident ori să-și construiască
un nume. Probabil erau trimise la mine. Pe mine nu mă interesa cine e trimis de Securitate și cine nu,
eu voiam să am un număr de semnături.
În jurul meu s-au format apoi grupuri. Unul dintre ele, un minuscul grup sindical liber, e
reprezentat aici. Dl Iulius Filip a venit într-o zi la mine: „Vrem reforme, doamnă, dar noi nu știm să
facem un text“. Le-am promis: „Nici eu nu știu, dar voi încerca“. Așa a luat naștere acest text, un fel de
program liberal în care nu propuneam perestroika, reforme gorbacioviene, cum era la modă, ci
expuneam principii - de exemplu, separarea puterilor. Nici nu știam că a treia putere se numește
executivă, i-am spus administrativă, dar e cam același lucru. Vorbeam și de puterea judecătorească, de
presă liberă, de proprietate. Am stăruit asupra proprietății. În anul 1988 a apărut acest text în care se
vorbește de proprietate particulară: ceream restituirea pământurilor către țărani și reînființarea
fermei țărănești. Altă temă a fost problema minorităților. M-am ocupat în special de minoritatea
maghiară, de aceea am fost calomniată; se striga după mine: „Unguroaico, vinzi Transilvania“.
O altă temă a fost reforma învățământului. Alt grup de texte se adresa tuturor forurilor
occidentale. Chiar și scrisoarea împotriva demolării satelor românești se încheia cu un apel către

forurile și guvernele europene de a face ceva, de a ajuta satele românești. Această frază a apărut în
filmul lui Josy Dubié Dezastrul roșu. Atunci, s-au reunit Ariadna Combes (fiica mea), Mihnea Berindei,
Dinu Zamfirescu, Josy Dubié și alții. Cred că în urma acelui apel și a filmului care arăta România așa
cum era ea, s-a luat hotărârea să se organizeze Opération Villages Roumains. Acest lucru mi-a fost
confirmat de fiica mea, și de Josy Dubié, autorul filmului.
Un grup de studenți m-au ajutat să scot niște samizdate. Nu știu de ce nu sunt luate în
considerare în România. Aceste samizdate sunt traduceri din limba franceză. Cel mai important text ar
fi cel al filosofului Gabriel Marcel, Justice et vérité, în care spune că nu există dreptate fără adevăr, nici
adevăr fără justiție. Era o idee fundamentală. Am tradus un text de Paul Goma, un altul de Mircea
Eliade, Încercarea labirintului, tocmai pentru că vorbește despre disidență, despre opoziție. Mi-am zis
că e un model: cum trăia un tânăr prin anii '20-'30 în România. Am mai tradus din Stéphane Lupasco.
Era scumpă o pagină la xerox - am scos textul lui Mircea Eliade în 100 de exemplare fotocopiate.
Nu m-au ajutat intelectualii, când le-am cerut ajutorul: „Dragii mei, hai să cotizăm, să scoatem
samizdate“. M-au ajutat studenții, în primul rând fiul meu, Leontin, care a mobilizat niște prieteni și
niște foști studenți de ai mei, tineri fără bani. Ei au cotizat să scoatem aceste samizdate. Eu nu-mi
puteam permite să merg cu samizdatul - tot ei au difuzat în societate, printre prieteni. Trebuie să
recunosc că fiul meu a fost sufletul acestei acțiuni: el le ducea la xerox, el le aducea de la xerox. La
anchetă nimeni nu a avut de suferit, pentru că el a fost anchetat tocmai pe tema cine a tras la xerox -
n-au putut scoate nimic.
Romulus Rusan: Ne-ați dăruit o păpușă, pe care am expus-o pe panoul dedicat dvs. în muzeul
de la Sighet...
Doina Cornea (râzând): Băgam scrisori în capul păpușilor. Eu totdeauna eram pregătită:
spunea Ceaușescu ceva, eu făceam imediat un text, dar știam că nu-l pot trimite când vreau, ci când
pot. Așteptam să vină cineva de la vreo ambasadă, vreun vizitator sau vreun ziarist. Aveam un loc de

întâlnire: ziariștii veneau, îmi băteau la ușă. Prin Ambasada Franței și prin cea a Belgiei am încercat să
anunț că orice ziarist vine la Cluj, miercuri la orele 11, mă găsește în fața Bisericii... Ambasadele aveau
și fotografia mea; eu stăteam liniștită acolo, iar ei veneau la mine, „Doamna Cornea?„ „Da“. Securiștii,
care erau lângă mine, care mă urmăreau, nu îndrăzneau să se mai lege de mine după ce a fost circul cu
ambasadorul Angliei și cu niște reprezentanți ai Ambasadei Belgiei. Nu mai aveau curajul să se agațe
de un străin care stătea de vorbă cu mine pe stradă. Era și puțină viclenie. (râzând:) Eu sunt vicleană,
recunosc. Le dădeam mâna și strecuram textul, îndoit așa, în mai multe exemplare.
Romulus Rusan: Muncitorii de la Zărnești?
Doina Cornea: Vorbisem numai de Iulius Filip, dar am mai avut un grup: după Brașov mi s-au
alăturat șapte muncitori. Pentru că mai făcuseră niște acțiuni, ei fuseseră...
Romulus Rusan: ...trimiși la munca de jos.
Doina Cornea: Da. Erau muncitori la Zărnești. Au făcut un sindicat liber și au venit la Cluj. Nu
mai povestesc cum au ajuns la mine, dar cred că soția unuia a trădat: Securitatea știa că ea vine la mine.
Mi-a povestit că m-au confundat, probabil, „cu nora dvs.“. Ne-am dat întâlnire peste 6 luni la Cluj. Ei au
venit, dar au fost prinși, au fost luați de lângă mine de Securitate și duși la Securitatea din Cluj. Au fost
bătuți la tălpi, ținuți pe ciment cu picioarele goale, li s-au luat pantofii. Era frig la 1 mai, ca în noiembrie.
I-au ținut acolo trei zile. E vorba de Mihai Torjo, Voicu, Brâncoveanu, Lupoi și soții Șerban. Șerban,
Torjo și Voicu au fost bătuți la Cluj, pentru că ei trei au venit să mă vadă după aceea. În jurul meu s-au
format grupuri, asta e o particularitate a mea. Și de la Politehnică au venit studenți care mă ajutau,
duceau samizdate. Au fost și muncitori cu care am colaborat, chiar și țărani.
Romulus Rusan: După mișcarea de la Steagul Roșu?

Doina Cornea: M-am solidarizat cu muncitorii de acolo. Era o solidarizare individualizată.

Dimineața am pus pe poartă o pancartă „Solidaritate cu muncitorii din Brașov“. Despre ce s-a întâmplat
seara va povesti fiul meu.
Le sunt recunoscătoare unor mari intelectuali care au înțeles să-mi dea semne de încurajare și
de solidaritate. Nu pot să nu-l amintesc în primul rând pe cardinalul Todea, care mi-a povestit pentru
prima dată despre o închisoare comunistă. Eu credeam că închisoarea e un loc blânduț, călduț, unde
poți să dormi și să mănânci. Nici nu voiam să știu mai mult, fiindcă noi aveam mica noastră viață
egoistă, crezând că suntem liberi. Ei erau acolo, noi aici, formam două lumi separate. Am avut această
atitudine de „vierme” față de un văr primar, Marcel Cornea, împușcat de Securitate. Mi-a deschis ochii
cardinalul Todea, pe care l-am cunoscut în adolescență. După ce s-a eliberat, îl vizitam periodic la
Reghin. El mi-a povestit de moartea lui Maniu, a lui Gheorghe Brătianu la Sighet, despre cum a fost el
însuși tratat. Asta a început să mă rușineze.
Un alt gânditor și filosof a fost regretatul Nicolae Steinhardt. Nu știu cum a ajuns samizdatul lui
Mircea Eliade la Rohia. Într-o bună zi a anului 1986 m-am trezit că sună cineva la poartă. Se tot uita,
căuta numărul casei. I-am văzut capul de profet biblic și l-am întrebat: „Pe cine căutați?“ „Pe Doina
Cornea.“ „Eu sunt.“ L-am poftit înăuntru, am stat de vorbă vreo două-trei ore. M-a poftit la Rohia. Mi-a
spus să-i trimit acolo orice voi mai publica în regim de samizdat, ceea ce am și făcut. Mi-a deschis un
sertăraș ascuns unde aduna toate manuscrisele primite. Acum patru-cinci ani aceste manuscrise mai
existau încă la Rohia (doamna Buruiană, fosta actriță, a găsit la Rohia volumul lui Lao Tze, tradus în
întregime de mine, și mi-a cerut permisiunea de a publica un text din el).
Constantin Noica a fost al treilea intelectual care m-a influențat. Știu că nu se bucură de simpatia
multor români; aceasta este o mare greșeală, fie și numai pentru că mânuiește o română cum nimeni
n-o mai mânuiește. E păcat că nu apar fragmente din opera lui în manualele școlare. M-a ajutat foarte
mult Devenirea întru ființă, o minunată operă de trezire spirituală, cum eu nu am mai întâlnit.

Când Europa Liberă a anunțat că Dorin Tudoran nu mai are mijloace de existență, am luat din
casă toate rezervele bănești și (cum eu sunt foarte timidă, mi-era teamă să merg la București - să nu
creadă Tudoran că sunt securistă) l-am rugat pe un scriitor din Cluj: „Iată ce a spus Europa Liberă,
haideți să adunăm niște bani și să-i trimitem. Aici e suma pe care o depun eu, vreo 4.000 de lei“. Aveam
salariu vreo 1.800 de lei, erau două-trei salarii acolo. Întâi l-am întrebat: „Sunteți prieten cu Tudoran,
îl cunoașteți?“ „Da, foarte bine.“ Atunci i-am dat banii. M-a refuzat: „Nu, nu, nu, numai bani nu“.
Am plecat dezamăgită. Mi-a trecut însă altceva prin minte. Nu-l cunoșteam pe dl Noica, îi citisem
opera. Auzisem că vrea să instruiască cele 22 de „genii“, și că are nevoie de fonduri, de cărți, de ediții
Kant, toate foarte scumpe. Am trimis la Păltiniș o studentă pe care Noica nu o cunoștea; de fapt nici pe
mine nu mă cunoștea, îmi închipui că nu auzise despre mine, nu cred că asculta Europa Liberă. Și i-am
scris și o scrisoare: „Fie îi dați posibilitatea dlui Dorin Tudoran“... (mă gândeam că ar putea avea o
atitudine negativă), „fie îi destinați altfel, cum credeți, pentru cei 22“. M-a impresionat această inocență
a unui gânditor atât de mare: a primit banii fără să știe, fără să verifice. Putea să fie o înscenare a
Securității. A primit acei bani, pe urmă ne-am dus la Păltiniș cu fiul meu. Așa a început această relație.
Cu câteva luni înainte de arestarea noastră dl Noica a venit să ne facă o vizită la Cluj. Mă tot îndemna
să adun tot mai mulți tineri în jurul meu.
Le sunt foarte recunoscătoare copiilor și soțului meu, fără de care nu aș fi putut face nimic.
Ariadna s-a bătut pentru mine în Franța, Tintin (Leontin, fiul dnei Cornea, n. ed..) s-a luptat și el. Soțul
meu a „mârâit“ la început, dar mi-a luat apărarea când am fost bătută. A fost extraordinar, fără el n-aș
fi putut, când am rămas șomeră.
Leontin Iuhas: Țin să vă mulțumesc și eu pentru invitație. Vreau să vorbesc despre
normalitatea lucrurilor, a felului cum trebuie privită lumea de către tineri. În anii '80, cu foarte mici
excepții de la regulă, care se cunosc, cel puțin în grupul meu de prieteni, tinerii au avut atitudini mai
mult sau mai puțin normale. Nu am făcut acte de curaj, nu a fost o rezistență sau o opoziție, ci gesturi

firești, normale, cel puțin în grupul meu de prieteni. Acum, la 12-13 ani de la începutul căderii
comunismului în România, ce am face, cum am reacționa dacă ne-am pune în situații echivalente cu
cele în care eram atunci? De exemplu, să ne trezim într-o dimineață că ni se spune: „De astăzi a apărut
o lege sau un decret că, indiferent de opțiunea noastră politică, trebuie să fim membri PSD sau PNȚCD
sau UDMR“. Sau: am ieși de la serviciu și am merge să ne cumpărăm pâinea și laptele și ni s-ar spune:
„Nu se poate, trebuie cartelă, nu aveți dreptul decât la o jumătate de kilogram, trebuie musai cartelă“.
Sau: am vrea să cumpărăm o carte și ni s-ar spune: „Cumpărați cartea, dar mai cumpărați încă trei
opere ale lui Iliescu sau Constantinescu“. Sau, dintr-o dată, ni s-ar tăia telefonul… Ce am face?
Eu eram inginer la o fabrică din Cluj. Ni s-a spus că trebuie să ne cumpărăm părți sociale la
întreprinderea în care lucrăm. Eu am refuzat: nu vedeam rostul, profitul. Ei bine, până la urmă s-au
făcut tot felul de presiuni asupra mea și am făcut o cerere că vreau să cumpăr un număr de părți
sociale, începând cu 1 ianuarie, să zicem, peste 5 ani. Ni se impunea să ne cumpărăm chiar și masca de
gaze, într-un fel de bătaie de joc. De luna următoare, fără nici un fel de acord, și masca de care spuneam,
și părțile sociale (acelea de peste cinci ani) mi s-au reținut din salariu. Aș fi uitat de asta, dacă n-aș fi
văzut în dosar. Dacă acum cineva i-ar spune cuiva care lucrează într-o întreprindere: „Mâine trebuie
să-ți cumperi acțiuni în întreprinderea asta, fie că merge, fie că nu merge, că vei avea sau nu un
beneficiu“, cred că ne-am revolta și am protesta.
Cu toții am auzit imediat ce s-a întâmplat la Brașov. Se auzea totul; cel puțin eu, care locuiam în
bloc, ascultam seara radio Europa Liberă pe calorifer; chiar dacă uitam să aprind radioul, sau nu mai
mergea, se auzea de la celelalte calorifere din bloc, pentru că tot blocul la ora 7 asculta radioul.
M-am dus la mama, unde am văzut acea hârtie de solidaritate cu muncitorii din Brașov. Scrisese
manifeste. M-a rugat să o ajut. Am acceptat, bineînțeles, nu fără a mă gândi înainte. Recunosc, am fost
totdeauna un om mai reținut și mai temător. Am ajutat-o, însă. Știu că era atunci un meci internațional
la care se uita toată lumea. În timpul meciului, tata nici n-a știut de această acțiune. Din fericire pentru

noi, mașina mea era stricată și am luat mașina tatălui, pentru că altfel - în arestul Securității am aflat
ce noroc am avut că nu era mașina mea - mi-ar fi confiscat-o. Am scris în declarație: „am luat mașina
tatălui fără știrea lui și nu puteți să mi-o confiscați“. Am mers cu mama pe la universitate, apoi în zona
industrială a Clujului, am împrăștiat un număr oarecare de manifeste, apoi ne-am întors. Dimineața, la
ora 7 - tocmai mă pregăteam să plec la serviciu - și la mine, și la ea acasă au apărut doi sau trei ofițeri
de miliție. La mine, au pretextat că au informații că dețin valută și mi-au cerut acordul să facă
percheziție. Am acceptat, bineînțeles, nici nu mă gândisem să ripostez, nu avea nici un rost. Au
confiscat scrisori, cărți, manuscrisele mamei, pe care le țineam la mine să fie mai în siguranță - doi saci
cu documente și cărți. Pe mine și pe soția mea ne-au dus apoi la miliție, pentru a semna o declarație.
Nu ne-au spus nimic. Am stat în camere separate. Pe soție au eliberat-o mai târziu. Eu am stat două
zile, după care au adus un procuror care mi-a semnat un prim mandat de arestare. Am fost transferat
apoi în temniță. Eram scos în fiecare zi cu tot felul de întrebări despre toate, inclusiv despre Brașov,
dar și despre alte lucruri din activitatea mea. La 24 decembrie ni s-a spus că suntem amândoi eliberați;
ne-am întâlnit în fața ieșirii din Securitate.
Mi s-a spus că a doua zi, adică în ziua de Crăciun, pot să mă duc la serviciu. Aici lumea s-a împărțit
în două tabere, dar aceasta nu era o surpriză pentru mine. Eu sunt poate unul dintre fericiții care nu
am avut surprize citindu-mi dosarul. Mi-am cunoscut foarte bine și prietenii, dar și persoanele mai
puțin „prietenoase“. Nu am avut surpriza ca un prieten să mă refuze când am venit din pușcărie, să se
ferească de mine sau să fie turnător. O parte dintre colegi se fereau de mine, ba chiar îmi făceau unele
reproșuri, deghizate sub forma unor încercări de discursuri politice. Dar m-a mișcat foarte mult ce a
făcut una dintre colege: după ce am venit eu a plecat acasă, a adus o față de masă, prăjituri, mâncare;
cum era și Crăciunul, a organizat o masă festivă în cinstea venirii mele, ca semn de solidaritate și de
prietenie.

Aveam un prieten care lucra într-un centru de calcul, avea xerox, aparat de fotocopiat. Era
controlat, bineînțeles. Sunt convins că trebuia din când în când să răspundă întrebărilor Miliției sau
Securității, dar a avut curaj. A fotocopiat o bună parte din manuscrisele dactilografiate ale mamei, pe
care i le duceam eu. Mai aveam prieteni care duceau în alte întreprinderi. Totul costa bani, nu mai știu
cât. Au fost oameni care, de nicăieri, au venit și ne-au ajutat: „Noi nu avem curajul să fim alături de
mama ta, să o susținem, dar copiile sigur costă bani, uite, folosiți-i voi“. Am spus: „Nu se poate, nu pot
să țin nici o evidență“. „Suntem siguri că banii vor fi folosiți așa cum trebuie.“ Veneau cu 10, cu 20 de
lei, erau bani care se foloseau într-adevăr pentru aceste multiplicări. Vă mulțumesc.
Romulus Rusan: Mulțumim doamnei Cornea și domnului Iuhas. Este foarte emoționant să
vedem cum s-a transmis într-o familie această atitudine demnă și această dorință de a cunoaște și de
a spune adevărul.

NECESITATEA DE A SPUNE ADEVĂRUL

Ilie Ion: Eu nu am obișnuința de a vorbi într-un loc mai mare; vă cer îngăduința să mă scuzați
pentru greșelile pe care le fac. Dacă nu veți înțelege tot ce vreau să spun, e vina mea. Vreau să
mulțumesc pentru această invitație, care mi-a parvenit destul de târziu, prin mult mai cunoscutul meu
coleg de închisoare Radu Filipescu. Sunt foarte onorat și m-am bucurat foarte mult să văd aici
personalități pe care le văzusem numai pe micul ecran sau despre care auzisem numai: curajoasa și
distinsa doamnă Cornea, doamna Blandiana, domnul Vasile Paraschiv și ceilalți.
Aș vrea să supun atenției dvs. un singur lucru, legat ceea ce am făcut eu – este vorba despre
manifestele răspândite în Târgoviște, Pitești și Găiești. Am fost prins, arestat, judecat cu ușile închise
și condamnat la 6 ani închisoare. Am făcut 4 ani, pentru că Ceaușescu a dat o amnistie. S-a spus (nu
are importanță de către cine, poate e chiar mâna Securității) că în anii '80 nu a fost luptă anticomunistă
și pentru democrație, nu a fost disidență, nu a fost opoziție. Și Ceaușescu spunea că după '64 nu mai
sunt deținuți politici. Nu e adevărat: unii au fost ascunși printre deținuții de drept comun, iar alții au
fost condamnați pentru infracțiuni contra securității statului, aici intrând și propaganda împotriva
orânduirii socialiste.
Și în anii '80 a fost o luptă. Între 1960 și 1970 deținuții politici au fost puțini, dar reprezentativi
pentru societatea românească. Eu i-am cunoscut, într-un interval de 4 ani. De ce reprezentativi? În
primul rând, pentru că erau din toate categoriile de vârstă, de la 20 la 60 de ani. Apoi, din punct de
vedere profesional - parcă alesese Dumnezeu din aproape toate profesiile: muncitori, țărani,
economiști, ingineri, maiștri militari. Am avut și un milițian, până și doi actori. Din punct de vedere
etnic, era reprezentată și etnia cea mai mare, românii, erau reprezentați și ungurii, a fost parcă și un
neamț, un sas, și niște sârbi. De fapt nu erau sârbi, erau bulgari aduși la Târgoviște, care făceau
grădinărie, dar ei se considerau sârbi. Din punct de vedere confesional: erau și ortodocși, și catolici, și
din secte mai mărunte. Așadar, și în anii '80 a fost luptă, au fost oponenți.

Astăzi parcurgem o perioadă pentru care se potrivește proverbul românesc „lupu-și schimbă
părul…“; nu știu dacă o să-și schimbe și năravul, se zice că năravul nu se schimbă. Oare își schimbă și
caracterul? Se va întâmpla această minune? Poate că da, poate că nu. Trebuie să existe conștiință trează
și să fie ceea ce a fost și în anii '80, și mai înainte. Eu cred, nu însă datorită propriei experiențe, că aceia
care au suferit atunci reflectau poate trăsăturile de caracter cele mai curate ale neamului nostru.
Victor Frunză: Găsesc că e fascinantă această „șezătoare“, pentru că se petrece numai între noi.
Este fascinantă și pentru că experiența absolută a fiecăruia este atât de individuală într-un cadru unitar
și general în același timp. E absolut individuală. Ca să mă încadrez și eu acestui mediu general, trebuie
să spun ce anume am făcut sau ce anume s-a întâmplat cu mine. Eu am avut niște condiții
extraordinare. Am fost profesor la Facultatea de ziaristică într-o universitate a PCR. În viața mea am
privit o dată mai cu atenție dată pușcăria din Râmnicu Sărat. Eram copil pe atunci, mă plimbam pe o
linie ferată dezafectată și cineva, doi ochi, priveau cu insistență de după gratiile unei ferestre. După
asta m-am gândit că poate acei doi ochi erau ai lui Ion Mihalache.
Trebuie să spun că, în același timp, m-am născut și eu cu un defect - acela de a descoperi
necesitatea de a spune adevărul. E adevărat că familia este întâia școală în care fără abecedar se învață
asta, și mai ales în familiile în care primești o educație religioasă, să recunoști adevărul și să îl separi
de minciună. În clipa în care m-am trezit, în 1948, când eram deja elev, conștient de ce fac și de ce
ascult, mai știam și că adevărul se află dincolo de ceea ce se afirma; de-a lungul timpului am trăit
diferite experiențe. Nu spun că s-a întâmplat cu mine ce s-a întâmplat cu Panait Istrati, care a fost în
URSS, după care a scris acea carte, Vers l’autre flamme. Dar am fost student în URSS, unde am trăit și o
experiență ideologică; am trăit și experiența acelor demascări ale crimelor lui Stalin, și a dezghețului,
în timp ce la noi era anotimpul unui îngheț total, al unui dogmatism înfiorător. Când m-am întors, după
absolvirea facultății, am trăit sub acest dogmatism, dar mă trezisem. Eram realmente deșteptat.

Dar nu am avut niciodată prilejul și nu m-am gândit să strig adevărul, pentru că eram un om de
bună credință și, în același timp, tânăr fiind doream și o afirmare profesională. Acest lucru s-a petrecut
în momentul în care am ajuns la Facultatea de ziaristică, deci, într-un fel, într-un punct de vârf al
profesiei mele. Dar, acolo mi-am pus categoric problema că, mai ales când trebuie să educi niște tineri,
trebuie să vorbești de adevăr. Mi-am dat seama că minciuna pornea de la partid. Atunci, din proprie
inițiativă, fără să mă gândesc că realizez o carte disidentă, am început să-mi scriu eu, pentru mine, o
istorie a comunismului, a stalinismului în România. Vreau să vă spun că am fost animat de cea mai
bunăcredință, nu în sensul de a scrie ceva anticomunist, ci de a plasa marxismul pe o realitate oarecum
suportabilă. Citind, mă îngrozeam de fiecare dată de faptul că ieșea o carte anticomunistă. Dar ăsta era
adevărul! Nu puteam altfel; în virtutea ideilor și a obiectivului meu, trebuia să scriu o carte după
principiile adevărului. Și a ieșit o carte anticomunistă. Am acceptat această realitate, știind că nu va
putea fi publicată. Trebuia, în același timp, să o aduc la cunoștința tuturor celor care erau zăpăciți,
învăluiți de această propagandă, din cauza căreia de multe ori nu poți să ajungi la adevăr. Mi-am spus
că această carte trebuie să ajungă la cunoștința oamenilor și am început să o transcriu. Prietenilor mei
le-am arătat la un moment dat cum arăta; avea filele ca foile de țigară, și era atât de măruntă - trebuia
să o citesc cu lupa, dar o scriam cu ochiul liber.
Atunci când transcriam această carte a izbucnit Goma. Eu eram de mult convins de ceea ce
afirma Goma, însă din anumite motive n-am putut să mă atașez mișcării lui: în primul rând pentru că
nu aveam nici un gând să plec din țară. Mișcarea lui, a spus și dl Țepeneag, atingea un punct foarte
important din drepturile omului. Dacă regimul ar fi fost deștept, ar fi dat drumul la pașapoarte atunci
„nemernicului“ ăluia și i-ar fi ruinat un argument.
Dumitru Țepeneag: Astea erau condițiile disidenței - dacă te duceai la Paris, la Serviciul de
pașapoarte, îți dădeau pașaport. Disidența era forma de luptă a lui Goma.

Victor Frunză: Eu nu voiam să plec din țară, dar mă interesa viabilitatea propriei cărți.
Totodată, având și alte lucruri de spus, care nu se încadrau în carte, m-am gândit la posibilitatea unei
plecări în Occident, spre a găsi un editor. M-am gândit să scriu o scrisoare lui Ceaușescu pentru a-l
trezi din minciunile în care se zbătea întreaga propagandă de partid. Am ajuns la Paris și am avut
oarecum surpriza să constat că, dintre cele două realități - o carte oarecum solidă, Istoria stalinismului
în România, despre stalinismul românesc și rusesc, și Scrisoarea către Ceaușescu, în care vorbeam de
multe realități din țară -, centrul de greutate a căzut pe această Scrisoare, care a fost publicată în presa
occidentală și transmisă la radio. Eram în septembrie 1978.
Cu satisfacția misiunii îndeplinite, asumându-mi toate riscurile, căci nu am fost atât de
inconștient să nu știu că risc foarte mult, m-am întors acasă. Această scrisoare și tot ce s-a întâmplat
la întoarcerea acasă se află expuse într-o carte, ca și în alte texte pe care le-am scris în anul 1978;
ulterior aceste lucruri, memorate, le-am publicat într-o carte pe care am editat-o în Danemarca, în
1982. Dar în ediția din '90 se mai află un text asupra căruia voi reveni.
După revenirea în țară, a început ancheta în cursul căreia s-a aflat de la Europa Liberă că Editura
Flammarion urma să-mi editeze o carte consacrată stalinismului românesc. Când am predat cartea la
Flammarion, am convenit cu cei de la editură să nu spună nici o vorbă până nu-mi va apărea cartea; nu
știam că românul care era acolo avea să creeze acest alibi pentru Securitate, difuzând știrea. Astfel,
Securitatea a aflat, chipurile de la Europa Liberă, despre eventuala ei editare la Flammarion. Ce s-a
întâmplat? Ancheta de Securitate a fost făcută sub masca uneia de partid. În legătură cu ce s-a
întâmplat la Academia de partid am aflat și eu după aceea de la dl prof. Nestor Ignat, care în acel
moment era decanul Facultății de ziaristică și deci era în miezul problemelor. Dl Nestor Ignat era un
cunoscut ziarist de la Scânteia, la un moment dat a fost și președintele Uniunii Ziariștilor. L-am invitat
aici pe dl Ignat - așadar este invitatul meu - ca să spună ce s-a întâmplat la „Ștefan Gheorghiu“ la aflarea

faptului că un profesor de la Ziaristică a scris Istoria Partidului Comunist Român, respectiv, Istoria
stalinismului în România.
Nestor Ignat: Am răspuns invitației colegului meu Victor Frunză, pentru că sunt un martor al
întâmplărilor de atunci. Vreau să adaug faptul că scrisoarea despre care a vorbit el și despre care scrie
mai pe larg în carte, ca și ancheta care a avut loc a produs un adevărat șoc la vârfurile partidului. Nu
știu dacă a citit-o și cum a citit-o însuși dictatorul în vremurile acelea. Dar e clar că lucrurile veneau
de sus. A pus în mișcare acest aparat, cu un obiectiv foarte precis. El a vrut să demonstreze că omul
care a îndrăznit să facă treaba asta și care se bucura de încredere și stimă pentru capacitățile lui
profesionale, un om care venea dintr-o instituție universitară de partid, era un om onest, care a ajuns
la capătul răbdării și care a avut curajul, riscându-și libertatea și poate chiar viața (avea și o familie)
să spună lucrurile în public, în presa occidentală. De asemenea a vrut să arate că nu este un agent al
unei puteri străine, un trădător, unul care e manipulat. Pentru că nu convenea - și e lesne de înțeles de
ce - să se discute ce spunea Frunză în această scrisoare. El demasca în scrisoare cultul personalității și
transformarea lui Ceaușescu într-un suprastăpân, într-un supradictator. Erau discutate problema
drepturilor omului și încălcarea angajamentelor luate chiar de țara noastră în diferite împrejurări. Și
el, un cadru ideologic, a spus totul bine, sintetic și clar. Asta a deranjat foarte tare. Este un fapt
neobișnuit să scrii o Istorie a partidului pentru un partid care nu avea istorie - aceasta în ciuda faptului
că s-au încercat unele studii izolate, pe capitole, sub domnia lui Ceaușescu. Oamenii de meserie au
făcut-o. Au făcut o machetă. Această machetă a fost difuzată membrilor fostului Comitet Politic
Executiv (sau, cum spunea Maurer bătându-și joc - „ne-au dat-o nouă pentru că suntem mari istorici“).
Și fiecare o ținea ascunsă în seiful lui, pentru că era ultrasecretă. De ce era secretă? Pentru că nu fusese
avizată de Ceaușescu și nu introdusese încă în ea falsificările pe care obișnuia să le facă, cu girul unora
sau altora din vechii membri de partid din ilegalitate, pe care îi îngrijea să nu decedeze înainte de a-și
aduce mărturiile în favoarea lui. În aceste condiții a apărut la Victor Frunză o Istorie a partidului. Și

atunci, cineva, despre care nu știu cine era, a venit să ancheteze, după plecarea lui. Printre cei chemați
am fost și eu, ca decan al Facultății, coleg vechi la facultate al lui Frunză. Am fost întrebat despre
condițiile în care a apărut Istoria asta a partidului. Cum e în stare Frunză să scrie o istorie a partidului?
Le-am răspuns: „E adevărat, Frunză se ocupă cu alte lucruri, dar oricine a studiat această problemă e
liber și poate să încerce să scrie o istorie a partidului. Poate că a scris-o Frunză“. „Nu se poate.“ L-au
chemat pe șeful catedrei de istorie, care era un om serios, și au spus: „Cum se poate?". Frunză era
doctorand la această catedră, cu o teză despre Iorga ca ziarist. „E în stare Frunză să scrie așa ceva?“
Una era scrisoarea despre al cărei conținut nu s-a discutat, și alta este o istorie a partidului. Zice: „Aici
există o istorie, poate a copiat-o de undeva“. „Există o istorie, macheta, dar e închisă în seiful rectorului.
E greu de crezut că Frunză a putut să intre în birou și să scoată macheta.“ Nu le-a trecut prin cap că
acolo era tocmai ce nu scria în machetă; partea asta nu apărea în istoria partidului - aceea pe care o
scrisese Frunză pentru a arăta fața neclară, complicată, contradictorie și cu multe beteșuguri a istoriei
reale. Au rămas fără răspuns.
Aș vrea să spun că șocul care s-a produs a durat mai mult, pentru motivele pe care vi le-am
arătat. Nu era primul. După cum se vede sunt mulți, cunoscuți sau nu, care au avut de suferit, care au
protestat într-o formă sau alta și care au luat poziție, care au acționat în perioada aceea. Dar acest tip
de acțiune pe care l-a săvârșit Frunză era mai rar. Mai ales că Frunză a avut îndrăzneala să vină înapoi.
Acest fapt a demonstrat într-un fel onestitatea lui. Dacă era un agent, ar fi avut grijă să nu mai calce pe
acolo, să încerce pe alte căi să-și salveze familia. Dar venirea lui înapoi a indispus pe toată lumea, mai
ales pe stăpânii momentului de atunci. Acțiunea lui, deși atunci a fost respinsă, a fost o sămânță care
a mers mai departe și a rodit. El a pus probleme conștiinței.
Victor Frunză: În prefața cărții mele Drepturile omului în România, din 1990, domnul Ignat e
gratulat ca stalinist. Prezența domniei sale, acceptul de a vorbi aici, dovedește că a depășit acest stadiu
și retrag public această apreciere.

Îmi permit să continuu și să menționez câteva lucruri despre momentul judecății mele. Am fost
judecat într-o adunare de partid în care un poet, care era cadru didactic la Facultatea de ziaristică (iar
azi e parlamentar PRM, Dumitru Bălăeț), era să mă bată, în cel mai curat stil stalinist. Majoritatea
luărilor de cuvânt au fost în stilul „just“ al anilor '50, și puțin a lipsit ca unii să nu mă ia la bătaie, pentru
trădarea mea și pentru faptul că am difuzat prin Agenția Reuter o scrisoare ofensatoare. După anchetă,
am fost dat afară și am început o a doua perioadă, una în care se strângea lațul în jurul meu, din cauza
faptului că în timpul anchetei am refuzat să plec din țară. Aveam de ales între a fi arestat, pentru un
motiv oarecare, și a pleca. Bineînțeles, că plecarea mi-a fost organizată, deci am fost expulzat. Mulți se
întreabă cum de am ajuns în Danemarca? Securitatea este cea care mi-a ales țara în care trebuie să
trăiesc. Franța, unde aveam două invitații, la două facultăți de ziaristică - la Lyon și la Tours -, nu mi-a
acceptat intrarea pentru că guvernul lui Giscard D'Estaing era în relații foarte bune cu Ceaușescu. Dar
am înțeles de ce s-au grăbit să mă expedieze: pentru că voiau să mă lichideze în străinătate.
Despre trimiterea unui agent ca să mă împuște - sarcina a fost coroborată cu cea a executării lui
Emil Georgescu - s-a povestit în ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung din 21 mai 1981; despre acest
articol am aflat de la o crainică de la Europa Liberă, care mi-a transmis într-o scrisoare să citesc acest
ziar. Poliția daneză a luat urgent niște măsuri care la acea oră erau inutile; întâmplător, acel agent,
având probabil un examen de conștiință, a cerut azil politic sau a trecut de partea cealaltă - „a defectat“,
cum se spune. Amănuntele le-am aflat abia anul acesta, într-o emisiune de televiziune, unde acest
agent, Radu Ruș, a vorbit despre felul cum era el să împuște două persoane: pe Victor Frunză și pe Emil
Georgescu. Pentru Emil Georgescu a fost găsit altcineva. Pentru mine, probabil, nu au găsit „str. Aarhus
din Copenhaga“, pentru că locuiam, de fapt, în orașul Aarhus și deja aveam o adresă secretă.
Vreau să vă spun că nici în exil nu m-am astâmpărat și am continuat ceea ce mi-am zis că poate
fi scopul vieții mele atunci. Am editat cărțile mele și ale altora, cu texte antidictatoriale. Între acestea,

am editat cărțile unor scriitori din țară, ale lui Dorin Tudoran înainte să plece și o cărticică de Ana
Blandiana, cu cele patru poezii interzise, într-o colecție care nu a avut decât două ediții.
Sărind peste timp, mărturisesc că din neastâmpărul meu au rezultat două texte importante.
Unul e inclus în cartea pe care v-am adus-o, și care se numește Cât mai poate trăi un cadavru politic, și
un alt text mai greu de găsit, pentru că a fost publicat doar în Danemarca, în limba daneză, în publicația
Comitetului Saharov; dar amândouă se ocupă de una și aceeași problemă: trimiterea lui Ceaușescu în
fața unui tribunal al poporului român. Nu este vorba de acel tribunal - de tristă amintire – „al
poporului”, ci de un tribunal în care să i se judece dictatorului toate actele. Mai mult decât atât, în acel
text publicat în Curentul, în Germania, Cât mai poate trăi un cadavru politic, am expus o enumerare a
punctelor dosarului Ceaușescu, pentru ce trebuie el să dea seamă în fața poporului român. Mare a fost
mirarea mea când, la Crăciunul 1989, am aflat că în actul de acuzare se regăseau punctele din acest
text al meu, la care nu s-a făcut niciodată, nicicând și de către nimeni, nici o referire, nici măcar aluzivă.
De altfel, chiar și din Istoria stalinismului, care a ajuns acum la a treia ediție, am citit, în special în lucrări
din prima parte a anilor '90, foarte multe idei și situații, chiar și exemple inspirate de acolo, fără să fie
citată sursa. După părerea mea este bine că a ajuns, însă nu în măsura în care trebuia, la cunoștința
oamenilor, care, trebuie spus, astăzi nu se mai interesează de comunism.
În final, am scris o pagină, din care o să citesc doar ultimul paragraf, în care mă adresez direct
lui Goma, cu care am o mică amiciție sau, în orice caz, fac parte din rândul celor cu care el nu s-a certat
niciodată. În același timp trebuie, să amintesc faptul că nu m-a apostrofat în nici un text.
În primul rând spun că Paul Goma ocupă un loc special, numai al lui, în istoria opoziției față de
totalitarismul comunist. De aceea sper să ajungă la el aceste cuvinte pe care i le transmit în încheiere:
„Dragă prietene, știu că și tu, dacă ar fi să se repete condițiile care ne-au plasat în vârful preferințelor
Securității, în pofida riscurilor, ai lua-o de la capăt, la fel. Nu fi trist! Ai fi meritat mai mult. Ai fi meritat
să devii președinte, dar n-ai ajuns nici măcar să candidezi. Deși ți-ai exprimat dorința. Însă, în România,

tu știi că și sub ceaușism a fost altfel decât în Cehoslovacia sau Polonia. Meriți măcar un cuvânt de
blândă mângâiere de la confrații tăi, care au încercat în diverse împrejurări să trezească și ei conștiințele
poporului tău (lucru care s-a petrecut aici, în această sală), care acum este ocupat cu altceva. Probabil,
cândva, acele cuvinte de mângâiere vor veni. Întoarce-te acasă! Nu fi trist! În țară, acum, este totul
perfect. Aproape cum am visat. Suntem liberi, liberi să facem întâlniri și să ne amintim, să ne amintim,
să ne amintim, ca niște bătrâni la poartă. Că tot nu ajută la nimic! Cu prietenie, Victor Frunză“.

CUM SE AJUNGE LA DISIDENȚA SOLITARĂ

Viorica Oancea (sora lui Mihai Botez): Mihai era de părere că orice contestație în timpul lui
Ceaușescu trebuia să fie sprijinită și că e importantă această solidaritate, pe care o gândea ca posibilă.
Există un text în care Mihai vorbește despre felul în care vedea el posibilă disidența în anii aceia.
Această disidență a durat la el 10 ani, pe care i-a petrecut în România; ea a început cu un manifest scris
în 1978 și s-a terminat cu plecarea lui în 1987. În '87 a fost expulzat, de fapt, și i s-a făcut, în lipsă, un
proces penal de trădare; într-un fel nu mai avea cum să se întoarcă, chiar dacă el nu a vrut niciodată
să plece. Îmi permit să vă citesc un fragment, poate cam amplu el însuși, dintr-un text publicat de
fratele meu în 1992 și care privește retrospectiv condițiile riscante în care și-a desfășurat - atât cât se
putea - activitatea de disident în România lui Ceaușescu și pe urmă în exil.
„Două au fost cauzele care m-au îndepărtat de la traiectoria-standard a unui profesionalist mai
degrabă de succes - într-adevăr, atunci când am intrat în disidență, la 36 de ani, eram directorul
Centrului Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării și
conferențiar/cercetător principal la Universitatea din București; retrogradarea și „pedepsirea“ mea
au urmat deci, nu au precedat activitatea contestatară. De altfel, în numeroase luări de poziție (în țară
și în străinătate, atunci ca și acum) am precizat că nemulțumirile mele nu aveau nimic a face cu situația
mea personală, de care de altfel nu m-am plâns niciodată. Precizez și că dintr-o serie de funcții am
demisionat singur - și m-au făcut să aleg calea disidenței: prima ține de urmările devastatoare interne
ale politicii economice și sociale ceaușiste din anii '70 și a doua de urmările nefaste ale imaginii pe
care o avea țara noastră în cancelariile politice occidentale. Le prezint pe scurt în cele ce urmează.
Interesele mele profesionale de cercetător al dinamicii sistemelor sociale și de analist al
problemelor „pe termen lung“ m-au pus în contact, probabil înaintea altor colegi, cu implicațiile
catastrofale ale opțiunilor economice și sociale operate la începutul anilor '70 sub pavilionul
„dezvoltării multilaterale a României“. Și, dacă la început am sperat că liderii comuniști - de

incompetența cărora eram desigur conștient, dar de buna-credință a cărora nu aveam atunci motive
să mă îndoiesc - vor opera ei singuri corecțiile care să evite catastrofa, am constatat apoi, cu stupoare,
că ei, liderii, merg mai departe „neabătut“, cum se spunea pe atunci, pe aceeași cale, refuzând să învețe
din eșecuri și transformând cu neomenie costul aventurii lor iresponsabile pe spinarea populației. Am
văzut astfel resursele naturale ale țării secătuite și m-au înspăimântat urmările crizei alimentare
cronice - ca să nu spun ale foametei - pentru sănătatea fizică și mai ales mentală a noii generații. Și mi-
a părut că două din „adevărurile“ cu care am crescut - și anume că avem o țară „bogată“ și că, vorba lui
Camil Petrescu, „românii e deștepți“ - vor rămâne numai amintiri pentru urmașii noștri. Studiul
comparativ al așa-numitelor pe atunci „strategii de dezvoltare“ din lumea a treia, ca și analiza
comparativă a evoluției țărilor comuniste vecine - iarăși, cercetate exclusiv cu ochi de profesionist -
m-au făcut să remarc și relativa singularitate tragică a fenomenului românesc; într-adevăr, economiile
comuniste erau peste tot în criză și nici nu se prea întrevedeau perspective roz ale dezvoltării lumii a
treia pe o cale proprie, dar alte guverne îmi păreau mai preocupate de starea propriei populații și mai
responsabile față de generațiile viitoare decât naționalistul și „independentul“ nostru grup de la
conducere. Recunosc că, în candoarea mea de atunci, am crezut la început că liderii noștri „nu știu“ ce
se întâmplă, căci îmi era greu să cred că, măcar de-ar fi să luăm în considerație numai propriul avantaj
de a conduce o țară care „merge bine“, aceștia pun ambiția imbecilă de a nu-și recunoaște greșelile
deasupra interesului poporului peste care prezidează. Și am „bombardat“ așadar ani de zile ceea ce
credeam eu că sunt factorii responsabili cu memorii (nesolicitate) în care semnalam, demonstram și
avertizam... Singura reacție la aceste memorii era întrebarea „ce vreau eu să obțin“ - ideea că ar exista
naivi interesați și de altceva decât de obținerea unor avantaje personale imediate fiind de la început
părăsită de pragmaticii mei interlocutori. Exasperat de lipsa de rezultat a demersurilor mele, am
încercat să găsesc alte căi prin care ceea ce eu credeam că nu am dreptul să mai țin „secret profesional“
să ajungă la cetățeanul țării mele, cu speranța (vagă) că acesta ar putea reacționa și astfel ar opri
nenorocirea. Privind în urmă, recunosc acum că aceasta a fost calea ce m-a dus la disidență. Deși

n-am avut niciodată convingeri comuniste - cu toate că, din considerente pe care acum le-aș numi
oportuniste, am fost o perioadă membru al PCR și am părăsit voluntar și cu oarecare scandal această
organizație-fantomă, a cărei dispariție recentă din viața politică sunt ultimul a o deplânge - trebuie să
mărturisesc că nu atât dezgustul pentru totalitarismul comunist - pentru mine, la acea dată indisolubil
legat de calitatea de român cu care m-am născut -, ci dorința (ce mi se pare acum de o aproape ridicolă
candoare) de a fi de folos poporului meu trebuie puse la rădăcina disidenței mele. Am crezut sincer
că, riscându-mi ce mi-a mai rămas din viață și carieră - căci, să nu uităm, în 1978 nu aveam motive să
cred că disidența ar putea eventual deveni un capital politic, ori măcar moral, cum s-a arătat a fi după
1989 —, aș putea contribui la mai-binele țării mele.
Nu trebuie să uităm apoi și atmosfera generală „post-Helsinki“ de la finele anilor '70. Semnând
imprudent, în 1975, Acordurile de la Helsinki (cu inconfortabilul lor „coș trei“, referitor la drepturile
omului), guvernele comuniste s-au pus singure în situația de a putea fi judecate, nu după normele
tradiționale ale democrației - pe care, din motive ideologice, le respingeau de multă vreme —, ci după
norme la care aderaseră ele însele și pe care deci nu le mai puteau contesta. Faptul nu a scăpat celor
interesați să pună în discuție totalitarismul comunist, prin definiție incompatibil cu respectarea
drepturilor omului. Oameni curajoși și de bună-credință din Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est și
Ungaria nu scapă prilejul de a-și manifesta public dorința de schimbare a ordinei totalitare. Și în țara
noastră mișcarea inițiată de Paul Goma - pentru al cărui curaj civic am nutrit de totdeauna multă stimă
- urmărea să pună în discuție neostalinismul liderilor de la București; dar autoritățile reușesc relativ
repede să „rezolve“ problema, oferind mai tuturor participanților alternativa emigrării, desigur
preferabilă închisorii ori exilului intern. În 1978, regretatul istoric Vlad Georgescu încearcă din nou să
strângă semnături, de data aceasta de la cărturari, pe un program al unei Mișcări pentru sprijinirea
democrației, dar intelectualii cărora li se adresează refuză în quasi unanimitate să-și facă publice, în
felul acesta periculos, părerile pe care, de altfel, cu toții le cunoșteam. Îmi aduc aminte că, pe lângă

soția sa, Mary Georgescu, manifestul lui V. Georgescu a mai primit semnăturile Marianei Celac și a lui
M. Botez. Forma ultimă a documentului, dacă îmi amintesc bine, propunea formarea „Grupului
Madrid“. Majoritatea celor ce au refuzat să ni se alăture s-au refugiat în Occident în anii ce au urmat.
Textul a fost publicat mai târziu în Occident și rămâne, după părerea mea, un exemplu de ținută și
măsură, de un nivel intelectual cu totul comparabil cu documentele (mult mai cunoscute) elaborate în
aceeași perioadă în alte țări comuniste, ca celebra „Chartă '77“. În sfârșit, în 1979 am redactat, așa cum
mă pricepeam eu, un memoriu al intelectualilor români, care, mai prudent și modest, nu se definea de
la început drept document politic contestatar, ci ca o candidă și bine intenționată invitație la discuție
liberă a crizei prin care trecea țara, deschisă tuturor celor ce ar fi vrut să ia parte la ea - din conducere
și din afara sa, deci din eventuala contestație. (...) Propunerea mea n-a avut, evident, nici un succes,
dar scena mi-a sugerat ideea contestației (ori disidenței) solitare, pe care am încercat apoi s-o
teoretizez. Experiența mișcării Paul Goma, ca și a încercării lui Vlad Georgescu, ca și aceea a
sindicatelor libere SLOMR arătau clar că liderii comuniști români nu erau dispuși să tolereze nici o
formă de asociere în contestație și că românii, înțelegând asta, nu-și riscă (inutil, socoteau ei) pielea în
aventuri (ce păreau atunci) fără viitor. Dar, în fond, ce diferență rămâne între un text cu 20 de
semnături - care, deci, denotă asociere - și 20 de texte diferite, dar cu conținut similar (ori
complementar) și ducând la aceleași concluzii? Nici unul din autorii solitari nu ar cădea sub directa
incidență a legii ce, în lumea fără-de-lege comunistă, poate ușor transforma orice asociere în „grup
dușmănos, manipulat din afară... etc. etc.“ (și pedepsi în consecință) - căci libertatea de opinie
personală rămâne mai departe garantată... Textele contestatare trebuiau însă aduse la cunoștința
opiniei publice românești, iar astfel autorii contestatari „aflau“ unii de existența altora și se articulau
nevăzut într-un grup ce nu era direct condamnabil ca rezultat dintr-o ilegală asociere, ci rezulta firesc
din convergența unor opinii critice. Asocierea lui Vlad Georgescu grupului de oameni minunați ce ani
de zile se străduiau să mențină curajul românilor prin Europa Liberă (unde a fost numit director) mi-
a oferit și modul concret în care această, să-i spun, strategie putea deveni operantă: scrise solitar,

individual, textele contestatare urmau să fie difuzate de Europa Liberă - desigur, sub semnăturile reale
- și, în felul acesta, grupul“ contestatarilor ar fi prins cheag. Mă gândeam chiar la eventuale discuții în
contradictoriu și polemici între disidenți ajunse „pe calea undelor“ înapoi în țara în care ne aflam cu
toții și de care nu aveam de gând să ne despărțim vreodată.
Două erau obiectivele urmărite de promovarea și difuzarea disidenței solitare în intenția mea.
Primul era instalarea unui anumit statut social oficializat al „celui ce zice nu“: mai ales dacă era vorba
de oameni cunoscuți și care puteau ajunge în paginile presei internaționale, aceștia ar fi trebuit să fie
protejați de represiunea care nu putea invoca nici un temei legal și se vedea în situația incomodă de a
fi generată exclusiv de inexistentul, oficial, „delict de opinie“. Un astfel de cetățean, ale cărui păreri se
deosebesc profund de cele ale puterii, nu putea desigur aștepta să fie promovat ori măcar răsplătit
după meritele sale profesionale și era, desigur, marginalizat: în profesiile ne-ideologice, de pildă în
câmpul activității productive, însă, un astfel de statut îmi părea posibil. În particular, îmi părea posibilă
deci delimitarea pe această cale și la noi a intelectualului critic, cu statut și reputație deja stabilite în
Polonia ori Ungaria. Al doilea obiectiv era, aș spune, să ne numărăm noi, cei ce spuneau nu; prin Europa
Liberă puteam să creăm, speram eu, în naivitatea mea, un climat de același tip cu cel instalat în Polonia
de prima vizită a Papei Ioan Paul al II-lea - când, în pofida ordinului oficial „de a nu ieși în stradă“, toată
Polonia a fost pe străzi, dovedind indirect „ponderea“ celor nemulțumiți și gata să-și arate deschis
nemulțumirea. Formarea „Solidarității“ a fost urmarea firească a acestei conjuncturi, cred eu. (...)
Această viziune a unei disidențe ce se transformă în opoziție pasivă de termen lung reclama
desigur și o altă perspectivă asupra fenomenului contestatar și a modului de utilizare a informației
asupra sa. Astfel, prima preocupare - pe care probabil românii din 1992 o înțeleg deja cu greu - era de
a rămâne, pe cât se poate, în limitele și așa strâmte ale strâmbelor legi comuniste. Ne plăcea ori nu,
România avea un guvern acceptat drept legal de comunitatea internațională și o constituție - iarăși
acceptată formal odată cu recunoașterea legitimității guvernului. Această constituție stipula că

România este o țară comunistă și că forța politică conducătoare (și unică) este partidul comunist. A
pune în discuție aceste două lucruri - cum ar fi cerut desigur bunul simț - însemna însă, formal, să calci
constituția și să te așezi singur - formal iarăși, dar ca în toată lumea civilizată - în afara legii și, într-un
fel, a societății. În ochii comunității mondiale, așadar, deveneai un infractor practic de neprotejat: nu
este firesc să invoci, în sprijin, respectarea legilor țării - de pildă, în domeniul drepturilor omului - dacă
singur calci legile țării tale. Contestația trebuia deci să rămână, cel puțin în linii mari, și măcar într-o
primă etapă, în limitele legii, ori să evite încălcarea lor prea vizibilă. Într-adevăr, marea enervare a
anchetatorilor mei venea din faptul că, poate dus de un norocos instinct, mă feream de excese în luările
mele de poziție. „Iarăși pierdem vremea, îmi spunea odată un ofițer plictisit de liricele mele justificări
prin interesul pentru «mai binele țării». De ce nu recunoașteți dumneavoastră, cinstit, că nu vă place
comunismul? Dacă faceți această declarație pentru noi problema este clară: nu vă rămâne decât să
plecați, ori să înghițiți în tăcere - căci n-o să schimbăm noi constituția și țara ca să vă facem pe plac
dumneavoastră, așa însă ne dați de lucru. Și nu înțelegem ce vreți...“
În plus, viziunea „de termen lung“ a disidenței schimba și modul de popularizare a contestației,
în presa internațională mai ales - de unde, pe calea Europei Libere ori a altor posturi străine, informația
urma să ajungă înapoi în țară. Accentul nu trebuia pus atât de mult pe represiune - și, implicit, pe
greutățile pe care le întâmpină cei ce se declară independenți - tocmai pentru că acestea puteau să
aibă un efect descurajator asupra „candidaților“ viitori posibili la independență: căci, pe bună
dreptate, atunci când singurul rezultat al disidenței este pedeapsa și aceasta este dură, și actul
contestatar tot nu destabilizează puterea imediat și nu schimbă nimic, de ce ar mai apărea noi doritori
să se „exprime“ critic? De altfel, în decursul interogatoriilor am avut uneori sentimentul că larga
popularizare a represiunii și a urmărilor nefericite ale contestației - de regulă, de către victimele
directe ale represiunii - era chiar dorită chiar de autorități: de cele mai multe ori greu de verificat din

surse independente, aceasta demonstra implicit eficiența poliției și avea efecte evident descurajante
asupra populației, căreia i se arăta indirect „ce poate păți“ dacă nu rămâne docilă.
Accentul trebuia deci pus pe avantajele morale ale revenirii la normalitate, pe efectul benefic al
eliberării de frică și minciună, pe implicațiile de termen lung posibil avantajoase ale unei temporare
marginalizări. Trebuia deci sugerat poporului că disidentul este cel ce domină moral în competiția cu
puterea și că el merită în primul rând stimă, și nu compătimire pentru bătăile primite... În plus, trebuia
evitat, credeam eu, cât se poate de mult - dacă nu chiar de tot - apelul la soluția extremă, și anume la
emigrare. Știam că mulți români socoteau că probe „de curaj“ nu dau decât cei ce știu că pot scăpa de
urmările periculoase ale gestului lor cerând plecarea definitivă din țară: într-o conjunctură
internațională în care violarea dreptului de emigrare, de altfel moral justificat de represiune, căpăta
imediat semnificația unui „caz“ disputat între guverne, astfel de situații erau destul de dese.
Înțelegerea pe care o aveam pentru disidenții deveniți emigranți nu îmi părea însă că ar trebui să
umbrească esența gestului contestatar, dacă acesta urmărea să devină un factor destabilizator al
ordinei totalitare: protestul trebuia consumat în interior, iar obiectivul său trebuia să rămână critica
responsabilă a sistemului comunist, cu toate implicațiile acestei atitudini. De altfel, în cazul meu cel
puțin, am încercat să urmez toate aceste comandamente morale ale disidenței. Astfel, contestația mea
s-a străduit să rămână „în limitele legii“, evitând cel puțin „excesele de stil“ (oare revoluția cu voie de
la poliție a lui Caragiale era tot așa?); adevărat, asta mi-a subminat mult reputația în emigrație, care
aștepta de la contestatari în special cuvinte tari și sarcasme definitive. Am încercat apoi să vorbesc cât
mai puțin (și am făcut chiar eforturi să descurajez și pe alții să vorbească) despre persecuțiile și
momentele grele prin care am fost nevoit să trec, cu toate că, slavă Domnului, acestea nu au lipsit; și
este suficient să notez anul în care, retrogradat la Centrul de calcul al Universității, am avut drept
umilitoare sarcină de serviciu să copiez lucrarea unui coleg mai tânăr (sic) și accidentele în care
„huliganii necunoscuți“ cât pe-aci să mă expedieze în lumea drepților, popularizate mult prea

zgomotos de presa occidentală. Trebuie însă să recunosc că, peste ani, în Occident, lipsa martirajului
pe care l-am evitat, după cum se vede, din rațiuni programatice, mi-a fost nu de puține ori imputată,
mulți fiind cei ce consideră (după părerea mea, în mod cu totul discutabil) că eficiența gestului
contestatar este direct proporțională cu intensitatea represiunii... În sfârșit, am refuzat emigrarea
(oferită cu destulă transparență de autorități) timp de 8 ani (1978-1985) și n-am acceptat-o nici după
aceea; întors dintr-o vizită în Occident în 1985, am continuat să nu cer plecarea definitivă - și, în 1987,
am plecat în SUA, la invitația Institutului Smithsonian din Washington D.C., pentru o vizită de 3 luni.
În SUA, am aflat că acordarea vizei mele de ieșire făcuse obiectul unor îndelungi negocieri diplomatice:
sincer să fiu, aceasta nu m-a făcut deloc să mă cred mai „important“, ci, în marginea ridicolului, numai
împovărat.
Consecința firească era că, odată plecați în Vest, disidenții rămâneau să joace numai un rol
moral și că tot interesul presei trebuia redirijat către contestatarii din interior, singurii care într-
adevăr justificau denumirea de opozanți posibil destabilizatori ai ordinii comuniste.
După aproape 10 ani de speranțe (1978-1988), trebuie însă să recunosc că încercarea mea de
constituire a unui nucleu de societate civilă, articulând disidența solitară prin intermediul Europei
Libere, a eșuat. Cauzele sunt multiple și analiza lor retrospectivă - interesantă pentru cercetătorii
fenomenului românesc - depășește cadrul acestor însemnări. Menționez numai câteva aspecte.
În primul rând trebuie trecută dificultatea popularizării proiectului ca atare. Condițiile de fapt
nu-mi permiteau redactarea unui text programatic, de tipul celui de față. Nu era vorba de riscurile pe
care mi le asumam, făcând publice intențiile de destabilizare premeditată a ordinii comuniste, ci de
condițiile concrete în care eram nevoit să acționez. Puțini români nu s-ar fi simțit manipulați, dacă ar
fi avut impresia că sunt chemați „să joace“ într-un scenariu dinainte pregătit: apelul la contestație
deschisă trebuia deci să pară indirect, prin aluzii și sugestii care să „treacă“ prin singurul meu canal
de comunicare cu țara - și anume, Europa Liberă. Nici aici însă lucrurile nu erau simple. Conducătorii

americani ai Europei Libere nu ar fi acceptat niciodată, din motive ce țin de statutul acestui post, ca
emisiunile destinate exclusiv informării corecte a românilor să fie utilizate și pentru alte scopuri - ca
apelul la destabilizarea regimului comunist. În plus, încercarea de constituire a unei posibile „opoziții
interne“, tolerate de nevoie de liderii comuniști, nu era, firesc, de natură să stârnească entuziasmul
colaboratorilor români ai postului, ei înșiși emigranți ori disidenți deveniți emigranți. Acești oameni
minunați își închinau viața cauzei românești și erau convinși, așa cum simțeam atunci și cum aveam
să-mi confirm mai târziu, că în România „nu se poate face nimic“, doar de aceea plecaseră, nu-i așa? -
că numai „de afară“ poate fi apărată cu succes „cauza“ țării. Unii dintre ei - ca și mulți din exilul
românesc, de altfel, - s-ar fi simțit probabil chiar jigniți de posibilitatea unei disidențe interne stabile,
cunoscute și acceptate - de nevoie - de guvernanții comuniști. Reproduc astfel opinia unui emigrant,
de a cărui bună-credință nu am motive să mă îndoiesc: „Disidența voastră anticomunistă a fost ori
inițiată de puterea comunistă, ori înconjurată conștient de aceasta - îmi spunea venerabilul meu
interlocutor; ea trebuia să creeze, în Occident, impresia falsă că acolo este «ca peste tot» în lumea
liberă - respectiv, opoziția este acceptată. Nu v-ați dat nici unul seama că făceați jocul comuniștilor?...“.
Așa să fie oare? Oare acceptarea fără crâcnire - căci, desigur, emigrarea nu putea deveni o soluție „de
masă“ - era preferabilă? Și oare și Saharov, și Havel, și Walesa, și Kiss au fost tot, conștient ori
inconștient, manipulați de puterea comunistă? Sincer îmi pare excesiv... Obiectivul prioritar al
emigrației rămânea deci înfierarea și demascarea regimului comunist. Atenția presei internaționale -
reproduse de Europa Liberă - a rămas deci fixată la persecuția disidenților și la denunțarea violării
dreptului la emigrație - factori desigur importanți, dar neesențiali pentru construcția dorită a
nucleului societății civile.
Nici cu ziariștii occidentali veniți la București comunicarea nu era totdeauna ușoară. Întâi
conceptul de „disidență solitară“ nu le spunea nimic: pentru cei ce vin din țări unde oricine își poate
spune părerea despre guvern și guvernanți era desigur greu de înțeles de ce era nevoie de un nou

teren spre a desemna ceea ce, peste tot, se numește sinceritate. Apoi, prin comparație cu grupurile
organizate (și tolerate de guverne tot comuniste) din Polonia, Cehoslovacia ori Ungaria, opoziția
„individuală“ și moderată din România nu putea să facă mare impresie...
Astfel încât „disidența (ori contestația) solitară“ și posibilitatea ca prin ea să se nască germeni
de societate civilă au rămas proiecte și au devenit curiozități istorice. Unicul mod în care proiectul
meu putea ajunge la public erau scrisorile, pe care le declaram personale - dar, cum se vede, nu erau
numai scrisori de familie - către prietenul Vlad Georgescu și pe care acesta le comenta apoi „pe post“;
în arhivele Europei Libere am regăsit astfel, recent, toate ideile expuse în acest text - desigur, în forme
comunicabile la momentul respectiv și cu ajustările de rigoare. Este tot ceea ce a rămas din cei aproape
10 ani de speranțe și dezamăgiri... Ajuns în Occident am văzut cu oarecare mirare că „principiile“
disidenței românești, expuse aici, sunt practic identice cu cele ce au guvernat contestația și în Polonia,
Cehoslovacia și Ungaria. Cititorul interesat poate consulta de pildă scrierile lui A. Michnik, V. Havel ori
J. Kiss.
În așteptarea „grupului“ ce pregeta să se încropească - cu toate activitățile mele benevole de
„cutie poștală“ ce dirija textele disidente, prin amabilitatea unor prieteni străini către Europa Liberă
(printre beneficiari numărându-se prietenul D. Tudoran, I. Puiu, I. Fiștioc și alții) - îmi continuam
producția de memorii nesolicitate (sub semnătură și cu numere de înregistrare) în care criticam
politica guvernului. Speranța mea era că parte din argumentele avansate (de pildă tot felul de analize
cost-beneficiu, cu concluzii ce se opuneau versiunilor oficiale) vor putea fi măcar utilizate în luptele
pentru putere și în „mâncătoriile“ dintre potentați, contribuind indirect la destabilizarea regimului -
dacă nu erau capabile să aducă corectivele necesare. Poate că în arhivele guvernului s-ar mai găsi urme
ale acestor texte... Un astfel de memoriu a fost tipărit în La Nouvelle Alternative, Paris, 1988. Marea
majoritate a textelor mele se orienta însă spre aspecte concrete, de pildă, adevăratul cost al așa-zisei
economii de energie (care dovedea că „frigul“ planificat este risipă). Îmi amintesc și de un memoriu ce

protesta împotriva... interzicerii circulației taxiurilor în București în lunile de iarnă, arătând „cât se
pierde“ prin asta!
Un lucru însă trebuie precizat. Disidența (solitară) a fost pentru mine o atitudine morală,
generatoare de gesturi ce-mi par, cu ochii de acum, don-quijotești. Dar, cu toată naivitatea mea, n-am
crezut niciodată că, fie chiar transformată în mișcare de masă, contestația internă ar fi putut zdruncina
serios puterea comunistă și, mai puțin, că ar fi putut s-o doboare. După cum nici nu așteptam să culeg
cândva „roadele“ gestului disident - mai ales în câmpul, de totdeauna străin mie, al politicii. Nu am
socotit niciodată că disidența trebuie răsplătită în vreun fel: finalitatea actului contestatar rămâne în
afirmarea lui. Evenimentele de după decembrie 1989 nu au făcut decât să-mi întărească aceste
convingeri.“
Romulus Rusan: Îi mulțumesc doamnei Viorica Oancea pentru citirea acestui text revelator. În
continuare, doamna Mariana Celac va vorbi despre disidența sa și a lui Mihai Botez. După câte se știe,
dumneavoastră ați dat printre primele interviuri despre ceea ce s-a întâmplat la Brașov.
Mariana Celac: Nu este chiar așa. Îmi pare însă foarte bine că îi am în față și stau în aceeași
încăpere cu doi dintre tinerii de la Brașov. Am aflat despre întâmplări în aceeași zi, de la prieteni
muzicieni care aveau o repetiție la Teatrul Muzical din Brașov și care au văzut și demonstrația, și ce s-
a întâmplat în jurul ei. Cred că este o sursă interesantă de informație despre felul cum a fost
înconjurată și infiltrată mulțimea de acolo, pentru că cei care au privit din Teatrul Muzical au văzut
lucrurile de sus și relatarea pe care am avut-o eu era extrem de vie și expresivă. Întâmplarea a făcut
că la data demonstrației de la Brașov era deja înregistrată o conversație pe care am avut-o cu un
reporter de la Antenne 2 și care a fost la scurtă vreme difuzată. Contextul vieții noastre de atunci era
atât de intens, încât legătura și sentimentul că acele cuvinte fuseseră spuse în legătură cu mișcarea de
la Brașov s-a făcut fără nici un fel de dificultate.

Așa că acea discuție a avut loc înainte de mișcarea de la Brașov și nu poate decât să-mi pară bine
că un fel de anticipare, un fel de intuiție a lucrurilor care urmau să vină a făcut ca ea să pară atât de
actuală în zilele de după intensul eveniment de la Brașov din toamna lui 1987. O să încerc să folosesc
cele câteva minute pe care le am ca să spun câteva lucruri despre, hai să-i spunem, un dosar care a fost
dezvoltat în anii '70 și '80 și care extinde afilierea categorială pe care o propune această întâlnire la
afilierea și explorarea categoriilor de oponență, de rezistență, la acțiune de protest.
Aș adăuga la aceste întâmplări încă un dosar, acela al unui efort de proiectare a alternativei, un
efort de proiectare a tranziției. Trebuie să spun că mă simt legată prin vocație, prin lucrurile pe care
le-am făcut atunci, de acest efort. E un efort care a avut o șansă și șansa s-a numit Mihai Botez. Am
asistat la o porțiune din parcursul pe care l-a făcut. A fost momentul când o capacitate creativă în
domeniul științelor fundamentale a fost convertită într-un efort sistematic și foarte organizat de
explorare a unei alternative la societatea în care trăiam. Acest gen de angajament, care a exploatat și
a pus la lucru rezultatele teoretice obținute de Mihai Botez înainte, dar și o forță de organizare și o
capacitate de acțiune orientată, pe care trebuie să i-o recunosc, are câteva caracteristici. În primul
rând, a retorizat o sumă de rezultate obținute printr-un efort statornic și de lungă durată. A doua
caracteristică a fost un interes constant, care s-a întins pe 14-15 ani, pentru înțelegerea și descrierea
mecanismelor societății în care trăiam atunci. Asta îi dă o anume caracteristică. Era un demers mai
degrabă depersonalizat. Explorarea care se făcea era mai puțin interesată de persoane, era mult mai
interesată de mecanisme și mai ales de mecanismele pernicioase, pe care le numeam la ora aceea „de
natură canceroasă“, care minau societatea românească. A treia caracteristică a acestui demers a fost
critica societății în care trăiam, care era dezvoltată ca o perspectivă pozitivă. Critica era constituită
pentru a așeza o platformă pentru proiectul tranziției. În același timp această critică era dezvoltată de
pe pozițiile unei gândiri postindustriale, ale unei gândiri care consumase deja problemele de
actualizare a importanței mediului ambiant, probleme ale crizei resurselor energetice, ale drepturilor

omului; ea făcea critica urbanismului normativ eșuat în foarte multe locuri, și care a înglobat ceea ce
se întâmpla în jurul nostru, în Iugoslavia, în speță, prin contribuția grupului Praxis și a Școlii de la
Korciula de filosofie socială și prin întâlnirea între efortul intelectual și mișcarea muncitorească, pe
care KOR-ul a știut să o facă în Polonia.
Știam și urmăream cercetările lui Geremek despre grupurile alternative, despre grupurile
minoritare și marginalizate, cercetări care ne-au dat foarte multe idei; știam cercetările asupra a ceea
ce se chema „early warning in the features“, „indicatori timpurii ai tensiunilor sociale“, și a trebuit operat
un efort de ajustare metodologică pentru a folosi datele pe care le aveam la îndemână pentru evaluarea
costurilor sociale ale societății în care trăiam, pentru folosirea unor date de deplină anchetă socială,
în care, bineînțeles, nimeni nu punea întrebările la care căutam noi răspuns.
Inteligența, creativitatea, formația extrem de riguroasă ale lui Mihai Botez au putut pune în
mișcare un mecanism de explorare care, cred, are și astăzi un interes și o valabilitate remarcabile. Era
vorba, în afară de dezvoltarea unei critici într-o perspectivă ideatică postindustrială, de interesul
pentru social, de conștiința îndatoririi elitei pentru a constitui un proiect valabil pentru societatea
românească (și când spun proiect, spun proiect ca un proiectant - proiectul pentru mine nu e o
declarație de principii, ci este un document care spune unde vreau să ajung, de ce vreau să ajung acolo;
îmi spune, de asemenea, din ce material îmi execut proiectul și mai spune și felul cum îmi organizez
șantierul ca să ajung nu în altă parte, ci acolo unde mi-am propus). Aceasta este perspectiva percepută
de mine, iar Mihai Botez a teoretizat acest lucru; am perceput îndatorirea elitei ca aceea de a construi
proiectul valabil pentru societate. Și voi spune cu sinceritate că proiectul elitei pentru sine mă
interesează mai puțin, pentru că acest proiect apare oricum de la sine și, oricum, nimeni nu poate să-l
producă pentru elite.
Am avut o clipă, într-una din primele ședințe înghețate din ianuarie 1990 la Grupul pentru
Dialog Social, sentimentul că această stare de spirit ar putea să fie valorificată. Îmi aduc perfect de bine

aminte pe Emil Hurezeanu care a venit și a spus: „Unde sunt dosarele?“. Era exact ceea ce credeam eu
că trebuie să facem, că trebuie să aducem dosarul sănătății, dosarul stării sociale, dosarul fondului
genetic, dosarul educației, dosarul urbanismului ș.a.m.d. Voi recunoaște că aceasta a fost cea mai
dramatică și contrazisă dintre iluziile mele, în 1990, și rămân cu tristețea enormă că partea activă a
societății românești s-a abstras de la munca migăloasă, puțin strălucitoare, puțin interesantă în spațiul
public, a realizării proiectului.

„IRECUPERABIL PENTRU ORÂNDUIREA SOCIALISTĂ”

Iulius Filip: V-aș ruga să aveți puțină răbdare să ascultați câteva cuvinte și de la unul dintre
oamenii „irecuperabili pentru orânduirea socialistă“ - așa îmi este caracterizarea care încheie dosarul
meu de la Securitate. Am fost o persoană ingrată pentru regim - ca urmare am fost condamnat la 8 ani
închisoare. Înainte de asta am fost muncitor, apoi am mers la școala de maiștri militari. Ce stricau
soldații reparam noi, maiștrii. Din armată am fost dat afară ca „element dușmănos al orânduirii
socialiste”, pentru o poezie pe care am trimis-o comandantului suprem al armatei, lui Ceaușescu.
Urmarea a fost că m-au arestat, m-au dat afară din armată - actul era semnat de către gen. Constantin
Olteanu... Acest general a nenorocit, în armata română, mii de cadre, mii de familii; nu știu ce statuie
i-am putea ridica...
Serviciile din armata română, din informații, mi-au cerut să devin informator. Am refuzat, ca
urmare am ajuns om de serviciu pe strada pe care locuiam. Gunoaie, pe scările de serviciu. De ce?
Pentru că eram urmărit cu legea aceea nenorocită, a parazitismului: dacă nu lucrai 90 de zile, te
duceau la închisoare obligatoriu. După câteva luni sunt reprimit la Atelierele CFR 16 Februarie din Cluj,
unde se reparau locomotivele cu aburi, Diesel și apoi electrice.
În luna august 1981, în rândul muncitorilor de la CFR, în schimbul de noapte, am organizat o
întâlnire și am spus: „Fraților, noi nu putem să rămânem pasivi, indiferenți, față de frații noștri
polonezi de la Gdansk, care au un congres și primul sindicat liber din țările socialiste. Vreți să trimitem
și noi o scrisoare de adeziune la acest congres?“ „Ce idee bună, o trimitem. Dar cu semnătura e mai
greu.“ „Dacă nu vreți să o semnați, o semnez eu.“ Am semnat-o, am trimis-o la Gdansk, în Polonia. A
ajuns la congres și dl președinte Lech Walesa a citit-o. A fost acolo și un corespondent al ziarului Le
Monde, care a binevoit să preia mesajul acestei scrisori, dar era și dl Neculai Constantin Munteanu, de
la Europa Liberă, care și dânsul, la 29 august, a dat citire acestei scrisori din partea muncitorului
român Iulius Filip. Am fost arestat a doua zi, dar mi-au dat drumul. Nu știam ce se întâmplă, probabil

nu aveau încă aprobare de la București ca să rezolve problema, ceva nu era în clar. În sfârșit, am văzut
că eram urmărit. Acasă - pază, dar nu oricum, pază cu civili, pază cu milițieni, cu câini și cu soldați
înarmați.
În luna noiembrie, am fost iarăși arestat, cu percheziție domiciliară, cu confiscarea tuturor
manuscriselor pe care le aveam acasă, a scrisorii trimise la Gdansk și, după o anchetă de două zile, mi-
au dat iarăși drumul. Am ajuns acasă, dar aveam după mine un fel de gardă despre care nu știam cine
o plătea. Eram dus la serviciu și adus de la serviciu și nu puteam nicicum să evadez de acolo.
În data de 14 decembrie - în 12-13, în Polonia avusese loc acea represiune împotriva
sindicatului Solidaritatea, condusă de Jaruselski -, la ora 5 dimineața am fost arestat, dus la sediul
Securității din Cluj și băgat la subsol. Știți, subsolul acela nenorocit, fără geamuri, fără aerisire. Noi,
acasă, la țară, unde am crescut, îngrijeam mai bine animalele decât ne „îngrijeau“ ei pe noi acolo. Am
fost anchetat timp de 6 zile la subsol și prin birouri; după aceea am fost urcat într-o dubă, însoțit de
doi gardieni, ei cu armament, cu cătușe, eu legat de alt coleg al meu - care se află acum în Statele Unite,
Teodosiu Ioan. Cei de la New York nu avuseseră de lucru și i-au dat lui telefon la Cluj să întrebe ce
părere are despre represiunea asupra Solidarității din Polonia. Și, firește, omul și-a spus părerea la
telefon. Și atunci l-au adus lângă mine acolo la Securitate și ne-au adus pe urmă pe amândoi la
București, pe str. Rahovei, 39 parcă e numărul. Aici ne-au făcut o percheziție fără haine pe noi. Pe mine
m-au băgat într-o cameră cu un judecător - nu-i stătea bine în funcția de judecător și lua mită ca să
rezolve diferite procese. Ăsta era informator al Securității și zilnic dădea relații despre mine. Când am
aflat ce face, am avut un conflict nu prea amical cu el. Când se întâlnește un muncitor cu un intelectual
necinstit să vedeți cum nu ies lucrurile bine.
Și atunci m-au mutat în altă cameră, singur. Acolo tot mă rugam lui Dumnezeu să rezist, în
același timp să pot în timpul anchetei să-mi desfășor același punct de vedere. Actele de acuzare asupra
mea erau: poezia adresată lui Ceaușescu, scrisoarea adresată congresului Solidarității din Polonia, la

care era atașat și ziarul francez Le Monde, ca document de vinovăție, și niște declarații ale colegilor de
muncă despre propaganda pe care am desfășurat-o eu în rândul muncitorilor, în vederea răsturnării
orânduirii socialiste.
Nici unul dintre condamnații politici din perioada '80-'89 nu a reușit să-și vadă dosarul. Nu știm
unde sunt. O să rugăm, dacă avem aici și corespondenți de presă, dacă avem și alți oameni care au
această posibilitate, să cerem sprijin internațional să ne găsim dosarele, să vedem cine au fost călăii
noștri. Ei aveau nume fictive în timpul anchetei. Dosarul meu a fost întocmit ca unui „element
irecuperabil pentru orânduirea socialistă“ și am fost dus la condamnații la moarte, la închisoarea de
pe șoseaua Alexandria, la celula condamnaților la moarte sau celula H, așa se numea. Pe acolo
trecuseră cei care au și fost executați.
Nu vreau să vă amintesc coșmarul în care trăiau cei care urmau să fie executați Erau cazuri
grave, inși care într-o acțiune sau alta au omorât oameni. În momentul în care se aflau în fața morții
apăreau niște fenomene de-a dreptul dramatice. Unii dintre ei se ascundeau sub pat, se prindeau de
paturi, alții leșinau, alții urlau. În sfârșit, reacții cu totul de groază în fața morții. În cartea pe care am
scris-o, Între viață și moarte, am arătat o parte din aceste lucruri.
În această celulă H, a condamnaților la moarte, era și un propagandist al penitenciarului
Alexandria. Era atunci comandant Constantin Borcan. Acest Borcan îl trimite, probabil din ordin de
sus, pe ajutorul lui politruc să ne țină lecții politice, întrucât guvernul României și conducerea
partidului nu trebuiau să se înregistreze cu deținuți politici. Și dacă facem o convenție, atunci ne dă
drumul afară. Convenția sau semnătura cu Diavolul. Și ne-a consultat pe fiecare. Firește că am spus nu.
Acest politruc s-a înfuriat enorm, la ieșirea pe ușă mi-a spus: „Știi ce? Eu primesc 4.000 de lei pe lună,
eu mi-am făcut datoria și tu putrezești aici, ca animalele“. S-a dus la Borcan și mi-a făcut raport. Și am
fost internat forțat la Spitalul Jilava, la secția „cronici“, unde, prin haine, mi s-a făcut o injecție; nici
acum nu știu ce fel de injecție era, neuroparalizantă, în urma căreia eram ca un bolnav de Parkinson.

A fost ceva de groază. În această secție am stat 3 luni. Soția mea a venit în vizită, a aflat ce se
întâmplă - comandantul închisorii era colonel Fecioru - și cu ajutorul unor buni prieteni a comunicat la
Europa Liberă despre starea mea. În momentul când s-a transmis la Europa Liberă am fost urcat în
mașină și dus la condamnații la moarte, la secția dinainte. Apoi, la câteva luni, am fost transferat la
închisoarea Aiud, la secția „restrictivă“. Acolo nu se dădea voie deținuților la nici un fel de act de
clemență. Nu aveai pat, masă, cearceaf, pătură, îmbrăcăminte, nu aveai lumină și nici apă. Erai ca un
animal pus la conservare. Această restricție, sau exterminare, sau moarte lentă am descris-o în carte.
Colegul Radu Filipescu a trecut și el pe acolo. Eu am făcut vreo 500 și ceva de zile de „restrictivă“.
În '85, după Conferința de la Madrid, se dă un act de clemență din partea dictaturii, cum că
pedepsele până la 10 ani se reduc cu 1/3. Mi s-a redus și mie de la 8 ani la 5 ani și 4 luni. Ca urmare,
am intrat într-o comisie, așa-numita „comisie de eliberare condiționată“, cu 2/3 din pedeapsă
executată. Întrucât aveam nenumărate pedepse, cu izolarea, cu „restrictiva“, mai declarasem și greva
foamei, am fost din nou caracterizat irecuperabil și needucabil și am fost amânat. Astfel, am ieșit din
închisoare la termenul stabilit inițial, în data de 13 aprilie 1987, cu câteva zile înainte de Sfintele Paști.
După ce am ieșit, m-au purtat două luni cu actul de identitate. La Aiud îmi spuneau că actul de
identitate l-au trimis la Cluj; când mergeam la Miliția din Cluj mă întrebau de ce nu-mi dau actul de la
Aiud. Fără act de identitate nu te puteai duce la Forțele de muncă, să fii angajat. După ce am făcut o
mică revoltă la Cluj, s-a găsit într-un sertar, uitat, buletinul de identitate și am fost la Forțele de muncă.
Acolo era repartizat un coleg al meu de liceu, care între timp terminase facultatea. Îmi spune: „Tu, din
ordinul generalului Șerbănoiu (care era șeful Securității Cluj) n-ai loc aici. Sunt numai trei locuri: unul
la Zlatna, unul la Lupeni-Uricani și unul la Cernavodă. Pe care îl alegi?“. Zic: „Cinci ani și patru luni am
fost... Tu ce-ai alege?“ Mă duc la Zlatna, județul Alba, pe șantier. Pe șantier au urmat arestări; am fost
acuzat că am sustras piese electronice de la o mașină cu comandă program, sosită din străinătate. Nici
eu nu știam când mă luau și mă duceau la Miliția Zlatna, că nu știu ce-am mai făcut. Nu știam ce am

făcut, dar acolo îmi spuneau. Imediat ce mă duceau acolo, apărea și Securitatea Cluj și Alba. „De ce ai
fost la Doina Cornea? Ce ai discutat cu ea? Ți-am spus să nu mai mergi? Iar s-a comunicat la Europa
Liberă despre dărâmarea bisericilor“ etc. Șeful șantierului de acolo mi-a zis într-o zi: „Eu m-am săturat
de atâtea anchete și arestări ale tale. Am vorbit cu celălalt șef să te mutăm la Orăștie.“ „Mă duc, în țara
asta îmi găsesc loc de muncă.“ Am plecat la Orăștie și inginerul de acolo, când a auzit de mine, zice: „Nu
te primesc. Te duci la Uricani“. M-am urcat pe tren, m-am dus la Uricani. Ajuns acolo, m-am trezit iar
cu un inginer destul de simpatic. I-am spus cine sunt, „uite ce am făcut, dacă te cheamă să știi despre
ce e vorba, să nu ai emoții“. Am făcut protecția muncii, m-am dus la locul meu de muncă, ca montator
la o instalație de apă. După câteva ore acest inginer stagiar m-a chemat. M-am dus la birou. Doi grăsuți
frumoși, cu cravată, cu bujorei în obraji, stăteau la masă foarte degajați: „Tu ești, mă, Filip?“ „Eu.“ „Păi,
tu n-ai loc aici.“ „Da' de ce?“ „Avem noi destule necazuri cu minerii aici, nu-i nevoie de tine.“ „Atunci,
unde mă duc?“ „Îți punem mașina la dispoziție și te duci la Petroșani, te urci în tren și dispari de aici.“
„Unde să dispar?“ Mă gândeam că trebuie să mă duc la Cernavodă, era singurul loc de muncă unde mai
puteam ajunge.
Am venit acasă, la Cluj. Șeful șantierului, directorul, zice: „Tu cu mine n-ai vorbit - deci aceasta
era solidaritatea -, dar eu îți decontez biletele de tren cu care ai făcut deplasare pentru locul de muncă“.
Le-a decontat și mi-a dat locul de muncă la Baciu, o comună lângă Cluj unde era un atelier de piese de
schimb pentru lucrul la Casa Poporului, diferite subansamble de instalații, care erau puse în „tir“ și
montate la Casa Poporului. Am fost arestat de câteva ori și acolo, și în septembrie a venit fata acasă
plângând. Am doi copii, o fată și un băiat. Fetița mea a făcut tenis de masă și a ajuns campioana
României, alături de Otilia Bădescu. Serviciul de Pașapoarte Cluj îi refuza pașaportul; nu putea să
participe la Amsterdam la un concurs, unde urma să reprezinte culorile României, deoarece taică-său
a fost condamnat politic. Se răzbunau pe copil din cauza mea. Soția avea probleme la serviciu, eu
trăiam de la o zi la alta.

M-am dus la dna profesoară Doina Cornea și i-am spus: „D-nă profesoară, uitați în ce situație
sunt. Eu vreau să plec. Când se schimbă lucrurile, mă întorc acasă“. Doamna profesoară spune: „Nu
pleca, dle Filip. Rămâi aici, chiar dacă e atât de greu. Îți mai dau și eu bani, te ajut“. „Dar nu se mai
poate, uitați ce se întâmplă.“ „Atunci, pleacă.“ A fost tot timpul alături de mine. Centrul motor al
opoziției a fost la Cluj și inima care bătea acolo era dna profesoară, care a strâns în jurul ei pe toți
oamenii, indiferent că au fost intelectuali, muncitori sau țărani. Dumnezeu i-a dat această putere să ne
strângă pe toți în jurul dânsei. Am făcut treabă bună la Cluj și nu regret nici acum. Chiar dacă mă
omorau, nu regretam. Și dacă ar fi să o iau de la început, la fel aș face. Nu regret.
Am ajuns la Ambasada Americană, la București, și am spus cine sunt. Îmi zice: „Știm. Când vreți
să plecați? Vreți să rămâneți în America?“ „Nu, mă duc numai până se schimbă lucrurile și vin acasă.“
„Dar știți, America e frumoasă...“ „America e frumoasă, dar eu mă întorc acasă.“ A scris pe hârtiile alea
„temporar“. Am mers în America, am lucrat 7 ani și patru luni și în 1997 m-am repatriat legal, cu toate
actele. După ce am venit acasă și am văzut, dureros, cu inima sfârtecată, ce e aici, mi-am zis: „Doamne,
noi nu ne-am sacrificat anii tinereții între viață și moarte prin închisorile comuniste ca acest popor,
această țară și acești oameni să fie pe mâna unor șacali din eșalonul doi!“. M-am înscris în AFDPR, unde
activez și în prezent, unde mă lupt cu toți cei care nu înțeleg că, fără solidaritate, fără unitate, nu putem
face nimic. Vorbim degeaba, indiferent cine e și unde e. Fără un program concret de acțiune, în care să
ne implicăm direct, și oameni care pot să facă lucrul ăsta, numiți de dvs. cu încredere, nu putem face
nimic. Altfel, dragii mei, noi ajungem să dispărem și cei care ne-au batjocorit pe noi ne vor batjocori a
doua oară și vor râde: „Vedeți că tot noi suntem cei care conducem?“. Noi trebuie să le amintim că ei
sunt acolo unde sunt datorită sacrificiului nostru, și nu al altora. Noi ne-am sacrificat pentru revoluție,
chiar dacă dl Iliescu spusese în vizita la Detroit că de fapt comuniștii l-au dărâmat pe Ceaușescu. Deci
și-a asumat el acest merit fără să fi făcut un sacrificiu. Toți cei care au suferit din '65 până în '89 nu au
avut nici o valoare, ci numai comuniștii care au cules roadele în '89? Eu v-aș ruga să analizați dacă

acest lucru e corect. După ce oamenii muncesc ani de zile să realizeze un lucru, vine altul și îl ia. „Noi
suntem, voi nu mai sunteți.“ Lucrurile acestea sunt lucruri care nu pot fi acceptate.
Vă mulțumesc și aș vrea să fiți siguri că rămân același Iulius Filip. Nu mă poate cumpăra nimeni
și nu mă poate vinde nimeni. Dacă lucrurile sunt drepte, mergem înainte.

BRAȘOVUL SAU IMPULSUL LIBERTĂȚII

Romulus Rusan: A venit rândul prietenilor noștri de la Brașov. Domnii Dănuț Iacob și Marius
Boeriu sunt doi dintre miile de muncitori care au manifestat la Brașov, în 15 noiembrie 1987, ca și
dintre cei 61 de muncitori care au fost condamnați în 2 decembrie 1987, printr-un proces
instrumentat direct de Tudor Postelnicu și de Maria Bobu. Dacă vreți să ne spuneți cum a fost, și în 15
noiembrie, și în 2 decembrie 1987. Câți ani aveați?
Marius Boeriu: Atunci aveam 20 de ani, iar colegul meu, Dănuț Iacob, 19 ani. Am lucrat în secția
de unde s-a și pornit „evenimentul“, secția 440 de la Întreprinderea Autocamioane Brașov.
Foarte puțini cunosc începutul evenimentului 15 noiembrie. A început de fapt în 14 noiembrie
seara, la schimbul 3. Pe vremea lui Ceaușescu, duminicile se lucrau, ziua liberă ne-o dădeau miercuri.
Salariile nu ni le dădeau la timp, condițiile de trai erau cum erau. În acea seară colegii au declarat
grevă. Noi, cei care am sosit la schimbul 1, am văzut despre ce era vorba. Oricum, treaba mocnea de
mult la secția noastră. Tot timpul, dimineața, când ne întâlneam, ne schimbam hainele de lucru și
începeam să comentăm Europa Liberă. Ascultam Europa Liberă. Mulți nu puteau să audă: „eu am avut
bruiaj, n-am putut să aud, zi-mi ce s-a spus“. Toată treaba mocnea.
În dimineața aceea, am început să discutăm cu ăștia de pe la partid care erau pe acolo, să ne
cerem drepturile. Au fugit toți, au văzut că din ce în ce mai mulți oameni se adună, oamenii din uzină
- în acel timp în uzină lucrau 24.000 de oameni.
În același timp s-a auzit prin uzină, în secțiile vecine, că se întâmplă ceva la secția noastră și a
început să se strângă lume din ce în ce mai multă. Bineînțeles, lumea a început să prindă curaj. Am
plecat un grup de 50 de oameni prin secții să scoatem toți oamenii de la lucru, să mergem la
administrația întreprinderii ca să ne cerem drepturile. Bineînțeles, au fugit toți, nu aveam cu cine să
discutăm. Să mergem la Consiliul Județean, acolo trebuie să ne spună cineva ce se întâmplă în țara asta.

De la Autocamioane Brașov până la Consiliul Județean sunt aproximativ 4 km. Pe drum am

început să strigăm: „Veniți cu noi! Vrem mâncare, hrană pentru copii, medicamente!“. Lumea de la
balcoane, multă lume a început să ne aplaude. Am văzut oameni în vârstă care plângeau. Foarte mulți
au venit alături de noi. La un moment dat, coloana a ajuns la 5-10.000 de oameni. Unul din grupul
nostru, a fost un moment aparte, pe care îl țin minte, a dat drumul la cântecul Deșteaptă-te, române. În
acel moment, manifestația noastră, care pornise pur și simplu pe motive sociale, și-a schimbat turnura
și a devenit o manifestație anticomunistă. După Deșteaptă-te, române! - îmi pare rău, am emoții -,
atunci s-a strigat „Jos comunismul, jos Ceaușescu!“. În fața Consiliului Județean Brașov s-a forțat
intrarea înăuntru, s-a ars drapelul cu secera și ciocanul. Era un tablou imens pe clădire al lui
Ceaușescu, care a fost dat jos. Toată propaganda și toate cărțile lui Ceaușescu - erau un morman în fața
Consiliului, de vreo 3 metri, numai cu maculatură ceaușistă – au fost arse. Atunci am văzut pentru
prima dată trupele USLA. Au apărut scutierii, mașinile de pompieri, s-a dat cu gaze lacrimogene.
Brașovul arăta ca după asediu. Geamurile la Prefectură erau sparte, numai manifeste și hârtii erau prin
tot orașul.
Și atunci au început arestările. De la Consiliul Județean au fost în jur de 20-30 de persoane
arestate. A doua sau a treia zi ne-au arestat și pe noi, de acasă. Ne-au dus la poliție pe motiv că s-a
întâmplat nu știu ce, un accident, dacă am fost martor. Și, cum am intrat în sediul poliției din Brașov:
„Voi știți pentru ce sunteți aici?“ „Da, pentru 15 noiembrie“. Atât de mulți au fost arestați atunci, că eu
am stat o oră pe hol pentru că, pur și simplu, nu aveau loc unde să mă bage să mă bată. La Brașov
ancheta a durat vreo șase ore, în care timp n-am dat decât trei declarații, restul numai bătaie. Cine a
organizat manifestația, ce-am strigat, să dăm declarații că s-a strigat „Jos comunismul, Jos Ceaușescu,
Jos dictatorul“.
A doua zi ne-au dus la București într-o dubă, legați cu cătușe. N-au mai avut suficiente cătușe,
prima oară ne-au legat pe fiecare cu o pereche de cătușe, nu le-a ajuns; au luat și lanțurile, nici așa nu

le-a ajuns și pe urmă au început să ne lege câte doi cu o pereche de cătușe și așa ne-au dus în dube.
Știți cum arată dubele, eram într-o dubă în jur de 40 de inși. Moment foarte delicat pe drum. Ei erau
înarmați cu pistoale mitralieră. Într-o pădure, s-a defectat autobuzul ăla, a avut pană și bineînțeles că
am zis că ăsta e sfârșitul, opresc în pădurea asta și aici ne împușcă. Nu s-a întâmplat așa.
Am ajuns la Securitatea din Rahova. Toate treburile erau pregătite. La Rahova trăgeau clopotele
când am ajuns noi să ne bage la arest. Din data de 16 noiembrie până în 3 decembrie - anchete, anchete:
cine a organizat, ce am făcut. Pur și simplu se lucra în trei schimburi, nu mai știam dacă e zi, dacă e
noapte. La anchetă a participat și Postelnicu, și Iulian Vlad, și generalul Mihalea. Chiar Postelnicu, la
mulți dintre noi, inclusiv la mine, a venit și a spus: „Dacă nu recunoașteți cine a organizat treaba asta,
eu cu mâna mea vă împușc în fața Comitetului Județean de partid“. Și la mulți dintre noi, inclusiv
colegului meu, le-a pus pistolul la tâmplă și se tot juca cu pistolul ca să recunoască cine a organizat
toată manifestarea. Manifestarea a fost organizată datorită situației în care ne aflam noi, toată țara!
La un moment dat, în cursul anchetelor, au început să schimbe calimera. Ne-au obligat să nu
mai declarăm că am spus „Jos comunismul“ și „Jos Ceaușescu“, să declarăm că am avut treabă cu
conducerea întreprinderii. După cum îmi amintesc, scria ceva prin ziare despre cei care au fost
destituiți atunci... Dar fără Ceaușescu, fără nimeni. Am fost încadrați la „subminarea puterii de stat“, că
ne făcuse dosar în penitenciar și ni s-a arătat că o să luăm între 25 de ani și condamnarea pe viață. Și
pe urmă au schimbat-o și ne-au făcut huligani și am fost condamnați la 3 decembrie într-o mascaradă
de proces. În total, am fost 61 de persoane, așezați așa, pe rânduri, cum sunt scaunele acelea de acolo.
Primul rând erau cu 3 ani, al doilea... și tot așa. În total au judecat 61 de inși. Și, bineînțeles, instrucție,
că ne omoară familia dacă comentăm, dacă zicem ceva pe la proces. În afară de „regret faptele“, altceva
nu aveam voie să deschidem gura, să nu spunem nimic. Au început cu amenințările la familie. Chiar
colegului meu - el era căsătorit de două săptămâni, era în luna de miere - i-au zis la un moment dat că
și soția lui era arestată.

Ar fi mult de povestit, dar poate ne mai întâlnim și povestim mai multe. Cei care ne-au cerut la
proces acolo condamnarea la moarte - procesul s-a televizat direct în cabinetul lui Ceaușescu, cu
circuit închis, și au adus în sală un public „select“ - au fost foarte mulți. Dintre cei care ne-au cerut
condamnarea la moarte mulți sunt acum mari oameni de afaceri în Brașov, oameni prosperi, avem
chiar...
Voce: Erau procurori sau...?
Marius Boeriu: Nu, nu, erau „oameni ai muncii“ din sală, secretari de partid, „părerea opiniei
publice“.
Dănuț Iacob: Ca să-l completez pe colegul meu, după o perioadă de declarații, ne-au spus:
„Domne’, partidul vă arată clemență: dați o declarație că preferați schimbarea locului de muncă,
deoarece oricum avem toate semnalele că veți fi linșați la locul de muncă. Dați declarație că preferați
să fiți în Valea Jiului sau în altă parte“. „Da, domnule, orice.“ „Gândește-te că pixul ăsta poate să-ți dea
18 ani sau, uite, ți-am dat clemență, pupă mâna partidului.“ Vă dați seama, că nu aveam noi prea multe
elemente și experiență, să știm noi, la 19, 20 de ani, ce înseamnă... Pentru noi a fost așa, un teribilism,
ne-am bazat pe..., „Haideți, domne, că acum gata, îi omorâm pe ăștia, terminăm.“ Văzând și oamenii la
balcoane, care aruncau cu flori, plângeau, am zis că e ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Eram tineri,
noi spuneam sincer și deschis ce gândeam. Numai ulterior am aflat că, de fapt, ar fi putut să ne execute.
Era o formă de stres deosebit, după ce dădeai declarația despre ce ai făcut, anchetatorul îți
spunea: „Du-te și mai gândește-te“. Nimeni dintre noi nu recunoștea că a spart candelabrele, pentru
că ne gândeam că o să le plătim. Aveam un salariu de 1.800 de lei, vă dați seama. Nu recunoșteam, și
ăsta era un motiv să ne bată. Și ne spuneau: „Du-te și mai gândește-te“ și ne băgau într-o boxă închisă
ermetic, numai cu ușă. Și pe jos aruncau o găleată de sânge și dădeau cu apă. Noi vedeam roșeața aia
pe jos și ziceam: „Băi, acuma ne execută“. Se auzea vizeta cum se deschide, nu știu ce. Bineînțeles că
ne puneam în genunchi, că ne spuneau ceilalți din cameră: „Băi, rugați-vă, că Dumnezeu e cu noi“. Ne

rugam, ziceam „Tatăl Nostru“. „Am mai scăpat o dată.“ Ne băgau înapoi: „Băi, ți-aduci aminte?“. „Da,
domnule, am luat televizorul și l-am aruncat pe geam.“ „Bine, scrie acolo. Scrie că ai luat telefonul, scrie
că ai luat pâine și cozonac și le-ai dat lu'...“ - știți că erau alegerile atunci și erau pline frigiderele.
Marius Boeriu: „Spune că tu ești ăla care ai dat portretul jos.“
Dănuț Iacob: Da. „Spune că așa îl cheamă pe ăla cu cască albă care vă...“ Și am început să scriem
ce voiau ei. În fața instanței ne-au zis: „Spuneți că regretați faptele și o să avem grijă de voi“. Au avut
grijă că ne-au deportat; cum a spus și colegul meu, condamnarea ne-a fost dată în câteva minute. Eu
eram al șaizeci și unulea și nu am auzit pedeapsa. La început, am auzit: „Trei ani, doi ani jumate, doi
ani...“ Dar la mine nu am auzit nimic. „Tu cine ești?“ „Eu sunt Iacob.“ „Stai jos, bă, tu ai șase luni.“ Deci,
fără să mă audieze, fără nimic. Bineînțeles că pedeapsa a fost la fel pentru toți: deportarea. Când am
ajuns la Călimănești, acolo unde ne-au deportat, în Vâlcea, ne-au spus cei care erau oameni mai în
vârstă: „Mă băieți, aveți grijă, nu intrați sub nici un pod, nu mergeți pe mijlocul drumului sau așa, aveți
grijă, nu beți, că asta e așa, o formă de exterminare. A mai fost cineva din Valea Jiului, din '77, și în zece
ani abia au reușit să-l omoare. Îl băgau în tunel, ăsta ieșea să meargă să urineze și bum!, mureau alții
în locul lui, ai grijă“. Deci era așa, o chestie de bătaie de joc sau de intimidare.
Marius Boeriu: O paranteză la ce a spus colegul meu, cu declarația-angajament. Am avut un
coleg, avea 35 de ani atunci. Nu a vrut să semneze declarația-angajament, prin care ne angajam să
mergem să lucrăm oriunde ne-ar fi trimis. Colegului acela, după șapte luni de la evenimente, a început
să-i cadă părul, i-au căzut unghiile și a decedat, la 35 de ani. Am mai avut un coleg de 27 de ani, care,
iarăși, a decedat în condiții destul de suspecte. Aveau ei metodele lor...
Dănuț Iacob: M-am speriat la anchetă, am intrat într-o cameră singur și au venit niște
anchetatori ca Anghel, mare om de afaceri în Brașov. Noi le-am spus numele după 1990 și dl Brudașcu
a zis că, dacă nu ne cerem scuze public...

Marius Boeriu: Dl Brudașcu este deputat PRM de Cluj și a spus că, dacă nu ne cerem scuze
pentru ce am declarat, ne dă în judecată.
Dănuț Iacob: După ce că era să fim condamnați la moarte, acum să ne cerem și scuze.
Marius Boeriu: Acum, după atâția ani de la evenimente... au stat o perioadă în băncuța lor, dar
acum iar au început să-și arate colții. Când am intrat aici, m-am uitat la banner-ul acela. Cred că ar
trebui să-l reținem toți. Și să facem ceva, că „împreună vom reuși“. Așa, separat... ne mai întâlnim la un
simpozion, mai stăm de vorbă, plecăm și... depănăm amintiri.
Voce: Mai sunt șanse de reușită?
Dănuț Iacob: Să știți că noi, la Brașov, ne păstrăm speranța. Noi am inventat în România
blocarea intersecțiilor. Mâine iar facem un miting împotriva sărăciei. Luna trecută am făcut un altul,
noi facem tot timpul. Noi am rămas aceiași, tot muncitori. Am fost sudor în '87, sunt sudor și acum.
Mâine mă duc la muncă, astăzi m-am învoit. Noi nu ne-am văzut nici de afaceri, nici de... știu eu?
Suntem confundați cu revoluționarii sau că am cerut diverse lucruri. Suntem într-adevăr beneficiari
ai Legii 188, privind pe deținuții politici, dar, în rest, noi nu am cerut nici un fel de beneficii. Avem un
sediu, din care de la 11 iunie am fost evacuați de către Forumul German, proprietarul imobilului... Nu
am făcut nici un fel de compromis politic. Niciodată. Au venit în '90, cu sume de bani, cu apartamente,
cu... le-am refuzat. Probabil că asta a indignat la vremea respectivă. Acum, tot la fel, încearcă... Și noi
am zis „nu“. Așa am zis atunci, rămânem tot așa. Cei care au fost mai în vârstă s-au dus din mijlocul
nostru și am rămas să supraviețuim prin propriile noastre forțe. Ne ajutăm cu salariile pe care le luăm
de la Roman SA și cu o cotizație de 15.000-20.000 de lei pe lună, ca să plătim la asociație telefonul și
să menținem legătura cu lumea. În rest, ne-au mai ajutat unii în trecut, dl Marius Oprea poate să spună,
a avut loc un simpozion și, în rest, oamenii de bine, pe plan local. Oamenii de afaceri, cum e Seche, sau
Anghel, tot timpul ei ne cheamă, dar noi nu avem nevoie de ajutorul lor. Cam asta e.

Marius Boeriu: Înainte să închei. Dacă nu era dna Doina Cornea și Europa Liberă, cred că la ora
actuală noi eram executați.
Doina Cornea: O coincidență extraordinară cu ce ați spus dvs. la anchetă, adică faptul că nu mai
aveați voie să recunoașteți că ați strigat „Jos comunismul“. Noi am fost arestați în 19 dimineață, în 18
ne-am solidarizat cu dvs. și în 19 am fost luați de acasă. Ancheta începuse și la noi foarte dur. Nu intru
în detalii. Pe la jumătatea anchetei, tot repetând aceleași răspunsuri la aceleași întrebări, văd că
anchetatorul spune: „Dar nu ai scris 160 de manifeste“. „Ba eu atâtea am scris.“ Că aveam un număr
de coli ministeriale, le-am tăiat în nu știu câte bucăți și nu poate ieși decât un număr cu soț. „Nu, zice,
ai scris 83.“ Imediat m-am prins. Ce vor? Ei voiau să ne facă să recunoaștem în fața autorităților că noi,
de fapt, am fost foarte uniți și... Ei, nicicum nu am vrut să recunosc. Am zis: „Vai de mine, dvs. vreți să
mint eu în această anchetă? Dar nu se poate. Eu nu spun minciuni“. Și mi-am bătut joc de el...
Încă o observație vreau să fac, de ordin general. Noi am eșuat pentru că nu am avut legătura cu
muncitorii și cu țăranii. De aceea nu s-a reușit nimic. Pentru că intelectualii au stat deoparte. A fost
greșeală, pe care nu e voie să o repetăm, pentru că trebuie să învățăm că toate categoriile sociale... Nu
vom reuși decât numai sprijinindu-ne, împreună. Sigur. Unii dau niște idei, ceilalți au numărul, dar au
și idei, poate mai bune decât noi.
Vă felicit, îmi pare bine că v-am întâlnit.
Viorica Oancea: Aveți cumva numele celor care au participat în '87? Pentru că eu știu că fratele
meu (Mihai Botez, n. ed.) spunea în '90 că el a fost întrebat de Amnesty International, apropo de '87, și
nu exista la ei nici un fel de nume. Se știa că sunt multe femei, care au fost bătute, săracele.
Dănuț Iacob: Una efectiv a avortat în timpul anchetei. Iar acum mulți sunt bolnavi psihici și au
o pensie de 400.000 de lei, după 35-36 de ani de muncă.
Viorica Oancea: În '90 nu exista nici un fel de nume.

Radu Filipescu: Ați fost deportați toți 61?

Dănuț Iacob: Da, și o parte dintre noi chiar până la revoluție. În momentul când a venit
revoluția ne-am reîntors la Brașov. Eu am fost condamnat la 6 luni și am făcut doi ani și ceva. În
momentul declanșării revoluției, a venit cineva de la Miliția din Călimănești, care trebuia să știe zilnic
ce fac, și mi-a spus: „Dispari, ascunde-te unde vrei tu, nu spune la nimeni și apari după ce se termină
treaba cu Timișoara, cu Bucureștiul“. Și m-am ascuns la cineva în beci. Eram cu soția deportat, m-am
ascuns în beci la niște prieteni și am stat efectiv până după 25 decembrie când l-au împușcat pe
Ceaușescu și ne-au dat drumul. Am fost ales în '90, în ianuarie, primar în Călimănești. Primul ordin a
fost: „Vreau o mașină“. Mi-au adus o mașină, m-am urcat în mașină și-am demarat. Aveam un frigider
„Fram“, unul vechi așa, bombat, l-am suit în mașină, mi-am luat soția și am plecat la Brașov.
Marius Boeriu: Avem colegi care și-au părăsit apartamentele mobilate și au plecat. În fiecare
marți și joi eram obligați să mergeam la Miliție, unde semnam, aveam condică, fiecare din noi trebuia
să semneze la poliție.
Romulus Rusan: În 1990, în ianuarie, ați fost amnistiați, în urma unui recurs în anulare al
procurorului Robu și a unei scrisori făcute de magistrații din Brașov care-și recunoșteau vina de a fi
acționat politic. Asta o știu din documente. În scurt timp s-a spus că sunteți profitori, că ați primit
fiecare câte un frigider... în așa fel încât să vă rupă de oamenii de lângă care ați pornit în 1987.
Dănuț Iacob: Eu sunt acum și lider de sindicat la SC Roman SA. Frica lor este clară și am spus-o
și dlui Niță, deputat de Brașov: „Știți care este diferența? Eu sunt sudor, d-ta ești deputat. Eu nu le-am
promis nimic. Eu mă duc înapoi la muncă, ei știu că nici eu n-am plătit întreținerea, n-am ce mânca,
sunt la fel de sărac ca și ei. D-ta n-ai credibilitate, domnule. Am rămas sincer și cinstit, iar d-ta ești
ditamai mincinosul. N-ai credibilitate. Dacă mă duc acum în fața a zece mii de oameni și le spun să
blocheze intersecția, toți știu că eu am credibilitate. Iar d-ta n-ai nici un fel de credibilitate în fața lor“.
Asta este diferența între mine și ei. Noi am rămas aceiași oameni, simpli, ca-n '87. Ce am făcut

atunci facem și acum în continuare. Ei pot să spună că am primit televizoare și mașini. Efectiv am
primit o locuință, unde să locuim. O parte dintre noi am avut-o, înainte de a ne deporta, alții nu, eu
locuiam la părinți. Ăsta e singurul beneficiu, o locuință. Indiferent cât au încercat ei să ne denigreze,
nu este adevărat.
Marius Boeriu: S-a zis la un moment dat că aveam sonde de petrol.
Marius Oprea: Foarte pe scurt vreau să spun și eu câteva cuvinte. Eu cu Boeriu și cu Iacob am
copilărit în același cartier, chiar dacă nu locuiam în același bloc, dar ne mai vedeam pe la un fotbal,
fiind copii. Din păcate, ca student, eu nu am luat niciodată legătura cu ei. Eu am făcut ce am făcut la
București, ei au făcut ce au făcut la Brașov. În ceea ce mă privește, au fost niște amărâte de manifeste.
Dar n-am luat niciodată legătura cu ei. Aveți dreptate, doamnă Cornea.
Deci practic am copilărit cu cei doi în același cartier, provenind din aceleași familii de oameni
simpli ajunși de la țară la oraș. Ceea ce m-a modificat pe mine este că am ajuns să fac facultatea. Am
intrat la o facultate politică. Am intrat la Facultatea de Istorie și ar fi trebuit să devin arheolog. Ăsta
fusese visul meu de când eram în clasa a V-a. Din păcate, am refuzat să intru în partid și acest refuz mi-
a schimbat practic întreaga viață. Au început persecuțiile din partea profesorilor împotriva mea,
pentru că am refuzat să intru în partid. Am răspuns acestor persecuții cu armele mele. Mi-am adunat
un grup de prieteni, am început să ascult Europa Liberă în camera de cămin, am început să facem tot
felul de glume, de genul: să ardem în parc un decret al lui Ceaușescu cu scumpirea gazului și a
electricității, altfel glume nevinovate. Treptat, atitudinea noastră a început să se radicalizeze, pe
măsură ce regimul devenea din ce în ce mai absurd, pe măsură ce peștele de la cantină era tot mai
împuțit, pe măsură ce noi eram nevoiți să stăm la cozi în București și să ducem acasă părinților la
Brașov sau la Craiova pui și salam cumpărat la cozile alimentarelor din București, unde tot se mai
găsea ceva. Am văzut cu ochii noștri - eram și student la Istorie - cum se demolează Mănăstirea Mihai
Vodă. Astfel de lucruri, adunate, toată prăfăraia aia de pe malul Dâmboviței, toată viața aia mizeră.

Trăiam în căminele Grozăvești, dar, totuși, cumva într-o atmosferă culturală boemă, care ne-a
îndreptat spre o anume disidență culturală, alimentată tot timpul de radio Europa Liberă. Pe măsură
ce emisiunile postului deveneau tot mai virulent atacatoare la adresa regimului, pe măsură ce Doina
Cornea era din ce în ce mai percutantă, și noi am început să gândim altfel, ne-am spus: „Nu putem să
stăm așa, într-o cămăruță de cămin, și să facem bancuri despre Ceaușescu“. Făceam, de exemplu,
bancuri pe tema relațiilor extraconjugale ale Elenei sau pe tema: „este sau nu tov. Nicolae Ceaușescu
țigan?“. Când era să discutăm lucruri mai serioase, să punem la punct mici planuri, stăteam în parc
sau... În cele din urmă ne-am adunat un grup de circa zece studenți. Lucrurile se întâmplau îndeosebi
la mine în cameră, stăteam în aceeași cameră cu un prieten care e acum în SUA, Sorin Matei, și încă un
coleg de la Brașov, Caius Dobrescu. Am reușit să coagulăm acest grup care avea destul de mare
stabilitate. Ne întâlneam de trei-patru ori pe săptămână, după cursuri. Atunci fiecare și-a asumat ca, la
el la facultate, să ia într-un fel poziție față de colegi, în diferitele grupe de studiu. Caius era la Filologie,
Sorin Matei la Istorie, dar era mai mic cu doi ani, eu, la fel, la Istorie. Ne lega refuzul de a fi intrat în
partidul comunist, deși aveam cu toții medii foarte bune. Era greu, mai ales în cazul facultăților politice,
cum era considerată Facultatea de Istorie, unde am intrat, între altele, cu un dosar în care se arăta că
mama era muncitoare la Tricotaje, iar tata ofițer de armată. Deci, eram, social, „curat“. Viața din
București, tot mai apăsătoare, a început să ne radicalizeze treptat și pe noi. Eu am început, la facultate,
să propun teme de seminarii incomode, de exemplu: „Cambodgia lui Pol Pot“. Am reușit să țin parte
din acest seminar, dar totul s-a întrerupt în momentul în care a apărut acea broșură, Sub semnul
prieteniei româno-cambodgiene, Ceaușescu - Pol Pot, și tocmai deveniseră publice crimele și atrocitățile
săvârșite de Pol Pot în Cambodgia. Am vorbit despre acele atrocități, după care am luat tonul oficial și
am prezentat pagini din broșură. Astfel de lucruri făceam la seminar. Primii care m-au turnat cred că
au fost profesorii, pentru că, după un astfel de seminar, imediat, a doua zi, duminică dimineața, am fost
luat cu un Oltcit cu număr de Dolj și dus la Miliție în Regie. Mi-au luat amprentele, într-un ritual
înfricoșător.

Nu mai fusesem niciodată în astfel de situații. Mi-am revenit totuși destul de repede, mai ales
datorită unui mic amănunt. Unul dintre polițaii care erau acolo la amprente era un băiat de la țară cu
care copilărisem la bunici, pe la Târgoviște. Era în uniforma de milițian și tremura și el la fel de tare ca
mine văzându-mă pe mine acolo. Atât am apucat să-i spun: „Să știi că n-am furat nimic“. Atunci m-am
liniștit și eu. Mai ales că în acea anchetă nu m-au întrebat de seminar nimic. Încercau să-mi pună în
cârcă tot felul de chestii de-alea, că „Ești prieten cu arabii“. Păi, câți arabi erau în Grozăvești, eram
jumătate arabi, jumătate români! Ne întâlneam tot timpul la cantină, mai schimbam o vorbă cu unul și
cu altul. Și greci. Nu făceam nici bișniță cu valută, n-am vândut blugi, nici trafic de aur n-am făcut... La
sfârșit, dat fiind că eu lucram pe șantiere arheologice vara - au vrut să mă acuze că fac parte dintr-o
rețea de trafic de antichități. Normal că nu am vrut să recunosc nimic. Spre seară mi-au dat drumul.
Ăsta a fost primul semn că am intrat cumva în vizor.
Caius și Sorin au fost luați și ei, într-o altă zi, pe motive total aberante. Sorin a fost luat odată cu
mine, dar i-au dat drumul mult mai repede. Dar asta, în loc să ne înfricoșeze, parcă ne-a ambiționat și
mai mult. Actul nostru de curaj a fost săvârșit în februarie 1987 când, după vreo două săptămâni de
muncă, am terminat vreo 10 manifeste făcute cu „letraset“ - litere desprinse de pe celuloid. Dar curajul
nostru avea limite. Nici măcar nu ziceam „Jos Ceaușescu“. Noi ceream, pentru cei de la Istorie,
dezideologizarea istoriei, pentru cei de la Arhitectură, întreruperea sistematizării, că este o crimă să
se distrugă tradițiile românești etc., fiecare era cu specific, pe fiecare facultate. Dar n-am scris „Jos
Ceaușescu“. Aveam o prudență, că așa erau timpurile atunci. Nici măcar Europa Liberă nu ne dădea
speranțe pe acea vreme. Noi visam o utopică reformare a sistemului din interior, ceea ce, la felul cum
se prezentau lucrurile atunci, era practic imposibil. Cine să o facă? Cei care sunt acum la putere? Nu
știu.
Nu am fost vreme îndelungată prinși, am fost lăsați în pace - am mai fost anchetat eu la un
moment dat în septembrie 1987. Apoi am fost anchetat și după mișcările de la Brașov, în 15 noiembrie,

pentru că nu m-am dus să votez. Lipseam de pe listele de la vot. ASCR-iștii care numărau voturile au
văzut că lipsește unul și m-a întrebat a doua zi la facultate șeful de an, care era băiatul unui securist și
el însuși securist, de ce nu am votat. Și eu am spus: „Am votat la Brașov“. A fost de ajuns ca să mă cheme
Cârțână - el fiind ofițer de Securitate sub acoperire, am aflat ulterior - pe vremea aceea era prorector.
Am fost arestat în cele din urmă abia în vara anului 1988. Nu știu ce motive au întârziat în
asemenea măsură arestarea noastră. Oricum, în anchetă, Caius și Sorin au fost crunt bătuți. Ei au fost
arestați în iulie, la mijlocul lunii. Pe mine Securitatea nu m-a găsit. Eu vara umblam pe munte. M-au
găsit abia în 12 august la Sarmizegetusa, pe un șantier arheologic, unde lucram cu un arheolog englez.
Fusesem prevenit de către arheologii români că va veni Securitatea să mă ia pentru, că ei au primit
ordin să nu mă lase să părăsesc zona, să facă orice ca să nu părăsesc zona. În momentul în care au
venit, m-au băgat într-o mașină și m-au dus la Miliția din Sarmizegetusa. Eram deja foarte calm
sufletește șI mi-am menținut moralul în toată acea anchetă care a urmat.
Mi-am cerut dosarul la CNSAS și nu mi l-au dat, mi-au dat doar șapte pagini din dosarul celorlalți,
mi-au spus că al meu e lipsă: am văzut declarația pe care am dat-o despre Caius și mă simt mândru,
pentru că am luat totul asupra mea. Caius avea o fetiță mică și mi-era milă să-mi imaginez că va intra
la pușcărie, și atunci am luat cât mai multe asupra mea, că eu am făcut, că eu am organizat. Ceea ce nu
era adevărat, fiindcă toți făcusem același lucru. Am fost cercetat în stare de libertate, dar pe mine nu
m-au brutalizat deloc și abia apoi am făcut legătura cu următorul lucru. În cartea lui Liviu Antonesei
și Dan Petrescu se pomenește de cazul nostru. Faptul ajunsese cumva de mică notorietate și în lumea
scriitoricească din București. Și eu, și Caius debutasem ca tineri poeți în reviste literare studențești, se
crease un pic de vâlvă. Chiar m-am întrebat: de ce nu ne-au trimis în judecată? Aveau toate elementele.
Eu am recunoscut toate faptele. Asta i-a pus iar pe gânduri. Îmi aduc aminte de anchetatorii mei de
atunci - erau doi, Iordache și Moldoveanu. Moldoveanu era șeful Cercetărilor Penale din Brașov,
Iordache, șeful Cercetărilor Penale de la Securitatea Municipiului București. Moldoveanu este acum

om de afaceri în Brașov și Iordache a fost consilier în Ministerul Justiției, cred că e și acum. La o lungă
întrebare de-a lor: „La data de..., ora de..., ai afirmat în legătură cu înalte personalități de partid și de
stat…“ - nici atunci nu spuneau numele lui Ceaușescu, nu i-am auzit pronunțând asta în anchetă -,
obosit, pentru că eram după vreo opt ore în anchetă, am răspuns: „Da“. La care s-a blocat Moldoveanu
și a început el să-mi găsească scuze. „E, poate că erai la un chef, poate că...“ , la modul acesta. Mi-am dat
atunci seama că am câștigat într-un fel partida. Când am fost pus să semnez un angajament, pentru că
ne-a pus pe toți să semnăm angajamente de informatori, nimic altceva, deci, în afară de aceea că
„promit să nu mai fac“, „îți dăm drumul dacă nu mai faci“, eu, în momentul ăla, iar m-am enervat și am
spus: „Mai bine merg la închisoare decât să semnez chestia aia“. Și nu au avut ce să-mi facă pentru că
nu am vrut să semnez.
M-au mai chemat după aceea. Am avut și noroc, dar eu deja mă pregătisem în noaptea aceea,
înainte să vină Securitatea, când m-am și închipuit la închisoare. Singurul lucru care s-a întâmplat cu
mine atunci a fost că simțeam o enormă milă față de părinții mei, că îi stresez. În cele din urmă, oricum
am plătit foarte scump această aventură. Tatăl meu, care era locotenent colonel de armată, a fost trimis
în rezervă, pentru că treaba a durat mai mulți ani, iar ulterior a făcut un infarct și a murit. De aceea, eu
deseori m-am întrebat foarte serios: a meritat, aș mai face-o o dată? Vă dau cuvântul de onoare că nici
în ziua de azi nu mi-am răspuns la întrebarea asta. Între timp, după cum unii dintre dvs. știu probabil,
am lăsat cu totul arheologia și m-am apucat de istoria Securității, pentru că e singurul mod în care îi
pot pedepsi. Recent, am terminat teza de doctorat privind istoria Securității, '48-'64, și acum apare un
volum de documente privind istoria Securității, '49-'89 **.
 Marius Oprea, Banalitatea răului, Polirom, 2002 (n.ed.)

MAI DEGRABĂ POT FI VĂZUȚI PE MICILE ECRANE TORȚIONARII DECÂT VICTIMELE LOR
Radu Filipescu: Mulțumesc mult pentru invitația la această întâlnire. Acest colocviu e legat în
principal de aniversarea mișcării Goma, dar cred că, din ceea ce am auzit acum de la toți, de fapt, arată
continuitatea mișcărilor de disidență, de opoziție. Începând cu mișcarea Goma, cu exemple și de
dinainte, ca să nu mai vorbim de represiunea care a avut loc înainte de '60 și care cred că ne-a marcat
în continuare pe toți. Condițiile care au fost suferite în închisoare în perioada '50, de fapt, au creat
impresia de teroare: o teroare care ne-a afectat pe toți și care am impresia că a fost promovată
încontinuu, pentru a ne ține mai cuminți și mai liniștiți. Dacă ne gândim la toată această perioadă
istorică și la ce am vrut noi să facem, mă gândesc că noi în acea perioadă am vrut să arătăm că există
și o altă opinie decât cea promovată prin propaganda totalitară, prin cultul personalității. Și cred că
acest rol l-am îndeplinit și prin aceasta suntem recunoscuți, meritele noastre sunt recunoscute. Nu
cred că sunt mulți care comentează despre unul sau despre altul, dar nu cred să aibă cineva curajul să
spună: „Eu cred în cultul lui Ceaușescu, Ceaușescu era...“ și, să-l punem să recite acum o poezie despre
Ceaușescu, nu cred că ar avea curaj. Are curaj să comenteze despre unul sau altul, dar...
Mihai Creangă: Eu cred că te înșeli, Radu. Au acest curaj.
Voce: Nu e unul singur, sunt mai mulți.
Radu Filipescu: Dar nu cred că unii regretă, să zicem, o anumită parte din viața lor din acea
perioadă. Sunt convins că au acum o viață foarte grea, dar sunt convins că în condițiile în care alții au
o viață mai bună sau în orice caz o viață care nu e dusă pe asuprirea sau ținerea altora la închisoare.
Pentru că bunăstarea materială n-ar fi singurul lucru care este de cântărit. Poate asta ar fi o temă de
discutat.
Părerea mea, în orice caz, e că punctul nostru de vedere nu poate fi contestat, noi am avut
dreptate. Poate că cineva îl regretă pe Ceaușescu, dar, dacă ar fi o evaluare a alegerii între o dictatură

ca a lui Ceaușescu și o societate cum o avem acum, nu cred că dictatura lui Ceaușescu ar câștiga. Asta
e părerea mea.
Romulus Rusan: Eu cred că adesea, la manifestații, se scontează pe efectul parodic. Ies cu
portretul lui Ceaușescu chiar și brașovenii, ca să arate că nu li s-a schimbat soarta. E un efect oarecum
parodic.
Radu Filipescu: Da, parodic, asta e altceva. Cred că asta e important, să separăm exact
problemele în care noi am avut dreptate și problemele care există în societatea de acum. Nu cred că o
societate comunistă este viabilă sau ar fi putut fi viabilă și nu cred că ar fi fost posibil ca cineva să
dorească prelungirea regimului lui Ceaușescu. Poate au fost perioade bune în vremea lui Ceaușescu
pentru unii, dar nu cred că în '89 erau mulți care ar fi vrut să se prelungească și nu cred că regimul lui
Ceaușescu ar fi putut să aibă în continuare rezultate. Sau ar fi avut din ce în ce mai multe probleme.
Noi, de exemplu, la Aiud, am fost în 1983 adunați în jur de 30 de deținuți. A fost dl Ilie Ion, care
a menționat câteva aspecte ale acestei detenții, dl Iulius Filip, care a mai menționat câteva aspecte. Dar
ce mi-aduc eu aminte este faptul că în timpul detenției noastre am aflat de reacțiile celor care știau de
noi și mulți se simțeau nu reprezentați de noi în sensul că eram la închisoare, ci de protestul nostru
care îi reprezenta pe ei. Pentru că e greu - să zicem, ca tată de familie, când ai doi copii de întreținut -
să riști o acțiune și să ajungi la închisoare. Chiar dacă unii dintre cei de față au făcut acest lucru, e foarte
greu să-i pretinzi cuiva să-l facă. Poate să-l facă sau să nu-l facă. Dar faptul că ei s-au simțit reprezentați
de către noi mie mi s-a părut evident. Sunt foarte multe povești pe care le-am aflat de la părinții mei
și din întâlnirile pe care le aveam în acea perioadă. Iar acum, mi se pare că e cu totul și cu totul altă
poveste. Chiar când e vorba de exemplele date de cei de la Brașov, care, pe undeva, ar putea să spună
că sunt dezamăgiți, eu totuși le dau dreptate. Pe atunci era o societate care nu se mai putea prelungi,
iar acum am ajuns în altă societate, care are alte probleme. Foarte mari, dar nu putem să le
contrapunem una alteia. Sunt două probleme diferite.

Ce mi se pare important în legătură cu cei de la Aiud este că s-a nimerit ca în acea perioadă să
fie un număr destul de mare de persoane care au avut aceleași reacții: manifeste împotriva regimului
comunist și a lui Ceaușescu. Iar acest lucru arată o solidaritate care nu ar fi trebuit să fie necesară,
făcând acest lucru toți împreună, pentru că, așa cum s-a întâmplat în multe cazuri, când erau mai mult
de trei-patru, acest lucru se afla de către Securitate. Fiecare acționând separat, putea demersul lui să
aibă un timp mai mare succes. Dar noi am fost solidari și am fost împreună, chiar dacă în continuare
au fost diverse moduri de manifestare. Totuși am încercat să organizăm un sindicat, Libertatea.
Gheorghe Năstăsescu a fost unul dintre colegii care l-a inițiat - a fost și el invitat aici, dar nu a putut să
vină fiindcă este bolnav. Iar reacțiile au fost de genul că, dacă cineva voia să ia legătura cu tine, pur și
simplu era luat de Securitate. Deci, solidaritatea asta încerca să fie imediat contracarată de Securitate.
Cred că au fost niște resurse extraordinar de mari ale regimului îndreptate în această direcție
și, în momentul în care cineva devenea foarte periculos, se putea ajunge la soluția finală a lichidării, și
cred că exemplul lui Gheorghe Ursu, care este totuși diferit de situația noastră, mi se pare totuși foarte
bun, pentru că în momentul în care Gheorghe Ursu a stat în închisoare, le-a dovedit securiștilor că e
determinat în continuare, având și experiența anchetelor, să continue acțiunea. Până la urmă a fost
lichidat.
Cred că putem să ne gândim că, în momentul în care disidența ar fi devenit mult mai periculoasă
pentru regimul Ceaușescu sau o amenințare mai mare decât acest rol la care m-am referit, de turnesol,
de exprimare a unei opinii, sigur ar fi fost luate măsuri mai dure împotriva disidenților. La Timișoara,
când a fost nevoie, au fost omorâți sute de demonstranți. După aceea, în București, au fost mii de
demonstranți și, în momentul în care opoziția ar fi fost periculoasă pentru Ceaușescu, ar fi luat aceleași
măsuri. Nu avea nici un fel de limită sau dorință de respectare a legalității.
Astfel, metodele care s-au aplicat celor din Brașov sunt ieșite din orice fel de reglementare sau
lege. Nu există nici un fel de lege, nu știu să existe lege cu condamnare la deportare. Și într-adevăr,

comportarea lor era a bunului plac, a eficienței de a îndepărta pe cei care voiau să aibă o acțiune
împotriva lui Ceaușescu. Am menționat cazul Gheorghe Ursu, care mi se pare foarte reprezentativ, și
voiam să menționez și câteva grupuri de colegi cu care am fost la Aiud, ei având condamnări de câțiva
ani de închisoare. De exemplu, Nicolae Ghițoiu avea 20 de ani și a avut o condamnare de 15 ani.
Împreună cu Gheorghe Manu, Gheorghe Gheorghe și un coleg Liviu, au răspândit la Ploiești niște
manifeste de pe terasa unui magazin, Omnia, și au pus o bombă la casa partidului. Deci, condamnările
au fost de 15 ani, de 8 ani, iar Gheorghe Gheorghe, care a reușit să plece, a fost condamnat la moarte
sau la 25 de ani. Frații Barabas Francisc și János și cu logodnica lui Barabas Francisc, Piroska Marko,
au fost condamnați la 8, 7 și 6 ani pentru că au răspândit niște manifeste în Miercurea Ciuc, cu bicicleta.
Au fost prinși și ei după câtva timp. Au mai fost trei colegi de la Miercurea Ciuc - Borbely Erno, Borbely
Erno II, Buzaș. Din grupul celor menționați de dl Ilie Ion a fost Victor Totu condamnat la 7 ani, Pavel
la 6 și Vlăsceanu la 5 ani, pentru că în comuna lor, Bălui Sârbi, era o pancartă pe care era scris „Trăiască
23 august“ și „Ceaușescu“. Și au luat o bidinea și au vopsit și au scris „Jos Ceaușescu“ etc. Au avut un
vecin care i-a urmărit și i-a denunțat, și au fost condamnați.
Vreau să menționez sprijinul din străinătate - a fost în sensul că cei care au fost cunoscuți au
fost eliberați mai devreme decât alții, care nu au fost cunoscuți și, deși aveau pedepse mai mici, au
făcut toți anii de condamnare. Nicolae Lițoiu a stat în închisoare din '82 până în '89, băiat de 20 de ani.
Dumitru Iuga, de asemenea, a fost eliberat chiar în decembrie 1989. Dar cei care au putut să fie
cunoscuți au fost eliberați mai devreme, datorită suportului din străinătate. Până la urmă, nu era nici
un fel de regulă și acest mecanism cred că era foarte eficient în terorizarea celor care luptam atunci.
Romulus Rusan: Mulțumim dlui Radu Filipescu și, eu aș adăuga, memoriei tatălui său, dl dr.
Zorel Filipescu, care a fost un crainic a tot ce se întâmpla aici, căuta să informeze presa străină despre
tot ce se întâmpla.

Mihai Creangă: Deși avusese fiul arestat, deci evident era în vizorul Securității, dl dr. Filipescu
le-a căutat pe soțiile noastre, le-a învățat ce trebuie să scrie pentru Europa Liberă și a găsit și calea
prin care scrisorile lor au ajuns la destinație. În general le sunt recunoscător tuturor celor care sunt în
sala aceasta. Dar țin să adaug neapărat recunoștința pentru dr. Zorel Filipescu.
Petre Mihai Băcanu: Am observat că tema colocviului, Mișcarea Goma, a fost puțin deturnată.
Evident, aș vrea întâi să mă concentrez pe acest subiect. În primul rând, ne pare rău că Goma este
supărat pe toată lumea. El are niscaiva dispute literare, dar, cu toate acestea, Goma rămâne Goma, în
primul rând pentru faptul că ne-a scăpat de frică. Îmi pare rău că n-a fost aici, ca să audă și el toate
cuvintele frumoase care s-au spus la adresa mișcării lui.
Vedeți, toată uitarea care s-a instalat în jurul lui Goma este boala societății românești. Cam
același lucru s-a întâmplat și față de disidența din România în ansamblu. În urmă cu vreo 4-5 ani m-
am întâlnit cu dl Paraschiv, care avea ideea să facă o asociație a disidenților. Încă de pe atunci simțeam
cum era curentul față de disidenți și i-am spus că sigur o asemenea asociație, la care am fi fost încă pe
atâția câți suntem în această sală, ar fi eșuat. În același timp mi-am pus și întrebarea de ce am fi eșuat
și am coroborat-o cu o concluzie la care am ajuns asupra originii relelor din România. Am ajuns la
concluzia că la originea relelor se află invidia. A fost invidia celor care stăteau după perdea față de cei
care le strigau din stradă: „Nu mai stați după perdea!“, a fost invidia față de muncitorii de la Brașov, a
celor care nu au avut curajul să facă ceea ce au făcut ei, a urmat, evident, și invidia pe disidenții, puțini
câți au fost, în ideea că „asta puteam și eu să fac“. Cred că a fost și greșeala noastră că nu am știut cum
să ambalăm acest subiect. Poate că ar fi trebuit să explicăm românilor că mai toți au fost disidenți, că
mai toți au stat la închisoare - e drept, una mai mare. Vă mărturisesc că după atâția ani îmi este rușine
că am fost disident. Ăsta este sentimentul la care am ajuns.
Tot ce spun aici se verifică prin atitudinea - sau lipsa de atitudine - a opiniei publice față de
Pleșiță. Pleșiță este oglinda perfectă a indiferenței față de asemenea mișcări, care au fost pomenite

aici. Cine a avut de a face cu acest satrap își poate da seama prin ce chinuri a trecut Goma, și nu numai
el, cum Pleșiță îi smulgea barba. Și cu toate acestea, un Pleșiță la ora actuală scapă de cel mai clar
proces posibil. Scapă de proces, în schimb scrie cărți. Pleșiță a participat la terorismul internațional.
Este dovedită clar participarea lui la terorismul internațional. A comandat asasinate cu un întreg
arsenal de arme, cât pentru un batalion, pe care le-a dăruit lui Carlos Șacalul. Sunt lucruri dovedite,
există un dosar care este gata, însă onor Parchetul General nu îndrăznește să-l trimită în judecată.
Să vă spun de ce îmi este rușine că am fost disident. Dacă astăzi Cataramă și Bivolaru ne sfidează
cu averile lor, dacă atâția parlamentari nu se mai satură de facilități, datorează asta și celor câteva
duzini de disidenți din România, datorează dlui Cană, lui Radu Filipescu, lui Vasile Paraschiv, tinerilor
de la Brașov și atâtor altora, puținilor disidenți din România.
Am să-i las pe colegii mei să vorbească mai mult despre mișcarea noastră de la România liberă.
Pot spune că și noi am avut modele. Eu spun sincer că pentru mine era Ana Blandiana. Știam de poeziile
și tabletele ei și mi-am spus că, dacă o poetă suavă, cum era percepută Blandiana, a avut curajul să se
lupte, noi, bărbați, suntem niște cârpe dacă nu facem și noi un gest asemănător. Așa ne-a venit ideea
înființării unei organizații, care s-a numit „R“, de la reconstrucție, redresare. A funcționat pe baza unei
organizări orizontale, pe celule de câte trei.
Una dintre aceste celule, cuprinzând câțiva redactori de la România liberă și pe maistrul tipograf
Sandu Chivoiu, a avut ideea ca această organizație să aibă și un ziar. Știam că vom stârni mânia
autorităților, că nu s-a mai pomenit să fie scos un ziar clandestin în comunism. La început am încercat
fel și fel de metode, am vrut să-l scoatem la xerox, am aflat însă că xeroxul are un mic defect și putem
fi depistați după acel „defect“. Am vrut să-l scoatem la o imprimantă de calculator. Ștefan Niculescu-
Maier, pe care l-am acroșat tocmai pentru că era un bun programator, ne-a explicat că și calculatoarele
au câte o amprentă și putem să fim depistați. La început am avut ideea să-l scoatem cu litere
tipografice, dar Sandu Chivoiu, în urma unor întâmplări de la tipografia de la Casa Scânteii, ne-a spus

că nu mai poate să scoată literele. Era acolo o pază foarte puternică din partea Securității. La fiecare
colț de culoar era câte un securist. Au fost și niște întâmplări, a luat foc o încăpere în care era niște
sfoară. Securitatea s-a impacientat. Și, în final, Sandu Chivoiu a găsit metoda de a scoate litere de plumb
tipografice. Am reușit să încropim o tipografie, empirică evident, care a fost făcută într-un atelier, după
modelul mașinii de tipărit Boston. A durat aproape toată vara lui 1988 să punem literele în ordine – a
fost o muncă enormă. Sandu Chivoiu ni le aducea într-un vraf de ziare, într-o cutie de chibrituri, și de
fiecare dată venea cu câte ceva, până am strâns câteva kilograme de litere. Am reușit să încropim
prima pagină. Ziarul se numea România.
Greșeala noastră a fost că ne-am încrezut în ideea că există o opoziție generală. Dacă până
atunci, știind anvergura organizației, nu vorbise nimeni, am zis că toată lumea urăște regimul, urăște
comunismul - pentru că era un ziar anticomunist - și nu ne va turna nimeni. Aici a fost greșeala noastră.
Ne-a turnat un doctor de la Pitești, pe care îl acroșasem noi când ajunseserăm în faza în care trebuia
să găsim o modalitate de a difuza ziarul. Vă pot spune că în această organizație au fost oameni din cele
mai diferite profesii, printre care și aproape toți salvamontiștii din România. Era și un meteorolog care
avea o metodă cu un balon pe care îl declanșa și lansa ziarul din cer. Ni se părea nemaipomenit să
reușim să difuzăm ziarul așa prin oraș, coborând din cer.
A urmat arestarea, în ianuarie '89, cu anchete dure la Securitate. Colegii mei au fost eliberați pe
la jumătatea lui '89. Au fost deportați, cu domiciliul obligatoriu, și cred că au suferit poate la fel de mult
ca și mine; eu am rămas închis până în 22 decembrie '89.
Romulus Rusan: Mulțumim lui Petre Mihai Băcanu și cred că este de discutat dacă a fi fost
disident este un lucru rușinos, cum spune el, văzând ce s-a întâmplat între timp. Poate în actualele
împrejurări devine ușor donquijotesc să fi fost. Dar pentru asta nu trebuie să-i dezvinovățim pe cei
care îi consideră pe disidenți nebuni sau niște caraghioși, trebuie să ne gândim cum s-a ajuns la asta.
Eu țin minte că în 1990 am fost la Iași, la un miting al Alianței Civice, la care se sărbătoreau trei ani de

la mișcarea din Brașov. Și a venit special de la Brașov Mihai Macovei, unul din tinerii din noiembrie
1987, și, pe când vorbea mulțimii - mulțimea era în majoritate favorabilă -, au apărut niște oameni cu
megafoane, de la FSN, și au început să strige „trădătorii, legionarii, huo!“, în timp ce vorbea acest om,
acest muncitor de la Brașov. Credeți că aceia reprezentau opinia generală? Nu. Dar tot auzind, oamenii
au început să creadă că era adevărat. Aici intervine rolul presei, mai ales al televiziunilor, care au lăsat
să se perpetueze această atitudine defavorabilă față de cei care au îndrăznit. Mai degrabă pot fi văzuți
pe micile ecrane torționarii și dezinformatorii decât cei care au reprezentat cândva demnitatea și
opoziția.
Despre dna Cornea s-a spus că primea pachete din străinătate. Țin minte cum au apărut doi așa-
ziși revoluționari la Televiziune, în '89, spunând: „Așa puteam și noi, dacă ne veneau pachete din
străinătate“. Absolut întâmplător, am aflat mai târziu că fuseseră puși să vorbească de un jurist al FSN-
ului care se afla în anturajul lui Ion Iliescu sau Petre Roman și care le promisese în schimb o locuință!
Alexandru Chivoiu: Eu am contribuit mai mult cu latura tehnică la organizația „R“ - procurarea
literelor, a cernelii și a altor ustensile de lucru. Lucram la combinatul Casa Scânteii, unde se tipărea și
România liberă, și Scânteia. Am procurat toate materialele necesare realizării unui ziar împotriva
orânduirii socialiste. Iar în ceea ce privește conținutul, de asta se ocupau dnii Băcanu, Creangă, Uncu
și Ștefan Niculescu-Maier.
Ana Blandiana: Literele de plumb le scoteați din zețăria combinatului. Cum ați procedat la
culegerea manuală a textelor?
Alexandru Chivoiu: Am scos kilograme de litere. Dl Băcanu a spus „în cutii de chibrituri“. Un
an de zile a trebuit să scot aceste materiale. Nu puteam altfel. Nu era posibil. Și eu n-am luat, spre
exemplu, 10 de „a“, 10 de „b“, ca să pot să formez cuvinte. Le-am luat amestecate și pe urmă au fost
selectate manual, abia când a început culegerea ziarului.

Mihai Creangă: Munca asta calificată, de culegere, ca să zic așa, asta a făcut-o Băcanu, care
lucrase în tipografie. Iar munca necalificată am făcut-o eu. Anton Uncu, de pildă, care era mai priceput,
a sculptat titlul ziarului România. Atunci am făcut un alfabetar pe jos și am început să selectez literele.
Eu văd foarte bine literele, ochelarii sunt numai pentru distanță. Pot citi o literă, oricât de mică. Am
început să selectez literele. Multe erau de la Neuer Weg, un ziar de limba germană, unele nici nu ne
foloseau. Acolo unde, într-adevăr, nu vedeam, aveam o tușieră și o hârtie pe care verificam litera. Am
început să muncim efectiv la treaba asta de prin octombrie, într-un apartament al unei cunoștințe a
lui Băcanu. Veneam pe rând, intram și respectam mici reguli de conspirativitate pe care le-am stabilit
și le-am păstrat.
Voce din sală: Cum se numea persoana?
Mihai Creangă: Economista Gheorghe. A fost pe urmă și ea arestată, i-am auzit o dată plânsul -
fiecare avea celulă separată - și mi-am închipuit că e ea fiindcă era singura femeie din grup.
Deci așa am realizat prima pagină. Procedeul era greoi, pentru că matrițerul de la Atelierele ITB,
care ne-a făcut această presă, a riscat și el foarte mult și a făcut rând pe rând bucățile, pe urmă am
asamblat-o. La imprimare făcea destul de mult zgomot și, ca să iasă litera cât de cât, trebuia umezită
foaia de hârtie. Nu aveam hârtie velină, aveam hârtie de ziar A4, știți bine că nu puteai vedea o foaie
frumoasă - devenise un lux. Ar fi trebuit deci să tragem întreg tirajul, după aceea să facem corectura
la prima pagină, să stricăm pagina și să alcătuim și să punem în formă pagina a doua. Și iar să le
umezim, să le tragem ș.a.m.d.
Am crezut că vom putea duce la capăt treaba asta, deși, repet, era zgomot, și mărturisesc că mie
nu-mi era teamă decât de momentul difuzării. Și ne gândisem la mai multe, la lucruri mai cu cap decât
balonul. Adică, de pildă, într-o iarnă, pe vremea studenției, mi-am adus aminte că luam trenul când se
apropia în gară, din viteză, și-mi întâlneam soția, și ne puteam săruta în voie, căci, vezi Doamne,
veneam din călătorie. Și m-am gândit să facem acest lucru când vagoanele veneau din triaj. Toate

trenurile, cursele muncitorești erau foarte aglomerate. Puteam să-l iau din mers, să las ziarul și,
evident, să cobor. În harababura aia mi-aș fi pierdut ușor urmele. Ne-am mai gândit și să facem într-
un anume fel să ajungă măcar la o ambasadă străină. Eram foarte mulțumiți și dacă ar fi ajuns la cea a
Ungariei, dacă am fi reușit să găsim un loc unde să le aruncăm peste gard. N-am ajuns să facem toate
astea. Nu spun nimic din ce s-a petrecut în ancheta de la Rahova, nu vreau să intru în amănunte, mai
ales că pe aici sunt oameni care au îndurat mult mai multe lucruri decât am îndurat noi.
Pot să vă spun cum am fost arestat, a doua zi în urma celorlalți colegi. Am aflat pe urmă că ei au
fost arestați cu o zi înainte de mine. Întâmplător, în noaptea în care au fost arestați eu deja intrasem
la mici bănuieli, pentru că nu răspundea nimeni; telefoanele, și al lui Uncu, și al lui Băcanu, sunau și nu
răspundea nimeni, ceea ce era destul de ciudat.
Alexandru Chivoiu: Erau întrerupte.
Mihai Creangă: Evident. Pe mine m-au mai lăsat o zi. M-au urmărit. Mă pregăteam să plec în
deplasare și am fost oprit pe stradă - nu era nimic neobișnuit - de un milițian în uniformă. N-aveai de
ce să intri la idei dacă ți se cerea buletinul pe stradă în vremea aceea. Nici n-am intrat, la început. Doar
că m-am luminat brusc când m-a invitat într-o mașină, o Dacie lungă, și am intrat în spate unde mai
era un tip la ușa cealaltă și el s-a așezat lângă mine. În față erau șoferul și încă un tip. Așa, ca semn
dumnezeiesc, mașina avea număr de Timișoara. În sfârșit, am ajuns în Rahova; încă mai aveam umor
și, atunci când m-au anunțat cei doi anchetatori care au rămas - cel bun și cel rău, căci ăsta era sistemul
prin care erai anchetat: în două feluri - că sunt la Direcția a 7-a Cercetări Penale a Securității, am zis că
mă bucur că, în fine, există o instituție care merge bine în România.
Mă rog, pe scurt, am trântit un proiect absurd asupra căruia convenisem cu Uncu și cu Băcanu
să-l desfășurăm dacă vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, acolo. Mai târziu, când am aflat câți au
știut de fapt de această acțiune, m-am mirat că a durat atâta. Fiindcă au fost, până la urmă, 252 de
oameni care au știut. Asta este chiar înspăimântător. La 252 de oameni, faptul că am fost arestați abia

după 5 luni de zile mi se pare ceva onorant. În sfârșit, azi nu mi se pare foarte important ce am făcut
noi, deși, cum se poate vedea, puneam sub semnul îndoielii partidul comunist, pentru că s-a înfeudat
„familiei“ și, evident, puneam sub semnul îndoielii cultul lui Ceaușescu. Dacă am făcut-o, cred că am
făcut-o pentru ce spunea dl Paraschiv - pentru că nu mai puteam respira. Atunci când eu am intrat în
presă, fusesem dat afară de la redacția de scenarii, după ce Lucian Pintilie a făcut Reconstituirea.
Lucrasem doi ani acolo și am avut parte și de un scenariu al lui Goma, foarte bun, dar absolut imposibil
de făcut atunci. Și, fiindcă am ajuns aici, să-i aducem un omagiu lui Goma măcar și pentru faptul că
aniversarea aceasta ne-a adunat azi aici. Nu mai spun toate răutățile lui justificate sau nejustificate -
și eu le găsesc nejustificate față de cei care au fost de aceeași parte a baricadei, dar trebuie trecute cu
vederea. Statura lui este foarte mare. Mie îmi pare rău că, tocmai acum, în România literară, este un al
doilea articol în care este multă răutate în aprecierea literaturii lui Paul Goma. Sigur că e dreptul
fiecăruia la opinie.
Prof. Florica Dimitrescu: Scuzați-mă, ce spuneți dvs. este foarte trist. Partea literară o poate
înțelege oricine, o poate judeca într-un fel; gusturile sunt diferite. Asta nu e o problemă. Dar este o
problemă să se spună că Goma nu acceptă decât pe cei care îl laudă - asta e de discutat -, care i-au
recunoscut prioritatea în practicarea disidenței. Aici este cu totul altă problemă și cu totul altă
perspectivă.
Dumitru Țepeneag: În primul episod este ceva și mai dezgustător. Spune că toți scriitorii au
făcut zid în jurul lui Goma și au acceptat să fie considerat scriitor, deși toți erau de părere că este nul.
Florica Dimitrescu: Nu discutăm partea literară. Dar reținerea asta cu disidența, în condițiile
în care el a introdus pe harta lumii România ca țară în care există disidență - asta nu i se poate lua de
către nimeni, niciodată.

ESTE, OARE, RUȘINOS CĂ AI FOST DISIDENT?

Mihai Creangă: Este exact motivul pentru care l-am întrerupt înainte pe Radu Filipescu, pentru
că azi puțină lume observă deosebirea între tiranie și opozanții ei, deși a fost un fapt public și este de
o evidență cutremurătoare care ar trebui să ne facă să ne întrebăm ce fel de popor suntem și de ce ni
se întâmplă așa ceva.
Nici unul dintre cei care au făcut cel mai mic gest împotriva lui Ceaușescu n-a așteptat, evident,
nimic. O să vă spun ce am așteptat eu și ce le-am spus anchetatorilor mei. Dar, dacă a existat o cantitate
imensă de murdărie vărsată public, aceasta s-a vărsat asupra oamenilor care au avut de suferit. Și
asupra foștilor deținuți politici care au cunoscut detenția aia înfiorătoare, făcută să-i extermine, și
asupra celor care, în ultimii 10-15 ani, au încercat un cât de mic gest de protest. Mi-e și rușine să mă
gândesc câte lucruri oribile s-au spus despre dna Doina Cornea. Asta ar fi trebuit să ne dea de gândit.
Nu pot să spun că mi-e rușine că am făcut ce am făcut. Nu. Este însă același sentiment, că totul
e degeaba și că nu pot să respir de atâta amărăciune și de atâta nedreptate.
Cred că lucrul pe care l-am făcut noi mai important nu s-a petrecut pe vremea aceea, comparativ
cu formele de protest ale altora. Nu s-a petrecut atunci, în timpul lui Ceaușescu. Eu cred însă că acel
mic exercițiu de libertate ne-a înarmat și ne-a învățat să facem o nouă Românie liberă... De fapt, vreau
să spun că ceea ce am făcut în anii de după căderea lui Ceaușescu mi se pare mult mai important,
inclusiv pentru presa românească, care era foarte dispusă să intre în tonul și în obediența aia
dezgustătoare - vorbesc de ziarele cotidiene, în primul rând. Dovadă este faptul că toate jurnalele au
fost adversare ale României libere în primii ani. O altă dovadă este că minerii au venit pe capul nostru,
dirijați. Eu l-am cunoscut pe urmă pe Cămărășescu și am fost în mina la care lucra. A recunoscut că a
fost ofițer de Securitate, mi-a spus și detalii. Deci, eu nu prea cred în schimbarea la față a dlui Iliescu.
Și asta mă desparte de multă lume din camera asta.

Dar cred că mai important - chiar pornind de la Paul Goma - nu este ceea ce ne desparte și ceea
ce gândim fiecare, ci, așa cum au spus cei doi tineri de la Brașov, este important să conlucrăm. Și apoi
a mai fost și acea declarație uimitoare a unui alt muncitor de la Brașov, pe care am și publicat-o, și în
care spune că însuși generalul Iulian Vlad l-a bătut la tălpi.
Repet, mie nu-mi venea să cred că un general de Securitate, cu o vagă figură de intelectual, cu
ochelari, care apăruse și lucra foarte destoinic lângă tovarășul Iliescu, nu-mi venea să cred că a putut
bate un om cu bâta la tălpi.
Adrian Niculescu: Cum a făcut și Pleșiță cu Goma.
Mihai Creangă: A, asta întâmplător știam, devenise public. Pleșiță stă și acum în vilă, liniștit și
își bate joc de victime la televiziune și în cărți.
Doru Braia: E foarte bună completarea, pentru că multă lume îl idealizează, chiar în ultimele
luni, pe Iulian Vlad. Au apărut extraordinar de multe articole de unde nu mă așteptam, din cercuri
intelectuale, care vor să scoată în evidență cât de lucid și de perfect a acționat politic Iulian Vlad.
Dar aș mai vrea ceva, fiindcă vreau să înving monumentala modestie a jurnaliștilor de la
România liberă - pentru că Mihai Creangă se întreba dacă a realizat ceva. Depun aici o mărturie. În 17
martie 1989, avea loc la Geneva Adunarea Generală ONU care avea pe ordinea de zi o rezoluție
împotriva regimului lui Ceaușescu. Votul era pe muchie de cuțit. Ei bine, cazul celor trei jurnaliști de
la România liberă a influențat covârșitor votul. Era un vot în premieră, era pentru prima dată în istoria
ONU când un șef de stat membru ONU era condamnat de către organizația din care făcea parte.
Dezbaterea mergând extrem de incert, la un moment dat, un grup imens, de 300-400 de jurnaliști, de
televiziuni, de radio, de ziare, a pătruns pur și simplu în sală. Deci era pe ordinea de zi acea rezoluție,
s-a trecut la vot și, spre surprinderea multora, s-a reușit un vot relevant împotriva regimului lui
Ceaușescu. Iată că ce s-a întâmplat atunci are un corespondent în ziua de astăzi. După acea înfrângere,
care era probabil începutul sfârșitului lui Ceaușescu, bineînțeles, a pornit o ploaie de scrisori de

amenințare. Una dintre ele am primit și eu. Autorul acelei scrisori a devenit între timp cunoscut; în 2
aprilie a primit chiar interdicție să intre pe teritoriul american. La 12 ani după aceea, autorul este
ministru al Apărării în guvernul României. M-am interesat, el era autorul - eu am crezut mult timp că
măcar are dibăcia să se ferească -, dar el a scris cu mâna comunicatul acela oficial și, iată, la 2 aprilie
'89 a primit interdicție să intre în America. Peste un an, la 2 aprilie '90, tot el cerea la televiziune, dacă
vă aduceți aminte, expulzarea mea din țară, care s-a și săvârșit. De aceea nu pot fi nepăsător ascultând
pe cei trei de la România liberă spunând: „Nu știu cât am realizat“, pentru că sunt martor la efectul pe
care acțiunea lor l-a avut într-un moment important, crucial al începutului căderii lui Ceaușescu.
Mihai Creangă: Noi am avut ideea că va trebui făcută o pregătire, că va trebui să ne pregătim
activ pentru momentul de după căderea lui Ceaușescu. Era clar că trebuia să ne pregătim pentru ceea
ce va fi după. Dar pot face acum o comparație cu proiectul nostru după ce, de pildă, am citit proiectul
lui Mihai Botez, după ce am citit și recitit discuțiile lui Dan Petrescu cu Dan Cangeopol, când am aflat
o grămadă de alte lucruri. Nu e vorba de nici o falsă modestie, ci de punerea lucrurilor la locul cuvenit.
Proiectul nostru era așa… cel mult puteam spera la ora aceea, ce și-a dorit pe urmă și dl Iliescu - un
socialism cu față umană.
Vreau să spun că l-am cunoscut pe Ion Iliescu dinainte. A fost un timp în care vorbeam lună de
lună cu el pentru că aveam un serial despre Ape și el era atunci ministru la Ape. Și firește că mi se
părea luminat, și chiar era luminat față de majoritatea activiștilor înalți de partid pe care îi
cunoscusem. Și, probabil, ca secretar general al partidului, firește că ar fi fost o soluție bună, față de
Ceaușescu. Din fericire pentru noi, istoria a făcut pasul mare înainte. Din nefericire pentru noi, am
rămas însă cu secretarul general și astăzi.
Deși la finalul anchetei noastre am semnat pentru „complot împotriva orânduirii socialiste“,
„condamnare la moarte“ și „confiscarea totală a averii“, totul a fost doar ca să ne intimideze; nu am
mai fost chemați la anchete, am fost lăsați în celulă, unde, stând așa fără ocupație, te încearcă gândul

că chiar or fi adevărate acele condamnări. Soluția finală a fost cea cu domiciliu obligatoriu în provincie.
Pe lângă împușcare părea o salvare. Vreau să spun că erau aranjate felurite procese. Lui Petrică Băcanu
i-au făcut acea mare înscenare, cu traficul de mașini; i-au confiscat mașina pentru că au spus că a fost
folosită la acțiunile dușmănoase. N-a mai recuperat niciodată mașina.
Ana Blandiana: Putea să devină violator. E singurul lucru pe care mi l-a povestit, că l-au
întrebat cu cinism: „Pentru ce faptă vrei să fii condamnat: ca hoț de mașini sau ca violator?“. Și el s-a
gândit că: „dacă spun violator, niciodată nu o să pot dovedi că n-am violat o femeie, dacă ea spune că
am violat-o“…, dar ca hoț de mașini…
Mihai Creangă: Mi-au și spus și mie cum se face dosarul de violator. Le-am spus: „N-o să vă
creadă nimeni, am doi copii, toată lumea...“. „Vedeți-vă de treabă! Luăm două fete de la Inter, care spun
totul. Ați văzut cum e procurorul...“ Era unul care venea galonat și ne prelungea arestarea la fiecare
lună. Am asistat chiar la o scenă ciudată: anchetatorul meu cel „rău“, care era maior de Securitate, l-a
ținut în șah pe procuror, ditamai colonelul, cu pieptul plin de decorații, cu uniforma aia de gală,
bleumarin, care se tot foia și nu pleca. Și anchetatorul, ca să-i pună sare pe rană și ca să-mi arate și mie
puterea lui asupra procurorului, a spus: „Așteptați bonul pentru bufetul nostru, nu?“. Și i-a semnat un
bonișor ca să cumpere de acolo un kilogram de carne, vreun cartuș de țigări sau așa ceva. Și asta în
fața mea. Era ca o demonstrație: dacă un procuror militar, care ar fi trebuit să-i controleze pe ei,
ajunsese în halul ăsta să stea cu plăsuța în mână așteptând ceva de la ei, ce încredere puteai să ai în
justiție?
Tot despre perversiunea acestei anchete: odată, Petrică ne-a cărat cu mașina lui la o coadă la
benzină, care se întindea de la Băneasa și mergea vreun kilometru, prin spatele Casei Scânteii, pe
drumul ăla, de-a lungul căii ferate. Am zis că în mașină avem mai puține șanse de a fi ascultați. Apoi
plecam și nu ne mai întorceam, abia că se bucura omul din spatele nostru că a mai scăpat de un
concurent la benzină. Ei, și mi-aduc aminte - lucru pe care nu l-am recunoscut niciodată în anchetă, că

mi-am dat seama de periculozitatea acțiunii, dar Petrică are o anumită naivitate - că Petrică mi-a spus
să ținem minte un număr de telefon al unui oarecare Volodin, care era corespondent Izvestia și cu care
el se văzuse de două ori pentru știri obișnuite, el răspundea de o rubrică de curiozități, cu totul
apolitică. Am ținut minte acest număr, deși n-am vrut să recunosc. Pe urmă nici între patru ochi, nici
măcar cu toții de față nu am recunoscut; am spus: „Petrică, corespondenții de presă, din păcate, au
legături cu anumite servicii. Ce mare lucru ca ăștia, dacă au de obținut un serviciu, să ne vândă liniștiți?
Nu-ți imaginezi?“ „Nu, nu se pune problema“. Însă, în anchetă, au ajuns la un moment dat să-mi spună:
„spune-l pe cel cu V, cu V“. „Volodea“, spuneam eu. Teoretic, într-o anchetă, n-au voie să-ți sugereze
numele pe care încearcă să-l scoată de la tine. Dar, dacă acceptam, era și mai ușor să devenim trădători
de țară. Ei bine, cei care au acces la dosarele anchetei noastre au născocit diverse lucruri, dar culmea
este că tocmai noi nu le-am putut vedea până acum. În 1997, cred, președintele Emil Constantinescu
ne-a invitat pe toți la Washington, la Muzeul Presei, unde am dus mașina cu care am făcut ziarul
clandestin. Am avut o mulțumire extraordinară. La intrare este un glob pământesc făcut din
frontispicii de ziare și, la vedere, erau titlurile România liberă și Gazeta Wyborcza, deci două ziare din
Est. Am făcut atunci și cerere să căpătăm măcar niște file de dosar, am zis că fac bine acolo.Pe atunci
șeful SRI era dl Costin Georgescu, care lucrase la România liberă...
Romulus Rusan: Iar la SIE era Cătălin Harnagea. Dar, cu toate acestea, n-au căutat să producă
o dovadă împotriva calomniilor apărute despre voi. De fapt - deși ați adus onoare țării - nu v-a apărat
nici o instituție a statului, nici înainte de '96, nici între '96 și 2000, dar nici acum când există CNSAS.
Iar anchetatorii voștri își scriu memoriile.
Voce din sală: Și primesc din partea CNSAS-ului, vezi cazul Priboi, certificate de bună purtare.
Romulus Rusan: De aceea trebuie să înțelegem pesimismul lui Băcanu, nu să-l aprobăm, dar
să-l înțelegem. Senzația asta de dezamăgire o are foarte multă lume.

Doina Cornea: Eu, nu. Și vă spun de ce. Mă iertați că intervin iarăși, dar nu este o atitudine
corectă pe care o avem față de actele și acțiunile noastre. Pentru că ne cramponăm de ele și așteptăm
rezultatul. Or, asta este o trăire absolut greșită. O să credeți că sunt mistică, dar eu înțeleg altfel viața.
Tot ce am făcut nu am făcut ca să văd eu rezultatul. Sunt în istorie o mulțime de exemple minunate,
când cel care a făcut un lucru bun și mare - să pornim de la Bach sau Moise -, se desparte de el. Nu
suntem liberi dacă ne ancorăm în așteptarea rezultatului. Înseamnă că ne-am pierdut libertatea
interioară. Trebuie să rămânem liberi.
Ana Blandiana: Dar la fel de adevărat este că adevărul trebuie căutat și scos la suprafață.
Doina Cornea: „Adevărul ne face liberi“, asta e toată satisfacția. Am spus adevărul, am spus un
lucru adevărat. Muncitorii din Brașov s-au solidarizat, este un adevăr foarte mare. Deci, asta trebuie
să fie: am adus puțin adevăr în lume și nu mă interesează rezultatul. Lumea nu este a noastră.
Ana Blandiana: Dar adevărul de a pune dosarele pe masă? Și ăsta e un adevăr pentru care ani
de zile am luptat.
Doina Cornea: Dar nu trebuie să fim dezamăgiți. Continuăm.
Gabriel Andreescu: Vreau să spun două cuvinte d-nei Cornea. Desigur că ceea ce a spus dl
Băcanu este o vorbă, este o metaforă. Cu siguranță că un om trebuie să facă ceea ce trebuie. Să fie demn,
să fie liber, asta este ceea ce e mai important, și este absurd să regreți ceea ce ai făcut înainte de '89.
Pe de altă parte, este și tema cealaltă: măsura în care lucrul făcut se revarsă ca un bine peste lume.
Cred, de asemenea, că ceea ce au făcut disidenții în Europa comunistă a fost extrem de important
pentru ca sistemul acesta să facă implozie. Presiunea occidentală a fost eficace în măsura în care a
existat și o presiune internă. Securiștii de astăzi, totuși, se supun regulilor unei alte lumi. Trăim într-o lume
liberă și ăsta este rezultatul și al acestui efort. Deci, am fost „învinșI“, dar ei au fost, în realitate, învinși.

Ceea ce este greu suportabil și nu trebuie suportat este sentimentul acesta de nedreptate, de
injustiție, pe care îl trăim. Andrei Ursu este umilit de către cei care i-au omorât tatăl. Asta este nedrept,
injust. Trebuie să faci ceva cu sentimentul ăsta de revoltă și de neacceptare. Întrebarea este ce faci.
Această întâlnire este importantă. Este nevoia de a gândi politic, ceea ce astăzi, din nefericire,
nu poate să aibă decât opoziție politică. Lumea, în virtutea mecanismelor ei, va merge spre mai bine?
Vom vedea. Dar simt nevoia și eu să amintesc aceste trei observații.
Voce din sală: Cel mai important este ceea ce a spus dna Cornea la începutul intervenției
domniei sale: ieșirea din starea de vierme.
Romulus Rusan: Disidenții puși să se conteste între ei n-au făcut decât să verifice această
calomnie generalizată, acest "fenomen Pitești". Aceeași metodă ca la închisoarea din Pitești, din 1950,
când prietenul trebuia să-și denigreze prietenul ș.a.m.d. Cred că nu trebuie să considerăm că aici e o
adunare de naivi, care își povestesc istoria, care de fapt este istoria acestei țări, în timp ce se întâlnesc
pe stradă cu securiștii care i-au anchetat sau citesc volumele generalilor de Securitate care îi
batjocoresc în fel și chip. CNSAS aici greșește. Când a fost aici o adunare, acum vreo 6 luni, am cerut
dlui președinte Onișoru să se ocupe și de istoria comunismului, nu numai de aceste fișe, studii de caz,
pe care le scot din sertare, ciopârțite. Să facă o istorie a fenomenului și să studieze relația dintre
Securitate și partid, diversele perioade în care partidul domina Securitatea sau Securitatea domina
partidul, și să apere victimele comunismului de propriii torționari. Am dat exemplul cu generalul
Nicolae Pleșiță, memorialistul care scoate a cincea ediție din cartea lui mincinoasă. Dl Pavel Zacek,
cercetător la Institutul de Istorie din Praga, care se află la această conferință și care a făcut parte din
„CNSAS“-ul ceh, a spus la Sighet anul trecut: „Noi ne-am gândit în primul rând să apărăm victimele de
cei care le-au torturat“.
Ana Blandiana: „Să acționăm din punctul de vedere al celor care au spus un NU Diavolului, nu
din punctul de vedere al celor care I-au întins un deget și Diavolul le-a luat toată mâna.“

Romulus Rusan: Și a spus: „Îmi face impresia că la dvs. este invers“. Avea dreptate. La noi sunt
apărați, cel puțin prin tăcere, tocmai torționarii sau temnicerii, în timp ce disidenții sau oponenții
încep să spună, ca și dl Băcanu, că se jenează că au fost oponenți. Nu trebuie.
Voce din sală: O parte din răspundere cred că o au șI mulți din această sală. În ‘90, ‘91, lozinca
„fără violență“ incumba nu numai lipsa de violență, dar chiar și lipsa de atitudine față de torționarii și
securiștii care ne treceau prin față și nimeni nu le-a pus o piedică.
Gabriel Andreescu: Sunt trei chestiuni pe care le voi trata separat. O dată, faptul că mi se pare
foarte important că suntem aici. Fenomenul, cazul Goma, nu este cazul persoanei Goma, ci este un
fenomen istoric care trebuie tratat ca atare. Sunt puțini cei care și-au adus aminte că în 2002 ne aflăm
la 25 de ani de la mișcarea Goma. Primul care a făcut-o a fost Observatorul cultural. Al doilea, reușind
să-i dea o anvergură, chiar să creeze un număr la Observatorul cultural, a fost Adrian Niculescu. În
momentul în care Ana Blandiana a preluat această temă, a transformat-o în ceea ce vedem aici și
probabil va urma. Aș spune că a fost un act de noblețe pentru Blandiana ca să înțeleagă faptul că acele
cuvinte nedrepte pe care Goma le-a folosit la adresa ei și a altora, de altfel, nu sunt un motiv pentru ca
Academia Civică să nu sărbătorească 25 de ani de la mișcarea Goma. Gestul de a accepta această
situație este fără doar și poate în favoarea celui care a fost nedreptățit și care, totuși, își depășește
sentimentul de nedreptate. Din același motiv cred că între noi și-ar fi găsit locul și persoane cum sunt
Dan Petrescu și Mircea Dinescu.
Romulus Rusan: Au fost invitați și n-au răspuns.
Gabriel Andreescu: Ce aș mai spune este că și eu consider a fi o nedreptate tratarea mișcării
Goma ca o mișcare de pașapoarte. Am cunoscut mai mulți oameni care s-au asociat invitației lui Goma
și care nu au făcut-o pentru pașaport. Deși au fost și unii cu acest statut. Aș invoca un nume pe care îl
repet ori de câte ori pot: este vorba de Carmen Popescu, o femeie de o putere și de un curaj pe care nu
le-am mai văzut la nimeni. Un om care a stat doi ani și ceva în închisoare; dintre astea, 162 de zile, în

diferite perioade, a făcut greva foamei. A plecat pe urmă în Statele Unite, cu un cancer, se pare datorat
unor aceleași procedee pe care Securitatea le-a folosit și în alte cazuri.
Aș mai spune că, probabil, a discuta mișcarea Goma face parte din nevoia noastră de a stabili
totuși ceva repere în istoria rezistenței românești; afară de mișcarea Goma mai există un fenomen
colectiv, ca să spunem așa, dar care este legat tot de numele unei persoane. Cred că este un fenomen
Doina Cornea, care nu ține neapărat de ceea ce a făcut Doina Cornea, ci de ce a reușit să inspire, ceea
ce s-a creat în jurul Doinei Cornea, datorită ei, dar nu numai cu ea. Cred că în istoria rezistenței
românești, alături de mișcarea Goma, există fenomenul Doina Cornea.
În sfârșit, mă leg de o afirmație a cuiva de aici, care a spus: „Uitați, Goma a fost nedreptățit de
putere, de conducătorii noștri“. Să nu uităm că Goma a fost nedreptățit nu numai de oamenii care au
ajuns la putere - fie că este vorba de dl Ion Iliescu, de la început, fie că este vorba de dl Constantinescu
-, ci și de oameni foarte apropiați lumii în care trăim. Uniunea Scriitorilor nu a făcut la începutul anilor
1990 ceea ce trebuia să facă. Eu însumi am participat la o ședință la GDS în care nu s-a acceptat să se
dea un premiu lui Goma, invocându-se atitudinile sale nedrepte, în mod real nedrepte, dar atitudini
care nu pot să limiteze importanța și destinul său. Ăsta era primul subiect pe care voiam să-l tratez.
Chestiunea este terminologică. Cred că la ora actuală există o conotație internațională pentru
cuvântul disident, care nu este cea tradițională, de schismă, ci care se referă la opozanții sau rezistenții
care și-au asumat în mod deschis acest statut. Mircea Răceanu nu a fost un disident pentru că el,
evident, a luptat împotriva regimului Ceaușescu - în sensul ăsta a fost un opozant, un rezistent -, dar
nu și-a asumat și nici nu putea să-și asume statutul respectiv. Cred că termenul disident, care a fost
reconotat, regândit în termenii aceștia prin anii ‘60-‘70, are suficientă demnitate și a pătruns ca
expresie a demnității opoziției la regimurile comuniste și merită păstrat ca atare.
În sfârșit, a treia chestiune este următoarea. Între ce s-a întâmplat înainte de '89 și ce s-a
întâmplat după '89 știm cu toții, vedem cu toții că există o legătură care exprimă chinul democrației

românești. Interesant este că această legătură, evidentă pentru toți, pare puțin palpabilă datorită
puținelor sau relativ puținelor cazuri concrete, ca să fac o legătură între viața de dinainte și viața de
după. Aș scoate din experiența mea o scurtă povestioară, ca să implic conexiunea între perioada de
dinainte de '89 și de după '89, în legătură, desigur, cu exercițiul puterii în ambele perioade.
S-a întâmplat în '88, era în iulie, eram într-o zi de duminică acasă, când am primit un telefon,
invitat de cineva, o să-l numesc dl H., în Parcul Herăstrău, pentru a vorbi cu mine. Se întâmpla după ce
fusesem eliberat din arest și eram încă investigat; știam că tot timpul eram controlat. Mai era un
detaliu important în legătură cu acest telefon. De la sfârșitul anilor '70 până în '88, de trei ori am rămas
acasă, fără copii și cu soția fiind plecată la niște simpozioane științifice. Prima dată când s-a întâmplat
lucrul acesta, în 1979, am fost, de asemenea, sunat de cineva, care era de la Ministerul de Interne, și
atunci am avut prima anchetă la sediul Miliției Capitalei. A doua oară nu s-a întâmplat nimic și a treia
oară a venit acest telefon care, evident, în contextul amintit, nu putea să fie decât determinat de
Securitate. Am fost la această întâlnire, m-am întâlnit cu dl H., căruia i-am spus de la început: „Atenție,
știu că sunt urmărit, sunteți în pericol“. Dl H. mi-a spus că nu asta contează, și-a asumat acest lucru și
a insistat să-mi dea niște materiale, niște texte, ca să încerc eu să le trimit în afară. Erau două
posibilități: să le iau, și atunci să rămân cu ele, cu alte cuvinte, odată găsite la mine, să îl introduc și pe
omul acela în același joc, să-l bag la închisoare, pentru că, evident, fiind urmărit, ele erau găsite la mine;
a doua soluție era să-i fac jocul, dacă el era trimis de Securitate. Am gândit - deși în mod obișnuit aș fi
acceptat, era jocul pe care îl acceptasem - să trag consecințele opoziției; am hotărât să nu le iau, să-i
explic care este situația. I-am spus însă că-l voi căuta acasă, dacă se teme, așa cum spunea, și ne-am
despărțit în acest mod. L-am căutat acasă, de-a lungul lunilor, având în vedere că ar fi putut fi sub
amenințarea Securității. La telefon i-am spus lucruri care aveau rolul să-l protejeze și asta s-a
întâmplat până în momentul în care mi-a spus: „Nu mai îmi dați telefon“. Repet, eu fiind convins că a
fost un om trimis de Securitate, în același timp bănuind că, dacă există o probabilitate de 10 la sută ca

el să spună adevărul, să încerc să-l protejez. A mai venit o dată la Buzău când eram acolo, iarăși
neobișnuit, pentru că la Buzău, când am fost trimis în domiciliu forțat, aveam oameni care chiar la un
metru stăteau după mine. Atunci când a venit el, oamenii aceștia nu erau prezenți. După 1989, dl H a
trimis, cam la trei săptămâni, o scrisoare la GDS, la revista 22, în care încerca să mă acuze că înainte de
'89 nu l-am ajutat, și își mărturisea îndoieli în legătură cu activitatea mea, cu intențiile mele și ceea ce
reprezentau ele. Nu a fost publicat și nu i s-a dat importanță atunci. Pe dl H. însă l-am revăzut infiltrat
în conducerea Alianței Civice din Buzău la câtva timp și, după alți câțiva ani, dl H. a fost primul care a
pus în mișcare filiala ANCD de la Buzău.
Eu cred că această legătură dintre opoziția dinainte de '89 și o anume pseudo-opoziție sau o
infiltrare de după '89 spune foarte multe despre greutățile noastre în a încerca să întemeiem o opoziție
autentică, să susținem o democrație care să-i învingă pe cei care, într-un fel, ne-au învins pe noi.

VOCI DIN EXIL

Nicholas Dima: Eu sunt profesor și până anul trecut am fost redactor la Vocea Americii. La ora
actuală sunt profesor la Madison University, Virginia. Îmi pare bine că am ocazia să cunosc și eu o parte
din disidenții pe care i-am apărat și promovat ani de zile la Vocea Americii. Am plecat din România în
urmă cu 33 de ani și de la început m-am înscris în exilul românesc activ.
Trebuie să știți de la început că, dacă dvs. ați avut un curaj deosebit să vă manifestați în condițiile
date în România, la noi nu era vorba atât de mult de curaj, cât de dorința de a te afirma și a te integra
într-o societate care îți cere foarte mult. În consecință, practic, foarte puțini am fost activi pe plan
politic, dar acei puțini am făcut destul de mult; am reușit să influențăm și politica occidentală, mai ales
americană.
Am activat în exil, la început în Consiliul Național Român - eu l-am mai prins pe Vișoianu care,
oarecum, m-a înscris în Consiliul Național Român; am activat ulterior cu Brutus Coste, fost diplomat,
iar mai târziu cu un nou grup de oameni cu care am rămas până la ora actuală. Nu am fost niciodată
mai mult de douăzeci-treizeci de persoane, n-am reușit niciodată, la o manifestație publică, să
strângem mai mult de o sută de persoane, dar am fost, totuși, suficient de mulți ca să avem o influență
– spre exemplu, am reușit să dăm o scrisoare unui senator, care a prezentat-o în Congres, pentru a
permite plecarea din România a dlui Remus Radina, a dlui Cicerone Ionițoiu și unei a treia persoane,
care ulterior a refuzat să plece.
Cele mai importante momente pentru noi în exil - spun exil pentru că practic a fost exil până în
'89, din '89 încoace este emigrație - au fost revoluția și perioada prerevoluționară, pe care nu o pot
discuta, pentru că dvs. o cunoașteți mai bine, dar pe care am promovat-o din plin și pentru care am
avut sprijinul autorităților americane. Înaintea ei a fost perioada părintelui Gheorghe Calciu, pe care
eu, în calitate de președinte al Consiliului Parohial din Washington, l-am adus la Washington ca paroh,

unde și-a făcut datoria foarte bine. Au fost controverse, pentru că dumnealui a fost prea activ politic și
noi i-am spus să se ocupe mai mult de biserică decât de politică, dar, mă rog, până la ora actuală suntem
împreună. Și primul element, poate cel mai important, a fost elementul Paul Goma. Pentru mine, Paul
Goma a fost un erou. La început n-am crezut, am crezut că e o manevră a Securității. După aceea, mi-
am dat seama că este o realitate și a fost un erou și rămâne un erou pentru mine până în ziua de azi.
Unul controversat, e adevărat.
Dar vă redau o scenă care m-a convins cum este și cine este Paul Goma. Eu am fost închis între
1956-'57. Cred că el a fost închis ceva mai târziu ††. Înainte de a fi eliberat, am fost mutat împreună cu
o jumătate din închisoarea Aiud - care eram nu disidenți, eram deținuți tineri, fără culoare politică - la
Gherla. Și de la Jilava a venit un lot nou de tineri care fuseseră arestați recent. Ne-au aruncat într-o
cameră care nu era mai mare decât aceasta, de 120 de persoane. Până seara, au mai făcut ei o triere și
au rămas 103 persoane. Nu aveam paturi, aveam câteva saltele, și au aruncat ei niște paie. Vă puteți
imagina ce scenă de iad era să arunci paie într-o cameră unde și așa n-aveam loc. Oamenii s-au aranjat
așa cum au putut. Seara, la culcare, era imposibil să ne așezăm toți orizontal, să dormim, pentru că 20
de oameni rămâneau în picioare și ieșea scandal că de ce să rămână ei, și nu alții. Am stat în acele
condiții două săptămâni. Tragedia de acolo era întreruptă de o singură persoană, care se numea Grosu
(nu-mi aduc aminte numele mic, în cartea mea am scris, dar de atunci am uitat). Acest Grosu era
tulburat mintal, trecuse prin „fenomenul Pitești“. Și, din sfert în sfert de oră, începea să urle cât putea:
„NKVD-ul sovietic, Securitatea etc. care ne-a maltratat etc.“ și recita un fel de poem personal. Nu vorbea
niciodată cu nimeni și recita vreo cinci minute. După aceea, o liniște mormântală, după care ușor-ușor,
oamenii își reluau activitatea, dându-și seama în ce tragedie ne aflăm.
A venit momentul Paul Goma. L-am sprijinit deplin. L-am adus în Statele Unite în vizită și am
avut mare succes cu el la cele mai înalte foruri americane. Într-o zi, cu Brutus Coste, care era șeful
 Paul Goma a fost arestat în noiembrie 1956 (n. ed.)

nostru politic, ca să spun așa - Dumnezeu să-l ierte, a murit între timp -, am avut acces la unul dintre
cei mai importanți senatori americani, Henry Jackson. Și am avut o discuție lungă acolo, în care Paul
Goma a prezentat situația din țară. Ei nu voiau să creadă. Dar discuția a fost utilă, e înregistrată. Am
plecat după aceea la masă, ne-am dus acasă. El a stat vreo două zile la mine. Seara am început să
povestim, să ne aducem aminte. Și, când am ajuns la Grosu, ne-am dat seama că am stat în aceeași
celulă. Numai atunci ne-am dat seama. Și în acea atmosferă ne-am culcat, ca dimineața să plecăm
fiecare la alte activități. Nici nu se făcuse bine dimineața, când primim un telefon de la asistentul
personal al dlui Jackson, care-mi atrăgea atenția să nu divulg absolut nimic din ce s-a discutat acolo -
pentru că lucram la Vocea Americii - și nici presei să nu-i spun nimic. N-am vrut să-i spun lui Goma, dar
el a văzut schimbarea mea la față. Și până la urmă i-am spus, a înțeles și a tras o înjurătură. Și astfel l-
a întâmpinat Occidentul pe Paul Goma.
Ei, de atunci, s-a lovit, din idealismul cu care activase aici, care l-a făcut să acționeze aici, de
cinismul care îl aștepta dincolo. Ulterior a devenit o persoană cumva controversată. Eu sunt în contact
cu el, ultima scrisoare pe care o am e de vreo lună de zile. Mi-a trimis un material care îl va face probabil
și mai controversat și îl va expune și mai mult. Paul Goma este basarabean, el a suferit, tatăl lui a fost
deportat, refugiat. Goma apără problema românilor din Basarabia într-o broșură de 52 de pagini, cu
un curaj și de o obiectivitate impresionante, care cred că îl va expune și mai rău celor care vor să îl
dinamiteze. Dar, pentru mine, rămâne în continuare un erou care are și a avut curajul să spună
lucrurilor pe nume, așa cum nu se mai spune adevărul în ziua de azi.
Dinu Zamfirescu: Sunt implicat încă din 1954 până în 1989 în activități împotriva regimului
comunist, de destabilizare foarte clară a acestui regim, prin orice fel de mijloace, de la prima mea
arestare din 1945. Eu aș vorbi acum mai mult începând din 1975, de când am plecat din țară, până în
1989, cât am stat la Paris. Este foarte interesant că dvs. ați nuanțat această diferență între disidenți și
opozanți, pentru că, până la o anumită dată, era greu să vorbești de disidenți sau de opozanți.

Ajungând în Franța, încă din primele zile, m-am preocupat și de activitatea în cadrul exilului
românesc de atunci, care a durat până în 1989, dar și de relatarea situației din România la diferite
posturi de radio, care ne-au ajutat foarte mult - mă refer la BBC și Europa Liberă. Transmiteam la BBC,
o serie întreagă de ani, tot felul de știri din și despre România, care ne veneau pe diverse filiere. Căutam
să fim, și prin radio, dar și prin alte activități, un gen de cutie de rezonanță a oamenilor din țară. În
momentul în care au început să apară primele semne de rezistență foarte vie, sau disidență, cum era,
desigur, mișcarea Goma, dar cum au existat și altele - primele scrisori ale lui Oni Brătianu, care s-au
difuzat la postul de radio Europa Liberă, pe urmă mesajele pe care le trimitea dna Cornea, mesajele lui
Gabriel Andreescu, mesaje care veneau de la Dan Petrescu și Liviu Cangeopol - le transmiteam, le
făceam publice, prin reviste ale exilului românesc, în special Dialog din Germania și Lupta din Franța,
prin posturile de radio, dar și prin diverse organisme pe care încercam să le creăm acolo. Așa s-a creat
prima Asociație a Foștilor Deținuți Politici, așa s-a creat un club de gândire și acțiune liberală, unde
pentru prima dată s-au discutat textele Doinei Cornea, ale lui Gabriel Andreescu și Dan Petrescu,
făcându-se o analiză și constatându-se că sunt niște programe foarte aproape de ceea ce gândeau
liberalii. Împreună cu câțiva alți români - Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Mihnea Berindei, Ariadna
Combes, în cadrul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, am transmis informații, prin posturile de
radio, privind diversele activități ale celor din țară, dar și ale noastre, ale celor care încercam să facem
ceva.
Către finalul acestei perioade, începând din 1987-'88, am inițiat o acțiune care cred că a fost
extraordinară, în care ne-am implicat în special trei dintre noi - Mihnea Berindei, Ariadna Combes și
cu mine - plecând de la o idee mai veche a arhitectului Gane (care a decedat între timp); această idee
a fost preluată împreună cu o echipă de belgieni. Am creat această organizație, Opération Villages
Roumains, o misiune de adoptare a satelor românești, ceea ce ne-a permis să avem o serie întreagă de
contacte cu populația din Franța, Elveția, Italia, Anglia, Belgia, Olanda, Norvegia, unde au existat

adopții ale unor sate românești de către comune din aceste țări. Organizația a avut și rezultate foarte
practice. Am realizat, cu diverse echipe, peste 9.000 de fișe pentru toate satele din România, care să
fie în baza de date a acestui organism care avea centrul în Belgia și pe care îl sprijineam. Conferințele
pe care le țineam erau despre România: despre situația din România și regimul Ceaușescu și despre
disidenții din țară. Sigur că se făceau, la un moment dat, niște filme. A fost acel ziarist francez, Josy
Dubié, care a făcut un film cu și despre Doina Cornea, care era pe casete, cu care noi tot mergeam și îl
prezentam la întrunirile pe care le aveam în toate aceste țări; în felul acesta a fost posibil, la un moment
dat, să încetinească această acțiune demențială a lui Ceaușescu, acceptată din păcate și de ierarhia
Bisericii Ortodoxe de la noi. Au existat câteva publicații românești unde puteam să scriem, să
împărtășim și celorlalți conaționali o serie întreagă de informații pe care ei nu aveau cum să le
cunoască.
Îmi pare bine că îl văd pentru prima dată pe domnul Paraschiv, despre care am scris o serie
întreagă de articole și am făcut emisiuni la BBC. Ulterior, după ce am venit în țară, chiar în primele zile
- în decembrie '89 - am auzit că, datorită unora dintre aceste emisiuni, oamenii au putut căpăta o
anumită imunitate.
Pe de altă parte, în cadrul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, fiecare dintre oamenii care
erau în biroul acestei ligi aveam niște persoane din România cărora le telefonam cu regularitate să ne
interesăm care le este soarta. Știam că aceste convorbiri sunt supravegheate, înregistrate de
Securitate, dar tocmai asta le acorda o anumită imunitate acestor persoane. De asemenea, prin aceste
influențe, o serie de oameni au reușit să plece din țară. Am aflat ulterior cum au fost chemați la
Securitate etc. Printre alții, s-au făcut manifestații pentru Radu Filipescu, pentru dl Băcanu. S-a scris
despre dl Băcanu și se știe foarte bine că am făcut o serie de emisiuni pe tema celor de la România
liberă.

N-aș vrea să mă extind mai mult, deși ar fi foarte multe lucruri de spus și poate într-o ordine
mai clară, însă cred că, la un moment dat, ar trebui, prin Fundația dvs. sau altfel, să analizăm ceea ce a
fost, într-adevăr, acest exil românesc și toate activitățile din diversele țări occidentale. Constat cu
oarecare amărăciune că în țară aceste activități nu sunt cunoscute și ceea ce este surprinzător este că,
citindu-mi dosarul de la Securitate, nu prea figurau aceste acțiuni. Ele nu au fost predate, probabil, la
CNSAS. Ei au arătat exact ce aveau. Am citit 5 volume acolo din dosarul meu și, așa, indirect, se vorbește
de aceste acțiuni care existau și care se făceau în străinătate în acea perioadă. O să mă opresc aici
pentru că ar fi fastidios să încep o povestire care poate să dureze foarte mult.
Romulus Rusan: Pentru că s-a vorbit aici în treacăt de scrisorile lui Oni Brătianu, noi am
publicat o parte din acele scrisori într-o carte ‡‡. Unele erau de-a dreptul inedite, altele fuseseră
transmise la Europa Liberă. Profit de acest moment închinat vocilor rezistenței ca să vă citesc câteva
interogații ale lui. Ion C. Brătianu (Oni) era fiul lui Dinu Brătianu. A fost inginer miner, închis, pe urmă
lucrând ca tehnician la Filipeștii de Pădure. Imperturbabil, ca un ceasornic, în anii '80 i-a scris lui
Ceaușescu scrisori critice, spunându-i lucrurile cele mai simple, și, din punct de vedere economic, ca
un inginer care trebuia să-și spună cuvântul. În ultima scrisoare pe care o avem, și care nu a apucat să
fie expediată, el imaginează un dialog cu cineva, care îl întreabă: „De ce ai riscat, de ce ai scris, ce ai
vrut să spui? Ți-ai asumat totuși mari riscuri“. Răspuns: „Da. Astăzi este mai riscant să profiți de
libertate decât să o acorzi. Risc un proces, o condamnare pentru cu totul alte cauze decât pentru ceea
ce am scris. Și tata a murit la închisoare împreună cu foarte mulți alții, fără vină și fără proces. Spre
cinstea lor. Risc o internare la o casă de așa-zisă sănătate, cu un tratament liniștitor. Risc să mă
agreseze niște huligani și să nu se găsească nimeni să mă apere. Risc să mă calce din greșeală o mașină
sau să primesc un pachet exploziv. Cine nu riscă nu poate realiza ceva“. „Și ce ai realizat?“ îl întreabă
Addenda Ion C. Brătianu, în Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Biblioteca Sighet 6, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,
1997 (n. ed.)

interlocutorul imaginar. „Recunosc că, în lumina de azi, foarte puțin. M-aș mulțumi dacă din cei care
au avut cunoștință de scrisul meu s-ar găsi câțiva dintre cei vizați de mine, care să-și pună o întrebare
sau să aibă un moment de îndoială. Tot ar fi mai mult decât nimic. Mă consider mai util decât cei care
spun mereu «da». Mâine însă n-are să se mai poate spune, așa cum se afirmă azi, că tot poporul a fost
de acord, că nimeni n-a avut nimic de spus. Cred că tot ce ar trebui să facă mulți dintre cei mulți care
gândesc ca mine este să pună mâna pe condei și să scrie. Multe s-ar îndrepta, dacă numai 5% ar acționa
alături de mine...“

DIN NOU, ANII '80

Romulus Rusan: Întorcându-ne la anii ‘80, îi voi da acum cuvântul domnului profesor Andrei
Pippidi care, în momentul când casa lui Nicolae Iorga din Bd. Ilie Pintilie a fost demolată, a scris o
scrisoare lui Ceaușescu. Un gest în aparență mărunt dar care n-a fost chiar simplu de făcut în acea eră
a buldozerelor.
Andrei Pippidi: Trebuie să reamintesc celor care ne ascultă că în 1986 era în toi distrugerea
centrului istoric al Bucureștiului, începută în fond din '77, datorită prilejului pe care l-a oferit, pe
neașteptate, cutremurul. Deci, această idee a modernizării capitalei era dusă până la extremele ei cele
mai zănatice, în politica lui Ceaușescu, dacă politică poate fi numită o atitudine așa de inconsecventă,
capricioasă, inegală.
În orice caz, în ce privește clădirea despre care va fi vorba aici, clădirea care avea atunci adresa
Bd. Ilie Pintilie nr. 6, fosta casă a lui Nicolae Iorga, fusese în mare primejdie și în toamna lui 1985, când
se preconiza lărgirea bulevardului și construcția unui front de blocuri noi. Reușisem atunci, în foarte
scurt timp, cu multe "complicități" și chiar în locuri și la nivele neașteptate, să oprim demolarea, deși
buldozerele erau la zidul casei. Ideea era că va fi translat, mutat monumentul la o distanță de 50 m, în
spatele frontului de clădiri de pe Bd. Ana Ipătescu și va adăposti o parte din zestrea de cărți a
Institutului „Nicolae Iorga“. Deci, era un mod ca aceste cărți să se întoarcă în casa din care plecaseră.
S-a lucrat luni de zile și mai rămânea o săptămână până la realizarea acestui proiect. Atunci Ceaușescu
a trecut pe acolo, într-o zi de la începutul lui iunie 1986, și a întrebat ce e „maghernița“ asta. I s-a
răspuns că e casa lui Iorga. Ce urmează e așa de uimitor încât nu cred că dvs. puteți să dați un răspuns
la întrebarea pe care mi-o pun de atunci. Pentru că Ceaușescu a răspuns: „Dați-i niște bani ăstuia și
până luni să nu mai fie“. Și până luni n-a mai fost. Și în fața acestei situații, pe care am găsit-o
întorcându-mă de la Cluj, unde fusesem la o sesiune de comunicări, am simțit că era datoria mea să
protestez. Acest protest am avut de la început intenția să-l difuzez prin Europa Liberă, dar, din rațiuni

tactice, care mi-au fost recomandate de cineva, pentru a cărui prietenie de atunci îi rămân
recunoscător și de aceea îi pomenesc numele, Dinu Flămând, am renunțat. Mi s-a recomandat în
schimb următoarea tactică: să trimit scrisoarea tuturor redacțiilor de ziare și reviste literare, ca și cum
aș spera - și evident, nu speram - că au s-o publice. Și pe urmă, drumul pe care această scrisoare
ajungea la Europa Liberă nu mai putea fi urmărit. Sau, în fine, s-a dovedit că nu a fost urmărit, pentru
că, trimisă pe căi independente, nu pare să se fi aflat cine au fost emisarii mei.
Eu n-am să vă citesc textul întreg, ci numai două fragmente din el. Textul nu-l mai aveam, îl
trimisesem și cu asta încheiasem. Destul de repede, după decembrie '89, am primit un telefon de la un
redactor de la Adevărul, fost redactor la Flacăra, care mi-a spus că, cercetând arhiva de la Flacăra, a
găsit exemplarul din scrisoarea respectivă care fusese trimis la acea adresă și mă întreba dacă sunt de
acord să fie publicat în Adevărul. „Bine, domnule, dă-i drumul.“ Și așa a fost difuzat și am putut și eu
să-l transcriu. Acest articol se cheamă Despre o casă din București:
„N-am văzut dărâmarea casei bunicilor mei. S-a întâmplat să lipsesc din București când
podeaua pe care pășiseră ei trosnea sub o șenilă grea, când scările suite de ei se prăbușeau, când
acoperișul care adăpostise zilele lor bune și rele, zilele lor de mândrie și mai ales cele de muncă s-a
rupt și s-a îngropat sub o grămadă de moloz. A fost de ajuns o jumătate de oră ca să nu mai rămână
nici o urmă din toate. La colțul Bd. Ilie Pintilie cu Ana Ipătescu, peste drum de Ministerul de Externe,
în clădirea de cărămidă roșie cu un etaj, a locuit Nicolae Iorga. Nici o placă comemorativă n-a scos-o
vreodată din anonimat. De acum înainte, niciodată, nimeni nu va putea să mai găsească această casă.
Sacrificarea ei este prea brutală, stupidă, ca să nu spun cuiva azi, 8 iulie 1986, că desfigurarea orbească
a orașului nostru trebuie să înceteze. Nu este numai o greșeală, este o provocare. Vine timpul să
învățăm a articula cu glas tare un protest gândit de mult, dar nicicând rostit.
Casa la care mă gândesc a avut parte de un destin excepțional, încât merită să fie povestit, chiar
dacă el n-a putut-o apăra, când un deget poruncitor a șters-o de pe fața pământului. În decembrie 1919,

la împlinirea primului an de la Marea Unire a românilor, Nicolae Iorga a primit din partea unui grup
de prieteni și colaboratori această casă în dar.“
Și urma povestirea istoriei acestei case, pe care bunicul meu o dăruise statului din timpul vieții.
Nu insist asupra acestui pasaj care avea sensul de a arăta că statul nu-și respectase niciodată obligațiile
după 1948. Citesc numai următoarele cuvinte:
„De aceea, în capitala țării de astăzi, această casă era un simbol al luptei prin care s-a constituit
statul român unitar.“
Și iarăși, după încă un pasaj care se referea la bibliotecă, la redacțiile de revistă care fuseseră
adăpostite în acea casă ș.a.m.d.:
„Toate laolaltă făceau din clădirea distrusă alaltăieri o amintire a unei tradiții intelectuale
ilustre, care onorează România.“
Și încheiam:
„Dar această faptă barbară este și o încălcare a legii, Legea patrimoniului național din 1974, care
ocrotește monumentele istorice. Pe lista monumentelor de cultură de pe teritoriul României, aprobată
de decretul... nr... data..., în vigoare și astăzi, se găsește și casa din Bd. Ilie Pintilie nr. 6, pe atunci localul
Institutului de Filosofie care a funcționat aici până în 1984. Conștienți de răspunderea care le revine
în această situație, toți factorii de decizie cărora li s-a atras atenția asupra valorii monumentului au
fost de acord să-l protejeze.“ Povesteam cum s-au alcătuit planurile în vederea translatării clădirii și
demersul care ar fi urmat să o salveze. Dar, spuneam eu: „Membrii Direcției Monumentelor Istorice -
mai există încă o Direcție a Monumentelor la București - au aflat la ședința lor din dimineața de 7 iulie
de la cei care trecuseră întâmplător prin Piața Victoriei că buldozerele au ciopârțit casa lui Nicolae
Iorga ca pe o magherniță insalubră. Mâine, oricât ar fi de falnic blocul care se va ridica în acest loc, să
nu se uite că, în istovitoarea ei luptă cu ignoranța agresivă, cultura română a suferit încă o înfrângere.“

Ar trebui să adaug, poate, un scurt epilog. Nu am fost câtuși de puțin tulburat de intervenții ale
Securității, de o anchetă sau de un interogatoriu, după septembrie '86, când a fost difuzat acest articol.
În schimb, în noiembrie '86, fiind singur la Sinaia, unde venisem pentru câteva ore, am fost cât pe ce
să fiu ucis de o imensă roată de camion care deodată s-a rostogolit, din motive de neînțeles, de pe
dealul mănăstirii, tăind drumul prin fața mea, razant, și ducându-se după aceea să izbească cu toată
greutatea gardul de metal, pe care l-a și doborât. Asta ar fi tot.
Constantin Geangu: Cer cuvântul și eu și vreau să mă prezint. Nu figurez pe nicăieri, decât în
dosarele Securității. Am fost arestat în noiembrie '89 pentru „activitate subversivă împotriva
orânduirii socialiste“, activitate care a durat doi ani, începând din decembrie '87. Brașovul a fost
detonatorul care m-a transformat pe mine în altceva decât ce am fost. Am făcut în total vreo zece texte,
în general, din care am expediat nouă pe adresa CC al PCR, cu referire la situația economică, socială,
politică, dar în special economică, pentru că sunt inginer ca formație. Am denunțat situația economică
din țară și am făcut vinovați pe conducătorii regimului de atunci. Al șaptelea document l-am fotografiat
pe un film întreg, am tăiat filmele și le-am trimis prin poștă în august '89, în general marilor combinate,
gen Combinatul Siderurgic etc., în speranța că vor ajunge în mâinile unor oameni care vor participa la
Congresul partidului și că o să se întâmple ceva. Am considerat totdeauna că ceea ce fac e un fel de mic
grăunte de nisip și că acel grăunte de nisip pe care îl fac eu este alături de alt grăunte de nisip pe care
îl fac alții, și că grăunte lângă grăunte poate să însemne ceva. Am fost arestat, prima dată pentru
interogatoriu. Anchetatorii: unul „cald“ și unul „rece“, cum spunea și dl Creangă. Dacă mă interesează
ceva din dosarul meu este înregistrarea. Am convingerea că a fost înregistrată ancheta și acela ar fi cel
mai valoros lucru din tot dosarul.
Cred că există ceva care a fost înainte și există și astăzi. Este vorba de Securitate. A fost și încă
există. Trebuie să recunoaştem Securității un merit: a reușit prin anumite metode să-și impună voința.
Eu zic că un instrument prin care a reușit să-și impună voința a fost cel pe care toată lumea îl cunoaște,

dezinformarea. Pentru că răul cel mai mare este răul care se face înăuntru. Nu poate să-ți facă cineva
mai mare rău decât poți să-ți faci singur. Unei organizații cu cele mai bune intenții i se poate face rău
introducând fel de fel de viruși. Cred că trebuie să recunoaștem acest merit al Securității. Dar în
momentul în care cunoști virusul, trebuie să decodezi și să găsești antivirusul. Ce au făcut
„specialiștii“? Au zis: „Domnilor, să arătăm la radio, la televizor că politica este un zero. Oameni buni,
nu vă băgați. Este o porcărie. Lăsați-i pe alții să se ocupe de porcării, de mizerii, voi vedeți-vă de treaba
voastră“. Ăsta e mijlocul prin care, zi de zi, oră de oră, pe fiecare canal pe care l-au avut la dispoziție
(sau pe care nu l-au avut, l-au cumpărat, l-au câștigat și l-au folosit), au reușit să dezbine pe cei care
puteau să facă altceva decât ceea ce voiau ei. Problema este că, dacă am reușit să identificăm virusul,
antivirusul, după părerea mea, să nu facem greșeala pe care ei ne-au învățat să o facem. De ce ei ne-au
spus „politica e murdară“? Se vede treaba că lucrurile rele vin de la politică, dar lucrurile bune nu pot
veni decât de la politică. Deci, dacă vrem lucruri bune, nu le vom obține decât prin politică. Și atunci,
dacă vrem acele lucruri bune, trebuie să facem politică. Dacă nu facem politică, facem altceva - istorie,
orice. Dar vom obține foarte puțin.

O ÎNTÂLNIRE CARE TREBUIA SĂ AIBĂ LOC DEMULT

Christian Mititelu: Nu sunt partizanul ideii că exilul a fost la fel de important ca și rezistența
din țară. Cred că trebuie subliniată importanța celor care au luptat în țară și eu cred că sunt încă mulți
necunoscuți. Țăranii au fost batjocoriți cu miile pentru acte de curaj care vor rămâne neconsemnate.
Aș vrea să amintesc câteva lucruri. Unul este că în eforturile noastre de a informa la BBC despre
ce se întâmpla ne-am lovit de greutăți. Am fost cu toții victimele clevetirilor și zvonurilor generate în
mare parte de Securitate.
S-a criticat aici un articol apărut în România literară. Vreau să laud însă articolul apărut în
România literară, măcar pentru scurta biografie a lui Paul Goma, pe care, dacă am fi avut priceperea s-
o avem, la vremea aceea, cred că altul ar fi fost ecoul actului deosebit de curajos. Dar clevetirile erau
de altă natură, în legătură cu poziția lui Goma și familia lui Goma.
Să vă povestesc experiența mea personală, la BBC. Spre exemplu, Zamfirescu telefona și spunea:
„E cazul acesta, Paraschiv...“ „Dle, stai puțin - gândeam -, „oare Zamfirescu n-a fost păcălit de cineva?“
„De unde știi?“ „L-a cunoscut foarte bine Berindei. Sunați pe Berindei.“ „Dacă Berindei s-a exaltat și de
fapt situația nu e chiar așa?“ „Cum se face că omul ăsta a fost aici o dată și a revenit?“ „Sună și pe Sanda
Stolojan.“ Deci, pierdeai o zi, două, trei, până puteai să dai această informație care ar fi meritat să fie
dată imediat.
Al doilea lucru pe care vreau să-l menționez. Nu s-a vorbit deloc de contextul internațional. Nu
vreau să fac diferențieri, dar aș vrea să salut gestul de mare curaj al celor ca Paul Goma în '77, ca Mihai
Botez în '78 și alții, care au făcut aceste gesturi în momentul în care Ceaușescu era plimbat cu caleașca
la Londra și Washington și era considerat un pion important în rivalitatea cu Moscova, un disident
care, chipurile, slăbea coerența Pactului de la Varșovia.

În fine, a vorbit dna Blandiana de două falii: prima, falia între intelectuali și muncitori, o
cumplită moștenire care cred că datează dinaintea epocii comuniste și pe care ar trebui să o corectăm
cu umilință într-un fel. Este vorba și despre cei din presă, care de obicei ne învârtim tot între oameni
cu carte sau colegi și mai puțin între muncitori, ca să nu mai vorbim de țărani. A doua amintită este
apoi falia între disidenți și deținuții politici, care este și ea absolut reală. Salut și eu prezența dlui
Ionițoiu. Dar dl Ionițoiu nu a fost doar deținut politic. A fost militant al unui partid foarte important,
de aceea a făcut anii de închisoare. Și asta mă duce la a treia falie, care m-a durut foarte mult în anii
'90: falia între disidenți și partidele politice. Dacă disidenții s-ar fi apropiat de partidele istorice și
partidele ar fi avut înțelepciunea de a le întinde o mână, ele, care aveau schițat măcar un proiect într-
un fel sau altul, ar fi avut o existență ceva mai fericită decât cea pe care au avut-o și pe care o au și în
momentul de față. Spun lucrul ăsta pentru ca, dacă ne întâlnim peste 10-20 de ani, să nu repetăm
această greșeală teribilă. Era o soluție în context românesc, unde existau partide istorice care nu
fuseseră compromise de colaborarea cu partidul comunist, cum s-a întâmplat în alte țări din Europa
Centrală, și unde ar fi existat această posibilitate. Ei nu aveau cadrele însă, nu aveau energia, nu aveau
vârsta. Disidenții, mulți dintre ei intelectuali, aveau aceste atuuri, dar nu s-au întâlnit niciodată,
împreună cu toții, în confruntarea cu uriașa caracatiță divizată în mai multe partide în momentul de
față.
În fine, vreau să mulțumesc organizatorilor pentru un eveniment care mi se pare unic, de 12 ani
de când vin în țară.
Adrian Niculescu: Eu, spre deosebire de colegul și prietenul meu Marius Oprea, nu am avut o
istorie în sensul disidenței, dar am avut șansa să plec din România la 23 de ani neîmpliniți și am simțit
ca fiind o datorie morală să mă implic în opoziția din exil, să protestez față de monstruozitățile pe care
le cunoșteam de la vârsta de 12-13 ani, din familie, din anturaj, de la Europa Liberă.

Dar ce voiam să spun acum nu e decât ca să stabilesc această legătură dintre două lumi: lumea
disidenței și lumea exilului. Sunt două lumi complementare și la care au făcut aluzii, de fapt, cei care
au luat cuvântul aici - mă refer la d-nii Nicholas Dima, Dinu Zamfirescu, Doru Braia și la alții. Vreau
numai să amintesc puțin legătura dintre exil și disidență, legătură pe care să nu o uităm niciodată.
Am adus aici niște hârtii de epocă și aș vrea doar să citesc niște nume care poate acum ne-au
scăpat. Aici sunt hârtiile mele, niște liste pe care le luam de la Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului
de la Paris, LDHR, care cred că a fost organizația cea mai credibilă pe care exilul românesc a avut-o.
Acolo veneau oameni ca Sanda Stolojan, Maria și Ioana Brătianu, Marie-France Ionesco, Mihnea
Berindei, Dinu Zamfirescu. Această asociație a noastră - eu am avut cinstea să o reprezint în Italia -
avea un rol covârșitor în a distribui opiniei publice occidentale numele celor persecutați din țară. Un
telefon al lui Marie-France Ionesco sau al lui Mihnea Berindei făcea ca a doua zi ceva să apară în Le
Monde, atâta credibilitate avea. Liga s-a reactivat cu ocazia cazului Goma. Era o organizație interbelică,
creată în 1925 în țară, afiliată la Federația Internațională a Drepturilor Omului, FIDH de la Paris, dar
care în 1948 fusese interzisă în România. Ea s-a reînființat la Paris, dar a avut o existență destul de
larvară până în 1977, când a fost reactivată.
Iată o listă pe care eu o am; e din 17 decembrie 1987, și este vorba de arestații din România.
Dna Cornea și dl ing. Leontin Iuhas sunt primii pe listă; ing. Radu Filipescu, 32 de ani, deja condamnat
la 10 ani închisoare în 1983, a făcut 3 ani, disident; Florian Rusu (iată un nume pe care dl Ionițoiu și
noi îl cunoaștem bine), 31 de ani, profesor de muzică. Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului
din România - era o asociație creată în jurul lui Ion Puiu: arh. Mariana Botez Celac, 40 ani, soția
cunoscutului disident Mihai Botez. Iată un nume nepronunțat azi: Nelu Prodan, 34 de ani atunci; cpt.
de cursă lungă Florentin Scalețchi, despre a cărui activitate știm acum de la televizor: „spediamo un
velo pietoso“, spun italienii („să aruncăm un văl de pioșenie“), pentru activitatea lui penibilă de astăzi.
Dar asta este altceva, nimeni nu poate să-i ia trecutul, totuși a fost un om condamnat la moarte. Unii

spun că a făcut matrapazlâcuri, a fost prieten cu Nicu Ceaușescu, totuși este o persoană căreia nu-i
putem lua trecutul. „Trecutul - cum spunea marele Vlad Georgescu, el însuși disident - nu poate să
devină improbabil“. Regimul comunist a făcut ca trecutul să devină improbabil. Apoi, mai interesant,
cazul actorului Lucian Iancu, care a fost evocat aici de dl Ilie Ion. Cred că este foarte interesant actorul
Iancu și poate că era bine să-l invităm. M-aș opri la cazul dânsului dintr-un motiv foarte simplu. Ei -
Iancu, Scalețchi și Mateescu - au încercat să fugă cu nava „Uricani“, însă au încercat să plece din țară
într-un moment care nu era oarecare, așa cum nu era oarecare momentul în care s-a declanșat
Brașovul, la 15 noiembrie 1987, zi în care s-au petrecut ultimele alegeri locale ale regimului Ceaușescu.
Ziua când au vrut să plece cei trei, în martie 1985, era zi de alegeri naționale; se alegea ultimul
parlament, Marea Adunare Națională, cea care avea să-și înceteze activitatea la 22 decembrie 1989.
Fac o paranteză și aduc aminte: prima dată, în noaptea de 22 decembrie, prima zi care a fost fixată de
dl Ion Iliescu pentru alegeri era în martie. A fost în martie, pentru că era scadența naturală a alegerilor
și, bineînțeles, la noi, alegerile, din 1948 încoace, aveau loc în martie, din 5 în 5 ani.
Voce din sală: Și a mai fost doctorul Galalaie.
Adrian Niculescu: Iată alte nume care figurează pe hârtiile mele: Dugeac... arh. Ion Fiștioc... ing.
Nicolae Stăncescu, despre care am înțeles că a fost în primul CPUN... prietenul nostru Gabriel
Andreescu, meteorolog, 35 de ani. Am găsit și am adus aici hârtia din Le Monde care vorbește despre
dl Andreescu, la 8 ianuarie 1988.
Soția lui Dumitru Mircescu a fost aruncată de la etajul 10 de către Securitate, în 1986. Dumitru
Mircescu a fost deținut politic și în Rusia între 1936-'47, iar apoi în România, în perioada clasică '47-
'64. Apoi, bineînțeles, dl Dan Petrescu. Lista mea este cu adrese, telefoane etc. Mai este și dr. Galalaie
(sală: „A murit dr. Galalaie“). Ing. Ion Puiu, Cal. Victoriei 101, sc. B, ap. 35 București; ing. Oni Brătianu
- era făcut textul meu pe 7 iulie 1987, și după aceea am pus: „mort la 1 septembrie 1987“, Bd. Mărășești
42, sc. 2 et. 8 ap. 32, „probabil afectat de cancer generalizat“, scriam eu pe textul meu. Mai departe:

Florian Rusu, str. Vigoniei 8, apoi Cristian Butușină, Asociația Română pentru Apărarea Drepturilor
Omului, tot împreună cu Ion Puiu; Teodor Brișcan și dl Vasile Paraschiv, care nu mai are nevoie să fie
prezentat. Iată aici Le Monde cu „Ion Puiu a fost arestat, 25.06.1987“. Iată alte nume: Ion Bugan,
Amnesty International l-a adoptat ca „prizonier al lunii în septembrie 1986“, scriam eu. Dl Vasile
Paraschiv, muncitor din Ploiești, „Lech Walesa român“, așa am scris eu aici în 1987. Dl Teodor Brișcan,
mai am o informație mai rafinată: muncitor, 46 de ani, București, str. Patrioților nr, 2 bl. PM, sc. B, ap.
38, cod 74594 București; Cristian Butușină, 26 de ani, șofer de autobuz, București. Florin Toporan,
muncitor, Emil Ionescu, Violeta Popescu. Dr. Derdișan, medic dentist din București.
Vreau să mă întorc asupra cazului Lucian Iancu. De ce este important? L. Iancu era candidat la
alegerile din Constanța pentru un post de deputat în parlamentul-farsă - numit Marea Adunare
Națională - care urma să fie ales în ziua de duminică. În noaptea de sâmbătă spre duminică, ei plecau
din țară. Or, vă dați seama ce impact ar fi avut dacă Iancu, împreună cu mateloții Mateescu și Scalețchi,
ar fi sosit la Istanbul, de unde el, deputatul ales în parlamentul RSR, ar fi denunțat regimul chiar în ziua
de alegeri, într-o conferință de presă la care ar fi venit foarte multă lume. În noaptea fugii s-au retipărit
buletinele electorale, tocmai pentru a i se elimina numele. Să fi ajuns la Istanbul în ziua aceea era o
lovitură foarte tare dată regimului.
Să nu-i uităm nici pe minerii care s-au solidarizat cu Paul Goma. În textul meu din Observator
cultural am reprodus scrisoarea noastră făcută la Paris pe model Amnesty International. Ea cuprindea
numele foarte multor mineri, dar și numele domnilor Cană și Brașoveanu, de la SLOMR. Vreau să aduc
aminte și de arhitectul Ștefan Gane, cel care a murit pe 13 august 1988. Nu o să uit această
înmormântare tristă din Parisul acela, în care eram fără mari speranțe pentru ce se va întâmpla în
România... Inițiativa creării unei asociații de sprijinire a patrimoniului românesc amenințat i-a
aparținut lui și arhitectului Matei Beldiman, apoi lui Mihnea Berindei, lui Matei Cazacu și lui Mihai
Korne. Acesta a fost comitetul inițial. Din inițiativa arhitectului Gane s-a născut și asociația Opération

Villages Roumains. Această asociație a trecut printr-o asociație a dlui Negulescu, de la Sèvres, care a
făcut în '88 și un manifest, o fotografie mare, un poster. Trebuie amintite și numele lor, dacă vorbim
despre sistematizare.
Închei spunând că este foarte comic că în 1990 cineva a propus să se creeze în România un KOR
- un comitet pentru apărarea muncitorilor. Eram foarte defazați în 1990; ar fi trebuit creat în 1977 sau
1987.
Ana Blandiana: În schimb, acum ar fi din nou foarte la obiect.
Adrian Niculescu: Suntem aici cu toții. Ar fi foarte bine să existe în România un fel de Casă a
Opoziției. Să existe un loc în care să intre documente, mărturii. Să existe un muzeu, cu păpușa dnei
Cornea în care își trimitea mesajele… A doua propunere ar fi crearea unei Case a Exilului.
Doina Cornea: Există muzeul de care vorbiți, este Memorialul Sighet. Dar altceva voiam să mai
spun, Am fost anunțată de CNSAS că mi-au venit câteva volume, foarte puține, din dosarul întocmit de
Securitate. Pe urmă am fost înștiințată că au mai sosit 23 de volume. Din ele nu mă interesează deloc
turnătorii, ci lucrurile, adunate acolo, pe care le-am făcut. Primul volum, de exemplu, este din 1949,
când am fost luată de Securitate ca studentă. Este acolo declarația mea, corpul delict. Era în plin
stalinism; m-a anchetat Patriciu la Cluj.
Acum sper să găsesc în dosare hârtii ale altor ani. De pildă, m-am dus la vot, ca toată lumea, în
15 noiembrie 1987; numai că eu m-am dus pregătită cu o hârtie mare, o foaie ministerială, unde era
scris: „Refuz să votez din următoarele motive“, vreo 5-6. În clipa aceea, doi indivizi, nu știu de unde au
ieșit, au luat hârtia. Când am fost anchetată la Securitate, hârtia aceea a apărut. Anchetatorul mi-a pus-
o sub nas. „Ce e asta?“ „Păi, zic, asta este ce este. Eu nu mai votez în acest regim, că nu mă interesează.“
Documentele de arhivă sunt sigur păstrate. Un istoric va binevoi cândva, peste 50 de ani (că văd
că nu se prea grăbesc), să studieze aceste arhive - atunci se va vedea ce a făcut fiecare. Altfel, noi

transformăm istoria cum ne place nouă, de multe ori după simpatii. Iată, un exemplu: a venit o
jurnalistă la mine, să-mi ia un interviu despre mișcarea din Brașov. Și spun clar: în 17 am aflat, în 18
am luat atitudine, în 19 dimineața am fost arestată... A înregistrat tot ce am spus, era clar: 19 arestată,
18 primul gest de solidaritate cu muncitorii din Brașov. Văd emisiunea. Se dau numele primelor
persoane care s-au solidarizat: „22 noiembrie, la Brașov, un grup de studenți“.
Ana Blandiana: Și dvs.?
Doina Cornea: Eu nu. Oricum, nu mă interesează. Există persoane care se plâng că n-am fost
solidară. Personal, am încercat - aici am martori. Pentru că, mai ales în anii '80, eu nu mai puteam
călători pentru a păstra legătura, pomeneam totdeauna în textele mele pe toată lumea, de la dl Vasile
Paraschiv până la scriitori. Dar nu ne cunoșteam personal.
Singurul cu care am putut să comunic într-un fel (și îi sunt recunoscătoare pentru aceasta) a
fost Dan Petrescu, căruia un fost student al meu a reușit să-i transmită un mesaj. Eu îi strecurasem lui
un bilet, dar studentul a trebuit să-l înghită - a fost dus la Securitate și bătut, dar înainte de a fi bătut
înghițise biletul, după ce îi învățase conținutul. I-a transmis: „Sunt solidară cu Dan Petrescu. Pe toate
textele pe care le va difuza să mă pună cosemnatară“. Am făcut un gest de solidaritate și când a declarat
greva foamei: am declarat și eu imediat greva foamei și am spus că e din solidaritate cu Dan Petrescu.
Am trimis două scrisori care pledau într-un fel pentru solidaritate. Una din ele a fost trimisă printr-o
fostă studentă de-a mea, care a mers, cu riscuri, la București, numai că persoana căreia îi era destinată
(nu vreau să-i spun numele) a refuzat să o primească. Când a coborât din tren, fosta mea studentă a
fost luată de altfel în primire de Securitate, care a pus astfel mâna pe scrisoare. Este în dosare și ea.
Am încercat să iau legătura și cu dl Bujor Nedelcovici, la Vama Veche. I-am citit romanele și mi-
au plăcut unele idei. Stăteam pe atunci la aceeași gazdă, el avea o cameră, eu alta. I-am lăsat o scrisoare
pe care gazda a pus-o pe pernă. Eu plecam, iar el trebuia să vină. Am tot așteptat răspuns de la Bujor
Nedelcovici - nimic. Când m-am întors la Vama Veche, gazda m-a asigurat că scrisoarea ajunsese la el.

Mă rog, nu mi-a răspuns. După revoluție, Bujor Nedelcovici mi-a trimis o carte pe care a publicat-o,
apoi ne-am întâlnit într-una din călătorii. Atunci l-am întrebat: „Ați găsit scrisoarea?“. Putea să zică:
„Nu, doamnă“. Dar a recunoscut: „Da, doamnă, era pe pernă, dar mi-a fost frică să vă răspund“. I-am
apreciat mult gestul. Mi-a devenit atât de drag acest om, pentru că a avut puterea să spună adevărul.
Ana Blandiana: Pentru mine există foarte multe motive de bucurie că această zi s-a desfășurat
aici. Primul dintre ele este că la această întâlnire a opozanților și disidenților din anii '70-'80 a
participat și Cicerone Ionițoiu. Pentru că, prin prezența lui - simt asta - s-au încopciat cele două tipuri
de rezistență. Întotdeauna am suferit că nu se făcea această legătură. Unul din lucrurile oribile care s-
au petrecut în '90 a fost ruptura care s-a produs prin celebra declarație a unui celebru lider de opinie
și mare intelectual, care a împărțit pe categorii populația și opinia publică. Una dintre primele
categorii, care trebuia dată la o parte, erau resentimentarii. „Resentimen-tarii” erau foștii deținuți
politici (foștii membri ai partidelor istorice, care au făcut închisoare 12, 15,17 ani). Și mi s-a părut de
neacceptat faptul că aceia care stătuseră doi ani sau sau două săptămâni (sau nu stătuseră deloc,
avuseseră un alt fel de a suferi) își permiteau să-i disprețuiască pe cei care stătuseră 15 ani. Foștii
deținuți politici n-au răspuns atunci în nici un fel. Nu erau în general oameni care făceau presă. Țin
minte că eu, care n-am stat în închisoare, niciodată nu mi-am permis să răspund cuiva care a făcut mai
mult decât mine înainte. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să-i răspund lui Goma pentru toate
vorbele nedrepte pe care le-a scris despre mine. Am simțit cum se rupe ceva între noi, pentru că am
avut totdeauna un respect total pentru cei care erau în închisoare și am crezut că aceia care nu au stat
în închisoare nu au dreptul să-i judece pe cei care au stat în închisoare. De curând, unii dintre noi am
participat la un seminar, la Institutul Goethe, despre prelucrarea trecutului și, evident, despre
C.N.S.A.S. Mi se pare că una dintre numeroasele monstruozități de azi este că CNSAS, după ce a dat
certificat de bună purtare candidaților la Președinție și Parlamentului României, aproape în întregime,
a reușit să găsească câțiva reali turnători tocmai printre foștii deținuți politici. Doar aceștia au fost

mediatizați copios ca turnători, pentru a se vedea din ce scârboasă categorie fac parte: „vor să ne dea
nouă lecții de morală, când, de fapt, ei au fost niște colaboratori ai Securității“.
Am vrut să subliniez faptul că prezența dlui Cicerone Ionițoiu aici, printre dvs., a legat într-un
mod corect tipurile de rezistențe. Pentru că deosebirea dintre cele două categorii nu este numai că
primii au suferit mult mai mult, dar și că ei au fost mult mai numeroși. Ei veneau după o perioadă de
democrație, erau o generație care avea resurse de libertate, în timp de oponenții și disidenții din anii
lui Ceaușescu veneau după o spălare a creierului. Marea lor valoare ține în primul rând de raritatea
lor: cum un fir de iarbă care apare în pustiu este mai important decât cel mai sublim chiparos care
crește într-o vale mănoasă.
În al doilea rând aș vrea să spun că sunt fericită că ați fost aici, pentru că eu cred cu toată ființa
mea ceea ce a spus Mihai Creangă: este îngrozitor să se atace între ei oameni care, de fapt, se află de
aceeași parte. Cred că ar fi trebuit să facem în toți acești ani mai mult decât am făcut, pentru a găsi ceea
ce este comun în noi. Și pentru că mai cred ceea ce spunea Romulus Rusan: ceea ce s-a petrecut cu
intelectualii români în acești 13 ani reprezintă un alt fel de „Pitești“. Au fost dirijate și manipulate
slăbiciunile fiecăruia dintre noi, de la cel mai celebru până cel mai puțin celebru, de la cel mai moral
până la cel mai alcoolic, pentru ca, decimându-ne între noi, să fim discreditați în bloc. Am fost într-
adevăr fericită că ați fost aici. Faptul că s-a vorbit așa de frumos despre Goma, trecându-se peste toate
rănile pe care el le-a produs în ultimii ani multora dintre noi, este un alt fapt pozitiv al acestei zile.
Aș vrea să vă mulțumesc încă o dată și să închei pornind de la o observație a doamnei Cornea,
dintr-o discuție cu Constantin Fântână, un fost deținut politic prezent la prima parte a discuției
noastre. Dl Fântână a fost deținut și la Pitești, dar a avut „norocul” să facă parte din ultima serie de
acolo: după ce a fost bătut, „educat“, când era pe punctul să ajungă el însuși călău, „programul” s-a
suspendat. El povestește asta, spunând: “Nu exista posibilitate de scăpare, dacă nu se oprea muream
sau treceam dincolo“. Ceea ce mi se pare extraordinar ca mărturisire.

Am fost cu toții alături aici; i-am ascultat pe cei care au fost muncitori și cred că sunteți cu toții
de acord că ei au fost cei mai interesanți dintre noi. Ce extraordinara pierdere este faptul că
intelectualii nu au fost alături de aceștia! În ultimă instanță, asta explică tot ce ne desparte de celelalte
țări, de Polonia, în primul rând. Dar trebuie să fim conștienți că Dumnezeu ne-a pedepsit pentru asta.
Mineriadele sunt pedeapsa că intelectualii n-au fost alături de protestatari în Valea Jiului, la Brașov.
Poate vom avea puterea să trecem peste acest blestem tradițional al poporului român (deși mă
îndoiesc), poate că generațiile următoare vor avea totuși această putere. Culmea este că acest blestem
vine din faptul că la început intelectualii proveneau din boierime. După aceea, ne-am născut cu toții
din clasele mai joase, dar ruptura a continuat să existe.
Iertați-mă, v-am spus ceea ce gândeam eu, în timp ce vă ascultam și în timp ce vă eram
recunoscătoare.

Cei Care Au Spus NU PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei Care Au Spus NU PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EDITOR: Romulus RUSAN

Fundaţia Academia Civică

Text, imagini: Fundația Academia Civică © 2017

Ediții pe hârtie: Colecţie: Istorie orală, Nr. 7

Fundația Academia Civică: www.memorialsighet.ro

CENTRUL INTERNAȚIONAL DE STUDII ASUPRA COMUNISMULUI

Fundația Academia Civică 5

Fundația Academia Civică 6

 Radu Filipescu, inginer și inventator din Bucureşti

Fundația Academia Civică 7

Fundația Academia Civică 8

 Gheorghe Năstăsescu a murit între timp, în anul 2004

Fundația Academia Civică 9

Fundația Academia Civică 10

Fundația Academia Civică 11

OPONENT ÎN DOUĂ REGIMURI

Fundația Academia Civică 12

Fundația Academia Civică 13

Fundația Academia Civică 14

Fundația Academia Civică 15

Fundația Academia Civică 16

Fundația Academia Civică 17

CÂTEVA MĂRTURII DESPRE UN ÎNCEPUT

Fundația Academia Civică 18

Fundația Academia Civică 19

Fundația Academia Civică 20

Fundația Academia Civică 21

Fundația Academia Civică 22

Fundația Academia Civică 23

Fundația Academia Civică 24

Fundația Academia Civică 25

AM AVUT UN SINDICAT LIBER ÎN 1979

Fundația Academia Civică 26

Fundația Academia Civică 27

Fundația Academia Civică 28

Fundația Academia Civică 29

Fundația Academia Civică 30

Fundația Academia Civică 31

Fundația Academia Civică 32

Fundația Academia Civică 33

Fundația Academia Civică 34

Fundația Academia Civică 35

Fundația Academia Civică 36

EXERCIȚII DE DEMNITATE (sau CUM SE IESE DIN STAREA DE VIERME)

Fundația Academia Civică 37

Fundația Academia Civică 38

Fundația Academia Civică 39

Fundația Academia Civică 40

Fundația Academia Civică 41

Doina Cornea: M-am solidarizat cu muncitorii de acolo. Era o solidarizare individualizată.

Fundația Academia Civică 42

Fundația Academia Civică 43

Fundația Academia Civică 44

Fundația Academia Civică 45

Fundația Academia Civică 46

NECESITATEA DE A SPUNE ADEVĂRUL

Fundația Academia Civică 47

Fundația Academia Civică 48

Fundația Academia Civică 49

Fundația Academia Civică 50

Fundația Academia Civică 51

Fundația Academia Civică 52

Fundația Academia Civică 53