Munca , tehnicile:probleme economice si sociale

1. Munca

1. Munca, robie, libertate

Originea cuvantului sugereaza ideea de subjugare , de chin. Etimologia cuvantului

francez „travail” ne trimite la latinescul tripalium care desemna un instrument alcatuit din
trei pari cu ajutorul caruia erau tinuti la potcovit boii sau caii naravasi.Substantivul
travaillor , rezultat direct din el si care capata repede forma „travailleur”(muncitor),
inseamna la inceput nu meserias , nu muncitor ci osandit.Cuvantul latin labordesmneaza
deopotriva munca si suferinta, ca si cuvantul francez „peine”(„a fi trudit”, „a fi muncit de
ganduri”).
Intr-adevar la origine munca inseamna robia omului care nu poate supravietui in
natura decat prin truda si osteneala . El trebuie sa manance , sa se incalzeasca sa se
imbrace.Munca este „semnul instrainarii”, al omului pierdut intr-o natura indiferenta sau
ostila careia vrand-nevrand trebuie sa i se adapteze pentru a subzista . Astfel,pentru grecii
antici munca era expresia mizeriei omului , nu a nobletei sale . Munca semnifica legarea
noastra de „lumea pesterii”, adica de lumea materiei , in timp ce contemplatia inteleptului
ne face sa uitam ca omul este este supus lumii materiale,indreapta „ochiul sufletului”spre
lumina stralucitoare a ideilor pure.
Dualismul platonician (lumea ideilor vesnice si lumea materiei schimbatoare) este
expresia dualismului social : de o parte oamenii liberi care contempla ideile,de cealalta
sclavii ocupati cu truda dureroasa asupra materiei . Chiar si ingierul este la Platon
obiectivul unui anumit dispret : „Ii privesti de sus meseria si n-aiincuviinta,de pilda, sa-
ti dai fata dupa baiatul lui, nici s-o iei pe alui pentru copilul tau”.
Latinii, la randul lor, opuneau otium - ul , timpul liber inchinat studiului, fata de
negotium, adica fata de munca si afaceri .Munca imbraca aici osemnifictie pur negtiva, de
lipsa de timp liber.
Tot asa , in traditia crestina munca este o pedeapsa . Dupa pacatul savarsit de primii
oameni, Cel vesnic ii spune Evei: „In dureri vei naste copii”, iar lui Adam „In sudoarea
fetei tale iti vei manca painea”.
Dar munca va rasturna ea insasi situatia metafizica din care a rezultat. Fiind semn de
instrainare , spune Jean Lacroix, ea este totodata „leacul acestei instrainari”.Omul trebuie
sa munceasca pentru ca este aidoma unui strain in natura si tocmai prin munca „va face
familiar ceea ce era strain, va da forma umana la ceea ce era inform”.
Munca imblanzeste fortele redutabile ale naturii prefacandu-le in slujnicile noastre
credincioase . Ea ne face cum spune Descartes, „stapani si posesori ai naturii”.
Din perspectiva crestina, munca nu este doar emnul pedepsei .Ea cuprinde si
posibilitatea rascumpararii.Unii teologi contemporani fac chiar observatia ca munca nu este
legata in mod necesar cu pedepsirea pacatului, dat fiind ca omul , din chiar clipa cand a fost
creat , afost asezat pe pamant ca sa-l munceasca si sa-l supuna .
Tema muncii ca mijloc al mantuirii , ca instrument al eliberarii se intalneste si la Hegel
in celebrul episod dialectic cu stapanul si sluga.Doi oameni se lupta intre ei . Unul din ei
este pin de curaj. El accepta sa-si riste viata in lupta , aratand ca este om liber superior
vietii sale. Aceasta este sluga ,servus,adica adliteram cel care a fost pastrat .Stapanul
constrange sluga sa munceasca , in timp ce el insusi profita de placerile vietii.Stapanul nu-
si lucreaza gradina , nu-si gateste, nu-si aprinde focul : pentru toate astea are sluga
.Stapanul nu mai cunoaste asprimile vietii materiale pentru ca este interpus sluga intre sine
si lume . Numai ca , rasfatat de trandavie , acest stapan nu mai stie sa faca nimic. Sluga ,
dimpotriva , ocupata intruna cu munca , invata sa biruie natura folosind legile materiei si
prin izbanzile sale tehnice recupereaza o anumita forma de libertate (dominatia asupra
naturii). Printr-o conversiune dialecticaexemplara, munca de sluga ii reda libertatea. A fost
un om las , a renuntat la libertatea sa de a muri ; redevine om liber afirmandu-se ca o
libertate ingenioasa contra naturii pe care o inblanzeste in chiar momentul in care stapanul ,
care nu mai stie sa munceasca , are tot mai multa nevoie de sluga sa si devine intr-un fel
sclavul sclavului. Munca apare atunci ca expresie a libertatii recastigate.

2. Munca si inteligenta umana

Munca este actul uman prin excelenta, expresia concreta a inteligentei si a libertatii
noastre. Henri Bergson defineste inteligenta insasi drept aptitudine de a fabrica unelte
(homo sapiens este mai intai homo faber).Neajutorarea initiala a omului lipsit de colti
puternici , de o blana groasa gol si slab in mijlocul naturii „dobandeste valoarea unui
document preistoric”, este concedierea definitiva a instinctului de catre inteligenta.Unealta
este semnul inteligentei, pentru ca este un mijloc. De exemplu , un ciocan nu este un obiect
de consum , nefiind nici bun de mancat , nici frumos de privit.Sensul ciocanului rezida intr-o
relatie , in ceea ce se poate face cu ajutorul lui.El ne permite sa batem un cui de care sa
atarnam o cratita.Nici aceasta la randul sau, nu-i decat un intermediar.Ea ne permite sa firbem
supa, cu conditia insa sa avem o masina de gatit. Astfel uneltele se implica unele pe altele
intr-un lant de medieri.Unealta este deci semnul ineligentei umane care, pentru a transforma
natura, purcede pe ocolite, isi ia un anume recul inraport cu natura.In timp ce animalul este
doar „prezent”in natura,omul este capabil sa si-o „re-prezinte”.Cum spunea Karl Marx :
„Ceea ce distinge din capul locului pe cel mai prost arhitect de albina cea mai perfecta
este faptul cael a construit celula in capul sau inainte de a o construi din ceara” Munca
este exploatarea inteligenta a determinismelor materiale, este „viclenia ratiunii”care
transforma obstacolele naturale in mijloace de actiune.
Munca este deci o transformare inteligenta a naturii.Dar nu o transformare oarecare.
„Este, spunea Auguste Comte, modificarea utila a mediului operata de om”. Sensul uman
al muncii consta in utilitatea sa, in puterea sa de a umaniza universul. Sisif, condamnat dupa
moartea sa sa rostogoleasca in infern un bolovan pana in varful unui munte de unde acesta
recade intr-una, nu munceste, pentru ca efortul sau nu serveste la nimic. Munca omeneasca
plasmuieste o noua natura. Daca omul ar disparea dupa pamant, nu numai orasele noastre ar
cadea in ruina, dar si plantele ce rasar pe campuri ar fi inlocuite, intr-un singur sezon de
buruieni. Astazi, chiar si la tara, peste tot nu vedem decat opera omului si natura ofera
acestuia ca intr-o oglinda propriului chip. Hartia pe care scriem, drumul asfaltat pe care
mergem, ceasornicul pe care ne aruncam cand si cand privirea, toate aceste obiecte care ne
inconjoara sunt rezultatul acestei munci umane care necontenit transfigureaza natura
materiala;ea, spune Marx, „prinde lucrurile, le invie din morti”.
 3. Semnificatia filozofica a muncii

Daca munca ne ofera cheia raporturilor fundamentale dintre oameni si natura, se cuvine
sa-i atribuim o inalta semnificatie metafizica. A medita asupra muncii inseamna a intelege
ca omul nu este nici spirit pur (a carui activitate n-ar intalni niciodata obstacole), nici o fiinta
pur biologica (incapabila de distantare fata de natura si preocupata doar de satisfacerea
imediata a instinctului). Cum scrie Jean Lacroix, „activitatea vitala a animalului nu este
munca, dupa cum nu e munca nici contemplatia spiritului pur. Munca inseamna intotdeauna
spiritul care patrunde anevoie intr-o materie si o spiritualizeaza.”. astfel, munca exprima cu
adevarat conditia omului, de spirit intru-inalta ei semnificatie morala. Munca este morala
insasi in act, morala nefiind altceva decat intruparea valorilor in real. Si munca nu doar
umanizeaza universul, facindu-l mereu mai locuibil, nu doar creeaza opere utile, ci il
umanizeaza pe lucratorul insusi. „Orice munca, spunea Emmanuel Mounier, plamadeste nu
doar un lucru, ci totodata si un om.” Munca este cel mai bun exorcism al egoismului natural.
Fara indoiala ca scopul muncii este salariul! Dar, alaturi de acest scop subiectiv, munca
gaseste in chiar opera ce se realizeaza un scop obiectiv. A munci, inseamna, orice s-ar spune,
a iesi din sine. O stiu bine psihiatrii care isi trateaza pacientii prin ergoterapie; bolnavul
psihic caruia i se poate incredinta o munca neinsemnata redobandeste u anume echilibru
facandu-se util, aflandu-si o ocupatie, uitand un pic de sine insusi. Oare munca nu confera
existentei o ordine, o regularitate salutare? Timpul in care traieste insul trandav este
discontinuu si eterogen, el curge in ritmul capricios al pasiunilor. Timpul lucratorului, reglat
de orarele biroului sau ale uzinei, impune vietii sale cotidiene un echilibru sanatos. Omul
imita atunci intelepciunea lucrurilor si impune inimii sale capricioase sa urmeze ritmul
regulat al lumii. Auguste Comte (care a fost el insusi tratat de depresie nervoasa) a dat o
excelenta formula terapeutica: „A regla interiorul dupa exterior.” Omul, spunea el, trebuie
„facut la fel de regulat ca cerul” (este vorba, evident, de cerul astronomilor). In acelasi spirit,
un proverb ne previne cu intelepciune: „Trandavia naste nebunia”. Astfel, munca ne
desprinde de noi insine, facandu-ne sa intram in comunicare cu universul. Saint-Exupery
remarca acest lucru in romanul sau Citadela: „Munca te obliga sa imbratisezi lumea. Cel ce
ara intalneste pietre, se teme de apele din ceruri sau le doreste si astfel comunica, se largeste
si se lumineaza. Iar fiecare din pasii sai devine rasunator.”
Nu este insa de ajuns sa spunem ca muncitorul e elberat si introdus in univers; mai trebuie
adaugat ca el se vede strans legat de societatea oamenilor. A munci inseamna a-ti afla locul
inauntrul unui organism social ale carui elemente sunt solidare. Dupa cum bine a aratat Leon
Bourgeois, omul nu poate savarsi nici cele mai obisnuite si mai necesae gesturi – bautul unui
pahar cu apa, aprinsul unei lampi – fara a pune la contributie munca altuia (intrebati-va, de
pilda, cata munca depune omenirea pentru micul dumneavoastra dejun: munca agricultorului
care-si mulge vacile, munca transportatorului, a comerciantului, munca de la uzina de gaz
gratie careia puteti atat de usor sa va incalziti laptele etc.). Propria voastra munca reprezinta,
la randul ei, plata unei datorii pe care ati contractat-o be neficiind de munca altuia. Tocmai de
aceea obligatia de a munci este imperioasa. Alaturi de solidaritatea orizontala a lucratorilor
care fac schimb reciproc de servicii, nu trebuie uitata solidaritatea verticala, care ne permite
sa beneficiem de munca inaintasilor nostri si ne obliga sa muncim pentru urmasii nostri
(„inventatorul plugului ara invizibil alaturi de plugar” si „omenirea se compune din mai multi
morti decat vii” spunea Auguste Comte).
 3. Problema sociala

Problema sociala, spune vocabularul lui Lalande, „consta in a rezolva dificultatile

economice si morale pe care le creeaza existenta claselor sociale si faptul saraciei”. In sens
mai general, este vorba de problema organizarii economice a societatii, a productiei, a
distributiei, a proprietatii. Vom examina sistematic principalele luari de pozitii in aceasta
problema.

1. Liberalismul economic

Pentru liberali, cea mai mare parte a dificultatilor economice si sociale se datoreaza
interventiei intempestive a statului care pretinde sa reglementeze preturile, salariile,
schimburile comerciale. Mult mai bine ar fi sa fie lasate sa functioneze mecanismele
economice naturale. „Laisez faire, laisez passer!” economia tinde se se organizeze de la sine
spre binele tuturor. Optimismului liberal ii place sa creada in „armoniile economice”
spontane.
Adam Smith examineaza in Avutia natiunilor (1774) fluctuatiile preturilor. Pretul natural
al unui obiect este pretul sau de cost plus o marja de beneficiu justa. Pretul de piata al unui
obiect depinde de legea ofertei si a cererii. Daca un produs este rar, cererea depaseste oferta
iar pretul de piata urca peste pretul „natural”. Daca produsul se gaseste din belsug, se
intampla invers: pretul pietei scade sub „pretul natural”. Numai ca se intampla si ca preturile
ridicate sa stimuleze oferta: produsele scumpe, fabricate in numar mai mare, se vor ieftini in
sezonul urmator. Preturile prea mici descurajeaza oferta, productia scade iar preturie se
redreseaza dupa ce oferta a devenit mai rara. Astfel, pretul de piata tinde intotdeauna sa se
alinieze la cel natural. Legea ofertei si cererii functioneaza ca un regulator, iar „cantitatea din
fiecare marfa aruncata pe piata se proportioneaza de la sine in chip natural cu cererea
efectiva”.
Salariile muncitorilor sunt supuse unei reglari naturale analoage; daca sunt prea mici intr-
o anumita profesie, nu se mai gasesc candidati pentru respectiva meserie, incat devine
necesara cresterea salariilor; daca salariile cresc anormal de mult, un numar mare de
muncitori se vor oferi sa se angajeze, iar concurenta dintre ei va face ca salariile sa scada.
Potrivit teoriei liberalismului economic, singurul rol al statului este de a ocroti
proprietatea privata. Teoreticienii liberalismului considera, in fapt, proprietatea privat drept
o garantie de prosperitate pentru toti membrii colectivitatii. Proprietarul unui teren
agricol, al unei uzine, al unei firme de comert este primul interesat in bunul mers al
intreprinderii sale, si aceasta cu atat mai mult cu cat institutia mostenirii ii va permite sa
transmita avutul sau urmasilor. Proprietatea privata este, de altfel, nu doar utila din punct de
vedere social (fiind stimulentul cel mai bun al muncii), ci si legitima din punct de vedere
moral, pentru ca este drept ca persoana sa nu fie spoliata de rodul muncii si al economiilor
sale; proprietatea este o prelungire naturala a persoanei. Oare nu-i normal sa consideram
ca fiind „al nostru” ceea ce am dobandit prin munca, curaj, economisire?
Liberalismul economic, care triumfa in secolul al XIX-lea, apare ca filozofie a
capitalismului industrial. Intr-adevar, acesta se defineste prin proprietatea privata asupra
mijloacelor de productie. Particularii sunt cei ce poseda uzinele, ogoarele, intreprinderile
comerciale. In acest sistem economic se disting mai multe clase sociale, clasa sociala careia ii
apartinem definindu-se prin functia pe care noi o indeplinim in circuitul economic. Cele trei
clase fundamentale sunt clasa capitalistilor, care poseda mijloace de productie pentru a caror
exploatare angajeaza salariati, clasa mestesugarilor, care poseda mijloace de productie cu
care lucreaza singuri, in sfarsit clasa salariatilor, care nu poseda decat forta lor de munca si o
inchiriaza pe aceasta capitalistului pentru un salariu.