FORMAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE

Umanismul
Renașterea = începând cu sec. al XIV-lea, în Europa Occidentală începe o epocă de înflorire
economică, socială și culturală fără precedent.
- patria Renașterii este considerată Italia (prin concurența dintre două orașe, Roma și Florența)
- papi, regi, duci își fac un titlu de glorie invitând la curtea lor poeți, pictori, sculptori, arhitecți
care își pun talentul în slujba unui nou ideal: Omul. Astfel, în timpul Renașterii se cristalizează
un curent cultural bazat pe redescoperirea valorilor Antichității: umanismul.
Umaniștii sunt animați de idealul omului universal (uomo universale), definit ca individ cu o
vastă cultură, stăpân pe limbile greacă și latină, pe domeniul muzicii și al filosofiei, pe
descoperirile științei.
Umanismul se răspândește din țara de origine, Italia, în toată Europa Occidentală.
Reprezentanți importanți:
Italia: Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Niccolo
Machiavelli
Olanda: Erasmus din Rotterdam
Franța: Francois Rabelais, Michel de Montaigne
Anglia: Thomas Morus, Francis Bacon
Germania: Nicolaus Cusanus

Umanismul în cultura română

În secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Ţările româneşti se
găsesc în plin feudalism. Pe plan intern se duc lupte continue - pe de o parte, între domnitori şi
boieri, pe de altă parte, între țărani şi boieri. Pe plan extern, expansiunea turcească în Europa
atinge apogeul la începutul secolului al XVII-lea și se exercită până în secolul al XIX-lea în
Ţările româneşti. Din cauza turcilor, desei schimbări a domnitorilor, luptelor dintre
partidele boiereşti, mulţi boieri tineri şi cărturari de frunte sunt nevoiţi să ia drumul exilului,
cunoscând limba şi cultura altor popoare. Urmând şcolile umaniste din Polonia (Lwow, Bar,
Cameniţa), din Constantinopol sau Italia (Padova), aceștia iau contact cu ideile înaintate ale
umanismului şi ale Renaşterii, pe care le răspândesc apoi în Ţările româneşti.
Personalitățile de marcă ale curentului umanist se vor afirma abia în secolul al XVII-lea,
prin cronicarii moldoveni. Umanismul lor nu este însă umanismul Renașterii, ci un ecou tardiv al
acesteia, mediat prin școlile din Polonia.
Datorită umanismului, lupta împotriva feudalismului ia forme tot mai accentuate şi îşi fac
loc idei înaintate (conștiința latinității și unității poporului român și limbii române; limba
literară devine obiect de studiu).

CRONICARII MOLDOVENI

1
 GRIGORE URECHE (1590 - 1647)

Fiu al boierului Nestor Ureche, refugiat în Polonia, Grigore Ureche îşi face studiile la o
şcoală polonă din Lwow. Întors în ţară, deţine mari demnităţi (logofăt, mare spătar, mare vornic
al Ţării de Jos) în timpul domniei lui Vasile Lupu.
logofăt = mare dregător, membru al sfatului domnesc; în lipsa domnitorului, prezida
divanul în cancelaria domnească
mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului; la ceremonii purta sabia și
buzduganul domnului
mare vornic = înalt judecător al curții domnești

Letopiseţul Ţării Moldovei cuprinde istoria Moldovei de la întemeierea acesteia în 1359

(descălecatul lui Dragoș-Vodă) până la a doua domnie a lui Aron-vodă (1594), acoperind o
perioadă de 235 ani. Originalul s-a pierdut, iar cronica ni s-a transmis în copii cu interpolări
(adaosuri). Afirmaţia că românii din Ţara Ungurească, din Ardeal şi Maramureş sunt de la un loc
cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag este cea mai veche afirmaţie românească privitoare la
unitatea şi originea comună romană a poporului nostru, bazată pe argumente lingvistice şi
istorice.
În cronica sa, Grigore Ureche relatează despre domnia lui Alexandru Lăpușneanu,
domnitorul care, reîntors în țară, ucide 47 de boieri în timpul unui ospăț domnesc, pentru a se
răzbuna și a plăti cu sânge trădarea acestora.
Cel mai celebru portret este cel al lui Ștefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 –
1504.

DE MOARTEA LUI ŞTEFAN VODĂ CELUI BUN VĂ LEATO 7012 (e vorba de anul
1504. În vechime, anii se numărau după calendarul ebraic.)

Nu multă vreme, dacă s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocuţiia la scaunul său, la Suceava,
fiind bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atîtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47
ani, în toate părţi să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă
au muritu, marţi, iulie 2 zile, 1504.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mînios şi de grabu vărsătoriu de sînge
nevinovat: de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu,
şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter;
unde era nevoie însuşi se vîrîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu se îndărăpteze, şi pentru aceia raru
războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să
rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui
luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tîmplă din pom bun, roadă buna iese.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire în Putna,
care era zidită de dînsul. Atîta jale era, de plîngea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia
toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu
2
sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu
păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după
aceia l-au ajunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă, într-același anu iarnă grea și geroasă,
câtu n-au fostu așa nici odinioară, și decii preste vară au fostu ploi grele și povoaie de ape și
multă înecare de apă s-au făcut.
Au domnit Ștefan vodă 47 ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și
însuși țiitoriu preste toată țara.

Domnia lui Ştefan cel Mare ocupă cel mai larg spaţiu în cronică, Ureche având meritul de
a fi primul biograf, în limba română, al viteazului domn moldovean. În Ştefan cel Mare,
cronicarul vede prototipul gloriei vechi a Moldovei, exemplu de erou în lupta împotriva
cotropitorilor. Biografia domnitorului se încheie cu un portret care a rămas celebru în literatura
noastră.
După ce fixează linia caracteristică a portretului fizic („Om nu mare de statu”),
cronicarul arată, după părerea sa, principala trăsătură a caracterului lui Ştefan: impulsivitatea
(„mînios şi de grabu vărsătoriu de sînge”); înfăţişează apoi capacitatea intelectuală („om întreg
la fire”), hărnicia şi agerimea („neleneşu”... „ unde nu gîndiiai, acolo îl aflai”), arta militară şi
vitejia („ la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrîia”), perseverenţa în luptă şi
încrederea în victoria finală („... nu pierdea nădejdea...”).
Pentru a sublinia durerea întregului popor la moartea domnitorului, cronicarul foloseşte
sinecdoca: pe Ştefan nu l-au îngropat boierii şi curtea, ca pe alţi domnitori - ci „l-au îngropat
ţara”, adică întregul popor, „cu multă jale şi plîngere”...
Importanţa cronicii: în vremea când Ureche îşi scria cronica, turcii erau atotstăpânitori în
Ţările româneşti. Prezentând trecutul, cronicarul urmăreşte un scop politic - el este dornic să
influenţeze pe cititor şi să promoveze ideea luptei împotriva cotropitorilor, denunţând lăcomia şi
abuzul turcilor: ... vasul cel fără fund, măcară cîtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poţi umplea,
aşa şi turcul, de ce dai mai mult, de aceia îţi face mai multă nevoie.
Cronica lui Ureche a servit ca izvor de inspiraţie unora dintre cei mai de seamă scriitori
din literatura noastră - C. Negruzzi: Alexandru Lăpuşneanul; V. Alecsandri: Dumbrava roşie şi
Despot-vodă; B. Şt. Delavrancea: Apus de soare, Viforul; M. Sadoveanu: Şoimii şi Nicoară
Potcoavă).

MIRON COSTIN (1633 - 1691)

Istoriografia românească începută de Grigore Ureche este continuată de Miron Costin.

3
 Om de vastă cultură pentru acel timp (copilăria şi prima tinereţe și le petrece în Polonia,
unde urmează studiile la colegiul latin din Bar şi Cameniţa), fin diplomat şi militar încercat,
Miron Costin este cea mai proeminentă personalitate a secolului al XVII- lea din Ţările
româneşti. Întors în ţară, îndeplineşte diferite funcţii, ajungând până la mare vornic şi mare
logofăt. Are un sfârşit tragic, fiind decapitat din porunca domnitorului Constantin Cantemir, ca
urmare a intrigilor de la curte, acuzat de complot împotriva domnitorului.
Miron Costin a avut o bogată activitate istorică şi literară. Cele mai importante lucrări în
limba română sunt: Letopiseţul ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, De neamul
moldovenilor şi poemul filozofic în versuri Viaţa lumii.
După 30 de ani de la moartea lui Grigore Ureche, Miron Costin îi continuă opera,
Letopisețul Țării Moldovei, prezentând istoria Moldovei de la domnitorul Aaron-vodă (1595)
pînă la Dabija-vodă (1661). În cei 66 de ani prescurtați în cronică, s-au perindat pe scaunul
Moldovei 22 de domni, dar nici unul nu și-a încheiat domnia în liniște.
Prezentând în cronică o perioadă istorică deosebit de frământată, Miron Costin
zugrăveşte tablouri pline de viaţă şi culori. În domeniul decrierii el depăşeşte portretul, zugrăvind
primele tablouri din natură. Descrierea invaziei lăcustelor din capitolul XX al cronicii începe pe
un ton firesc, ca o amintire din tinereţe, prin fixarea ei în timp şi spaţiu, când era la şcoală la
Bar , „aproape de secere, pre cale fiindu de la sat la oraş”. Tabloul invaziei lăcustelor privit de la
distanţă îi apare „ca un nuor sau negură”. Urmează apoi zugrăvirea spectacolului înfricoşător al
lăcustelor care se apropie „cum vine oastea”, acoperind soarele. Veneau „stol după stol”, „unde
cădea la mal ca albinele de gros dzăcea”, distrugând totul încât „nice frundze, nice paie ori de
iarbă, ori de sămănătură nu rămânea”. Descrierea se distinge prin precizia amănuntelor, prin
caracterul concret al comparaţiilor, ca şi prin utilizarea enumeraţiei.
Din cronica lui Miron Costin s-a inspirat Mihail Sadoveanu în romanele Neamul
Şoimăreştilor şi Nunta domniţei Ruxandra.
De neamul moldovenilor este o lucrare cu caracter polemic, scrisă după cum mărturiseşte
cronicarul, pentru a suplini „lipsa de ştiinţa a începutului acestei ţări” și, în al doilea rând, pentru
a combate „ocările” şi „basnele” scornite de cei care au făcut „adăusături” cronicii lui Grigore
Ureche. Cronicarul adaugă cu modestie şi cu spirit de răspundere: Eu voi da seama de a mele
cîte scriu. Predoslovia se încheie cu o caldă pledoarie pentru studiu şi lectură, că nu este alta mai
frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decîtu cetitul cărţilor. Lucrarea este
concepută în spirit umanist ca o operă de sinteză istorică şi geografică, în care încadrează
imaginea poporului român. Scopul urmărit este de a dovedi originea românilor, unitatea
poporului nostru, ca şi latinitatea limbii române: Caută-te dar acum, cetitorule, ca într-o oglindă
şi te priveşte de unde eşti, lepădînd de la tine toate celelalte basne... că eşti drept, valah, adică
italian şi rîmlean.

Miron Costin mai are şi meritul de a ne fi lăsat primul poem filozofic în versuri, Viaţa
lumii. Tema poemului, urmând moda timpului, este aceea a sorții schimbătoare, a trecerii
necontenite a timpului (fortuna labilis, fugit irreparabile tempus, ubi sunt…?, vanitas vanitatum
et omnia vanitas).
4
 ION NECULCE (1672 - 1745)

Ion Neculce, cel dintîi povestitor artistic al nostru, cum îl numeşte Mihail Sadoveanu,
continuă cronica lui Miron Costin.
Rămas orfan de tată, o parte din copilărie şi-o petrece în Muntenia, la bunica din partea
mamei. Are 19 ani când se reîntoarce în Moldova. Aici ocupă diferite funcţii, ajungând la
demnităţi înalte. În timpul lui Dimitrie Cantemir ajunge mare hatman (comandant al oştirii).
După lupta de la Stănileşti (1711), pribegeşte timp de 9 ani prin Rusia şi Polonia.
Cronica sa, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat (1661-1743), scrisă spre bătrâneţe, este precedată de un număr de 42
legende istorice, adunate sub titlul de O samă de cuvinte.
Predoslovia cronicii lui Neculce precizează izvoarele din care s-a inspirat cronicarul. Spre
deosebire de Grigore Ureche şi Miron Costin care, vorbind despre un trecut mai îndepărtat, se
bazează în mare măsură pe lucrările altor istoriografi români şi străini, Neculce se documentează
din tradiţia orală. Din cei 82 ani pe care-i străbate cronica lui Neculce, peste 50 prezintă
întâmplări la care a asistat sau a participat direct cronicarul, de aceea au fost scrise „din a sa
ştiinţă”. Din acest motiv cronica lui Neculce are caracter memorialistic.
Cele 42 legende istorice din O samă de cuvinte au o deosebită valoare istorică şi literară.
Din punct de vedere literar, e de remarcat în primul rând la Neculce talentul său de povestitor.
Naraţiunile, prezentate într-o formă autentic populară, se găsesc nu numai în O samă de cuvinte,
ci şi în cronică.
Neculce este cel mai talentat cronicar, iar letopiseţul său, cel mai important din punct de
vedere literar.
Cronica a servit ca izvor de inspiraţie pentru mulţi dintre scriitorii noştri: Gheorghe
Asachi, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu.
Opera lui Ion Neculce face trecerea de la literatura istorică la literatura artistică.

DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723)

Fiu al domnitorului Moldovei, Constantin Cantemir, om nu prea învățat, Dimitrie

Cantemir este luat de la vârsta de 15 ani ca ostatic la Poarta otomană. Mai târziu rămâne la
Constantinopol în calitate de capuchehaie (reprezentant) al fratelui său, Antioh Cantemir.
5
 În 1710 ajunge domn al Moldovei și primul său act diplomatic este alianța cu Rusia.
În puţinul timp cât a fost domn al Moldovei (9 luni), Dimitrie Cantemir a încercat să
aplice ideile sociale şi politice înaintate ale timpului său. Pe plan intern, a înlăturat vechile funcţii
boiereşti, a obligat mănăstirile la impozite și a scutit de o parte din dări pe ţărani.
Dimitrie Cantemir urmărea formarea unui stat centralizat opus statului boieresc. Boierii s-
au opus unor asemenea prevederi, în schimb ţăranii liberi, meseriaşi şi slugile boiereşti s-au
înrolat repede sub steagurile lui Dimitrie Cantemir. După lupta de la Stănileşti, Dimitrie
Cantemir pleacă în Rusia, unde e ministru și consilier intim al lui Petru cel mare, pe care-l
sprijină în acţiunile sale reformatoare.
În timpul cât a stat la Constantinopol și-a însușit o cultură enciclopedică, fiind, ca un
adevarat umanist şi om al Renaşterii, un uomo universale, preocupat de variate domenii de
cercetare: literatură, lingvistică, filozofie, religie, logică, geografie, etnografie, muzicologie.
Lucrari mai importante şi care ne interezează din punct de vedere literar și istoric sunt:
Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea (1698)
Istoria ieroglifică (1705)
Descrierea Moldovei (1716)
Istoria creşterii și descreșterii Curţii Otomane (1716)
Academia din Berlin îl alege pe Dimitrie Cantemir membru de onoare în anul 1714
pentru că, după cum scrie în diploma acordată, “printr-o pildă precât de demnă de laudă, pre
atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice.”

Istoria ieroglifică (1705) sau istoria secretă este prima creaţie cultă, în proză, de mari
proporţii (peste 400 de pagini) din literatura noastră. Roman alegoric (personajele sunt animale
sau păsări care participă la o acţiune înveninată de intrigi şi lăcomie) și pamflet politic,
deopotrivă, în această lucrare se găsește un vast tablou al societăţii feudale din Moldova și
Muntenia anilor 1703-1705. Lucrarea prezintă lupta dintre cele două tabere reprezentate prin
Cantemireşti și prin Constantin Brâncoveanu. Acţiunea nu este prea complicată: cu intrigi şi
bani, Constantin Brâncoveanu reuşeşte să aducă pe tronul Moldovei pe Mihai Racoviţă, unealtă a
domnitorului muntean şi a boierimii care pradă în voie ţara. În această situaţie intervin fraţii
Antioh și Dimitrie Cantemir, care au milă de ţară şi reuşesc să-l înlăture pe Racoviţă.
Dimitrie Cantemir, cu toate că e un profund cunoscător al graiului popular şi al
folclorului, este influenţat în mare măsură de stilul şi lexicul limbilor străine, mai ales latina și
greaca, fapt care duce la o exprimare greoaie, uneori artificială.

Descrierea Moldovei (1716)

Redactată în limba latină la cererea Academiei din Berlin, Descrierea Moldovei a fost
tradusă în limba română în anul 1825. Lucrarea e valoroasă mai ales pentru istorici, fiind singura
descriere a statului feudal moldovenesc din acel timp făcută de un român.
Aceasta operă este o monografie ştiinţifică în trei părti: prima parte prezintă geografia
fizică şi economică a Moldovei. Scriitorul este impresionat de farmecul şi frumuseţea
6
Ceahlăului, pe care-l compară cu vestiţii munţi care au intrat în mitologia greacă. Vorbește și
despre bogățiile subsolului, cum ar fi păcura (petrolul) și sarea. Partea a doua vorbeşte despre
organizarea politică a statului moldovean. Se arată organizarea statului, domnitorii, armata,
legile, veniturile, se prezintă nobilimea și ţărănimea şi sunt descrise obiceiurile și tradiţiile
populare.
Pentru prima dată un scriitor român vorbeşte despre creaţia artistică poporului nostru:
dansuri, obiceiuri de logodnă şi nuntă, obiceiuri de înmormântare; vorbeşte de asemenea despre
doină, bocet, colind si descântec. Pomenește pentru dată de mitul erotic al Zburătorului.
Partea a treia oferă detalii despre organizarea bisericească, despre limbă si literatură.
La sfârşitul cărţii, Cantemir adaugă o hartă desenată chiar de el – prima hartă a Moldovei.
Spre deosebire de cronicari, care se mărginesc să explice fenomenul istoric prin voinţa lui
Dumnezeu, Cantemir acordă atenţia cuvenită principiului cauzalităţii în explicarea faptului
istoric: “Nici un lucru fără pricină să se facă nu poate.”
Istoria creşterii și descreşterii Curţii otomane i-a creat lui Cantemir o faimă mondială,
fiind prima contribuţie de mare valoare a unui român la dezvoltarea culturii universale.
În domeniul literaturii române, Dimitrie Cantemir are marele merit de a fi introdus
elemente ale unor specii literare ca romanul, pamfletul, elegia, fabula şi eseul şi de a fi încercat
să pună bazele stilului ştiinţific în limba noastră literară.

Concluzii
La toate popoarele literatura a început cu istoriografia din care s-a desprins apoi
literatura artistică. În acest sens, lucrările cronicarilor moldoveni, prin contribuţia adusă la
dezvoltarea limbii literare, a modalitaţilor de expunere artistică şi chiar a unor specii literare, stau
la baza istoriei literaturii noastre.
Ideile înaintate ale cronicarilor: originea romana a poporului și latinitatea limbii române,
continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea românilor de pretutindeni vor fi reluate pe alt
plan și cu alt aparat ştiinţific de către reprezentanţii Şcolii ardelene.