Cursul Dreptul familiei urmăreşte însuşirea de către studenţi a normelor juridice ce reglementează raporturile

personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei;
cunoaşterea unor instituţii de importanţă fundamentală în
societate, cum ar fi instituţia căsătoriei şi a rudeniei izvorâte din căsătorie, filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată,
situaţia legală a copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei, adopţia, obligaţia legală de întreţinere între soţi şi cea
dintre părinţi şi copii.
Noţiunea de familie poate fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât şi juridic. În sens sociologic,
familia, ca formă specială de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau
rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese sau întrajutorare, relaţiile de familie având caracter
de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale. În sens juridic, familia desemnează grupul de
persoane între care există drepturi şi obligaţii ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum şi din alte
raporturi asimilate relaţiilor de familie, familia fiind o realitate juridică prin reglementarea de către lege.
Ocrotirea familiei şi căsătoriei se realizează nu numai cu ajutorul normelor Dreptului familiei, ci şi cu ajutorul
altor norme juridice, ceea ce le conferă statutul de instituţie. Codul reglementează condiţiile încheierii căsătoriei,
drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor şi desfacerea acesteia prin divorţ. Ocrotirea căsătoriei se
realizează totodată prin egalitatea dintre soţi şi raporturile lor cu copiii şi prin obligaţia de întreţinere pe care soţii o
au unul faţă de celălalt.
Conceptul de căsătorie
Termenul de căsătorie este utilizat, în accepţiunea Codului familiei, în două înţelesuri: în sens de act juridic,
prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi formele prevăzute de lege (art. 3-18, privind
încheierea căsătoriei) şi în înţelesul de situatie juridicã, adică de statut legal
al soţilor (art. 26-36, referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi).
În sistemul dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral prin care viitorii soţi consimt în
mod liber şi pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai izvorul
juridic al stării de căsătorie, necesar pentru dobândirea situaţiei legale de persoană căsătorită.
CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN
Consideraţii generale
Condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii sunt de mai multe feluri:
a) condiţii de fond şi impedimente; într-un sens restrâns, sunt denumite condiţii de fond acele cerinţe legale
care, pentru a se putea încheia căsătoria, trebuie să existe, ca, de pildă, împlinirea vârstei patrimoniale, iar
impedimente, cele care trebuie să nu existe, cum ar fi legătura de rudenie în gradul interzis de lege între viitorii soţi;
b) condiţii de fond pozitive şi negative; în sens larg, atât condiţiile de fond, cât şi impedimentele sunt
denumite condiţii de fond la căsătorie, numai că pe când primele sunt formulate pozitiv, celelalte sunt formulate
negativ;
c) impedimente; tot în înţeles larg, atât impedimentele, cât şi condiţiile de fond pot fi denumite deopotrivă
impedimente la căsătorie, deoarece nu numai impedimentele, ci şi condiţiile de fond este posibil să fie formulate
negativ.
Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei
a) Diferenţa de sex. După modul de reglementare a relaţiilor de familie (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.),
o căsătorie se poate încheia numai între persoane de sex diferit. Determinarea sexului fiecăruia dintre cei doi viitori
soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere, prezentat în faţa autorităţii.
b) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială). Conform legii, vârsta minimă pentru căsătorie este de
18 ani împliniţi pentru bărbat şi de 16 ani împliniţi pentru femei; sunt însă şi situaţii când femeia care nu a împlinit
16 ani poate obţine dispensa în vederea căsătoriei. Această dispensă se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: femeia a împlinit 15 ani; sunt motive temeinice care justifică dispensa (boala,graviditatea); există un aviz
prealabil dat de un medic având calitate oficială.
c) Consimţământul la căsătorie. Conform legii, căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor
soţi. În vederea asigurării liberei manifestări a consimţământului viitorilor soţi, legea dispune că aceasta se dă în
forme bine determinate, ceea ce imprimă un caracter solemn căsătoriei. Faptul că încheierea căsătoriei se face în
prezenţa delegatului de stare civilă, consimţămintele viitorilor soţi exprimându-se în faţa acestuia, face să se
întâlnească rar cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie. În ceea ce priveşte viciile de consimţământ la
căsătorie, acestea sunt: eroarea, dolul şi violenţa; în materia căsătoriei nu-şi poate găsi aplicare leziunea.
Impedimente la căsătorie
Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente, adică împrejurări de fapt sau de drept a căror
existenţă împiedică încheierea acesteia.
1
 Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după două fundamente ale diviziunii: a) sanctiunea încãlcãrii
impedimentului; b) persoanele între care existã impedimentul.
Conform primului punct de vedere, impedimentele pot fi dirimante şi prohibitive. După cel de-al doilea punct
de vedere, impedimentele pot fi absolute şi relative.
Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Următoarele
impedimente sunt dirimante: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; rudenia în gradul
prevăzut de lege; adopţia; alienaţia şi debilitatea mintală.
Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei. Acestea sunt următoarele:
adopţia, în celelalte cazuri decât când este impediment dirimant; tutela.
Impedimentele absolute sunt cele care interzic încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă
persoană, şi anume: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; alienaţia şi debilitatea mintală.
Impedimentele relative sunt acelea care interzic încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă
persoană, ele fiind: rudenia, adopţia, tutela.
Condiţiile de formă ale căsătoriei
Conform legii, încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiţii de formă în următoarele finalităţi: ca mijloc
de probă pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie; ca formă a
recunoaşterii publice a căsătoriei şi pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.
Formalităţi premergătoare căsătoriei
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalitãti premergãtoare cãsãtoriei şi formalitãti privind
încheierea cãsãtoriei. Reglementarea formalităţilor anterioare căsătoriei are mai multe finalităţi: asigurarea
consimţământului liber al celor ce vor să se căsătorească, aceştia trebuind să-şi exprime voinţa de a se căsători în
faţa autorităţii de stat competente; informarea delegatului stării civile, asupra statutului civil al viitorilor soţi, care,
pe baza acestor informaţii, va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
aducerea la cunoştinţa terţilor a încheierii căsătoriei proiectate şi punerea în mişcare, dacă este cazul, a opoziţiilor la
căsătorie.
Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declaraţia de căsătorie, care trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
a) voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători;
b) declaraţia acestora că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor;
c) declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 4-10 C. fam.;
d) declaraţia celor în cauză cu privire la numele pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul căsătoriei, declaraţie ce
se poate face şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, în scris, anexându-se la cererea de căsătorie făcută.
Opoziţia la căsătorie. Prin opoziţia la căsătorie se înţelege actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa
delegatului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie trebuie făcută, conform art. 14 C. fam., în formă scrisă, arătându-se împrejurarea de fapt
sau de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria şi dovezile care stau la baza unei astfel de cereri. Opoziţia la
căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi ţinută să arate existenţa unui interes. Ea poate fi făcută şi de
către delegatul de stare civilă, când constată personal că există cauze ce duc la interzicerea căsătoriei.
Competenţa în materie de încheiere a căsătoriei. Conform art. 11 C. fam., căsătoria se poate încheia în
localitatea în care fiecare dintre viitorii soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa, iar alegerea aparţine viitorilor soţi. În
această localitate, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc, şi anume la sediul serviciului de stare civilă
respectiv. În situaţii excepţionale, căsătoria se poate încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă, cu
respectarea tuturor celorlalte dispoziţii legale privitoare la încheierea căsătoriei.
În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă, se pot deosebi mai multe aspecte, şi anume: a)
competenţa materială (ratione materiae) este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează şi de
atribuţiile ce i-au fost delegate; căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă şi numai o astfel de căsătorie
se bucură de protecţia legii; b) competenţa personală (ratione personae) este stabilită de domiciliul sau de reşedinţa
viitorilor soţi. Delegatul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puţin unul din viitorii soţi îşi are
domiciliul sau reşedinţa în cuprinsul localităţii în care el îşi exercită atribuţiile; c) competenţa teritorială (ratione
loci) este în funcţie de limitele teritoriale în care funcţionează delegatul de stare civilă. În situaţia în care delegatul
de stare civilă a operat în afara acestor limite, el şi-a depăşit atribuţiile din punct de vedere al competenţei
teritoriale.
Procedura încheierii căsătoriei. Încheierea căsătoriei are loc în ziua fixată, delegatul de stare civilă procedând
în felul următor: a) identifică viitorii soţi şi pe cei doi martori; b) constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că
nu există impedimente la încheierea căsătoriei; c) constată că nu
2
 există opoziţii întemeiate la căsătorie; d) citeşte viitorilor soţi art. 1 şi 2 din C. fam.; e) ia consimţământul
viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei; f) declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi,
însoţiţi de doi martori; g) întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv, care este semnat de delegatul de stare
civilă şi de soţi; h) face menţiune pe buletinul de identitate al soţului de schimbare a numelui intervenită prin
căsătorie; i) eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Căsătoria are deci un caracter solemn. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă
constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.
Nulitatea căsătoriei. Ca şi în dreptul comun, nulitatea căsătoriei poate fi absolută şi relativă, cu unele deosebiri.
Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată chiar dacă este vorba de
nulitatea absolută. De asemenea, în cazul căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în
privinţa soţului de bună-credinţă.
• Nulitatea absolută
Sancţiunea nulităţii absolute operează în următoarele cazuri:
a) căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind la vârsta matrimonială. Totuşi, această nulitate
poate fi acoperită în următoarele situaţii: soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între timp,
adică până la constatarea nulităţii; soţia a dat naştere, până la constatarea nulităţii, unui copil; soţia a rămas
însărcinată în aceeaşi perioadă de timp;
b) căsătoria încheiată de o persoană care este deja căsătorită;
c) căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege;
d) căsătoria încheiată între cel care adoptă şi ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii
acestuia, pe de altă parte;
e) căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal;
f) căsătoria încheiată fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam.;
g) incompetenţa delegatului de stare civilă;
h) căsătoria fictivă;
i) căsătoria între persoane de acelaşi sex.
Acţiunea în declararea nulităţii absolute poate fi introdusă de orice persoană interesată; acţiunea în nulitate
absolută a căsătoriei nu se poate prescrie.
• Nulităţi relative. Acest fel de nulitate intervine în cazul viciilor de consimţământ, şi anume eroarea, dar
numai asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dolul şi violenţa.
Efectele nulităţii căsătoriei
a) Efectele nulitãtii cãsãtoriei cu privire la relatiile personale dintre soti. Din punct de vedere juridic, soţii sunt
consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi şi, ca urmare, nu au obligaţii rezultând din situaţia de căsătoriţi; ei îşi
dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei dacă acesta se schimbase prin căsătorie.
b) Efectele nulitãtii cãsãtoriei cu privire la capacitatea de exercitiu. În situaţia în care desfiinţarea căsătoriei are
loc înainte ca unul dintre soţi să fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu poate beneficia de art. 8 alin. 3 din decretul nr.
3/1954 şi, prin urmare, nu are capacitatea de exerciţiu, căci se consideră că el nu a fost căsătorit şi nu a avut această
capacitate nici în trecut.
c) Efectele nulitãtii cãsãtoriei cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti. În acest caz, regimul comunităţii
de bunuri nu a putut avea loc între soţi, deoarece nulitatea căsătoriei operează retroactiv, obligaţia de întreţinere nu a
putut exista între soţi, iar dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor nu poate opera, deoarece calitatea de soţ se
consideră că nu a existat niciodată.
d) Efectele nulitãtii cãsãtoriei cu privire la relatiile dintre pãrinti si copii. În conformitate cu art. 23 alin. 2 C.
fam., desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
Tot astfel, drepturile succesorale între părinţi şi copii rămân nestinse.
Căsătoria putativă
a) Caracteristici generale. Căsătoria putativă este aceea care, deşi nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte
faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei. Buna-credinţă se exprimă prin faptul de a nu fi cunoscut
cauza nulităţii căsătoriei, adică eroarea în care au fost soţii sau numai unul dintre ei cu privire la cauza nulităţii
căsătoriei.
b) Efectele cãsãtoriei putative. Deşi căsătoria este nulă sau anulată, soţul de bună-credinţă păstrează, până la
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă. În cazul în care ambii soţi sunt de bună-credinţă, hotărârea prin care se declară nulitatea căsătoriei
produce efecte privitoare la relaţiile dintre ei numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Între soţi există obligaţia de
sprijin moral reciproc; încălcarea obligaţiei de fidelitate în această perioadă de către oricare dintre soţi, constituie
3
adulter; soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate menţine, recăpătându-şi numele anterior; între
soţi a operat suspendarea prescripţiei. În ceea ce priveşte efectele cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi, ele
sunt upuse, prin asemănare,regulilor de la divorţ.

EFECTELE CĂSĂTORIEI
Obligaţiile personale reciproce dintre soţi:
a) obligaţia de sprijin moral reciproc;
b) obligaţia de fidelitate;
c) obligaţia de a locui împreună;
d) îndatoririle conjugale;
e) numele soţilor. Potrivit principiului deplinei egalităţi a sexelor, art. 27 din C. fam. acordă viitorilor soţi
următoarele posibilităţi:
- să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;
- să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele unuia dintre ei;
- să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu
În sistemul dreptului nostru, femeia se poate căsători, cum am arătat, de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în
anumite condiţii şi de la împlinirea vrâstei de 15 ani; minorul care se căsătoreşte, respectiv femeia, în condiţiile
arătate, dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale
Obligativitatea comunităţii de bunuri
Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei în cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri
comune ale soţilor acele bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în art. 31 se face
precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soţi.
Regimul bunurilor proprii ale fiecărui soţ are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei stipulează că „soţii
sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.
Bunurile comune ale soţilor
Un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile următoare:
- este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;
- nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii. Comunitatea de bunuri este un
efect legal al căsătoriei, iar bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă
numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.
Clasificarea bunurilor comune şi administrarea lor
1) Venituri din activităţi productive:
a) salariul celor încadraţi în muncă în temeiul contractului de muncă.
În ce priveşte alte venituri asimilate salariului, s-a decis că sunt bunuri comune:
- sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse la Casa de Ajutor Reciproc;
- sumele de bani primite de unul dintre soţi, cu titlu de pensie, în cadrul asigurărilor sociale, entru munca
desfăşurată în trecut;
- bursa primită de unul dintre soţi în străinătate, pe baza unei convenţii ştiinţifice;
b) remuneraţia autorilor;
c) sumele economisite şi depuse la C.E.C.
2) Bunuri imobiliare:
a) construcţii efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei;
b) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi;
c) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a unei terţe persoane;
d) construcţia efectuată de către soţi pe un teren atribuit de stat în folosinţă;
e) locuinţe construite ori cumpărate de către soţi cu credite acordate de stat;
f) terenuri primite în folosinţă ori concesiune pentru construirea de locuinţe;
g) dreptul de folosinţă asupra locuinţei rezultat dintr-un contract de închiriere;
h) situaţii speciale.

3) Alte bunuri mobiliare:

a) bunurile cumpărate cu plata în rate;
b) fructele şi productele;
4
 c) câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe libret C.E.C. şi la diferite sisteme de loterie. Din punct de vedere
juridic, aceste câştiguri sunt producte.
Dreptul soţilor de a administra, folosi şi dispune împreună de
bunurile comune
În conformitate cu art. 35 C. fam., soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel
de ele. Ca atare, oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt
soţ. Cu toate acestea nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face
parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.
Prezumtia legalã de mandat tacit reciproc. Legea instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc, în temeiul
căreia fiecare dintre soţi se presupune că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soţilor asupra bunurilor
lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în numele propriu, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ.
Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în parte.
Bunuri proprii ale soţilor:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, numai dacă dispunătorul a prevăzut
că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
d) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, cuprinse în articolul 31 lit. c C. fam.;
e) premiile, recompensele şi bunurile în care s-au incorporat creaţii
intelectuale;
f) indemnizaţiile de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei;
g) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunuri în care a trecut această valoare, bunuri
dobândite în temeiul subrogaţiei reale.
Dovada bunurilor comune şi proprii
Art. 30 alin. 3 C. fam. introduce prezumţia relativă de comunitate:
„Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. În baza acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv, că se
încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. fam.
Calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi poate fi făcută prin
orice mijloc de probă, exceptând cazul actelor juridice solemne.
Dreptul soţilor asupra bunurilor proprii
Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soţi păstrează în exclusivitate dreptul de posesie, de folosinţă şi de
dispoziţie asupra bunurilor lor proprii.
În principiu, între soţi pot interveni orice convenţii privitoare la bunurile lor proprii, ca, de pildă, cele de lărgire
a comunităţii matrimoniale prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre soţi.
Ori de câte ori soţii exercită împreună drepturile unuia sau altuia dintre ei, ca şi atunci când unul dintre ei le
exercită în locul celuilalt, temeiul juridic este convenţional.
Natura juridică a comunităţii de bunuri
1. Proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe
cote părţi
Doctrina consideră că proprietatea soţilor asupra bunurilor commune este o proprietate comună în devălmăşie.
O formă de proprietate comună este însă şi proprietatea comunã pe cote pãrti, cunoscută în dreptul comun.
Între cele douã feluri de proprietate existã însã si deosebiri:
a) în prima situaţie, partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se cunoaşte, nefiind determinată, pe când în
al doilea caz, partea fiecărui soţ este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracţiuni matematice;
b) soţii nu pot dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul lor asupra bunurilor comune, căci
acesta nu este determinat, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de dreptul său
(cota sa parte) asupra bunurilor respective fără a avea nevoie pentru aceasta de consimţământul celorlalţi proprietari;
c) fiecare soţ poate face singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor comune, presupunându-se
că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate face acte de
folosinţă asupra bunurilor comune numai în măsura în care nu aduce atingere la folosinţe concomitente ale celorlalţi
proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective, ceea ce înseamnă că, în fapt, actele de folosinţă nu pot fi
făcute decât cu consimţământul tuturor proprietarilor comuni;

5
 d) fiecare dintre soţi poate dispune, cu unele excepţii, de bunurile comune, fiind socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face
numai cu consimţământul tuturor proprietarilor comuni;
e) izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătoria, pe când proprietatea comună pe cote părţi poate proveni
din cauze diferite;
f) împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote predeterminate, întinderea dreptului
fiecărui soţ stabilindu-se cu prilejul împărţirii, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, împărţirea
bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite, a căror întindere este cunoscută.
2. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
În dreptul nostru, împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este posibilă ca o situaţie de excepţie şi poate
fi făcută în următoarele situaţii: la cererea oricăruia dintre soţi, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre
soţi şi în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
Împãrtirea bunurilor comune la cererea sotilor Împărţirea este posibilă numai pe cale judecătorească, şi nu pe
cale convenţională; dacă au loc asemenea convenţii, ele sunt lovite de nulitate absolută. Împărţirea bunurilor
comune existente în momentul în care se face împărţirea poate fi totală sau parţială, bunurile care nu s-au împărţit
rămânând tot bunuri comune. În situaţia în care se realizează partajul bunurilor comune ale soţilor, se va avea în
vedere valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acţiunea de împărţire, şi nu valoarea lor de la
data la care a luat naştere starea de devălmăşie.
3. Datoriile comune ale soţilor
a) Categoria datoriilor comune
Codul familiei precizează în art. 32 că soţii răspund cu bunurile comune pentru:
- cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
- obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
- obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei;
- repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin
acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.
b) Cheltuielile comune fãcute cu administrarea oricãruia dintre bunurile comune
În categoria acestor cheltuieli se pot menţiona cele făcute pentru întreţinerea şi conservarea bunurilor comune,
pentru plata taxelor şi impozitelor, plata primelor asigurărilor obligatorii etc. Aceste cheltuieli pot fi făcute de
oricare dintre soţi şi, potrivit mandatului tacit, ele obligă pe ambii soţi, afară de cazul când celălalt soţ s-a opus la
efectuarea lor şi creditorul respectiv a cunoscut această opoziţie.
c) Obligatiile contractate de soti împreunã
O astfel de obligaţie trebuie contractată numai în timpul căsătoriei, în mod concomitent sau succesiv, de către
soţi. Datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- obligaţia să fie asumată de către soţi:
- obligaţia să fie asumată împreună de soţi;
- soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheierea actului juridic, fie participând prin
reprezentare, cel care reprezintă putând fi chiar celălalt soţ;
- cauza obligaţiei este indiferentă; obligaţia este comună chiar dacă nu ar avea legătură cu nevoile căsătoriei;
- obligaţia asumată de soţi împreună este comună, fără a deosebi după cum este indivizibilă prin natura ei sau
prin voinţa părţilor, solidară sau conjunctă.
d) Obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru îndeplinirea nevoilor obisnuite ale cãsãtoriei
Se impun a fi îndeplinite următoarele cerinţe de către o obligaţie:
- să izvorască dintr-un act juridic;
- să fie asumată de către un singur soţ;
- să fie asumată pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei.
e) Repararea prejudiciului cauzat prin însusirea de cãtre unul dintre soti a unor bunuri proprietate publicã,
dacã prin aceasta au sporit bunurile comune ale sotilor
Cerinţe:
- să se fi produs un prejudiciu de natură patrimonială;
- prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun proprietate publică;
- faptul însuşirii să fie săvârşit de către unul dintre soţi;
- bunurile comune să fi înregistrat o sporire;
- existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune şi însuşirea săvârşită de către unul
dintre soţi.
6
 f) Urmãrirea datoriilor comune ale sotilor
În condiţiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească bunurile comune ale soţilor. În situaţia în care
bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanţa, atunci creditorii comuni pot urmări şi bunurile
personale ale soţilor.
ÎNCETAREA EXISTENŢEI CĂSĂTORIEI
ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI
1. Încetarea, desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei
Se face distincţia între încetarea şi desfacerea căsătoriei.
Căsătoria înceteazã prin:
- moartea unuia dintre soţi;
- declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
- recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.
Încetarea căsătoriei are loc de drept.
Căsătoria se poate desface prin divorţ, ca o măsură cu character excepţional, prin hotărâre judecătorească.
Încetarea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut şi tot astfel şi desfacerea căsătoriei.
Spre deosebire de acestea, desfiinţarea căsătoriei îşi produce efectele, exceptând pe cele faţă de copii şi căsătoria
putativă, din chiar momentul încheierii ei, şi pentru trecut, căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.
2. Cazurile de încetare a căsătoriei
A. Moartea unuia dintre soti
Deşi căsătoria încetează pentru viitor, unele efecte ale acesteia se menţin şi după această dată, şi anume:
- soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ îl păstrează şi după încetarea căsătoriei şi
aceasta chiar dacă se recăsătoreşte;
- soţul supravieţuitor care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin
căsătorie, ca un drept câştigat.
În privinţa efectelor cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi se pot ivi următoarele situaţii:
- încetează comunitatea de bunuri a soţilor; soţul supravieţuitor, de regulă, are un drept de proprietate asupra
unei părţi din bunurile care au fost comune în timpul căsătoriei, iar cealaltă parte, care aparţinuse soţului decedat,
trece la moştenitorii săi, între care se află şi soţul supravieţuitor;
- obligaţia de întreţinere între soţi devine inoperantă;
- ia naştere dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor la moartea celuilalt soţ.
B. Declararea judecãtoreascã a decesului unuia dintre soti
Aceasta produce aceleaşi efecte ca în cazul morţii fizice constatate oficial, data morţii fiind cea stabilită prin
hotărârea judecătorească declarativă a decesului.
C. Recãsãtorirea sotului celui ce fusese declarat mort
În cazul în care soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea declarativă de deces, pot apărea două situaţii:
a) soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că cel declarat mort trăieşte. În această
situaţie, se dă preferinţă celei de a doua căsătorii, care există în fapt, iar prima căsătorie este considerată desfăcută
pe data încheierii celei de a doua, care rămâne singura valabilă;
b) în cazul când soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, ştiind că cel declarat decedat se află în viaţă, se
consideră că noua căsătorie este încheiată prin fraudarea art. 5 C. fam., care interzice căsătoria unei personae
căsătorite şi, în consecinţă, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută.
DESFACEREA CĂSĂTORIEI
1. Temeiurile juridice ale divorţului
Divorţul este un mijloc de încetare a căsătoriei pe cale judecătorească atunci când, datorită unor motive
temeinice, convieţuirea şi raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil afectate.
Divorţul se poate pronunţa şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de
lege (art. 38 C. fam.):
- până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, în caz contrar acţiunea putând
fi respinsă;
- să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie, nu însă şi din altă căsătorie.
Divorţul nu poate fi cerut, conform noilor reglementări, de oricare dintre soţi, dacă starea sănătăţii sale face
imposibilă continuarea căsătoriei.
2. Motivele de divorţ
În lipsa unei reglementări exprese, practica judiciară consideră ca motive temeinice situaţii de felul acesta:
- părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal;
7
 - refuzul nejustificat al unuia din soţi de a locui împreună cu celălalt;
- infidelitatea sub forma adulterului;
- neîndeplinirea îndatoririlor conjugale ca urmare a unor nepotriviri de ordin fiziologic;
- rele purtări concretizate în fapte evidente de destrămare a vieţii de familie;
- existenţa unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soţi şi necunoscută de celălalt soţ decât după
încheierea căsătoriei, datorită acestui motiv o convieţuire devenind imposibilă.
3. Procedura divorţului
Conform legii, acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi de aceea nu poate fi introdusă decât de către
soţi.
Acţiunea în justiţie
a) Instanţa competentă. Acţiunea de divorţ este de competenţa instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia
se află cel din urmă domiciliu al soţilor; nu are relevanţă dacă soţii au avut făcută mutaţia în acea localitate, ci
numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Este de reţinut faptul că normele care determină competenţa
în materie de divorţ sunt imperative.
b) Cererea de divorţ. În ce priveşte redactarea acţiunii judiciare, pe lângă menţiunile pe care trebuie să le
cuprindă orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă şi numele copiilor minori născuţi
din căsătorie sau ale celor care au aceeaşi situaţie legală. Ca atare, la cerere se vor anexa copii legalizate de pe
certificatul de căsătorie şi de pe certificatele de naştere ale copiilor minori. Prin cererea de divorţ, soţul reclamant
mai poate solicita să i se încredinţeze copii minori şi să se fixeze contribuţia celuilalt soţ pentru încredinţarea
acestora, să poarte şi după divorţ numele pe care l-a purtat în căsătorie, să se împartă bunurile commune etc.
Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare vor fi prezentate personal de către reclamant preşedintelui
instanţei competente.
c) Cererea reconvenţională. Soţul pârât poate face cerere reconvenţională cel mai târziu până la prima zi de
înfăţişare publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Când s-a introdus cerere reconvenţională, aceasta
se judecă împreună cu cea a reclamantului, operând prorogarea de competenţă în favoarea instanţei învestite cu
judecarea ultimei dintre aceste două cereri.
4. Desfăşurarea procesului
a) Împãcarea pãrtilor. După ce primeşte cererea de divorţ, preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de
împăcare, procedându-se în acest fel şi în cazul cererii de divorţ bazate pe acordul părţilor. La divorţul întemeiat pe
acordul părţilor se fixează un termen de două luni în şedinţă publică, având ca scop verificarea de către soţi a
menţinerii acordului lor de divorţ.
b) Prezenta personalã a pãrtilor. În cazul proceselor de divorţ, părţile sunt obligate să se înfăţişeze în persoană
în faţa instanţelor de fond, afară deurmătoarele cazuri:
- când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
- când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
- când unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
- când unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Pentru divorţul pe baza acordului soţilor, la termenul de judecată, în prima instanţă se cere prezenţa ambilor
soţi, pentru a se verifica stăruinţa lor în desfacerea căsătoriei după procedura amintită.
c) Alti participanti la procesul de divort. În situaţia în care soţii au copii minori, instanţa va dispune şi citarea şi
ascultarea autorităţii tutelare.
Ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în procesele de divorţ în vederea
încredinţării lor.
d) Sedinta de judecatã. Conform legii, cererile de divorţ se judecă în şedinţă publică. Ca regulă generală,
acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea părţilor în orice fază a procesului. În ce priveşte administrarea probelor,
legea prevede posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi a finilor până la gradul III inclusiv, în afară de
descendenţi. În mod cu totul special, ca probe se poate admite şi înregistrarea convorbirilor telefonice.
Interogatoriul poate fi folosit doar pentru combaterea motivelor de divorţ, nu şi pentru dovedirea acestora.
e) Hotãrârea de divort. În situaţia în care sunt îndeplinite cerinţele art. 38 C. fam., instanţa pronunţă desfacerea
căsătoriei făcând distincţiilenecesare.
Hotărârea de divorţ poate cuprinde şi unele menţiuni facultative, cum ar fi cele privind: numele pe care soţii îl
vor purta după divorţ, stabilirea pensiei de întreţinere între soţi, împărţirea bunurilor comune, părintele careva
administra bunurile minorului îl va reprezenta, îi va încuviinţa actele în viitor. Data când hotărârea rămâne
definitivă se consideră a fi cea a desfacerii căsătoriei.

8
 Executarea hotãrârii de divort. După rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, instanţa o va comunica din
oficiu Serviciului de stare civilă, pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie, pentru o mai bună
conservare a situaţiei cu caracter publicitar. Efectuarea menţiunii despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie
constituie o măsură publicitară, ce are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea căsătoriei.
5. Efectele divorţului
• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi şi capacitatea de exerciţiu
Divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.Aceste efecte pot fi cu privire la relaţiile
personale, la capacitatea de exerciţiu şi la cele patrimoniale. Calitatea de soţ încetează pentru viitor, iar fiecare soţ se
poate recăsători. Încetând această calitate, ia sfârşit şi obligaţia de sprijin moral şi de fidelitate. În urma divorţului,
fiecare dintre foştii soţi redobândeşte numele avut înainte de încheierea căsătoriei, însă legea prevede şi posibilitatea
menţinerii numelui purtat anterior, în timpul căsătoriei. În cazul în care divorţul are loc înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani de către unul dintre soţi, nu se pierde capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei
de către persoana în cauză. Asupra cetăţeniei, divorţul nu are nici o influenţă.
• Efecte cu privire la bunurile comune
A) Împãrtirea bunurilor comune prin învoiala sotilor
Prin învoiala soţilor, împărţirea poate avea loc în următoarele situaţii:
- concomitent cu hotărârea de divorţ;
- în cursul procesului de divorţ, indiferent dacă învoiala se face în faţa instanţei sau printr-un act întocmit în faţa
notarului autorizat;
- în perioada imediat următoare de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ;
- după înregistrarea hotărârii de divorţ, făcută pe marginea actului de căsătorie.
B) Împãrtirea bunurilor comune prin hotãrâre judecãtoreascã
În cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricăruia dintre
soţi, urmează a decide instanţa de judecată.
În aceste situaţii, împărţirea bunurilor comune se face după cum urmează:
- în cazul în care există o învoială între soţi cu privire la determinare cotei fiecăruia dintre ei în bunurile
comune, atunci împărţirea se face conform acestor cote;
- în situaţia contrară, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ din bunurile comune se face prin hotărâre
judecătorească, corespunzător acestor cote.
Dreptul la acţiune având ca obiect împărţirea bunurilor comune nu se prescrie. În situaţia în care până la
împărţirea bunurilor comune există pericolul ca unul dintre soţi să înstrăineze o parte din bunuri în detrimental
celuilalt soţ sau să le deterioreze, ori un soţ nu poate folosi bunurile comune, instanţa poate numi un sechestru
judiciar, care poate fi chiar unul dintre soţi.
• Efecte cu privire la locuinţa comună a soţilor
a) Situatia sotilor chiriasi. Fără a se ţine seama pe numele căruia dintre soţi este încheiat contractul de închiriere
şi dacă încheierea acestuia s-a făcut la o dată anterioară ori ulterioară căsătoriei, se procedează după cum urmează:
- locuinţa comună se împarte între soţi, dacă acest lucru este posibil;
- dacă locuinţa nu se poate împărţi, locuinţa se atribuie conform înţelegerii soţilor, iar în lipsa acesteia, se
atribuie soţului căruia i s-au încredinţat copii spre îngrijire, iar în cazul în care nu sunt copii, soţului care a obţinut
divorţul.
Dacă copiii sunt încredinţaţi unei terţe persoane sau unei instituţii pentru ocrotire, atunci criteriul nu se mai
aplică. Dacă soţii au mai mulţi copii şi fiecăruia dintre ei i se încredinţează copii, instanţa va trebui să aplice
celelalte dispoziţii, chiar dacă cuantumul acestor atribuiri este inegal.
Copiii dintr-o căsătorie anterioară au aceleaşi drepturi ca şi copiii rezultaţi din căsătoria care se desface. Copiii
din afara căsătoriei au aceleaşi drepturi ca şi copiii din căsătorie. În lipsa de învoială a soţilor şi când nu există copii,
locuinţa se atribuie soţului care a obţinut divorţul, evacuarea celuilalt soţ făcându-se necondiţionat, fără atribuirea
altei locuinţe.
b) Situatia sotului proprietar sau titular al altui drept. Soţul proprietar nu poate fi evacuat, chiar dacă el este
vinovat de divorţ sau dacă au fost încredinţaţi copii minori celuilalt soţ. Apartamentul proprietate personală al unuia
dintre foştii soţi nu poate fi atribuit nici în întregime şi nici parţial soţului neproprietar. Totuşi, instanţa, apreciind
împrejurările cauzei, poate să oblige pe soţul proprietar, la cerere, să asigure celuilalt soţ, precum şi copiilor care i-
au fost încredinţaţi, o suprafaţă locativă corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă.
c) Situatia sotilor coproprietari ori proprietari în devãlmãsie. În situaţia în care locuinţa aparţine soţilor în
coproprietate ori în devălmăşie, iar în cadrul acţiunii de divorţ nu s-a cerut împărţirea bunurilor comune, instanţa, la
cerere, poate dispune pe calea unor măsuri provizorii împărţirea sau atribuirea locuinţei după aceleaşi criterii,
9
urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul acţiunii separate
de partaj.
d) Efecte cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre soti.
Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi cea de sprijin material încetează o dată cu încetarea calităţii de
soţi. În ceea ce priveşte dreptul la moştenire, fostul soţ supravieţuitor nu are drept la moştenire asupra bunurilor
rămase la moartea celuilalt soţ de care a divorţat.
• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi şi copiii minori
În cazul desfacerii căsătoriei, când există copii minori, se pune problema încredinţării acestora. Instanţa
judecătorească este obligată, chiar dacă nu există o cerere expresă a soţilor în acest sens, să se pronunţe, prin
hotărârea pe care o dă, şi asupra încredinţării acestora, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acţiuni,
ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lăsaţi fără îngrijire şi întreţinere nici un moment.
Exercitarea drepturilor pãrintesti cu privire la persoana copilului În situaţia în care copilul a fost încredinţat
unui părinte, acesta exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului; celălalt părinte
păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţarea şi
pregătirea lui personală. În situaţia în care copilul a fost încredinţat unei alte persoane ori unei instituţii de ocrotire,
aceştia vor avea faţă de copil numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.
• Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copiii
minori
a) Contributia pãrintilor la cheltuielile de crestere, educare, învãtãturã si pregãtire profesionalã a copilului.
Această contribuţie se stabileşte prin hotărâre de divorţ chiar dacă părţile nu au făcut cerere în acest sens.
b) Exercitarea drepturilor si îndatoririlor pãrintesti cu privire la bunurile copilului. În situaţia în care copilul
este încredinţat unuia dintre părinţi, drepturile şi îndatoririle părinteşti menţionate se exercită de către acesta.
c) Beneficiul contractului cu privire la locuintã. Faptul încredinţării copiilor unuia dintre părinţi are influenţă
asupra atribuirii beneficiului contractului de închiriere, acesta folosind soţului căruia i s-au încredinţat copii.
d) Primirea alocatiei de stat pentru copii.
RUDENIA
1. Noţiune. Din punct de vedere juridic, Codul familiei, în art. 95 al.1 defineşte rudenia ca fiind „legătura
bazată pe descendenţa unei personae dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendant
comun”.
2. Clasificare:
a) după izvorul ei, distingem între rudenia fireascã, care se întemeiază pe faptul naşterii şi se bazează pe
legătura de sânge, şi rudenia civilã, creată prin adopţie. Aceasta din urmă se substituie rudeniei fireşti, adoptatul şi
descendenţii săi devenind rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia;
b) după linia de rudenie (adică şirul de persoane între care există rudenie), distingem între rudenia în linie
dreaptã (sau directă) şi rudenia în linie colateralã.
Rudenia în linie dreaptă se subclasifică, în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor, în: rudenie ascendentã,
care leagă o persoană cu cei care coboară (de la copil, părinţi, bunici, străbunici etc.); rudenie descendentã, care
leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta (de la părinţi, copil, nepoţi, strănepoţi etc.);
c) după natura relaţiei dintre părinţi, rudenia firească poate fi din cãsãtorie sau din afara cãsãtoriei.
Dreptul român acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie, cât şi celei din afara căsătoriei.
Între filiaţia din căsătorie şi cea din afara căsătoriei există unele deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte
modul stabilirii filiaţiei şi a numelui copilului din afara căsătoriei. Stabilirea gradului de rudenie se face diferit,
după felul liniei de rudenie. Astfel, la rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor
prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane, iar la rudenia în linie colaterală, gradul se socoteşte
după numărul naşterilor, pornind de la una din rude în linie ascendentă până la autorul comun, şi apoi de la acesta,
în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Înlinie colaterală nu există rude de gradul întâi.
3. Durata rudeniei diferă după cum este vorba de rudenia firească, care este permanentă, şi rudenia civilă, care
durează numai cât timp fiinţează adopţia. Numai într-un singur caz, rudenia firească încetează, şi anume în cazul
încuviinţării adopţiei, menţinându-se însă impedimentul la căsătorie.
4. Dovada rudeniei se face în mod diferit după efectele care se urmăresc:
a) dacã se urmãresc efecte de stare civilã dovada se face, în principiu, cu acte de stare civilă; excepţie: orice
mijloace de probă;
b) dacã se urmãresc alte efecte, de regulã, patrimoniale, dovada se poate face cu alte mijloace de probă decât
actele de stare civilă, de exemplu, prin martori – în cadrul procedurii succesorale;

10
 c) în cadrul procesului penal, proba filiaţiei poate fi făcută şi cu mijloacele procesuale penale prevăzute de
Codul de procedură penală.
În cazul adopţiei, legătura de rudenie există între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi
descendenţii săi, pe de altă parte (art. 1 pct. l din OUG nr. 25/1997).
5. Rudenia prin adopţie se substituie rudeniei fireşti, care nu mai persistă decât pentru a constitui un
impediment la căsătorie (art. 6 C. fam.). Rudenia rezultată din adopţie încetează numai pentru viitor, în cazul
desfacerii adopţiei, iar în cazul declarării nulităţii adopţiei, legătura de rudenie se desfiinţează, cu caracter retroactiv.
Gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească, iar dovada de rudenie se face prin proba adopţiei însăşi.
6. Afinitatea sau alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt oţ (de exemplu: între ginere şi socri, între
cumnaţi). Afinitatea nu există intre rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (între cuscri), iar între soţi nu xistă nici
rudenie şi nici afinitate. Afinitatea îşi are izvorul în căsătorie; ea nu apare în cazul concubinajului. Afinitatea există
şi în cazul în care rudenia rezultă din adopţie, precum şi atunci când rezultă din afara căsătoriei.
Gradul de afinitate se determină ca şi gradul de rudenie, soţul fiind afinul rudelor soţiei în acelaşi grad în care
soţia este rudă cu persoanele în cauză. Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea ar trebui să dureze până la
încetarea sau desfacerea căsătoriei, ori până ce rudenia prin adopţie ia sfârşit. Unele efecte juridice ale afinităţii se
pot menţine, în condiţiile legii, chiar dacă afinitatea încetează.
Proba afinitãtii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.
Efectele afinitãtii se produc numai când legea prevede aceasta, de exemplu: în cazul obligaţiei de întreţinere
dintre un soţ şi copilul celuilalt soţ, în materie de nedemnitate succesorală, în cazul recuzării judecătorilor, în
materie de strămutare a proceselor, în materia martorilor etc.
FILIAŢIA
Filiaţia este o legătură de sânge, biologică, ce rezultă din procreare şi naştere. În sens larg, desemnează un şir
neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei, iar în sens restrâns, este raportul de descendenţă a
unei persoane din părinţii săi.
În raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în filiatie fatã de mamã şi filiatie fatã de tatã.
După natura relaţiei dintre părinţi la data naşterii sau a concepţiei filiaţia poate fi din cãsãtorie şi din afara
cãsãtoriei, iar în cazul în care este realizată doar pe cale juridică, prin înfiere, este vorba despre filiatie din adoptie.
Filiaţia faţă de mamă
1. Noţiuni introductive. Filiaţia faţă de mamă se mai numeşte şi maternitate şi poate fi din cãsãtorie sau din
afara cãsãtoriei. Ea cunoaşte aceeaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara căsătoriei.
Conform art. 47 al. 1 C. fam., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă presupune dovedirea a două elemente, respectiv: a) faptul naşterii copilului; b)
identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba, iar în cazul filiaţiei din căsătorie, trebuie făcută
şi dovada căsătoriei. Dovada acestor elemente ale filiaţiei ar urma să se facă prin orice mijloc de probă.
2. Dovada filiaţiei faţă de mamă. Ca regulă, stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul constatator
al naşterii, eliberat după înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă. Forţa probantă a certificatului este
consolidată prin folosirea stării civile conforme acestui certificat.
Folosirea stãrii civile (posesia de stat) este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei
şi această stare de fapt dovedeşte atât faptul naşterii, cât şi faptul identităţii, deoarece existenţa concordantă a
certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează prezumţia absolută că starea civilă arătată în acest mod
corespunde realităţii.
Sunt considerate elemente ale folosintei stãrii civile, care trebuie să prezinte caracter de continuitate şi să existe
în mod concordant, următoarele:
a) purtarea de către copil a numelui mamei (nomen);
b) faptul tratării copilului de către mamă şi familia acesteia ca fiind copilul născut de respectiva femeie
(tractatus);
c) împrejurarea că acest copil este considerat şi de către terţi ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de
care se prevalează (fama).
În cazul adopţiei, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca
părinţi fireşti. Noul act nu face dovada naşterii faţă de mama firească a adoptatorului, dovada naşterii făcându-se, la
nevoie, cu vechiul act de naştere pe care se face menţiune privind întocmirea noului act.
3. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă este actul prin care o femeie declară legătura de filiaţie dintre ea şi un
copil despre care pretinde că este al său. Recunoaşterea are o natură juridică complexă, de mijloc de probă
(mărturisirea) şi de act juridic unilateral ce are ca efect stabilirea posesiei de stat a acelui copil.
Art. 48 C. fam. prevede, limitativ, două cazuri în care poate avea loc recunoaşterea:
11
 a) dacã nasterea nu a fost înregistratã în registrul de stare civilã, pentru că: 1) nu a existat registru de stare
civilă; 2) s-a omis înregistrarea din vina delegatului de stare civilă; 3) mama nu a declarat naşterea;
b) când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi.
Deşi art. 48 C. fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul născut din părinţi necunoscuţi, se admite şi
recunoaşterea copilului a cărui paternitate a fost stabilită mai întâi, deoarece art. 64 C. fam. prevede că un copil îşi
poate stabili mai întâi filiaţia faţă de oricare dintre părinţi.
Copiii care pot fi recunoscuti sunt:
a) atât copilul minor, cât şi copilul major, deoarece legea nu distinge;
b) nu numai copilul născut, ci şi copilul doar conceput, sub condiţia să se nască viu şi la naştere să se afle într-
una din cele două situaţii la care se referă art. 48 C. fam.;
c) copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi, făcându-se aplicarea prin analogie a art. 57 al. l C. fam., care
prevede posibilitatea recunoaşterii de paternitate într-o astfel de situaţie.
Recunoaşterea de maternitate poate fi făcută în următoarele forme:
a) declaraţie la serviciul de stare civilă;
b) înscris autentic (notarial sau declaraţie în faţa instanţelor judecătoreşti);
c) testament, în oricare din formele sale (autentic, olograf, mistic sau privilegiat).
Caracterele juridice ale recunoaşterii: act juridic cu caracter strict personal, unilateral, pur şi simplu, declarativ
de filiaţie, produce efecte erga omnes, irevocabil, chiar dacă s-a făcut prin testament, solemn, care trebuie să
îmbrace formele limitativ prevăzute de lege.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestatã de orice persoană interesată, inclusiv de către
mama care a făcut recunoaşterea, şi poate fi sancţionată cu nulitatea absolutã, sau nulitatea relativã, după caz.
4. Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este o acţiune în reclamaţie de stare civilă şi
poate fi introdusă în două cazuri prevăzute de art. 50 C. fam.:
a) în situaţia în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul
constatator al naşterii;
b) în situaţia în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.
Aspecte procesuale privind exercitarea acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă:
a) titularul actiunii este copilul – conform art. 52 al. 1 C. fam.;
b) actiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia, împotriva moştenitorilor acesteia;
c) actiunea nu se prescrie în timpul vietii copilului;
d) hotãrârea pronuntatã are caracter declarativ si este opozabilã erga omnes.
Filiaţia faţă de tată
Noţiuni generale. Filiaţia faţă de tată (paternitate) reprezintă legătura juridică dintre un copil şi tatăl său.
Paternitatea poate fi: din cãsãtorie; din afara cãsãtoriei.
În mod corespunzător, există copilul din cãsãtorie şi cel din afara cãsãtoriei.
Potrivit art. 55 şi 57 C. fam., copii din cãsãtorie sunt:
- cei născuţi în timpul căsătoriei, adică între data încheierii căsătoriei şi data desfacerii ori încetării acesteia;
- cei concepuţi în timpul căsătoriei şi născuţi după desfacerea, încetarea ori declararea nulităţii căsătoriei, dacă
naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Potrivit art. 57 şi 59 C. fam., este copil din afara cãsãtoriei copilul conceput şi născut în afara căsătoriei, adică:
înainte de încheierea căsătoriei; după desfacerea, încetarea sau declararea nulităţii căsătoriei, chiar dacă părinţii lui
sunt căsătoriţi; precum şi copilul conceput şi născut din părinţi care nu sunt căsătoriţi între ei.
Moduri de stabilire a paternitãtii:
- din căsătorie – prin prezumtia de paternitate;
- din afara căsătoriei – fie prin recunoasterea voluntarã din partea pretinsului tată, fie prin actiune în justitie
pentru stabilirea paternităţii.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie
A. Prezumţia de paternitate. Art. 53 C. fam. se aplică în situaţia copilului născut în timpul căsătoriei şi a
copilului conceput în timpul căsătoriei şi născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau
anularea acesteia.
Pentru dovedirea filiaţiei faţă de tată, este suficient să se stabilească filiaţia faţă de mamă şi căsătoria acesteia la
data naşterii ori concepţiei copilului.
Beneficiază de prezumţia de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl său nu a fost trecut
în actul de naştere şi nu a introdus acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
B. Timpul legal al concepţiunii copilului: noţiune, calcul, caracter:
12
 - timpul cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului (art. 61 C. fam.);
- se calculează pe zile, şi nu pe ore; ziua naşterii, care este ziua de plecare a termenului, nu se socoteşte, dar se
socoteşte ziua de împlinire; durata lui este de 121 zile;
- dispoziţiile art. 61 C. fam. creează o prezumţie cu caracter absolute în ce priveşte determinarea timpului legal
al concepţiunii.
C. Tăgăduirea paternităţii din căsătorie – acţiunea care are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate.
Cazuri de introducere a acţiunii – paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie
tatăl copilului (motive:
a) imposibilitatea fizică de a procrea; b) imposibilitatea materială de coabitare; c) imposibilitatea morală de
coabitare).
Dreptul la actiune – aceasta poate fi introdusă numai de soţul mamei sau de tutorele soţului pus sub interdicţie,
cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Moştenitorii soţului pot doar continua acţiunea pornită de el.
Termenul actiunii – 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului, de la data când a luat cunoştinţă
despre stabilirea filiaţiei faţă de mamă etc. (art. 55 C. fam.).
Proba – prin orice mijloc de probă; instanta competentã –instanţa locului unde domiciliază reprezentantul legal
al copilului.
Efectele admiterii acţiunii – copilul este considerat ca fiind din afara căsătoriei, cu excepţia situaţiilor de
conflicte de paternitate din căsătorie: cu privire la nume; cu privire la ocrotirea copilului prin părinţi; cu privire la
domiciliul copilului; cu privire la pensia de întreţinere.
D. Conflict de paternitate. Dubla paternitate. În situaţia în care se tăgăduieşte paternitatea unui copil din
căsătorie, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a fost
conceput.
Conflictul de paternitate desemnează situaţia în care unui copil i se atribuie două paternităţi, datorită faptului că
este conceput în timpul primei căsătorii şi născut în timpul celei de-a doua. Potrivit art. 53 al. 2 C. fam., conflictul
se rezolvă în favoarea soţului din cea de-a doua căsătorie.
Între paternitatea din căsătorie şi paternitatea din afara căsătoriei nu poate exista conflict de paternitate.
E. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie. Este acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea greşitei
aplicări a prezumţiei de paternitate; titularul acţiunii – orice persoană interesată, chiar şi copilul; este introdusă
împotriva bărbatului faţă de care s-a stabilit eronat paternitatea; este imprescriptibilă; este admis orice mijloc de
probă; efect: copilul devine din afara căsătoriei.
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei
A. Recunoaşterea de paternitate
Notiune: actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său.
Copiii care pot fi recunoscuti:
- numai copilul din afara căsătoriei (inclusiv copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit paternitatea);
- numai copilul născut;
- şi copilul conceput, care, la naştere, să aibă situaţia juridică de copil din afara căsătoriei;
- copilul din afara căsătoriei după ce a decedat, numai dacă a lăsat descendenţi fireşti;
- atât copilul minor, cât şi cel major;
- copilul deja recunoscut – poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales
dacă cel ce face recunoaşterea nu are cunoştinţă de prima recunoaştere, dar ofiţerul de stare civilă este îndreptăţit să
refuze înregistrarea ei, câtă vreme prima recunoaştere înregistrată nu este înlăturată pe calea contestaţiei.
Caracterele recunoaşterii: act personal, declarativ de filiaţie (produce efecte retroactiv), act unilateral,
irevocabil, solemn, opozabil erga omnes, facultativ.
Formele recunoasterii:
a) declaraţia la serviciul stării civile, fie o dată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată;
b) înscris autentic: în faţa notarului; în faţa primarului în localităţile unde nu funcţionează notariate; în faţa
instanţei judecătoreşti;
c) testament – olograf, autentic sau mistic.
Efectele recunoaşterii de paternitate – stabilirea paternităţii copilului faţă de acel bărbat, de la naştere, chiar de
la concepţie.
Contestarea recunoaşterii de paternitate
Notiune: acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea filiaţiei stabilite prin recunoaştere care nu corespunde
adevărului.

13
 • Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul
recunoscut, moştenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut recunoaşterea,
moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.
• Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul
recunoscut, moştenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut recunoaşterea,
moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.
• Acţiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoaşterii şi a copilului recunoscut.
• Acţiunea este imprescriptibilă.
Proba: este admisibil orice mijloc de probă, sarcina incumbă reclamantului (regula); dacă recunoaşterea este
contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, sarcina probei este răsturnată – dovada
paternităţii revine autorului recunoaşterii sau moştenitorilor săi.
Efecte: admiterea acţiunii înlătură paternitatea stabilită prin acea recunoaştere cu efect retroactiv. Efecte cu
privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere, succesiunea etc.
Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate
Recunoaşterea de paternitate care nu este făcută cu respectarea prevederilor art. 57 C. fam. este lovită de
nulitate absolută. Recunoaşterea lovită de nulitate absolută sau relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având
aceeaşi situaţie juridică pe care a avut-o înainte de data recunoaşterii, adică fără paternitate stabilită.
B. Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
Notiune: acţiunea care are ca obiect determinarea, pe calea justiţiei, a legăturii de filiaţie dintre copilul din afara
căsătoriei şi tatăl său. Acţiunea se poate introduce în toate situaţiile în care este vorba de un copil din afara
căsătoriei.
Introducerea actiunii
Titularul acţiunii este copilul din afara căsătoriei – minor sau major. Moştenitorii copilului pot continua
acţiunea pornită de acesta.
Situatii: copilul nu are capacitate de exerciţiu – acţiunea se introduce, în numele copilului, de către mama lui,
chiar dacă aceasta este minoră; în lipsa acesteia, de către reprezentantul său legal; copilul are capacitate de exerciţiu
restrânsă – poate introduce acţiunea singur, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare; copilul are capacitate de
exerciţiu deplină – introduce singur acţiunea; copilul adoptat poate introduce acţiunea.
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a decedat, împotriva moştenitorilor săi. Mama
sau reprezentantul legal al copilului nu pot renunţa la acţiune.
Termen: 1 an de la naşterea copilului (regula – art. 60 C. fam.);
excepţii – art. 60 al. 2 şi 3 C. fam.
Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-sa stabilit paternitatea din afara căsătoriei produce efecte şi retroactiv,
până la concepţia copilului, astfel că în toată această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui.
ADOPŢIA
Definiţie. Adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între
cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia între copil şi rudele adoptatorului.
Caracterele generale ale adopţiei
1) Adopţia se face în interesul adoptatului.
2) Adopţia este un act solemn – consimţământul necesar în vederea adopţiei se poate da numai în forma
autentică prevăzută de lege; adopţia se încuviinţează numai de către instituţia judecătorească competentă.
Cerinţele încheierii adopţiei:
- condiţiile de fond;
- lipsa impedimentelor la adopţie;
- condiţiile de formă.
A) Condiţiile de fond ale adopţiei
1. Consimţământul la adopţie: a) consimţământul celui care adoptă; b) consimţământul soţului celui care
adoptă; c) consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat; d) consimţământul cerut în cazul
copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească; e) consimţământul celui ce urmează a fi adoptat.
2. Cel care adoptã trebuie sã aibã capacitate deplină de exerciţiu.
3. Diferenţa de vârstă între cel care adoptã si cel ce urmeazã a fi adoptat sã fie de cel putin 18 ani.
4. Cel ce urmeazã a fi adoptat să fie minor (să nu fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu).
5. Adoptia sã fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat.
6. Atestatul comisiei pentru protectia copilului.
7. Avizul favorabil al Comisiei pentru protectia copilului.
14
 8. Încredinţarea copilului în vederea adoptiei persoanei sau familiei care doreste sã-l adopte.
9. Pot fi adoptati doar copii care se aflã în evidenta Comitetului Român pentru Adoptii.
10. Confirmarea cererii de adoptie de cãtre Comitetul Român pentru Adoptii.
B) Lipsa impedimentelor la adopţie – împrejurări care opresc încheierea adopţiei:
1. Impedimentul rezultând din rudenia firească în linie dreaptă de gradul întâi şi cea în linie colaterală de gradul
al doilea.
2. Impedimentul rezultând din calitatea de soţ.
3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară.
4. Impedimentul adoptării soţilor de către aceeaşi persoană sau familie.
C) Condiţiile de formă – se referă la forma actelor juridice ale părţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi
la procedura adopţiei.

Actele părţilor sunt:

1. Declaraţia de adopţie – consimţământ în formă autentică, exprimat personal sau prin mandat cu procură
specială, separat de către fiecare persoană interesată.
2. Acte necesare adopţiei: acte de stare civilă, vize, certificate de cazier, certificate medicale etc.
3. Judecătoria competentă – art. 15 al. 1 din OUG nr. 25/1997: tribunalul în raza căruia domiciliază copilul ce
urmează a fi adoptat, care verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă şi lipsa impedimentelor la căsătorie.
Efectele adopţiei
1. Nasterea legãturilor de rudenie – stabilirea filiatiei între cel care adoptă şi adoptat, precum şi naşterea
rudeniei civile între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.
Filiaţia şi rudenia din adopţie sunt asimilate cu filiaţia şi rudenia firească.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali încetează. Se menţine
totuşi impedimentul la căsătorie ce rezultă din rudenia firească.
2. Trecerea drepturilor si îndatoririlor pãrintesti la adoptator – atât cele privitoare la persoana copilului, cât şi
cele privitoare la bunurile acestuia.
3. Numele de familie al adoptatului – prin adopţie, copilul dobândeşte numele adoptatorului, numele unuia
dintre adoptatori stabilit de comun acord sau prin hotărâre judecătorească etc.
4. Domiciliul si locuinta adoptatului: adoptatul major – acolo unde, prin voinţa sa, în condiţiile legii, şi-a
stabilit locuinţa statornică şi principală; adoptatul minor – la părinţii adoptatori.
5. Cetãtenia adoptatului – adoptatul dobândeşte cetăţenia română prin adopţia sa de către cetăţeni români;
pierde cetăţenia română prin adopţia sa de către persoane fără cetăţenie română; prin schimbarea cetăţeniei
adoptatorului, dobândeşte cetăţenia acestuia.
Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei
A. Desfiinţarea adopţiei. Nulitatea adopţiei este sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării cerinţelor
impuse de lege pentru încheierea adopţiei. Nulitatea adopţiei poate fi absolută sau relativă, în raport de natura
interesului ocrotit prin norma juridică încălcată.
Nulitatea produce efecte retroactive, cu privire la: filiaţie şi rudenie, drepturi şi îndatoriri părinteşti, numele
fostului adoptat, domiciliul şi locuinţa acestuia, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator, cetăţenie,
suprimarea impedimentelor la căsătorie. Indiferent de felul nulităţii invocate, competenţa de soluţionare a acţiunii
revine în prima instanţă tribunalelor.
B. Desfacerea adopţiei. Este sancţiunea aplicabilă în cazul în care adopţia nu mai este în interesul superior al
adoptatului minor, apreciat atât în sens moral, cât şi material. Competenţa aparţine tribunalului în a cărui rază
teritorială se găseşte domiciliul copilului. Efectele desfacerii adopţiei se produc doar pentru viitor. Desfacerea
adopţiei nu produce efecte asupra cetăţeniei adoptatului major.
Situaţia legală a copilului
Definitie: ansamblul normelor juridice care guvernează drepturile personale şi patrimoniale de care se bucură
copilul a cărui filiaţie a fost stabilită.
Codul familiei reglementează situaţia legală a copilului în art. 62-65.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti – art. 101 şi 102 C. fam. – cu privire la persoana copilului şi la bunurile
acestuia.
A) Cu privire la persoana copilului minor:
1) Dreptul şi îndatoririle părinţilor de a creşte copilul.
2) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului.
3) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de educarea copilului.
15
 4) Dreptul şi obligaţia de a îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
5) Paza şi supravegherea copilului - au ca obiect apărarea copilului de orice primejdie care l-ar putea ameninţa
în existenţa sau sănătatea lui.
6) Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil – de convingere sau disciplinare.
7) Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ţine fără drept.
8) Dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei – părinţii fireşti.
9) Dreptul de a avea legături personale cu copilul.
10) Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
11) Dreptul de a stabili locuinţa copilului.
B) Cu privire la bunurile copilului minor:
1) Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului.
2) Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa aceste acte.
SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE
1. Numele
- dacă părinţii au nume comune, copilul ia, la naştere, numele de familie comun al părinţilor săi;
- dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul dobândeşte numele de familie al unuia dintre părinţi sau
numele lor reunite, după cum se învoiesc părinţii. Numele astfel stabilit se declară la serviciul de stare civilă, o dată
cu naşterea copilului. În lipsa învoielii, hotărăşte autoritatea tutelară.
2. Cetăţenia
A. Dobândirea cetăţeniei
Cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, adopţie, la cerere.
a) prin nastere: când ambii părinţi sunt cetăţeni români, indifferent unde s-a născut copilul; unul dintre părinţi
este cetăţean român, indifferent unde s-a născut copilul; copilul născut din părinţi necunoscuţi, găsit pe teritoriul
român;
b) prin repatriere – copilul minor al repatriatului dobândeşte cetăţenia română pe data redobândirii acesteia de
către părintele său repatriat, în afară de cazul când domiciliază cu celălalt părinte în străinătate;
c) prin adoptie – copilul minor, dacă cel puţin unul din soţii care adoptă este cetăţean român;
d) prin acordare la cerere – copilul minor, născut din cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia
română dacă domiciliază pe teritoriul statului român cu cel puţin unul din părinţi, iar acesta dobândeşte cetăţenia
română.
B. Pierderea cetăţeniei
Dacă părinţii fireşti pierd cetăţenia română:
- prin retragere – nici un efect asupra cetăţeniei copilului minor;
- prin renuntare – nici un efect asupra cetăţeniei copilului minor;
- copilul gãsit pe teritoriul statului român pierde cetăţenia română dacă, mai înainte de a împlini 18 ani, şi-a
stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi cetăţeni străini;
- copilul minor, cetãtean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română în condiţiile legii.
În cazul copilului cetăţean străin sau fără cetăţenie care a dobândit cetăţenia română prin adoptie, se fac
următoarele distincţii:
- în cazul nulitãtii sau anulãrii adoptiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a fost niciodată
cetăţean român, dacă nu domiciliază în ţară;
- în cazul desfacerii adoptiei – pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă nu domiciliază în ţară.
SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
1. Numele. Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din
căsătorie, atât fără de părinţi, cât şi faţă de rudele acestora – asimilare a copilului din afara căsătoriei cu copilul din
căsătorie.
Întâlnim anumite aspecte particulare în ceea ce priveşte numele (art. 64 C. fam.): a) copilul îşi stabileşte filiaţia
faţă de un singur părinte – dobândeşte numele de familie al acestuia; b) copilul îşi stabileşte filiaţia în mod succesiv
faţă de ambii părinţi – numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia; încuviinţarea de
către instanţă să poarte numele celui de-al doilea părinte – acţiune imprescriptibilă.
2. Cetăţenia: idem ca şi pentru copilul din căsătorie.
OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE
1. Noţiune şi fundament

16
 Obligaţia de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei personae de a acorda altei persoane mijloacele
necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum şi, în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor
faţă de copiii lor minori, mijloacele pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.
Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe sentimentele de solidaritate şi întrajutorare, pe prietenia şi
afecţiunea care caracterizează relaţiile de familie şi regulile de convieţuire socială.
2. Caractere juridice
- legal – este prevăzută imperativ de lege;
- personal – este reglementată numai între anumite categorii de persoane; este inaccesibilă, netransmisibilă,
insesizabilă, exceptată de la regula compensaţiei legale, nu poate face obiectul acţiunii oblice;
- reciproc – între: 1) soţ şi soţie; 2) părinţi şi copii; 3) bunici şi nepoţi;
4) străbunici şi strănepoţi; 5) fraţi şi surori; 6) adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi rudele
acestuia, pe de altă parte;
- succesiv – se execută prin prestaţii succesive;
- divizibil – atât activ, cât şi pasiv.
3. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere
A. Categorii de persoane – art. 86 C. fam.:
1) între soţ şi soţie;
2) între părinţi şi copii – din căsătorie sau din afara căsătoriei;
3) între adoptator şi adoptaţi;
4) între bunici şi nepoţi;
5) între străbunici şi strănepoţi;
6) între fraţi şi surori.
B. Alte persoane prevăzute de lege:
1) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ;
2) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţată, dar la a cărei încheiere cel puţin unul dintre ei a fost de
bună-credinţă; are dreptul la întreţinere numai soţul de bună-credinţă;
3) cel care a luat spre creştere un copil, fără a întocmi formele cerute pentru adopţie, are obligaţia de întreţinere
faţă de acel copil;
4) soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;
5) copilul astfel întreţinut timp de 10 ani are obligaţia de a-l întreţine pe părintele vitreg;
6) moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a
dat acestuia întreţinere, faţă de acel minor.
4. Ordinea în care se datorează întreţinerea
A) Conform art. 89 C. fam., obligaţia de întreţinere operează în următoarea ordine:
1) Soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi.
2) Descendentul este obligat la întreţinerea înaintea ascendentului; dacă sunt mai mulţi descendenţi şi mai mulţi
ascendenţi, cel în grad de rudenie mai apropiată datorează întreţinerea înaintea celui mai îndepărtat.
3) Adoptatorul datorează întreţinerea înaintea părinţilor fireşti.
4) Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinerea după părinţi, însă înaintea bunicilor.
B) Ordinea în care se datorează întreţinere de către celelalte personae anume prevăzute de lege: în condiţiile art.
24 al. l, 84, 87, 88, 96 C. fam.
C) Situaţia în care o persoană poate cere prestarea întreţinerii concomitent şi în aceeaşi ordine de la mai multe
persoane: în condiţiile art. 90 şi 96 C. fam.
D) Situaţia în care o persoană este obligată să presteze întreţinere, în acelaşi timp, mai multor persoane: în
condiţiile art. 92, 89 şi 91 C. fam.
5. Condiţiile în care există obligaţia de întreţinere
A) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere:
• starea de nevoie, adică situaţia în care se găseşte o persoană care nu îşi poate procura cele necesare traiului;
• incapacitatea de a munci;
• comportare corespunzătoare regulilor de convieţuire socială;
• condiţii speciale pentru unele categorii de obligaţii de întreţinere.
B. Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere:
1) Existenţa mijloacelor materiale;
2) Inexistenţa unei alte persoane obligate la întreţinere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege.
6. Obligaţia de întreţinere între soţi – art. 41 alin. 1 C. fam.
17
 şi art. 86 alin. l teza întâi C. fam.
Constituie o aplicare a principiului potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin
moral şi material, până la desfacerea căsătoriei.
Situaţii: soţii au locuinţă comună; soţii sunt despărţiţi în fapt; soţii sunt în timpul procesului de divorţ; căsătoria
putativă.
7. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
- Natura – este o obligaţie nouă, distinctă de cea existentă între soţi în timpul căsătoriei.
- Conditiile de existentã – stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci, survenită înainte sau în timpul
căsătoriei etc.
- Data acordãrii întretinerii – în caz de divorţ, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii;
în celelalte cazuri – de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
- Durata acordãrii – durată nedeterminată pentru soţul ce câştigă procesul; un an de la desfacerea căsătoriei
pentru soţul vinovat.
- Cuantumul întretinerii – potrivit art. 41 al. 3 C. fam., până la 1/3 din venitul net în muncă al celui obligat la
plata ei.
- Ordinea acordãrii – în aceeaşi ordine ca şi soţii, adică în primul rând.
8. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii
- Reglementare si forme – art. 86 al. 1 şi art. 107 al. 1 C. fam.; două forme: a) obligaţia de întreţinere dintre
părinţi şi copiii minori; b) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori.
- Debitorul obligatiei legale de întreţinere – părinţii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptatori.
- Creditorul obligatiei de întreţinere – copilul minor, din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie.

Particularităţile obligaţiei legale de întreţinere

1) Obiectul obligaţiei legale de întreţinere – complex, cuprinde mijloace necesare traiului şi mijloace necesare
pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
2) Caracter – reciproc sau unilateral (în privinţa cheltuielilor pentru educare etc.).
3) Conditii: starea de nevoie; irelevanţa pricinii nevoii în care se află minorul.
4) Data de la care se datorează obligaţia de întreţinere –de la data cererii, care marchează starea de nevoie a
solicitantului.
5) Cuantum – plafon maxim stabilit de art. 94 al. 3 C. fam.: până la 1/4 din câştigul din muncă pentru un copil;
1/3 pentru doi copii; 1/2 pentru trei sau mai mulţi copii.
6) Compensarea creanţei de întreţinere – exceptată de la regula compensaţiei legale.
7) Întelegerile ce pot interveni între părinţi cu privire la întreţinere: în timpul căsătoriei produc efecte fără a fi
necesară intervenţia vreunui organ al statului; în caz de divorţ – cu încuviinţarea instanţei.
8) Caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori.
9) Copilul care-şi continuă studiile ori desăvârşirea profesională după împlinirea vârstei majoratului – până la
terminarea studiilor şi cel mai târziu până la vârsta de 25 de ani.
9. Alte obligaţii de întreţinere
1) Obligaţia soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ, faţă de acel copil – art. 87 C. fam.
2) Obligaţia faţă de copilul luat spre creştere, fără îndeplinirea formelor cerute pentru adopţie – art. 88 C. fam.
3) Obligaţia moştenitorului persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care, fără a avea
obligaţia legală, i-a dat întreţinere – art. 96 C. fam.
4) Obligaţia de întreţinere a copilului întreţinut de către soţul părintelui său, faţă de cel care l-a întreţinut – art.
72 al. 2 C. fam.
10. Executarea întreţinerii
1) Obiectul obligaţiei de întreţinere – tot ceea ce este necesar traiului: alimente, locuinţă, îmbrăcăminte,
elemente de ordin spiritual etc.; mai complex în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori.
2) Cuantumul întretinerii – potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti (art.
94 al. 1 C. fam.); reguli de plafonare prevăzute de art. 94 al. 3 şi art. 41 al. 3 C. fam.
3) Modalitãti de executare – se decid de către instanţa judecătorească: fie în natură, fie în bani, sau parte în
natură şi parte în bani; succesiv, prin prestaţii periodice (excepţie: plata unei sume globale, dacă este în interesul
creditorului).
4) Încetarea obligatiei de întreţinere – în cazurile în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale
prevăzute de lege pentru existenţa ei, sau prin moartea creditorului sau debitorului obligaţiei de întreţinere.

18
 În condiţiile în care încetează starea de nevoie a creditorului obligaţiei, încetează şi obligaţia, deoarece prestarea
ei nu-şi mai găseşte justificare.
Încetarea incapacităţii de a munci a creditorului obligaţiei, cu excepţia cazului în care întreţinerea este acordată
descendentului minor pentru care nu se cere condiţia incapacităţii de a munci, conduce la încetarea obligaţiei de
întreţinere.
Obligaţia încetează când mijlocele debitorului obligaţiei de întreţinere nu-i mai permit acordarea ei. Încetarea
obligaţiei de întreţinere se decide în toate situaţiile prin hotărâre judecătorească, la cererea celui interesat.
OCROTIREA MINORULUI
Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţi, fie prin tutore.
Minorii care să găsesc în situaţii speciale sunt ocrotiţi în cadrul măsurilor prevăzute de lege (OUG nr. 26/1997),
în cadrul adopţiei ,curatelei minorilor şi al instanţei juridice privind minorul interzis.
A. Ocrotirea părintească
1) Notiune – ansamblul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor faţă de copiii lor minori, cu privire la
persoana minorului şi cu privire la bunurile minorului.
a) faţă de persoana minorului: dreptul şi îndatorirea de a creşte minorul; dreptul de a lua anumite măsuri faţă de
minor; dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fără drept; dreptul de a consimţi la
adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei;
b) faţă de bunurile minorului:
- dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului;
- dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i încuviinţa aceste acte.
2) Durata – pe tot timpul minorităţii, chiar dacă minorul este pus sub interdicţie; încetează în privinţa minorului
care se căsătoreşte, deoarece acesta dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
3) Principiile ocrotirii minorului prin pãrinti:
- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti numai în interesul minorului;
- sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al Autorităţii Tutelare;
- principiul independenţei patrimoniale a minorului şi a părinţilor săi;
- asimilarea condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu cea a copilului din căsătorie;
- principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.
4) Copiii cu privire la care existã ocrotirea pãrinteascã – din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptaţi.
5) Ocrotirea copilului minor de cãtre un singur pãrinte
Situaţii: - moartea unuia dintre părinţi;
- decăderea unui părinte din drepturile părinteşti;
- punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi;
- unul dintre părinţi este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-şi manifesta voinţa: dispariţia unui părinte;
contrarietatea de interese între minor şi unul dintre părinţi;
- împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului;
- condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.
6) Cazurile în care ocrotirea pãrinteascã nu revine, în mod egal sau numai în parte, pãrintilor:
a) Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi în următoarele situaţii:
• desfacerea căsătoriei prin divorţ;
• desfiinţarea căsătoriei;
• încredinţarea copilului din afara căsătoriei.
b) Ocrotirea părintească revine numai în parte pãrintilor:
• desfacerea căsătoriei prin divorţ;
• desfiinţarea căsătoriei;
• încredinţarea copilului din afara căsătoriei;
• încredinţarea copilului din căsătorie.
7. Exercitarea drepturilor si îndatoririlor pãrintesti în cazul divortului
- Copilul a fost încredinţat la divorţ unuia dintre părinţi – părintele căruia i-a fost încredinţat exercită aceste
drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana şi bunurile copilului.
- Copilul a fost încredinţat la divorţ unei a treia persoane sau unei instituţii de ocrotire – părinţii păstrează
dreptul de a avea legături personale cu copilul, dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul şi îndatorirea de a
creşte copilul, dreptul de administrare a bunurilor acestuia etc.
8. Solutionarea neîntelegerilor privitoare la exercitiul drepturilor si îndatoririlor pãrintesti:
- de către Autoritatea tutelară;
19
 - de către instanţa judecătorească: cu privire la întinderea obligaţiei de întreţinere, la contribuţia fiecăruia la
cheltuielile de creştere, educare etc., încredinţarea minorului, locuinţa copilului minor etc.
9. Autoritatea tutelarã si ocrotirea pãrinteascã – atribuţii: organ de control şi îndrumare; organ de decizie;
organ de sesizare; participarea în procesele civile privind încredinţarea minorului în cazul divorţului, al căsătoriei
putative, stabilirea locuinţei minorului, stabilirea obligaţiei de întreţinere etc.
10. Atributiile instantei judecãtoresti si cele ale procurorului privind ocrotirea pãrinteascã:
a) instanţa, la cerere sau din oficiu, decide cu privire la:
• încredinţarea minorului;
• stabilirea obligaţiei de întreţinere;
• încuviinţarea cu privire la numele şi domiciliul minorului;
• decăderea din drepturile părinteşti, redarea exerciţiului drepturilor părinteşti etc.;
b) procurorul poate interveni în orice fază a procesului, pentru ocrotirea interesului superior al copilului.
11. Rãspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor pãrintesti
Sancţiunile ce se pot aplica părinţilor în cazul în care nu îşi îndeplinesc obligaţiile se clasifică, fie după
gravitatea lor, în sancţiuni de natură penală, administrativă ori civilă sau de dreptul familiei, fie după cum ele
intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului, ori cu privire la bunurile acestuia.
B. Tutela şi curatela minorului
a. Tutela minorului
1. Notiune – reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care se înfăptuieşte ocrotirea minorului când acesta
este lipsit de ocrotire părintească.
2. Caractere generale – conform art. 111 şi 123 C. fam., tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului;
este o sarcină socială obligatorie, personală şi gratuită.
3. Deschiderea tutelei – cazuri: ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din
drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie; numire tutori – de către Autoritatea Tutelară, chiar atunci când
instituirea tutelei se decide de către instanţa judecătorească; - excluderi şi refuzul sarcinii de a fi tutore – art. 117 şi
118 C. fam.
4. Drepturile si îndatoririle tutorelui – cu privire la persoana minorului (acelaşi conţinut ca şi cele părinteşti) şi
cu privire la bunurile minorului (reprezentare în acte juridice pentru minorul în vârstă de până la14 ani, încuviinţare
acte dacă are vârstă de 14-18 ani).
5. Încetarea tutelei – cazuri de încetare a tutelei: prin ajungerea minorului la majorat; prin încetarea motivelor
care au determinat instituirea acesteia; obligaţia tutorelui la încetarea tutelei – efectuarea socotelilor şi a predării
bunurilor minorului
6. Atributiile autoritãtii tutelare în legătură cu tutela: deschidere tutelă, numire tutore etc.
b. Curatela minorului
1. Notiune – instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă, cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, ori lipsită de capacitate de exerciţiu.
2. Curatorul se numeşte în următoarele situatii:
- contrarietate de interese între părinte, ori tutore, şi minor;
- când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act
în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează;
- când, până la numirea tutorelui unui minor neinterzis, este nevoie de timp şi se impune luarea unor măsuri
provizorii;
- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească.
3. Drepturile si îndatoririle tutorelui, încetarea tutelei, atributiile autoritãtii tutelare – la fel ca şi în cazul
tutelei.
c. Minorul interzis
Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii
mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii ( art. 142 C. fam.). Potrivit art. 150 C. fam.,
minorul care, la data punerii sub interdicţie, se află sub ocrotirea părinţilor va rămâne sub această ocrotire până la
data când devine major, fără a i se numi un tutore; în cazul în care minorul se găseşte sub tutelă la data punerii sub
interdicţie, autoritatea tutelară poate decide menţinerea acelui tutore.

20