Cică trăia undeva într-un colţ de lume o femeie pe nume

Iubirea. Şi avea femeia aceasta trei fete, una era Dragostea, frumoasă
ca nimeni alta, veselă, senină la chip şi zâmbitoare. Cea dea doua fiică
mai mare era Disperarea, o fire atât de sensibilă încât tot ce făcea
amesteca cu lacrimi. Lacrimile ei aduceau ploaie pe pământ la oameni,
zăpadă iarna şi rouă la fructe şi legume. Însă cea de-a treia fiică fiind
cea mai mare dintre toate şi cea mai severă, era numită Ciuda. Tot
pământul se temea de acest nume, mai ales când venea vremea ca să
călătorească prin lume, fiecare căuta să-şi ascundă familiile prin casă
de ochii fetei mai mari. Dar Iubirea - mamă le iubea pe toate cel mai
mult şi era gata ca să păstreze relaţiile între toate fetele la acelaşi nivel
să jertfească cu orice preţ. Sosiră cică timpuri grele când răul atacară
lumea. Iubirea trebuia să salveze lumea. Răul i-a propus iubirii că
dacă doreşte să salveze lumea va trebui să-i dea de soţie toate trei fete.
În caz contrar lumea se va preface-n foc. Şi Dumnezeu a făcut milă şi
mare minune. Iubirea, împreună cu cele trei fiice s-au prefăcut
nevăzute.
Ele trăiesc şi se ascund la fiecare-n suflet şi în inimă. Răul nu le
poate găsi nici în ziua de azi. Iubirea le acoperă mereu pe toate
ca o mamă atât de grijulie. Uneori Dragostea încearcă să
salveze lumea, alteori nu are puteri şi vine Disperarea, iar
dacă vede că şi aceasta nu mai ajută, Ciuda le strică pe
toate şi doar omul e în stare să facă ordine în lume şi în
viaţa sa, datorită credinţei în puterile sale. Una fără de
alta nu pot trăi. Aşa e şi în viaţă la început, omul
iubeşte. Iar dacă vede că nu i se acordă nici un pic de
atenţie, cade în disperare. Şi chiar dacă simte iubire,
vrea mai multă atenţie şi îi este ciudă pe toată lumea,
neştiind ce să facă. Până la urmă dragostea le
iartă pe toate şi face dreptate ca să fie pace,
linişte şi împăcăciune.
Lacrimile sunt de la disperare, gândul
este de la ciudă, iar dorul este de la dragoste.
Deci , să fim mai buni ca să fie
pace pe pământ.”