Poezia ,,Floare albastră" de Mihai Eminescu fundamentează

motivul poetic al ,,florii albastre" ce ilustrează sentimentul de

dragoste sau chipul iubitei, precum și tendința de proiectare a
iubirii în infinit. Este alcătuită din patru secvențe lirice, două
ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două
monologul lirico-filozofic al poetului.
Titlul semnifică aspirația spre iubirea ideală posibilă,
proiectată în viitor, dar și imposibilitatea împlinirii cuplului
datorită întrepătrunderii a două lumi diferite ale
îndrăgostiților.
Tema romantică reflectă aspirația poetului spre iubirea
ideală, spre perfecțiune care nu se poate împlini: ,,Totuși este
trist în lume.” Ideea poetică exprimă tristețea și nefericirea
omului de geniu pentru a atinge absolutul iubirii.
Primele trei strofe exprimă monologul iubitei, iar incipitul
situează iubitul într-o lume superioară, o lume metafizică
printr-o adresare directă ,,Cufundat în stele/ Și în nori și-n
ceruri nalte", semnificând un portret al omului de geniu.
Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze
idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea
terestră: ,,Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Fata ar
dori ca iubitul să aparțină lumii obișnuite și să-și găsească
fericirea alături de ea.
Secvența a doua ilustrează monologul liric al eului poetic, în
care se accentuează superioritatea preocupărilor și a gândirii
sale, prevestind finalul poeziei. Poetul recunoaște că iubita
spune adevărul și exprimă o ușoară ironie prin neputința lui
de a fi fericit cu iubirea banală: ,,Eu am râs, n-am zis nimica”.
Urmează monologul liric al fetei, care începe printr-o
chemare a iubitului în mijlocul naturii, unde motivele cadrului
natural al pădurii: codrul, izvorul, văile, stâncile și prăpăstiile
sunt în armonie cu stările îndrăgostiților: ,,Hai în codrul cu
verdeață/ Und-izvoare plâng în vale/ Stânca stă să se prăvale/
În prăpastia măreață". Natura declară emoțiile celor doi prin
personificarea izvoarelor care ,,plâng în vale.”
Jocul dragostei este definit prin gesturile tandre, șoaptele,
declarațiile și sărutul care oficializează actul iubirii: ,,Și mi-i
spune-atunci povești/ Și minciuni cu-a ta guriță,/ Eu pe-un fir
de romaniță/ Voi cerca de mă iubești./ Ne-om da sărutări pe
cale/ Dulci ca florile ascunse.”
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii, dorința
lor de intimitate este accentuată în versurile: ,,De mi-i da o
sărutare/ Nime-n lume n-a s-o știe/ Căci va fi sub pălărie"
„Grija noastră n-aib-o nime/ Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”
A patra secvență (ultimele două strofe) constituie monologul
poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Secvența ,,Ce
frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care îl trăise în
vis pentru iubita ideală.
Moartea iubirii sugerează neputința împlinirii cuplului
deoarece cei doi aparțin unor lumi diferite: ea este o femeie
obișnuită, dintr-o detașare dionisiacă a echilibrului și
armoniei, iar el întruchipează lumea rece a ideilor, a
cunoașterii absolute, apolinică. În penultimul vers,
repetiția ,,floare albastră" semnifică tristețea și nefericirea
poetului pentru imposibilitatea de a-și împlini idealul. ,,Totusi
este trist în lume” marchează conștientizarea faptului că
realitatea în care poetul trăiește este una efemeră, contrară
aspirațiilor sale transcendente.
Floare albastră este o poezie de dragoste, precum și o
meditație asupra iubirii absolute, regăsindu-se și tema naturii.

Fișa 5
Ex.2 Folosirea preponderentă a unei persoane este datorată
schimbului adresării: primele trei strofe exprimând vocea
iubitei adresându-se poetului, iar ultima strofă fiind
monologul îndrăgostitului cu referire la iubită.
Ex.3 Vocea din primele trei catrene: iubita
Vocea din cel de-al patrulea catren: iubitul
Ex.4 Pentru el, însingurarea este găsirea alinării în „stele”,
,,nori” și ,,ceruri nalte” într-un cadru ceresc ce îi permite o
poziție meditativă fără scăpare asupra dorinței inimii sale
nestăvilite. Este singur pentru că ființa iubită nu împlinește
unica sa aspirație spre o iubire dincolo de granițele
pământesti. Deși fata îi este într-o formă fizică aproape, în
forma spirituală e departe, persoana ei conturând realitatea,
pe când Eminescu este prins în visurile iluzorii,
fantasmagorice și ireale.
Pentru ea, însingurarea reprezintă o distanță palpabilă
între ea și poet, poate să simtă cum iubitul își proiectează
gândurile și simțirea într-o lume departe de ea. Nefiind
inclusă, îl cheamă înapoi să își consume iubirea pe care ea
poate să o ofere doar într-un mod terestru.
Ex.5 Ea- ființă rațională
,,sufletul vieții"
,,dulce netezindu-și"
,,adevărul"
El- ființă sentimentală
,,în stele/ Și în nori
și-n ceruri nalte"
,,râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire”
,,nu căta în depărtare/ Fericirea”
Ex.6 stele, nori, ceruri, sufletul, râuri, soare, câmpii, mare,
piramide, cer, depărtare, fericire, iubite, mititica, părul,
adevărul, nimica.

Fișa 6
Ex.1 Romanița este denumirea populară a mușețelului.
Ex.2 Floarea semnifică frumusețe, puritate, simbolizează
viața, iar albastrul este culoarea infinitului, a mărilor
depărtări, a idealului și a eternității.
Ex.3 Gesturile și atitudinea ludică constituie un adevărat
ritual erotic, cu o notă de veselie: ,,Și mi-i spune-atunci
povești/ Și minciuni cu-a ta guriță/ Eu pe-un fir de romaniță/
Voi cerca de mă iubești.” Iubita îsi face un scurt autoportret
din care reies fiorul și emoția întâlnirii: ,,Voi fi roșie ca mărul,/
Mi-oi desface de-aur părul”, prin care fata încearcă să seducă
bărbatul pe care îl iubește.
Ex.4 ,,cu-a ta guriță", ,,de-a soarelui căldură", ,,de-aur părul”,
,,să-ți astup cu dânsul gura”, ,,porții prag". Aceste inversiuni
au rolul de a scoate în evidență idealul eului liric.
Fișa 7
Ex. 1 Te-ai dus, dispare, a murit: tema morții, a neîmplinirii
idealului
Ex. 2 Prezența formei prononimale ,,-mi" exprimă posesia
poetului asupra florii, considerându-o a lui.
Ex. 3 a.
Ex. 4 Varianta a ilustrează mesajul poeziei deoarece este
transmisă aspirația spre iubirea ideală, proiectată în viitor,
dorința atingerii perfecțiunii exprimată prin starea meditativă
și contemplativă a bărbatului cu condiție de geniu: ,,Și te-ai
dus, dulce minune, Și-a murit iubirea noastră – Floare-
albastră! floare-albastră!... Totuși... este trist în lume!”
Ex. 5
a) Prezența exclamației arată profunzimea stării
contemplative și nostalgice și marchează conștientizarea
durerii care se află în jurul poetului atunci când se
desprinde de starea reverică si revine în realitate.
b) Chiar dacă este melancolic și sceptic, lasă o urmă de
speranță pentru viitor, prin adeverbul ,,totuși",
proiectând sentimentul cândva, într-un timp nedefinit.
Nu ar putea fi atât de categoric și de ferm în afirmația sa
 pentru întreaga lume și să exprime într-o precizie
maximă tristețea omenirii, astfel folosește cuvântul
,,totuși".
c) Sentimentul dominant este tulburarea sufletească,
neliniștea lăuntrică, dezamăgirea cauzată de căutarea
idealului.

6. Poezia ,,Floare albastră" transmite neputința împlinirii

unui cuplu întrucât cei doi au năzuințe diferite, ce pot fi
definite prin opoziția dintre dorința dionisiacă a fetei de a
simți intens fericirea pământească și atitudinea apolinică,
meditativă a eului liric, ce aspiră către iubirea ideală.