„Minunata lume nouă” de Aldous Huxley

Dacă în „1984” se vorbește despre dictatura estică, Huxley vorbește despre dictatura fericirii și a comodității, un deziderat în totalitate
aparținând regimurilor democratice vestice.

Sistemul își asigură existența nu prin represiunea fizică, ci prin mutilarea spiritului și condiționarea conștiinței. Dacă la Orwell, instinctul este
interzis, la Huxley instinctul este nu doar acceptat, ci împins până la paroxism.

Bernard este un bărbat care trăiește în minunata lume nouă, o societate perfect previzibilă, din care nefericirea a fost eliminată, laolaltă însă
cu o mulțime de alte lucruri. Societatea din romanul lui Huxley e construită, valorificând cele mai complexe descoperiri științifice și inginerești,
aplicate la scală largă: e o societate unitară care a renunțat la modelul de concepție și creștere familial (dată fiind inegalitatea distribuției de
resurse și intervenții educaționale într-un asemenea model) – oamenii sunt concepuți și dezvoltați în eprubete, nu au părinți, sub atenta
supraveghere a personalului pregătit, sunt condiționați pentru tipul de existență pe care urmează să-l ducă, în funcție de importanța rolului în
administrarea societății: folosind distribuții hormonale și nutritive diferite încă din primele săptămâni de viață, oamenii sunt ierarhizați
biologic pentru a fundamenta și a legitima ierarhia socială ulterioară în mai multe clase: alfa, beta, delta, epsilon.

După cum spuneam la început, Minunata lume nouă, privită din punctul de vedere al cititorului contemporan, veți vedea că nu mai este o
distopie, ci doar o extensie exagerată a moravurilor noastre.

„Povestea Mea”, de Michelle Obama

“Povestea mea” e o călătorie prin viață, o poveste  despre șanse și oportunități, despre vulnerabilitățile negrilor, despre acel controversat și
atât de cunoscut vis american devenit realitate.

Pentru Michelle, totul este posibil și ne va demonstra asta de-a lungul anilor, într-o serie de momente și întâmplări. Ambiția și determinarea ei
o vor purta pe cele mai înalte trepte ale succesului, prin locuri și funcții în care, aparent, persoanelor de culoare nu le este locul.

Născută în South Shore, un cartier al orașului Chicago, Michelle Robinson crește într-o căsuță cochetă unde învață să prețuiască până și cele
mai mici lucruri. AmbițioAceasta îl admiră pe fratele ei și vrea mereu să arate că poate mai mult. Părinții ei pun foarte mare accent pe
educație, astfel că Michelle urmează studiile la cel mai bun colegiu din Chicago. Determinarea o poartă spre cele mai înalte trepte ale
succesului, ocupând funcții înalte la companii mari de avocatură, unde îl va întâlni pe viitorul ei soț, Barack Obama. Deși sunt două caractere
destul de diferite, soții Obama reușesc să mențină un echilibru în viața lor. Michelle nu-și prezintă viața ca fiind perfectă și nu se ferește să
arate că orice cuplu întâmpină probleme. Campania electorală nu este ușoară, așa cum nici îndatoririle ei de primă doamnă nu sunt simple,
dar Michelle Obama demonstrează că este o femeie puternică, care reușește totodată să fie o mamă și o soție iubitoare.

Autobiografia lui Michelle Obama este o carte despre emoție, modestie și frumusețe. Aflăm multe lucruri „din culisele” vieții celor două
personaje politice îndrăgite de întreaga lume, unele frumoase, altele triste. Ne impresionează simplitatea pe care o are Michelle Obama și
dorința ei de a face lucrurile cât mai bine, chiar dacă acest lucru pare imposibil uneori.

„Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade

Cred că „Romanul adolescentului miop” este o carte de citit, evident, în adolescență. E o carte despre adolescență, despre sufletul
adolescentului, pentru sufletul adolescentului, care te face să te simți înțeles și îți spune că nu ești singur.

Citită la maturitate poate că aduce nostalgia și amintirile dramelor adolescentine, însă în copilărie? Sincer, chiar trecând peste unele capitole
care nu-mi par prea potrivite ca lectură pentru cei mici, nu cred că un copil ar putea să înțeleagă cartea, din simplul motiv că nu a apucat să
treacă încă prin adolescență, iar nu toate lucrurile se pot învăța sau înțelege din cărți, unele lucruri cer să fie trăite. Mie mi-a fost recomandată
pe lista de lecturi din clasa a VI-a 😊.

„Romanul adolescentului miop” nu este romanul tipic, în care personajul trece printr-o serie de întâmplări urmate cu strictețe de firul narativ.
E un amalgam de sentimente, drame tipice adolescenței, întâmplări și personaje de toate felurile, dar fără a avea o acțiune clară. „Romanul
adolescentului miop” este definiția perfectă a adolescenței și a adolescentului, a oricărui adolescent. Pentru că, retoric, ce adolescent nu s-a
simțit vreodată neînțeles, nu s-a întrebat de zeci de ori cine este și încotro se îndreaptă, sau dacă direcția în care merge e una potrivită, dacă
o să sfârșească singur și nefericit? Recunoașteți!
Un mic extras foarte fain, o esență: Iată ceea ce se petrece în sufletele noastre, acum la apropierea sfârșitului de an: ne copleșește melancolia.
Suntem obosiți (…), sleiți de căldură și ne întristăm, totuși, când se apropie sfârșitul anului. Ne arătăm mulțumiți și râdem, și vorbim, dar în
suflete păstrăm toți un început de nostalgie.

„Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Harper Lee

„Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman brutal și onest, abordând cu curaj o problematică mereu de interes: rasismul, conflictele sociale
și pierderea inocenței copilăriei, totul filtrat prin ochii unei fetițe, Scout Finch, martoră la întamplările dramatice declanșate într-un mic orășel
sudist atunci când un bărbat de culoare este acuzat că a violat o femeie albă. Tatăl naratoarei, Atticus, desemnat ca avocat al apărării, trebuie
să țină piept unor prejudecăți până atunci latente și, din acest moment, Scout și fratele ei, Jem, sunt atrași într-o succesiune rapidă de
evenimente care le depășesc înțelegerea. Pe timpul procesului, orășelul decade treptat în grotesc și violență, însă există oameni care nu se
lasă contaminați de setea de linșaj generală, iar Atticus Finch rămâne reperul moral care îi oferă lui Scout, și totodată cititorilor, un punct de
vedere empatic și echilibrat.

Să fii curajos înseamnă să știi că ești pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuși întreprinzi oricum, și mergi până la capăt, orice-ar fi.

Abordează foarte multe subiecte, a prezentat multe perspective și a fost scrisă într-un mod captivant și călduros. Mi-a plăcut să observ
maturizarea personajelor, inocența copilăriei, care treptat se va transforma în zbuciumata adolescență și modul diferit în care pot gândi
oamenii. Avem parte de personaje diverse, drept pentru care ne este foarte ușor să observăm perspectivele unei simple doamne, ale unei
servitoare de culoare neagră ori ale unui om care privește din afară evenimentele.

Despre semnificația lui Bau, despre semnificația păsării cântătoare, despre fiecare personaj în parte, despre cadrul acțiunii, ține de fiecare să
descopere aceste detalii și să le dea o însemnătate.

„Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele)”, de Jerome K. Jerome

Jerome K. Jerome are o deosebită îndemânare de-a jongla cu ironia, necazul și amuzamentul. Scrie într-un stil hazliu, care n-are cum să nu te
facă să chicotești, dacă nu chiar să bufnești în râs de-a dreptul. Hlizeala mi-a fost greu de astâmpărat, chiar am râs. Noroc că mi-am dedicat
un spatiu mai liber, zic, Doamne, ferește, să lovesc ceva.

După cum ne dăm seama din titlul, Jerome împreună cu prietenii săi și un cățel se avântă într-o excursie cu barca pe apă. Mai exact, pe
Tamisa. Desigur, până s-au văzut cu toții în barcă a durat ceva timp, căci nu a fost ușor să stabilească ce să ia cu ei, ce să lase acasă, încotro să
o apuce, cine și cu ce e responsabil. Au făcut și-au desfăcut bagajele de câteva ori până să se urce în barcă, asta-i clar!

Întreaga lor călătorie pe apă e condimentată cu fel și fel de povești amuzante de care își mai aduce aminte câte unul dintre ei, ori cu câte o
bucățică de istorie a Londrei sau legată de vreo zonă din apropierea Tamisei. Deci nu doar ne hlizim citind cartea, ci mai aflăm și câte ceva din
istorie. Pe traseu întâmpină diferite probleme, de la faptul că au luat prea multe bagaje, până la ploaia ce le dă planurile peste cap,
combinațiile de mâncare pe care le fac și strânsul lucrurilor după fiecare popas.

Cărțile lui Jerome sunt perfecte atunci când vrei să iei o pauză de la rutina plictisitoare de zi cu zi ca să îți reîncarci bateriile. Starea de bine pe
care o vei căpăta pe parcursul lecturii te va înviora și îți va înveseli ziua cu siguranță. 😊

„Un an în Provence”, de Peter Mayle

„Un an în Provence” nu are un subiect propriu zis, și nici o intrigă cu un punct culminant, așa cum am fi tentați să descoperim, să găsim, să
aibă o operă. Cu toate acestea, Peter Mayle reușește să surprindă plăcut cititorul cu povestiri trăite în viața de zi cu zi a unui englez care
încearcă să se acomodeze în Franța rurală, într-o mică localitate din Provence, și cu situațiile pline de haz, inerente de altfel, care rezultă când
doua moduri de viață diametral opuse – cea britanica și cea franceză – se întâlnesc.

Mai întâi a fost visul unei vacanțe în Provence, apoi… casa pe măsura acestui vis. Mutarea în acel loc de la poalele munților Lubéron, undeva
între Aixis și Avignon, a însemnat începutul unei vieți noi, minunate și pline de surprize. Căci, britanic fiind, nimic nu-i mai normal decât să te
visezi meridional, să scapi de cețuri și fierturi grele pentru a te prăji la soare și a savura rafinamentul bucătăriei franțuzești. „Un an în
Provence” începe la o masă de prânz, iar la sfârșitul lui, personajele acestei cărți au supraviețuit rafalelor Mistralului, curiozității localnicilor,
invaziilor repetate ale unor meșteri și musafiri, dar și numeroaselor ocazii în care s-a mâncat și s-a băut mult și memorabil. Romanul este
structurat în douăsprezece capitole, pentru fiecare luna calendaristică fiind alocat unul.
Fiecare lună petrecută în Provence are specificul ei, activitățile pentru munca câmpului, mâncare, obiceiuri, sărbătorirea evenimentelor
familiale, religioase, legarea prieteniilor, stabilirea contractelor și angajamentelor, petrecerea timpului liber.

„Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, de Nikos Kazantzakis

Cine nu a auzit, măcar odată în viață, de Zorba? Pentru unii e un dans grecesc, pentru alții este o melodie, alții îl asociază cu filmul „Zorba
Grecul”, din anul 1964, avându-l ca protagonist pe magnificul și inegalabilul Anthony Quinn. Ei bine, toate acestea s-au născut, având la bază
cartea lui Nikos Kazantzakis: „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, roman publicat în peste 100 de țări și care devine, în timp, emblemă a
spiritului grecesc și a omului desăvârșit – omul simplu, neșcolit, dar experimentat și cu viața trăită la maxim.

Cartea te prinde foarte repede, chiar de la primele pagini; lectura este una simplă, iar paginile și grosimea cărții îți alunecă fără să simți prin
fața ochilor, lăsând o stare de bine și o bucurie în suflet; este o adevărată plăcere să o citești. Romanul este unul de tip picaresc, povestit la
persoana I; este un fel de jurnal ținut de către Basil, alter-ego-ul lui Kazantzakis, un tânăr intelectual, „șoarece de bibliotecă”, chinuit de
introspecțiile sufletești și care, la un moment dat, decis fiind să deschidă o mină de lignit în Creta, îl întâlnește pe nimeni altul decât Alexis
Zorbas, miner bătrân și exuberant care îi schimbă total percepția despre viață.

Aici, în portul Pireu, începe aventura vieții lui, pe care ne-o redă atât de simplu, de cursiv și de natural; este practic o povestire fluidă, ai
senzația că autorul îți povestește experiențele trăite pe minunata insulă grecească, alături de mentorul său Alexis Zorbas; pe măsură ce
paginile se împuținează, ți se perindă prin fața ochilor Grecia, marea, Creta cu vegetația ei sărăcăcioasă și aridă, trupuri de femei, piatra albă,
lignitul, mina, liniștea sufletească, mirosul de flori de portocali și mosc, cinele pregătite, seară de seară, cu ardoare și pasiune de către Zorbas,
ba mai auzi și câte un cântec la șanțuri, sau îl vezi aievea pe Zorba aruncându-și încălțămintea și  dansând ca un nebun… Cartea radiază de
bucuria de a trăi și aproape la fiecare pagină, găsești citate pline de filozofie pe diferite teme existențiale.

Este cu putință a vorbi prin dans? Este o întrebare la care romanul de față ne răspunde; se pot spune mai multe prin dans decât prin cuvinte;
Zorba, când nu mai avea cuvinte ca să descrie ceea ce simțea, când trăirile îi depășeau vocabularul….dansa.

Pricepeam că Zorbas ăsta era omul pe care-l căutam fără nădejde de-atâta amar de ani; o inimă vie, un suflet mare, neșlefuit, care avea buricul
legat de maica lui, Pământul. Ce însemna artă, dragoste de frumos, puritate, patimă – muncitorul ăsta mi le lămurise cu cele mai simple vorbe.

„Orașul cu fete sărace”, de Radu Tudoran

Una dintre cele mai mari bătălii pe care omul a dus-o dintotdeauna este cea împotriva sărăciei, cauza celor mai mari dezastre pe care le-a
săvârșit de-a lungul timpului: de la cele mai mici furturi, până la adevărate jafuri, de la crime, până la războaie și, nu în ultimul rând, până la
distrugerea propriei vieți.

În volumul de nuvele „Orașul cu fete sărace”, Radu Tudoran abordează întocmai această temă, transpunând-o în mai multe regiuni românești
interbelice, făcând îndeosebi referințe la Basarabia. Aflați la ananghie, oamenii sunt în stare să facă orice pentru a se salva. Ei sunt capabili să
depășească orice prejudecăți și să-și încalce principiile, dacă asta înseamnă să iasă la suprafață. Sau, cel puțin, să pară că asta fac. Omul nu
știe că odată ce te abați din drumul drept, este prea puțin probabil să revii. Te afunzi din ce în ce mai mult în necunoscut pentru ca, în final, să
te înghită cu totul. Sufletul îți este murdar, iar stima de sine călcată în picioare.

Nuvelele lui Radu Tudoran scot în evidență toate cele menționate mai sus. Ele conturează un peisaj sobru, marcat de siluetele îmbrăcate
ponosit ale oamenilor din provincie, însetați de dorința de a se salva, dar care nu fac altceva decât să se autodistrugă. De cele mai multe ori
când ne gândim la sărăcie, o asociem cu lipsurile materiale. Dar nu, ea este mai mult de atât și poate căpăta forme mai grave decât cele
palpabile. Sărăcia spiritului distruge suflete, iar superficialitatea este primul simptom al acestei boli fără niciun remediu.

În acest volum, Radu Tudoran a surprins o lume aflată în decădere, raportată la realitatea cotidiană a României interbelice și a conturat vieți în
care nu există demnitate, doar nevoi. Viața este privită ca un chin, iar oamenii sunt nevoiți să se adapteze așa cum pot: „Dacă stai să iei seama
la câte necazuri li se întâmplă semenilor și dacă pe deasupra ești și milos la suflet, viața aproape că nu-ți mai tihnește. Păi cum altfel, odată ce
prilejuiește oamenilor mai multe neplăceri decât desfătări?” (Radu Tudoran în nuvela „Gâsca lui Ivan Colesniuc”, din volumul „Orașul cu fete
sărace”).

„Marile speranțe”, de Charles Dickens

Universul lui Pip este limitat. Nu și-a cunoscut părinții, dar pietrele de mormânt îi reamintesc că ei au existat, chiar dacă nu are la îndemână
nici măcar o fotografie cu ei. Acesta duce o viață crudă alături de sora lui mai mare și soțul ei, Joe. Încă de la început, băiatul ajunge să fie
zbuciumat de amenințările unui deținut care evadase și se ascundea de autorități. Viața acestuia capătă noi orizonturi, atunci când Pip este
invitat la reședința Domnișoarei Havishan. Pentru ea, orfanul era o marionetă de joacă pentru fiica ei, Estella, care se comporta după placul
mamei ei. Pip nu știe că de vizitele lui profită atât sora lui, cât și misterioasa domnișoară Havishan. Ajuns să aibă anumite ,,speranțe”, viața lui
Pip se va schimba radical, fiind pus față în față cu procesul maturizării și realitatea.

Charles Dickens a reușit prin Pip să reflecte o lume uluitoare. Marile Speranțe nu este doar un roman de dragoste, iubirea este doar o verigă
dintr-un lanț solid.

Viața socială este bine reflectată, pentru că Pip trăiește sub eticheta orfanului, crescut ca „în palmă” de sora și cumnatul lui, iar viitorul lui este
limitat, condiția de fierar fiind una ideală pentru el. Odată cu pășirea lui în locuința Domnișoarei Havishan, în Pip se aprinde o scânteie, o mică
mândrie. În cea de-a doua jumătate a romanului, asistăm la o „metamorfoză” a condiției sociale, pentru că Pip ajunge să trăiască în Londra,
depășind granițele primei lui condiții. Se schimbă atât fizic, cât și moral, se comportă urât cu Joe, odată ce are bani și îi cheltuie fără rațiune și
cumpăt.

În ceea ce privește finalul romanului, se simte că nu a fost prima alegere a scriitorului și dacă privim în trecut, ajungem la concluzia că
alegerea lui a fost făcută pentru cititori.

„Focus”, de Daniel Goleman

Există mai mult ca sigur o stare mentală care trece dincolo de orientarea ce de regulă înseamnă adunarea deliberată a informației, dincolo de
atenția selectivă cu care ne abordăm viața de fiecare zi, transpunându-ne în starea cea mai creativă. Această capacitate de a fi atenți la
semnalele venite din noi înșine este în centrul volumului „Focus”, pe care ni-l propune autorul „Inteligenței emoționale”.

Atenția la propriul interior eliberează mintea de asocierile obiective ale vieții cotidiene și de stereotipuri, ducând la abordări și nuanțe care în
general scapă la suprafața realității. Artiștii și inventatorii sunt de regulă „specialiști” în această capacitate de percepție pe care necunoscătorii
o numesc „visat cu ochii deschiși”.

Daniel Goleman explică în cartea “Focus” faptul că atunci când suntem excesiv de atenți, intrăm într-un soi de gândire tip tunel, care limitează.
Dimpotrivă, atunci când nu suntem atenți deloc, pierdem controlul asupra gândurilor noastre, iar rezultatul este anarhia internă. Între aceste
extreme se poziționează spațiul pe care îl descrie autorul și care este în prezent cel mai în pericol, întrucât a devenit mult mai confortabil să
gândim cu mintea altora accesând un smartphone decât să privim la interiorul nostru creativ în liniște.

În concluzie, fie că preferăm cartea în format papier, fie textul electronic, internetul or librăriile sunt pline ochi de oferte de carte (prilej să o
sprijinim pe cea autohtonă), de titluri unul mai atrăgător decât celălalt, de o invitație caldă la pătrunderea în lumi care, din păcate, nu ne sunt
extraordinar de accesibile acum. Să fim curioși! asă și curajoasă, Michelle se formează într-un mediu armonios.

În plus:

Activități pentru pasionații de filologie, artă, analiză umanistă. Probabil că dorești să te detașezi de lumea reală, să petreci timp cu tine, să îți
pui întrebări. (Cert e că sigur nu te plictisești. Altfel nu ești filolog adevărat.) Uite câteva idei de activități pe timpul verii:

 traduceri: ia o carte în limba română și încearcă să o traduci într-o limbă dorită, fie că vrei să excelezi în acea limbă sau că vrei să
consolidezi ceea ce abia ai început să înveți. Abuzează de dicționar, găsește cât mai multe valențe pentru cuvinte și nu vei duce
lipsă de vocabular. 😊
 scrie! Ori pe blog-ul tău personal, ori în rol de contribuitor alături de o publicație, ori în revista locală, fă-te auzit! Notează-ți
gândurile și, cu un strop de inspirație, creează-ți povestea de vis. Așa cum îți poate fi și viața! Împărtășește-ți slova la concursuri de
creație literară.
 „Cursa spre decodarea unei limbi misterioase”, „Cum să vezi mai multe și să îți pese mai puțin”, „Persoana I, persoana a II-a,
persoana a III-a – cum e cel mai bine să privim lucrurile?” sunt doar câteva dintre miile de videoclipuri scurte de pe TED-Ed unde
regăsim animat răspunsuri la întrebări excelente puse și nepuse.