Opera lirică/Genul liric

Opera lirică este subordonată genului liric și cuprinde creațiile în versuri bazate pe
transmiterea directă a trăirilor, emoțiilor și ideilor autorului, implicând prezența unui eu liric ca
mască a subiectivității poetului. În poezie, „punctul central îl formează individul cu
reprezentările lui interioare și cu sentimentele lui”(F. Hegel). Lirica este domeniul confesiunii și
al contemplației; poetul se comunică pe sine, însă prin el se exprimă, de fapt, un întreg univers de
trăiri și concepții profund omenești și general valabile.
În opera lirică există o legătură de consubstanțialitate dintre formă și fond, legătură de
fond pentru textul liric: „Noi citim opera în forma ei lingvistică, dar realitatea ei este
translingvistică” (A. Marino).
Muzicalitatea versurilor este asigurată atât de elementele de prozodie – ritm, rimă,
măsură, strofă, cezură, cât și de eufonia intrinsecă a cuvintelor, pentru că poetul nu-și alege
ritmul pe care va scrie poezia, ci emoția, muzica lui interioară, îi impine ritmul.

Compoziția operei lirice

Poezia lirică se constituie ca compoziție coerentă, o țesătură armonioasă, inseparabilă

între conținutul poetic dens și forma adecvată, materialul lingvistic fiind ordonat după o logică
interioară. Textul poetic cuprinde o succesiune de tablouri, de secvențe lirice determinate de
substanța ideatică, de o imagine a naturii, o stare de spirit, o trăire a eului. Relațiile dintre
secvențe pot fi de simetrie sau de opoziție.

Titlul este un element paratextual plasat înaintea unui text, prin care se identifică
respectiva creație. Este reprezentat sub forma unei unități lingvistice – cuvânt, sintagmă,
propoziție sau frază – care indică prin sugestie, metaforă, simbol, enunț explicit, declarație lirică
conținutul operei și prefigurează mesajul acesteia. Poate avea o valoare simbolică, sintetizând
esența creației respective și sugerând o trăire, o neliniște sau o idee reluată preponderent în
cuprinsul operei. Titlul este o cheie de lectură, un mijloc de pătrundere în lumea operei: prin el se
anticipează tema, ideile, motivele poetice ale textului și deschide orizontul de așteptare al
cititorului.

Incipitul este o unitate introductivă în opera lirică – vers, cuvânt, sintagmă- cu o anumită
relevanță ideatică sau expresivă. În funcție de viziunea artistică și structurală a autorului,
incipitul poate lua forme diverse: interogație retorică, exclamație, metaforă, simbol, reluarea
titlului, dialog liric între două instanțe poetice.
Relațiile de simetrie și opoziție

Relația de simetrie se concretizează în reluarea unui element din incipit în finalul textului
sub forma unei concluzii, a unui refren sau a unui laitmotiv în organizarea strofelor în jurul
aceluiași simbol. În poeziile cu formă fixă relațiile de simetrie reprezintă elemente de structură și
de compoziție obligatorii.
Relația de opoziție se manifestă atât la nivelul compoziției, prin existența a două planuri
poetice aflate în contrast, pe baza unui raport de tipul: materie/spirit; teluric/cosmic;
etern/efemer; viașă/moarte; apolinic/dionisiac. Relațiile de opoziție sunt evidențiate de antiteze,
oximoron, conjuncții adversative dar, însă, ci.

Motivul și laitmotivul

Motivul este elementul component al operei literare, un element cu grad de

generalitate care se repetă în diferite momente ale operei sau în creații diferite, acumulând noi
sensuri. Motivele literare pot fi explicite sau implicite, centrale, repetate insistent, obsedant,
numite și laitmotive. Motivele sugestive sunt vegetale, acvatice, muzicale, filozofice, cosmice,
mitice.

Poezia este cazul privilegiat al unui limbaj ce încetează să spună ceva la nivelul obișnuit.
Poezia nu reprezintă ceva ce i-ar fi anterior, este ivire concomitentă cu verbul poetic, ieșire din
timpul profan, cronologic și intrare într-un timp calitativ diferit, un timp sacru, deci poeticul și
miticul se întâlnesc în structurile imaginarului.

Temă individuală

P.S. Fiecare dintre voi va completa reperele propuse cu câte o informație succintă
despre toate figurile de stil enumerate, fiți atenți și la valoarea stilistică pe care o
comportă într-un text: repetiție, enumerație, inversiune, aliterație, asonanță,
metaforă, metonimie, simbol, comparație, hiperbolă, epitet, oximoron, antiteză,
chiasm, paralelism sintactic, interogație retorică, invocație.