TEMA 1.

OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA MICROECONOMIEI

____________________________________________________________________

1. Obiectul de studiu şi materia de cercetare a microeconomiei

2. Noţiuni microeconomice fundamentale
3. Principii metodologice aplicate în analiza microeconomică
4. Conținutul microeconomiei ca disciplină universitară

1. Obiectul de studiu şi materia de cercetare a microeconomiei

În literatura de specialitate întâlnim diferite definiţii ale microeconomiei ca ştiinţă:

 ştiinţă despre comportamentul uman din punct de vedere a corelaţiei dintre scopuri (necesităţi) şi
mijloacele limitate, care pot avea utilizare diferită;
 ştiinţă ce studiază mecanismele adoptării deciziilor de către diferiţi subiecţi economici – cumpărători
şi vânzători, consumatori şi producători, creditori şi investitori etc.;
 teorie a preţurilor. Drept argumentare a unei asemenea definiţii serveşte faptul că microeconomia
investighează comportamentul subiecţilor economici, în primul rînd, prin prisma preţurilor. Scopul ei
principal constă în explicarea modului de formare a preţurilor şi a influenţei acestora asupra deciziilor
adoptate de către subiecții economici.

Ca şi orice altă ramură a ştiinţei, microeconomia se caracterizează prin:

a) obiectul de studiu;
b) delimitarea în obiectul de studiu a conţinutului care prezintă interes pentru ea şi constituie materia de
cercetare;
c) metoda care determină specificul abordării obiectului şi delimitării în el a materiei de cercetare.

Obiectul de studiu
Microeconomia studiază, în general, activitatea economică umană, aceasta din urmă fiind orientată
spre satisfacerea necesităţilor umane. Din aceste considerente ea include anumite componente,
interconexiunea cărora se prezintă astfel:

Necesităţi

Resurse (mijloace) Tehnologii Produse Utilizarea produselor

Consecutivitatea acţiunilor în acest caz e în formă de spirală: satisfacerea unei necesităţi concomitent
duce la formarea alteia, de regulă, de proporţii mai mari.
Schema de mai sus determină punctele de apariţie a problemelor economice-cheie, care de cele mai
multe ori se prezintă prin următoarele întrebări:
 Ce de produs? (blocul “necesităţi”) – care sunt bunurile care trebuie produse şi în ce cantităţi;
 Cum de produs? (blocurile “resurse” şi “tehnologii”) – în ce mod bunurile vor fi produse, cu
aplicarea căror resurse, cine le va produce;
 Pentru cine de produs? (blocurile “produse” şi “utilizarea produselor”) – cine va fi consumator al
bunurilor, după ce criterii ultimele vor fi repartizate;
 Când de produs? (majoritatea blocurilor) – care va fi volumul resurselor utilizate pentru consumul
curent şi care – pentru consumul viitor.
Microeconomia studiază modul de soluţionare a problemelor economice-cheie atât sub aspectul
producerii, cât şi al consumului de bunuri.

Activitatea economică umană întotdeauna reprezintă un comportament economic concret, care se

desfăşoară în anumite forme. Ultimele sunt influenţate, în primul rând, de instituţiile şi structurile sociale
existente (piaţa, proprietatea, statul etc.). Astfel de instituţii şi structuri influenţează în modul cel mai
activ atât acţiunile economice individuale, cât şi compartimentul economic în întregime. Nivelul de
analiză a lor poate fi diferit în funcţie de sarcinile concrete ale cercetărilor şi direcţia concretă a teoriei
economice. Dar chiar şi în cazuri extremale nu poate fi negată existenţa instituţiilor şi structurilor sus-
numite: dacă nu se efectuează examinarea lor directă, se presupune existenţa lor.
Reieşind din cele de mai sus, drept obiect de studiu al microeconomiei poate fi considerată activitatea
economică umană şi problemele economice generale, care rezultă din ea şi sunt soluţionate în
conformitate cu instituţiile sociale existente şi sistemele acestora.

Materia de cercetate
Obiectul de studiu al microeconomiei are un conţinut destul de variat. Pornind de la aceasta,
microeconomia îşi delimitează în el materia proprie de cercetare, care include:
a) bunurile economice;
b) subiecţii economici;
c) acţiunile economice.

Bun economic – astfel e numit orice obiect, atît material, cît şi nematerial, capabil să satisfacă anumite
necesităţi ale consumatorilor sau să fie utilizat de către producători în scopurile respective. Bunurile
economice, spre deosebire de cele libere, sunt rezultatul activităţii economice, fiind obţinute cu
consumuri de resurse economice.
În funcţie de genul de activitate în care sunt utilizate, bunurile economice pot fi divizate în 2 grupuri:
resurse (factori) de producţie şi bunuri de consum.

Subiect economic – astfel e numită orice unitate distinctă care acţionează autonom în economie –
persoane aparte sau grupuri (asociaţii) ale acestora. Dar pentru ca un asemenea grup să fie considerat
subiect economic, e necesar ca el să acţioneze în comun, ca un tot integru, să pună în faţa sa scopuri
unice şi să le realizeze în comun.
Subiecţii economici, ca participanţi ai activităţii economice umane, pot promova două genuri de
activitate:
 transformarea unor obiecte în altele;
 utilizarea obiectelor pentru satisfacerea necesităţilor proprii.
În primul caz subiecţii economici se manifestează ca producători, iar în al doilea – ca consumatori.

2
 În această ordine de idei economia poate fi împărţită în 2 sectoare: firme şi menaje. La baza unei
asemenea divizări stă caracterul deciziilor adoptate de către subiecţii economici privind producerea şi
consumul bunurilor.
Firmele se manifestă ca producători, adoptând şi realizând decizii de tipul “ce să producă?”, “cum să
producă?”, “pentru cine să producă?”, “când să producă?”.
Menajele se manifestă ca consumatori şi proprietari ai resurselor (factorilor) de producţie. Acestea
decid “ce să consume şi în ce cantităţi?”, “cum să utilizeze resursele pe care le posedă?”.
Firmele şi menajele nu pot exista separat. Interacţiunea lor schematic se prezintă astfel:

(a) Piaţa (b)

bunurilor
de
consum
(((
(d)

M F

(e) (f)

Piaţa
factorilor
(g) de ] (h)
producţie

Semnificaţia liniilor de legătură: (a) - bunuri de consum; (b) - bunuri de consum; (c) - cheltuielile
menajelor; (d) - veniturile firmelor; (e) - veniturile menajelor; (f) - cheltuielile firmelor; (g) - resurse de
producţie; (h) - factori de producţie.

Schema dată caracterizează în linii generale organizarea şi funcţionarea sistemelor economice bazate
pe principiile pieţei.

Acţiune economică – aceasta presupune adoptarea de către subiectul economic a anumitor decizii şi
realizarea ulterioară a lor. Microeconomia contemporană se concentrează anume asupra cercetări
proceselor (mecanismelor) de adoptare a deciziilor economice.

2. Noţiuni microeconomice fundamentale

Unele noţiuni fundamentale au fost deja dezvăluite în cele prezentate mai sus. Este vorba despre
subiecţii economici, bunurile economice şi acţiunile economice. În continuare ne vom referi la altele,
cunoaşterea cărora e necesară în procesul studierii disciplinei.

3
 Piaţa – este locul în care se realizează tranzacţiile dintre subiecţii economici, unde se confruntă
cererea şi oferta şi se manifestă preţurile.

Preţul – exprimă ceea la ce renunţă cumpărătorul (consumatorul) pentru a intra în posesia unei unităţi
a bunurilor dorite. Evident, consumatorii i-au în consideraţie şi preţurile atunci când adoptă decizii
privind utilizarea veniturilor proprii limitate.
Totodată, preţul reflectă şi ceea ce va primi vânzătorul (producătorul) ca compensare a eforturilor şi
cheltuielilor depuse pentru a produce o unitate a bunurilor vândute. În acest caz preţul impune
producătorii să aleagă o anumită variantă de utilizare a resurselor disponibile.
De regulă, preţurile se prezintă în expresie bănească, fiind vorba despre preţuri absolute. Dar preţul
bănesc al bunului nu tot timpul este cel mai bun indicator al “sacrificiului” cumpărătorului, deoarece
capacitatea de cumpărare a banilor poate fi diferită în timp. De exemplu, dacă pe parcursul unei perioade
preţul mediu al tuturor bunurilor creşte, capacitatea de cumpărare a banilor devine mai mică. Dat fiind
acest fapt, microeconomia analizează preţurile relative (în raport cu preţurile altor bunuri sau cu preţul
mediu al tuturor bunurilor), chiar dacă nu subliniază în permanenţă despre aceasta. În cazul în care
capacitatea de cumpărare a banilor variază, preţurile relative, spre deosebire de cele absolute, reflectă
mai corect dinamica cheltuielile suportate la procurarea bunurilor.

Adoptarea deciziilor economice – necesitatea acesteia apare atunci când:

a) subiectul economic are posibilitatea de a efectua anumite acţiuni economice;
b) sunt posibile diferite variante ale unor asemenea acţiuni. Evident, dacă acţiunea este imposibilă sau
ea e unică posibilă, adoptarea deciziei nu are sens;
c) diferite variante ale acţiunii economice, în mod obligatoriu, se exclud reciproc (sunt alternative). În
caz contrar, adoptarea deciziei de asemenea nu va avea sens, deoarece toate variantele acţiunii
economice vor putea fi realizate fără careva restricţii, iar realizarea unei variante nu va fi în
detrimentul altora.
Rezultă că adoptarea deciziilor economice, în esenţă, se reduce la alegerea uneia dintre variantele
alternative ale acţiunilor economice. Necesitatea adoptării deciziilor economice apare doar în cazul în
care pentru subiectul economic dat există atât posibilitatea reală, cât şi necesitatea alegerii uneia din
variantele alternative ale acţiunii. O astfel de necesitate este condiţionată, în primul rînd, de caracterul
limitat al bunurilor economice.

Caracterul limitat al bunurilor economice – acesta determină comportamentul economic în societate

şi se manifestă prin faptul că bunurile sunt în cantităţii care nu permit satisfacerea tuturor necesităţilor.
Evident, necesităţile umane sunt nelimitate şi o astfel de situaţie se menţine permanent. Satisfacerea
relativă şi temporară a necesităţilor în cadrul perioadei date conduce la reînnoirea acestora în proporţii
mai mari şi la apariţia unor necesităţi noi. Totodată, bunurile disponibile pentru satisfacerea necesităţilor,
inclusiv resursele şi tehnologiile, practic întotdeauna sunt limitate.
Caracterul limitat al bunurilor se prezintă ca o proprietate universală a tuturor bunurilor incluse în
sfera activităţii economice umane, fiind caracteristic atât pentru ţările sărace, cât şi pentru ţările bogate
din punct de vedere al dezvoltării economice.
Caracterul limitat al bunurilor este determinat de:
a) raritatea bunurilor;
b) insuficienţa bunurilor.
Raritatea – exprimă caracterul limitat al bunurilor unul faţă de altul. În primul rând, este vorba de
raporturi diferite între cantităţile bunurilor disponibile în natură, unele fiind mai răspândite ca altele. În
al doilea, acelaşi lucru poate fi afirmat şi în privinţa bunurilor rezultate din activitatea umană. Este vorba
4
atât de stocurile unor anumite bunuri la un moment dat, cât şi de posibilităţile şi mijloacele disponibile
pentru completarea stocurilor în condiţiile date. În funcţie de posibilitatea completării stocurilor
(rezervelor) bunurile se divizează în reproductibile şi ireproductibile.
Insuficienţa exprimă caracterul limitat al bunurilor faţă de necesităţile în ele. De cele mai multe ori
stocurile disponibile de bunuri ale unui consumator sunt insuficiente pentru satisfacerea pe deplin a unei
necesităţi concrete (date). Şi chiar dacă am presupune, că necesitatea în cauză este satisfăcută pe deplin în
perioada dată, alte necesităţi care există în acelaşi timp la subiectul economic şi necesită aceleaşi mijloace
vor rămânea nesatisfăcute.
Varietatea necesităţilor în condiţiile în care există restricţii privind mijloacele disponibile pentru
satisfacerea lor conduce la faptul că, în realitate, vor fi satisfăcute nu toate necesităţile şi nu în măsură
deplină. Prin urmare, orice acţiune economică practic determină alegerea necesităţii (necesităţilor) care va
fi satisfăcută în momentul dat. Concomitent aceeaşi acţiuni semnifică renunţarea la satisfacerea tuturor
celorlalte necesităţi în situaţia dată.
Orice acţiune economică, după cum rezultă din cele de mai sus, semnifică consumul unei părţi a
stocurilor de bunuri limitate şi, în consecinţă, reducerea posibilităţii de satisfacere a celorlalte necesităţi.
Aceasta necesită alocarea limitată şi chibzuită a mijloacelor pentru satisfacerea necesităţii date având în
vedere necesitatea asigurării posibilităţii de satisfacere a altor necesităţi ale subiectului economic în
cauză. De aici devine clară definiţia clastică a microeconomiei ca ştiinţă despre comportamentul uman din
punct de vedere a corelaţiei dintre scopuri (necesităţii) şi mijloace limitate, care pot avea utilitate diferită.

Costul alternativ (de oportunitate). Examinarea fiecărei acţiuni economice reieşind din caracterul
limitat al resurselor şi necesitatea alegerii uneia dintre variantele alternative de utilizare a acestora
conduce la următoarele concluzii:
a) orice acţiune menită să asigure obţinerea bunului dat, concomitent semnifică renunţarea la obţinerea
celorlalte bunuri alternative faţă de bunul în cauză;
b) în majoritatea situaţiilor există 2 sau mai multe posibilităţi de alegere. În aşa caz subiectul economic
care acţionează raţional estimează avantajul fiecărei variante alternative de utilizare a resurselor şi
decide în favoarea alternativei care îi aduce avantaj maxim;
c) renunţând la celelalte alternative, inclusiv la cea mai bună dintre cele rămase, subiectul economic
realizează cea mai convenabilă variantă a acţiunii economice. Prin urmare, drept sacrificiu pentru
obţinerea bunului dat vor fi bunurile alternative la care subiectul economic a renunţat în aşa caz.
Avantajul maxim din avantajele la care subiectul economic renunţă în cadrul acţiunii date constituie
costul alternativ (de oportunitate) al acţiunii (bunului obţinut). Altfel spus, costul de oportunitate
(alternativ) este avantajul din cea mai bună posibilitate alternativă nerealizată.
Deosebirea dintre costul de oportunitate (alternativ) şi costul de producţie în sens obişnuit poate fi
sesizată din următoarea schemă:

Posibilitatea realizată Costul de Cea mai bună posibilitate

oportunitate nerealizată

Costuri de producţie

Resurse

5
 Adoptarea deciziilor economice şi în baza costului de oportunitate (alternativ) e unul din principiile
de bază ale analizei microeconomice. Esenţa costului de oportunitate (alternativ) poate fi desprinsă din
curba posibilităților de producție. Aceasta reprezintă un model economic bisectorial (include 2 bunuri)
care ilustrează existenţa diferitor variate alternative de combinaţii ale resurselor (factorilor) de producţie
şi structurilor corespunzătoare ale bunurilor fabricate. Concluzia care rezultă din acest model este
următoarea: în cazul când stocurile resurselor (factorilor) de producţie şi nivelul tehnologiei sunt date,
majorarea producerii unui bun alternativ este posibilă numai prin reducerea producerii altui bun.
În cazul majorării producerii bunului “X” de la X0 la X1 costul de oportunitate al majorării (X1 – X0)
va fi diferenţa ( Y0 – Y1). La majorarea ulterioară a producerii bunului “X” costul de oportunitate
(alternativ) va creşte.

Bunul “Y”

Y0

Y1

X0 X1 Bunul “X”

3. Principii metodologice aplicate în analiza microeconomică

Cercetările microeconomice se bazează pe un şir de premise fundamentale, care determină specificul

metodei aplicate în analiza microeconomică. Dintre cele mai importante pot fi menţionate următoarele.

Atomismul economic – microeconomia studiază fenomenele şi procesele economice într-o manieră

microscopică. Ea îşi concentrează atenţia asupra celor mai simple unităţi economice, care adoptă decizii
autonome şi le realizează în activitatea economică proprie. Astfel de unităţi nu pot fi supuse divizării
ulterioare în acţiuni.
Desigur, microeconomia studiază şi interacţiunea acţiunilor individuale de comportament. Dar
comportamentul oricărui grup de subiecţi economici este tratat drept o rezultantă a acţiunilor unităţilor
economice distincte – ale “atomilor” activităţii economice. Un asemenea mod de abordare permite de a
descoperi acele aspecte ale relaţiilor economice care în caz contrar nu pot fi sesizate.

Raţionalismul economic – presupune:

a) determinarea de către subiecţii economici a avantajelor din acţiunile proprii;
b) evaluarea consumurilor (cheltuielilor) aferente obţinerii avantajelor;
c) confruntarea avantajelor cu consumurile în scopul maximizării avantajelor obţinute cu consumurile
date (sau minimizării consumurilor necesare pentru obţinerea avantajelor date).
În aşa caz avantaje sunt considerate bunurile pe care le obţine subiectul economic, iar consumuri –
bunurile la care subiectul economic renunţă. Confruntarea acestora în cazul adoptării deciziilor
economice permite de a stabili acţiunile optime ale subiectului economic în condiţiile date.
6
 De cele mai multe ori avantajele şi consumurile se evaluează în formă bănească, prezentându-se
respectiv ca venituri (încasări băneşti) şi costuri (ieşiri băneşti). Ca urmare, rezultatul acţiunii economice
poate fi exprimat ca diferenţa dintre venituri şi costuri, numită profit. Raţionalitatea comportamentului
subiecţilor economici se va manifesta în maximizarea profitului din activitatea economică. Evident, dacă
subiectul economic participă la diferite genuri de activitate economică, rezultatele pot avea forme
diferite.

Analiza marginală (marginalismul) – prevede:

a) abordarea evenimentelor (proceselor) economice nu numai sub aspect final, dar şi în dinamică;
b) studierea respectivă nu numai a mărimilor (indicatorilor) economice totale şi medii, dar şi a
modificării (creşterii) acestora. În aşa caz subiectul economic care acţionează raţional va confrunta nu
numai nivelul general al avantajelor şi consumurilor aferente activităţii economice, dar şi avantajele
suplimentare (marginale) cu consumurile suplimentare (marginale) ce ţin de fiecare acţiune aparte.
Dacă în situaţia dată avantajele marginale depăşesc consumurile marginale, deferenţa lor va fi
pozitivă şi avantajul total va creşte. Subiectul economic va efectua acţiuni economice similare până la
când avantajele marginale vor fi egale cu consumurile marginale.
Anume în acest caz rezultatul activităţii – mărimea totală a avantajului – va fi maximă şi scopul
subiectului care acţionează raţional va fi atins.

Analiza funcţională – prevede evidenţierea în procesul (fenomenul) studiat a unei anumite

caracteristici care prezintă interes pentru cercetători şi căutarea mai apoi a forţelor care o influenţează –
factorilor. După aceasta se determină modul de interconexiune a acestora din urmă cu caracteristica
evidenţiată, adică funcţia.

Abordarea sub aspect de echilibru a proceselor şi fenomenelor economice dinamice. Examinând

realitatea economică în evoluţie continuă, microeconomia este orientată spre stabilirea şi studierea unor
aşa stări ale realităţii în întregime şi ale părţilor ei componente, care se caracterizează printr-o stabilitate
relativă. Dacă modificări neesenţiale ale factorilor externi conduc la modificarea esenţială a situaţiei, la
îndepărtarea acesteia de starea precedentă, un astfel de echilibru e numit instabil. În cazul în care
modificările factorilor externi conduc la apariţia în sistem a forţelor ce îl reîntorc în starea precedentă, un
astfel de echilibru e numit stabil.

Aplicarea modelelor economice. În dependenţă de forma de prezentare,acestea pot fi verbale, grafice,

analitice (simbolice). Analiza microeconomică se bazează, în primul rând, pe modelele grafice, care se
deosebesc prin caracterul ilustrativ şi expresiv, şi modelele analitice, datorită caracterului compact, clar şi
informativ al acestora.
Modelele economice se bazează pe două tipuri de variabile: exogene şi endogene. Valorile
variabilelor exogene se includ în model din afară şi se stabilesc până la aplicarea modelului – aceasta e
informaţia de intrare (iniţială). În urma analizei modelului se fac concluzii privind realitatea economică
reflectată în model şi în aşa mod se formează valorile variabilelor endogene. Acestea se formează în
interiorul modelului, fiind un rezultat al modelării. Concluziile rezultate din analiza modelului pot fi
acceptate sau respinse în baza faptelor observate în realitatea existentă. Ca urmare, modelul poate fi
constatat ca corespunzător realităţii sau ca model care necesită rectificări.

În orice model în formă explicită sau implicită sunt prezente anumite presupuneri sau premise. În
acest context deosebit de importantă se prezintă presupunerea “în aceleaşi condiţii” (“ceteris paribus”) –

7
caracteristicile care nu şi-au găsit reflectare în model sau care la moment nu se analizează sunt
considerate invariabile (valorile acestora se presupun constante). În caz contrar, rezultatele reale pot fi
departe de concluziile rezultate din cel mai perfect model.

5. Conținutul microeconomiei ca disciplină universitară

Scopul disciplinei este formarea la studenţi a competenței de a aborda sistemic mecanismele de

funcționare a economiei de piaţă şi comportamentul subiecților economici în condiţiile unei astfel de
economii.

La finalizarea cursului studenţii trebuie:

• să definească noţiunile microeconomice fundamentale;
• să explice procesele în care sunt implicați subiecții economici, modul de formare a prețurilor în
economia de piaţă;
• să analizeze comportamentul subiecților economici în cadrul diferitor structuri ale pieţei;
• să utilizeze metode specifice de analiză microeconomică (analiza marginală, analiza funcțională, analiza
grafică etc.);
• să calculeze indicatorii ce caracterizează activitatea la nivel microeconomic;
• să analizeze influența diferitor factori asupra deciziilor luate de către subiecții economici;
• să elaboreze modele de comportament a subiecților economici;
• să analizeze mecanismele adoptării deciziilor de către diferiți subiecți economici;
• să evalueze comportamentul subiecților economici prin prisma raționalismului economic.

Programa disciplinei prevede examinarea următoarelor teme:|

 Cererea şi oferta. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei;
 Elasticitatea cererii şi ofertei;
 Teoria comportării consumatorului;
 Teoria producţiei;
 Costurile de producţie:
 Maximizarea profitului şi pragul de rentabilitate al firmei;
 Comportamentul firmelor pe piața cu concurență perfectă;
 Comportamentul firmelor pe piața monopolistă;
 Comportamentul firmelor pe piața cu concurență monopolistică;
 Comportamentul firmelor pe piața oligopolistă.

Pentru studierea materialului teoretic și desfășurarea lucrărilor practice ( seminarelor)se recomandă, în

primul rând, următoarele surse bibliografice:

1. TEORIE ECONOMICĂ. Vol. I „Microeconomie“/ Coord. A.Tomşa. – Ed. a 2-a – Chişinău,

ASEM, 2016.
2. Bejan Ghenadie, Microeconomie şi macroeconomie: teste, probleme, studii de caz. Chişinău,
ASEM, 2018.