ca naturii omului

Sfântul Agustin – natura umană

Concepția creștină despre natura umană este aceea că omul reprezintă o creație
divină care se deosebește de toate celelalte prin faptul că este făcut după chipul
și asemănarea lui Dumnezeu. Gânditor creștin, Augustin dezvoltă această idee,
pornind de la textul biblic: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și
asemănarea Noastră”. Prin urmare, omul este o imagine a lui Dumnezeu, însă,
Augustin o prezintă ca Trinitate, ca unica esență formată din: Dumnezeu-Tatăl, Isus
și Sfântul Duh. Potrivit lui Augustin, omul este o imagine a Trinității. Acesta
face distincție între trup și suflet, adică între omul interior și cel exterior.
Omul interior este reflecția pură a divinității, făcut după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu. Augustin spune că esența omului se găsește în suflet, reprezentat
prin trei facultăți: existența, cunoașterea și voința. Prin omul exterior, Augustin
înțelege aspectul carnal, perisabil, al omului și cunoașterea provenită din
simțuri. De aceea, doar omul interior, adică sufletul și facultățile sale, reflectă
Divinitatea. Sfântul Augustin înțelege omul ca fiind alcătuit din trup și suflet:
„este o ființă care cunoaște că este și că vrea să fie și să cunoască”. Faptul de a
fi în sine, o imagine a lui Dumnezeu, implică cunoașterea acestui sine și iubirea
de sine, atribute esențiale ale naturii umane.

Aristotel – omul, ființă socială

Gândirea filosofică despre om nu poate ignora dimensiunea sa socială, astfel că, în
lucrarea „Politica”, Aristotel definește omul prin sintagma „zoon politikon”,
animal social, ceea ce înseamnă că natura umană are definitorie sociabilitatea,
capacitatea de a trăi și simți în cadrul grupului. Mai mult decât atât, omul este
singura ființă înzestrată cu limbaj articulat, iar statul reprezintă manifestarea
stării naturale a omului, nicidecum a uneia artificiale. În această lucrare,
Aristotel mai precizează faptul că statul este anterior individului, însă explicând
că acest lucru este posibil doar din punct de vedere valoric, devenind astfel, o
necesitate. Filosoful mai punctează că omul fără stat sau lege, și-ar folosi
inteligența și toate procesele cognitive, doar pentru a-și satisface nevoile
primare. Pe de altă parte, dacă nu se întovărășește în societate din cauza
insuficienței sale, atunci omul nu este membru al statului, ci este ori „fiară”,
ori „zeu”. În concluzie, statul îi dă omului esența și calitatea de ființă
superioară, de „zeu”, iar în absența statului, omul devine „fiară”.

Thomas Hobbes – natura umană

Într-o manieră asemănătoare cu Aristotel, filosoful Thomas Hobbes definea omul prin
sintagma „homo homini lupus”, adică omul este lup față de semenul său, deoarece
starea naturală anterioară celei sociale este permanent conflictuală. Urmărindu-și
propriile interese, oamenii nu țineau în niciun fel seama de interesele celorlalți.
În stare naturală, omul se simțea în nesiguranță, viața și bunurile îi erau
amenințate. De aceea, oamenii au acceptat să formeze o comuniune care să-i apere de
invazia străinilor sau de nedreptățile unuia împotriva celuilalt. Oamenii au
acceptat un fel de pact sau contract social, de felul: „renunț la dreptul meu de a
mă conduce singur și autorizez pe acest om sau grup de oameni, să asigure drepturi
și obligații pentru toți, cu condiția ca fiecare om să facă la fel”. Astfel, aluat
naștere statul.

Jean Jacques Rousseau – omul liber

Jean-Jacques Rousseau, în lucrarea „Discurs asupra inegalității dintre oameni”, a
considerat abordarea stării naturale a omului ca fiind un regres, pentru că omul
este obligat să renunțe la starea edenică a libertății naturale, apoi va fi
constrâns să accepte, sub autoritatea legilor sociale, toate consecințele unui pact
mutual, corupția fiind doar una dintre acestea. Spre deosebire de Aristotel, Jean
Jacque Rousseau nu mai consideră că omul este social de la natură și că statul îi
desăvârșește atributele înnăscute, ci el susține că, inițial oamenii au trăit în
stare de natură, ca ființe naturale, lipsite de societate. De la natură, oamenii ar
poseda nu numai tendința spre egoism, așa cum considera Thomas Hobbes, ci și
înclinația spre altruism. Jean-Jacque Rousseau consideră că statul și societatea,
create de om printr-un contract social, au distrus sufletul omului natural și i-au
slăbit robustețea fizică. El argumentează că relațiile sociale și proprietatea
privată, au accentuat egoismul omului și au slăbit tendința spre altruism a
acestuia. Rousseau este încrezător în posibilitatea omului de a se afirma în mod
autentic. Această afirmare autentică