Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession),
Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un
conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor
Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii
Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi
unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală
denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).
În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a
purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja.
Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din
Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată
la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales,
Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.
Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la
Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și
ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state
sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul
statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă
navală de-a lungul întregului conflict.
În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din
Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat
Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost
oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia
de la Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au
concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar
generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi
să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui
Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.
Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu
moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al
unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit
rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale
războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se
manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.
Cuprins
1 Cauzele războiului
1.1 Sclavia
2 Secesiunea statelor din Sud
2.1 Secesiunea Carolinei de Sud
2.2 Iarna secesiunii
2.3 Confederația
2.4 Statele Uniunii
2.5 Statele de graniță
3 Desfășurarea
3.1 Începutul războiului
3.2 Planul Anaconda și blocada, 1861
3.3 Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863
3.4 Teatrul vestic de război, 1861–1863
3.5 Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865
3.6 Sfârșitul războiului, 1864–1865
4 Sclavia în timpul războiului
5 Pericolul intervenției internaționale
6 Victoria Uniunii și urmările războiului
6.1 Reconstrucția
6.2 Consecințe
7 Note
8 Bibliografie
9 Legături externe
Cauzele războiului
Statele sclavagiste
Teritoriile organizate
Coexistența unui Sud sclavagist cu un Nord din ce în ce mai puternic aboliționist a mărit posibilitatea
conflictului. Lincoln nu a propus legi federale împotriva sclaviei acolo unde ea exista deja, dar, în 1858,
prin discursul „Casa dezbinată”, și-a exprimat dorința de a „limita răspândirea sa, și a o pune acolo
unde conștiința publică va putea păstra credința că este pe calea spre dispariția totală”.[1] Mare parte
din lupta politică a anilor 1850 s-a concentrat pe extinderea sclaviei în teritoriile nou create.[2][3][4]
Toate teritoriile organizate aveau mari șanse să devină state libere, ceea ce a crescut mișcarea
secesionistă din Sud. Atât Nordul cât și Sudul presupuneau că, dacă sclavia nu se putea extinde, ea va
dispărea treptat.[5][6][7]
Temerile Sudului de a pierde controlul guvernului federal în fața forțelor antisclavie, și temerile
Nordului că forțele sclavagiste controlau guvernul, a adus criza la culme spre sfârșitul anilor 1850.
Unele dispute privind moralitatea sclaviei, dimensiunea democrației și meritele economice ale muncii
libere în raport cu plantațiile de sclavi au determinat prăbușirea partidului Whig și a mișcării Know
Nothing, și apariția unor partide noi, regionale (Partidul Free Soil în 1848, cel Republican în 1854,
Uniunea Constituțională în 1860). În 1860, ultimul partid național rămas, Partidul Democrat, s-a rupt
pe linii teritoriale.
Atât Nordul, cât și Sudul erau influențate de ideile politice ale lui Thomas Jefferson. Sudiștii puneau
accent, în ce privește cu sclavia, pe drepturile statelor în raport cu guvernul federal,[8][9][10] idei
menționate în Rezoluțiile Kentucky și Virginia ale lui Jefferson. Nordiștii, de la aboliționistul William
Lloyd Garrison până la liderul republican moderat Abraham Lincoln[11] puneau accent pe declarația
lui Jefferson că toți oamenii sunt creați egali. Lincoln a menționat această propoziție în Discursul de la
Gettysburg.
Coperta romanului aboliționist Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe, carte care a
influențat puternic curentul aboliționist din Nord.
Aproape în întregime, criza interregională a implicat sclavia, începând cu dezbaterile privind clauza
celor trei cincimi și extinderea pe douăzeci de ani a comerțului cu sclavi africani în Convenția
Constituțională din 1787. Controversele privind admiterea statului sclavagist Missouri în Uniune au
condus la Compromisul Missouri din 1820, Criza Anulării privind Taxa din 1828 (deși taxa era scăzută
după 1846,[14] chiar problema taxei era legată de sclavie[15]), Interdicția Discuției care a interzis
discutarea în Congres a petițiilor pentru desființarea sclaviei în perioada 1835–1844, acceptarea
Texasului ca stat sclavagist în 1845 și Manifestul Destiny ca argument pentru achiziționarea de noi
teritorii în care sclavia avea să devină o problemă, în urma războiului mexicano-american (1846–
1848), care a avut ca rezultat Compromisul din 1850.[16] Proviziunea Wilmot a fost o tentativă a
politicienilor din Nord de a exclude sclavia din teritoriile cucerite de la Mexic. Extrem de popularul
roman aboliționist Coliba unchiului Tom (1852) de Harriet Beecher Stowe a crescut masiv opoziția în
rândul Nordului față de Legea Sclavilor Fugari din 1850.[17][18]
În 1854, Manifestul Ostend a fost o tentativă nereușită a Sudului de a anexa Cuba ca stat sclavagist.
Planurile rivale ale nordului și sudului pentru traseul căii ferate transcontinentale s-au împletit cu
controversa Bleeding Kansas privind sclavia. Sistemul Bipartit s-a prăbușit după adoptarea Legii
Kansas-Nebraska din 1854, care a înlocuit Compromisul Missouri cu suveranitatea populară,
permițând locuitorilor unui teritoriu să voteze pentru sau împotriva sclaviei. În 1856 discuțiile în
cadrul Congresului, privind sclavia, au devenit violente când reprezentantul Preston Brooks din
Carolina de Sud l-a atacat și l-a rănit grav pe senatorul republican Charles Sumner în Senat după
discursul lui Sumner intitulat "Crime against Kansas" („Crimă împotriva Kansasului”).[19] Decizia Curții
Supreme de Justiție din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a permis sclavia în teritorii chiar și dacă
majoritatea se opusese sclaviei în referendum, inclusiv în Kansas. Constituția Lecompton din 1857 a
fost o tentativă controversată de a admite statul Kansas în Uniune ca stat sclavagist. Dezbaterile
Lincoln-Douglas din 1858 au privit și Doctrina Freeport a liderului democrat din nord Stephen Douglas.
Această doctrină a reprezentat un argument pentru a ocoli decizia Dred Scott care, combinată cu
înfrângerea Constituției Lecompton a lui Douglas, a divizat Partidul Democrat între Nord și Sud. Raidul
aboliționistului din nord John Brown la Harpers Ferry Armory a fost o tentativă de a incita sclavii la
revoltă în 1859.[20] Ruptura Nord-Sud din 1860 din sânul Partidului Democrat datorată cerințelor
Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a fost emblematică pentru polarizarea națiunii între Nord
și Sud.
Printre alte cauze ale războiului se numără secționalismul (cauzat de creșterea sclaviei în Sud, în timp
ce ea a dispărut încet în Nord) și diferențele economice între Nord și Sud, deși majoritatea istoricilor
moderni sunt în dezacord cu determinismul economic extrem al istoricului Charles Beard și afirmă că
economiile Nordului și Sudului erau în mare parte complementare.[21] Efectul polarizant al sclaviei și
controversele cauzate de cruzimile sclaviei (biciuiri, mutilări și despărțirea familiilor) au împărțit și
marile culte religioase (bisericile metodistă, baptistă și prezbiteriană).[22] Faptul că șapte din opt
imigranți se stabileau în Nord, plus faptul că de două ori mai mulți albi plecau din Sud în Nord decât
invers, au contribuit la comportamentul politic defensiv-agresiv al Sudului.[23]
Alegerea lui Lincoln în 1860 a fost declanșatorul final al secesiunii.[24] Eforturile pentru compromis,
inclusiv Amendamentul Corwin și Compromisul Crittenden, au eșuat. Liderii din Sud se temeau că
Lincoln va opri expansiunea sclaviei și că o va duce la dispariție. Statele sclavagiste, care deveniseră
minoritare în Camera Reprezentanților, aveau în față minoritarismul perpetuu în Senat și în Colegiul
Electoral în fața unui Nord din ce în ce mai puternic.
Sclavia
Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune;
statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au
separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau
puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte.
Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat.[25][26] Procentul de albi din Sud care
trăiau în familii proprietare de sclavi era de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și
15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii.[27][28] 95% din negri trăiau în Sud,
reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație. În
consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.[29]
Abraham Lincoln, al 16-lea Președinte al Statelor Unite (1861–1865)
Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia
Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au
drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”,[30] și că sclavia se putea răspândi în teritorii.
Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred Scott”[31] ar putea amenința statele din Nord
cu sclavia.
Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât
oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri."[32]
Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor,[33] și cerințele Sudului
pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe
Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când
secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din Carolina de Sud și senatorul John
Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne
conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform scopului declarat de abolire a sclaviei."[34]
Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în declarații privind
motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja,
oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.
Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste
către statele din Sud.[42] Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau
expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt
aboliționiști, sudiștii au respins această apărare.[43] Și Nordul se simțea amenințat, după cum
constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o
amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”.[44]
Iarna secesiunii
Înainte ca Lincoln să fie învestit în funcție, șapte state își declaraseră secesiunea față de Uniune. Ele au
înființat un guvern al Sudului, sub numele de Statele Confederate ale Americii la 9 februarie 1861. SCA
a preluat controlul asupra forturilor federale și asupra altor proprietăți din cadrul granițelor lor fără
prea multă opoziție din partea Președintelui James Buchanan, al cărui mandat se încheia la 4 martie
1861. Buchanan a afirmat că „Sudul nu are nici un drept să se separe, dar eu nu am nici o putere de a-l
opri.”[45] Un sfert din armata americană—întreaga garnizoană din Texas—a fost predată forțelor
statelor secesioniste de către generalul David E. Twiggs, care a trecut de partea Confederației.
Întrucât sudiștii au renunțat la locurile lor din Senat și din Camera Reprezentanților, secesiunea a
permis republicanilor să adopte legi care fuseseră blocate de senatorii sudiști înainte de război,
inclusiv Taxa Morill, Legea Morill care dădea unor instituții de învățământ pământ federal, Legea
Căminului, legea căii ferate transcontinentale, legea națională a băncilor și Legea Monedei din 1862.
Legea Veniturilor din 1861 a introdus impozitul pe venit pentru a finanța războiul.
Confederația
Teritorii
Statele Uniunii
Teritoriile Uniunii
Confederația
Douăzeci și trei de state au rămas loiale Uniunii: California, Connecticut, Delaware, Illinois, Indiana,
Iowa, Kansas, Kentucky, Maine, Maryland, Massachusetts, Michigan, Minnesota, Missouri, New
Hampshire, New Jersey, New York, Ohio, Oregon, Pennsylvania, Rhode Island, Vermont, și Wisconsin.
Pe parcursul războiului, Nevada și Virginia de Vest s-au alăturat Uniunii ca state noi. Tennessee și
Louisiana au revenit sub controlul militar al Uniunii în prima parte a războiului.
Teritoriile Colorado, Dakota, Nebraska, Nevada, New Mexico, Utah, și Washington au luptat de partea
Uniunii. Câteva triburi de băștinași care practicau sclavagismul au susținut Confederația, în Teritoriul
Indian (astăzi Oklahoma) având loc un mic război civil sângeros.
Statele de graniță
Statele de graniță ale Uniunii au fost Virginia de Vest (stat format prin separarea unei părți din
Virginia), și patru dintre cele mai nordice state sclavagiste (Maryland, Delaware, Missouri și Kentucky).
Maryland avea numeroși oficiali pro-Confederație care au tolerat revoltele antiunioniste din Baltimore
și arderea podurilor. Lincoln a răspuns declarând lege marțială și a chemat în ajutor armata. Milițiile
care se formaseră în Nord s-au grăbit spre orașele Washington și Baltimore.[46] Înainte ca guvernul
Confederat să realizeze ce se întâmplă, Lincoln preluase ferm controlul asupra statului Maryland (și a
Districtului Federal Columbia), arestând toți membrii guvernului din Maryland și închizându-i fără
proces.
Generalul Nathaniel Lyon, a cărui armată a asigurat controlul unionist asupra statului Missouri
În Missouri, un grup de reprezentanți aleși special pentru această decizie, au votat să rămână în cadrul
Uniunii. Când guvernatorul pro-Confederație Claiborne Fox Jackson a chemat armata statului, ea a
fost atacată de forțele federale sub comanda generalului Nathaniel Lyon. După Afacerea Camp
Jackson, Lyon a urmărit pe guvernator și pe restul armatei loiale acestuia spre colțul sud-vestic al
statului. În vidul de putere rezultat, reprezentanții care votaseră rămânerea în uniune s-au reorganizat
și au preluat puterea sub forma unui guvern unionist provizoriu al statului Missouri.[47]
Kentucky nu s-a separat; o vreme, s-a declarat stat neutru. Când forțele confederate au pătruns pe
teritoriul statului în septembrie 1861, s-a renunțat la neutralitate și Kentucky și-a reafirmat statutul de
membru al Uniunii, încercând să păstreze și sclavia. În timpul unei scurte invazii a forțelor
confederate, simpatizanții Confederației au organizat o convenție secesionistă, numind un
guvernator, și obținând recunoașterea din partea Confederației. Guvernul rebel a fugit imediat în exil
și nu a deținut niciodată controlul asupra statului Kentucky.[48]
După votul secesionist al Virginiei, susținătorii Uniunii, majoritari în cincizeci de districte ale zonei de
nord-vest a Virginiei au votat, la 24 octombrie 1861 înființarea noului stat Virginia de Vest.
Majoritatea votanților din ceea ce este astăzi statul Virginia de Vest votaseră anterior împotriva
secesiunii statului Virginia.[49] Noul stat a fost admis în cadrul Uniunii la 20 iunie 1863.
Secesiuni unioniste similare cu cea din Virginia au fost încercate și în estul statului Tennessee, dar
acestea au fost suprimate de Confederație. Jefferson Davis a arestat peste 3000 de oameni suspecți
de loialitate față de Uniune și i-a închis fără proces.[50]
Desfășurarea
Începutul războiului
Patru state de la nord de Confederație (Tennessee, Arkansas, Carolina de Nord, și Virginia), care
respinseseră repetat până atunci propunerile confederate, au refuzat să trimită forțe împotriva
vecinilor, declarând și ele secesiunea, și aderând la Confederație. Pentru a răsplăti Virginia, capitala
Confederației a fost mutată la Richmond.[57] Orașul a devenit un simbol al Confederației. Richmond
era într-o poziție foarte vulnerabilă, la capătul unui drum de aprovizionare confederat foarte lung.
Deși Richmond era puternic fortificat, proviziile orașului aveau să fie reduse prin capturarea de către
Sherman a orașului Atlanta și blocat aproape complet în momentul când Grant a asediat orașul
Petersburg și căile ferate care aprovizionau capitala Confederației.
În mai 1861, Lincoln a aplicat blocada tuturor porturilor din Sud, oprind orice transport internațional
destinat Confederației. Navele și încărcăturile celor ce încercau să treacă puteau fi confiscate și, de
cele mai multe ori, nu erau acoperite de asigurări. Până spre sfârșitul lui 1861, blocada dusese la
încetarea unei mari părți din traficul local între porturi. Blocada a oprit exporturile de bumbac,
ruinând economia sudului. Investitorii britanici au construit nave ușoare și rapide care transportau
arme și obiecte de lux din Insulele Bermude, Cuba și Bahamas la schimb cu tutun și bumbac.[59] Când
erau capturate, navele și încărcătura erau vândute și banii erau dați marinarilor unioniști, dar
echipajele britanice erau eliberate. Penuriile de hrană și alte bunuri, declanșate de blocadă, atacurile
armatei uniunii și rechizițiile recoltelor de către armatele confederate s-au combinat cauzând
hiperinflație și revolte în Sud.[60]
La 8 martie 1862, Marina Confederației a dat o luptă împotriva Marinei Uniunii când cuirasatul CSS
Virginia(d) a atacat blocada; acesta părea de neoprit, dar a doua zi a trebuit să lupte cu noua navă de
război a uniunii USS Monitor în Bătălia de la Hampton Roads(d).[61] Bătălia s-a încheiat nedecis, ceea
ce a însemnat o victorie strategică a Uniunii prin aceea că blocada s-a păstrat. Confederația a pierdut
CSS Virginia(d), nava fiind scufundată pentru a evita capturarea, iar Uniunea a construit mai multe
copii ale navei USS Monitor. În lipsa tehnologiei de construcție a navelor de război eficiente,
Confederația a încercat să obțină nave de război britanice. Victoria Uniunii în a doua bătălie de la Fort
Fisher în ianuarie 1865 a dus la închiderea ultimului port util din Sud.
Încurajați de a doua bătălie de la Bull Run, Confederații au întreprins prima invazie a Nordului, cu
generalul Lee conducând a 45.000 de oameni, Armata Virginiei de Nord, peste Râul Potomac în
Maryland la 5 septembrie. Lincoln apoi a transferat trupele lui Pope sub comanda lui McClellan.
McClellan și Lee s-au luptat în bătălia de la Antietam[67] lângă Sharpsburg, Maryland, la 17
septembrie 1862, cea mai sângeroasă zi din istoria militară a Statelor Unite.[69] Armata lui Lee,
blocată în cele din urmă, s-a retras în Virginia înainte ca McClellan să o distrugă. Lupta de la Antietam
este considerată o victorie a Uniunii, deoarece a blocat invazia lui Lee în Nord și a dat ocazia lui
Lincoln să-și anunțe Proclamația de emancipare.[70]
Generalul confederat Robert E. Lee (dreapta), a cărui pricepere a păstrat echilibrul în teatrul de
operațiuni din est. El a fost învins la Gettysburg de generalul unionist George Meade (stânga).
Când prudentul McClellan nu a capitalizat victoria de la Antietam, el a fost înlocuit de general-maior
Ambrose Burnside. Burnside a fost învins în curând la bătălia de la Fredericksburg[71] la 13 decembrie
1862, când alți 12.000 de soldați unioniști au fost omorâți sau răniți în timpul repetatelor și inutilelor
atacuri frontale de la Marye's Heights. După bătălie, Burnside a fost și el înlocuit cu general-maior
Joseph Hooker. Nici Hooker nu s-a dovedit capabil să învingă armata lui Lee; deși confederații erau de
două ori mai puțini, el a fost umilit în bătălia de la Chancellorsville[72] în mai 1863. El a fost înlocuit de
general-maior George Meade în timpul celei de-a doua invazii a lui Lee în Nord, în iunie. Meade l-a
învins pe Lee în bătălia de la Gettysburg[73] (1-3 iulie 1863), cea mai sângeroasă bătălie a războiului,
considerată uneori ca fiind punctul de cotitură al războiului. Șarja lui Pickett din cadrul acestei bătălii,
la 3 iulie este punctul maxim de pătrundere a trupelor confederate pe teritoriul Uniunii, reprezentând
semnalul sfârșitului planurilor lui Lee de a pune presiune pe Washington dinspre Nord, dar și pentru
că Vicksburg, Mississippi, fortăreața-cheie care asitura controlul asupra râului Mississippi, a căzut a
doua zi. Armata lui Lee a suferit 28.000 de pierderi (față de 23.000 în tabăra lui Meade).[74] Totuși,
Lincoln s-a supărat pe Meade pentru că nu a interceptat retragerea lui Lee, și după neconcludenta
campanie din toamnă a lui Meade, Lincoln a decis să caute pe Teatrul Vestic o nouă conducere.
Nashville, Tennessee, a căzut în mâinile Uniunii la începutul lui 1862. Mare parte din râul Mississippi
era deschisă în urma bătăliei de la Insula numărul 10 și cele de la New Madrid, Missouri, și apoi
Memphis, Tennessee. Marina Uniunii a capturat portul New Orleans[76] fără lupte majore în mai
1862, permițând forțelor Uniunii să se deplaseze și pe râul Mississippi. Doar orașul fortificat
Vicksburg, Mississippi, se mai opunea controlului neîngrădit al Uniunii asupra întregului râu.
Generalul Grant, principalul comandant militar unionist din Vest, și momentele principale ale carierei
sale
A doua invazie confederată a statului Kentucky, sub comanda generalului Braxton Bragg s-a încheiat
cu o victorie nesemnificativă în fața generalului-maior Don Carlos Buell în bătălia de la Perryville,[77]
deși Bragg a fost obligat să își încheie tentativa de a ocupa statul Kentucky și de a se retrage din cauza
lipsei de suport pentru Confederație în acel stat. Bragg a fost învins greu de general-maior William
Rosecrans în bătălia de la Stones River[78] în Tennessee.
Principalul strateg și tactician unionist din vest a fost Ulysses S. Grant, care a repurtat victorii la
forturile Henry și Donelson (prin care Uniunea a preluat controlul asupra râurilor Tennessee și
Cumberland); bătălia de la Shiloh;[79] și bătălia de la Vicksburg,[80] care a cimentat controlul unionist
al râului Mississippi, moment considerat unul din punctele de cotitură ale războiului. Grant a venit
apoi în ajutorul lui Rosecrans și l-a învins pe Bragg în a treia bătălie de la Chattanooga,[81] gonind
forțele confederate din Tennessee și deschizând o cale către Atlanta și către inima Confederației.
Cale ferată distrusă prin procedeul cravata lui Sherman: calea ferată era arsă până când șinele se
deformau într-atât încât trebuia să fie înlocuite.
Grant a găsit în cele din urmă un comandant, generalul Philip Sheridan, suficient de agresiv încât să
izbândească în Campaniile din vale din 1864. Sheridan l-a învins pe generalul Jubal A. Early într-o serie
de bătălii, inclusiv o înfrângere decisivă în bătălia de la Cedar Creek. Sheridan a distrus apoi baza
agricolă a văii Shenandoah,[86] o strategie similară cu tactica folosită apoi de Sherman în Georgia.
Între timp, Sherman a avansat dinspre Chattanooga spre Atlanta, învingând pe generalii confederați
Joseph E. Johnston și John Bell Hood pe drum. Căderea Atlantei,[87] la 2 septembrie 1864, a fost un
factor semnificativ în realegerea lui Lincoln ca președinte.[88] Hood a plecat din zona Atlanta pentru a
amenința liniile de aprovizionare ale lui Sherman și a invada statul Tennessee în Campania Franklin-
Nashville.[89] Generalul unionist John M. Schofield l-a învins pe Hood în bătălia de la Franklin, iar
George H. Thomas i-a cauzat o înfrângere grea lui Hood în bătălia de la Nashville, distrugând practic
armata lui Hood.
Plecând din Atlanta, baza sa de provizii, armata lui Sherman a mers spre o destinație necunoscută,
distrugând în drum 20% din fermele din Georgia în marșul său spre mare. El a ajuns pe coasta
Atlanticului în Savannah, Georgia în decembrie 1864. Armata lui Sherman a fost urmată de mii de
sclavi eliberați; în cadrul marșului nu s-au dus bătălii majore. Sherman s-a îndreptat apoi spre nord,
prin Carolina de Sud și Carolina de Nord, apropiindu-se de liniile confederate din Virginia dinspre sud,
[90] crescând presiunea asupra armatei lui Lee.
Lee s-a predat împreună cu Armata Virginiei de Nord la 9 aprilie 1865, la Tribunalul Appomattox.[92]
Într-un gest neobișnuit, și ca semn de respect și de anticipare a revenirii Confederației înapoi în cadrul
Uniunii în demnitate și pace, Grant l-a lăsat pe Lee să-și păstreze sabia de ofițer și calul, pe nume
Traveller. La 14 aprilie 1865, Lincoln a fost împușcat. Andrew Johnson a devenit Președinte, după ce
Lincoln a murit a doua zi. Johnston s-a predat cu trupele sale lui Sherman la 26 aprilie 1865, în
Durham, Carolina de Nord. La 23 iunie 1865, la Fort Towson în regiunea națiunilor Choctaw din
Teritoriul Oklahoma, Stand Watie a semnat un acord de încetare a focului cu reprezentanții Uniunii,
devenind ultimul general confederat care s-a predat. Ultimele forțe navale confederate care au
capitulat au fost CSS ''Shenandoah''(d) la 6 noiembrie 1865, în Liverpool, Anglia.
În 1861, Lincoln și-a exprimat temerile că tentativele premature de emancipare ar putea însemna
pierderea statelor de graniță și că „a pierde Kentucky este aproape același lucru cu a pierde totul”.
[95] La început, Lincoln a frânat tentativele de emancipare ale secretarului de război Simon Cameron
și ale generalilor John C. Fremont (în Missouri) și David Hunter (în Carolina de Sud, Georgia și Florida)
pentru a-și asigura loialitatea statelor de graniță și a democraților unioniști.
Proclamația de emancipare
Lincoln a avertizat statele de graniță că o emancipare mai radicală avea să aibă loc în condițiile în care
planul său de emancipare gradată și cu despăgubire și colonizare voluntară ar fi fost respins.[96] Doar
Districtul Columbia a acceptat planul treptat al lui Lincoln, iar acesta a menționat proclamația de
emancipare membrilor cabinetului său la 21 iulie 1862. Secretarul de stat William H. Seward i-a spus
lui Lincoln să aștepte o victorie înainte de a face publică proclamația, căci altfel acesta ar putea părea
„ultimul nostru țipăt în retragere”.[97] Această ocazie s-a ivit în septembrie 1862, după bătălia de la
Antietam, și conferința guvernatorilor de război a adăugat suport pentru proclamație.[98] Lincoln
publicase deja o scrisoare[99] în care încuraja mai ales statele de graniță să accepte emanciparea ca
necesară pentru salvarea Uniunii. Lincoln a spus mai târziu că sclavia a fost „întrucâtva cauza
războiului”.[100] Lincoln a publicat proclamația de emancipare preliminară la 22 septembrie 1862, și
pe cea finală la 1 ianuarie 1863. În scrisoarea către Hodges, Lincoln și-a exprimat credința că „dacă
sclavia nu este ceva greșit, atunci nimic nu este greșit ... și totuși eu nu am înțeles niciodată că
Președinția mi-a conferit mie un drept nerestricționat de a acționa oficial pe baza acestei judecăți și a
acestor sentimente ... eu nu susțin că am controlat evenimentele, ci mărturisesc fățiș că evenimentele
m-au controlat pe mine.”[101]
Harriet Tubman (stânga), sclavă care a evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat mulți alți sclavi să
fugă în Nord. Aici, împreună cu șase sclavi pe care i-a salvat.
Sclavii negri nu au așteptat acțiunile lui Lincoln pentru a evada și a căuta libertatea în spatele liniilor
nordiste. Încă din primii ani ai războiului, sute de mii de negri au fugit în Nord, mai ales în regiunile
neocupate, ca Norfolk și regiunea Hampton Roads în 1862, Tennessee după 1862, linia marșului lui
Sherman, etc. Atâția negri au fugit în spatele liniilor unioniste încât comandanții au înființat tabere și
școli pentru aceștia, unde atât adulții cât și copiii puteau învăța să scrie și să citească. The American
Missionary Association s-a implicat în efortul de război trimițând profesori în astfel de tabere, de
exemplu înființând școli în Norfolk și pe plantațiile din apropiere. În plus, aproape 200.000 de
afroamericani au luptat în armata și în marina Uniunii. Majoritatea lor erau sclavi evadați.
În pofida lipsei de resurse umane a Sudului, până în 1865, majoritatea liderilor sudiști s-au opus
încorporării sclavilor în armată. Aceștia au fost folosiți la munci de suport ale efortului de război.
Howell Cobb(d) a spus: „dacă sclavii pot fi buni soldați, atunci toată teoria noastră privind sclavia este
greșită”. Generalii confederați Patrick Cleburne și Robert E. Lee au fost de acord cu încorporarea
negrilor spre sfârșitul războiului, și Jefferson Davis a fost în cele din urmă convins să susțină planurile
de înarmare a sclavilor pentru a evita înfrângerea. Confederația a capitulat însă la Appomattox(d)
înainte ca acest plan să fie implementat.[106]
Proclamația de emancipare[107] a redus mult speranțele Confederației de a primi vreun ajutor din
partea Regatului Unit sau a Franței. Abordarea moderată a lui Lincoln a reușit să păstreze de aceeași
parte a baricadei statelor de graniță, democrații unioniști și sclavii emancipați. Statele unioniste de
graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware și Virginia de Vest) nu au intrat sub incidența
proclamației de emancipare. Toate au abolit sclavia singure, în afară de Kentucky și Delaware.[108]
Marea majoritate a celor 4 milioane de sclavi au fost eliberați prin proclamația de emancipare, pe
măsură ce armatele unioniste avansau spre sud. Amendamentul al 13-lea,[109] ratificat la 6
decembrie 1865, a eliberat și restul de sclavi din Kentucky, Delaware, și New Jersey, care numărau
225.000 de oameni în Kentucky, 1.800 în Delaware, și 18 în New Jersey la nivelul anului 1860.[110]
Când Regatul Unit s-a confruntat cu o penurie de bumbac, aceasta a fost temporară, și bumbacul
american a fost înlocuit prin creșterea culturilor de bumbac în Egipt și în India. Între timp, războiul a
creat o piață a forței de muncă în industriile de armament și metalurgie și o piață pentru navele
britanice pentru transportul armamentului.[113]
Lordul Palmerston, Primul Ministru al Regatului Unit, nu a implicat puternicul imperiu britanic în
conflictul nord-american
Charles Francis Adams s-a dovedit a fi un priceput ambasador al Uniunii în Regatul Unit, britanicii
nedorind să pună probleme blocadei unioniste. Confederația a cumpărat câteva nave de război de la
șantierele navale comerciale britanice. Cea mai celebră, CSS ''Alabama''(d), a cauzat daune
considerabile și a condus la dispute după război. Totuși, opoziția opiniei publice față de sclavie a
transformat Confederația într-un partener politic spinos pentru politicienii europeni, mai ales pentru
cei britanici. A existat un pericol de război între SUA și Regatul Unit spre sfârșitul lui 1861 din cauza
Afacerii Trent, care a implicat abordajul unui vapor poștal britanic de către Uniune, pentru a aresta
doi diplomați confederați. Totuși, Londra și Washingtonul au reușit să rezolve problema după
eliberarea celor doi de către Lincoln.
În 1862, britanicii au luat în calcul posibilitatea medierii—deși simpla ofertă ar fi crescut pericolul de
război cu SUA. Se spune că prim-ministrul Lord Palmerston ar fi citit Coliba unchiului Tom de trei
ori[114] înainte de a lua o decizie în această privință. Victoria Uniunii în bătălia de la Antietam a
cauzat întârzierea unei decizii. Proclamația de emancipare a crescut riscurile politice ale susținerii
Confederației. În ciuda simpatiei față de Confederație, ocuparea Mexicului de către Franța a oprit-o
pe aceasta din urmă să intre în război cu Uniunea. Ofertele Confederației de a aboli sclavia în
schimbul recunoașterii diplomatice, oferte emise spre sfârșitul războiului, nu au fost luate în serios
nici de Londra, nici de Paris.
Poster electoral republican pentru alegerile din 1864. Victoria zdrobitoare a lui Lincoln (Președinte,
stânga) și Johnson (Vicepreședinte, dreapta) a arătat sprijinul social puternic în Nord pentru cauza
războiului.
Dacă ar fi putut Confederația să câștige războiul a fost o întrebare intens discutată între istorici. Cei
mai mulți arată că Uniunea avea un avantaj insurmontabil pe termen lung în fața Confederației în
termeni de populație și forță industrială. Acțiunile confederate, spun ei, doar au amânat înfrângerea.
Istoricul sudic Shelby Foote(d) a exprimat acest punct de vedere pe scurt: „Eu cred că Nordul a dus
războiul cu o mână la spate...Dacă ar fi fost mai multe, mult mai multe victorii ale Sudului, Nordul ar fi
adus și cealaltă mână. Nu cred că Sudul a avut vreo șansă să câștige acel război.”[115] Confederația a
căutat să câștige independența prin a rezista până la încheierea mandatului lui Lincoln; dar, după
căderea Atlantei și victoria lui Lincoln în fața lui McClellan la alegerile din 1864, orice speranță pentru
o victorie politică a Sudului a dispărut. În acel moment, Lincoln reușise să obțină suportul statelor de
graniță, al democraților unioniști, al sclavilor emancipați și al Regatului Unit și Franței. Învingându-l pe
democratul McClellan, el i-a învins și pe Copperhead(d) și platforma lor de pace.[116] Lincoln găsise și
lideri militari ca Grant și Sherman care s-au folosit în lupte de avantajul numeric al Uniunii față de
armatele confederate. Acești generali nu se fereau de vărsarea de sânge, iar de la sfârșitul lui 1864 nu
a mai rămas nicio speranță pentru Sud.
Pe de altă parte, James McPherson(d) a afirmat că avantajul Nordului din punctul de vedere al
populației și resurselor făcea victoria Nordului probabilă, dar nu inevitabilă. Confederația nu trebuia
să invadeze și să preia controlul asupra teritoriului inamic pentru a câștiga, ci doar să ducă un război
defensiv pentru a convinge Nordul că victoria are costuri prea mari. Nordul trebuia să cucerească și să
controleze porțiuni vaste din teritoriul inamic și să învingă armatele confederate pentru a câștiga.
[117]
Importantă a fost și elocvența lui Lincoln în explicarea scopului național și priceperea sa în a păstra
statele de graniță de partea Uniunii. Deși abordarea emancipării de către Lincoln a fost lentă,
Proclamația de emancipare a fost un exemplu de utilizare eficace a puterilor Președintelui pe timp de
război.[118]
Reconstrucția
Reconstrucția, care a început încă din timpul războiului și s-a terminat în 1877, a implicat o serie
complexă și în rapidă schimbare de politici la nivel federal și de stat. Rezultatul pe termen lung a venit
sub forma a trei amendamente ale Constituției, denumite amendamentele războiului civil:
Amendamentul al 13-lea, care a abolit sclavia; Amendamentul al 14-lea, care a extins protecțiile legale
federale în mod egal asupra tuturor cetățenilor indiferent de rasă; și Amendamentul al 15-lea, care a
abolit restricțiile rasiale asupra dreptului de vot.
Reconstrucția a luat sfârșit în state diferite la momente diferite, ultimele trei încheindu-și perioada de
Reconstrucție prin Compromisul din 1877.
Consecințe