Ion

de Liviu Rebreanu

Tema și viziunea despre lume

Introducere

Publicat în 1920, opera literară „Ion” este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică
rurală. Inspirat din realitatea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, romanul
este dominat de figura masivă, ca un bloc de granit a personajului principal, eponim, Ion.

Sfidând viziunea idilică asupra țăranului român, Rebreanu realizează o monografie a

satului ardelenesc, viziunea despre lume devenind o sinteză de realism și naturalism.

 Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea operei studiate într-un
curent cultural/literar

Ion este un roman social de viziune realistă, care ilustrează viața satului ardelenesc de
dinainte de Primul Război Mondial, în toată complexitatea structurii sale sociale: cu țărani
înstăriți sau săraci (sărăntocii și „bogotanii"), cu intelectualii satului: învăţătorul, preotul, notarul,
oamenii politici, reprezentanți ai autorităților austro-ungare, care si derulează destinul pe
fundalul evenimentelor esențiale ale existenței, într-un spațiu marcat de obiceiuri și tradiții
milenare. Prin sondarea zonelor abisale ale inconștientului, prin interesul pentru instinctualitate,
prin episoadele crude și brutale, înregistrate într-un spirit de reporter ce urmăreşte să dea
documente de viață ca pentru un studiu clinic, romanul lui Rebreanu poate fi considerat
naturalist. Deşi abordează o tematică tradițională, într-un moment marcat de influențe
sămănătoriste, Rebreanu reușește să se detașeze de neoromantismul sămănătorist. El introduce
obiectivismul şi îl determină pe Eugen Lovinescu să afirme că scriitorul este întemeietorul
romanului românesc modern. Romanul Ion oferă reprezentarea veridică a vieții românilor din
Ardeal fără a se limita la o singură clasă socială, ci oferind fresca societății transilvăniene de la
începutul secolului al XX-lea.

1
  Ilustrarea temei prin două secvențe semnificative

Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, particularizată în

confruntarea devastatoare între două pasiuni puternice, văzute cu două jumătăți ale aceluiași
întreg: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o femeie. Puternic individualizat Ion trăiește cu un
patos fără precedent în literatura română, apriga dorință de a ieși din cercul unui destin pe care îl
percepe ca străin ființei lui. Acestei pasiuni care atinge cote neobișnuite i se adaugă fataltatea
iubirii pentru femeia care prin legile sociale și morale, nu îi mai poate aparține.

Manierea realistă de ilustrare a temei implică dezvoltarea caracterului monografic prin

prezentarea stratificării sociale a problemei naționale, a relațiilor dintre țărănime și
intelectualitatea satului, a ritualilor de trecere (botezul, nunta, înmormântarea).

Tematica romanului o constituie viața satului transilvănean de la începutul secolului XX,

în care demnitatea și locul omului în colectivitate se măsoară în funcție de avere, respectiv, de
pământ; cele două teme centrale sunt: setea de pământ şi iubirea, regăsite în titlurile celor două
părți ale romanului şi evidențiind lupta ce se dă în sufletul eroului.

Patima pentru pământ ce însuflețește personajul reprezintă o primă secvență

reprezentativă a temei. Dragostea pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării
acestuia. Pământul nu mai este un simplu obiect, ci devine o ibovnică, care schimbă destine,
dezlănțuie pasiuni. „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățişeze huma, s-o crâmpoțească în
sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zrunțuroase şi umede.”. Adoră şi venerează
pământul ca pe o zeitate: „Încet, cucernic, fără să îşi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî
fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior
rece, amețitor.”. Ion devine stăpânul pământurilor lui Vasile Baciu, după ce reușește să-i seducă
acestuia fata, intrarea în posesia pământului îl schimbă radical. Însă apropierea sa de pământ are
o dublă conotație: împlinirea unei pofte dar și apropierea de moarte, de coborârea în pământ.
Dacă la început, „se simte mic şi slab ca un vierme”, la final, în fața „uriaşului” de odinioară,
simte „o mândrie de stăpân” şi are iluzia că „este atât de puternic încât să domnească peste tot
cuprinsul.”. El calcă în picioare o viață de om şi o împinge pe Ana spre sinucidere. Odată setea
de pământ domolită, ambiția şi hotărârea sunt înlocuite de mulțumire, iar brutalitatea de
indiferență. Nici sinuciderea Anei, nici moartea copilului, nu-i trezesc vreun licăr de conştiință.
Viața lor nu reprezintă decât o garanție a proprietății asupra pământurilor.

2
 Un alt impuls ce vitalizează existența lui Ion este iubirea sa pentru Florica. O secvență
reprezenttivă în acest sens este cea de la umbra nucului, cân acesta o avea în față pe Ana, dar tot
pe Florica o avea în minte. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect liber, pentru a dezvălui
gândurile protagonistului: „Ion se uită lung la buzele Anei [...] nu-i fusese dragă Ana și nici
acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea s-au își
amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede,
obrajii ei fragezi, ochii ei albaștrii ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă ca dânsul,
iar Ana avea locuri și casă, și vite multe... Îi ascultă glasul plângător și-l cuprindea mila, în
același timp însă se gândea la Florica”. Se observă astfel ideea că Florica este văzută de Ion
detaliat, practic Ion îi face un portret. Deși Florica este absentă fizic din scenă, însă prezentă în
mintea lui Ion.

Relația cu Florica dezvăluie latura umană a protagonistului pentru că, indiferent de obsesia
lui pentru pământ, iubirea pentru aceasta stăruie pe tot parcursul romanului. El alege pământul în
detrimentul Floricăi, dar se întoarce în a doua parte a romanului la iubirea pentru aceasta: Ce
folos pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău!. Este deja târziu pentru această remarcă
a protagonistului, pentru că ea devenise soția lui George. Însă acest lucru nu-l oprește, astfel
aducându-i sfârșitul, ucis de George cu o sapă, într-o noapte când venise la Florica.

Viziunea sa despre lume este una realistă. Arta pentru el nu era o copiere a realităţii ci o
sinteză a ei. Componentele care generau creaţia erau două: emoţia, impresie afectivă și
materialul documentar strâns. Impresia afectivă (genesa romanului) care l-a determinat pe
Rebreanu să conceapă Ion a fost surprinderea unei scene în timpul unei partide de vânătoare în
care un tânăr ţăran îşi săruta cu patos pământul. Această scenă i-a rămas întipărită în minte ca o
obsesie . A doua situaţie plină de conotaţii de ordin afectiv a fost o poveste a sorei lui, Lidia,
despre o fată bogată din sat ce rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi în consecinţă fusese
crunt bătută de tatăl său. Un alt moment a fost discuţia lui cu un tânăr care vorbea despre
pământul său aşa pătimaş ca despre o iubită.

 Prezentarea a două elemente de compoziție și limbaj

Structura este simetrică și circulară. Cele două părți ale romanului, intitulate sugestiv
Glasul pământului și Glasul iubirii, fac referire la cele două instincte de care este dominat
personajul principal – dragostea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Titlurile primului şi
ultimului capitol (Începutul şi Sfârşitul) dau impresia de operă circulară, închisă. Imaginile

3
inițiale și finale din roman au în centru drumul spre Pripas, ce la început vine în sat, iar, în final,
se pierde odată cu plecarea învățătorului Herdelea. Simetria se realizează prin cele două planuri
principale ale acțiunii (al lumii țăranilor, respectiv, al intelectualilor din spațiul rural) și prin
reluarea unor teme, precum: căsătoria din interes, moartea, spânzurarea etc.

Titlul romanului evidențiază personalitatea puternică a personajului principal, eponim, Ion.

Cu toate că e conceput ca exponent al unei clase sociale, personajul evoluează dinspre tipic spre
atipic, fiind o individualitate memorabilă prin forța pe care o dezlănțuie în lupta cu un destin
potrivnic.

Narațiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator

heterodiegetic, omniscient, omniprezent, viziunea este „dindărăt", iar focalizarea zero.
Perspectiva naratorului obiectiv permite atât descrierea verosimilă a evoluției sociale a lui Ion,
cật si redarea zbuciumului său interior.

Încheierea

În conluzie, formula realismului obiectiv își găsește expresia în romanul Ion prin: tematică
socială, prin reprezentarea veridică a realității contemporane scriitorului, ceea ce conferă iluzia
vieții, prin prezentarea personajelor tipice care acționează în situații tipice, prin prezența unui
narator obiectiv de prezentarea personajelor care acționează în situații tipice, prin prezența unui
narator obiectiv de sorginte demiurgă, cu atitudine anticalofică, ce ia în stăpânire destinele
personajelor.

4
 Construcția unui personaj – Ion

Introducere

Publicat în 1920, opera literară „Ion” este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică
rurală. Inspirat din realitatea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, romanul
este dominat de figura masivă, ca un bloc de granit a personajului principal, eponim, Ion.

Sfidând viziunea idilică asupra țăranului român, Rebreanu realizează o monografie a

satului ardelenesc, viziunea despre lume devenind o sinteză de realism și naturalism.

 Prezentarea statului social, psihologic, moral al personajului

Ion este personajul principal al romanului, personaj emblematic şi reprezentativ în

literatura română, el sintetizează imaginea (tipul) ţăranului român ardelean de la începutul
secolului XX, tragica lui istorie. La apariția romanului critica a văzut în Ion o brută vicleană însă
orientării recente îl văd drept un individ subjugat de obsesia pământului. Țăran sărac, Ion este
din punct de vedere social un marginal cum era tatăl lui, într-o lume organizată în funcție de
proprietatea asupra pământului.

Din punct de vedere psihologic, Ion este marcat de acest instinct al proprietății, rămas fără
obiect din vina tatălui său, de aici și drama persoanjului: iubirea pentru Florica sau satisfacerea
patimii pentru pământ prin intermediul Anei, paradoxal tocmai tatăl Anei decide în favoarea
celei de-a doua opțiuni în momentul în care îl jignește pe Ion la horă. Numindu-l pe Ion
fleandură, Vasile Baciu accentuează în flăcău acest complex al sărăciei, iar Ion decide să se
îmbogățească tocmai prin cel care l-a umilit.

Din punct de vedere al trăsăturilor morale avem două coordonate principale ce definesc
personalitatea personajului: glasul pământului şi glasul iubirii. Glasul pământului devine un
reper fundamental în viaţa personajului, o dorinţă plenară, nestăpânită ce se transformă în
patimă. Cauzele setei de pământ ar fi că acesta conferă demnitate, scoate din sărăcie şi dispreţ,
asigură respect şi ascensiune pe scara socială a satului. Autorul îl zugrăveşte ca pe un împătimit:
„ cât pământ Doamne”, „ glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului copleşindu-
l”. Glasul iubirii, deşi pasional este subordonat dorinţei de pământ.

5
  Evidențiera a două trăsături ale personajului prin câte o secvență reprezentativă

Patima pentru pământ ce însuflețește personajul reprezintă o primă secvență

reprezentativă. Dragostea pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia.
Pământul nu mai este un simplu obiect, ci devine o ibovnică, care schimbă destine, dezlănțuie
pasiuni. „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățişeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse
mâinile spre brazdele drepte, zrunțuroase şi umede.”. Adoră şi venerează pământul ca pe o
zeitate: „Încet, cucernic, fără să îşi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi
buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.”.
Ion devine stăpânul pământurilor lui Vasile Baciu, după ce reușește să-i seducă acestuia fata,
intrarea în posesia pământului îl schimbă radical. Însă apropierea sa de pământ are o dublă
conotație: împlinirea unei pofte dar și apropierea de moarte, de coborârea în pământ. Dacă la
început, „se simte mic şi slab ca un vierme”, la final, în fața „uriaşului” de odinioară, simte „o
mândrie de stăpân” şi are iluzia că „este atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”.
El calcă în picioare o viață de om şi o împinge pe Ana spre sinucidere. Odată setea de pământ
domolită, ambiția şi hotărârea sunt înlocuite de mulțumire, iar brutalitatea de indiferență. Nici
sinuciderea Anei, nici moartea copilului, nu-i trezesc vreun licăr de conştiință. Viața lor nu
reprezintă decât o garanție a proprietății asupra pământurilor.

Un alt impuls ce vitalizează existența lui Ion este iubirea sa pentru Florica. O secvență
reprezenttivă în acest sens este cea de la umbra nucului, cân acesta o avea în față pe Ana, dar tot
pe Florica o avea în minte. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect liber, pentru a dezvălui
gândurile protagonistului: „Ion se uită lung la buzele Anei [...] nu-i fusese dragă Ana și nici
acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea s-au își
amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede,
obrajii ei fragezi, ochii ei albaștrii ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă ca dânsul,
iar Ana avea locuri și casă, și vite multe... Îi ascultă glasul plângător și-l cuprindea mila, în
același timp însă se gândea la Florica”. Se observă astfel ideea că Florica este văzută de Ion
detaliat, practic Ion îi face un portret. Deși Florica este absentă fizic din scenă, însă prezentă în
mintea lui Ion.

Relația cu Florica dezvăluie latura umană a protagonistului pentru că, indiferent de obsesia
lui pentru pământ, iubirea pentru aceasta stăruie pe tot parcursul romanului. El alege pământul în
detrimentul Floricăi, dar se întoarce în a doua parte a romanului la iubirea pentru aceasta: Ce
folos pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău!. Este deja târziu pentru această remarcă
6
a protagonistului, pentru că ea devenise soția lui George. Însă acest lucru nu-l oprește, astfel
aducându-i sfârșitul, ucis de George cu o sapă, într-o noapte când venise la Florica.

 Prezentarea a două elemente de compoziție și limbaj

Structura este simetrică și circulară. Cele două părți ale romanului, intitulate sugestiv
Glasul pământului și Glasul iubirii, fac referire la cele două instincte de care este dominat
personajul principal – dragostea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Titlurile primului şi
ultimului capitol (Începutul şi Sfârşitul) dau impresia de operă circulară, închisă. Imaginile
inițiale și finale din roman au în centru drumul spre Pripas, ce la început vine în sat, iar, în final,
se pierde odată cu plecarea învățătorului Herdelea. Simetria se realizează prin cele două planuri
principale ale acțiunii (al lumii țăranilor, respectiv, al intelectualilor din spațiul rural) și prin
reluarea unor teme, precum: căsătoria din interes, moartea, spânzurarea etc.

Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, particularizată în

confruntarea devastatoare între două pasiuni puternice, văzute cu două jumătăți ale aceluiași
întreg: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o femeie. Puternic individualizat Ion trăiește cu un
patos fără precedent în literatura română, apriga dorință de a ieși din cercul unui destin pe care îl
percepe ca străin ființei lui. Acestei pasiuni care atinge cote neobișnuite i se adaugă fataltatea
iubirii pentru femeia care prin legile sociale și morale, nu îi mai poate aparține.

Titlul romanului evidențiază personalitatea puternică a personajului principal, eponim, Ion.

Cu toate că e conceput ca exponent al unei clase sociale, personajul evoluează dinspre tipic spre
atipic, fiind o individualitate memorabilă prin forța pe care o dezlănțuie în lupta cu un destin
potrivnic.

Narațiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator

heterodiegetic, omniscient, omniprezent, viziunea este „dindărăt", iar focalizarea zero.
Perspectiva naratorului obiectiv permite atât descrierea verosimilă a evoluției sociale a lui Ion,
cật si redarea zbuciumului său interior.

Încheierea

În conluzie, formula realismului obiectiv își găsește expresia în romanul Ion prin: tematică
socială, prin reprezentarea veridică a realității contemporane scriitorului, ceea ce conferă iluzia

7
vieții, prin prezentarea personajelor tipice care acționează în situații tipice, prin prezența unui
narator obiectiv de prezentarea personajelor care acționează în situații tipice, prin prezența unui
narator obiectiv de sorginte demiurgă, cu atitudine anticalofică, ce ia în stăpânire destinele
personajelor.