(3) Spatarul scaunului trebuie sa poata fi inclinat si reglat pe verticala.

(4) Spatarul trebuie sa fie convex si sa sprijine zona lombara, pentru a deveni plat sau concav in
zona umerilor si in partea superioara a toracelui. Suprafata de sedere trebuie sa fie antiderapanta si
sa aiba o marime suficienta (minimum 45 cm latime si adancime de minimum 35 cm).
(5) Un reazem pentru picioare va fi pus la dispozitia celor care il doresc. Mediul de munca
Art. 54
Instalatiile de ventilare a aerului nu trebuie sa antreneze o crestere peste 3 dB a nivelurilor sonore
din incapere.
Art. 55
Resturile menajere sau rezultate in urma operatiilor de igienizare a spatiilor se vor colecta in saci
din material plastic, in recipiente etanse, confectionate din materiale rezistente, evacuarea facandu-
se de o unitate de specialitate, agreata de Primarie, inainte ca acestea sa depaseasca capacitatea de
depozitare si sa intre in descompunere.
UTIL
Spatiu - prin dimensiunile si amenajarea sa, postul de lucru trebuie sa asigure utilizatorului
un spatiu suficient, care sa ii permita sa isi schimbe pozitia si sa varieze miscarile. Iluminat -
iluminatul general si iluminatul local (lampi de lucru) trebuie sa asigure conditii de iluminat
satisfacatoare si un contrast corespunzator intre ecran si mediul inconjurator, tinand seama
de tipul de activitate si de necesitatile vizuale ale utilizatorului.
Banchiza este un strat plutitor de gheață care se formează în regiunile oceanice polare. Are o
grosime de aproximativ un metru, când se reînnoiește anual și între 4-5 metri, când este
persistentă, cum este cazul banchizei din regiunea arctică cea mai apropiată de Polul Nord. În
cazuri excepționale, banchiza poate ajunge la o grosime de 20 de metri. Foarte frecvent este
constituită din blocuri de gheață fracturate și care se sudează din nou. [1][2]

Etimologie
Cuvântul a pătruns în română pe filieră franceză (cf. banquise) [3] la rândul său relaționat cu
termenul danez pakis, provenit dintr-un vechi nordic pakki, cu semnificatul de pachet și iss care
înseamnă gheață.

Formare
Variaţia anuală a suprafeţei banchizei
Cauza principală a formării banchizei este înghețarea suprafeței marine, dar mai pot contribui și
precipitațiile sub formă de zăpadă care, în orice caz, sunt nesemnificative în zonele polare datorită
presiunii ridicate cauzate de vortexul polar. Apa mării îngheață doar la suprafață pentru că cea din
profunzime nu ajunge să se răcească suficient. Pentru ca solidificarea apei să se producă,
temperatura trebuie să scadă până la -1,8 °C, datorită scăderii crioscopice, care reprezintă
diminuarea punctului de fuziune/solidificare, caracteristică apei saline. În faza inițială, se formează
mici cristale lenticulare de apă pură (în engleză pancake ice), care, treptat, se unesc. În ultimă
instanță, banchiza este formată dintr-un conglomerat de gheață și o soluție concentrată de saramură
care umple interstițiile formate între blocurile de gheață fuzionate, în care trăiesc alge și bacterii
adaptate acestui mediu hipersalin.
Cele două banchize
Există două banchize: una care acoperă Oceanul Arctic și o alta, de jur împrejurul continentului
Antarctica:
• Banchiza antarctică dispare în cea mai mare parte în timpul verii australe și se formează din
nou iarna, ajungând să aibă o suprafață echivalentă continentului însuși. În luna septembrie
ocupă o suprafață de 18,8 milioane de km², pe când în martie se reduce la doar 2,6 milioane
de km².
• Banchiza arctică are caracteristica de a fi permanentă, topindu-se în fiecare an în regiunile
cele mai apropiate de zonele de coastă ale continentelor Eurasia și America, perioadă de
timp folosită pentru circumnavigarea Oceanului Arctic. În martie atinge 15 milioane de km²
iar în septembrie se reduce la 6,5 milioane de km².
În ultimele decenii s-a observat o preocupantă tendință de pierdere a suprafeței, în ce privește
banchiza arctică, fapt interpretat ca o consecință a încălzirii globale. Se estimează că, în scurtă
vreme, banchiza arctică se va topi complet pe timpul verii. [4]

Litosfera (din grecescul lithos=piatră și sferă) este partea solidă de la exteriorul unei planete.
In cazul Terrei, litosfera include scoarța terestră și partea superioară a mantalei (mantaua superioară,
sau litosfera inferioară).
Caracteristica principală care separă litosfera de astenosferă este starea ei de agregare. Litosfera se
află într-o stare solidă, și deformările la nivelul acesteia se produc mai ales prin rupturi. Astenosfera
se află într-o stare vâscoasă, și deformările la nivelul astenosferei sunt deformări plastice.
Litosfera include crusta (continentală sau oceanică) și exteriorul mantalei superioare. Grosimea
litosferei variază de la câtiva km, în zonele de rift din oceane la 100–150 km sub parțile mai vechi
ale bazinelor oceanice, grosimea crescând pană la 250–300 km sub zonele plăcilor continentale.
Grosimea medie a litosferei e de cca 100 km. Litosfera plutește pe stratul inferior al pământului
numit astenosferă. Astenosfera este un strat slab, în stare vâscoasă. Din cauza mișcărilor de
convecție din interiorul astenosferei, litosfera este fragmentată în părți solide, numite plăci
tectonice, care se mișcă independent una față de cealaltă. Aceste mișcări se numesc mișcări
tectonice.
Partea exterioară a litosferei cuprinde crusta terestră. Crusta oceanică, numită sima are o grosime
de 5–10 km și este formată în principal din roci bazaltice. Crusta continentală, numită sial are o
grosime de 20–70 km și e formată din roci mai puțin dense decât crusta oceanică. Temperatura
crustei variază de la temperatura mediului, la suprafața acesteia, până la ~900 grade la contactul cu
mantaua superioară.
Intre crustă și mantaua superioară se afla o discontinuitate numita discontinuitatea Mohorovicic sau
Moho. Aceasta a fost identificată în 1909 de Andrija Mohorovičić , un seismolog din Croatia, care a
remarcat creșterea bruscă a vitezei undelor seismice în acest punct. Această discontinuitate se află la
limita inferioară a crustei, distanța de la suprafața pământului variind intre 5 și 75 km. S-au efectuat
diverse încercări de a ajunge prin forare la această discontinuitate, și de a colecta materiale din
mantaua superioară, cea mai recentă fiind în apr. 2005, de 1416m sub Oceanul Atlantic.
Partea superioară a mantalei este formată din materie solidă, consistentă. Mantaua diferă substanțial
fată de crustă prin compoziție chimică , proprietăți mecanice, tipuri de roci și caracteristici seismice.
Crusta este în principal un produs al topirii rocilor din manta. Din cauza topirii, unele elemente
chimice incompatibile se separă, materialele mai puțin dense ridicându-se mai la suprafață. Rocile
din manta au cantități mai mari de fier și magneziu, și mai puțin siliciu și aluminiu decât crusta. În
ansamblu litosfera este preponderent formată din combinații chimice ale următoarelor elemente:
oxigen, siliciu, calciu, fier, aluminiu, sodiu, potasiu și magneziu.