LICEUL TEORETIC NEGRESTI-OAS

GHID DE STUDIU AL

PSIHOLOGIEI

PROFESOR : Moldovan Adela

1
Prezentare generală :

 Ce este „Ghid-ul de studiu al psihologiei”?

Un suport de curs care are ca scop :
 facilitarea studierii psihologiei de către elevii din învăţământul
preuniversitar
 oferirea de exerciţii aplicative pentru înţelegerea mai rapidă şi
însuşirea mai eficientă a informaţiilor transmise din acest domeniu

 Cui se adresează „Ghid-ul de studiu al psihologiei”?

Prezentul suport de curs se adresează elevilor din clasele X (indiferent de
specializarea lor), XI, XII care sunt interesaţi de acest domeniu de activitate şi
vor să-şi îmbunătăţească cunoştinţele de specialitate şi/sau se pregătesc pentru
diferite concursuri sau examene şcolare (bacalaureat, olimpiade)

 Ce cuprinde „Ghid-ul de studiu al psihologiei”

Acest ghid cuprinde:
 Tematica de studiu
 Bibliografia obligatorie/opţională
 Schiţe ale lecţiilor studiate
 Strategii de studiu
 Metode şi criterii de evaluare

2
TEMATICA DE STUDIU:

1) Importanţa studierii psihologiei

a) Psihologia ca ştiinţă
b) Psihicul şi caracteristicile acestuia
c) Ipostazele psihicului şi relaţiile dintre ele
(pentru specializarea Ştiinţe sociale)
2) Procesarea informaţiei
a) Senzaţiile
b) Percepţiile
c) Reprezentarea
d) Gândirea
e) Memoria
f) Imaginaţia
3) Stimularea şi energizarea comportamentului
a) Motivaţie
b) Afectivitate
4) Reglarea psihică a comportamentului
a) Comunicare şi limbaj
b) Atenţie
c) Voinţă
5) Personalitatea – ca mecanism psihic integrator
a) Caracterizarea generală a personalităţii.
Componentele personalităţii
b) Individ – persoană – personalitate (pentru
specializarea Ştiinţe sociale)
c) Temperamentul
d) Aptitudinile
e) Caracter
f) Inteligenţă
g) Creativitate
6) Personalitatea în contextul vieţii sociale
a) Diferenţe individuale în manifestarea
personalităţii (pentru specializarea Ştiinţe
sociale)
b) Etape în dezvoltarea personalităţii

3
 c) Relaţiile interpersonale şi rolul lor în
formarea personalităţii
d) Imaginea de sine şi de altul: rolul lor în
dinamica personalităţii
e) Atitudinile şi comportamentele pro- şi
antisociale

7) Aplicabilitatea psihologiei în domeniul meu de interes

Bibliografie:

Manuale:
o PSIHOLOGIE – coordonator: Mielul Zlate, autori: Tinca Creţu, Nicolae
Mitrofan, Mihai Aniţei

o PSIHOLOGIE – coordonator: Adrian Neculau, autori: Luminiţa Iacob,

Dorina Sălăvăstru, Cornel Hăvârneanu, Ştefan Boncu, Ovidiu Lungu

Cărţi:
o Radu I „Introducere în psihologia contemporană”, 1991, editura
Sincron , Cluj
o Mircea Miclea „Psihologie cognitivă – Modele Teoretico-
experimentale”, 2003, Polirom
o Cosmovici „Psihologie generală”, Polirom
o Benga O - capitolul „Elemente de psihologia dezvoltării” din Băban A,
„Consiliere educaţională” –Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie
şi consiliere, 2001, editura, Ardealul Cluj-Napoca
o Băban A şi Mih V. – capitolul „Personalitatea copilului şi a
adolescentului” din Băban A, „Consiliere educaţională” –Ghid
metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere, 2001, editura,
Ardealul Cluj-Napoca,
o Băban A „Metodologia cercetării calitative”, 2002, Editura Presa
Universitară Clujană

4
 SCHIŢE ALE LECŢIILOR STUDIATE

Psihologia – ca ştiinţă

De-a lungul timpului au existat mai multe definiţii date psihologiei:

1) „Psihologia este o lumină indispensabilă înţelegerii, apropierii şi
ascensiunii umane” – Pavelcu
2) „A înţelge omul pentru a-l perfecţiona, aceasta este adevărata menire a
psihologiei” – Rubinstein
3) „Psihologia este studiul ştiinţific al inconştientului” – Freud
4) „Psihologia este ştiinţa comportamentului” – Watson
5) „Psihologia este ştiinţa care studiază sinele unic şi individual al omului
concret” – Carl Rogers
6) „Psihologia este ştiinţa conduitei, studiul omului ăn raport cu universul şi
mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni” – Janet

Când definim o ştiinţă trebuie să avem în vedere următoarele aspecte

o obiectul de studiu
o metodele şi tehnicile de cercetare
o specificul legilor descoperite
Reţine acronimul MOS

Obiectul de studiu al psihologiei:

o viaţa psihică interioară, subiectivă a individului, indiferent de forma în
care ea apare (conştientă, inconştientă)
o comportamentul = ansamblu de reacţii asociat unui ansamblu de stimuli
o conduita = ansamblu de manifestări interne şi a celor externe, dar mai ales
a relaţiei dintre ele
o omul concret, viu, empiric cu toate nimicurile vieţii cotidiene, dar şi cu
marile drame – Sinele individual şi unic
Reţine acronimul: VO2Ce

Caracteristici ale psihicului:

1) este total diferit de obiectul de cercetare al altor ştiinţe
2) nu este palpabil, ci inefabil, imponderabil, impalpabil
3) nu este material, ci ideal, subiectiv
4) nu are nici o proprietate substanţială (gust, miros, volum, etc), ci
este de natură nonsubstanţială
5) este o entitate de ordin relaţional, comunicaţional şi
informaţional
Stabileşte un acronim pentru a reţine caracteristicile psihicului:_______________
__________________________________________________________________

5
 Metode de cercetare

METODA – calea, drumul de urmat în vederea atingerii scopului (d.p.d.v.

etimologic=al originii cuvântului)
1) OBSERVAŢIA =constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea
exactă a diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau
grupului
Caracteristici:
 Nonintervenţia
 Flexibilitatea
 Gradul de strucutrare poate fi diferit
 Se poate focaliza pe dimensiuni specifice sau pe aspecte mai
generale
 Subiecţii observaţiei pot fi conţienţi sau nu asupra prezenţei
observatorului
 Explicaţiile oferite subiecţilor observaţi pot varia (cunoaşterea
motivelor – explicaţii false, sau omiterea explicaţiilor)
 Timpul observaţiei poate varia
 Înregistrarea celor observate poate fi realizată ca: simpla luare de
notiţe, înregistrare audio, video, poate fi repetată sau independentă
 Poate oferi feedback complet sau parţial privind rezultatele
observaţiei
De ce ţinem seama atunci când planificăm o observaţie?
o SCOPUL – de ce se iniţiază observaţia
o GRUPUL ŢINTĂ – cine va fi observat şi ce va fi
observat
o LOCUL – unde se realizează observaţia
o TIMPUL – când se realizează observaţia
o MODUL DE ÎNREGISTRARE – cum se face
înregistrarea datelor observaţiei

EXERCIŢIU APLICATIV –DEMONSTRATIV

Să presupunem că dorim să reducem agresivitatea pe care elevii unei şcoli o manifestă în

timpul pauzelor, Pentru a avea mai multe informaţii despre această agresivitate, decidem să
observăm comportamentele agresive.
Definim agresivitatea: comportament agresiv este orice acţiune fizică sau expresie
verbală care poate produce o senzaţie dureroasă sau neplăcută.
Exemple tipice: a îmbrânci un coleg, a-l lovi cu piciorul sau cu mâna, a înjura, a
arunca cu obiecte după un coleg. Exemple dubitative: a striga un coleg după poreclă,
a-l ironiza, a-l ameninţa. Sunt aceste exemple acte de agresiune? Trebuie să stabilim o
regulă de decizie: a porecli pe cineva nu e act de agresivitate. Ironia este act agresiv
numai dacă produce neplăceri celui ironizat. Ameninţările verbale sunt acte
agresive.Aşa cum se vede în exemplul prezentat, specificarea cât mai precisă a ceea

6
 ce vrem să observăm ne clarifică definiţia. În plus, dacă culegerea datelor este
realizată de mai mulţi observatori, specificarea ţintei observaţiei sporeşte concordanţa
observaţiilor şi implicit, validitatea informaţiilor obţinute
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE (exemplu)

Observator: __________________________ Data observaţiei: ______________

Ţinta observaţiei: acte agresive în recreaţie
Definiţia: orice acţiune fizică sau verbală care poate produce o senzaţie neplăcută sau dureroasă

Comportamente observate Intrarea Recreaţia 1 Recreaţia 2 Recreaţia 3 Recreaţia 4 Terminarea Total

la ore orelor
1. înjurături
2. ameninţări verbale
3. loviri cu mâna sau
piciorul
4. ironii aversive
5. îmbrânceli
6. observaţii speciale

Exerciţii şi aplicaţii:
 Alegeţi un comportament propriu şi faceţi observaţii sistematice asupra lui
timp de o săptămână. Realizaţi expresia grafică a datelor de observaţie şi
comentaţi informaţiile obţinute
 Stabileşte care sunt avantajele şi limitele observaţiei.

2) EXPERIMENTUL – presupune declanşarea, provocarea intrării în

funcţiune a fenomenului investigat.
-presupune controlarea variabilelor:
VD –variabile dependente –rezultatul
modificării variabilelor independente, ceea ce înregistrăm
în urma investigării realizate
VI – variabile indepndente – orice stimul
care are influenţă relevantă (cauzală) asupra unor prestaţii
sau comportamente; acei factori pe care-i modifică
cercetătorul
Planul experimental – este un tabel care cuprinde toate combinaţiile
posibile de factori relevanţi. Fiecare căsuţă din tabel sugerează o anumită combinaţie de
factori şi schema de eşantioare.
Exemplu: Presupunem că dorim să studiem eficacitatea a două metode de
învăţare a limbilor străine. Variabila manipulată – VI –cele două metode: clasică,
modernă. Forumlăm ipoteza: eficacitatea metodelor de învăţare a limbilor străine depinde
în funcţie de vârstă. Aşadar, altă variabilă manipulată – VI – este vârsta subiecţilor: 5, 7,
9, 11 ani.
VD – performanţele subiecţilor la un test de limbă, după o anumită perioadă de
studiu a limbii străine

Planul exeprimental:

7
 Variabilele 5 ani 7 ani 9 ani 11 ani
independente
Metoda clasică I II III IV
de învăţare a
limbilor străine
Metoda V VI VII VIII
modernă de
învăţare a
libilor străine

Exerciţii aplicative:
 Propune o ipoteză de studiu şi elaborează planul experimental.
 Identifică VI şi VD, realizează apoi planul experimental pentru următorul
experiment:
„Doreşti să investighezi dacă foamea afectează memoria. Formezi două grupuri de
subiecţi. Apoi, unui grup îi aplici un test de memorie în timp ce membrilor grupului le
este foame. Cel de-al doilea grup va face acelaşi test, după ce a mâncat. Prin
compararea mediei scorurilor de la cele două grupuri, vei putea spune dacă foamea
afectează sau nu memoria.”

 Stabileşte asemănările şi deosebirile dintre observaţie şi experiment.

 Identifică avantajele şi limitele experimentului.

3) TESTUL – este o probă relativ scurtă care permite cercetătorului

strângerea unor informaţii obiective despre subiect pe baza cărora să
se poată determina nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi
formula un pronostic asupra evoluţiei lor ulterioare.
Tipuri de teste:
- teste de performanţă: de cunoştinţe, aptitudini, de nivel intelectual, de
inteligenţă
- teste de personalitate
- teste de comportament
Criterii pe care trebuie să le îndeplinească testele:
o Validitatea – să măsoare exact ceea ce îşi propune
o Fidelitatea – să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă
aplicare
o Standardizarea – să creeze acelaşi condiţii pentru toţi subiecţii
o Etalonarea – să existe o unitate de măsurare a rezultatelor obţinute

4) INTERVIUL – o discuţie între cercetător şi subiect cu scopul

depistării unor particularităţi ale comportamentelor şi însuşirilor
psihice ale subiectului
Poate fi:
 structurat,
 semistrucutrat,
 nestrucuturat

8
 5) METODA BIOGRAFICĂ - strângerea informaţiilor despre
evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile dintre
ele, ca şi despre semnificaţia lor, în vederea stabilirii profilului
psihologic al personalităţii sale

6) METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII

Specificul legilor psihologiei:

o Au un caracter obiectiv
o Sunt legi de tip statistic şi probabilistic
o Există legi generale (valabile pentru întreaga viaţă psihică) şi legi
particulare (specifice numai pentru un anumit fenomen psihic)

PSIHOLOGIA – este ştiinţa care studiază psihicul, recurgând la un

ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţii lui de funcţionare, în
scopul cunoaşterii, ameliorării şi optimizării existenţei umane.

De ce este utilă studierea psihologiei?

 Furnizează informaţii despre o categorie nouă de fenomene,
cele psihice
 Facilitează posibilitatea de a interveni şi ameliora cele mai
diverse activităţi ale omului
 Permite optimizarea/dezvoltarea funcţionării individului în
anumite domenii
 Permite explicarea şi înţelegerea anumitor fenomene din viaţa
de zi cu zi.

Sarcini aplicative:
 Realizează un eseu în care să demonstrezi utilitatea studiului
psihologiei
 Analizează avantajele şi dezavantajele sutdierii psihologiei comparativ
cu domeniul tău de interes
 Realizează un eseu în care să analizezi modul în care studierea
psihologiei te ajută pe tine să înţelegi mai bine şi să te dezvolţi în
domeniul tău de interes

9
 SENZAŢIILE

Definiţie : Senzaţiile sunt procese psihice elementare prin care se semnalizează separat sub
forma imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete, separate ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe ale stimulilor asupra organelor de simţ.

REŢINE: Pentru a defini corect orice proces psihic trebuie să ai în vedere următoarele:
-ce tip de proces psihic este - elementar
-ce reflectă - însuşiri concrete, separate
-cum reflectă - imagini simple, primare
-în ce condiţii apar - în condiţiile în care stimulul acţionează asupra analizatorului

Caracteristici: (reţine acronimul 3I)

 Reflectă însuşirile separate, dar omul trăieşte într-o lume a obiectelor de aceea sunt
integrate proceselor perceptive (doar la naştere se realizează separat)
 Sunt imagini primare pentru că reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimului asupra
organelor de simţ
 Alte însuşiri: intensitatea senzaţiilor, calitatea senzaţiei, durata şi tonalitatea afectivă
(reţine acronimul DACI)

Modalităţi senzoriale: (sunt în funcţie de analizatorul implicat)

1) Senzaţiile vizuale: sunt produse de undele electromagnetice (390-800
milimicroni). Proprietăţile senzaţiilor vizuale:
o tonul cromatic: este dat de lungimea de undă corespunzătoare (roşu-600
milimcroni, verde – 500 milimicroni)
o luminozitate: locul pe care îl ocupă o culoare pe o scală unde albul este
cea mai luminoasă şi negrul cea mai puţin luminoasă. Cu cât reflectă mai
multă lumină, cu atât culoarea este mai strălucitoare.
o saturaţia: exprimă puritatea culorii.
2) Senzaţiile auditive: sunt produse de vibraţii ale obiectelor (16/20 cicli/s –
20 000 cicli/s). Caracteristicile senzaţiilor auditive sunt determinate de caracteristicile
undelor sonore:
amplitudinea – intensitatea
frecvenţa – înălţimea
forma undei – timbrul
ROL: învăţarea vorbirii
3) Senzaţiile cutanate - sunt de două tipuri:
a) tactile: determinate de presiunea obiectelor, au rol important în
activitatea manuală şi scriere.
b) termice: determinate de diferenţa de temperatură dintre corp şi
mediu
4) Senzaţiile olfactive: sunt determinate de natura chimică a substanţelor, au rol în
reglarea apetitului, semnalizează prezenţa de substanţe periculoase.
5) Senzaţiile gustative: sunt deteminate de natura chimică a substanţelor solubile,
au rol în reglarea apetitului.
6) Senzaţiile interne: semnalizează modificările din interiorul corpului, asigură
supravieţuirea.
7) Senzaţiile de echilibru: oferă informaţii despre poziţia corpului în raport cu
centrul de greutate, despre mişcările capului, mişcările de rotaţie.

1
 8) Senzaţiile kinestezice: receptorii se află în tendoane, muşchi, articulaţii.

Legi ale sensibilităţii:

Sensibilitatea – capacitatea reactivă a organelor de simţ.

Legea pragurilor: un excitant/stimul produce o anumită senzaţie numai dacă
depăşeşte un anumit prag denumit prag minimal absolut. Valoarea maximă a unui
stimul care mai determină încă o senzaţie specifică, dincolo de care apare senzaţia de
durere se numeşte prag maximal absolut. Pragul diferenţial este valoarea
(cantitatea) minimă care adăugată la stimularea iniţială determină o nouă senzaţie.
Legea lui Weber şi Fechner: stimulul creşte în progresie geometrică, sensibilitatea
în progresie aritmetică (ptr. valorile medii). Când intensitatea stimulului se apropie
de cele două praguri, raportul nu mai este constant.
Legea adaptării senzoriale: se referă la modificarea sensibilităţii analizatorilor sub
acţiunea repetată a stimulilor.
Legea contrastului senzorial: constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli
cu caracteristici opuse (contrast succesiv, simultan)
Legea semnificaţiei : dacă un stiimul este foarte important pentru o persoană atunci
el este repede şi bine recepţionat, chiar dacă intensitatea lui este mai mică.
Legea compensaţiei : insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau chiar
lipsa ei duce la perfecţionarea alteia, care preia funcţiile celei dintâi.
Legea sinesteziei: stimularea unui analizator poate produce efecte senzoriale
specifice şi în alt analizator.

EXERCIŢII APLICATIVE :
 Ilustrează printr-un exemplu legile sensibilităţii
 Identificaţi tipul senzaţiei descrise în afirmaţiile de mai jos:

……………….. Dă te rog muzica mai încet; mă asurzeşte!

………………..Toamna pădurea te încântă prin culorile ei pastelate.
………………..Ah, afară este extrem de frig.
………………..M-am înţepat în deget cu vârful acului.
………………..Am o durere vagă în stomac.
………………..Nu-mi place lămâia datorită gustului ei acrişor.
………………..Oahh, cred că laptele s-a stricat; miroase groaznic.

Stabileşte rolul fiecărei senzaţii în viaţa individului.

Explică următoarele caracteristici ale senzaţiilor: calitatea, durata, intensitatea,
tonalitatea afectivă.

1
 PERCEPŢIILE

Percepţiile – sunt procese senzoriale şi totodată imagini primare, conţinând

totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în
condiţiile acţiunii directe ale acestora asupra analizatorilor.

Caracteristici:
 Se referă la obiect în totalitatea însuşirilor date unitar şi integral
 Imaginea perceptivă este obiectuală, adică este imaginea unui obiect anume, pe
care-l reflectă unitar cu toate proprietăţile lui şi în configuraţia reală a acestora.
 Imaginea perceptivă este bogată în conţinut – cuprinde atât însuşirile
semnificative, cât şi cele mai puţin importante, de detaliu.
 Îndeplineşte o funcţie informaţionaşă specifică şi are un rol reglator deosebit
pentru activitate.
Fazele procesului perceptiv
Detecţia – sesizarea şi conştientizarea prezenţei stimului în câmpul perceptiv
Discriminarea - detaşarea stimului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-l
deosebesc de ceilalţi asemănători.
Identificarea - cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiilor obţinute şi raportarea
acesteia la modelul perceptiv corespunzător, subiectul putând să recunoască obiectul
respectiv. Un rol important îl au cunoştinţele anterioare şi experienţa cu obiectele.
Interpretarea – constă în integrarea verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului
perceput, a posibilităţii utilizării lui în activitate.

Legi ale percepţiei:

1) Legea integralităţii perceptive – exprimă faptul că însuşirile obiectului sunt
semnalate nu separat, ci în interrelaţii complexe alcătuind o imagine unitară.
Însuşirile se percep împreună şi se impun împreună, aşa că dacă un obiect
cunoscut este văzut numai parţial, subiectul se comportă ca şi cum l-ar fi văzut în
întregime.
2) Legea selectivităţii – se referă la faptul că nu se percep cu aceeaşi claritate toate
obiectele din câmpul perceptiv, numai anumite obiecte sau un aspect care
reprezintă obiect al percepţiei, celelalte reprezentând fondul percepţiei.
Selectivitatea este dependentă de:
- factori care ţin de obiectul percepţiei: mişcarea, noutatea, conturarea, contrast,
indicaţie verbală
- factori subiectivi: interesul pentru un obiect, experienţa anterioară, semnificaţia
obiectului
3) Legea constanţei perceptive – deşi pot exista variaţii de distanţă, unghi de
privire, iluminaţie, totuşi percepem obiectele ca relativ nemodificate, datorită
constanţei mărimii, culorii, formei

Formele percepţiei:

1
 Percepţia spaţiului – deoarece spaţiul este infinit şi nu poate fi perceput,
noi percepem însuşirile spaţiale ale obiectelor: formă, mărime, distanţă.
Percepţia caracteristicilor spaţiale se realizează prin mai multe modalităţi
senzoriale: vizuală, kinestezică, tactilă, auditivă.
 Percepţia timpului – fiind infinit nici timpul nu poate fi perceput ca atare.
Se pot percepe doar caracteristicile temporale ale evenimentelor:
continuitate-discontinuitate, succesiune, simultaneitate, durată. Sisteme de
referinţă pentru timp: fizic, biologic, social-cultural.
 Percepţia mişcării - mişcarea se referă la modificarea poziţiei obiectului
în spaţiu. Un rol important în percepţia mişcării îl au reperele luate
 Percepţia interpresonală – obiectul percepţiei sunt însuşirile manifeste
ale persoane, relaţiile pe care acesta le are cu ceilalţi.
 Observaţia este o activitate perceptivă conştientă şi autoreglată,
sistematică. .
 Spiritul de observaţie este aptitudinea de a sesiza rapid ceea ce este
relevant, deşi nu apare în mod foarte evident.
 Învăţarea perceptivă este orice modificare de comportament care
îndeplineşte condiţiile: apare în umra unei experienţe personale, se
păstrează în timp.
 Iluzia perceptivă –este o percepţie deformată

1
 REPREZENTAREA

Reprezentarea – este procesul psihic de reflectare sub formă schematică şi

generalizată a însuşirilor concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii
directe a stimulilor asupra organelor de simţ, dar bazându-se pe experienţa
perceptivă.

Caracteristici:
 Imaginea mintală a reprezentării este schematică, generală, este flucutuantă
 Apare în absenţa acţiunii stimulului asupra analizatorilor
 Prezintă atât caracteristici ale percepţiei, cât şi a noţiunilor
 Este un proces activ de construcţie mintală a imaginii obiectului absent
 Sunt figurative (la fel ca şi percepţiile) pentru că semnalizează însuşiri concrete:
formă, mărime, culoare, numai că spre deosebire de percepţii, care reprezintă
toate detaliile, reprezentările evocă doar însuşirile intuitive caracteristice.
 Constituie o imagine panoramică, adica ea reconstituie în plan mintal şi apoi redă
integral şi simultan toate informaţiile despre obiect
 Dacă în percepţie obiectul este refectat cu toate nuanţele sale cromatice, în
reprezentare acestea se reduc la culorile fundamentale
 Reprezentarea este desprinsă de contextul spaţio-temporal.

Clasificarea reprezentărilor:

a) după procesele senzoriale implicate:

1)reprezentările vizuale – sunt cele mai numeroase, sunt importante în
viaţa de toate zilele, în învăţarea şcolară, creaţia artistică
2)reprezentările auditive – sunt implicate în învăţarea limbilor străine şi
creaţia muzicală
3)reprezentările kinestezice – imaginea mişcării pe care urmează să o
faci. Sunt importante în activităţile sportive, manuale şi tehnice.

b) după gradul de generalitate:

1) reprezentări individuale – sunt imagini ale unor obiecte anume carer au
fost percepute de nenumărate ori.
2) reprezentări generale – sunt imagini ale unei categorii de obiecte.

c) după mecanismul de formare:

1) reprezentări imagini – se datoresc percepţiei anterioare păstrate în
memorie
2) imagini cu sens şi semnificaţie – sunt imagini intermediare între
imaginea concretă şi conceptul abstract

1
 3) imagini creatoare (construite pe baza experienţei anterioare) –
construcţiile mintale obţinute fac parte din realul posibil.
4) simboluri – sunt imagini care reprezintă sau evocă ceva.

DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GÂNDIRII

Gândirea este o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb permanent

între organism şi mediu. Individul asimilează o mulţime de informaţii prin interacţiunea
sa cu mediul; uneori aceste informaţii se modifică datorită constrângerilor impuse de
realitate, realizându-se astfel adaptarea la mediu.
Principala condiţie a apariţiei gândirii este interiorizarea acţiunii.
Din punct de vedere structural-operatoriu: gândirea constă în ansamblu de operaţii
şi raţionamente efectuate asupra structurilor cognitive (noţiunea).

Operaţii fundamentale ale gândirii

Analiza - este operaţia prin care se separă mintal însuşirile obiectelor.

Sinteza – operaţia de reunire în plan mintal a ceea ce s-a analizat.
Comparaţia – este operaţia fundamentală a gîndirii prin care se stabilesc
asemănări şi deosebiri, pe baza unui criteriu între elementele supuse comparaţiei.
Abstractizarea - constă în reţinerea a ceea ce este esenţial, definitoriu pentru
clasa respectivă de obiecte şi înlăturarea a ceea ce nu este esenţial, ceea ce este
întâmplător.
Generalizarea – este operaţia fundamentală de extindere pe plan mintal a unei
însuşiri de la un grup la toate de acelaşi fel.
Opusă abstractizării este concretizarea, iar opusă generalizării este
particularizarea.

Noţiunile şi formarea lor

Categoria – o clasă de obiecte instituită pe baza similarităţii fizice sau

funcţionale.
Noţiunea/conceptul unei categorii se exprimă printr-o definiţie ce cuprinde toate
caracteristicile necesare şi suficiente ale clasei respective.
Orice noţiune are conţinut şi sferă.
Conţinutul – se referă la ceea ce este esenţial în categoria respectivă de obiecte
reflectate de noţiune.
Sfera – se referă la totalitatea obiectelor care fac parte din categoria de obiecte
reflectată de noţiune.
Există 2 categorii de noţini:
-ştiinţifice
-empirice
Formarea noţiunilor:
-inductiv – de la particluar la general
-deductiv – de la general la particular

1
 Înţelegerea şi rezolvarea de probleme

Vorbim de înţelegere doar atunci când găsim în sistemul nostru de cunoştinţe un

echivalent pentru datele noi şi putem să combinăm cunoştinţele pe care le avem pentru a
surprinde semnificaţia noilor date.
Există două forme ale înţelegerii:
 prin intuiţie
 prin demonstraţie pur logică.
Problema apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un scop sau
să reacţioneze la o situaţie-stimul pentru care nu are un răspuns adecvat stocat în
memorie.
O problemă apare atunci când există:
- o stare iniţială
- o stare finală (stare-scop)
- acţiuni/operaţii.

Tipuri de probleme:
 bine definite
 slab definite

Etapele rezolvării de probleme:

1) Recunoaşterea problemei
2) Definirea problemei
3) Generarea de soluţii alternative
4) Luarea deciziei
5) Punerea în aplicare a soluţiei alese
6) Evaluarea consecinţelor aplicării soluţiei
Strategii de rezolvare a problemelor

Algoritmii – sunt operaţii care se desfăşoară într-o succesiune strictă.

Euristica - este acea strategie care permite descoperirea de noi informaţii, investigare.

1
 LIMBAJUL

Comunicarea –transferul de informaţii de la un sistem cognitiv la altul.

codare decodare

E R

Re Rr

Limbajul – este un sistem de semne mânuite după anumite reguli în

vederea:fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii.
Semn este tot ceea ce pe baza unei reguli este substituit în altceva. Există reguli:
 sintactice (vizează relaţiile dintre semne) ex. diferite părţi de propoziţie
 semantice (vizează relaţiile dintre semne şi semnificaţiile lor) ex: reguli de
traducere
 pragmatice (reguli de utilizare a semnelor)
Unii autori fac distincţia între limbă (fenomen social de comunicare prin
mijloace lingvistice) şi limbaj (mecanismul psihic individual, constituit
ontogenetic de utilizare a limbii)
În comunicarea verbală, alături de mijloacele lingvistice enunţate recurgem
şi la mijloacele extralingvistice (ritmul vorbirii, intonaţie, accente, mimică)
Funcţiile limbajului:
1) comunicare – funcţia fundamantală a limabjului este comunicarea
2) cunoaştere – întreaga cunoaştere realizată de omenire (cultura) este fixată
în limbă; întreaga cunoaştere a individului este mijlocită de limbaj
3) de reglare a altor manifestări psihice – este prezent în observaţie,
memorie, gândire, afectivitate

1
 4) emoţional-expresivă – individul îşi exprimă emoţiile atât prin mijloace de
natură lingvistică (cuvintele alese, ordinea cuvintelor) cât şi prin mijloace
extralingvistice
5) imperativ-persuasivă – emiţătorul influenţeazp poziţia receptorului. Când
îşi impune voinţa prin ordin îndeplineşte funcţia imperativă, iar dacă
convinge persoana, atunci limbajul îndeplineşte funcţia persuasivă.
6) simbolică – simbolul verbal înlocuieşte obiectele/fenomenele/relaţiile prin
cuvinte.
7) Cathartică – prin vorbire omul îşi descarcă tensiuni interioare, acumulate
în timp, relative la situaţii şi persoane.
Formele limbajului

VORBIRE

Oral ASCULTARE

Scris SCRIERE
CITIRE

Vorbire: aparatul fonoarticulator şi auditiv

Ascultare: aparatul kinestezic şi auditiv
Scriere: aparatul kinestezic şi vizual
Citire: aparatul fonoarticulator, kinestezic şi vizual

Limbajul scris:

1
-este mai pretenţios, necesită o activitate de elaborare a fazelor în raport cu un plan
stabilit
- nu există posibilitatea de a reveni, clarifica
-este sistematic şi clar
- nu-şi permite discontinuităţi
-se pune mai bine în evidenţă capacitatea de a gândi a individului
Limbajul oral:
-se desfăşoară în anumite situaţii şi se serveşte de aceste elemente situative
- este viu şi colorat pentru că recurge la mijloace extralingvistice

Oral şi scris – funcţia de comunicare şi

este orientat spre în afară
extern

intern NU este orientat spre afară

Este destinat comunicării
Serveşte activităţii mintale prin codificarea conţinutului
vieţii psihice în simboluri verbale
Conţinutul este foarte comprimat, conţine ceea ce este
esenţial
Este foarte rapid
Nu respectă structura gramaticală
Este o vorbire cu sine şi pentru sine
Îndeplineşte funcţia de anticipare, proiectare, conducere a
limbajului oral/scris.

1
 MEMORIA

Memoria este procesul psihic de întipărire, păstrare şi reactualizare a informaţiilor.

Este implicat în activitatea de învăţare, facilitând astfel adaptarea individului la mediu.
Calităţile memoriei:
Memoria
 este activă
 este relativ fidelă
 este situaţională
 este un proces intelectiv
 este în strânsă legătură cu celelalte procese psihice
Procesele memoriei sunt: întipărirea (engramarea), păstrarea şi reactualizarea
(reproducerea, recunoaşterea)

Formele şi legile memoriei:

1. caracterul intenţionat/neintenţionat al memorării:

-memorie voluntară implică scop, motivaţie, procedee de memorare; se
face cu intenţia de a memora, consum de energie
-memorie involuntară întipărirea, păstrarea se face fără intenţie, scop,
fără mijloace de memorare. Limbajul, cultura, sentimentele, convingerile se
datorează memoriei spontane.

2. criteriul înţelegerii materialului

-memoria mecanică- nu se înţelege materialul memorat, este implicată în
memorarea datelor istorice, nr de telefon
-memoria logică- se face cu intervenţia înţelegerii, presupune stabilirea de
legături, relaţii între informaţii. Este mai productivă, asigură păstrarea
materialului pe termen lung.

3. după conţinutul materialului memorat

memorie perceptivă – figuri, melodii, gusturi
memorie verbală – concepte, simboluri, idei
memorie motorie - mişcări
memorie afectivă –emoţii

2
 4. după durata păstrării materialului
*memoria senzorială (auditivă, vizuală, gustativă) denotă persistenţa
reprezentării senzoriale a stimulului timp de câteva sutimi de secundă
după ce acesta a încetat să acţioneze asupra receptorilor.
Este specifică unui anumit tip de senzaţii. Au o locaţie anatomică
specifică.
*memoria de scurtă durată este partea activată a memoriei de lungă
durată.
Capacitatea MSD este de 7+_ 2 chunks.
*memoria de lungă durată mulţimea totală a cunoştinţelor de care
dispune subiectul uman.

Legile memoriei:

1.Memoria depinde de vârstă

2.Legea înţelegerii – performanţa în memorare, păstrare şi reactualizare variază în funcţie
de gradul de înţelegere a materialului
3.Legea motivaţiei - performanţa în memorie depinde de motivaţia subiectului
4. Legea dependenţei de natura materialului – la vârste mici este mai uşor de memorat
materialul intuitiv, la 10-12 ani cel verbal, iar la 15 ani materialul abstract.
5. Legea exerciţiului-performanţa creşte odată cu numărul de repetiţii, dar nu nelimitat.
Repetiţiile eşalonate în timp sunt mult mai eficiente decât cele imediate, consecutive.
5. Efectul spaţierii (legea poziţiei materialului în serie – reţinem şi reactualizăm mai uşor
începutul şi sfârşitul materialului decât mijlocul.

UITAREA
Procesul de reactualizare este dependent de o serie de factori care fac ca
performanţa de reactualizare să fie fluctuantă.
Eficienţa reactualizării creşte dacă contextul reactualizării are mai multe
proprietăţi similare celor prezente în contextul memorării.
Contextul reactualizării are cât mai puţine asemănări cu alţi stimuli decât cei care
trebuie reamintiţi.
Care sunt fenomenele care îngreunează reactualizarea?
-interferenţa – influenţa pe care cunoştinţele învăţate o au unele asupra altora.
-efectul FAN – se manifestă prin încetinirea ritmului reactualizării în funcţie de
sporirea informaţiilor pe care le avem despre un anumit obiect.

2
 Uitarea este un fenomen psihic ce se manifestă sub forma erorilor în
recunoaştere sau reproducere, până la imposibilitatea de a reactualiza materialul
memorat.
Cauzele uitării
-nesolicitarea îndelungată a materialului
-insuficienta consolidare în etapa memorării
-stări emoţionale negative (experienţe penibile, impresii neplăcute tind să fie
uitate repede)
-lipsa de interes
-stare de oboseală, surmenaj (consumuri de droguri, alcoolism)

IMAGINAŢIA
Imaginaţia este procesul psihic intelectual care vizează elaborarea de
imagini şi proiecte noi pe baza combinării şi transformării experienţei.
Condiţii:
-experinţa perceptivă păstrată în memorie
-produsul imaginaţiei să fie: nou, original, productiv/util
Produsele imaginaţiei
-imagini ale unor obiecte (lucruri, idei) care nu pot fi percepute direct
-imagini ale unor obiecte posibile
-proiecte
-imagini ale unor obiecte dorite, dar care sunt încă nereale pentru persoana
respectivă
Formele imaginaţiei
 VISUL – constă în producerea de imagini noi prin transformări ale
unor date din experienţa personală; are rol util în viaţa omului; este
o formă inconştientă şi involuntară; imaginile visului au un caracter
scenic şi simbolic. Freud susţine că în structura visului apar:
conţinutul latent/nemanifestat (tendinţele afective oarbe, egoiste ale
persoanei) şi conţinutul manifest (simbolul dorinţelor, al rezolvării
conflictelor din viaţa reală).

2
  REVERIA – reprezintă un flux de imagini ce realizează dorinţele în
plan imaginar; dacă este de scurtă durată – reveria este eficientă
deoarece poate duce la obţinerea de combinaţii noi şi originale (fiind
o cale de stimulare a creativităţii); dacă este prelungită atunci este
dăunătoare.
 IMAGINAŢIA REPRODUCTIVĂ – înseamnă a reprezenta mintal
pe baza unei descrieri verbale, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în
experienţa personală; este intenţionată, uneori spontană; este
conştientă, aflându-se sub controlul gândirii; se realizează sub
influenţa unor indicaţii concrete, a unor schiţe sau a descrierilor
verbale; uşurează înţelegerea relaţiilor abstracte prin construirea
mentală a suportului imagistic.
 IMAGINAŢIA CREATOARE – este cea mai complexă şi valoroasă
formă a imaginaţiei voluntare şi active; este orientată spre ceea ce
este nou, ţine de viitor.
 EMPATIA – se referă la transpunerea imaginativă a cuiva în
gândirea, simţirea şi acţiunea altcuiva.
Procedeele imaginaţiei – sunt moduri de operare mentală, presupunând o
succesiune mai mult sau mai puţin riguroasă de compuneri, recompuneri, integrări
şi dezintegrări ducând la rezultate variabile cantitativ şi calitativ.
Ex: aglutinarea, amplificarea, multiplicarea, omisiunea, analogia, substituţia,
schematizarea

Motivaţia

Motivul - este orice condiţie internă a persoanei care determină acţiunea sau
gândirea (Allport)

Motivaţia reprezintă un ansamblu structurat al motivelor.

Funcţiile motivelor:
 Declanşare/stopare a acţiunii
 Orientare –dă un anumit sens comportamentului
 Susţinere energetică- menţine tonusul necesar în timpul acţiunii.
Realizând cele trei funcţii enunţate, motivele îndeplinesc funcţia de reglare în
sistemul de personalitate.
Conduita umană este determinată:
 atât de factori externi (evenimente, obiecte externe) – care declanşează
acţiunea
 cât şi de factori interni(dorinţe, aspiraţii, trebuinţe) – care susţin şi
direcţionează acţiunea. Aşadar, sursa acţiunii trebuie căutată nu numai în
afara sau înăuntru organismului, ci în interacţiunea dintre individ şi
mediu.

2
Clasificarea motivelor:
 după caracterul lor înnăscut sau dobândit:
 trebuinţe primare: se caracterizează prin faptul că au la baza
mecanisme bio-fiziologice înnăscute, sunt prezente la toţi
oamenii, de satisfacerea lor depinde viaţa individului, au o
forţă mare de activare
 trebuinţe secundare: se dobândesc în cursul existenţei
individului, nu sunt aceleaşi pentru toţi, au semnificaţie
psihologică nu biologică; se formează pe baza satisfacerii
celor primare.
 după apartenenţa la individ sau mediu:
 motive interne (intrinseci) – îndeplineşti o acţiune pentru că
aceasta determină satisfacţie. Din această categorie fac parte:
nevoia de explorare (care susţine activitatea de creaţie),
nevoia de realizare personală (este prezentă la toţi oamenii,
ne apropiem de cei care ne apreciază şi ne îndepărtăm de cei
care nu ne preţuiesc)
 motive externe (extrinseci) – faci activităţi pentru a obţine o
recompensă.
Conflicte de motive:
-apropiere –apropiere (+ +)
-depărtare-depărtare (- -)
-apropiere-depărtare (+ -)

Ierarhia motivelor

2
 Nevoi estetice
(orientare spre frumos)

Nevoia de a cunoaşte şi de a
înţelege (curiozitate)
Nevoia de autodepăşire (dezvoltarea
potenţialului creativ)

Nevoia de stimă şi consideraţie (aprobare socială,

nevoia de statut)

Nevoia de dragoste şi apartenenţă (identificarea cu alţii,

trebuinţa de afiliere)

Nevoia de siguranţă (echilibru emoţional, asigurarea condiţiilor de viaţă,

muncă)

Nevoi fiziologice (hrană, sete,odihnă)

Observaţii:
-nevoile situate la baza ierarhiei sunt cele ce trebuie satisfăcute primele înaintea
cele situate la nivele superioare;
-nevoile situate la nivel superioare sunt dezvoltate mai târziu
-cu cât avansăm pe scara ierarhică, cu atât nevoile sunt mai legate de experienţa de
viaţă şi mai puţin legate de biologic
-nevoile situate spre vârful piramidei sunt mai dificil de satisfăcut

Impulsurile – constă în apariţia unei excitabilităţi accentuate a centrilor nervoşi

corespunzători şi trăirea unei stări de activare, tensiune
-sunt esenţiale pentru supravieţuire
ex: sexul , agresivitatea
Intenţia – marchează trecerea de la motive la scopuri/proiecte, indicând
cristalizarea aspectului direcţional al motivului.
Scopul – este prefigurarea mintală a rezultatului, un gând prezent asupra a ceea ce
urmează să se obţină în viitor.
Aspiraţia – este tendinţa spre performanţă în realizarea intenţiilor sau în
îndeplinirea scopului vieţii.
Interesul – tendinţa de a acorda atenţie anumitor obiecte şi de a se orienta spre
anumite activităţi.

2
 Idealul – este o intenţie de viitor, este o formă de motivaţie care se formează prin
educaţie, este elaborată cultural, dar capătă pentru persoană o valoare de
mobilizare.
Frustrarea – apare atunci când nu poţi ajunge la ceea ce ţi-ai propus, pentru că în
calea satisfacerii motivelor intervine o piedică.

Motivaţie şi performanţă

Performanţa este nivelul superior în realizarea scopului.

Legea optimului motivaţional:
1) Ideal este să evaluezi corect relaţia dintre cerinţele sarcinii şi posibilităţile
pe care le ai
2) În cazul sarcinilor de nivel mediu să te mobilizezi proporţional, adică la
nivel mediu
3) În cazul sarcinilor uşoare, să te mobilizezi puţin peste, considerându-le ca
fiind mai grele decât sunt

PROCESELE AFECTIVE

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe caracterizate prin:

 modificări fiziologice
 printr-o conduită marcată de expresii emoţionale
 printr-o trăire subiective
fiind determinate de concordanţa/discordanţa dintre cerinţele interne ale
individului şi realităţile din mediu.

Procesele afective :
 au o funcţie adaptativă
 au o funcţie evaluativă.

2
 Proprietăţile proceselor afective :

1)Polaritatea – se referă la tendinţa trăirilor afective a se constitui în cupluri/perechi

contrare.
Ex. bucurie-tristeţe
ură-iubire
plăcere- neplăcere
2)Caracterul stenic/astenic – o trăire are :
-caracter stenic atunci când oferă energie pentru activitatea persoanei, o
întăreşte/mobilizează.
-caracter astenic atunci când ea duce la scăderea tonusului persoanei în activitate, o
demobilizează, îi scade eficienţa.
3)Durata – în mod normal, o trăire durează:
-cât timp durează factorul care a generat-o
-cât durează semnificaţia obiectului respectiv pentru persoană.
4) Intensitatea – se referă la profunzimea trăirii.
Depinde de :
-particularităţile afective ale persoanei
-semnificaţia pe care obiectul/factorul afectogen o are pentru acea persoană.

O persoană echilibrată afectiv - are trăiri emoţionale proproţionale cu intensitatea

factorului afectogen.
4)Mobilitatea- se referă la:
-trecerea emoţiei de la o stare de activare – la una de intensitate maximă şi apoi la
stingerea ei.
-trecerea de la o trăire afectivă la alta.

Echilibru afectiv - mobilitate în funcţie de situaţie.

Expresivitatea proceselor afective

Deşi sunt trăiri interioare, procesele afective pot fi cunoscute prin modul în care se
exprimă :
 manifestări motorii (mişcări ale corpului, feţei, braţelor)
 manifestări ale vocii
 manifestări organice.

Clasificarea proceselor afective :

Pentru a clasifica procesele affective se iau în considerare criteriile: intensitate,

durată, grad de conştientizare, de condiţionare culturală, complexitatea.
1) Procesele afective primare – sunt condiţionate de mecanisme biologice, sunt
spontane, au un grad scăzut de organizare.

2
 a)Dispoziţiile organice- sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate
şi boală..
ex. boli cardiovasculare - stări anxioase
hepatici - euforie
b)Afectele – sunt izbucniri emoţionale caracterizate prin apariţia bruscă şi de
scurtă durată, cu o desfăşurare unipolară, intensitate mare, consumându-se în expresii şi
gestică vie, fiind lipsite de control conştient.
Ex. furia, disperarea, accesele de râs
c) Stresul – ansamblu de stări şi reacţii de apărare determinate de suprasolicitare,
agresiune, şocuri, zgomote puternice. Se manifestă prin : frică, mânie, groază, stări
penibile, suferinţă sufletească.

2)Procesele afective secundare – sunt conştientizate, condiţionate cultural, au un grad

crescut de organizare şi diferenţiere, intensitate moderată, durată – cât ţine situaţia,
desfăşurare fazică (spre deosebire de afecte care se descărcă brusc)
a)Emoţii - sunt efectul confruntării dintre nevoile individului şi datele mediului.
Se dezvoltă gradat, procesual, au un grad crescut de diferenţiere şi interiorizare. Au o
orientare determinată, o referinţă obiectuală, situaţională. Sunt bipolare.
b)Dispoziţiile afective – stări emoţionale difuze şi generalizate, mai puţin intense,
relativ discrete, dar durabile. Ele apar:
-ca premise pentru dezvoltarea de noi formaţiuni afective
-ca expresie rezultativă a unor desfăşurări emoţionale.
În formarea dispoziţiilor afective un rol important îl au relaţiile umane; aşa se
explică fenomenul de contagiune afectivă (transmiterea stărilor afective la alţii şi de la
alţii).
Dispoziţiile afective resimţite de membrii grupului – climat afectiv.
Dispoziţiile afective pot deveni trăsături de caracter.
c)Sentimentele – sunt formaţiuni afective complexe, durabile, de intensitate
moderată, stabile, au un grad crescut de generalitate.
d)Pasiunile - sunt procese afective stabila care angrenează în structura lor
obişnuinţe de conduită a individului; de aici necesitatea de a efectua acţiunea respectivă.

Invăţarea afectivă

-se învaţă motivele care generează emoţiile

-modul de manifestare a emoţiei .

Rolul afectivităţii în viaţa individului

- percepţia socială (imaginea despre altul)

- conferă/satisface nevoia de securitate (dragoste, apartenenţă)
- în învăţarea socială

2
 VOINŢA

Actul voluntar este comportamentul în care există o intenţie conştientă şi un

control conştient.
Actele involuntare sunt acele acte care au la bază reflexe înnăscute şi actele
impulsive.
Autocontrolul conştient presupune prezenţa procesului de voinţă.

Voinţa – este procesul psihic complex de reglaj superior, realizat prin

mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei
psihonervoase în vederea depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient
stabilite.

Fazele actelor voluntare:

 FORMULAREA SCOPULUI – în raport cu scopul stabilit se organizează
acţiunea, se aleg mijloacele de realizare a ei şi se verifică rezultatele acţiunii.
 DELIBERAREA – implică lupta motivelor, este faza în care individul optează
pentru motivul cu valoarea cea mai înaltă
 DECIZIA – înseamnă a lua prin voinţă proprie o hotărâre. Prin deliberare ai
stabilit scopul, acum hotărăşti că acest scop trebuie îndeplinit şi îţi fixezi
miloacele prin care îl vei realiza.
 EXECUTAREA ACŢIUNII – are ca finalitate atingerea scopului

Caracteristici ale voinţei

1) Independenţa de voinţă –se referă la a fi capabil să deliberezi şi să iei
decizii singur atunci când trebuie să faci acest lucru
2) Sugestibilitatea – este dispoziţia spre imitaţie
3) Falsa independenţa a voinţei sau negativismul – opoziţie la sugestii
4) Promptitudinea – se referă la capacitatea persoanei de a lua hotărâri în
timp optim, de a prelungi inutil deliberarea
5) Perseverenţa - capacitatea de a finaliza deciziile în ciuda obstacolelor care
apar în timpul executării acţiunii care duce la realizarea scopului

2
 ATENŢIA

Atenţia – este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a

energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice.
Formele atenţiei
-după prezenţa/absenţa intenţiei:
a) atenţie involuntară – este întâlnită şi la animale, apare sub influenţa a două categorii
de factori: interni şi externi.
Factorii externi sunt:
 intensitatea deosebită a stimulului
 noutatea/neobişnuitul stimulului
 apariţia/dispariţia bruscă a stimulului
 mobilitatea unui stimul
 gradul de complexitate
Factorii interni sunt:
 interesul
 actualizarea unor motive
 trăirea afetivă pozitivă a relaţiei cu obiectele
b) atenţie voluntară – este prezentă intenţia ca motiv conştient de a urmări ceva.
Este favorizată de:
 claritatea scopului
 cunoaşterea etapelor activităţi prin care se realizează scopul
 ambianţa.
c) atenţia postvoluntară – deprinderea de a fi atent

-după caracterul extern/intern

a) atenţie externă – obiectul atenţiei este în afară; este prezentă mai ales în percepţie şi
observaţie
b) atenţie internă – obiectul este gândul sau sentimentul asupra căruia te concentrezi

Caracteristicile atenţiei
 concentrarea – constă în rezistenţa la influenţa factorilor perturbatori
 stabilitatea – se referă la menţinerea atenţiei asupra aceluiaşi obiect
 instabilitatea – imposibilitatea de a menţine atenţia

3
  fluctuaţia - modificarea intensităţii atenţiei
 mobilitatea/flexibilitatea – este proprietatea atenţiei de a se comuta intenţionat
de la o activitate la alta
 distributivitatea – este acea însuşire care permite unei persoane să desfăşoare
concomitent mai multe activităţi cu condiţia ca unele dintre ele să fie automate.
 volumul - întinderea atenţiei, numărul de elemente cuprinse în câmpul atenţiei.

PERSONALITATEA

Personalitatea poate fi definită ca un sistem bio-psiho-socio-cultural.

O trăsătură este o tendinţă generală, un mod de manifestare al personaei.
Caracteristici ale trăsăturilor de personalitate:
 Au un caracter sintetic – rezultă din interacţiunea proceselor psihice
 Sunt relativ stabile – se manifestă aproximativ la fel în orice situaţie
 Flexibilitate – se pot modifica sub influenţa/acţiunea puternică a condiţiilor
socio-materiale în care omul trăieşte
 Generalitate – unele trăsături de personalitate se manifestă sporadic, altele
însă îl caracterizează pe om în orice situaţie (deci tind spre generalitate)
Trăsăturile se distribuie în populaţie conform curbei lui Gauss.

Factori care influenţează dezvoltarea personalităţii

1) Ereditatea specifică – se referă la acele însuşiri/particularităţi prin care
omul se diferenţiază de celelalte specii, acestea fiind determinate în
primul rând specificul creierului
2) Ereditatea diferenţială – este evidentă în structura corporală, dotaţia
întelectuală şi în temperament. Potenţialul ereditar uman se transformă
în personalitate prin interacţiunea cu mediul soci-cultural în care trăieşte
copilul, având loc procesul de enculturaţie.
3) Enculturaţia – este procesul de asimilare a valorilor şi
comportamentelor umane specifice culturii respective.
4) Educaţia – apare ca o modalitate de acţiune a mediul social. Începe în
familie, însă instituţia socială specializată pentru educaţie este şcoala.
Şcoala realizează educaţia ca o activitate organizată sistematic pentru
dezvoltarea personalităţii în conformitate cu obiectivele precis definite
într-o anumită epocă şi societate.
P=f (ExM)
Componentele personalităţii

3
 -fiziologică –tipul somatic transmis prin zestrea genetică a individului, baza
sa organică, resursele sale biologice, echilibru hormonl, care determină
influenţele comprtamentului şi manifestările personalităţii
-bio-energetică – oferită de proprietăţile fundamentale ale SNC
(mobilitate, forţă, echilibru proceselor de excitaţie şi inhibiţie) exprimat în
planul vieţii prin temperament.
-instrumentală – exprimată prin aptitudini şi capacităţi, gradul de
dezvoltare a deprinderilor, priceperilor şi obişnuinţelor
-cognitivă - modul de prelucrare a informaţiilor, stilul cognitiv
-afectiv-motivaţional – (preferinţe, interese, idealuri , pasiuni, sentimente)
-relaţională/socială – relaţiile pe care individul le are cu ceilalţi, atitudinile
sale faţă de mediu şi faţă de ceilalţi (caracterul)

Caracteristici ale personalităţii

-caracterul unitar, integrator, sintetic
-organizarea dinamică a personalităţii
-asigură o integrare unică în mediul social

ABORDĂRI ALE PERSONALITĂŢII

1.Faţete ale personalităţii

Există mai multe faţete ale personalităţii:

 Personalitatea reală (PR) – aşa cum este ea în realitate; cuprinde totalitatea
elementelor biologice, psihologice şi sociale relaţionate şi integrate între ele, ceea
ce i-a determinat pe unii autori să definească ca fiinţă biopsihosocială.
 Personalitatea autoevaluată (PA) cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor,
credinţelor individului despre propria sa personalitate, incluse de regulă în ceea ce
se numeşte – imaginea de sine. Cu alte cuvinte este vorba de felul cum se
percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi. În
copilărie, imaginea de sine este dependentă de ceea ce individul ar dori să fie şi
mai puţin de ceea ce este în realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se
construiască în funcţie de ceea ce este a a fost omul respectiv; de ceea ce face sau
a făcut.
 Personalitatea ideală (PI) – este imaginea pe care individul doreşte să o obţină.
Ea se referă nu la ceea ce este un individ în realitatea sau la ceea ce crede el
despre el, ci la ceea ce ar dori să fie, cum ar dori să fie, ea reprezintă
personalitatea proiectată în viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care
individul şi-l propune să-l construiască în decursul vieţii sale. Dispune de
importante forţe şi funcţii stimulative.
 Personalitatea percepută (PP) – cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor,
aprecierilor cu privire la alţii. Aşa cum individul îşi elaborează o imagine de sine,
tot aşa el îşi formează şi o imagine despre alţii, care îl ghidează în

3
 comportamentele sale faţă de aceştia. Mecanismul esenţial al formării unei
asemenea imagini este atribuirea.
 Personalitatea proiectată (P Pro) – cuprinde ansamblul gândurilor,
sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac
ceilalţi asupra sa; se referă la ceea ce cred eu că gândesc alţii despre mine.
 Personalitatea manifestată (PM) - este reprezentată de ansamblul trăsăturilor şi
însuşirilor ce-şi găsesc expresia în modalităţile particulare, proprii, specifice de
exteriorizare şi obiectivare comportamentală. Este punctul de intersecţie între
social şi individual, între interioritatea psihică a individului şi normativitatea
societăţii.

2.Niveluri la care se desfăşoară viaţa psihică

Teoria lui Kurt Lewin

Viaţa psihică a personalităţii se desfăşoară la trei niveluri: conştient, preconştient şi
inconştient.
Persoana este separată de mediul său extern printr-o graniţă permeabilă care este primul
strat al psihicului (conştient); aici are loc adaptarea rapidă la cerinţele mediului. De la
acest strat spre interior se află nivelul care cuprinde toate acumulările individului,
cunoştinţele, deprinderile, limbajul, etc. Acestea nu sunt conştiente in mod permanent, ci
numai la nevoie. Al treilea nivel este zona cea mai intimă a persoanei; cuprinde
interesele, sentimentele durabile, aspiraţii, prejudecăţi.
Între straturi nu există separare netă, ci există treceri, schimburi între un nivel şi altul, de
la un moment la altul.
Teoria lui Allport
Omul este singura fiinţă conştientă. Activitate conştientă înseamnă orientare
intenţionată spre scop, concentrare de atenţie şi propunere de planuri pentru viitor.
Câmpul conştiinţei este extrem de îngust (nu pare să fie mai mare decât vârful unui
creion). Verbalizarea constituie modalitatea de a fi conştient, iar limbajul constituie
calitatea structurală a conştiinţei.

3
 Conştiinţa

Subconştientul: orientarea însoţitoare –

cine sunt, ce fac

Preconştientul: amintiri ce pot fi evocate

Inconştientul: amintiri refulate, de obicei inaccesibile

Relaţia conştient - inconştient

S-a susţinut că inconştientul este inaccesibil conştiinţei, că el se manifestă în

condiţii normale doar în timpul somnului prin vis (Freud).
Jung a emis ipoteza că inconştientul ar putea poseda şi conţinuturi care în anumite
împrejurări să devină perceptibile Eului, conţinuturi neconştientizate.

Planificare intenţionată Creativitate Creativitatea Distorsiunea

şi testarea realităţii şi imaginaţie la nevrotic realităţii

CONŞTIENT

PRECONŞTIENT

INCONŞTIENT

Dominarea: conştientului preconştientului inconştientului

Stările confuzo-onirice: se pierde orice interes pentru lumea exterioară. Imaginile

sunt legate de dorinţă sau de frământări, lumea este ca cea din timpul visului, nu ştie cine
este şi unde se află.

3
 Halucinaţia: domină inconştientul, subiectul se simte obiect al persecuţiei, al
influenţelor telepatice, al sugestiei şi aude voci.
Depersonalizarea ca efect al drogurilor: sub influenţa drogurilor se alterează
capacitatea conştientă, se trece în stare de vis; astfel braţul se continuă cu piciorul,
obiectele se deplasează, imaginile se multiplică la infinit.

TEORII CULTURALISTE ŞI MODELE COGNITIVE ÎN ABORDAREA

PERSONALITĂŢII

1)Teoria lui K.Horney – explică perturbările de personalitate pe baza relaţiei sociale

dintre copii şi părinţi. Când părinţii nu oferă copilului protecţie şi căldură sufletească, el
nu se simte în siguranţă şi de aceea poate să devină:
 Ostil şi caută răzbunare
 Supus, obedient ca să câştige dragostea părintească
 Autocompătimitor, pentru a obţine simpatie
 Dominant: îşi impune voinţa asupra altora, având iluzia de putere

2) Teoria lui E. Fromm – personalitatea se formează din interacţiunea nevoilor noastre

de bază şi a oportunităţilor oferite de societate pentru realizarea lor. Nevoile de bază sunt:
 Nevoia de a fi cu altul (nevoia de relaţie)
 Nevoia de spiritualitate
 Nevoia de apartenenţă
 Nevoia de cadru de referinţă (de valori la care să se raporteze)
 Nevoia de identitate
Câştigând cât mai multă libertate, oamenii se simt din ce în ce mai izolaţi. Fromm
crede că problema izolării se rezolvă pe două căi:
1) Prin conformare la regulile societăţii
2) Folosind libertatea pentru a ne alătura altora în valori ca dragoste, muncă.

3)Teoria lui Piaget - Pentru Piaget psihicul construieşte în mod continuu sisteme
de reguli din ce în ce mai elaborate, structuri cu ajutorul cărora să organizeze
experienţa şi să se adapteze la realitate. Această construcţie are la bază o
combinaţie a structurilor înnăscute cu maturarea biologică, cu procesarea
experienţei şi cu tendinţa sistemelor biologice de a căuta să se adapteze cât mai
optim la mediu.

Idei fundamentale ale teoriei lui Piaget

a) Dezvoltarea cognitivă este adaptativă - cu cât ne reprezentăm mai acurat
realitatea, cu atât putem supravieţui mai bine în mediu.
b) Cunoaşterea este mai degrabă mediată decât imediată - realitatea nu e
înregistrată pasiv de sistemul nostru cognitiv, ci este construită activ, permanent.

3
c) Motivaţia pentru dezvoltare cognitivă este intrinsecă - fiinţele vii caută în
mod natural informaţia care este doar uşor diferită/mai complexă decât
cunoştinţele lor actuale.
d) Dezvoltarea cognitivă este dialectică - există o permanentă interacţiune
între dorinţa de a avea un sistem de cunoştinţe bine organizat (acomodare) şi
nevoia de mai multă informaţie (asimilare), care în continuu desfiinţează
structurile existente, ducând la elaborarea altora uşor mai sofisticate.

ETAPE ALE DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

Conceptul de dezvoltare se referă la modificările secvenţiale ce apar într-un

organism pe măsură ce acesta parcurge traseul de la concepţie la moarte. Dezvoltarea
organismului se desfăşoară pe mai multe paliere, dar cu toate acestea este unitară,
determinând evoluţia individului în ansamblul său. . Astfel putem vorbi de:
1.dezvoltare fizică ce reuneşte:
- modificările în lungime, greutate
- modificările structurii şi funcţiei creierului, inimii altor organe interne
- modificările scheletului şi musculaturii, care afectează abilităţile motorii
2.dezvoltare cognitivă care cuprinde:
- modificări ce apar la nivelul percepţiei
- modificări ce apar la nivelul învăţării
- modificări ce apar la nivelul memoriei

3
 - modificări ce apar la nivelul raţionamentului
- modificări ce apar la nivelul limbajului. Aceste aspecte ale dezvoltării intelectuale
sunt legate de dezvoltarea motorie şi emoţională
3.dezvoltarea se desfăşoară în plan psihosocial , cuprinzând modificări ce apar
în:
- personalitate
- emoţii
- relaţiile individului cu ceilalţi.
Regularităţile care există în succesiunea dezvoltării fiinţei umane permit distingerea
unor etape distincte de vârstă (Papalia, Olds, 1992). Astfel, se consideră că fiecare dintre
noi urmăm un traseu compus din:
 Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere)
 Perioada de nou născut şi sugar (0-1 an)
 Copilăria timpurie (1-3 ani)
 Vârsta preşcolară (3-6 ani)
 Vârsta şcolară mică (6/7-10/11 ani)
 Preadolescenţa-pubertatea (10/11-14/15 ani)
 Adolescenţa (14/15-20 ani)
 Vârsta adultă tânără (20-40 ani)
 Vârsta “de mijloc” (40-65 ani)
 Vârsta adultă târzie – bătrâneţea (începând cu 65 ani)

Caracteristici ale stadiilor de dezvoltare:

 Fiecare stadiu are trăsături proprii, se manifestă diferit în funcţie de perioada de

vârstă şi de influenţele mediului şi educaţiei.
 Prin „stadii ale dezvoltării” înţelegem că fiecare stadiu are caracteristici definite
de început şi de sfârşit.
 Fiecare stadiu integrează competenţele achiziţionate în stadiul anterior..
 Fiecare stadiu este mai complex decât cel precedent şi reprezintă o
conceptualizare mai adecvată a realităţii.
 Sunt universale – deci sunt caracteristice tuturor indivizilor
 Secvenţierea lor este identică – toţi indivizii umani parcurg obligatoriu în
exact aceeaşi ordine toate stadiile; nu este posibil nici ca vreunul dintre aceste
stadii să fie “sărit” în dezvoltare.

Ce anume influenţează dezvoltarea?

Baltes & colab. săi au susţinut existenţa a trei influenţe importante asupra dezvoltării:
1) Influenţele cu caracter de vârstă – se află într-o relaţie puternică cu vârsta
cronologică
2) Influenţele cu caracter istoric sunt legate de evenimentele care au loc la un
anumit moment şi-i afectează pe majoritatea membrilor unei generaţii.
3) Evenimentele de viaţă fără un caracter specific sunt cele care infleunţează
dezvoltarea indivizilor în anumite momente sau la anumite vârste.

3
Baltes susţine că fiecare influenţă este determinată prin interacţiunea factorilor biologici
cu cei ambientali.

Factori ce favorizează diferenţele individuale:

 ereditatea
 relaţiile părinţi – copii
 educaţia
 nivelul de dezvoltare economic
 valorile.

COPILĂRIA
Dezvoltarea fizică:
La naştere: B-3200g h=50cm
F-3000g h=49cm
La 5 ani h=5X decât la naştere
La 12 ani g=2X5ani
Creierul 350g-900g -I an
Inima 25g – 300g
Este intesnsă în primul an de viaţă (creşte aproxim 50%) şi continuă într-un ritm alert
până la 3 ani, după care este lentă până la 14/15 ani.
Dezvoltarea cognitivă:
Limbajul – până la 3 săptămâni – primele ţipete
3 săpt – 5 luni ţipetele variază ca intensitate şi tonalitate
5 luni – 1 an – sunete similare vocalelor
15-18 luni – 20 cuvinte

3
 18-24 luni –propoziţii cu 2 cuvinte
2 ani – 275/300 cuvinte
3 ani 1000 cuvinte
4 ani – utilizează regulile de bază ale gramaticii
6 ani – 8000 cuvinte
Se dezvoltă capacitatea de memorare.

Etapele dezvoltării strategiilor mnezice

Preşcolarii nu pot folosi o strategie chiar dacă le e sugerată sau impusă

dinafară
Copiii de 6-7 ani pot folosi una sau mai multe strategii, dar nu în mod spontan;

Copiii de 8-9 ani pot folosi în mod spontan strategii de memorare dar acest lucru
nu duce neapărat la rezultate sau la performanţe identice cu cele
ale copiilor mai mari.

Stadiile dezvoltării cognitive

STADIUL SENZORIOMOTOR (0-2 ANI)
Cunoaşterea lumii se realizează prin manipularea obiectelor .În acest stadiu copilul
învaţă să se diferenţieze de lumea înconjurătoare, să îşi delimiteze contururile
propriei persoane. Apar reprezentările mentale.
STADIUL PREOPERATOR (2-6/7 ANI)
-gândire magică, egocentrism (înţelege lumea doar prin prisma sa), ireversibilitate,
centrarea pe o singură dimensiune
-înţelege clasificarea obiectelor
-dobândeşte conceptul de conservare a numărului
STADIUL OPERAŢIILOR CONCRETE (6/7-11/12 ANI)
Înţelege conservarea masei, a lungimii, a greutăţii şi a volumului
Poate să preia uşor perspectiva altei persoane
Este legat încă de experienţa concretă
STADIUL OPERAŢIILOR FORMALE (DE LA 12/14 ANI)
Poate face speculaţii asupra posibilului. Poate să raţioneze deductiv, să formuleze
şi să testeze ipoteze.

Dezvoltarea socială – creşte numărul de contacte sociale odată cu achiziţia

mersului; un rol important îl are întegrarea copilului la şcoală.
 Grupul de prieteni capătă o greutate crescândă în viaţa copilului, având funcţii
multiple, de la influenţarea dezvoltării conceptului de sine la formarea
atitudinilor şi valorilor şi adaptarea în societate.
 Prietenii se aleg în funcţie de sex şi statut socio-economic. Sunt foarte
puternice prieteniile de acelaşi sex.

3
 Funcţiile prietenilor

Sursă de comparaţie reper pentru autoevaluare şi feedback despre cum te văd

ceilalţi
Sursă de valori alternative opinii, sentimente, atitudini opuse celor ale părinţilor

Sursă de securitate emoţională
Sursă de îmbogăţire a
performanţelor cognitive
Sursă de informaţie pentru o mai
bună adaptare în societate
un copil îi poate oferi altui copil mai mult sprijin ca un
adult, deoarece i se permite alt cod de comunicare
colaborare sau ajutor reciproc
prin învăţarea de rutine de interacţiune cu ceilalţi

ADOLESCENŢA
(11/12 ani – 20/25 ani)

Dezvoltarea fizică:
 o creştere explozivă în înălţime, greutate,
 o dezvoltare semnificativă a musculaturii şi scheletului.

 afectează imaginea de sine

 se dezvoltă şi se maturizează organele reproductive
 apar caracterele sexuale secundare

Dezvoltarea cognitivă

4
  se atinge stadiul piagetian al operaţiilor formale
(capacitate de gândire abstractă. raţionamente ipotetico-
deductive, abordarea flexibilă a diferitelor probleme şi
testarea de ipoteze)
 tendinţe egocentrice - în relaţiile cu autoritatea

Dezvoltarea socială
 nucleul identităţii=alegerea unui scop în viaţă
 prieteniile devin mult mai intime; se dezvoltă relaţii
apropiate şi cu persoane de sex opus.
 presiunile grupului de prieteni sunt foarte puternice, şi în
cazuri extreme duc la acte antisociale (renunţarea la
şcoală, consumul de droguri, minciuni frecvente, furt,
fuga de acasă, etc)
 relaţiile cu prietenii sunt esenţiale, dar cele cu părinţii sunt
încă la fel de importante şi nu presupun în mod necesar
conflicte.

4
 Operarea asupra posibilului:
-înţelegerea argumentelor
interlocutorului
-gândirea cu pas înainte de
adversar
Pseudoprostia -planificarea mişcărilor
-amânarea/blocarea -prevederea consecinţelor
deciziei datorită
examinării multiplelor
faţete ale problemei Metacogniţia =gând
asupra gândurilor
-introspecţie,
conştientizare de sine
Tranziţii
cognitive
Egocentrismul
-convingerea în propria Multidimensionalitate
unicitate a
-iluzii pozitive -analiza problemelor din
-negarea/distorsionarea mai multe unghiuri
realităţii

Relativismul
-acceptă mai puţin fapte şi
adevărăruri absolute
-chestionează afirmaţiile
celorlalţi
-pune sub semnul întrebării
valorile

4
 Modalitate de abordare
negativă din partea părinţilor

creşte creşte

Modalitate de abordare
negativă din partea
adolescenţilor

Transfer
Kim, Conger, Lorenz,
Elder (2001)

Modalitate de abordare negativă a

problemelor în relaţii viitoare
(de ex. cu partenerul)

4
 Maturitatea
Dezvoltarea fizică – nu mai creşte în înălţime. Va mai creşte în greutate. Nu apar
modificări sub aspect motoriu. Exercitarea diferitelor profesiuni perfecţionează
observaţia vizuală, atenţia distributivă. După 40 ani scade capacitatea atenţiei de durată şi
vederea clară, iar după 45 ani scade sensibilitatea tactilă.
Dezvoltarea cognitivă – în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului, o persoană
ajunge să folosească 10 000 cuvinte şi să înţeleagă 50 000 cuvinte, stăpânind bine
structura gramaticală.
Gândirea ajunge la nivel logic, înţelege principii abstracte, înţelege relaţia cauză-
efect;
Se păstrează un bun randament intelectual (înţelegerea verbală, calcul, mobilitate
cognitivă, raţionament). În rezolvarea de probleme este mult mai eficient decât
adolescentul, deoarece combină ipotezele şi înlătură variantele care nu duc la soluţie. Este
raţional şi obiectiv, adică vede lucrurile aşa cum sunt şi nu deformate de temerile şi
dorinţele proprii. Memoria mecanică scade după 40 ani , iar cea de scurtă durată după 50
ani, însă ideile se reţin chiar şi după 60 ani.
Dezvoltarea psihosocială- este echilibrat afectiv, îşi manifestă emoţiile în mod
acceptabil.
White a identificat 5 direcţii de dezvoltare:
-stabilizarea identităţii eului - determinată de angajarea mai intensă în rolurile
sociale (soţ/soţie, tată, rol profesional)
-independenţa relaţiilor personale – dezvoltarea unei opinii stabile despre ei
înşişi determină scăderea interesului faţă de propria persoană, adulţii fiind capabili să
dezvolte relaţii personale puternice cu ceilalţi.
-creşterea intereselor - adulţii se angajează în numeroase lucruri şi în consecinţă
obţin o mai mare satisfacţie de interese, cum ar fi hobby-urile, studiul, ocupaţiile, sau
relaţiile personale comparativ cu adolescenţii.
-umanizarea valorilor – adulţii văd din ce în ce mai mult problemele morale şi
etice în lumina experienţelor de viaţă.
-extinderea ocrotirii - se dezvoltă un interes mai general pentru bunăstarea
celorlalţi
O altă cale de a studia dezvoltarea adultă constă în observarea modului de
adaptare la a omanilor la evenimentele de viaţă importante (căsătoria, divorţul, şomajul,
rolul de părinte)

Căsătoria - ca şi toate relaţiile nu este una statică; ambii parteneri se schimbă şi

se dezvoltă, rezultatul fiind transformarea naturii relaţiei. Pentru unele cupluri această
transformare este un fapt negativ, deşi pentru alţii satisfacţia maritală este menţinută sau
sporită pe parcursul vieţii. Satisfacţiile maritale urmează o curbă de U, fiind înaltă în
stadiile timpurii şi târzii, şi scăzută la nivel mediu (Bengston, 1990). Un impact important
asupra dezvoltării adultului îl au rolurile maritale asumate.
Divorţul este un factor de stres puternic (al 2-lea după decesul unuia dintre soţi).
Reacţiile la divorţ diferă în funcţie de evenimentele care preced schimbarea. Pentru
persoana care nu a avut anterior probleme maritale poate fi şocul, pentru persona care a

4
suferit mai mulţi ani conflict şi durere, divorţul poate fi trăit ca o perioadă de uşurare.
Totuşi dovezile sugerează că ambele persoane suferă din această cauză şi vor trăi o
perioadă de doliu pentru relaţia pierdută.
Îngrijirea parentală – creşterea copilului a fost descrisă ca fiind un moment de
criză în viaţa unui cuplu; naşterea primului copil este al 6-lea eveniment de viaţă stresant.
Aceasta se datorează cel puţin faptului că oamenii sunt slabi pregătiţi de societate pentru
creşterea copilului. Alte studii susţin că satisfacţia maritală tinde să scadă odată cu sosirea
primului copil. Atunci când s-a planificat naşterea copiilor, aceasta întăreşte relaţia
maritală. Creşterea copilului duce la relaţionarea cuplului cu societatea într-o nouă
modalitate (se intensifică relaţiile cu prietenele care trec prin aceeaşi experienţă şi cu
părinţii).
Şomajul – trec prin patru stadii psihologice: şocul, relaxarea şi uşurarea
(sentiment de mulţumire cu noul statut), efort concentrat, ezitare şi îndoială (relaţiile cu
familia şi prietenii devin incordate), apatie şi indiferenţă (neajutoraţi, îşi imaginează că nu
vor mai găsi niciodată de lucru). Prezintă dificultăţi în a dormi, pierderea apetitului,
oboseală în timpul zilei, pierderea simţului identităţii.

4
 BĂTRÂNEŢEA

Componenta fizică – apare o pierdere a ţesutului nervos, inima, plămânii şi

sistemul nervos devin mai puţin eficiente; scade rezistenţa organismului la boli.
Încărunţirea părului, scăderea elasticităţii pielii, creşterea greutăţii corporale şi
diminuarea forţei musculare, a agilităţii; dificultăţile de vedere şi auz – toate sunt
manifestări exterioare ale transformărilor care apar o dată cu îmbătrânirea.
Componenta cognitivă - după vârsta de 60 de ani este deseori observabil
un declin constant în ceea ce priveşte deprinderile psihomotorii, atenţia, memoria,
raţionamentul inductiv şi rapiditatea răspunsului. Totuşi cunoştinţele sociale,
abilitatea verbal-conceptuală şi raţionamentul matematic nu sunt afectate de
procesul de îmbătrânire. Se pare că indivizii care s-au menţinut activi din punct de
vedere mintal pe tot parcursul vieţii nu au suferit un declin intelectual, ba chiar
dacă folosesc în mod activ o anumită abilitate adesea obţin performanţe mai mari
decât cei mai tineri care au mai puţină practică.
Studiile privind procesele mnezice în timpul bătrâneţii arată că memoria de
scurtă durată suferă o anumită deteriorare. Are dificultăţi în a-şi reaminti
informaţia memorată sub formă diferită, însă îşi va aminti cu uşurinţă cunoştinţele
şi experienţele pe care le reactualizează frecvent.
Deficitele în funcţionarea fizică şi mentală sunt deseori compensate de o
mai mare înţelepciune născută din experienţă şi din bogăţia de cunoştinţe.
Calitatea înţelepciunii încorporează caracteristici cum ar fi: intuiţia, experienţa,
introspecţia, empatia, înţelegerea, răbdarea.
Componenta socială – principală problemă cu care se confruntă vârstnicul
este pensionarea. Datorită accentului pus în cultura noastră pe importanţa muncii,
pensionarea oferă majorităţii oamenilor un simţ substanţial al pierderii.
Pensionarea este însoţită de pierderea identităţii, a rolului social, a siguranţei
financiare şi a prestigiului. Deşi unii oameni anticipează pensionarea ca fiind
plăcută şi liniştitoare, alţii se consideră adesea nepregătiţi să renunţe la ceea ce
deseori era o parte semnificativă şi importantă a vieţii lor.
Problema adaptării cu succes la bătrâneţe a reprezentat subiectul unei
anumite dezbateri. Există două teorii generale, total opuse: teoria dezangajării şi
teoria activităţii. Teoria dezangajării a afost propusă de Cumming & Henry (1961)
susţinând că dezangajarea graduală a individului de societate va duce la bunăstare
psihologică şi mulţumire. Totuşi, dezangajarea prematură, cauzată de sănătate
precară sau de o pensionare timpurie va conduce la probleme de adaptare. Teoria
activităţii, elaborată de Maddox &co. (1964) sugerează că reuşita adaptării la
bătrâneţe se datorează rămânerii individului ca activ şi productiv.

4
 TIPOLOGIE ŞI DIFERENŢE INDIVIDUALE

Orice personalitate este înainte de toate un individ şi o individualitate.

Caracteristica definitorie a personalităţii este unicitatea şi irepetabilitatea.
Factorii care favorizează diferenţele dintre indivizi sunt:
 Ereditatea
 Relaţiile părinţi-copii
 Educaţia
 Diferenţele economice şi de valori
TIPOLOGIE – clasificarea conduitelor umane după tipuri; fiecare tip indicând un
grup de caracteristici care coexistă. Varietatea tipologiilor ţine de faptul că fiecare
dintre ele nu ia în considerare decât un singur aspect al personalităţii.

Jung a folosit în tipologia propusă (extravertit-introvertit) următoarele criterii:

 atitudinea generală a conştientului
 particularităţi/caracteristici ale
următoarelor funcţii psihologice: gândire,
percepţie, sentiment, intuiţie.

Criteriul Tipul extravertit Tipul introvertit

Atitudinea Interes şi atenţie spre evenimente Interes şi atenţie spre trăiri
conştientului obiective, exterioare
Este obiectiv Este subiectiv
Acţionează în funcţie de persoane Acţionează în funcţie de
şi de lucrurile din jur interpretarea făcută
Gândire Judecă lucrurile în funcţie de Judecata nu este obiectivă, ci
datele furnizate de percepţie personală, subiectivă
Judecata este flexibilă Judecata pare rece, inflexibilă
Sentiment Este în concordanţă cu situaţia Este influenţat de îngrijorări
Este un sentiment pozitiv, care Este un sentiment negativ, care
valorizează lucrurile şi devalorizează lucrurile şi
persoanele persoanele
Percepţie Contează concretul palpabil, Contează semnificaţia obiectului,
senzorial nu obiectul real
Lipseşte componenta subiectivă a Predomină componenta subiectivă a
percepţiei percepţiei
Dependenţă de obiect Percepţia se raportează cu
precădere la el şi abia apoi la obiect
Intuiţie Puternică dependenţă de situaţiile Puternică dependenţă de imagini
exterioare subiective
Se ataşează mereu de „alte Visător, vizionar
obiecte”, nu „prinde rădăcini”
Comunică uşor Are un limbaj mult prea subiectiv,
nu unul vorbit de toată lumea
Hipersensibilitate afectivă

4
 TEMPERAMENTUL

Definiţie: Temperamentul este aspectul dinamico-energetic al personalităţii, de care

depind viteza, forţa, profunzimea şi amploarea reacţiilor individului.

De ce depinde temperamentul unei persoane?

Fundamentele temperamentului sunt înnăscute, deci depind de ereditate, însă în

cursul copilăriei se învaţă modalităţi de reacţie prin educaţie şi modelele din familie.
Intensitatea, viteza şi profunzimea reacţiilor depind de funcţionarea sistemului
nervos şi a celui endocrin.
Pavlov consideră:”toată activitatea nervoasă se realizează pe baza a două procese
fundamentale – excitaţia & inhibiţia.” Aceste procese se caracterizează prin:
 Intensitate/forţă – este dată de rezistenţa celulelor nervoase în timpul
activităţii
 Echilibru/neechilibru – atunci când excitaţia şi inhibiţia au sau nu forţe
egale
 Mobilitatea – capacitatea de a trece rapid de la o stare de excitaţie la una
de inhibiţie (sau invers) după nevoile impuse de condiţiile exterioare.

Tipuri temperamentale:
1)Hipocrate considera că în alcătuirea corpului omenesc intră în diferite combinaţii 4
umori care corespund unui element cosmic:
 Bila galbenă - focului cald/uscat - COLERIC (irascibilitate)
 Bila neagră – aerului rece/uscat – MELANCOLICULUI (tristeţe)
 Sângele – pământului cald/umed – SANGVINICULUI (optimism)
 Flegma – apei – FLEGMATIC (apatie)
Deşi explicaţia pe care a dat-o Hipocrate nu a fost corectă, totuşi descrierea fiecărui tip
este adecvată, iar termenii pe care i-a utilizat el se păstrează şi astăzi.

2)Sheldon explică deosebirile temperamentale în funcţie de gradul de dezvoltare a celor

3 foiţe ale embrionului. Dacă predomină:
 I foiţă=formarea organelor interne şi a viscerului – tipul ENDOMORF
(reacţii încete, uniformitate emoţională, fire extravertită)
 II foiţă=sistemul osos şi muscular – tipul MEZOMORF (dezvoltare
corporală echilibrată, agresivitate, energic)
 III foiţă=sistemul nervos – tipul ECTOMORF (corp alungit, activism
mintal, mişcări reţinute)
3)Kretschmer a constatat că unele boli psihice se asociază cu anumite consitituţii
corporale:

PICNICUL (membre, gât scurte; abdomen şi torace bine dezvoltate) –temperam.(ritm

lent în acţiune, se adaptează uşor la situaţii noi, trăiri afective imediate, dar fără durată) –
este predispus spre psihoza maniaco-depresivă

4
ASTENICUL (membre, gât lungi, mai puţin dezvoltat d.p.d.v. fizic) – temperam. (ritm
rapid, oboseşte repede, se adaptează mai greu, trăiri efective de lungă durată şi intensitate
redusă) –este predispus spre schizofrenie.

Caracterizarea tipurilor temperamentale

Pe baza combinării caracteristicilor activităţii nervoase rezultă următoarele tipuri:

1) Tipul puternic – echilibrat – mobil – SANGVINICUL
2) Tipul puternic – neechilibrat – predomină pr. de excitaţie - COLERICUL
3) Tipul puternic – echilibrat –inert – FLEGMATICUL
4) Tipul slab – MELANCOLICUL

Nu există tipuri temperamentale pure.

Tipul Însuşiri dezirabile Însuşiri mai puţin dezirabile

temperamental
Sangvinicul Energic, voios, sociabil, Obraznic, obositor prin repovestirea
amabil, optimist, entuziast, de istorii spre a se amuza, vrea să fie
ataşabil, bine dispus, antrenant în centrul atenţiei, nestatornic,
promite multe dar uită, încearcă să-i
manipuleze pe alţii
Colericul Angajant, dârz, sigur pe sine, Se împotriveşte în a urma sugestiile
acţionează repede în toate altora, nu suportă să aştepte, iritarea
situaţiile, îşi asumă riscuri, altora, nu-l interesează ce spun alţii,
vorbeşte direct fără rezerve certăreţ, trufaş, dependent de muncă,
inflexibil
Flegmaticul Paşnic, nepretenţios, răbdător, Lent, slab expresiv, neatent,
organizat, meticulos, stabil nehotărât, ezitant, perspectivă
emoţional, tolerant, umor sec, simplistă asupra vieţii, laş, indiferent,
bun ascultător leneş
Melancolicul Convinge prin logică, fapte; Interiorizat, suspicios, singuratic,
respectuos, sensibil, altruist, complexe de inferioritate, ranchios,
statorinc, organizat, prevăzător, îngrijorare, neîncredere, anxietate
diplomat, aspiraţii intelectuale
şi artistice, profund

Influenţa temperamentului în viaţa psihică

Temperamentul este caracteristica cea mai generală a sistemului nervos şi

influenţează întreaga activitate a individului.
Sensibilitatea senzorială – tipul -puternic – sensibilitate ridicată
-slab-sensibilitate scăzută

Percepţia – tipul puternic – are o percepţie mai precisă, face diferenţieri fine
slab - imprecizie în percepţie

4
 Atenţia - colericii şi flegmaticii au o putere mare de concentrare
-sangvinicii au o putere de concentrare redusă, pot şi uşor distraşi de stimulii noi
- tipul slab, mobil – este agitat, nu-şi poate concentra atenţia pe o perioadă mai
lungă de timp
- tipul slab, inert – este pasiv, nu se agită, dar nici nu-şi poate concentra atenţia
uşor
Gândirea – deosebirile temperamentale apar în rapiditatea înţelegerii şi rezolvării
de probleme, diferenţele dintre indivizi fiind determinate de mobilitatea care-i
caracterizează. Calitatea gândirii depinde de stilul cognitiv şi de inteligenţă nu de
temperament.

Limbajul

Tipul Caracteristici ale limbajului

temperamental
Sangvinicul Vorbire puternică, rapidă, clară, gesturi, mimică expresivă, accente şi
intonaţii
Colericul Vorbire rapidă, intonaţii inegale, emoţii viu exprimate prin conţinut şi
tonul utilizat
Flegmaticul Vorbire lentă, aceeaşi intonaţie, fără gestică şi mimică
Melancolicul Vorbire slabă, intonaţie monotonă, expresivitate săracă

Afectivitatea

Tipul Caracteristici ale trăirilor emoţionale

temperamental
Sangvinicul Reactivitate moderată, mobilitate a emoţiilor, este superficial
Colericul Reactivitate emoţională mare, desfăşurare tumultoasă a trăirilor
emoţionale
Flegmaticul Reactivitate moderată, desfăşurare lentă a emoţiilor, sentimente
stabile
Melancolicul Anxietate, îngrijorare, dispoziţii afective astenice, plânge uşor

Voinţa
Colericii –promptitudine
Tipul puternic –voinţă puternică

Deprinderi - tipul slab, inert – deprinderi stabile, dar formate lent

- tipul mobil – se formează rapid

Aptitudini - nu depind de temperament

5
 APTITUDINILE – latura instrumental-operaţională a personalităţii

APTITUDINILE sunt sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi

de mare eficienţă. (Popescu Neveanu)
În limbajul curent aptitudine=capacitate (sinonime)
Psihologia face următoarea distincţie între termeni:
APTITUDINE = rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea în
învăţare şi execuţie
=sunt indicate de obţinerea unor rezultate precoce surprinzătoare
într-un anumit domeniu
CAPACITATEA = aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi,
rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate
= se vorbeşte de capacităţi numai după ce prin exersări şi
elaborări complexe complexe de sisteme de lucru individul ajunge la rezultate
remarcabile.
Aptitudinile depind de interacţiunea dintre factorul înnăscut şi mediu.

Clasificarea aptitudinilor:
a) după gradul de complexitate:
 simple: generare de imagini, transformare de imagini
 complexe: aptitudine spaţială
b) după gradul de generalitate:
 speciale/specifice unui domeniu: aptitudini muzicale, spotive, plastice
 generale: inteligenţa, spiritul de observaţie

5
 INTELIGENŢA

Există numeroase definiţii date inteligenţei:

 Binet - Simon (1905): aptitudinea de a judeca bine, de a înţelege bine, de a raţiona
bine.
 Spearman (1904, 1923): o aptitudine generală care presupune, în esenţă, educţia
relaţiilor şi corelaţiilor.
 Terman (1916): capacitatea de a forma concepte şi de a înţelege semnificaţia lor.
 Pintner (1921)*: aptitudinea individului de a se adapta adecvat la situatiile relativ
noi de viaţă.
 Thorndike (1921): calitatea unor răspunsuri noi din punctul de vedere al adevărului
sau faptelor
 Dearborn (1921): capacitatea de a învăţa şi de a profita din experienţa anterioară.
 S.S Colvin (1921): aptitudinea de a te adapta la mediu.
 Wechsler (1939): capacitatea individului de a acţiona eficient, de a gândi raţional
şi de a se confrunta adaptativ la mediu
 Piaget (1972): un termen generic care sa indice formele superioare ale organizării
sau echilibrului structurii cognitive utilizata la adaptarea la mediul fizic si social.
 Gardner (1986): aptitudinea sau deprinderea de a rezolva probleme care sunt de
valoare în diferite structuri culturale.
Ceea ce se poate desprinde din aceste definiţii este că psihologii care au studiat
inteligenţa sunt de acord asupra a două puncte de vedere, anume că inteligenţa reprezintă
(a) capacitatea de a profita din experienţă şi (b) că presupune capacitatea individului de a
se adapta la mediu.

TEORII ALE INTELIGENŢEI:

1. Thurstone consideră că posibilităţile intelectuale ale oamenilor se pot defini

prin componente specifice care pot fi măsurate direct (factori)
1. înţelegerea verbală
2. fluiditatea verbală- uşurinţa de combinare a cuvintelor pentru a exprima idei
*

5
3. aptitudinea numerică
4. aptitudinea spaţială
5. raţionamentul
6. memoria
2,Sperman susţine ideea existenţei alături de aceşti factori specifici a unui factor
genral g, iar Vernon îi acordă acestui factor locul I.
3. Piaget consideră că inteligenţa este capacitatea individului de a se adapta la
mediu, prin realizează unui echilibru între procesul de asimilare – integrarea
noilor informaţii în sistemul celor vechi şi procesul de acomodare –
restructurarea noilor informaţii asimilate, datorită constrângerilor impuse de
realitate. Vezi dezvoltarea inteligenţei la lecţia Copilăria.
4. Teoria triarhică a fost elaborată de Sternberg şi cuprinde 3 subteorii:
 subteoria contextuală – potrivit căreia inteligenţa este determinată de
contextul socio-cultural şi de aceea testele de inteligenţă trebuie să vizeze
sarcini specifice contextului.
 Subteoria componenţială – potrivit căreia inteligenţa este rezultatul
implicării componente care deşi sunt universale, se prezintă în combinaţii
şi ponderi diferite de la un mediu cultural la altul
 Subteoria celor două faţete – individul se confruntă cu 2 tipuri de sarcini:
familiare, inedite. Pentru cele familiare există automatisme, însă
inteligenţa intervine în reolvarea sarcinilor inedite.
5. Teoria inteligenţei emoţionale – Goleman susţine existenţa a 5 competenţe
emoţionale şi sociale de bază: cunoaşterea de sine, auto-controlul, motivarea,
empatia, deprinderile sociale.
6. Teoria inteligenţelor multiple – Gardner susţine că există 7 forme ale inteligenţei:
lingvinstică, muzicală, logico-matematică, spaţială, kinestezică, intrapersonală,
interpersonală.
Psihometria tradiţională a preluat, cu sau fără ştiinţă, concepţia simţului comun
despre inteligenţă potrivit căreia, deşi implicată în performanţe specifice (de exemplu,
performanţa şcolară), inteligenţa este “mai generală”, transcede situaţiile şi
performanţele specifice. Auzim adesea sintagme de genul “ X este un elev/student

5
 inteligent păcat că nu învaţă”, subînţelegând prin aceasta că inteligenţa este un factor
abstract, “g”, care saturează diverse performanţe specifice, dar este independentă de
acestea, se dezvoltă paralel şi are un caracter neutru faţă de cunoştinţele dintr-un
domeniu specific. Nu doar psihometria clasică ci şi psihologia genetică piagetiană sau
psihologia cognitivă a anilor ’80 au studiat inteligenţa pornind de la asumţia că
aceasta este o aptitudine “generală”, o structură de operaţii sau euristici invariante,
independente de contextul în care se activează sau de conţinutul asupra căruia se
exercită. În această optică, inteligenţa saturează performanţele specifice, dar
constituie nucleul invariant al funcţionării cognitive care nu poate fi influenţat de
context sau conţinut; cineva poate fi, deci, considerat deştept chiar dacă nu are prea
multe cunoştinţe într-un domeniu, întrucât dezvoltarea inteligenţei nu depinde de
învăţarea într-un domeniu specific. Consecinţele şi implicaţiile acestei concepţii în
practica educaţională sunt vizibile la toate nivelurile:

 La nivel de curriculum: s-au introdus discipline formale ca: logica, gramatica,

geometria pornind de la asumţia că prin aceste discipline se formează abilităţile
generale (inteligenţa) ce asigură performanţe superioare ulterioare în orice domeniu
de activitate. Cercetările asupra transferului învăţării au infirmat acest lucru (Chase,
Simon, 1973, Singley, Anderson, 1983, Laird, 1983, apud. Bruer, 1994).
 Metodele de predare şi evaluare utilizate în practica educaţională pun accent doar pe
abilităţile verbale şi logico-matematice ale elevilor, reducând diferenţele individuale
în funcţionarea cognitivă subiacentă învăţării la aceste două dimensiuni (vizate cu
preponderenţă de testele de inteligenţă) (Gardner, 1991). Eşecul sistemului
educaţional se motivează astfel prin lipsa acestor abilităţi la elevii cu rezultate scăzute
şi nu prin incapacitatea şcolii de a se adapta la capacităţile individuale ale elevilor.
 Percepţia profesorilor şi expectanţele acestora, ca şi percepţia de sine a elevilor şi
expectanţele lor sunt influenţate de această concepţie. Conform acesteia nivelul de
performanţă într-un domeniu ar trebui să prezică nivelul de funcţionare în orice alt
domeniu fiind determinată de structuri intelectuale generale, şi nu de cunoştinţe şi
abilităţi specifice, formate prin învăţare într-un domeniu specific. Acest fapt a fost de
asemenea infirmat de cercetările cognitive în domeniul diferenţelor experţi-novici
(Berard & Chi, 1992).

5
 Începând cu anii ’80 cercetările din domeniul ştiinţelor cognitive, în special din
psihologia cognitivă, au produs o serie de concluzii capabile să modifice substanţial
concepţia noastră despre inteligenţă. Ele vizează în principal următoarele aspecte:
1. modificabilitatea ei;
2. dependenţa inteligenţei - a performanţei inteligente - de domeniul de cunoştinţe;
3. multidimensionalitatea inteligenţei - coexistenţa unor tipuri eterogene de
inteligenţă.
Măsurarea inteligenţei se face prin diferite teste psihologice. Scorul obţinut
reprezintă nivelul de dezvoltare intelectuală şi se exprimă printr-un coeficient de
inteligenţă (CI, sau IQ)
I.Q. este distribuit în populaţie conform curbei lui Gauss
Probe de inteligenţă:
a. Binet –Simon
b. Wechsler
c. Raven
d. Piaget, etc.
Valoarea predictivă a IQ

Variabile Procentul de varianţă atribuit

IQ
1. succesul şcolar
(operaţionalizat prin notele obţinute de 25%
elevi)

2. nivelul educaţional 25-30%

(nr. ani de şcoală)

3. statusul social 25%

4. nivelul veniturilor 15-20%

5. performanţa la locul de muncă 25-29%

5
 CREATIVITATEA

Al. Roşca: “Creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva

nou şi de valoare”
Poate fi definită ca un complex de însuşiri şi aptitudini psihice care în condiţii
favorabile generează produse noi şi de valoare pentru societate.

Caracteristicile produsului creator:

 Productivitatea – numărul mare de idei, soluţii, lucrări de valoare
 Utilitatea – rezultatele creaţiei să fie folositoare
 Eficienţa – randamentul acţiunii; performanţele care se pot obţine prin folosirea
rezultatelor activităţii creatoare
 Valoarea – să prezinte însemnătate d.p.d.v. teoretic, practic; să fie recunoscută
social
 Ingeniozitatea – eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare
 Noutatea – să nu reprezinte o simplă reproducere a ceea ce există deja
 Originalitatea – să fie unice

Nivelurile creativităţii:
1) Creaţia expresivă –se manifestă la toţi oamenii, în special la copii
2) Creaţia productivă – produsele nu sunt diferite de ale altor oameni, dar
pentru persoana respectivă înseamnă noutate
3) Creaţia inventivă – „a descoperi ceva nou” – prin perceperea unor relaţii
noi/neobişnuite între părţi
4) Creaţia inovatoare – schimbare semnificativă în domeniu
5) Creaţia emergentă – descoperirea unui principiu nou/ipoteză nouă care
apare la nivelul cel mai profund şi abstract.

Procesul creaţiei ştiinţifice:

Procesul creaţiei nu urmează un tipar unic, modalităţile de realizare a unui produs
nou şi valoros pentru societate sunt variate, purtând amprenta personalităţii creatoare.
Wallas (1926) analizând cum se desfăşoară procesul creaţiei la creatori din
domenii diferite, a ajuns la concluzia că acesta parcurge următoarele patru etape:
1) Prepararea – creatorul sesizează problema, analizează datele problemei,
enunţă şi testează diferite ipoteze rezolutive. Aceasta se desfăşoară la
nivelul conştientului. El face tentative repetate de rezolvare a problemei
utilizînd deprinderile şi cunoştinţele achizionate. Eşuarea tentativelor
rezolutive generează frustraţie, care prin mecanismul psihanalitic al
reprimării împinge problema în penumbră, în inconştient sau preconştient
marcând trecerea la cea de-a doua fază.
2) Incubaţia – este faza în care au loc o mulţime de prelucrări paralele care
scapă controlului conştiinţei. Inconştientul nu creează nimic prin sine
însuşi. Prelucrările inconştiente nu sunt pur automate, ci dirijate într-o
direcţie precisă impusă în timpul fazei de preparare. Rezultă, deci, că faza
de incubaţie este utilă dacă activitatea conştientă premergătoare a fost
suficient de susţinută şi eficace. (Leray susţine că inconştientul şterge

5
 ipotezele rezolutive încercate în faza de preparare care nu au dat
satisfacţie, favorizând ipotezele neglijate în această fază)
3) Iluminarea (inspiraţia, intuiţia) – desemnează momentul în care souţia
problemei apare brusc în câmpul conştiinţei sau problema este privită
dintr-un unghi de vedere total diferit. Fenomenul de iluminare nu este
obligatoriu în activitatea de creaţie. Beveridge arată că dintre subiecţii
creativi investigaţi 17% au declarat că n-au primit nici un ajutor din
partea intuiţiei, 50% au răspuns „ocazional”, iar 33% „frecvent”.
4) Verificarea – este stadiul în care soluţia găsită este testată logico-
matematic şi /sau experimental.
Cele patru etape nu trebuie considerate ca stadii strict diferenţiate între ele, ci apar
ca procese continue, dinamice în cursul activităţii creatoare.
Procesul creativ este în general acelaşi, în toate activităţile, dar există deosebiri
de tehnică, de viteză şi de mod de abordare a problemelor.

CARACTERISTICILE PERSOANELOR CREATIVE

 Coefcient intelectual deasupra mediei. Relaţia dintre inteligenţă şi

creativitate este liniară până la un punct critic, situat deasupra nivelului
mediu – dincolo de care un IQ mai ridicat nu garatează o creştere
concomitentă a creativităţii. Intervin alţi factori: motivaţia, condiţiile de
mediu, etc.
 Gândire divergentă/flexibilă – în sensul că găseşte variante diferite de
abordare şi de rezolvare a problemelor.
 Aptitudini speciale în domeniul în care creează – valorificarea
aptitudinilor speciale în procesul de creaţie este stimulată de climatul
creativ. Un climat favorabil le poate stimula, altul nefavorabil le inhibă.
 Imaginaţie creatoare
 Motivaţia intrinsecă - Grâce (1981) arată că principalii factori
motivaţionali care stimulează şi favorizează creaţia sunt: nevoia de
autoexpresie, de a căuta senzaţii tari, de ordonare a situaţiilor complexe,
incerte, tendinţa de a-ţi asuma riscuri, curiozitatea, acceptarea sacrificiului.
 Perseverenta „Pana sa ajungi la succes va trebui sa treci prin
numeroase esecuri sau semiesecuri, desi norocul conteaza atat de mult
cert este ca atunci cand un om a lucrat o viata intreaga la o chestiune
promitatoare, trebuie sa aiba un deosebit ghinion pentru a nu ajunge la
rezultate cu adevarat valoroase”(Thompson) ex: Columb
 Factori atitudinali: încredere în sine, aderenţă la valori teoretice (ex
adevărul) şi estetice (ex. frumosul, „eleganţa discursului”) , o mare
capacitate de a suporta lipsa de soluţie
Deşi, iniţial s-a considerat că există o asociere între creativitate şi utilizarea
predominantă a emisferei drepte, ulterior Torrace & Toggart au arătat că această
ipoteză este limitată şi că este importantă în actul creaţiei integrarea în proporţii
egale atât a caracteristicilor de stânga (funcţii analitice, verbale, logico-
matematice), cât şi de dreapta (funcţii sintetice, perceptive, intuiţie).

5
 Şcoala şi creativitatea

Factori inhibitori ai creativităţii în şcoală:

-concepţia: „elevii creativi sunt consideraţi sursă de indisciplină”
-accentul pus pe gândirea convergentă, care orientează demersurile rezolutive spre un
mod unic de rezolvare a unei probleme ceea ce:
*inhibă căutările în direcţii multiple
*crează la elevi un sentiment de nesiguranţă
*implementează la elevi ideea că trebuie căutată întotdeauna o singură variantă de
răspuns
-intoleranţă faţă de opiniile colegilor
-percepţia de sine devalorizată: „Nu sunt o persoană creativă”
-frica de ridicol
-conformismul
-absenţa gândirii critice
-sancţionarea îndrăznelii de a pune întrebări incomode; critica permanentă şi prematură,
accentul exagerat pe competiţie
-accentul pus în şcoală pe reproducere, neaprecierea originalităţii
-supraîncărcarea şcolară
-modul de prezentare şi organizare al manualelor

Principii şi metode de stimulare a creativităţii:

-respectarea întrebărilor neuzuale, a imaginaţiei şi a ideilor inedite
-sublinierea valorii ideilor pe care le emit elevii
-oferirea de oportunităţi de lucru sau de exprimare în absenţa unor evaluări imediate

Metode de stimulare:
1) Brainstorming - se porneşte de la 2 principii: orice individ este capabil să
producă idei; cantitatea dezvoltă calitatea. Desfăşurarea optimă a acestei tehnici
reclamă suspendarea oricărui gen de criticism
Ex: cum tratăm o persoană care ne agresează verbal
2) Brainstorming cu schimbări de roluri – analiza problemei din mai multe
puncte de vedere.
3) Sinectica – metoda analogiilor presupune:
4) Philips 6-6 – dezbaterea unei probleme în grup de 6 elevi, timp de 6 min.
5) Frisco – brainstorming regizat, fiecărui participant i se distribuie un rol care să-i
acopere o anumită dimensiune a personalităţii

5
 ATITUDINILE ŞI CARACTERUL

Atitudinea este o stare de spirit care determină un anumit individ să

formuleze o anumită opinie sau să acţioneze într-un anumit fel în legătură cu un
anumit obiect social.
Se manifestă numai în situaţii afectiv-motivaţionale. Presupune combinarea a trei
componente:
 cognitivă – credinţe, opinii
 afectivă – emoţii, afecte
 comportamentală – planuri de acţiune
Atitudinile îndeplinesc anumite funcţii în viaţa noastră psihică:
1) cognitivă – manifestată prin faptul că subiectul memorează date şi
informaţii, le prelucrează şi le valorizează.
2) adaptativă – deoarece prin dezvoltarea atitudinilor, subiectul poate
controla mai bine felul în care se plasează pe sine în situaţii noi.
3) expresivă – prin modul în care ne exteriorizăm poziţia
4) de apărare a sinelui – ne ajută să ne păstrăm încrederea şi respectul de sine
în situaţii diferite.
Între atitudinile şi comportamentele noastre trebuie să existe o concordanţă. De
multe ori nu există această concordanţă - situaţie numită de psihologi disonanţă.
Ex: atitudinea: fumatul dăunează sănătăţii
comportamentul : a fuma
Această disonanţă este camuflată de atitudinea: fumatul îmi asigură prestigiu în
rândul prietenilor mei.
A schimba atitudinea unui asemenea fumător va presupune cunoaşterea
convingerilor lui, a mecanismelor lui atitudinale şi adecvarea acţiunii de schimbare la
propria lui poziţie.
Caracterul reprezintă latura etico-relaţională (morală) a personalităţii.
Caracterul persoanei vede în atitudinile sale.
Nu orice atitudine este o trăsătură caracterială. Pentru ca atitudinile să indice
trăsături de caracter ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 frecvenţă ridicată
 gamă largă de situaţii concrete în care să apară
 intensitate mare a comportamentului.
Trăsăturile tind să se greupeze şi să integreze formând o structură caracterială
stabilă.
Allport a ierarhizat trăsăturile după gradul lor de importanţă şi pregnanaţă în
manifestările comportamentale:
1) trăsături cardinale - sunt acelea care influenţează aproape fiecare act al
individului (cinste, zgârcinie, ipocrizie)
2) trăsături centrale – caracterizează persoana, ies în evidenţă, dar nu au
generalitatea şi intensitatea celor cardinale (5-10)
3) trăsături secundare – sunt mai puţin evidente, apar mai puţin frecvent în
atitudini şi au o intensitate mică (multe).

5
 Formarea şi evoluţia caracterului

Fluxul Interpretar Orientare Exteriorizare Efecte

evenim Directionare in opinie
sau acţiune

Sistemul întăririlor

Modelarea sau învăţarea prin observare

Bandura – un rol important în formarea şi influenţarea caracterului îl are imitaţia.

Reguli privind oferirea de modele:
1. Modelele adulte afectuoase şi instructive tind să fie imitate mai mult decât
cele mai puţin educative
2. Copiii tind să imite mai degrabă pe cei care au putere în mediul lor şi care pot
să acorde recompense.
3. Modelele masculine sunt mai uşor de imitat decât cele feminine.
4. Modelele celor cu statut înalt tind să fie mai degrabă învăţate decât modelele
cu statut scăzut.
5. Dacă îi spui celui pe care îl educi că are calităţi în comun cu modelul, el imită
modelul respectiv.
Beeker susţine că un rol important în formarea caracterului îl are sistemul de
reguli . Condiţiile regulilor:
1. să fie formulate cât mai explicit; în termeni pozitivi
2. să se utilizeze ca pedepse retragerea unei întăriri pozitive (recompense)
3. să se întărească comportamentele dezirabile, ignorându-se cele mai puţin
dezirabile.

Edward Spranger consideră că există următoarele tipuri caracteriale:

 tipul teoretic – adevărul
 tipul economic – banul
 tipul estetic – armonia, frumosul
 tipul social – dragostea de oameni
 tipul religios – preocupat de Dumnezeire
 tipul politic – putere persoanlă şi renume

6
 Relaţiile interpersonale şi rolul lor în dezvoltarea personalităţii

Socializarea este procesul de adaptare la viaţa socială. Ea se produce în relaţiile cu

ceilalţi.
Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială, el nu poate trăi singur, izolat, rupt de
ceilalţi oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alţii, acţionează împreună cu
ei, stabileşte relaţii cu cei din jur.
Relaţiile interpersonale sunt legături psihologice, conştiente şi directe între
oameni.
 Caracterul psihologic – arată că avem de-a face cu două surse psihice, ambele
înzestrate cu toată gama funcţiilor, însuţirilor, stărilor psihice; că la realizarea
actului respectiv participă întreaga personalitatet a individului şi nu doar o parte a
ei
 Caracterul conştient - arată că ptr a intra în relaţii de tip interpersoanl, oamenii
trebuie să fie conştienţi unii de alţii, de existenţa, nevoile şi însuşirile lor, de
natura şi scopul raporturilor care se stabilesc înter ei.
 Caracterul direct – indică necesitatea realizării unui minim contact perceptiv
între indivizi.
Funcţionarea concretă a relaţiilor interpersonale este condiţionată de prezenţa
concomitentă a tuturor acestor caracteristici definitorii, lipsa uneia dintre acestea
determinând existenţa unor interacţiuni de tip interuman, interindividual, dar nu şi
interpersonal.
Relaţiile interpersonale au :
-un caracter etic, mor al - valorizarea întermeni pozitivi , negativi
-un caracter formativ – prin compararea şi raportarera la ceilalţi oamenii reuşesc nu
doar să se cunoască mai bine, ci şi să adopte/înveţe de alţii comportamente adaptative.
După Schutz trebuinţa de a relaţiona cu alţii vizezaă următoarele aspecte:
-nevoia de incluziune care se manifestă prin trebuinţa de comunicare, de a fi îngrijit,
frica de a nu fi neglijat
-nevoia de control – omul simte nevoia ade a fi protejat, dar şi de a-şi exercita puterea
asupra celorlalţi
-nevoia de afecţiune – care implică reciprocitate.

Caracteristici ale persoanelor după modul cum se manifestă sociabilitatea lor:

1) Persoane care îi caută pe ceilalţi:
Se caracterizează prin:
-trebuinţă puternică de afecţiune
-trebuinţă de aprobare
-trebuinţă de a fi apreciat
-trebuinţă de a fi protejat
-trebuinţă de a fi necesari, indispensabili altora

2) Persoane care merg împotriva celorlalţi

Se caracterizează prin:
-nevoia de a-i domina pe alţii

6
 -nevoia de a reuşi cu orice preţ
-nevoia de a se bucura de prestigiu
-sunt duri şi agresivi

3) Persoane detaşate, care se menistă prin fuga faţă de ceilalţi

Se caracterizează prin:
-nevoia de apune distanţă emoţională între ei şi ceilalţi
-nevoia de independenţă
-nevoia de a nu se lăsa influenţaţi
-nu suportă conformismul

Tipuri de relaţii înterpersonale:

După nevoile/trebuinţele psihologice resimţite de oameni atunci când aceştia se

raportează unii la alţii avem:
-relaţii de intercunoaştere
-relaţii de intercomunicare
-relaţii afectiv-simpatetice: de simpatie sau antipatie, de preferinţa sau respingere afectivă

După latura lor procesuală sau dinamică se clasifică în:

-relaţii de cooperare –bazate pe coordonarea eforturilor în vederea realizării unui
obiectiv comun
-relaţii de competiţie – bazate pe rivalitatea partenerilor în atingerea unei âinte
indivizibile
-relaţii de conflict – ce au ca suport opoziţia mutuală raportată la un scop indivizibil.

Există şi relaţii care presupun acţiunea mutuală a partenerilor soldată în timp cu

modificarea caracteristicilor personale ale acestora. Ele sunt relaţii de:
-acomodare – când partenerii se obişnuiesc, se ajustează unul cu altul
-asimilare- are loc o fuziune, un trasfer reciproc de gesturi, mentalităţi, gândind şi
comportându-se aproximativ la fel
-stratificare – ierarhizarea partenerilor în funcţie de stututul deţinut
-alienare – echivalentă cu fuga, îndepărtarea de celălalt, ruperea relaţiilor

Grupul – o colecţie de 2 sau mai mulţi indivizi între care se stabilesc relaţii
interpersonale (de interacţiune şi interdependenţă)
Tipuri de grupuri:
1) Grup orientat spre sarcină
2) Grup orientat spre interacţiune
3) Grupuri incluzive sau deschise
4) Grupuri excluzive sau inchise

Locul şi rolul relaţiilor interpersonale în structura personalităţii

Relaţiile interpersonale reprezintă cadrul, contextul de plămădire şi formare, ca şi

de cristalizare treptată a însuşirilor de personalitate care nu sunt altceva decât relaţii

6
 interumane interiorizate. Din acest punct de vedere, relaţiile constituie nu doar
conţinutul personalităţii, ci şi esenţa ei. Personalitatea va fi în ultimă instanţă oglinda
şi expresia planului relaţional. Un copil care trăieşte într-un mediu familial organizat,
structurat, valorizat pozitiv cu influenţe educative are toate şansele să îşi formeze o
personalitate autentică, echilibrată, valoroasă. Dimpotrivă, un altul care trăieşte într-
un mediu relaţional viciat, imoral, cu influenţe nocive îşi va forma o personalitate
fragilă, cu trăsături instaile, cu disfuncţii de adaptare, cu frecvente devieri spre
conduite infracţionale. De aceea este necesar să se manifeste o grijă deosebită pentru
asigurarea unui climat relaţional pozitiv, favorabil.
Relaţiile interpersonale constituie o puternică sursă mobilizatoare şi
dinamizatoare a intregii vieţi psihice a individului. Astfel relaţiile interpersonale:
-pun în mişcare procesele psihice ale omului (îl forţează să perceapă, să comunice,
să se exteriorizeze afectiv şi comportamental
-dau naştere la diferite stări psihice (de satisfacţie sau insatisfacţie, certitudine,
incertitudine)
-permit formarera şi manifestarea unor însuşiri psihice (în ele ne exprimâm
opiniile şi atitudinile).
Relaţiile interpersoanle constituie totodată locul unde întreaga viaţă psihică a
individului, întreaga sa lume lăuntrică se „varsă”, „curge”, se manifestă în relaţii,
individul dezvăluindu-se mai complet, adecvat şi integral decât în singurătate.
Nu doar relaţiile interpersoanle influenţează persoanlitatea; există şi influenţe de
la personalitate înspre relaţii. Personalitatea dacă este în linii mari cristalizată, cu atât
mai mult dacă este bine formată, în virtutea unora dintre însuşirile ei dă naştere; îşi
apropie, selectează anumite relaţii, iar pe altele le evită sau le respinge, pe unele le
acceptă, promovează, dezvoltă şi amplifică, iar pe aletele le anulează.

Imaginea de sine şi de altul; rolul lor în dinamica personalităţii

Imaginea de sine este cunoaşterea de sine; ea se formează în cadrul relaţiilor
interpersonale şi este legată de conştiinţa de sine. Imaginea de sine cuprinde:
-eul fizic/corporal/material –particularităţi cum ar fi: tipul somatic, fizionomice,
culoarea părului, a ochiilor etc
-eul spiritual – valori, dorinţe, aspiraţii, însuşiri caracteriale sau temperamentale,
aptitudini, talente, atitudini, concepţii
-eul social – locul ocupat în cadrul grpului, reputaţia, preţuirea celorlalţi, asumarea şi
realizarea statutului şi a rolurilor; precum şi totalitatea părerilor, impresiilor pe care
cineva le face despre ceilalţi,
Percepţia socială a imaginii de sine se referă la cum este văzut individul de
către ceilalţi.
Stima de sine – este componenta afectiv-evaluativă şi motivaţională a
cunoaşterii eului; este atitudinea pozitivă sau negativă a individului faţă de
propria fiinţă.
Dacă nu există o concordanţă între imaginea de sine şi percepţia socială a imaginii
de sine:
A) în sensul că individul se supraapreciază atunci apar comportamente precum
-izolare
-căutarea de alte forme de exprimare a propriei individualităţi

6
-opozant
-teribilist
-delincvent
B) în sensul că îndividul se subapreciază atunci apar comportamente precum:
-nu are iniţiativă
-nu doreşte să supere pe alţii
-este oarecum supus în relaţiile cu ceilalţi
-nu doreşte să se exprime de teama greşelilor
C) dacă există concordanţă atunci individul are un sentiment de linişte şi de mulţumire de
sine.
Indivizii care se subapreciază au o imagine de sine negativă, sau o stimă de sine scăzută;
cei care se supraapreciază au o imagine de sine pozitivă sau o stimă de sine ridicată.

Tehnici de îmbunătăţire a comportamentului interpersonal

1) exersarea sensibilităţii
2)relizarea unei concordanţe între imaginea de sine şi percepţia socială a imaginii de
sine

6
 ATITUDINILE ŞI COMPORTAMENTELE PRO/ANTISOCIALE

Comportamentele pro/antisociale sunt acele comportamente adoptate de

persoană care au consecinţe pozitive/negative asupra altei persoane.

Comportamentul de ajutorare- este actul comportamental intenţionat făcut

în folosul altor persoane în afara serviciului şi fără aşteptarea de recompense.

Ex. ajutăm pe cineva să treacă strada, cedăm locul din autobuz unei alte persoane, dăm
bani unui copil bolnav, găzduim o persoană fără locuinţă, etc

Teorii explicative:
1) Teoria sociologică – potrivit căreia oamenii oferă ajutor altora respectând, de fapt
cerinţele unor norme sociale:
a) Norma reciprocităţii – oamenii se comportă cu ceilalţi aşa cum ar dori să
se comporte alţii faţă de ei
b) Norma responsabilităţii – oamenii oferă ajutor altora datorită faptului că
au învăţat să-i ajute pe cei care sunt dependenţi de ei şi se simt satisfăcuţi
atunci când îşi asumă astfel de responsabilităţi.

2) Teoria biologică – explică comportamentul de ajutorare pe baza unor factori

genetici.
3) Teoria învăţării sociale – consideră că acest comportament nu este înnăscut, ci
este învăţat. Vezi principiile teoriei lui Bandura.
4) Teoria cost-beneficiu – oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile
interpersonale, pentru că relaţiile inechitabile produc disconfort psihic. Pentru a
determina gradul de inechitate în relaţia dintre două persoane se aplică formula:

Ceea ce dă persoana A Ceea ce dă persoana B

___________________ = _______________________
Ceea ce primeşte A Ceea ce primeşte B

Factori care influenţează comportamentul de ajutorare:

*factori situaţionali
*factori de personalitate – trăsături sau stări psihologice tranzitorii

Comportamentul agresiv – este acel act comportamental orientat în sens

distructiv în vederea producerii unor daune fie ele materiale, moral-psihologice
sau mixte.
Forme ale agresivităţii:
- în funcţie de agresor: agresivitatea tânărului, bătrânului sau
agresivitatea masculină, feminină, agresivitatea individuală,
colectivă, agresivitate spontană, premeditată

6
 - în funcţie de mijloacele utilizate: agresivitatea fizică, agresivitatea
verbalp, agresivitatea directă, intermediară
- în funcţie de obiectivele urmărite: agresivitate care urmăreşte
obţinerea unui beneficiu material, sau care urmăreşte
rănirea/distrugerea persoanei
- în funcţie de forma de manifestare: agresivitate violentă, non-
violentă, agresivitate latentă, manifestă.
Cauze:
o este înnăscută ( fiind determinată de factori de natură
neuronală, hormănală, biochimică)
o este un răspuns la frustrare
o este o reacţie la evenimente aversive
o este un comportament social învăţat – Bandura
Factori:
o ce ţin de individ:
o ce ţin de familie
o ce ţin de mijloacele de informare

Metode de reducere a agresivităţii:

o catharzisul
o pedeapsa
o reducerea efectelor învăţării sociale
o expunerea la modele nonagresive
o formarea unor deprinderi sociale pozitive
o răspunsuri incompatibile