Liga Națiunilor - între intenție și realitate

Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală

înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război
Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație
internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială. În
perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58
membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau
prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor
internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și probleme precum
condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a
drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea
minorităților din Europa, deci toate descries mai sus par a fi niște avantaje importante și
extreme de benefice însă nu, pentru că toate acestea erau undeva departe de ceea ce ține de
realitate, era doar o intenție.

Realitatea era alta …. Neavând o forţă armată proprie, Societatea Naţiunilor nu putea
impune decât sancţiuni economice. Dar cea mai mare problema era că cei mai influenţi
membri ai organizaţiei preferau, în locul promovării sistemului de securitate colectivă, o
politică de appeasement, călmare, faţă de state revizioniste precum Germania, Italia sau
Japonia. O altă problemă majoră a structurii a fost reprezentativitatea. Lipsită de cooperarea
americană încă de la început, Societatea acceptă aderarea Germaniei în 1926 şi a Uniunii
Sovietice în 1934. Acceptarea acestor două state părea că ar putea întâri organizaţia.
Societatea Naţiunilor a beneficiat în acea perioadă de eforturile lui Gustav Stresemann,
ministru al afacerilor externe al Germaniei, şi ale omologului său francez, Aristide Briand. Ei
sunt cei care, în 1925, au semnat tratatul de la Locarno, prin care Franţa şi Germania garantau
frontierele instituite de tratatul de la Versailles;însă era vorba doar de frontierele din vest, ale
Belgiei, nu şi de cele din est – ţări precum Polonia, îngrijorată de posibile pretenţii teritoriale
din partea Germaniei, şi-au manifestat nemulţumirea faţă de această înţelegere. Apoi, în 1928,
ţările semnatare ale Pactului Briand-Kellog acceptau interzicerea războiului (fără a se fi
stabilit şi sancţiuni în caz de încălcare a pactului). În 1929, planul Young anulează practic
toate despăgubirile pe care trebuia să le plătească Germania. Societatea Naţiunilor părea, în
1930, să fie un adevărat succes. Însă începutul crizei economice va distruge întregul edificiu.
Dacă principalele eşecuri ale Ligii sunt prea bine cunoscute, trebuie menţionate şi cele
câteva succese remarcabile obţinute între 1921 şi 1930:păstrarea insulelor Aaland sub
suveranitate finlandeză, delimitarea frontierei albaneze, împărţirea Sileziei Superioare între
Polonia şi Germania, internaţionalizarea portului Memel, referendumul de realipire a regiunii
Saar la Germania, sfârşitul sclavagismului în Liberia. După expulzarea Uniunii Sovietice,
Liga încetează practic să mai funcţioneze, dar ea a fost oficial dizolvată abia în 1946, fiind
înlocuită de Organizaţia Naţiunilor Unite. Fondatorii ONU au ştiut să înveţe din greşelile
predecesorilor şi din eşecurile Ligii, astfel că ONU beneficiază de o forţă armată
internaţională pentru menţinerea păcii şi reuneşte aproape toate statele de pe glob.
În concluzia pot spune că Societatea Națiunilor nu și-a putut îndeplinii funcția ei definitiv
ca dovadă este izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, ea nu a reușit să împiedice ceea
ce a urmărit de la început: prevenirea unui alt război mondial. Au existat mai multe motive
pentru acest eșec, multe fiind legate deficiențele generale din cadrul organizației.