Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), a reflectat în creaţia

sa lirico-erotică un ansamblu de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie într-un

spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect
cu stările interioare ale eului liric: „Natura este pentru Eminescu o martoră statornică a
iubirii” (Tudor Vianu)

Femeia pentru eminescu era idealul creatiunii,a frumusetii si a perfectiunii chipului omenesc.Era
in stare sa vorbeaca in imnuri de acest chip de opera al creatiunii si vorbele sale,maestre sip line
de insufletire,electrizau pe auzitori cel putin cit timp le vorbea. Mihail si-a mistuit prima
iubire la 12 ani. Obiectul ei era o misterioasa Casandra Alupului. Tinara cu parul
blond,de aur si matase cu,talia ca’n marmura sapata avea un suris timid si o privire
pudica,zimbire sfioasa si un ochi cuminte.A fost una dintre acele impatimiri care-l
faceau pe poet sa-si doreasca moartea decit sarbada viata fara de faptura indragita.

Pe la 18 ani, Eminescu se îndrăgosteşte cu patimă şi sub toate

aspectele, nu doar platonic, de Eufrosina Popescu, o jună artistă
ce cânta în trupa de teatru condusă de M. Pascali, în care şi
poetul a lucrat o perioadă. Tânăra femeie, de o tulburătoare
frumuseţe, care purta numele de scenă de E. Marcolini, era cu
aproape 10 ani mai în vârstă decât viitorul “Luceafăr”, dar n-a
respins avansurile acestuia. Până la reîntâlnirea cu Veronica Micle,
din 1874, în viaţa lui Eminescu, care se mutase între timp în Berlin,
încercând, a doua oară, să-şi ducă la bun sfârşit studiile
universitare, a existat, se pare, şi o pasională iubire berlineză.
Identitatea acelei iubite nu s-a aflat, dar se ştie că una dintre
prietenele lui Eminescu din acea perioadă era Milly, o croitoreasă
cu ochi albaştri. În 1875, chiar îndrăgostit de Veronica Micle,
Eminescu se va lăsa cucerit de farmecele cumnatei lui Titu
Maiorescu, Mite Kremnitz (1852-1916), căreia îi dedică poezia
“Atât de fragedă”. Mite, deşi măritată, a încurajat “curtea” făcută
de Eminescu, realizând că acest lucru îi va asigura şi ei gloria
postumă.
Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri
literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars poetica” pentru lirica
erotică eminesciană. Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal,
poezia Dorinţa proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor
nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în
care cuplul nu se realizează. Prima variantă a acestei poezii a fost concepută sub forma
unei scrisori de dragoste, pe care poetul o adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu
artistic foarte des întâlnit în creaţiile lirice ale epocii.
În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de
dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul
visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv, propriu artei
poetice.
Titlul
Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar
neîmplinite. Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului
pentru un sentiment ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii
acestui sentiment profund.
Tema
Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care
poetul aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar
împlini.
Imaginarul poetic
În spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică
specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare
emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor
nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi formelor.

Prima secvenţă poetică

Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III,
IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.

• Mihai Eminescu
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”, care
constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru
împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic,
compus din motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la
izvorul”.

În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea

sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către
elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se
manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”.
Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din
a treia strofă, stare sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”. Verbele la prezent
sugerează permanentizarea atitudinii prin care natura umanizată protejează perechea de
îndrăgostiţi.

A doua secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile
tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”,
„să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu
timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a
iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de
tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi,
/ Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.

În lirica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin
imaginea olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică.
Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul
galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian,
„dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este
tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total
ritmurilor naturii.
A treia secvenţă poetică
Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei
puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină:
„Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea
sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-
ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând
prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate,
prin motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra
noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea

sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei
specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl
proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei
deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea stilistică
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin personificarea
„codrului bătut de gânduri”, a izvoarelor „singuratice”, a florilor de tei „înfiorate”, precum şi
prin adresarea directă, ca marcp a lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.

Registrul stilistic
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-vei”,
care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv
ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o
împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o
culci”.

Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute,
într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor
neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar

putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”,
lăsând loc speranţei meditative.

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a celor
doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.

Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea

sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un
cânt / Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „... armonia / Codrului bătut de gânduri”.

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi
„buze dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe
al fetei.
Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate fi o
poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi
ocrotitoare. Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibilă doar
prin intermediul visului de fericire deplină, de aceea poezia este o idilă.